Вы находитесь на странице: 1из 36

AMELIORAREA PLANTELOR

- partea generala -

Autor: Drd. Ing. DANIELA TRIFAN


1. NOTIUNI INTRODUCTIVE
DEFINITIE:
Ameliorarea plantelor este ştiinţa agrobiologică aplicativă care studiază soiurile
şi hibrizii de plante agricole, elaborează metode de îmbunătăţire a acestora şi de
obţinere a unor genotipuri noi cu valoare agronomică superioară.

ETIMOLOGIE:
Termenul de ,,ameliorare” provine din latinescul ad = la şi melior = mai bine, având
înţelesul de îmbunătăţire.

Relaţiile Ameliorarii plantelor cu alte


discipline
discipline centrale: discipline de bază: discipline fundamentale:
fitopatologia, botanica; fiziologia;
genetica, tehnica experimentală,
entomologia,
fitotehnia agrochimia fizica şi chimia etc.
TERMENI DE SPECIALITATE:
Individul este unitatea biologicǎ elementarǎ a unei populaţii, al cǎrui
genotip are o manifestare fenotipicǎ distinctǎ, condiţionatǎ de relaţiile
dintre gene şi condiţiile de mediu.

Elita (planta elitǎ) este individul cu caracteristici deosebite sau


superioare celorlalţi indivizi din populaţie.

Populaţia este reprezentatǎ de un grup de indivizi înrudiţi între ei,


care se reproduc strict în acelaşi mod şi ocupǎ un anumit areal, fiind
supuşi transformǎrilor sub acţiunea aceloraşi factori de evoluţie.

Linia reprezintǎ o populaţie formatǎ din descendenţii rezultaţi pe cale


sexuatǎ de la o singurǎ plantǎ autogamǎ, prin autofecundare. Când
planta este homozigotǎ, descendenţii formeazǎ o linie purǎ (constituita
din indivizi identici genotipic). Plantele alogame formeazǎ prin
autofecundare o linie consangvinǎ.
Clonul (clona) este populaţia care se formeazǎ prin înmulţirea asexuatǎ
(apomicticǎ) a unui singur individ, fiind formatǎ din indivizi identici din punct
de vedere genetic.

Familia este populaţia care se formeazǎ prin înmulţirea sexuatǎ a unei


singure plante alogame, în urma polenizǎrii libere.

Reproducerea este fenomenul prin care într-o populaţie apar noi indivizi
(generaţia filialǎ) dintr-o primǎ generaţie (parentalǎ).

Înmulţirea este fenomenul prin care are loc sporirea numǎrului de indivizi
dintr-o populaţie, pe cale sexuatǎ (amfimicticǎ) sau pe cale asexuatǎ
(apomicticǎ sau apomixie) - prin agamospermie (seminţele se formeazǎ în
afara procesului de fecundare), înmulţire vegetativǎ (prin diferite organe
vegetative: tuberculi, bulbi, lǎstari, drajoni sau prin microclonare de celule,
ţesuturi sau organe) sau prin transplantare (altoire).
Hibridul este rezultatul oricărei încrucişări între două plante :
- din aceeaşi specie (hibridare intraspecifică);
- din specii diferite ale aceluiaşi gen (hibridare intragenerică) ;
- din specii diferite (hibridare interspecifică);
- din genuri diferite (hibridare intergenerică).

Soiul (cultivarul) este un grup de plante sau populaţie de indivizi


dinstinctǎ, omogenǎ şi stabilǎ, care se cultivǎ cu scopul de a realiza o anumitǎ
recoltǎ, superioarǎ din punct de vedere cantitativ şi calitativ.

