Educatia permanenta reprezinta o directie importanta de evolutie a activitatii de formare-dezvoltare a personalitatii, care

urmareste valorificarea tuturor dimensiunilor si diformelor educatiei proiectate si realizate pe tot parcursul existentei umane
si in orice moment aJ existentei umane.
Definirea educatiei permanente, la nivelul unui concept pedagogic fundamental. presupune delimitarea domeniului de
referinta si a semnificatiei sale strategice ( Dave, R.H., sub redactie. , .-).
Ca domeniu de referinta, educatia permanenta implica "intreaga durata de viata a unui individ". Ea vizeaza activitatea de
formare-dez\>oltare a personalitatii umane, a-bordata " in totalitate ei", coreland resursele, respectiv:
- stadiile educatiei ( varstele prescolare-scolare-postscolar si psihologice: ciclurile vietii: copilaria-preadolescenfa-
adolescenta-tinerefea-maturitatea-batranetea);
- continuturile educatiei ( dimensiunile/laturile educatiei: intelectuala-morala-tehnologica-estetica-fizica);
- formele educatiei ( educatia formala-nonforinala-informala):
- factorii educatiei ( rolul: familiei, comunitatii educationale, institutiilor scolare etc).
Aceasta abordare permite integrarea tuturor resurselor educatiei pe verticala sistemului ( continuitatea intre stadiile
educatiei, sustinuta pe lot parcursul existentei umane) si pe orizontala sistemului ( complementaritatea resurselor educatiei,
aprofundata la nivelul fiecarui stadiu al educatiei, in orice moment al existentei umane).
Ca semnificatie strategica educatia permanenta poate fi definita la nivel functional-structural-operational, nivel care
evidentiaza:
- "scopul sau final" ("a mentine si a imbunatati calitatea vietii");
- "caracterul sau universal ("reprezinta democratizarea educatiei") si dinamic" ("permite adaptarea materialelor si a
mijloacelor de invatare la noile conditii impuse de dezvoltare");
- sensul sau managerial ("educatia permanenta este un principiu organizator pentru toate tipurile de educatie").
La nivel functional, educatia permanenta angajeaza trei categorii de functii: functia de adaptare; functia de inovare; functia
de corectare.
La nivel structural, educatia permanenta angajeaza doua componente principale, aflate in raporturi de interactiune:
componenta generala si componenta profesionala.
La nivel operational, educatia permanenta angajeaza resursele de dezvoltare pe-dagogica/educabilitate ale fiecarei
personalitati umane, valorificabile in termeni de oportunitate si de motivatie individuala si sociala.
Educatia permanenta reprezinta astfel simultan:
- un concept pedagogic fundamental, de tip integrator, care inglobeaza toate resursele activitatii de formare-dezvoltare a
personalitatii umane (stadii, continuturi, forme, factori), valorificabile pe verticala si pe orizontala sistemului educational;
- un concept pedagogic operational care extinde aplicatiile sale "asupra tuturor aspectelor educatiei" ( Thomas, Jean, , .-);
- un principiu pedagogic care sustine organizarea globala a unui sistem educational integral, deschis pentru toate tipurile de
educatie;
- o orientare la nivel de politica a educatiei, care urmareste perfectionarea activitatii de formare-dezvoltare a personalitatii
umane pe toata perioada vietii prin valorificarea deplina a resurselor acesteia de autoinstruire si de autoeducatie.
Principiile educatiei permanente "fundamenteaza organizarea globala a sistemului de invatamant" care angajeaza toate
ciclurile vietii, de la faza pregatirii - care promoveaza asimilarea valorilor scolare si extrascolare - lafaza activa - care implica
profesionalizarea in regim de mobilitate sociala - pana la faza retragerii - care permite personalitatii asumarea de noi roluri
prin continuarea invatarii. La nivel de politica a educatiei pot fi evidentiate urmatoarele principii:
- principiul asigurarii continuitatii in activitatea de formare-dezvoltare a personalitatii umane;
- principiul adaptarii programelor scolare si postscolare la cerintele unei societati in continua transformare;
- principiul pregatirii personalitatii, la toate nivelurile sistemului de invatamant, in vederea adaptarii optime la conditii de
schimbare rapida;
- principiul mobilizarii si a valorificarii tuturor mijloacelor de informare disponibile in limite institutionale si noninstitutionale;
- principiul corelarii functionale intre obiectivele-continutuhle-formele activitatii de educatie/instruire ( Dictionnaire actuel de
l'aducation, , .).
Obiectivele generale ale educatiei permanente au fost definite de Paul Lengrand, in , intr-o "carte-manifest" cu valoare
programatica ( Lengrand, Paul, , .): a) crearea structurilor si a metodelor favorabile formarii-dezvoltarii personalitatii umane
pe tot parcursul existentei sale;
b) pregatirea personalitatii umane pentru autoinstruire si autoeducatie.
Realizarea acestor obiective generale, solicita o noua politica a educatiei, capabila sa anticipeze "sistemul de invatamant de
maine care va fi mai mult decat juxtapunerea a doua parti astazi separate: institutia scolara, pe de o parte, educatia
adultilor, pe de alta parte, constituind un singur proces continuu" (Thomas. Jean. .-). Acest proces, care angajeaza o ampla
reforma sociala, sustine (re)proiectarea unui sistem e-ducational global, conceput ca "cetate educativa" ( Faure. Edgar si
colab., ).
in cadrul unui sistem educational global, fiecare nivel, treapta, disciplina, dimensiune, forma a educatiei presupune
elaborarea unor obiective specifice educatiei permanente, operationalizabile in functie de particularitatile fiecarei comunitati
educative nationale, teritoriale, locale.
Obiectivele specifice educatiei permanente sunt prezentate in literatura de specialitate la nivelul unor "obiective
conventionale impartite in patru grupe" ( Dave, R.H., sub redactie, , .-):
- grupa I: insusirea deprinderilor sociale fundamentale (lectura, calcul matematic/informatic, notiuni elementare pentru
mentinerea sanatatii);
- grupa a Ii-a: dezvoltarea capacitatii de adaptare la o societate bazata pe anumite valori fundamentale: pace, democratie,
libertate, fericire, eficienta, umanism, solidaritate;
- grupa a IlI-a: cultivarea unor trasaturi de personalitate care asigura "o noua calitate a vietii": stabilitate intrapsihica, vigoare
emotionala, "avant tineresc launtric", capacitate de optiune responsabila, angajare sociaala, capacitate de
autodepasire/angaja-re personala, insusirea si reinnoirea cunostintelor;
- grupa a IV-a: obiective instrumentale/ "invatarea de a invata". interinvatarea. invatarea autodirijata.
Continutul si metodologia educatiei permanente implica aparitia unor noi modalitati de organizare a sistemului si a
procesului de invatamant care intervin la nivel: a) functional-structural: televiziune scolara; universitate prin televiziune;
instruire scolara/universitara prin retele informatizate; integrarea activitatilor nonformale in planul de invatamant; universitati
populare in mediul urban si rural; programe de perfectionare profesionala intensive etc; b) operational: obiective specifice si
concrete care vizeaza: adaptarea la "intrarea" si la "iesirea" intr-o (dintr-o) treapta scolara; continuitatea intre nivelul scolar-
postscolar, universitar-postuniversitar; favorizarea saltului de la instruire la autoinstruire, de la educatie la autoeducatie.
Continutul educatiei permanente include "toate elementele intereducationale si chiar extraeducationale" posibile intr-un
camp psihosocial din ce in ce mai extins, cu o variabilitate a fenomenelor care solicita multiple abordari interdisciplinare:
istorice, antropologice, economice, ecologice, psihologice, sociologice, filosofice ( Dave. R.H., ).
Proiectarea continutului educatiei permanente angajeaza functia pedagogica de integrare si extindere a cunostintelor la
nivelul unor structuri:
- informative, intra, inter, transdisiplinare, cu o baza larga de aplicatie, relevanta pe verticala si orizontala sistemului;
- formative, bazate pe corelatia dintre planul intelectual-afectiv-motivational-ac-tional al cunostintelor dobandite;
- operabile, dincolo de sfera disciplinei sau treptei scolare respective:
- deschise, spre diferite forme de invatare socioculturala;
- stimulative, pentru capacitatea de comunicare si de flexibilizare a rezultatelor invatarii, in plan stiintific, moral, tehnologic,
estetic, psihofizic.
Metodologia educatiei permanente evidentiaza resursele de actiune ale activitatii de formare-dezvoltare a personalitatii
valabile pe verticala si pe orizontala sistemului. Aceste resurse valorifica noile mijloace de invatare aparute odata cu
dezvoltarea retelelor de instruire prin mass-media si prin calculator, care multiplica posibilitatile de comunicare pedagogica
eficienta, diferentiata, individualizata.
Pe verticala sistemului, educatia permanenta asigura deschiderea temporala a activitatii de formare-dezvoltare a
personalitatii, desfasurata integral pe toata perioada existentei umane.
(Re)dislribuirea echilibrata a continuturilor (intelectuaie-morale-tehnologice-estetice-fizice) si formelor (formala-nonformala-
informala) educatiei asigura valorificarea succesiva a resurselor fiecarei varste scolare/postscolare
(universitare/postuniversitare) si psihologice dar si prelungirea atitudinii pozitive fata de instruire si autoinstruire, necesara
pentru realizarea rolurilor si statutusurilor naturale si sociale indeplinite de personalitatea umana de-a lungul existentei sale.
Literatura de specialitate evidentiaza urmatoarele posibilitati de articulare a resurselor educatiei pe verticala sistemului
( Dave, R.H., sub redactie. . .): a) articulare intre diferite stadii de invatare (prescolar, scolar, postscolar. universitar,
postuniversitar, recurent); b) articulare intre diferite trepte si obiecte in cadrul unui stadiu specific; c) articulare intre rolurile
asumate de individ ia diferite stadii ale vietii; d) articulare intre diferite aspecte ale dezvoltarii in timp (fizica, morala,
intelectuala etc).
Pe orizontala sistemului, educatia permanenta asigura deschiderea spatiala a activitatii de formare-dezvoltare a
personalitatii, desfasurata integral in orice moment al existentei umane.
(Re)distribuirea echilibrata a continuturilor si a formelor educatiei asigura, in aceasta situatie, valorificarea simultana,
intensiva si extensiva, a actiunilor si influentelor posibile la nivel de educatie scolara - educatie extrascolara - familie -
comunitate locala - mass-media - loisir etc.
Literatura de specialitate evidentiaza urmatoarele posibilitati de integrare a resurselor educatiei pe orizontala sistemului: a)
integrare la nivelul relatiei cu familia, comunitatea locala, societatea in ansamblu, domeniul de activitate, mass-media,
factorii de recreere (culturali, sportivi etc); b) integrare la nivelul relatiei intre obiectele de invatamant; c) integrare la nivelul
relatiei intre diferite aspecte ale dezvoltarii (fizica, intelectuala, morala etc.) realizabile pe parcursul unui stadiu specific al
vietii.
Educatia permanenta, in conditiile societatii contemporane, devine "o tema de meditatie si de actiune" care angajeaza
"reflectii teoretice" dar si "sugestii practice", o-perabile la diferite niveluri de reprezentare sociala; educatie pentru toti,
educatia parintilor, educatie pentru democratie, educatie pentru perfectionare si recalificare profesionala etc, care
stimuleaza chiar proiectarea "unei didactici pentru adulti" ( Urban-czyck, Franciszek, ).
Aceste coordonate confirma stabilitatea unei directii de evolutie a educatiei: "permanenta educatiei permanente". O
asemenea directie nu exclude, ci, din contra angajeaza flexibilitatea educatiei permanente, posibila si necesara in termeni
de creativitate sociala ( Revista de pedagogie. Educatia permanenta, nr./, .-). - Educatia.
 EDUCATIA PERMANENTA
1. INTRODUCERE
1.2.     IMPORTANTA SI MOTIVATIA TEMEI

Educatia nu trebuie (nu poate) sa se rezume la ceea ce ofera scoala de

toate gradele, oricat de elevata ar fi ea. Educatia trebuie sa continuie
concomitent cu scoala, exercitata de alti factori educativi (familia, mass
media) cat si dupa absolvirea scolii si facultatii, sa continuie tot timpul si toata
viata. Aceasta pentru a feri omul de suficienta, de limitele instruirii si
dezvoltarii personalitatii sale.
Educatia permanenta este un sistem educational deschis, compus din
obiective, continuturi, forme si tehnici educationale, care asigura intretinerea
si dezvoltarea continua a potentialului cognitiv, afectiv si actional al
personalitatii, al capacitatilor si deprinderilor de autoeducatie, formarea de
personalitati independente si creative. Educatia permanenta este nemijlocita
legata de diagnoza si prognoza educatiei, de programare si de inovare pe
termen lung a educatiei.
Educatia permanenta ne fereste de imbatranirea timpurie din punctul de
vedere cerebral si psiho-social, ne mentine tineretea spirituala. Savantul
japonez Matsuzawa spunea: sa gandesti activ, continuu si intens caci opresti
imbatranirea creierului (desigur, pentru o anumita perioada) si obtii
performante deosebite, pana la creatii de mare valoare si eficienta.
Educatia permanenta, pentru a fi de valoare si eficienta, trebuie sa se
bazeze pe educatie, fapt care cere invatamantului sa pregateasca tineretul
studios pentru autoeducatie (Ioan Bontas
Educatia permanenta a devenit o speranta a scolii contemporane, scoala
supusa excesiv perspectivei ingust-specializate. Ea se impune, de asemenea,
ca o idee calauzitoare a elaborarii formelor de educatie aadultilor. De aceea,
analiza cercetarilor actuale in domeniul educatiei permanente este o necesitate
obiectiva pentru promovarea gandirii si actiunii pedagogice. In primul rand,
pentru ca prin actiunile in spiritul educatiei permanente devine posibila o
sinteza a gradelor si profilelor de invatamant, a institutiilor scolare, intemeiata
pe logica proceselor educationale si desfasurata potrivit unui sistem format
din unitati functionale integrate. Conceptul si sistemul educatiei permanente
ofera raspunsuri la numeroasele probleme ale relatiei predare-invatare.” Cea
mai larga acceptie a educatiei permanente exprima aria sa sociala, ca tendinte
si perspective ale vietii educationale contemporane:”Educatia permanenta este
educatia tuturor oamenilor pe tot parcursul vietii lor”.
 Explicitand, aceasta formulare vizeaza, pe de o parte, un invatamant in numeroase reprize-perioade ale vietii-in
miscare verticala, “de la tinerete pana la batranete”; pe de alta parte, un invatamant in miscare orizontala, care
ofera caile de trecere, la scoli de profil diferit si realizeaza o imbinare continua a educatiei institutionalizate cu
influentele educationale si cultulale informale, difuze. O asemenea definitie nu precizeaza insa continutul
pedagogic si metodele unui proces educativ de lunga durata, complex, si prin natura sa exigent. Or, obiectivele
ambitioase, fara prevederea si aplicarea mijloacelor corespunzatoare raman mereu nesaturate”(Leon Topa, p12)

Educatia ca activitate complexa, incepe din primul an de viata si se continua pe tot parcursul vietii prin cele trei
forme: educatia formala, informala si non-formala. De aici rezulta caracterul permanent al educatiei.

