Hipnoza- metoda in psihoterapie

Legata de secole de diverse practici curative, hipnoza a generat o serie de credinte si mituri mai mult decat oricare alte fenomene psihice sau medicale. Studiul hipnozei isi are originea in incercarea unor vindecatori (maestrii de Yoga si Zen, samani) de a trata diverse boli. Acestia recurgeau adeseori la stimulari senzoriale repetitive pentru a provoca stari de tip hipnotic. Putem spune despre hipnoza ca este o stare de transa caracterizata de sugestibilitate inalta, relaxare si imaginatie bogata. Ea nu se poate numi somn, pentru ca persoana hipnotizata este constienta in permanenta. Cel mai frecvent hipnoza este comparata cu visarea cu ochii deschisi, cu sentimentul pe care il avem atunci cand ne concentram asupra unui film si devenim absorbiti de ceea ce se intampla pe ecran ( asa numita reverie diurna ). Suntem pe deplin constienti, dar ne concentram atentia pe ceva anume si excludem alte ganduri sau alti stimuli din jurul nostru. Hipnoza este un fenomen fiziologic utilizat in psihoterapie impreuna cu alte tehnici ( precum tehnicile legate de autohipnoza, mai exact : stari de meditatie, sau stari de concentrare intensa ) pentru a facilita schimbarea, trecerea de la problema la rezolvare si chiar o deplasare spontana a atentiei noastre de la stimulii externi la cei interni sau invers. Hipnoza si sugestia au fost folosite din vremuri indepartate, atat in scopuri magico-religioase, cat si curative. Diverse forme de influentare prin

sugestie, ca si tehnicile inducerii starilor hipnotice, au ramas veacuri de-a randul un secret al magicienilor, preotilor sau vracilor. Exista o serie de marturii care se refera la utilizarea in templele Greciei antice, in special in cele ale lui Esculap, a unor procedee sugestive cu caracter ritual si terapeutic. Procedeele fixarii privirii, a atingerii partilor bolnave cu obiecte sau cu mana, a folosirii mijloacelor persuasive erau bine cunoscute in acea vreme. Egiptenii antici aveau asa numitele Temple ale Somnului, locuri in care pacientilor li se dadeau sugestii curative in timpul unui somn indus. Una din cele mai valoroase utilizari ale hipnozei era pentru anestezie, anestezia medicamentoasa fiind disponibila abia din secolul al XIX- lea. Herodot aminteste ca babilonienii ii aduceau pe bolnavi intr-o stare speciala pentru tratarea unor boli. Ei foloseau, cu bune rezultate, sugestiile persuasive. Preotii budisti din secolul II-III i.Hr., recurgeau in mod curent la stimulari senzoriale repetitive adesea asociate cu tehnici de meditatie yoghine pentru a provoca stari de tip hipnotic. Urmeaza o perioada neagra in domeniul hipnozei, care dureaza pana in secolele XVI-XVII, perioada in care nu gasim dovezi palpabile in dovedirea folosirii acestui procedeu de psihoterapie. Istoria moderna a hipnotismului incepe in anul 1765, odata cu medicul vienez Franz Anton Mesmer care, influentat de teoriile si practicile magiei, medicinei, magnetismului si a fluidismului, sustinea ca fluidul hipnotic (un fluid universal prin care corpurile ceresti exercita o influenta asupra corpului uman), poate fi influentat pentru a obtine vindecarea. Mesmer credea ca magnetismul vindeca boala prin producerea in organism a unui fel de flux si reflux artificial care provoaca
2