Materialul iniţial de ameliorare este materialul biologic care


cuprinde toate bioformele vegetale ce aparţin unei anumite specii, chiar unui
gen, şi sunt folosite pentru crearea cultivarelor. Termenul de material iniţial
de ameliorare este sinonim cu termenii: germoplasmă, genobancă, sursă de
gene.
Programul de ameliorare
Programul de ameliorare defineşte cadrul ştiinţific de desfǎşurare a lucrǎrilor,
stabileşte natura acestor lucrǎri, eşalonarea lor în timp şi spaţiu, metodologia
de adoptat şi estimeazǎ mijloacele materiale (utilaje, aparaturǎ, suprafeţe de
teren, fonduri bǎneşti etc.) şi forţele umane necesare realizǎrii acţiunilor
respective.
Programele de ameliorare se realizează pentru fiecare specie în parte,
urmărindu-se studierea şi sporirea variabilităţii într-o populaţie, urmate de
alegerea şi înmulţirea acelor plante care satisfac cerinţele programului.
Proiectarea unui program de ameliorare trebuie să cuprindă
următoarele elemente:

•- necesitatea programului;
•- definirea scopului şi a obiectivelor urmărite;
•- evaluarea cunoştinţelor teoretice şi practice referitoare la tema
proiectului;
•- evaluarea resurselor naturale, tehnico-materiale şi de personal care vor fi
folosite în executarea programului de ameliorare;
•- prezentarea protocolului experimental (etapele de lucru);
•- obţinerea rezultatelor parţiale şi analiza lor;

•- obţinerea rezultatelor finale şi modul de valorificare a acestora


Principalele etape sau faze de desfăşurare ale unui program
de ameliorare sunt (după Demarly, 1977; Gologan şi Dorneanu, 1981):
- colecţionarea materialului biologic şi studierea variabilităţii acestuia;
- crearea de material biologic nou prin hibridare, mutageneză sau alte
metode şi evaluarea acestuia;
- aplicarea selecţiei în populaţiile cu variabilitate existentă sau creată utilă şi
obţinerea de populaţii noi, uniforme genetic; această fază se poate finaliza cu
obţinerea de populaţii ce îndeplinesc condiţiile de cultivar sau vor fi folosite în
alte lucrări de ameliorare (prin hibridare, mutageneză etc.);
- obţinerea şi finalizarea populaţiilor ce îndeplinesc condiţiile de cultivar;
- verificarea condiţiilor de distinctibilitate, omogenitate şi stabilitate (DOS)
şi a performanţelor productive şi biologice în diferite zone de cultură;
- testarea şi înregistrarea noului cultivar de către un organism guvernamental
specializat (în România, Institutul de Stat pentru Testarea şi Înregistrarea
Soiurilor – ISTIS);
- selecţia conservativă, obţinerea seminţei de bază a cultivarului şi înmulţirea
acesteia.
2. OBIECTIVELE URMĂRITE ÎN PROCESUL DE
AMELIORARE A PLANTELOR

Obiectivele Ameliorării plantelor sunt:


a) Productivitatea
b) Stabilitatea producţiei
c) Precocitatea
d) Calitatea
e) Rezistenţa la boli şi dăunători
f) Adaptabilitatea la diferite condiţii agroecologice : rezistenţa la ger,
rezistenţa la secetă, arşiţă şi şistăvire, rezistenţa la cădere.
g) Pretabilitatea la recoltarea mecanizată: uniformitatea, rezistenţa la
scuturare
h) Conjunctura de piaţa
a) Factorii care influenţează productivitatea
3. Organizarea procesului de ameliorare presupune:

I-a. Variante, modalitǎţi de organizare:


- pe specii: grâu, secarǎ, orz, orzoaicǎ, fl. soarelui;
- pe grupe de specii: - autogame - grâu; orz;
- alogame - porumb; sorg;
- oleaginoase;
- leguminoase ;
- pe obiective precise: - produse de export; de schimb;
- materii prime;
- produse unice etc.
I-b. Organizatori ai procesului de ameliorare:
Institute de cercetare - dezvoltare;
Staţiuni de cercetare - dezvoltare;
Universitǎţi cu profil agricol;
Ferme, firme, societǎţi, asociaţii private.