Necesitatea permanentei educatiei in plan individual si istoric a fost intuita de mult timp. Comenius afirma:
“Pentru fiecare om, viata sa este o scoala de leagan pana la mormant”.

Fiind un fenomen social si societatea fiind supusa unei permanente deveniri fiinta umana este si ea supusa
aceluiasi proces de educatie pe tot parcursul vietii.

Educatia permanenta este dependenta de educatia formala pentru ca omul are nevoie de o pregatire realizata
in scoala “pentru a invata sa invete”. Obiectivele educatiei permanente nu pot fi disociate de cele ale educatiei
realizate in general, de cele ale educatiei scolare, in primul rind.principiul educatiei permanente trebuie pus in
relatie directa cu produsul individual si social.

Educatia permanenta este studiata de stiintele educatiei in mai multe directii de abordare stiintifica

Educatia permanenta è este principiul fundamental al educatiei conform caruia fiinta umana este supusa
influentei educationale inca de la nastere prin mediul social in care se dezvolta si se formeaza in ontogeneza.

Educatia permanenta è presupune formarea unor comportamente specifice educatiei, prin integrarea
individului uman intr-un sistem de invatamant. Abilitatea cu deprindere de munca intelectuala si cu o atitudine
pozitiva fata de invatare prin care se asigura pregatiea pentru autoeducatie.

In pedagogia sociala educatia permanenta este abordata din perspectiva relatiei societate-educatie. Caracterul
permanent al educatiei este definit pe doua coordonate mari:

1.       Ca proces cu caracter social-istoric (educatia a aparut odata cu tipul de oranduire sclvagista si a
continuat intr-un sistem specific in fiecare tip de oranduire sociala devenind un proces din ce in ce mai
complex).

2.       Ca dimensiune a vietii individului de la nastere pana la varsta retragerii din activitate.

1.2.                     Sistemul de invatamant prin planul de invatamant si programele scolare trebuie sa proiecteze
obiectivele educatiomale generale pe care pot fi abilitate tinerele generatii, cu instrumente de munca
intelectuala si deprinderi psiho-motoriinecesare unei educatii permanente.

1.3.                     1.2. CONSIDERATII GENERALE

Educatia permanenta constituie un mod coerent de a da raspuns acestor noi conditii prin conducerea sistemica
a proceselor educationale si organizarea acestora potrivit unei strategii.

~2~
 “ Conceptul si sistemul educatiei permanente se leaga indisolubil de principiile educatiei integrale,
omnilaterale, pe care se intemeiaza elaborarea continutului si metodelor invatamantului.

In mod esential, educatia permanenta este conditionata de libertatea tuturor cetatenilor de a participa la viata
culturala si, intr-o masura mereu largita, descientizarea muncilor profesionale, de participarea directa si
responsabila a maselor la conducerea si organizarea vietii colectivitatilor. Inscrierea dreptului la cultura si educatie
a tuturor cetatenilor in constitutia statelor socialiste constituie o mare cucerire a timpurilor noastre, atat pe linia
promovarii educatiei generalizate si continue, cat si pe linia desavarsirii culturii intregului popor.

Conceptul si sistemul educatiei permanente nu constituie insa numai rezultatul logicii interne a dezvoltarii
invatamantului, stiintelor si tehnicilor contemporane. Reciclarile in intreprinderea contemporana nu sunt doar
expresia unor nobile dar vagi aspiratii cultural-stiintifice, ci probleme de productie calculate in nevoi reale de
profesiuni si numar de specialisti, dupa tipuri de pregatire sau grade si functuni necesare. In aceste procese de
perfectionare profesionala nu intra numai executantii, masa de salariati, ci si tehnicienii cu pregatire superioara,
cadrele de conducere.

Intreprinderile si institutiile moderne actioneaza in consecinta in domeniul perfectionarii profesionale potrivit

unor norme care sunt incluse in planul operational de conducere si organizare economica.”( Leon Topa p18).

1.4.                        1.3. CONCEPTUL DE EDUCATIE PERMANENTA

Ultimul deceniu a impus pe plan mondial o noua viziune asupra educatiei-educatia permanenta-concept cu
implicatii principale, structurale si practice cu adevarat innoitoare.

Acest concept nu este nou. Pentru prima data, 1919, Comitetul pentru educatia adultilor din

Anglia lanseaza ideea educatiei permanente, pentru ca in 1929 sa apara chiar o lucrare cu acest titlu.

In general, trebuie precizat ca ideea educatiei permanente-indiferent de termenii folositi-a aparut in sistemul
educatiei adultilor si nu intamplator.

Educatia adultilor a experimentat si generalizat, cel putin sub aspectul formelor si al metodelor, modalitati
instructiv-educative de autentica modernitate: studiul care alterneaza cu munca; activitatea in grup; coparticiparea
la la elaborarea si desfasurarea programelor educative; autodidaxia etc.

Toate acestea au determinat ca, tocmai in sistemul educatiei adultilor si specialistilor lui, sa se contureze cu o
sporita limpezime conceptul de educatie permanenta. Daca, in 1948 la Conferinta internationala asupra educatiei
adultilor de la Elseneur (Danemarca) aceasta idee a aparut in mod cu totul sporadic la cea de-a doua conferinta
de la Montreal, in 1960, conceptul era aproape definit, pentreu ca in 1972, la cea de-a treia Conferinta de la Tokio
sa se poata discuta chiar despre “educatia adultilor in sistemul educatiei permanente”.

Nu exista,pana in prezent,o definitie consacrata asupra educatiei permanente si de aceea se opereaza,mai

curand ,cu caracteristici conceptuale.Intr-o lucrare ,aparuta in urma cu cativa ani, sub egida Institutului de
Educatie Permanenta de pe langa UNESCO (Bazele educatiei

~3~ permanente) se
insereaza 30 asemenea caracteristici conceptuale, asa cum apar in diferite materiale de specialitate editate in mai
multe tari din lume. Sintetizand aceste caracteristici, se poate aprecia ca educatia permanenta se constituie ca un
ansamblu de mijloace puse la dispozitia oamenilor de orice varsta, sex, situatie sociala si profesionala, pentru ca
ei sa nu inceteze sa se formeze de-a lungul vietii, cu scopul de a-si asigura deplina dezvoltare a facultatilor si
participarea eficienta la progresul societatii. Fata de aceasta apreciere quasi-generala, s-au profilat mai multe
puncte de vedere care in fapt, nu se afla in opozitie, ci se completeaza unul pe altul.

Rene’Maheu opineaza, de pilda, ca educatia permanenta este “...o dimensiune a vietii. E o anumita atitudine de
 insertie in real si nu pur si simplu o pregatire pentru existenta activa si responsabila”

Paul Lengrand vede educatia permanenta o actiune in stare “sa favorizeze creearea sructurilor si metodelor
care sa ajute fiinta umana, in tot cursul existentei sale, in procesul continuu, de pregatire si dezvoltare; sa
pregateasca individul pentru ca acesta sa devina cat mai mult propriul subiect si propriul subiect al dezvoltarii sale
prin intermediul multiplelor forme de autoinstruire”(Paul Lengrand; p.49-50).

Bertrand Schwartz defineste educatia permanenta ca o “...integrare a actelor educationale intr-un veritabil
continuum in timp si spatium, prin jocul unui ansamblu de mijloace (institutionale, materiale umane) care fac
posibila aceasta integreare”(Bertrand Schwartz; p.53). Ca atare, dupa opinia lui, educatia nu se limiteaza la un
singur sub sistem educativ, de pilda scoala, ci inglobeaza toate activitatile sociale care sunt purtatoare de
educatie. In perspectiva, “...ideea de permanenta a educatiei va fi in asa masura in obicei, incat nu se va mai vorbi
decat de educatie, notiunea de permanenta fiind inclusa in insasi ideea de educatie”(op. cit., p.53-54).

Pentru Bogdan Suchodolski, extinderea educatiei permanente va determina ca aceasta sa devina “...un mijloc de
dezvoltare a nevoilor si interesului pentru valorile culturale, pentru ca ea corespunde orientarii preferintelor
si inclinatiilor umane si pentru ca ea face viata noastra mai colorata si mai valoroasa” (Bogdan Suchodolski; p.
312).

In consens cu Bogdan Suchodolski, un alt reputat specialist in domeniu, Majid Rahnema considera ca educatia
permanenta “isi propune sa se adreseze ansamblului fiintei in devenire, in toate domeniile si de-a lungul intregii
vieti...ea transcede nu numai barierele artificiale intre educatia scolara si non scolara si distincia clasica intre
invatamantul public general si educatia adultilor, dar se bazeaza deasemenea in mod esential pe unitatea dintre
procesele educative si viata care formeaza personalitatea umana...ea se refera in acelasi timp la educatia
fundamentala, la formatia personala, la dreptul la timpul liber sub aspectul sau activ, cultural si aristic, si la accesul
permanent la mijloacele educative in stare sa dezvolte potentialul creator, intelectual si fizic al omului (Ioan Jinga
p12-14).

~4~

2.CUPRINS
2.1.                           2.1. OBIECTIVELE EDUCATIEI PERMANENTE

Educatia permanenta trebuie sa raspunda schimbarilor care se produc in socieate, in stiinta, tehnica, cultura,
etica, justitie, economie, profesiuni etc. Ea necesita, astfel, realizarea unui sistem de obiective si cerinte, pritre
care mentionam : intelegerea necesitatii educatiei permanente atat la nivelul factorilor de decizie, a unitatilor de
invatamant si a altor factori educativi, cat si al individului tanar si adult ; asigurarea improspatarii si imbogatirii
sistematice si continue a cunostntelor generale si speciale ; perfectionarea capacitatilor si deprinderilor
intelectuale si profesionale, iar pentru educatori si a celor pedagogice-metodice, precum si dezvoltarea
aptitudinilor generale si speciale : adaptarea pregatirii profesionale, a calificarii la shimbarile si mutatiile stiintifico-
tehnice, profesionale etc.,mergand in unele situatii, pana la schimbarea profesiei (calificarii), fenomen cerut de
economia libera de piata, asigurand integrarea individului in activitatea social-utila in continua prefacere ;
scientizarea si culturalizarea vietii sociale ; asigurarea progresului social continuu ; diminuarea efectelor “uzurii
morale”a cunostintelor teoretice si practice (a deprinderilor) prin reimprospatarea continua cu noi informatii si noi
 tehnologii (retehnologizari) ; dobandirea de tehnici si deprinderi de educatie permanenta si altele(Ioan Bontas
p278)

2.2 CONSIDERATII SOCIAL-PSIHOLOGICE PRIVIND VARSTA ADULTULUI

La unii dintre psihologii din R.F.G., care cerceteaza empiric si sunt orientati sociologic, apare destul de clar
critica interpretarii rezultatelor cercetarilor de psihologia invatarii si dezvoltarii, in lumina teoriei biologice a
perioadelor la varsta adultului. Pe primul loc pot fi citati Thomae (1956, 1959 a, b, 1960 s.a.) si Bergler (1966)

Cercetarea lui Bergler (1966) pleaca de la premise teoretice si de la analize empirice referitoare la psihologia
dezvoltarii in perioadele de varsta adulta. Tematica centrala a lucrarii sale se refera la problema: “formele
atitudinilor umane in timp, in manifestarile lor diverse si in conexiunile lor”. In acest context “a putut fi
verificata...ipoteza unui model multitidimensional de dezvoltare”. Inca in unele cercetari premergatoare a fost
verificata “importanta centrala a variabilelor sociale pentru determinarea tuturor proceselor de orientare si
conucere in cursul vietii”Bergler (1966) subliniaza ca nu toate fenomenele evolutiei la varsta adultului se lasa
“subsumate unei curbe a vietii continuu ascendente si apoi descendente”, respectiv “numai sub aspectul intiparirii,
asa cum le interpreteaza...psihologia abisala sau si sub aspectul altor modele imaginate”

Pe baza cercetarilor sale empirice, Thomae (1959a) ajunge la constatarea ca particularitatile psihologice ale
invatarii si dezvoltarii adultului nu pot fi intelese, “nici prin efectele datorate primei copilarii, nici prin presiunea
situatiilor nemijlocite”. De aceea i se pare corespunzator scopului sa i-a in considerare problemele psihologiei si
dezvoltarii la varsta adultului “ca determinate si structurate prin confruntarea macar cu unele, daca nu cu cele mai

~5~ multe dintre

urmatoarele situatii fundamentale.

1.     Situatia concurentei profesionale si economice. Necesitatea de a se afirma.

2.     Situatia familiei.

3.     Interiorizarea imperfeciunii lumii reale.

4.     Frictiunea cu monotonia propriei vieti cotidiene.

5.     Interiorizarea caracterului definitiv al propriului destin.

6.     Confruntarea cu caracterul finit al existentei in lumea reala.

Bazat pe aceste concepte, Thomae intreprinde “o analiza tematica a varstei adultului”. In toate lucrarile sale,
Thomae ajunge la o respingere totala a periodizarilor, deoarece cursul vietii umane ar fi structurat pe “amprentele
trairilor subiective”. El aste de parere ca un asemenea sistem de referinta permite sa se rezolve “toate
contradictiile dintre diferitele rezultate ale cercetarilor”, privind varsta adultului. Din aceasta ar rezulta si “o
cunoastere a unei legitati, care, in mod firesc, nu asculta de impulsurile endogene, ci creste din aciunea unitara a
unui trecut asimilat sau neasimilat, dintr-un prezent constructiv sau obstaculat si dintr-un viitor deschis, respectiv
opac sau chiar amenintator”. Nu putem sa fim cu totul de acord cu el, totusi apreciem ca demna de atentie
constatarea sa, potrivit careia particularitatile psihologiei invatarii si dezvoltarii la varsta adultului pot fi intelse pe
deplin prin prin “studiul concret” al “rolurilor” si “sarcinilor”, care il maturizeaza “pe omul obisnuit, pe calea trecerii
de la tinerete la batranete”(Hans Lowe).
 2.3.                           2.3. EDUCATIA ADULTILOR SI EDUCATIA PERMANENTA

Delimitarea acestor doua concepte este necesara, deoarece, in ultimul timp, recunoasterea tot mai larga de
care se bucura, pe plan mondial, educatia permanenta, cat si diversitatea sau fluiditatea sensurilor sale uzuale
creeaza o oarecare incertitudine in ceea ce priveste indreptatirea educatiei adultilor de a exista ca notiune
pedagogica si ca activitate efectiva.