armonizarea sau rearmonizarea activitatilor nervoase. Dupa opinia sa, pacientul inregistra efectul magnetismului numai in zonele in care armonia era tulburata. Meritul esential al lui Mesmer consta in dezvoltarea unor tehnici de influentare psihologica a pacientilor, contribuind astfel la dezvaluirea procedeelor psihoterapeutice. In Franta, in anul 1784, Ludovic al XVIlea, la indemnul Facultatii de medicina, a instituit o comisie regala alcatuita din oameni de stiinta (printre care se numarau Benjamin Franklin, pe atunci ambasador al Statelor Unite in Franta, astronomul Bailly, chimistul Lavoisier). Scopul acestei comisii era sa stabileasca daca exista intr-adevar fluidul magnetic animal descris de Mesmer. S-a ajuns la concluzia ca nimic nu probeaza existenta magnestismului animal. Manifestarile descrise de Mesmer apareau numai in cazurile in care bolnavii stiau ca vor fi magnetizati, indiferent de faptul daca erau atinsi sau nu cu magneti reali. Cu alte cuvinte, magnetismul era vazut ca un efect al imaginatiei. J. Braid (1841) introduce termenul de hipnoza de la grecescul hypnos (somn), considerand hipnoza un fel de somn nervos . Susceptibilitatea hipnotica este privita ca o trasatura a subiectului, nu a celui care induce hipnoza. Autor al teoriei monoideismului , medicul englez afirma faptul ca atentia mintala este in asa maniera dependenta de o singura idee incat subiectul supus hipnozei se dovedeste totalmente insensibil fata de alti excitanti care actioneaza asupra lui (V. A. Gheorghiu, 1977). Neurohipnotismul reprezinta cazul particular al hipnozei, si anume acea stare caracterizata printr-un somn nervos, care se termina, dupa trecerea la starea normala, cu o amnezie pentru evenimentele care s-au petrecut in cursul acestui somn.
3

Spre sfarsitul secolului al XIX-lea, capata o amploare deosebita explicatiile neurologice oferite de J. M. Charcot (1878, 1882), conform carora hipnoza este o manifestare neuropatologica. Cele trei stadii de hipnoza descrise de Charcot sunt: a. stadiul cataleptic; b. stadiul letargic; c. somnambulismul artificial. Aceste stadii erau prezentate drept trei stari morbide ale unei isterii provocate in mod artificial. Contrar acestor opinii, H. Bernheim (1866, 1884) considera ca hipnoza este un fenomen natural, rezultat al sugestiei, o stare psihologica pe care o poate realiza aproape oricine si in care sugestibilitatea este crescuta. Dupa J. Hoareau (1993), meritul lui Bernheim consta in recunoasterea naturii psihologice a hipnozei Hipnoza va permite ca psihoterapia sa fie recunoscuta drept stiinta si sa fie practicata in mod deschis si oficial de catre medici. In 1889 a avut loc primul Congres International de Hipnoza Terapeutica si Experimentala, iar marii teoreticieni ai timpului incep sa se intereseze de fenomenul hipnotic. Asociationismul s-a manifestat in domeniul hipnozei prin lucrarea lui Wundt (1892) Hipnotism si sugestie. Din aceasta perspectiva, hipnoza este un proces asociativ insotit de o restrangere a campului de constiinta. De pilda, sugestia de somn activeaza in subiect asociatii cu senzatiile specifice somnului: relaxarea membrelor, inchiderea ochilor, abandonarea ideilor etc. Experimentul a fost utilizat de C. Hull (1933) in lucrarea sa Hipnoza si sugestibilitate in care sustine faptul ca somnul si transa hipnotica nu au nici o legatura intre ele. O alta idee importanta derivata din cercetarile sale
4