II-a. Criterii de organizare:


b) Ştiinţific, tehnic: - cercetǎri b) Economic: - finanţarea procesului de ameliorare:
ştiinţific aplicative:
- autofinanţare integralǎ;
- obiective proprii;
- autofinanţare parţialǎ + finanţare buget;
- obiective în cooperare.
- autofinanţare parţialǎ + cofinanţare beneficiari;
- cercetare fundamentalǎ:
- proiecte interne cu finanţare mixtǎ ;
- obiective proprii;
- proiecte internaţionale cu finanţare mixtǎ.
- obiective în cooperare.
Organizarea propriu-zisǎ a procesului de ameliorare
Compartimentele procesului de ameliorare cuprinde următoarele câmpuri :
A. Câmpul de colecţie - Organizarea şi studiul colecţiilor de populaţii, soiuri şi hibrizi
B. Câmpul de genitori - Menţinerea, înmulţirea seminţei şi studiul genitorilor
C. Câmpuri de selecţie pe obiective
D. Câmpul de autofecundare, consangvinizare
E. Câmpul de încrucişare, retroîncrucişare
F. Câmpuri de menţinere a materialului biologic creat (androsterilitate, ploidie, sisteme de
reproducere - autoincompatibilitate)
G. Câmpul de testare a soiurilor şi hibrizilor - Culturi comparative de orientare şi de concurs în
centrul de ameliorare, la staţiuni, în reţeaua ISTIS, în reţeaua internaţionalǎ.
H. Câmpul de lucrǎri speciale - infecţii şi inoculǎri artificiale, testarea rezistenţei la secetǎ,
temperaturi scazute, la boli, dăunători, mutageneza, ploidizare cu colchicină, haploidizare, etc.
I. Câmpul pentru studiul materialului iniţial (care provin de la A.B.C.D.E.G.H)
J. Câmpul pentru realizarea unei generaţii suplimentare - serǎ.
K. Compartiment pentru testarea unor însuşiri (rezistenţa la secetǎ, rezistenţa la stresul chimic,
termic, biotic).
4. Metodele de ameliorare a plantelor
Definiţie: Metodele de ameliorare reprezintǎ activitǎţi fundamentate ştiinţific, prin care
se urmǎreşte îmbunǎtǎţirea genotipului, astfel ca acesta sǎ se manifeste prin apariţia de
caractere fenotipice valoroase la nivelul unei noi populaţii stabile, denumite soi sau
cultivar.

Clasificare:
• dupǎ importanţǎ: - metode clasice sau convenţionale: - selecţia,
- hibridarea,
- consangvinizarea,
- mutageneza.
- metode noi sau neconvenţionale:
- heterozisul,
-variaţia numǎrului de cromozomi;
-tehnologia ADN-ului recombinat.
• dupǎ efect:
- metode care nu induc diversitatea geneticǎ (doar ordoneazǎ zestrea geneticǎ)
- selecţia,
- consangvinizarea,
- autofecundarea,
- apomixia obligatorie.
-metode care induc diversitatea geneticǎ (modificǎ esenţial zestrea geneticǎ prin
introducerea însuşirilor de la alte specii):
- hibridarea,
- androsterilitatea,
- mutaţiile,
- poliploidia,
- electroporaţia,
- puşca de gene,
- apomixia facultativǎ.
Alegerea metodei
scopul urmǎrit tehnica de lucru
(tipul de cultivar) de ameliorare folositǎ
se face in functie de:

materialul biologic folosit :