Educatia adultilor apare, uneori, ca o realitate perimata, suplinita de una noua, mai “la moda” si cu un numar
mai mare de aderenti. Alte ori, educatia permanenta este insa considerata numai ca o expresie menita sa
reliefeze caracterul intrinsec si eminamente contempranal procesului educational sau numai ca un deziderat al
vremurilor noastre, in timp ce educatia adultilor ar desemna numai unele activitatiaporadice, sau procesele de
reciclare profesionala.

Ideea de educatie permanenta si-a gasit primii promotori in Franta prin G.Bachelard, Gaston Berger, Paul
Lengrand, Jean Le Veugle, Jean Capelle de la Universitatea din Paris, Marcel Hignette de la Centrul National de
formare permanenta, Bertrand Schwartz de la Universitatea din Nancy si multi altii. Expresia “educatie
permanenta” circula in Franta, la inceput, cu doua sensuri :

                    un sens uzual care se refera la ansamblul de mijloace prin care individul îsi dezvolta ceea ce a
dobandit in scoala si asimileaza achizitiile ulterioare ale stiintelor si tehnicilor care il intereseaza in profesie ;

                    un sens restrans la perioada scolara si referitor la organizarea educativa care inglobeaza existenta
elevului inclusiv timpul sau liber

Acestor sensuri,care sunt destul de inguste si nu depasesc sfera educatiei copilului sau a

~6~ adultului, Paul Lengrand

si Jean Le Veugle le dau o extindere care conduce la semnificatia actuala a educatiei permanente asa cum a fost
ea adoptata in cadrul celor douasprezece teme majore de reflectie si de actiune pe care Conferinta generala a
UNESCO in cea de-a cincisprezecea sesiune a sa, le-a propus statelor membre in vederea Anului international al
educatiei.

Cea mai cuprinzatoare perspecctiva asupra educatiei permanenete o aduce Jean Le Veugle, chiar daca, in
formularea sa, pune accentul pe aspectul organizarii materiale a educatiei permanente. Potrivit acestui autor, ea
este ansamblul mijloacelor puse la dispozitia oamenilor de orice varsta, sex, situatie sociala si profesionala pentru
ca ei sa nu inceteze daca doresc, sa se formeze si sa se informeze cu scopul de a-si asigura deplina dezvoltare a
facultatilor si participarea la progresul societatii.

Remarcam faptulca notiunea de educatie permanenta se intemeaza pe un mod de concepere a educatiei pe

care l-am putea califica drept maximal. Educatia este inteleasa acum-ca sa folosim cuvintele pedagogului
A.Kriekemans-ca “o truda care trebuie sa absoarba in intregime pe orice persoana si aceasta pe tot timpul vietii
sale.”

Desigur, o asemenea dilatare a semnificatiei educatiei si a functionalitatii sale reclama, din partea pedagogilor,
un efort de acomodare a opticii lor si de iesire curajoasa din fagasurile batatorite ale unor indelungate obisnuinte.
Dupa cum observa pedagogul canadian J.R.Kidd, “cei mai multi educatori...nu sesizeaza pe deplin sensul
educatiei permanente.ei concep educatia ca o pregatire pentru viata. Convingerea lor cea mai profunda este ca
trebuie sa-i pregatesti pe tineri, sa-i lansezi pe drumul vietii, sa le dai ca provizii de drum cateva adevaruri si
deprinderi (J.R.Kidd p. 125) Noul concept sparge tiparele unor conceptii anterioare si disloca structurile prin care
 se desfasoara procesele educationale, impunand noi orientari si noi organizari.

2.4.EDUCATIA PERMANENTA IN VIZIUNEA MAI MULTOR PEDAGOGI

2.4.1.EDUCATIA PERMANENTA IN ACCEPTIUNEA LUI BERTRAND

SCHWARTZ

Principiul permanentei educatei cere ca, in orice moment al vietii, dupa perioada de obligativitate scolara, orice
individ sa poata intreprinde studii de promovare (la un nivel mai inalt), de reconversiune profesionala, studii cu
caracter complementar, de reciclare sau dezvoltare generala si culturala. S-a si aratat ca acest principiu este
strans legat de acela al egalitatii sanselor.”Recurenta” formarii nu va fi decat o etapa catre permanenta, fiindca
ceea ce trebuie sa urmarim in cele din urma este acea educatie care “integreaza toate perspectivele vietii globale
a individului” (Schvartz). Formarea trebuie sa devina o dimensiune normala a vietii individuale: omul trebuie
educat pentru viata, ca o componenta a “naturii”sale sociale, iar societatea trebuie sa organizezeraspunsul la
aceasta trebuinta prezenta pretutindeni in spatiu si in timp, intr-un cuvant, in viata...

In aceasta perspectiva, posibilitatea efectiva de generalizare a principiului permanentei depinde in mod clar de
aplicarea la fel de generala a principiului de orientare si “ghidare” care trebuie sa garanteze in fiecare etapa de
formare-obligatorie sau “adulta”-“situara” fiecaruia la nivelul optim al motivatiei si posibilitatilor proprii. Intr-adevar,
majoritatea

~7~ persoanelor s-ar dovedi

incapabile de a opera o alegere judicioasa, fara informatii, fara o constientizare a situatiei si fara indrumare, intr-un
sistem complex de optiuni oferite in paralel cu insesi activitatile intregii vieti sociale.(Bertrand Schvartz p. 14-15)

3.4.2.                   2.4.2. EDUCATIA PERMANENTA IN CONCEPTIA LUI PAUL LENGRAND

Viata inseamna pentru oameni-spune Paul Lengrant-o succesiune de “sfidari”: imbatranirea, boala, pierderea
unor fiinte iubite, alegerea tovarasului de viata, razboaiele, enigmele universului, sensul vietii, profesia, nevoia de
bani, rivalitatile, angajamentele politice si altele. La acestea, putem adauga si alte “sfidari” adresate omului de
epoca in care traim: accelerarea schimbarilor care parcurg existenta unei generatii, in contrast cu epocile
anterioare cand mai multe generatii parcurgeau o etapa fara schimbari fundamentale; expresiunea demografica;
evolutia rapida a cunostintelor stiintifice si a tehnologiei.

In afara de aceasta, permanenta cducatiei este obiectiv necesara, intrucat progresele stiintifice si ale tehnicii
descompleteaza sau chiar perimeaza rapid orice formatie, indiferent de domeniu. Un regim educational incapabil
sa asigure adaptarile necesare ar deveni o frana an activitatii economice. Fara indoiala ca, cheltuielile unei
autentice permanente a educatiei, cu toate implicatiile sale, atat umane cat si financiare, vor fi considerabile. Ele
vor trebi insa asigurate, deoarece educatia devine prin ea insai unul din factorii cei mai intensivi de progres al
productiei.

Intr-o perspectiva nedemocratica a sistemului educational, tratarea adaptiva a oamenilor ar risca sa se

transforme in cea mai vatamatoare dintre servituti si dintre alienari, omul devenind un simplu purtator de calificari
tehnice si un simplu “obiect” deformare reinnoita strict pentru nevoile intreprinderii... Intemeiata pe un sistem care
 sa nu fie la discretia unei intreprinderi ahtiate de profit, ci controlat in chip democratic de muncitori, la toate
nivelurile, si conceput pentru a-i initia in toate dimensiunile meseriei lor, in asociere cu o pregatire de ordin general
si cultural, educatia permanenta devine, dimpotriva, factor de eliberare si de implinire a omului. Repetam,totul
depinde de context

Prin urmare, educatia permanenta trebuie in mod absolut necesar sa aiba un continut-vital-de formare generala
si culturala. Ea trebuie sa se realizeze prin autoformare si pe baza unei cogestiuni a cadrelor didactice si a
beneficiarilor acesteia.

In afara de unele imprejurari exceptionale, nici o autoritate exterioara nu intervine pentru a-l sili sa studieze, sa
se perfectioneze, sa devina un cetatean mai bun, un tata de familie mai bine pregatit si mai intelegator. Atat timp
cat adultul nu sesizeaza interesul deosebit pe care il prezinta pentru el un anumit gen de efortin domeniul
profesional, obstesc sau cultural, se abtine de a-l face. Si chiar atunci cand s-a angajat intr-o actiune, poate sa se
retraga oricand.

In aceste conditii, educatia adultilor si, in general, orice forma de educatie care nu are un caracter obligatoriu,
inclusiv educatia extrascolara a tinerilor, este propice innoirilor. Intr-adevar, in cadrul unor astfel de programe au
luat nastere forme de educatie a caror importanta universala este recunoscuta azi, in special munca in grup,
discutiile organizate, participarea la activitati productive, seminariile si stadiile de studiu, metodele neimpuse,
folosirea intensa a mijloacelor audio-vizuale etc. Viitorul educatiei, considera in ansamblul sau, si capacitatile

~8~ sale de reinnoire

depind deci de educatia adultilor.

Educatia permaneta intervine , de asemenea, ca un element de solutie in unele situatii ale societatii noastre,
acelea care rezulta din relatiile dintre diferite generatii. Dupa cum reiese din diferite exemple, comunicarea si
schimbul intre tineri si cei mai in varsta se fac uneori greu, astfel ca in multe cazuri dialogul dintre tata si fiu, intre
profesor si eleveste in mod practic intrerupt. Insa acest schimb este pretios si necsar, atat pentru imbogatirea
reciproca a indivizilor , cat si pernru echilibrul societatilor.(Paul Lengrand p. 54)

2.4.3 EDUCATIA PERMANENTA IN CONCEPTIA LUI TOPA LEON

Educastia permanenta nu se identifica cu nici o institutie scolara sau prescolara,cu activitatile organizate sau
informale cultural-profesionale pentru adulti, colective sau individuale,intemeiate pe o metodologie clasica sau
libera.Ea trebuie inteleasa ca un sistem de obiective, metode si tehnici educationale clasice si moderne, validate
si in plina revolutionare, capabile s dezvolte insasi educabilitatea, o mobila si continua deschidere educationala
potrivit conditiilor de munca si de viata ale generatiilor de oameni si ale fiecarui indivi in parte.

Potrivit conceptiei lui Topa Leon educatia permanenta este termenul cel mai adecvat sa exprime o dezvoltare
metodica, prin actiunea educativa multilaterala a omului si a colectivitatilor sociale, sa includa actiuni cu obiective
largi, de lunga durata si sa dezvolta libertatea de optiune a celui educat, ca si a educatorului.In acest context, in
studiul nostru, nu numai ca nu inlocuim pe “educator” cu “instructorul”, fasonator implacabil, ci referindu-ne la
actiunile cultural-educative, preferam sa facem loc “animatorului”cultural.

Se identifica educatia permanenta cu educatia adultilor, uneori cu autoeducatia si autoinstruirea.in ambele

cazuri sunt vizate arii si cai ale educatiei permanente, ca proces postscolarsi ca o metodologie educationala a
tineretului in plina maturizare sau a adultilor.Paul Lengrand a scos in evidenta faza actuala aeducatiei permanente
:”In mod esential, (ea) desemneazainca o terminologie, o serie de concepte si de principii, o ordine de
preocuparisi de cercetare”.Dar aceasta, dupa parerea lui Topa Leon impune o treptata depasire afazei incipiente.

Expresia “educatie permanenta”, are o legatura directa cu expresia “scoala permanenta”folosita prima oara in
1938 de catre filosoful G. Bachelard si cu expresia peda- gogie permanenta”a aceluiasi filosof.Planul de
invatamant elaboratin 1947 de Langevin-Vallon prevedea mijloace ale educatiei permanente, iar planul
 Billiers(1956)a reluat aceasta prevedere.(Topa Leon p. 14-16)

2.4.4. EDUCATIA PERMANENTA IN CONCEPTIA LUI RENE MAHEU

Dupa Rene Maheu, educatia permanenta este menita s rezume si sa inspire eforturile de innoire in educatia
moderna: “Nici o reconversiune nu cere de fapt studii atat de atente pentru o prospectiva atat de vasta si atat de
complexa. Nu este vorba, in fond, decat de a ingloba invatamantul scolar si universitar intr-o sinteza totalizanta, in
care educatia extrascolara si asa-numita educatie a adultilor, considerate in mod general azi inca drept marginale,
sunt destinate sa apara ca centrul si esenta disciplinei spiritului,”

~10~

Pana acum UNESCO a organizat unele conferinte aceasta tema. Tot mai multi oameni, printr-o scolarizare tot
mai indelungata, folosind mijloace tot mai ingenioase si mai variate isi insusesc un cuantum tot mai mae de
cunostinte si priceperi a caror uzura evine tot mai rapida.

2.4.5. EDUCATIA PERMANENTA IN CONCEPTIA LUI JEAN PIAGET

Pana la J.J.Rousseau, intre copil si adult nu se concepeau deosebiri esentiale. A urmat o perioada in gandirea
psihopedagogica in care copilul era considerat o fiinta “autonoma”, originala, cu totul deosebita de omul adult
(Ellen Key). In vremea noastra se releva deosebirile calitative intre copil si adult, si similitudinile, corespondentele,
liniile dezvoltarii continue.

Una din aceste linii continue ale dezvoltarii psihice, deosebit de importanta pentru problematica educatiei
permanente o aduce constatarea ca si adultul este “nedesavarsit”. Conceptia veche pleca de la ideea ca adultul
atinge o stare plenara, o suficienta si mai ales o autoritate social-statutara, pe care copilul trebuie abia sa o
cucereasca.

Dupa Jean Piaget pe parcursul vietii omului se inregistreaza functiuni constante, intru cat actiunea presupune
totdeauna un interes care sa o declanseze si o inteligenta care sa o inteleaga si sa raspunda nivelelor dezvoltarii.
Totodata, dezvoltarea in timp a personalitatii inregistreaza structuri variabile: intresele se schima si explicatiile
evolueaza intre individ si mediul sau se stabilesc circuite l distante tot mai mari si, prin continutul lor, tot mai
complexe. Notiunea de maturitate nu exprima un moment unitar, o stare de imobilitate, si nu semnifica o “fixare”,
dupa cum se afirma in vechea psihologie “adultul are tot atat de largi si de multiple probleme noi de rezolvat si de
inteles ca si copilul. Aceasta varsta isi are perioadele ei de tranzitie crizele ei. Pe o perioada a dezvoltarii aproape
de acelasi rang ca si copilaria si adolescenta. (Topa Leon p. 34-35)

2.5. SCOALA SI EDUCATIA PERMANENTA

Scoala, invatamantul reprezinta o etapa indispensabila in dezvoltarea personalitatii umane. Educatia scolara
este menita sa deschida caile unei instruiri continue,sa determine un proces de autoinstruire si autoeducatie.
Ea asigura formarea deprinderilor de munca intelectuala prin care sa dobandeasca posibilitatea de a invata pe
tot parcursul vietii si dezvoltarea sistemului de operatii intelectuale indispensabile unei activitati creatoare.foarte
importanta este intelegerea de catre elevi a necesitatii invatarii pe ttot parcursul vietii,prin dezvoltarea motivelor
de tip superior.instruirea si educarea elevilor in vederea crearii posibilitatii de autoinstruire si autoeducare
presupun raporturi noi intre proesor si elev.