experimentale este aceea ca tot ceea ce poate fi obtinut in hipnoza poate fi obtinut si prin sugestie nonhipnotica (intr-o forma atenuata). Teoriile moderene asupra hipnozei ne incita la intrebarea daca nu cumva ar trebui sa gandim hipnoza la plural mai degraba decat la singular. Actualmente, coexista mai multe hipnoze , fiecare cu dimensiuni terapeutice distincte. Pentru exemplificare, redam o scurta trecere in revista a catorva definitii: In Franta, Porot (1952, Manuel alphab tique de psychiatrie) limiteaza hipnoza la un somn incomplet de tip special si provocat in mod artificial. Asociatia Medicala Britanica (1955) ofera o definitie descriptiva, punand accent pe modificarile induse in starea hipnotica: O stare pasagera de atentie modificata la un subiect, stare care poate fi produsa de o alta persoana si in care diferitele fenomene pot apare spontan sau ca raspuns la anumiti stimuli verbali sau de alta natura. Aceste fenomene se refera la o modificare a constiintei si a memoriei, la o susceptibilitate crescuta la sugestie si la aparitia unor raspunsuri si idei care nu sunt familiare unui subiect aflat intr-o stare obisnuita de veghe. Mai mult, fenomene de genul anesteziei, paraliziei, rigiditatii musculare pot fi declansate sau suprimate in stare hipnotica. Asociatia Americana de Psihiatrie ofera o versiune mult mai pragmatica: Hipnoza este o metoda psihiatrica specializata si constituie un aspect al relatiilor medic-pacient. In practica psihiatrica, hipnoza este utilizata in cercetare, diagnostic si tratament. In Enciclopedia Medicala a fostei U.R.S.S. (1980) se precizeaza ca hipnoza este o stare artificiala particulara a omului produsa prin sugestie, care se distinge printr-o selectivitate specifica a reactiilor si se manifesta
5

printr-o crestere a receptivitatii la actiunea psihologica a hipnotizatorului si prin diminuarea sensibilitatii la alte influente. Consideram ca hipnoza reprezinta o stare particulara de constiinta, modificata prin intermediul unui sistem inductor pus in actiune de catre hipnoterapeut sau de catre subiectul insusi (autohipnoza). Aceasta stare poate fi inteleasa ca o disociere in constiinta subiectului, permitandu-i acestuia sa intre intr-o relatie de comunicare cu propriul sau psihic. Starea hipnotica favorizeaza o crestere a sugestibilitatii, ca rezultat al careia pot fi induse o serie de modificari la nivelul sensibilitatii, motricitatii, memoriei, gandirii, afectivitatii. Toate aceste modificari stau la baza utilizarii hipnozei in scopuri terapeutice si autoformative. La un moment dat, s-a lansat ipoteza conform careia hipnoza nu ar exista de fapt. Ceea ce exista este fie doar interactiunea dintre un context dat si aptitudinea subiectului de a raspunde la acest context (Laurence si Perry, 1988), fie doar un anumit tip de relatie dintre terapeut si pacient, relatie caracterizata printr-o buna focalizare a atentiei (Haley si Rossi, 1980). In mod conventional, desprindem doua orientari teoretice distincte cu privire la abordarea hipnozei: hipnoza considerata ca stare modificata de constiinta ( state-theory ) si hipnoza ca stare psihologica construita ( nonstate theory ). Teoreticienii primei orientari (E. R. Hilgard, 1968; M. Erickson, 1980; Chertok, 1981; Spiegel si Spiegel, 1978) sustin faptul ca starea de veghe obisnuita este transformata intr-o stare hipnotica, cu caracteristici distincte, prin utilizarea unor procedee de inductie (fixarea privirii, sugestii verbale de somn si de relaxare). Starea de transa hipnotica permite manifestarea unor fenomene psihice cu atat mai probabile cu cat hipnoza este mai profunda, de genul regresiei, amneziei, catalepsiei, analgeziei.
6