abilitatea fondurile
-modul de înmulţire - baneşti alocate
amelioratorului
amfimicticǎ sau apomicticǎ,
-biologia floralǎ - plante
autogame sau alogame,
-variabilitate genotipicǎ şi
fenotipicǎ,
- durata de viaţǎ - plante
anuale, bienale, perene)
Selecţia constǎ în studierea
atentǎ a a unui cultivar şi
reţinerea pentru înmulţire a
plantelor cu caractere fenotipice
valoroase, numite elite sau
plante elite. Elitele se înmulţesc
apoi, dupǎ care selecţia continuǎ
pânǎ la obţinerea unei noi
populaţii, distinctǎ, uniformǎ şi
stabilǎ, care în funcţie de
performanţe, este atestatǎ ca un
noi soi sau cultivar.
Clasificarea metodelor de selecţie:
- dupǎ modul de apreciere a materialului de selecţie: - selecţie fenotipicǎ ;
- selecţie genotipicǎ.
- dupǎ modul cum se repetǎ alegerea: - selecţie simplǎ;
- selecţie repetatǎ ;
- selecţie recurentǎ (alternarea
alegerii elitelor cu autopolenizarea)
- dupǎ modul de studiere a elitelor şi descendenţelor acestora:
- selecţia în masǎ ;
- selecţia individualǎ;
- selecţia liniarǎ;
- selecţia pe familii;
- selecţia pe grupe;
- selecţia mixtǎ.
Selecţia în masǎ se practicǎ începând cu alegerea elitelor dupǎ
valoarea fenotipicǎ şi continuând cu înmulţirea lor în amestec
în generaţiile urmǎtoare. Scopul acestei metode este de a reduce
variabilitatea populaţiei respective şi mai rar de a obţine soiuri
noi. În mod curent, metoda se aplicǎ în cadrul schemelor de
selecţie conservativǎ şi de obţinere a seminţelor de bazǎ la unele
cultivare cu polenizare liberǎ.
Selecţia în masǎ poate fi pozitivǎ (se aleg şi se înmulţesc
plantele valoroase) sau negativǎ (se eliminǎ plantele
nevaloroase sau netipice soiului = purificare biologicǎ).
Selecţia în masǎ poate fi simplǎ (când se face o singurǎ
alegere) sau repetatǎ (când alegerea elitelor se face în mai multe
generaţii).
Selecţia individualǎ
Alegerea individualǎ a plantelor elitǎ urmatǎ de
înmulţirea separatǎ a descendenţilor şi studierea acestora se
numeşte selecţie individualǎ. Aceast tip de selecţie este
genotipic deoarece apreciazǎ valoarea genotipicǎ a elitelor alese
prin valoarea descendenţilor.
Scopul metodei este diferit, în funcţie de materialul biologic
folosit şi de procedurile adoptate. Selecţia individualǎ se poate
realiza pentru:
-conservarea unor soiuri existente;
-obţinerea unor cultivare noi;
-obţinerea unor linii consangvine homozigote.
Selecţia individualǎ
simplǎ (pe linii)- se aplicǎ
numai la plantele
autogame şi constǎ în
alegerea individualǎ de
elite, o singurǎ datǎ, în
câmpul de alegere şi
urmǎrirea descendenţilor
(liniilor), separat, 2 – 3
generaţii.
Selecţia individualǎ repetatǎ (Selecţia genealogicǎ sau metoda
pedigree-ului) constǎ în alegerea repetatǎ în mod individual a
elitelor în fiecare generaţie de selecţie, în funcţie de valoarea
descendenţelor. Se aplicǎ în populaţiile hibride, atât la plantele
autogame cât şi la plantele alogame.
Scopul acestei metode este de a extrage linii sau familii cu o bazǎ
ereditarǎ cât mai îngustǎ, care sǎ confere în descendenţǎ o
variabilitate mai mare.
În mod special, metoda se foloseşte la extragerea liniilor
homozigote la plantele alogame, în procesul de consangvinizare.
a b
Schema selecţiei individuale repetate la plantele autogame (a) si la plantele alogame (b)
 Hibridarea este metoda de ameliorare prin care se dirijează
procesul de încrucişare sexuată între partenerii aleşi, cu scopul
realizării de genotipuri noi, în vederea realizării a cel puţin unuia
dintre următoarele obiective (după N. Munteanu, 2000) :
- sporirea variabilităţii genetice ;
- analiza valorii de ameliorare a genitorilor;
- crearea directă de cultivare hibride (samânţă hibridă
comercială).

Comparativ cu selecţia care restrânge variabilitatea,


hibridarea are o acţiune inversă, de sporire a variabilităţii.
Din acest motiv, întotdeauna hibridarea trebuie urmată de
selecţie pentru a uniformiza şi stabiliza populaţia hibridă până la
obţinerea unui nou cultivar.
Baza teoretică a hibridării o constituie legile ereditare amintite în partea
introductivă a îndrumarului şi anume: legile mendeliene (legea uniformităţii
în F1, legea segregării în F2, legea liberei combinări a genelor); legile
morganiste (plasarea liniară a genelor; linkage-ul şi crossing-over-ul);
legile sau regulile transmiterii şi segregării caracterelor în funcţie de
relaţiile dintre gene .
Principalele tipuri de relaţii dintre gene şi modurile de segregare
(după N. Munteanu, 2000)