Considerarea elevului ca element activ, participant direct si permanent la propria sa formare, ca subiect al
 educatiei, modifica pozitia profesorului care va avea astfel un rol mai complex. Educatia scolara ca forma
organizata in mod stiintific, planificata dupa planul de invatamant si progra mele scolare se raporteaza la
obiective generale cu caracter formativ-informativ specifice tuturor componentelor educatiei:educatia
intelectuala, educatia moral-civica, educatia estetica, educatia fizica si educatia profesionala.

In perspectiva educatiei permanente, prioritate capata obiectivele formative ale acestor componente
exprimate prin “a invata sa inveti”-deprindere de munca intelectuala, prin

~11~

motivatie pentru invatare care se reflecta in atitudinea fata de invatare.

Educatia morala vizeaza formarea comportamentelor si atitudinilor morale fundamentale pentru viata
sociala ,cultivarea trairii sentimentului religios.Educatia estetica vizeaza sensibilizarea gustului estetic si
cultivarea sentimentului estetic si a creativitatii valorilor estetice.Educatia profesionala formeaza atitudinea fata
de profesie si munca, ajuta la cultivarea unei gandiri specifice mobilitatii profesionale si a unei motivatii a
individului in raport cu mobilitatea profesionala.Educatia scolara trebuie sa pregatesca un tineret sanatos cu
rezistenta la efort fizic, vointa, posibilitatea de adaptare la conditii mai dure de viata.

Educatia permanenta implica procese de invatare fundamentate stiintific si nu poate fi confundata cu expresia
“educatie de-a lungul vietii”care vizeaza mai mult procesele invatarii spontane.Educatia permanenta inseamna
invatare continua ,creativa, novatoare si este posibila in toate formele scolare si postscolare.

Educatia permanenta promoveaza o pregatire si perfectionare profesionala care permite fiecarui individ sa-si
insuseasca cunostintele sideprinderile necesare autoeducatiei.Ea este o inventie sociala, caracteristica
societatii contemporane in care mobilitatea profesionala este foarte rapida.

Educatia permanenta cotribuie la dezvoltarea procesului de instruire si cultivare ;faciliteaza posibilitatea

fiecarui om de a-si completa studiile, de a se perfectiona in munca, de a-si insusi o cultura superioara.

3. CONCLUZII
Educatia peranenta nu este deci o simpla continuare a educatiei traditionale. Ea reprezinta o serie de noi
abordari ale unor elemente esentiale pentru existenta fiecauia, incepand prin insusi sensul acestei exsitente.Ea
permite sa se descopere o multitudine de situatii fundamentale, in care indivizii apar intr-o noua ipostaza, si
aduce solutii inedite unor probbleme cruciale ale destinului indivizilor si societatilor.

Educatia constituie partea constienta, voluntara si competenta a acestui continuu mers inainte, care este
legea tuturor fiintelor umane. Desigur, nu trbuie supraestimat locul si rolul educatiei in realizarea destinelor
individuale si colective. Cu cat insistam mai mult asupra necesitatii acestui efort cu atat trebuie sa ne reamintim
ca exista structuri favorabile si structuri defavorabile infloririi personalitatii. Mizeria fizica provoaca si intretine
mizeria morala si intelectuala. Oamenii care traiesc la limita subzistentei se afla in acelasi timp la limita conditiei
umane. (Paul Lengrand)

Relatia intre dezvoltarea sociala si educatie este prima si cea mai importanta coordonata social-integrativa
pentru modelarea si conducerea educatiei permanente.

O educatie rupta de contextul vietii sociale, lipsita de valente integrative si creative in viata sociala nu poate
primi atributul de educatie permanenta. Ea contribuie la dezvoltarea societatii, a relatiilor sociale superioare, a
vietii cultural-artistice si spirituale. Coordonatele soial-integrative si de creativitate imprima educatiei si
invatamantului un caracter deschis mobil si prospectiv.
 Indrumarea si orientarea scolara si profesionala a elevilor, studentilor, adultilor, tinand

~12~

seama de mobilitatea profesionala, preferinte, aptitudini aspiratii actuale si de perspectiva constituie filonul
social-integrativ ale educatiei permanente.

“Educatia permanenta a aparut si s-a impus ca un raspuns la solicitarile vietii contemporane, ca singura
solitie pentru adaptarea omului la epoca noastra. Revolutia tehnico-stiintifica este insotita de numeroase
“explozii”-informationala, tehnica -,de sfidari aruncate in fata omului-cum numeste Paul Lengrand exigentele la
care contemporaneitatea constrange fiinta umana. Gaston Berger rezuma tabloul epocii actuale la cateva
trasaturi care sunt tot atatea probleme pentru educatia omului aflat in acest tablou:interdependenta crescanda
din lume;mobilitatea indivizilor, maselor si situatiilor; accelerarea istoriei, care actioneaza ca factor de
diferentiere si de selectie.”(Tiberiu Popescu p. 29).

Educaţia permanentă reprezintă un un principiu organizatoric şi filosofic care presupune că

educaţia se suprapune pe dimensiunea întregii existenţe a omului. Educaţia permanentă este
destinată să permită fiecărui individ să-şi dezvolte personalitatea cu ajutorul unui sistem complex
de mijloace care trebuie să răspundă nevoilor şi aspiraţiilor de ordin educaţional şi cultural ale
acestuia.Printre condiţiile care au impus acest principiu în practica educaţională actuală sunt: a)
evoluţia ştiinţifică şi tehnologică din a doua jumătate a secolului XX, care a dus la "explozia"
cunoaşterii, concomitent cu fenomenul de perisabilitate rapidă a cunoştinţelor.Volumul de
cunoştinţe căpătat de individ în şcoala nu-i poate sluji eficient toată viaţa, el fiind obligat ca la la
scurt timp după terminarea studiilor prin obligaţiile profesionale, sociale şi culturale să deprindă
priceperi şi învăţături noi , în acord cu noile date ale ştiinţei şi tehnicii; b) noile mutaţii din viaţa
economico-socială, politica şi culturală , care au dus la schimbarea în mare măsură a statului
economic şi social al oamenilor prin trecerea în sectorul secundar, terţiar (servicii) şi apoi în cel
cuaternar (cercetare).

Aceste mutaţii, coroborate cu schimbările survenite în structura şi funcţiile familiei, necesită din
partea tuturor eforturi susţinute şi permanente de adaptare la condiţiile mereu schimbătoare; c)
schimbările în structura demografică indică o creştere a populaţiei vârstnice. Prin educaţia
primită, ei pot fi influenţaţi, ca şi după părăsirea câmpului muncii, să rămână activi, productivi şi
creatori; d) creşterea timpului liber poate fi o sursă de progres şi bunăstare, dar şi o cauză de
regres.Educaţia permanentă poate garanta o utilizare cât mai eficientă a timpului liber;
Principalele caracteristici ale educaţiei permanente: - Educaţia nu se termină la sfârşitul
instrucţiei şcolare, ci acoperă întreaga existenţă a unui individ; - Educaţia permanentă nu este
dedicată exclusiv adulţilor,ea cuprinde şi unifică toate etapele educaţiei: preşcolară, primară,
liceala, universitară, postuniversitară ; - Educaţia permanentă include în acelaşi timp
modalităţile formale şi nonformale.Ea încorporează atât învăţarea planificată, cât şi pe cea
accidentală; - Comunitatea, grupurile sociale, întregul mediu deţine un rol foarte important în
educarea individului; - Educaţia permanentă îmbracă un caracter universal şi democratic. Ea
reprezintă democratizarea educaţiei. - Educaţia permanentă are două laturi componente:
generală şi profesională.Aceste componente nu sunt diferite una de cealaltă, ci sunt într-o relaţie
de interdependenţă şi interactivitate; - Educarea permanentă exercita o funcţie coercitivă,
remediează dificultăţile educaţiei actuale; - Principalele funcţii ale educaţiei permanente sunt:
integrarea, inovarea şi adaptarea reciprocă a individului şi a societăţii; - Sunt trei condiţii
esenţiale pentru a realiza educaţia permanentă :ocazia, motivaţia şi educabilitatea; - Scopul final
al educaţiei permanente este să amelioreze şi să ridice calitatea vieţii.

Procesul rapid al schimbărilor din societatea contemporană impune abordarea educaţiei şi

autoeducaţiei şi din perspectiva exigenţelor viitorului. Teoreticienii educaţiei insistă asupra
tezei, conform căreia şcoala trebuie să-şi modifice perspectiva despre propria ei activitate
educativă şi să se adapteze cerinţelor viitorului, astfel încât să-l pregătească pe elev spre a avea
o concepţie adecvată faţă de autoeducaţie şi autoînvaţare.Deasemenea, elevul trebuie să înveţe
cum să înveţe şi să devină, într-o lume care se află în continuă devenire. Este necesară
adaptarea educaţiei la cerinţele pieţei muncii prin deschiderea educaţiei tradiţionale
(predominant formale) la diversele influenţe educative din afara acestui cadru şi, totodată,
transferarea spiritului acestei educaţii în alte arii educaţionale.

În concluzie, în epoca noastră există două principii fundamentale care sprijină eforturile
factorilor care urmăresc sporirea coerenţei şi eficienţei procesului instructiv-educativ: principiul
educaţiei permanente şi principiul orientării prospective a educaţiei. Ele pot contribui cu succes
la sporirea eficienţei activităţii didactice corelate cu celelalte tipuri de învăţare, sporind astfel
acţiunile şi influenţele exercitate asupra elevilor.

Bibliografie:

a) Bogdan Bălan, Stefan Boncu, Andrei Cosmovici, Teodor Cozma, Constantin Cucoş, Carmen
Creţu, Ion Dafinoiu, Luminiţa Iacob, Constantin Moise, Mariana Momanu, Adrian Neculau,
Tiberiu Rudica - Psihopedagogie- ed.Polirom, Bucureşti, 2005;

b) Ştefan Costea, Ioan Serdean, Loredana Bănică, Roxana Chivu, Nadia Florea, Cristian-Mihai
Pohomaci, Mihaela Taranu, Dumitru Danciu, Laura Goran – Sinteze- ed.Fundaţiei România de
Mâine,2003

Educatia permanenta instituie o noua viziune asupra educatiei, conturata mai ales pe parcursul celei de a
doua jumatati a veacului al XX-lea, care desemneaza procesul de formare si dezvoltare a personalitatii pe
durata intregii vieti a individului.
Conceptul de educatie permanenta ne atrage atentia, de asemenea, asupra faptului ca influentele
educationale trebuie sa vizeze integralitatea persoanei umane. Se vorbeste, de aceea, de "educatie
permanenta integrata", termenul "integrata" desemnand , pe de o parte, integrarea tuturor instantelor si
formelor de educatie la diferite nivele (educatie prescolara, educatie scolara, educatia adultilor), si, pe de
alta parte, integrarea intr-un sistem unitar a tuturor formelor sociale de educatie (formala, non formala si
informala).

Educatia permanenta inseamna deci un proces integrator al tuturor influentelor educationale, intr-un sistem
coerent si convergent, exercitate asupra individului - in modalitati variate si specifice - pe toata durata vietii
sale. Educatia permanenta trebuie deci inteleasa, mai degraba, ca un principiu de organizare a educatiei. Ea
are, in ultima instanta, un caracter paradigmatic pentru organizarea educatiei contemporane.
Ideea permanentei educatiei este redata prin doua concepte distincte:
1. „permanenta educatiei” (sens filogenetic), care exprima nevoia de educatie pe care omul a resimtit-o in
toate timpurile, dovedita prin intreaga cultura materiala si spirituala si prin imbogatirea neintrerupta a
experientei social-istorice a umanitatii;
2. „educatia permanenta” (sens ontogenetic), cu referire la nevoia de educatie pe care individul o resimte pe
toata durata intregii sale vieti.
Educatia este proiectiva, dar si corectiva, profilactica si terapeutica. A pleda pentru permanenta educatiei
permanente inseamna a accepta educatia in viata societatii si a persoanei cu aceeasi prezenta in fapte si in
aspiratii ca si hrana, imbracamintea, adapostul. Poate ca aceasta este singura sau principala permanenta
care asigura si ordoneaza prezenta umana in regnul uman si in "regnul" spiritului.
In acceptiunea actuala, ca demers continuu de formare si dezvoltare a personalitatii pe toata durata vietii,
conceptia educatiei permanente s-a constituit pe traseul dezvoltarii invatamantului pentru adulti si al
reflectiilor pe care acesta le-a generat.
Educatia permanenta se constituie ca un ansamblu de mijloace puse la dispozitia oamenilor de orice sex,
varsta, situatie sociala si profesionala, pentru ca ei sa nu inceteze sa se formeze de-a lungul vietii, cu scopul
de a-si asigura deplina dezvoltare a facultatilor si participarea eficienta la progresul societatii.
Strategiile educative, dezvoltand mecanisme de influentare, care pun in evidenta dimensiunile si
semnificatiile sociale ale mediului cultural-educativ, ne apar ca niste procese interactive, marcate social de
indicatori ca: ideologia si sistemele de valori de referinta, obiective si norme, modele de comportament
asteptate, organizarea si functionarea institutiilor educative. In contact cu aceste realitati sociale, indivizii
invata roluri, isi formeaza reprezentari despre mediul lor, dobandesc stiluri actionale in interiorul sistemului.
Contextul socio-cultural, conditiile economice, situatiile institutionale sunt referenti care contribuie la
formarea capitalului cultural al grupurilor si indivizilor. Alimentandu-se din informatiile, ideile, optiunile etc.
vehiculate de familie, scoala, alte institutii, individul isi formeaza treptat un instrument de perceptie si
interpretare a mediului, o modalitate de a gandi practic lumea, de a cunoaste si stapani contextul social, de
a elabora mental realitatea, transformand obiectele sociale (persoane, contexte, situatii) in categorii
simbolice (valori, credinte, ideologii).
In concluzie, educatia permanenta presupune corelarea, atat pe verticala, cat si pe orizontala, a diferitelor
componente ale sistemului educational. Contrar structurilor traditionale ale invatamantului, concepte prin
suprapunerea sau alipirea, ca niste cusete, a diferite grade si tipuri de institutii si activitati educative relativ
eterogene, educatia permanenta implica un sistem educational integrat orizontal si vertical, ale carui
elemente se completeaza si comunica intre ele, se bazeaza pe toate resursele pedagogice ale societatii; in
esenta, educatia permanenta se exprima in toata gama genurilor de educatie: generala, profesionala,
sociala si culturala, morala si afectiva, formala si non formala, institutionala si non institutionala, in scoala,
in familie si pentru adulti.