Ilustrativa in acest sens este teoria neodisociationista a lui E. R. Hilgard (1965) care consta din trei seturi de afirmatii: dezvoltate, interactive si de stare. Afirmatiile dezvoltate se bazeaza pe conceptia potrivit careia susceptibilitatea hipnotica la tanarul adult este rezultatul pastrarii in timp a abilitatii pentru hipnoza (pe care, de altfel, o poseda fiecare copil). Conform autorului mai sus citat, toti copiii normali s-au nascut cu un potential in ceea ce priveste dezvoltarea abilitatii lor pentru experiente hipnotice profunde. Un copil care se simte in largul sau atunci cand se lasa condus de fantezie, aventura, de dorinta de a realiza ceva fara a interveni spiritul autocritic, mai tarziu va invata sa se lase absorbit de experiente noi (citit, muzica, joc, inot) si isi va mentine treaza abilitatea pentru hipnoza. Afirmatiile interactive se refera la descifrarea naturii intime a inductiei hipnotice si a transei hipnotice. Hilgard dedica o atentie speciala naturii relatiei hipnoterapeut - subiect in cadrul sedintelor de hipnoza. La inceputul terapiei, subiectul aduce cu sine bunavointa pentru trairea unei experiente de tip hipnotic. Inductia hipnotica initiala este destul de impersonala si, in mod teoretic, un subiect poate fi hipnotizat de orice persoana. Pe parcursul desfasurarii terapiei, inductiile repetate ale aceluiasi hipnotizator vor determina aparitia unor relatii transferentiale , atat pozitive, cat si negative. Calitatile specifice ale hipnotizatorului (vocea, tonalitatea sa) vor activa tipare specifice din trecutul pacientului si se vor extinde pana in momentul in care hipnotizatorul ii va reaminti de persoane semnificative din viata sa. Afirmatiile de stare au in vedere starea hipnotica propriu-zisa. In inductie, Hilgard se foloseste de metafora observatorului ascuns pentru a
7

denumi partea inconstienta a psihismului, disociata de cea constienta. Cand subiectul intra in hipnoza, sunt inlaturate o serie de controale si monitorizari normale, astfel incat miscarile motorii sunt traite ca involuntare, memoria si perceptia sunt distorsionate. Autorii celei de a doua orientari (Barber, 1969; Sarbin si Coe, 1972; Spanos, 1991) considera ca situatia hipnotica este mai bine explicata ca interactiune sociala. Atat hipnotizatorul, cat si subiectul isi asuma anumite roluri. Este suficient ca o situatie sa fie definita de tip hipnotic pentru ca reactia subiectului la testele de susceptibilitate hipnotica sa fie mai intensa. Referitor la variabilele subiectilor, exista o stransa legatura intre atitudinea acestora fata de hipnoza si convingerile pe care le au despre susceptibilitatea lor hipnotica. Aprecierea daca o persoana considera ca a fost hipnotizata depinde nu numai de ceea ce crede acea persoana ca este specific pentru hipnoza, dar si de ceea ce ea considera ca ar corespunde dorintei hipnotizatorului. In fapt, autorii teoriei non-starii hipnotice inlocuiesc o metafora (cea de stare sau de transa ) cu o alta, cea de rol , fara ca prin aceasta sa se dea un raspuns la problema referitoare la diferentele interindividuale. De asemenea, nu ofera o explicatie suficient de plauzibila pentru situatiile in care transpunerea in rol se realizeaza printr-un mecanism de autohipnoza sau se produce in mod spontan. In ultimul timp, hipnoza a fost definita ca o comutare la nivel emisferic (activarea emisferei drepte si dezactivarea celei stangi). Starea hipnotica se caracterizeaza prin modificari ale perceptiei spatiului si timpului, modificari ale proceselor cognitive (capacitate de testare a realitatii mai redusa, sugestibilitate si creativitate crescuta, o mai mare toleranta la

ambiguitate), procesare simultana si paralela a informatiei, in locul procesarii lineare. L. E. Unesthl (1987) considera ca este prematur sa definim hipnoza ca o comutare la nivel emisferic. Autorul propune utilizarea a doua modalitati distincte de functionare a constiintei: modul dominant (D) responsabil de realizarea proceselor logice si modul alternativ (A) responsabil de producerea insight -ului, inclusiv a fenomenelor de tip hipnotic. Din aceasta perspectiva, fenomenele hipnotice sunt plasate alaturi de cele de intuitie, creatie, meditatie. Scoala lui M. Erickson Fondator al Societatii americane de hipnoza clinica, profesor de psihiatrie la Universitatea Wayne State (Massachusetts), lucrarile sale au avut o influenta considerabila asupra Scolii de la Palo Alto. Membrii Institutului de Cercetari Mintale (Watzlawick, Bateson, Haley si Weakland) il considera pe M. Erickson (1901-1980) drept parintele terapiei familiale si al abordarilor paradoxale. Tehnica sa de inductie hipnotica, fondata in exclusivitate pe limbaj si pe practicarea hipnozei in calitate de terapie scurta, a permis deschiderea unor noi cai in domeniul psihoterapiei si nasterea a ceea ce se cheama terapia strategica . Erickson are numeroase puncte de legatura cu cele trei mari directii in psihoterapie. Interesat ca si Freud de simboluri si metafore, concepe actiunea terapeutica in termeni de invatare si deconditionare (perspectiva behaviorista) si manifesta in acelasi timp o mare incredere in puterea de dezvolatare a potentialului uman (perspectiva umanista). Ca nota specifica, M. Erickson nu considera terapia ca fiind opera terapeutului (abordare
9