Grupul de relaţii Tipul de relaţii Raportul de segregare

alelice 3:1
. dominanţă - monohibridare 9:3:3:1
1:2:1
- dihibridare 1:2:1
1:2:1
2. semidominanţă 1:2:0
3:0
3. codominanţă
nealelice 12 : 3 : 1
4. supradominanţă
6. epistazia dominantă 9 : 3 :4
15 : 1
5. letalitate
7. epistazia reciprocă 9:7
13 : 3
8. epistazia dominantă reciprocă 9:6:1
1:4:6:4:1
9. epistazia recesivă reciprocă
Clasificarea hibridării (după N. Munteanu, 2000)

Categorii de hibridare Tipuri de hibridare Metode de hibridare

a) după modul de a) după modul în care a) hibridarea simplă :


implicare a omului : grăunciorii de polen ajung - directă = A x B;
- naturală (fără implicarea pe stigmat: - reciprocă = B x A;
omului, la speciile alogame) - liberă (prin polenizare - retroîncrucişată repetată
- artificială (prin liberă) (backcross):
intervenţia conştientă a - semiliberă (cultivarea = (AxB) x B x B x …x B = Abn
omului) genitorilor în amestec şi - ciclică (cu un tester T):
b) după modul de introducerea sub acelaşi = (AxT)+(BxT)+(CxT)+(DxT)
participare a gameţilor : izolator, de regulă - dialelă:
- sexuată (participă gameţi polenizare entomofilă) (AxB)+(AxC)+(AxD)+(BxC)+(BxD)
de sex opus) - forţată (castrarea +(CxD)
-vegetativă (prin genitorului femel şi
contopirea a două celule polenizarea cu polen de la b) hibridarea complexă :
vegetative) genitorul mascul, urmată de - triplă = (AxB)xC sau Cx(AxB) – se
c) după gradul de înrudire izolare) obţin hibrizi tripli;
dintre parteneri : b) după numărul - dublă = (AxB)x(CxD) – se obţin
- apropiată (între indivizii genitorilor participanţi la hibrizi dubli;
aceleiaşi specii – hibridare: - sintetică = se încrucişează 6 – 8
intraspecifică) - simplă (doi parteneri, parteneri în mod randomizat între ei,
- îndepărtată (între rezultând un hibrid simplu) obţinându-se un hibrid sintetic;
indivizii din specii diferite – - complexă (mai mult de - în masă = folosită înaintea selecţiei
interspecifică sau între doi parteneri, rezultând clonale prin încrucişarea liberă a mai
indivizii din genuri diferite – hibrizi complecşi) multor forme valoroase în condiţii de
intergenerică) polenizare liberă
Tehnica de efectuare a hibridării

Obţinerea hibrizilor este condiţionată de executarea corectă a unor etape obligatorii care se desfăşoară în
1. alegerea genitorilor, în funcţiile de obiectivele urmărite în ameliorarea speciei urmărite în programul
programul de ameliorare şi care, în ordine cronologică a executării lor, sunt:
de ameliorare;
2. asigurarea coincidenţei la înflorire (însămânţarea în epoci diferite, grăbirea sau încetinirea vegetaţiei,
etc.);
3. alegerea plantelor care participă la hibridare (plante bine dezvoltate, sănătoase şi viguroase din cadrul
soiurilor alese);
4. alegerea inflorescenţelor pentru hibridare (se aleg cele mai dezvoltate inflorescenţe: spicul principal
la cereale, inflorescenţele bazale la leguminoase, inflorescenţele de la baza lăstarilor la viţa-de-vie,
inflorescenţele de la baza ramurilor la speciile pomicole) ;

5. alegerea florilor din cadrul inflorescenţei alese pentru hibridare (se aleg numai florile normal
dezvoltate);
6. castrarea sau emascularea genitorilor femeli (eliminarea elementelor sexuale mascule înainte de
maturarea acestora, executată de regulă dimineaţa, după ridicarea picăturilor de rouă sau spre
seară, pentru a se evita temperaturile ridicate din timpul zilei, care afectează negativ organele
sexuale femele);

7. izolarea florilor emasculate cu pungi de hârtie, pergament sau tifon (rezistente la factori climatici),
pentru a evita fecundarea cu polen străin;