Factori care genereaza educatia permanenta

Ideea educatiei permanente nu este o idee noua, ci o gasim prezenta inca din antichitate, la greci si la
romani, iar mai tarziu arabii au inscris-o in Coran ca obligatie religioasa. Intreaga viata este o scoala, afirma
J.A. Comenius, iar Nicolae Iorga sustinea ca "invatat este omul care se invata necontenit pe sine si invata
necontenit pe altii".
Viziunea educatiei permanente s-a constituit sub impactul unor fenomene sociale globale, legate de
accelerarea dezvoltarii societatii.
Pentru secolul nostru, invatarea continua a devenit o cerinta fundamentala a societatii, determinata de
cresterea exponentiala a informatiilor si de uzura accelerata a acestora, de mobilitatea profesiunilor, de
progresele extraordinare ale stiintei, tehnicii tehnologiei si mijloacelor de informatie, de dinamismul vietii
economice si sociale, de democratizarea invatamantului, de cresterea nivelului de aspiratii spre cultura si
educatie, de folosirea cat mai utila si cat mai placuta a timpului liber.
A invata sa inveti si a dori sa te perfectionezi continuu sunt cerinte ale educatiei permanente, prin care omul
contemporan invata sa fie el insusi, receptiv la schimbari, capabil sa le anticipeze si sa se adapteze la ele,
oferindu-se ca participant la progresul social prin autonomia sa intelectuala si moral - civica.
Educatia permanenta se caracterizeaza prin aceea ca este continua si globala, integrand toate nivelurile si
tipurile de educatie, asigurand astfel formarea echilibrata a personalitatii, cu un grad inalt de autonomie a
invatarii, pe baza careia omul stie sa identifice si sa foloseasca sursele de informatie, sa participe la
dezvoltarea societatii si la educarea celorlalti membri ai colectivitatii din care face parte.
Educatia este o forma de comunicare interumana prin care se transmit, de la o generatie la alta, valorile
culturii, experienta de productie si comportamentul social. Definita ca actiune sociala si proces, educatia
consta intr-un ansamblu de influente exercitate in mod planificat, in cadrul institutiilor scolare pe baza unui
sistem de obiective, principii, forme si metode de organizare, folosite in scopul formarii omului ca
personalitate, capabil sa se integreze activ in dinamismul vietii sociale.
Educatia este, deci, un proces complex, de socializare si individualizare a fiintei umane in drumul sau spre
umanitate (I. G. Stanciu).
Influente educative, exercitate asupra unei persoane, sunt de tip formal, non formal si informal, din care
rezulta cele trei dimensiuni ale educatiei (Thomas J., La Belle).
Sistemele educationale cunoscute pana in prezent s-au bazat pe monopolul institutional al scolii. Un astfel
de model a putut functiona optim atata vreme cat alternativele educationale din afara scolii erau putin
dezvoltate si nu puteau deveni concurente. Deceniile din urma insa au pus in evidenta o dezvoltare a noi
medii educationale in afara scolii, capabile sa devina o alternativa (fie complementara, fie concurentiala)
pentru educatia formala de tip scolar.
Extensia educatiei non formale si informale a evidentiat si anumite carente ale educatiei scolare, conducand
la anumite contestari si critici (uneori foarte vehemente, ca in teoria "descolarizarii societatii"). S-a conturat,
din ce in ce mai mult, ideea ca scoala trebuie considerata in ansamblul modalitatilor sociale de educatie,
care constituie sistemul social de educatie. Multe din noile modalitati de educatie satisfac nevoia de educatie
permanenta a individului.

Impactul educatiei permanente asupra educatiei scolare

Educatia formala (scolara) se desfasoara in mod organizat si planificat, avand la dispozitie planuri de
invatamant, programe si manuale scolare, necesare realizarii obiectivelor educationale.
Conceptul de educatie permanenta are o pregnanta valoare euristica, el determinand ample si profunde
reconsiderari si regandiri atat in sfera conceptuala (teoretica), cat si in cea actionala (practica) a educatiei
contemporane. El a permis o mai corecta intelegere si definire a scopurilor si obiectivelor educatiei,
reconsiderarea si organizarea pe alte baze a continuturilor invatamantului, introducerea unor noi modalitati
si forme de instruire si educare, asigurarea coerentei si unitatii sistemului educational.
In reformele actuale privind sistemele educationale din toate tarile se observa preocupari de articulare a
diferitelor niveluri si tipuri ale educatiei, urmarindu-se continuitatea acestora in timp si spatiu, incercand sa
transforme punctele terminale ale invatamantului primar, gimnazial, liceal si universitar in descrieri spre
invatarea continua, spre autoeducatie ( G. Vaideanu).
Scoala este o etapa initiala a educatiei permanente, care trebuie sa pregateasca elevii in acest scop si, ca
urmare, din aceasta perspectiva trebuiesc regandite obiectivele educationale, continutul si metodele de
predare – invatare - evaluare. In acest scop se va pune accent pe folosirea pe scara larga a metodelor activ-
participative, pe tehnicile de invatare eficienta, pe folosirea unui stil didactic integrat, pe cresterea efortului
de invatare al elevilor si pe formarea capacitatii de autoevaluare.
Educatia non formala este tot o actiune organizata, dar in afara scolii, fie in mediul socio-profesional, sub
forma de perfectionare si formare profesionala, sau in mediul socio-cultural, prin teatre, muzee, biblioteci
publice, manifestari cultural artistice, excursii, cluburi sportive, concursuri, precum si cu ajutorul mass-
media (cinematografe, televiziune,radio presa), discoteci publice etc. Actioneaza neorganizat, in cadrul
mediului socio-cultural, prin influente exercitate de familie, civilizatia urbana sau rurala, grupuri sociale,
activitati culturale, experiente de viata traite etc. Schimbarile rapide din societatea contemporana si mai ales
mediile de comunicare au largit sfera educatiei scolare prin completarea ei cu educatia informala si non
formala, care isi aduc contributia la largirea orizontului de cunoastere al elevilor si la educatia lor
permanenta.
Deci, educatia nonformala ofera un set de experiente sociale necesare, utile pentru fiecare copil, tanar sau
adult, complementarizand celelalte forme de educatie prin:
- valorificarea timpului liber al elevilor, din punct de vedere educational;
- oportunitati pentru valorificarea experientelor de viata ale elevilor, prin cadrul mai flexibil si mai deschis si
prin diversificarea mediilor de invatare cotidiene;
- participare voluntara, individuala sau colectiva;
- modalitati flexibile de a raspunde intereselor elevilor - gama larga de activitati pe care le propune si
posibilitatea fiecarui elev de a decide la ce activitati sa participe;
- dezvoltarea competentelor pentru viata si pregatirea tinerilor pentru a deveni cetateni activi; pe langa
informatiile si competentele specifice anumitor domenii de activitate in care se incadreaza proiectele sau
activitatile nonformale, elevii isi dezvolta si capacitati organizatorice, capacitati de autogospodarire, de
management al timpului, de gandire critica, de adoptare a unor decizii sau rezolvare de probleme;
- un cadru de exersare si de cultivare a diferitelor inclinatii, aptitudini si capacitati, de manifestare a
talentelor in arta, cultura, muzica, sport, pictura, IT etc.
Un rol important in formarea in acest sens al elevilor, il ocupa cadrul didactic. Este factorul determinant in
formarea profesionala a elevilor, conducatorul activitatii didactice ce se desfasoara in vederea realizarii
obiectivelor instructiv – educative.
Informatiile ce urmeaza a fi transmise elevilor, capata valente educative numai in urma preluarii si
prelucrarii acestora de cadrul didactic. Acesta are datoria de a ridica standardul valorilor culturale si morale
ale elevilor, si implicit a societatii.
Dascalul nu este numai o sursa de informatie, ci este cel care stabileste o relatie umana cu clasa de elevi.
Cultura profesionala, capacitatea de a se raporta continuu la elevi, umanismul, obiectivitatea, dreptatea,
principialitatea, curajul, corectitudinea, constiinta responsabilitatii – acestea sunt cateva din calitatile morale
pe care un dascal trebuie sa le aiba pentru a putea stabili o relatie socioafectiva cu elevii. Pe baza acestei
relatii apar si se dezvolta la viitorii dascali , acele sentimente superioare care au valoare in societate si care
pun bazele eticii profesionale. Sentimentele dirijeaza in mare masura conduita, fiind principalul factor
motivational. Ele organizeaza impulsurile, dorintele, influenteaza mereu atitudinile si interesele noastre, in
functie de situatie.
Ca forme de perfectionare permanenta a cadrelor didactice, in proiectul noului statut sunt prevazute: studiul
individual, sesiuni metodico-stiintifice, schimburi de experienta, cursuri periodice de informare, cercuri si
seminarii pedagogice, strategii de perfectionare, consultatii, cursuri fara frecventa, cursuri de vara,
postuniversitare si doctorat. Strategiile de perfectionare urmeaza sa se incheie cu elaborarea unei lucrari
metodico-stiintifice.
In concluzie putem afirma ca, traditional, educatia oferita de scoala a fost considerata educatie formala,
activitatile educative organizate de alte institutii, cum ar fi muzeele, bibliotecile, cluburile elevilor etc., drept
educatie nonformala, iar influentele spontane sau neorganizate din mediu, familie, grup de prieteni, mass-
media etc., educatie informala.
Delimitarea intre aceste trei forme ale educatiei este una teoretica, in practica ele functionand ca un
complex ale carui granite sunt dificil de trasat. Mai mult, in ultima perioada asistam la o dezvoltare si la o
"formalizare" a educatiei nonformale, care se apropie din ce in ce mai mult de spatiul scolar. Si scoala - ca
institutie - a raspuns provocarilor sociale prin largirea sferei de activitate si initierea unor parteneriate cu
societatea civila, comunitatea locala sau cu diferite institutii culturale. Aceasta deoarece invatarea „nu este
legata numai de scoala sau de alte contexte organizate. Conceptia despre invatare are la baza ideea si
observatia ca un numar mare al experientelor noastre de invatare s-au desfasurat in afara sistemului de
educatie formala: la locul de munca, in familie, in diferite organizatii si biblioteci.”

Autoeducatia
Formarea personalitatii umane este rezultatul unui proces complex in care actiunile si influentele societatii,
ale institutiilor ( scoala, alte institutii cu vocatie etica, culturale), grupurilor culturale (familie, grupul de
munca) carora le apartine individual se impletesc cu eforturile proprii de autoformare ale fiecarei persoane
intreprinse in tot parcursul vietii. Cunostintele acumulate, abilitatile si competentele insusite, trasaturile de
personalitate formate, departe de a reprezenta un dar al naturii, sunt produsul actiunilor si influentelor
exercitate de mediul social de existenta asupra individului, conjugate, intr-o masura variabila, cu eforturile
de autoformare ale acestuia.
Desi fenomenul de autoeducatie (autoformare) a existat din totdeauna – fiind propriu fiintei umane, totusi
investigarea lui teoretica, pentru a-i deslusi mecanismele interferentiale cu procesul de educatie, in afara
unor reflectii sporadice, s-a produs relativ tarziu. Se poate considera ca preocuparile in aceasta directie sunt
corelate cu constituirea si dezvoltarea viziunii educatiei permanente si a consideratiilor la care aceasta a dat
loc, privind, mai ales, faptul ca, la varsta adulta, devenirea individului se realizeaza, in masura insemnata,
ca proces de autoformare. Aceasta este ratiunea pentru care autoeducatia este abordata in stransa legatura
cu problematica educatiei permanente.
Autoeducatia, adica educatia de sine insusi, este o activitate constienta, orientata spre formarea propriei
persoane, in conformitate cu nazuintele, aspiratiile, idealurile si conceptia despre rolul omului in societate.
Autoeducatia devine posibila la varsta adolescentei, datorita celor trei functii ale constiintei de sine : functia
anticipativa, de proiectare in viitor a propriei persoane, facilitand formarea idealului in viata, functia
normativa, concretizata in modul propriu de apreciere a valorilor pe baza unor criterii sociale si capacitatea
omului de a se reflecta pe sine insusi, dandu-si seama de ceea ce este si de ceea ce vrea sa devina.
Autoeducatia devine posibila pe baza educatiei, cand adolescentul, reflectand asupra celor invatate si
dispunand de un mod propriu de apreciere a valorilor socio-culturale le interiorizeaza, participand astfel la
propria sa formare si dezvoltare. In acelasi timp, autoeducatia favorizeaza asimilarea influentelor provenite
din afara prin educatie, iar pe de alta parte se integreaza in educatia permanenta, sporindu-i eficienta. Ca
urmare, in scoala va trebui sa se transmita elevilor bazele si metodele autoformarii, pregatindu-i pentru
educatia permanenta.
Autoeducatia reprezinta produsul unor cicluri de educatie permanenta proiectate la niveluri de realizare
superioara, intr-o perioada de timp semnificativa psihosocial pentru valorificarea la maximum a potentialului
de autoformare – autodezvoltare al personalitatii umane. In aceasta perspectiva, "a educa in perspectiva
educatiei permanente inseamna, in esenta, a determina un autentic proces de autoeducatie" (Toma,
Steliana).
Ca tendinta de evolutie a educatiei, autoeducatia evidentiaza posibilitatea transformarii obiectului educatiei
in subiect al propriei sale formari. Aceasta presupune stimularea capacitatii obiectului educatiei de:
interiorizare a actiunii educationale; reali-zarea a unor circuite de conexiune inversa interna; autoevaluare;
autoproiectare pedagogica (Structura actiunii educationale).
Valorificarea resurselor de autoeducatie ale personalitatii umane permite realizarea unui nou echilibru intre
factorii externi si factorii interni ai activitatii de formare-dezvoltare a personalitatii. Astfel educatia, aflata
initial alaturi de mediu in ipostaza unui factor extern, devine treptat - prin educatie permanenta si
autoeducatie – un factor intern stabil, care reflecta la nivel functional si structural capacitatea intrinseca a
personalitatii umane de (auto)perfectionare continua a activitatii sale individuale si sociale.