behaviorista) si nu este fondata pe analiza transferului (abordare psihanalitica). Cu alte cuvinte, terapia strategica elaborata de Erickson inlatura prejudecata conform careia hipnoza ar fi o stare pasiva si regresiva aflata sub controlul terapeutului. In aceasta perspectiva, psihoterapia apartine in intregime pacientului, terapeutul furnizandu-i doar posibilitatea si contextul de a o realiza. In hipnoza ericksoniana, inconstientul are o alta semnificatie decat cea oferita in psihanaliza. Inconstientul este tot ceea ce nu este constient . Acesta reprezinta ansamblul tuturor mecanismelor care realizeaza sinteza noastra personala. Inductia ritualizata dispare, lasand locul unei conversatii initiate prin intermediul metaforelor, simbolurilor, anecdotelor. Plecand de la teoria lui Erickson, hipnoza a evoluat spre o practica hipnoterapeutica foarte respectata, utilizata de medici si psihologi. In Romania, hipnoza a beneficiat de sprijinu de autoritate al profesorului Gh. Marinescu, elev al lui Charcot. Marinescu a inteles insa limitele pozitiei maestrului sau. Profesorul Marinescu a studiat, ani intregi, chestiunea hipnotismului in toate fazele sale. In sprijinul afirmarii in tara noastra a hipnozei stiintifice s-a pronuntat si Titu Maiorescu, tinand o conferinta la Ateneul Roman despre Ipnotism, in anul 1882. Putin mai tarziu, un alt elev al lui Charcot, doctorul I. V. Stefanescu, publica prima lucrare ceva mai ampla despre hipnotism si sugestie din tara noastra, in care examineaza, pe baza unei cazuisticii variate, aplicatiile lor in tratamentul diferitelor afectiuni. In ciuda acestor eforturi, si la noi, hipnoza a cunoscut o evolutie

10

asemanatoare cu cea din alte tari, predominanta fiind daca nu atitudinea de negare totala, aceea de retinere si prudenta excesive. In concluzie hipnoza este o metoda utilizata in psihoterapie, folosita in tratamentul unei variate game de probleme, de la managementul stresului, anxietate si anestezie, fobii si tulburari de somn, pana la afectiuni psihosomatice, disfunctii sexuale si in terapia familiala si de grup. Hipnoza este o metoda, si nu un tratament prin sine insusi.

BIBLIOGRAFIE: -

Dafinoiu, I. (2002) Hipnoza clinica, Editura Erota, Iasi Dafinoiu, I. (2003) Hipnoza clinica. Tehnici de inductie. Strategii Gheorghiu, V. A. (1977) Hipnoza, Editura Stiintifica si

terapeutice, Editura Polirom, Iasi Enciclopedica, Bucuresti Gheorghiu, V. A. (1977) Hipnoza, realitate si fictiune, Editura Filimon, I. (1996) Hipnoza Halucinatie constienta sau sugerata, Holdevici, I. ; Vasilescu, I. P. (1991) Hipnoza si fortele nelimitate ale Stiintifica si Enciclopedica, Bucuresti
-

Editura Didactica si Stiintifica, Bacau psihismului, Editura Aldomars, Bucuresti

11