8. polenizarea se execută la momentul optim (când pe suprafaţa stigmatului apare o secreţie specifică,
reprezentând gradul maxim de receptivitate pentru fecundare).
Polenizarea liberǎ autogamǎ şi alogamǎ
Polenizarea constǎ în transportul grǎunciorilor de polen de la anterele
staminelor pe stigmatul gineceului. Dupǎ provenienţa polenului, polenizarea liberă
este de douǎ feluri:

1. polenizare directǎ
sau autopolenizare, numitǎ
şi autogamie – este
caracteristica plantelor la
care polenul de la o floare
ajunge pe stigmatul
aceleiaşi flori: asemenea
Polenizarea directă (a) şi indirectă (b)
plante poartǎ denumirea de
autogame (ex: orzul, grâul, 2. polenizare indirectǎ sau încrucişatǎ, numitǎ şi
orezul, ovǎzul, soia, fasolea, alogamie – se caracterizeazǎ prin aceea cǎ pe stigmatul
mazǎrea, inul, ardeiul, unei flori poate ajunge polen provenit de la o floare de
tomatele ş.a.). Descendenţa pe un alt individ; astfel de plante se numesc alogame
unui individ sexuat, (ex: cânepa, porumbul, secara, floarea soarelui, sfecla
autogam, constituie o linie. de zahǎr, ceapa, morcovul, mǎrul, trandafirul etc.).
Fecundarea încrucişatǎ determinǎ schimbarea
genotipului, favorizând heterozigoţia.
Tipuri de fecundatie la plante:
1. Amfimixia sau fecundaţia dublǎ - reprezintǎ tipul obişnuit întâlnit la
Angiosperme, în urma acestui proces din zigotul principal rezultând un embrion.
2. Apomixia -cand embrionul
ia naştere din elementele nefecundate ale
sacului embrionar, nucelei sau chiar ale
integumentelor. În naturǎ, apomixia
prezintǎ urmatoarele variante:
- partenogeneza = dezvoltarea
embrionului din oosfera nefecundatǎ;
- apogamia = formarea embrionului din
sinergide sau antipode;
- aposporia = formarea embrionului dintr-
o celulǎ vegetativǎ a nucelei sau din
celule ale integumentului;
- poliembrionia = formarea, paralel cu
embrionul normal, a mai multor embrioni
în acelaşi ovul, atât prin apogamie cât şi
prin aposporie.
onsangvinizarea constǎ în unirea în procesul fecundǎrii a unor gameţi femeli şi
masculi produşi de acelaşi individ sau de indivizi inrudiţi (la specii alogame).
Descendenţa obţinutǎ prin consangvinizare repetatǎ de la un singur individ (hermafrodit
sau monoic alogam) sau din pǎrinţi strâns înrudiţi se caracterizeazǎ printr-o ereditate
uniformǎ (homozigotǎ) şi se numeşte linie consangvinizatǎ.

Consangvinizarea este o metodǎ strâns legatǎ de cea a heterozisului dar poate fi


utilizatǎ şi separat, pentru identificarea liniilor valoroase, prin:

- autofecundare
Efectele strictǎ,asupra
consangvinizǎrii sub izolator.
genotipului: Efectele consangvinizǎrii asupra fenotipului
Scaderea gradului de heterozigotie cu 50% in se manifestǎ prin reducerea însemnatǎ a
fiecare generatie liberǎ, izolat în spaţiu, a uneivitalitǎţii
- polenizare populaţiidescendenţilor care înruditǎ
mici, strâns afecteazǎ:
genetic.