 
 Daca consideram ca educatia ca activitate sociala se exercita asupra fiintelor umane de la nastere, pe parcursul
varstelor scolare, al celor mature/adulte, in forme diferite, cu tipuri de influente diverse (informale, nonformale,
formale), atunci este evident ca nu putem vorbi decat despre o permanenta a educatiei, despre un continuum
educativ, existent si preexistent in intregul nostru mediu de viata. Din acest punct de vedere vorbim despre caracterul
permanent al educatiei.
In prezent, permanenta educatiei este privita ca un principiu de organizare a intregii activitati de transformare a
personalitatii si implica "un sistem complet, coerent si integrat, oferind mijloace proprii de a raspunde aspiratiilor de
natura educativa si culturala ale fiecarui individ, potrivit disponibilitatilor sale: ea este destinata sa permita fiecaruia
sa-si dezvolte personalitatea pe durata intregii vieti prin munca si activitatile pe care le desfasoara". (Dave, R.H.,
1991)
Necesitatea educatiei permanente a fost intuita cu mult timp in urma, inainte de a se constitui intr-un principiu
fundamental de abordare si considerare a educatiei contemporane. Comenius apreciaza ca "pentru fiecare om, viata
sa este o scoala, de la leagan pana la mormant", considerand ca "tot ceea ce facem, ce gandim, vorbim, auzim,
dobandim si posedam nu este altceva decat o anumita scara pe care ne urcam din ce in ce mai mult, spre a ajunge
cat mai sus, fara sa putem atinge vreodata suprema treapta". (J.A. Comenius, 1970, p. 20). Permanenta educatiei
poate fi analizata in doua planuri: social - istoric, pe de o parte, individual, pe de alta parte.

CAPITOLUL 14
EDUCATIA PERMANENTA
n ale lui Hadit, subliniau ideea
cesitãtii unei ed
urge din progresulştiinteişi al
vieti
er, în care el poate sã desfãsoare activitãti destinate perfectionãrii
14.1 EVOLUTIA CONCEPTULUI

Timp de milenii, cei care au meditat asupra educa ţiei au considerat cã fiinţa
umanã se educã de-a lungulîntregii sale vieţi.16. Aceasta este una dintre cele mai
vechi semnificaţii care a fost atribuită, de-a lungul timpului, educaţiei permanente. In
antichitate,Platon, în “Legile”, aprecia cã este necesarã o educa ţie pe care fiecare om
trebuie sã si-o facã în tot cursul vietii sale, dupã posibilitã ţile personale.Aristotel
considera cã existã uneleştiinte care nu pot fi învã ţate si practicate, decât la vârsta
adultã, cum ar fi stiinta politicii. Comentariile laCora
ne
ucatii “ din leagãn, pânã la moarte”. Jan Amos Comenius, în
secolul al XVII-lea, scria cã “ Tota vita schola est” ( “întrega viatã este o scoalã”).
In secolul al XVIII-lea,Condorcet-şi împreunã cu el toţi reprezentanţii
enciclopedismului- erau de pãrere cã individul uman este perfectibil de-a lungul
întregii sale vieţi. Perfectibilitatea fiintei umane dec
tehnicii, care o obligã sã îsi îmbogãteascã permanent propriile cunos ţinte asupra lumii
si
i. In plus, dezvoltarea tehnicã îl elibereazã pe om, în sensul cã îi creeazã mai
mult timp lib
posibilitãtilor de cunoastereşi de actiune.
lterior această idee a fost pus ă sub semnul îndoielii Una dintre cele mai disputate probleme în gogie
se referã ladu ra ta educatiei. Cât dureazã educatia? René Hubert- în Tratatul de pedagogie ralã-
apreciazã cã “ o existentã a ajuns la maturitate atunci când posedã toate aptitudinile
sare pentru a-si îndeplini functiile in viatã” [...] dincolo de aceasta nu mai avem de-a face cu
atia propriu-zis
16U
peda
gene
nece
educ
ã, fiind vorba de chestiuni de autoritate sau de sfat, ori de propagandã”. Acest
matu
punct de vedere sugereazã cã educatia se limiteazã la perioadele de viatãpremergãtoaredobândirii
ritãtii de cãtre o fiintã umanã.

com
ade
scolar împarte beneficiile educaţiei în mod nejust si inegal, trebuie
def
pre
manent
rep
con
tens
anu
ãri, sã ia mãsurile corespunzãtoare de
educatiei perm
rãspun
învã
mem
priv
pre
cât acestia sã-si întretinã necontenit capacitatea de
aut
iaţa socială
con
14.2 FACTORI SOCIAL-ISTORICI AI EDUCATIEI PERMANENTE CONTEMPORANE
ontemporan sã se educe permanent
sunt mu
•

exp i
poranã face ca în toate domeniile cunoasterii si
 In secolul al XIX-lea, ideea educatiei permanente a fost asociatã cu necesitatea
pensãrii deficientelor educatiei din perioada copilãriei si adolescentei. Deoarece
seori sistemul
organizatã o educaţie a adultilor cãreia îî revine sarcina de a compensa aceste
iciente si nedreptãti.
Secolul XX conferã educatiei permanente semnificaţia unei modalitãti de
gãtire a omului de naturã sã-l ajute sã se adapteze condiţiilor per
schimbãtoare ale vietii sociale . Este o educaţie pentru schimbare.
Pedagogul român George Vãideanu apreciazã cã educatia permanentã rezintã
actual “ un mod de viatã al omului contemporan ”. Este modul în care omul temporan “îsi depãseste
perioadele de crizã, surprizele profesionale neplãcute,
iunile. Prin educatie el învatã sã se autoevalueze, sã-si aprecieze obiectiv situatia într-o
mitã conjuncturã si, pe baza acestor evalu
Acelasi autor este de pãrere cã poate fi considerat format în spiritul
autotransformare.”
anente acel om“care este pregãtit sã-si asume rãspunderi ( inclusiv
derea propriei perfectionãri) cel care ajunge la un mare grad de autonomie în procesul tãrii (...) acea persoanã

care stie sã învete, dar sã si participe la educatia celorlalti bri ai societãtii “(VÃIDEANU, G., 1988, pg.140)
In concluzie, educatia permanentã se prezint ă actual ca oconceptie ind
educatia, unprincipiu si un sistem de obiective educative care se referã la gãtirea
oamenilor astfel în
oinstruiresi de autoeducatie în vederea adaptarii optime la v
temporană caracterizată prin schimbări rapide.
Factorii sociali istorici care impun omului c
ltipli:
loz a informationalã contem
activitãtii umane sã se multiplice cunostintele necesare intelegerii proceselor de
viatã si de muncã moderne. Omul contemporan trebuie sã fie pregãtit în mod special
pentru a cãuta, selectiona si utiliza informatiile de care are nevoie, precum si de a
pune în acord ceea ce stie, cu ceea ce se descoperã în domeniile care îl
intereseazã;
•

dinamica profesiilor, la acest sfârsit de secol, reprezintã un alt factor care obligã la
educatia permanentã. Oamenii, în cursul carierei lor sunt adeseori pusi în situatia

de a-si schimba de mai multe ori locul de muncã si chiar profesia, ceea ce îi obligã
sã învete permanent, sã cunoascã noi institutii si sã-si formeze noi deprinderi
profesionale;
•

revolutionarea tehnologiilor tranformã radical procesele productive în interiorul

aceleas r
adapteze d
proceselor tehnologice caracteristice domeniului
profesi l
vãtare;
•

democr z
participare la conducerea unor variate sectoare ale vietii sociale si de a-si asuma
diverse s
roluri (politic, de
conduc
nevoia de
e forma în legãturã cu domeniul social în
•

perioada de pensionare; acesti oameni,

deg
anente contemporane au fost clasificate în trei mari
cate r
a)
b)
traditionale
se referã la
însusire u
conceputã
priceperi s
tice elementare, capacitãti de mentinere a sãnãtãtii si a
igienei personale. Unele dintre obiectivele traditionale ale educatiei permenente au
dobândit, în societatea modernã, o “accentuare reînnoitã”: cultivarea în sufletele
i p ofesii; pentru a-si pãstra locul de muncã oamenii sunt obligati sã se
in mers la schimbãrile
ona în care activeazã; aceastã adaptare se realizeazã prin în
ati area vietii sociale creazã unui mare numãr de oameni oportunitãti de
re ponsabilitãti. Pentru a îsi îndeplini cu succes noile
ere a unei activitãti obstesti etc.), individul ajuns în noua situatie simte
a se informa si de a s
conducerea cãruia s-a implicat ;
prelungirea duratei medii de viatã are drept consecintã, printre altele, cresterea
numãrului persoanelor care au intrat în
revati de sarcinile profesionale, dispun de mai mult timp liber, pe care adeseori
doresc sã-l foloseascã pentru a se îmbogãti spiritual, pentru a-si împlini nãzuinte pe
care în perioada vietii active nu au avut suficient timp sã se ocupe. Implinirea
acestor aspiratii presupune, de cele mai multe ori, instruire, lecturã, experiente
sistematice, autoeducatie.
14.3 OBIECTIVELE EDUCATIEI PERMANENTE CONTEMPORANE
Obiectivele educatiei perm
go ii (DAVE, R. H. 1990)
obiective conventionale ( traditionale);
obiective de importantã centralã;
c) obiective instrumentale:
Obiectivele conventionale (traditionale) se referã la finalitãtile educative
ale educatiei permanente, dintre care cele mai importante
a nor priceperi si deprinderi sociale fundamentale, fãrã de care nu poate fi
capacitatea unui om de a se autoeduca permanent: citirea, calculul,
i deprinderi prac

Educaţia nu înseamnă cât de mult ai reţinut, şi nici măcar cât de multe cunoşti. Este capacitatea
de a diferenţia între ceea ce ştii şi ceea ce nu ştii”. (Anatole France)

Se vorbeşte în ultimul timp tot mai mult despre termenul de “educaţia adulţilor”, despre
perfecţionare şi reconversie profesională. Învăţarea permanentă nu reprezintă numai un aspect al
educaţiei şi formării, ci ea devine, pe zi ce trece, un principiu fundamental al participării active a
individului în societate, de-a lungul întregii sale vieţi. Formarea profesională a adulţilor ar trebui
să se regăsească în conţinutul tuturor programelor ce vizează relansarea economiei naţionale şi
urmăreşte transformarea actualului sistem de instituţii de pregătire profesională, completarea lui
cu componentele necesare pentru prevederea şi realizarea reorientării profesionale şi pregătirii
din timp a forţei de muncă pentru activităţi care utilizează noi tehnologii şi solicită creativitate,
inovare şi profesionalism. Educaţia este un proces prin care indivizii dobândesc cunoştinte şi
anumite calităţi astfel încât să se poată adapta mai uşor în mediul social, cultural sau profesional,
dar nu reprezintă doar un proces de asimilare, ci presupune şi aplicarea informaţiilor.

Învăţarea continua îi asigura fiecarui individ un loc de muncă, menit să-i garanteze independenţa,
resursele de subzistenţă, respectul semenilor şi, nu în ultimul rând, valorizarea capacităţii,
deprinderilor şi cunoştinţelor de care dispune. Numai în contextul punerii în valoare a
potenţialului propriu al atingerii unor niveluri înalte ale calificării profesionale şi educaţiei
complexe, oamenii pot participa şi pot contribui efectiv la viaţa economico-socială. În acest sens,
învăţarea permanentă devine un principiu de baza al programelor pe care statele membre UE le
stipulează în domeniul promovării şi al educaţiei. Numai în aceste condiţii cetăţenii au şansa de a
decide singuri asupra carierei profesionale şi de a-şi alege o anumită rută de educaţie/învăţare din
multitudinea de oportunităţi întâlnite. În societatea contemporană bazată pe cunoaştere, instruirea
şi educaţia iniţială sunt, de cele mai multe ori, insuficiente.

Memorandumul asupra Învăţării Permanente, elaborat de Comisia Comunităţilor Europene,

promovează ideea adaptării sistemelor de educaţie la nevoile individului. Oamenii sunt cea mai
importantă valoare a Europei, de aceea Memorandumul propune o creştere a nivelului de
investiţii în resursele umane pentru valorificarea potenţialului acestora.

Gradul ridicat al şomajului în societatea românească pe fundalul crizei economice şi financiare

reprezintă un factor în plus pentru reconversia profesională, pentru educaţia permanentă. De
aceea, este de apreciat iniţiativa unor organizaţii non-guvernamentale de a sprijini prin cursuri
gratuite reconversia profesională a românilor, precum şi campania Învaţă pentru tine , primul
proiect naţional dedicat învăţării permanente.

Cu toate acestea, este necesară o mai mare implicare a statului în procesul de reconversie
profesională, într-o societate în care persoanele peste 45 de ani îşi găsesc cu greu un serviciu din
cauza vârstei, a faptului că nu-şi actualizează cunoştinţele, în contextul în care educaţia
dobândită în şcoală nu mai este suficientă. Sprijinul se poate manifesta prin programe finanţate
de stat. Investiţia financiară în educaţia adulţilor este mult mai mică decât cea pentru ajutoarele
sociale. A educa sau a reeduca un om este mai puţin costisitor şi mult mai util pentru societate,
decât a-l susţine prin ajutoare sociale.

În România există Agenţia Naţională pentru Programe Comunitare în Domeniul Educaţiei

şi Formării Profesionale (ANPCDEFP) încă din 2005, în subordinea Ministerului Educaţiei şi
Cercetării, dar nu foarte mulţi ştiu despre existenţa ei.

Uniunea Europeană sprijină învăţarea de-a lungul vieţii prin alocarea de fonduri în vederea
susţinerii angajaţilor disponibilizaţi din ţările UE. Fondul European de Adaptare la Globalizare
(FEAG) este o măsură pentru ajutorarea persoanelor disponibilizate prin acordarea de stimulente
(mai multe informaţii pot fi găsite pe site-ul Comisiei Europene). Cu toate acestea, România nu a
apelat la această asistenţă în contexul în care şomajul este în continuă creştere, în timp ce alte ţări
membre UE au atras în ultimii ani tot mai multe fonduri. Spania se situează printre ţările care au
atras cele mai multe fonduri pentru dezvoltarea şi ocuparea forţei de muncă.
Doar valorificarea resursei umane va conduce la o dezvoltare socială şi economică durabilă. 
Educaţia permanentă îi permite omului să-şi contureze personalitatea, încurajează competiţia şi
evitarea plafonării, dar îi conferă şi posibilitatea de a se adapta cu uşurinţă schimbărilor care au
loc în societate prin perfecţionarea aptitudinii de a utiliza cunoştinţele pe care le deţine în viaţa
cotidiană.

1. Educaţia intelectuală
a) Semnificaţia educaţiei intelectuale în lumea contemporană
Recunoscută ca o componentă a activităţii educative din cele mai vechi timpuri, educaţia intelectuală
contribuie, prin intermediul valorilor selectate, prelucrate şi transmise sub formă de cunoştinţe, priceperi şi
deprinderi, la formarea şi dezvoltarea personalităţii raţionale, la perfecţionarea capacităţilor intelectuale, la
formarea mobilurilor care declanşează şi susţin activitatea de cunoaştere. Astfel, putem desprinde două
aspecte fundamentale şi complementare ale educaţiei intelectuale: unul informativ, care se referă la
cantitatea şi calitatea informaţiei ştiinţifice şi umaniste ce urmează să fie transmisă şi asimilată, iar celălalt
formativ, ce are în vedere efectele asimilării acestei informaţii asupra intelectului şi a întregii personalităţi.
După modul în care a fost interpretată relaţia dintre cele două aspecte, pe plan istoric s-au conturat două
teorii pedagogice opuse: teoria culturii materiale (se susţine importanţa asimilării unei cantităţi cât mai mari
de cunoştinţe, care să-i ofere omului posibilitatea de a răspunde la solicitările externe prin asociaţii de idei
cât mai adecvate şi mai sigure) şi teoria culturii formale (se susţine că importantă nu e informaţia în sine, ci
stimularea dezvoltării intelectului, în vederea formării de capacităţi necesare asimilării ulterioare a
informaţiei).
În condiţiile epocii actuale, sporeşte necontenit valoarea informaţiei ştiinţifice bogate, diverse, recente şi
continue. Însemnătatea educaţiei intelectuale creşte datorită:
• accentuării caracterului intelectual al tuturor activităţilor umane şi atragerii a tot mai mulţi oameni în
procesul producţiei spirituale;
• exploziei informaţionale şi revoluţionării mijloacelor de informare, dezvoltării tehnicii;
• cererii de educaţie şi necesităţii de a comuta accentul de pe obiectivele informative pe cele formative, spre
autoeducaţie;
• transformării ştiinţei într-o importantă forţă de producţie, ceea ce duce la creşterea importanţei pregătii
profesionale şi tehnice.
b) Scopul educaţiei intelectuale
Constă în formarea individului ca subiect raţional, pregătirea tinerilor pentru activitatea de cunoaştere,
pentru activitatea teoretică, raţională, pregătirea pentru trecerea de la înţelegerea noţiunilor, a teoriilor, a
principiilor, la intelectualizarea personalităţii şi la formarea concepţiei ştiinţifice.
c) Sarcinile educaţiei intelectuale
• Informarea intelectuală – constă în transmiterea de către profesor şi asimilarea de către elevi şi studenţi a
valorilor, prelucrate şi sistematizate în conformitate cu norme psiho-pedagogice, în cadrul disciplinelor
şcolare.
Se pune problema ce? şi cât? să se transmită, iar răspunsurile constau în respectarea unor principii:
- Concordanţa cu cerinţele idealului educaţiei;
- Posibilitatea utilizării ulterioare a informaţiei;
- Selecţia integrativă a informaţiei, eliminând cunoştinţele neesenţiale, în favoarea altora mai semnificative;
 - Calitatea cunoştinţelor să primeze asupra cantităţii, prin valoarea instrumentală şi operaţională, puterea
explicativă, nivelul de generalitate şi locul ocupat în ansamblul cunoştinţelor;
- Cantitatea informaţiei şi modul de prezentare să fie în concordanţă cu particularităţile de vârstă ale elevilor,
deci să se asigure accesibilitatea.
Informarea intelectuală este dependentă de strategia didactică folosită de profesori, de măiestria lor
pedagogică.
• Formarea intelectuală - constă în activarea, prin intermediul informaţiei, a potenţialului copilului, astfel încât
să determine restructurări psihice, imprimând un sens ascendent dezvoltării personalităţii.
Se urmăreşte restructurarea următoarelor capacităţi şi însuşiri intelectuale:
- Dezvoltarea unor capacităţi intelectuale de natură instrumentală: limba maternă (scris, citit), formarea
deprinderilor de calcul matematic;
- Dezvoltarea unor capacităţi intelectuale de natură operaţională şi funcţională: spiritul de observaţie,
operaţiile gândirii, creativitatea, capacitatea de a depune efort;
- Constituirea unei motivaţii adecvate învăţării: curiozitate intelectuală;
- Familiarizarea indivizilor cu procedee de lucru specifice muncii intelectuale: întocmirea de planuri de idei şi
rezumate, folosirea unor instrumente auxiliare pentru completarea cunoştinţelor şi rezolvarea sarcinilor
(dicţionare, enciclopedii, mass-media), regim raţional de muncă şi odihnă, învăţarea unor modalităţi de citire
şi organizare a unui conţinut.
„A învăţa să înveţi” este regula de aur a instruirii şi autoinstruirii, deoarece apare ca o necesitate în lumea
contemporană, pentru integrarea socială a indivizilor. Tehnica muncii intelectuale presupune dobândirea
unor priceperi şi deprinderi structurate, a unor metode adecvate, pe baza cărora se pot studia şi rezolva
independent probleme de natură intelectuală: priceperi organizatorice, deprinderi de lucru efectiv, deprinderi
de autoevaluare.
d) Creativitatea umană
Se impun câteva principii orientative în vederea stimulării potenţialului creativ al elevilor:
- Oferirea câmpului de manifestare a spontaneităţii şi iniţiativei elevilor. Strategia permisivă este superioară
celei inhibitoare şi coercitive. Trebuie să fie stimulată atitudinea interogativă a elevilor, iar problematizarea
să predomine strategiei expozitive;
- Prevenirea şi înlăturarea eventualelor blocaje ce ar putea interveni în exprimarea creativităţii elevilor.
Blocajele pot fi de natură subiectivă (trăiri emoţionale ce dezorganizează comportamentul, rigiditatea
raţională, încrederea exagerată în procedeele algoritmice) sau de natură obiectivă (condiţiile de mediu
inhibitoare);
- Alternarea competiţiei cu cooperarea în cadrul colectivului şcolar;
- Concentrarea asupra procesului creativ şi nu asupra produsului, profesorul urmărind trecerea elevului de la
creativitatea latentă la cea manifestă;
- Manifestarea de către profesor a unei atitudini stimulative faţă de conduita elevilor creativi. Se cunoaşte că
această conduită lasă impresia de nonconformism, răspunsurile şi reacţiile elevilor fiind altele decât cele
anticipate de profesor, astfel încât intervenţiile profesorilor sunt uneori inhibitive. Sistemul de evaluare este
deseori deficitar, elevii creativi fiind subapreciaţi. Motivul este insuficienta diferenţiere între nonconformismul
ca indicator al creativităţii şi nonconformismul ca manifestare de indisciplină.

   

DIMENSIUNILE EDUCATIEI
Psihologie
 DIMENSIUNILE EDUCAŢ IEI

Finalitatile sistemelor educationale contemporane vizeaza, implicit sau explicit, formarea unei persona
dezvoltate. Necesitatea dezvoltarii multilaterale a personalitatii umane prin educatie a condus astfel la structurarea mu
a activitatilor instructiv-formative.

Caracterul polivalent si multidimensional al activitatilor de instruire si formare, caracter determinat de necesit

multilaterale a personalitatii subiectului uman, se obiectiveaza la nivelul fenomenului educational contemporan î
paletei finalitatilor educatiei si implicit a modalitatilor sale concrete de realizare.

Principalele dimensiuni ale educatiei la care vom face referire, dimensiuni derivate din specificul si particulari
scopuri si obiective urmarite, sunt educatia intelectuala, educatia morala, educatia estetica, educatia religioa
interculturala.

Educatia intelectuala

Delimitari teoretice

Din punct de vedere etimologic conceptul de intelect deriva din latinescul intelectus care desemna la origine c
cunoaste, de a opera cu fapte, notiuni, principii si reguli de actiune. Evolutia societatii contemporane face ca educatia
detina o pondere sporita în ansamblul activitatilor instructiv-formative.

Principalii factori care au determinat impunerea progresiva a educatiei intelectuale în câmpul preocuparilor ed
(cf. Salade, D., 1998, p.46) urmatorii:

    accentuarea caracterului intelectual al majoritatii activitatilor umane;

    implicarea a tot mai multor oameni în procesul creatiei materiale si spirituale, mai ales a celei spirituale;

    explozia informationala si revolutionarea mijloacelor de informare în masa;

    necesitatea obiectiv impusa de a comuta accentul de la obiectivele de tip informativ la cele de factura f
autoinstruire la autoformare;

Organizarea si desfasurarea educatiei intelectuale a avut ca repere teoretice permanente orientarile si doctrin
cu privire la intelect si posibilitatile sale de dezvoltare. Principalele abordari ale intelectului sunt (cf. Matei, C., 1
abordarea nativista/inneista, abordarea ambiental-rationalista si abordarea constructivista.
 Abordarea inneista, ilustrata de lingvistul american N. Chomsky, are ca punct de pornire relatia limbaj-gândire,
ca limbajul apare si se dezvolta asemeni unui organ, omul posedând o cunoastere implicita si non-constienta de
gramaticala a limbii. Limbajul apare si se dezvolta în sensul revelarii fotografice, factorii de mediu si legile psiholog
neintervenind decisiv în acest proces. Structurile mentale sunt înnascute iar capacitatea de a cunoaste si a învata este d
dupa cum organismul nostru poate fi predispus din nastere pentru a deveni alergic la un anumit factor sau eleme
înconjură 212d37c ;tor. În aceste conditii educatia, neputând interveni direct si decisiv în devenirea cognitiva a omului,
rol de a oferi individului conditii de mediu capabile sa faciliteze si grabeasca procesul nativ determinat al dezvoltari
subiectului uman,.

Abordarea ambiental-rationalista, propusa de L.S. Vîgotski, considera ca educatia intelectuala trebuie sa

determinarea nivelului de dezvoltare al intelectului copilului, respectiv de existenta unui nivel al dezvoltarii intelectu
unui nivel al dezvoltarii intelectuale potentiale.

Nivelul dezvoltarii intelectuale actuale se refera la totalitatea operatiilor intelectuale pe care copilul este capab
corect la momentul prezent iar nivelul dezvoltarii intelectuale potentiale are în vedere acele comportamente intele
copilul nu este înca în stare, dar pe care le-ar putea dobândi în conditiile unei îndrumari instructiv-formative adecvate. Î
raportul dezvoltare-învatare este unul de succesiune, învatarea survenind dezvoltarii.

Relevanta pedagogica a acestei teorii se refera la faptul ca nivelul dezvoltarii intelectuale efective si niv
intelectuale potentiale ale copilului sunt elementele fundamentale ce trebuie sa ghideze activitatea profesorului în
realizare a educatiei intelectuale. Astfel demersurile instructiv-formative ale profesorului se vor baza pe zona dezvolt
efective a elevului dar se vor focaliza în permanenta asupra a ceea ce Vîgotski numeste “zona a proximei dezvoltari”, res
ceea ce pentru moment copilul este incapabil sa realizeze dar ar putea realiza în conditiile unei îndrumari instructiv-form

Abordarea constructivisa, propusa de J. Piaget, sustine ipoteza contrara orientarii inneiste afirmând ca înv
proces exterior dezvoltarii mintale a copilului. Dezvoltarea ofera doar anumite posibilitati pentru procesul învatarii, fiind
al învatarii ci o premisa a acesteia. Piaget definea astfel inteligenta ca fiind capacitatea individului de adaptare op
problematice noi. Procesul adaptarii implica la rândul sau doua etape: asimilarea de noi informatii pe baza schemelo
experientei cognitive de care dispune subiectul si acomodarea ca restructurare a vechilor informatii în lumina noilor
presupune restructurarea modelelor de cunoastere si depasirea starii cognitive anterioare.

Învatarea se refera în aceasta perspectiva la valorificarea la maximum a posibilitatilor aparute în proce

Cunostintele rezulta din multiplele interactiuni ale subiectului uman cu realitatea, interactiuni ce, datorita gândirii
depasesc nivelul experientelor de ordin strict senzorial, devenind experiente reflexive, prin intermediul carora indivi
structureaza si descrie realitatea de o maniera explicativ-interpretativa.

Relevanta în planul fenomenului educational a teoriei propuse de Piaget se obiectiveaza cu precadere la nivelul necesitatii adecva
progresive a realitatii la nivelul de întelegere al subiectului si, asa dupa cum se poate observa în Tabelul 4.1., la nivelul respectarii caracte
dezvoltarii inteligentei.

Vârsta Stadiu Caracteristici

 2.