F2 50% heterozigoţie + 50% homozigoţie •capacitatea de creştere,


F3 25% heterozigoţie + 75% homozigoţie •capacitatea de adaptare,
F4 12,5 % heterozigoţie + 87,5% homozigoţie •capacitatea de reproducere etc.
F5 6,25% heterozigoţie + 93,75% homozigoţie
•micşorarea însemnatǎ a taliei, volumului
F6 3,12% heterozigoţie + 96,87% homozigoţie
F7 1,56% heterozigoţie + 98,33% homozigoţie şi greutǎţii individului consangvin
F8 0,78% heterozigoţie + 99,11% homozigoţie
Heterozisul (vigoarea hibridǎ) reprezintǎ superioritatea genotipurilor
heterozigote din F1 în privinţa uneia sau mai multor caracteristici în
comparaţie cu pǎrinţii homozigoţi. Este un fenomen rezultat din hibridarea a
doi pǎrinti homozigoţi (cu vigoare micǎ, dar deosebiţi genetic), care se
manifestǎ printr-o creştere neobişnuitǎ în prima generaţie hibridǎ, F1, a
vitalitǎţii, prin sporirea capacitǎţii de producţie, prin adaptarea mai bunǎ la
condiţiile de viaţǎ etc.
Crearea de linii homozigote (prin polenizare cu polen
propriu a plantelor selecţionate). În mod obişnuit se
considerǎ cǎ dupǎ 5 – 6 generaţii de fecundare
consangvinǎ controlatǎ, liniile ajung la un înalt grad de
Crearea hibrizilor comerciali F1 homozigoţie, cǎpǎtând o mare uniformitate, mai ales în
între liniile homozigote (linii privinţa caracteristicilor morfologice;
consangvinizate la plantele alogame
Alegerea celor mai bune linii pe baza caracteristicilor
şi linii pure la plantele autogame) se pozitive manifestate în descendenţa hibridǎ F1. Pentru
desfǎşoarǎ în trei etape mai relevarea capacitǎţii combinative, liniile se încrucişeazǎ
importante (dupǎ T. Crǎciun, 1978): în prima fazǎ cu un genitor comun numit tester (când se
aflǎ capacitatea combinativǎ generalǎ).

Încrucişarea în câmpuri de hibridare comercialǎ a


liniilor homozigote (consangvinizate şi pure). Se obţine
sǎmânţa hibridǎ simplǎ (A x B, C x D etc.) sau dublǎ
[(AxB)x(CxD)], din însǎmânţarea cǎreia în producţie
rezultǎ plantele hibride F1, care manifestǎ vigoare
hibridǎ.
Poliploidia (ploidizarea) reprezintǎ o mutaţie numeric cromozomalǎ.
Ca metodǎ de ameliorare, poliploidia constǎ în :

inducerea sau obţinerea poliploizilor (plante care conţin în celule mai multe seturi
cromozomale),

selecţia poliploizilor obţinuţi ;

obţinerea formelor poliploide uniforme şi stabile, care pot fi folosite ca material iniţial
sau promovate ca soiuri ori cultivare.
Efectul poliploidiei se manifesta asupra genotipului şi fenotipului
organismului poliploid, dar şi asupra sistemului reproducǎtor al acestuia :

- creşte cantitatea de ADN, numǎrul de cromozomi, numǎrul de gene ;


- se schimbǎ relaţiile dintre gene (apar relaţii noi şi dispar altele);
- se schimbǎ structura geneticǎ a gameţilor ;
- se modificǎ numǎrul şi tipul de recombinanţi genotipici şi fenotipici;
- poate fi afectat sistemul de reproducere (mulţi poliploizi sunt
sterili).
Clasificarea formelor ploide ca urmare a mutaţiilor de genom (după C.Leonte, 2005)

Monohaploidie (2x →x)


Haploidie
Dihaploidie (4x → 2x)
(n = x din gameţi)
Trihaploidie (6x → 3x)

Euploidie
Artioploidie
(±x) Autopoliploidi (4x, 6x, 8x)
e (hibrizi
Poliploidie apropiaţi) Perisoploidie
(n>x)
Ploidie (3x, 5x, 7x)
Alopoliploidie
(hibrizi îndepărtaţi)

Monosomie (2x – 1)
Aneuploidie Hipoploidie
(±cromozomi) -1;-2cromozomi
Nulisomie (2x – 2)

Trisomie (2x +1)


Hiperploidie
+1;+2 cromozomi
Tetrasomie (2x +2)
ecanismele
Obţinerea artificialǎ de producere a poliploizilor
a autopoliploizilor
- Metoda centrifugǎrii – turaţiile mari bţinerea alopoliploizilor cuprinde
distrug fusul nuclear şi împiedicǎ migrarea douǎ faze distincte :
cromozomilor spre cei doi poli ai celulei.
- Metoda şocurilor de temperaturǎ – hibridarea îndepǎrtatǎ ;
alternanţa de temperaturi extreme în timpul 1 Partener 1(AA)
x Partener 2(BB)
diviziunii meiotice sau în perioada diviziunii ↓
dublarea
Amfiploidnumǎrului
F1(AB) de
oului fecundat (43 – 45oC timp de 24 de ore) cromozomi. ↓
colchicinizare
opreşte formarea fusului nuclear. ↓
- Metoda aplicǎrii mutagenilor chimici – Amfidiploid (alotetraploid)
(genom AABB)
colchicina inhibǎ formarea fusului nuclear
(descoperitǎ de C. Lits în 1934 şi folositǎ
pentru prima oarǎ în vederea obţinerii de
poliploizi de A.F. Blakeslee şi A. Avery, în 2. Partener 1 (AA) x Partener 2 (BB)
1937). Folosirea colchicinei se face sub formǎ ↓
colchicinizare colchicinizare
de soluţii apoase în concentraţii de 0,001 – ↓
1,5% sau în amestec cu agar, în concentraţii de tetraploid 1 (AAAA) x tetraploid 2 (BBBB)

0,5 – 1,0%. Materialul biologic se imerseazǎ ↓


în soluţia mutagenǎ şi se lasǎ o anumitǎ amfiploid (alotetraploid) (AABB)

perioadǎ de timp, în funcţie de specie, dupǎ


care se planteazǎ.
Mutageneza este metoda de ameliorare genetică în care se valorifică efectul
agenţilor mutageni asupra materialului genetic al plantelor şi anume mutaţia. În sens larg,
mutaţia poate fi definită ca o modificare a materialului genetic, care nu e provocată de
recombinarea genetică sau de segregare.
Termenul de mutaţie provine din latinescul mutatio = schimbare, însemnând o
variaţie ereditară permanentă şi transmisibilă celulelor fiice şi generaţiilor următoare.
Acest termen a fost introdus în 1901 de Hugo de Vries, care a studiat fenomenul
schimbării substanţei ereditare la Lumânărică (Oenothera lamarckiana), însă fenomenul
s-a dovedit a nu fi mutaţie ci o greşală de distribuţie a cromozomilor metafizici.

Clasificarea mutatiilor
Criteriul de clasificare Tipuri de mutaţii

După modul de apariţie : Mutaţii naturale sau spontane


Mutaţii artificiale sau induse
După mărimea efectului exteriorizat : Mutaţii mari (macromutaţii)
Mutaţii mici (micromutaţii)
După modul de manifestare : Mutaţii morfologice
Mutaţii fiziologice
Mutaţii biochimice
După locul afectat : Mutaţii germinale
Mutaţii somatice
După cantitatea de material genetic modificat Mutaţii genomice
Mutaţii cromozomice
Mutaţii genice (dominante sau recesive)
După sensul modificării Mutaţii directe
Mutaţii inverse (retromutaţii)
Clasificarea agentilor mutageni

Tipuri de agenţi
Agenţi mutageni chimici:
mutageni
- După mecanismul de acţiune:
Compuşi alchilici (peroxizi, aldehide,
hidroxilamine, acid azotos, analogii bazelor
azotate)
Produşi antimetabolici (sărurile metalelor
Agenţi mutageni fizici: grele, coloranţi cu proprietăţi bazice,
substanţe aromatice – erbicide,
Radiaţii: insectofungicide, substanţe cancerigene etc)
- ionizante (electromagnetice – gamma şi
Roentgen; corpusculare – alfa, beta, protonii şi - După momentul acţiune asupra acizilor
neutronii rapizi şi termici) nucleici
- neionizante (ultraviolete) agenţi care acţionează în perioada de
biosinteză replicativă (substanţe analoage
Variaţiile de temperatură: şocurile de bazelor azotate, inhibitori ai ac. nucleici,
temperatură utilizate în primele stadii de acridine)
diviziune a zigotului. agenţi mutageni care acţionează asupra
acizilor nucleici în repaus (agenţi alchilanţi
Ultracentrifugarea: în timpul diviziunii – iperita şi epoxizii; acidul nitros,
celulare, forţa centrifugă împiedică migrarea hidroxilamina, hidrazina)
cromozomilor spre cei doi poli.