3. .1. Delimitari conceptuale; s4g5gc

8.2. Educatia intelectuala;
8.3. Educatia morala;
8.4. Educatia estetica;
8.5. Educatia profesionala;
8.6. Educatia fizica;
8.7. Alte componente ale educatiei.
8.1. Delimitari conceptuale
4. Limbajul este o problema fundamentala in orice stiinta. Pentru stiintele educatiei, el este “oglinda” cunoasterii
pedagogice (Calin, 1996).
In literatura de specialitate s-a utilizat termenul de laturi (R.Hubert) ale educatiei pentru a desemna modalitatile
prin care educatorii trebuie sa actioneze pentru a realiza idealul educational. Calin (1996), indeamna sa utilizam
termenul de forma a educatiei pentru desemnarea “vechilor laturi” (intelectuala, morala, etc). Consideram ca, prin
aceasta inversare a terminologiei s-ar ajunge la mari confuzii, deoarece:
• termenul de forma a educatiei era utilizat pentru desemnarea genurilor de actiuni educative posibile (formala,
nonformala, informala)(Calin, 1996), formulare noua la care, de altfel am aderat si noi;
• pledam, insa, pentru utilizarea termenului de dimensiune a educatiei, eliminand astfel posibilele confuzii dintre
consacratele forme ale educatiei (formala, nonformala, informala) si “noile forme“(intelectuala, morala, etc), in
viziunea lui Calin (1996).
Idealul educational se realizeaza prin intermediul componentelor educatiei, obiectivelor si continuturilor acestora.
Educatia contemporana se refera la urmatoarele dimensiuni:
• educatia intelectuala;
• educatia morala;
• educatia profesionala;
• educatia estetica;
• educatia fizica.
5. 8.2.Educatia intelectuala
8.2.1. Conceptul si importanta educatiei intelectuale
6. Termenul provine din latinescul intellectus -; minte, gandire, ratiune, act rational, capacitate de a gandi, rationa,
cunoaste, de a opera cu notiuni, concepte (Jinga, Istrate, 1998).
Educatia intelectuala, prin intermediul valorilor stiintifice si umaniste pe care le prelucreaza, selecteaza si transmite
sub forma de cunostinte, priceperi si deprinderi, contribuie la formarea si dezvoltarea personalitatii rationale,
precum si la perfectionarea tuturor capacitatilor intelectuale, functiilor cognitive si instrumentale, schemelor
asimilatorii, structurilor operatorii, precum si a tuturor mobilurilor care declanseaza, orienteaza si intretin activitatea
celui care se educa (Nicola, 1994, Salade, 1998, Cretu, 1999).
Insemnatatea educatiei intelectuale sporeste in zilele noastre datorita accentuarii caracterului intelectual al
diverselor activitati umane, exploziei informationale, cererii de educatie, nevoii de a pune accent mai mare pe
autoeducatie (Salade, 1998 citat de Cretu, 1999).
Obiectul educatiei intelectuale il constituie comportamentul intelectual, astfel ca ea nu se indentifica cu educatia
pentru stiinta (Calin, 1996), iar tendinta de a include in sfera ei de preocupari problematica conceptiei despre lume
este incorecta, stiindu-se ca toate componentele educatiei contribuie la construirea unei astfel de conceptii.
Comportamentul intelectual se interpreteaza prin prisma modului de abordare a dezvoltarii psihice a copilului si
adolescentului, a relatiilor acestora cu invatarea scolara, si are o dubla conditionare:
• biogenetica;
• psihoculturala (Calin, 1996).
Inseamna ca privim educatia intelectuala intr-un plan intern, natural, din perspectiva psihologiei genetice, si intr-un
plan ambiental, extern, din perspectiva psihologiei culturale a dezvoltarii intelectuale.
In functie de aceste doua planuri pot fi gandite aspectele constitutive ale educatiei intelectuale:
• invatarea citi-scrisului de catre copil;
• asimilarea notiunilor stiintifice si a
• capacitatilor metodologice ale reusitei scolare
• dezvoltarea capacitatii de cunoastere si creativitate culturala (Calin, 1996).
Acelasi autor pledeaza pentru eliminarea tendintei de “cantonare excesiva a educatiei intelectuale pe dezvoltarea
creativitatii si a capacitatilor instrumentale de actiune a omului”, adica “formarea intelectuala”, si pe “efectele
valorilor stiintifice si umaniste”, “informare intelectuala”, intrucat ambele denumiri prezinta neclaritati (la nivel
lingvistic si logic), din perspective interactiunii proceselor dezvoltarii psihice cu procesul invatarii scolare si a
modurilor de abordare ale educatiei intelectuale:
• abordarea nativista (genotipul intelectual);
• abordarea ambiental-rationalista (fenotipul intelectual).
8.2.2. Dezideratele educatiei intelectuale
 Acestea privesc transformarile calitative ale intelectului uman (intersectia cu mediul socio-cultural extern):
• capacitati de cunoastere;
• creativitate;
• autonomie intelectuala (Calin, 1996); sau, deja “consacratele “ (Nicola, 1994, Cretu, 1999):
• asimilarea unui sistem de cunostinte fundamentale si a deprinderilor specifice unor domenii de cunoastere;
• dezvoltarea capacitatilor cognitive;
• dezvoltarea resurselor afectiv-motivationale ale invatarii;
• cultivarea unui stil de munca intelectual;
• dezvoltarea creativitatii.
Indiferent de treapta sistemului nostru de invatamant, educatiei intelectuale ii este necesara interactiunea dintre
dezvoltartea intelectuala si invatarea scolara axata pe valorile create de om si umanitate:
• valori economice si tehnice;
• valori politice si juridice;
• valori teoretice filosofice si afective(morale, estetice si religioase);
• valori vitale si ambientale (Calin, 1996).
Aceste valori sunt elemente constituente ale diferitelor discipline de invatamant, care declanseaza procese de
comunicare, cunoastere, intelegere, evaluare si asimilare, prin ele elevii ajungand la o cultura personala:
• umanista, afectiva si comportamentala;
• tehnica si profesionala;
• politica si juridica.
Scopurile educatiei intelectuale sunt (Calin, 1996):
• exersarea capacitatilor psihice generale si specifice diferitelor continuturi ale stiintei;
• cunoasterea si intelegerea terminologiei stiintifice si de utilizare a unor instrumente si proceduri practice, care
apartin unor domenii;
• dezvoltarea capacitatii de rezolvare de probleme;
• stimularea curiozitatii si imaginatiei, tenacitatii si increderii in fortele proprii, a spiritului critic si de obiectivitate etc.
Aceste scopuri exprima diverse tendinte, in functie de specificul fiecarei discipline de invatamant.
7. 8.2.2.1. Metodologia educatiei intelectuale
Include mai multe componente (Calin, 1996):
• experienta personala de cunoastere a copilului si adolescentului (datorata activitatilor periscolare);
• instruirea ocazionala (observarea naturii, reinnoirea informatiilor, prin intermediul muzeelor si a mass-mediei);
• instruirea scolara sistematica , cu indrumare euristica din partea profesorului si prin modalitati de activitate
independenta, creativa si de investigare critica;
• instruire complementara (activitati parascolare);
• autoinstruirea.
Educatia intelectuala se va realiza diferentiat, in functie de particularitatile individuale a celor care se educa.
8.2.2.2. Continutul educatiei intelectuale a) asimilarea unui sistem de cunostinte fundamentale si a deprinderilor
specifice unor domenii de cunoastere.
8. Obiectivul principal al scolii trebuie sa fie insusirea unui sistem de metode lucru si investigatie, astfel incat cel care
se educa sa fie capabil de continuarea efortului de instruire/autoinstruire, de adaptare la cerintele societatii
(Jinga&Istrate, 1998).
Cei care se educa trebuie sa-si insuseasca nu numai principii, legi, teoreme, dar si sensul social si uman al
acestora.
Educatia intelectuala presupune formarea celor care se educa pentru si in spiritul anumitor optiuni si ierarhii
valorice care se realizeaza prin transmiterea cunoasterii stiintifice si a conotatiilor sale axiologice (Jinga&Istrate,
1998).
Se au in vedere trei operatii:
• selectarea,
• prelucrarea si
• transmitarea valorilor de la societate la individ.
Operatia de selectare a valorilor trebuie sa raspunda urmatoarelor criterii:
• se vor selecta valorile care sunt in concordanta cu cerintele idealului educational;
• se vor selecta valorile care vor facilita formarea creativa si vocationala a personalitatii;
• realizarea unui echilibru intre diferitele categorii de cunostinte (realiste, umaniste, teoretice, practice,
fundamentale, aplicative, de specialitate, optionale);
• realizarea unei viziuni interdisciplinare, care sa ofere posibilitatea unei intelegeri profunde a realitatii;
• raportarea informarii la procesul invatarii;
• situarea pe primul plan a calitatii informatiilor.
Operatia de prelucrare si transmitere trebuie sa tina seama de:
• respectarea particularitatilor de varsta si individuale ale elevilor;
• utilizarea unui limbaj specific fiecarei discipline de invatamant (Jinga&Istrate, 1998, Nicola, 1994). b) dezvoltarea
capacitatilor cognitive
Are in vedere urmatoarele (Jinga&Istrate, 1998, Nicola, 1994):
• capacitatea de cunoastere -; capacitatea de observare, gandirea, atentie, memoria, imaginatia etc (procese
intelectuale), sunt premise ale asimilarii valorilor, dar si produse ale invatarii;
• capacitatea de observare -; ofera celor care se educa prilejuri de observare, de antrenare a simturilor lor;
 • gandirea -; cea mai importanta dintre capacitatile cognitive; cu ajutorul ei, cei care se educa ordoneaza faptele
dobandite prin observare si pastrate in reprezentari, le generalizeaza, ajungand astfel la stabilirea notiunilor,
legilor, teoremelor, regulilor etc;
• memoria -; cu ajutorul ei, cei care se educa memoreaza trainic faptele si generalizarile, pentru ca la nevoie sa si
le reaminteasca; de aici importanta dezvoltarii ei ca premisa si rezultat al invatarii;
• imaginatia -; reprezinta o conditie a stimularii si educarii creativitatii. c) dezvoltarea resurselor afectiv-
motivationale ale invatarii
Interesul cognitiv presupune trebuinta de cunoastere, care se educa. El se naste din starnirea si intensificarea
curiozitatii pentru noi fenomene din domeniul tuturor disciplinelor de invatamant.
Sentimentele intelectuale sunr legate de asocierea unor elemente afectiv-volitive. Emotiile pozitive pot determina
atasarea fata de studiu si mobilizarea fortelor de cunoastere, creand necesitatea intensa de a atinge un scop
intelectual. Orientarea si tonalitatea negativa a sentimentelor pot frana activitatea intelectuala a celor care se
educa.
Educatia intelectuala urmareste cu consecventa formarea unei atitudini pertinente fata de stiinta si tehnologie, care
se impune ca o finalitate a educatiei permanente (Jinga&Istrate, 1998, Nicola, 1994). d) cultivarea unui stil de
munca intelectual
Stilul invatarii scolare se refera la priceperea si deprinderea de a invata si de a aplica cunostintele asimilate, care
sunt in legatura cu (Calin, 1996):
• igiena muncii intelectuale (relatia somn-odihna-alimentatie, regi de efort intelectual);
• organizarea invatarii (metode de invatare, folosirea manualului si a altor carti etc).
Maniera recomandabila de invatare (stil pozitiv de invatare) vizeaza (Calin, 1996):
• analiza in prealabil a structurii/sarcinii de indeplinit;
• stabilirea succesiunii operatiilor necesare in realizarea sarcinii de invatare;
• efectuarea independenta a sarcinilor si controlul indeplinirii lor.
Pentru a se implementa un astfel de model de invatare, se urmareste dezvoltarea capacitatilor metodologice de
reusita scolara. Aceste capacitati privesc:
• formularea de consemnuri/sarcini de invatare;
• organizarea studiului individual.
Consemnurile/sarcinile sunt compuse din:
• consemnul criterial de reusita (elevul isi reprezinta obiectul si rezultatul invatarii);
• consemnul structural (demersul intelectual pentru realizarea sarcinii avute in vedere);
• consemnul procedural (modalitati diferentiale de executie a sarcinii de invatare).
Insusirea metodelor siu tehnicilor de munca intelectuala presupune dobandirea a trei tipuri de competente:
1) competenta informationala, care se dobandeste prin stapanirea metodelor si tehnicilor de:
• obtinere (utilizarea tehnicilor de lectura);
• consemnare (utilizarea tehnicilor de consemnare a datelor);
• stocare a informatiilor (tehnicile mnemotehnice).
2) competenta operatorie -; presupune stapanirea unei game de priceperi si deprinderi intelectuale(de
sistematizare, de sintetizare, de restructurarea informatiilor, de alcatuire a unui plan etc), precum si a tehnicilor de
formare a acestora (de sistematizare si restructurare a sistemului de cunostinte, de elaborare a unor planuri,
scheme sintetice pe diverse teme, de utilizare a cunostintelor in rezolvarea unor probleme);
3) competenta de comunicare -; se cultiva prin exercitii variate (organizarea unui raspuns bine structurat,
realizarea de referate, elaborarea unor comunicari sau referate stiintifice etc), precum si:
4) atitudine pozitiva fata de studiu;
5) capacitate de alternare a activitatii cu odihna.
Cele mai semnificative metode si tehnici de munca intelectuala sunt (Nicola, 1994, citat de Jinga&Istrate, 1998):
• initierea si familiarizarea celor care se educa cu folosirea unor instrumente auxiliare pentru imbogatirea
cunostintelor (dictionare, enciclopedii etc);
• formarea priceperii de folosire a surselor de documentare si de intocmire a unor planuri de idei, conspecte, fise
etc;
• formarea unor procedee speciale de invatare, in functie de continutul si complexitatea sarcinii;
• familiarizarea celor care se educa cu specificul si cerintele tehnicii de observare, experimentare;
• stimularea celor care se educa pentru stabilirea unor corelatii intre cunostintele asimilate prin treceri succesive de
la abstract la concret si de la concret la abstract;
• familiarizarea cu unele strategii creative in rezolvarea sarcinilor de invatare;
• adoptarea si respectarea unui regim rational de munca si odihna. e) educarea/dezvoltarea creativitatii
9. Creativitatea desemneaza acel nivel al activitatii umane care concentreaza toate disponibilitatilr persoanei/grupului
intr-un proces care duce la obtinerea unui produs original, nou si valoros pentru societate sau individ
(Jinga&Istrate, 1998).
Etapele procesului de creatie:
- prepararea (sesizarea unor dificultati in analiza si definirea problemei, documentarea, culegerea si interpretarea
materialului faptic, formularea de ipoteze si cautarea solutiei);
- incubatia (urmeaza unor cautari intense, dar ineficiente);
- iluminarea (aparitia brusca a ideii, momentul central al creatiei);
- verificarea (etapa de elaborare, revizuire si definitivare a solutiei) (Jinga&Istrate, 1998).
Comportamentul intelectual creativ poate fi invatat si stimulat (Calin, 1996, Jinga&Istrate, 1998): a) prin operatii:
 • de natura logica (definirea unei probleme si analiza ei, cautarea informatiilor relevante si formularea ipotezelor);
• de natura euristica (se bazeaza pe gandirea divergenta);
• de natura imaginara (multiplicare, omisiune, adaptare, diviziune, substituire, combinare a unor conditii sau
elemente ale unei probleme de studiu). b) prin situatii de invatare creativa, care sa determine cautare/cercetare,
reflectie si pretuirea rezultatelor creative.
8.2.2.3. Interdependenta educatiei intelectuale cu celelalte dimensiuni ale educatiei
Conturarea si imbogatirea continua a culturii faciliteaza intelegerea mai profunda a fenomenelor realitatii naturale
si socioumane, rasfrangandu-se astfel asupra profilului moral al personalitatii.
Educatia intelectuala se rasfrange nemijlocit si asupra infaptuirii dezideratelor educatiei profesionale prin:
- formarea orizontului profesional (temeinicia insusirii cunostintelor)
- dezvoltarea unor capacitati intelectuale.
Educatia exercita influente si asupra educatiei estetice prin:
- sporirea capacitatii de intelegere a mesajului operei de arta,
- corelatiile care se stabilesc intre creatiile artistice apartinand diferitelor genuri, si intre creatia artistica si viata
sociala.
Infaptuirea dezideratelor educatiei intelectuale se va rasfrange si asupra educatiei fizice prin:
- intelegerea mai profunda a corelatiilor functionale dintre componentele fizice si psihice ale personalitatii,
- necesitatea exercitiilor fizice pentru dezvoltarea complexa a personalitatii (Nicola, 1994).
10. Sarcini de lucru:
• ce factori contribuie la dezvoltarea intelectuala a unui individ?
• in ce masura scoala a contribuit la dezvoltarea voastra intelectuala?
• ce intelegeti prin om bine format/dezvoltat in societatea ontemporana?
• analizati-va propria activitate intelectuala si desprindeti componentele muncii intelectuale!
• ce presupune un stil de munca intelectuala eficient?
• construiti o strategie de utilizare a studiului individual la disciplina pe care o/veti predati/preda!
• ce exigente psihoigienice si ergonomice trebuie sa respectam in invatare?
• ce importanta are pentru educator cunoasterea si dezvoltarea creativitatii? Dar pentru educat?
• analizati diferite manifestari concrete ale creativitatii copiilor pe care le-ati observat in cadrul practicii pedagogice!