Despre lucruri vii şi adânci şi

alte nimicuri

1. Despre 3 când-uri…

Când oamenii îşi pierd naturaleţea, încrederea, farmecul

personal, sănătatea zâmbetului lor…nu mai pot spune: Hristos a
înviat!, nu mai pot da un ban cu milă, nu mai pot plânge, nu se
mai pot bucura…

Când ai ajuns să te crezi unic, cel mai deştept, de neînlocuit…de

atunci moartea îţi dă ocol, începe să te stăpânească…pentru că
iadul e o moarte cu tine, în care numai propriile tale nimicuri îţi
sunt dragi.

Când eşti nemernic (în sensul de ticălos şi nu de biet nenorocit)

te crezi apărat de şopronul banilor şi al relaţiilor tale şi crezi că
viaţa e numai matrapazlâcuri în serie, trecând, razant, pe lângă
liniştea şi omenia relaţiilor, a comuniunii.

2. Viaţa cu majusculă

Viaţa bună e ca un ou roşu…comestibil. Ea este, indubitabil, o

mărturisire a învierii, a comuniunii, a fericirii pline. De Paşti
ciocnim ouă roşii dacă avem sânge vesel, dacă avem ochi
bucuroşi, dacă avem inimi largi. Inimile strâmte sunt zălude.

3. O, prea ortodocşi…ca să simtă!…

În rest de dragoste…nimeni nu se bucură. În rest de comuniune

nimeni nu a fost la Biserică şi la slujbe. Saluturile noastre sunt
sterile dacă nu sunt duhovniceşti, dacă nu ţâşnesc din gigantice
lacrimi de iubire frăţească.
Ortodocşii reali sunt rari. Înţeleg din ce în ce mai dureros acest
lucru. În rest de ei, sunt cei care mimează adâncimi în care nu au
coborât niciodată.

Într-o mare de ortodocşi, într-un puhoi, într-un ocean de

sprâncene ridicate, pline de aroganţa celui ce nu înţelege ce este
Ortodoxia…mă simt aproape al nimănui, neimportant şi, din ce
în ce mai mult, rece. Şi nu cred că sunt singurul…

Te răceşti, te însingurezi, te înlăcrimezi profund…şi toate

sărbătorile tale au aspect mortuar, la nivel interior…dar şi
exterior. Secularizarea sentimentului religios apare atunci când
nu te mai simţi îmbrăţişat de Biserica din care aparţii, când
majoritatea celor care ar trebui să te îmbrăţişeze se uită în altă
parte şi, pentru a rezista, te cablezi la banalitatea care nu te face
să străluceşti, ci te lasă ca să trăieşti în platitudinile tale
cotidiene.

De fapt ne cam uităm în toate părţile…dar nu şi la a fi

comuniune. Realitatea noastră eclesială e dramatică…pentru că
venim pentru servicii religioase, prestăm servicii…dar nu mai
avem inimă care să ne facă să fim împreună. Şi asta arată, că
secularizarea noastră, ca ortodocşi, începe să fie o gripă care se
extinde cu putere.

Pentru extinderea acestei gripe, şi ierarhia şi credincioşii îşi dau

aportul, un aport înspăimântător cel mai adesea. Cine pierde? Cei
care sunt realmente sinceri, singuri şi una cu viaţa Bisericii. Cei
care trăiesc în mod grosolan, fără mustrări de conştiinţă, de pe
urma sfinţeniei care ne vine de la capul Bisericii, Hristos
Dumnezeu, în aparenţă, nu pierd, pentru că se simt protejaţi de
banii din buzunar şi de relaţiile pe care le au.

Numai că viaţa Bisericii e singura viaţă înfricoşător de reală, care

are o scadenţă nemituibilă / nemitarnică. Iar eu mă tem, în
lacrimi, ca şi alţii, de soarta noastră, a tuturor, sensibili şi
insensibili la ceea ce ar trebui să însemnăm ca ortodocşi, pentru
că îmi pasă de sănătatea Bisericii lui Dumnezeu.

Dacă nu mi-ar fi păsat şi nu aş fi una cu viaţa şi teologia Bisericii

mele…mă făceam traficant de ceva…pentru că ăştia, se pare,
trăiesc bine astăzi.

4. De ce trăiesc şi de ce scriu?
Pentru că cred în importanţa fiecărui om pentru viaţa Bisericii şi
în chemarea tututor la mântuire şi sfinţenie.

Pentru că fiecare dintre noi am venit cu un scop în lume şi

Dumnezeu vrea ca fiecare dintre noi să se exprime pe măsura
darurilor primite de la El.

Trăiesc, scriu, creez, vorbesc, slujesc lui Dumnezeu şi oamenilor

pentru că acestea mă schimbă pe mine şi pe alţii.

Aş putea să ajut pe oameni şi dacă m-aş ruga şi aş scrie în tăcere

şi nu m-ar cunoaşte nimeni. Însă astăzi e nevoie de multe
precizări teologice şi experenţiale pentru ca oamenii să fie
realmente ajutaţi ca să se înţeleagă pe ei înşişi. Şi oamenii sunt
ajutaţi de oameni care au trecut, pas cu pas, prin experienţe şi
prin dureri iluminatoare. Numai după ce te aud, te citesc, te
înţeleg, numai după ce au înţeles că oamenii se schimbă prin
harul lui Dumnezeu, se vor schimba şi ei, îşi vor da seama că s-
au schimbat împreună cu tine.

Chiar dacă mi-e greu, indubitabil de greu şi enorm de singur şi de

neînţeles în fiinţa mea, Domnul mă întăreşte pe fiecare zi ca să
rabd, să sufăr, să înţeleg, să mă bucur, în mijlocul lacrimilor
mele.

5. Noi ne dăm şansele

Măreţia, excelenţa, paradoxal, au adus singurătatea în jurul

oamenilor mari. Se pare că prostia omului mic, lipsa lui de
caracter, mojicia născută din orgoliu rănit, nu pot suporta să-l
ajute pe cel mare, ca să se ajute şi pe sine.

Deşi citim zeci de biografii unde lucrurile sunt spuse în clar…cu

toate acestea, repetăm aceleaşi trageri pe roată, la propriu sau la
figurat, cu oamenii care poartă adevărul lui Dumnezeu, ca pe o
lumină vie, în inima lor.

Nu ne dăm şanse! Nu ne dăm şansa de a fi ceea ce putem fi.

Pentru că toţi se visează Homer, DaVinci, Pavel, Obama…uită să
mai fie ei înşişi. Uită să facă cât pot.

Tocmai de aceea ratarea nu e o neşansă…ci o alegere. N-am

putut să facem mai mult, pentru că nu ne-am dorit. Ne-a plăcut să
fumăm timpul şi nu să-l transformăm în semne vii, nemuritoare,
ale prezenţei noastre.
Noi ne dăm toate şansele…pentru că Dumnezeu ne-a adus pe
lume tocmai pentru a înţelege că avem toate şansele, ca să fim nu
numai oameni mari, geniali, ci, în primul rând Sfinţi, fiii Lui
după har. Genialitatea, eroismul, hiperspecializarea,
hipercapacităţile sunt prea mici pe lângă măreţia sfinţeniei pe
care o poate dobândi omul în relaţie cu Dumnezeu.

De aceea sunt atât de dezamăgit şi de trist, când văd că suntem

chemaţi să fim Sfinţi iar noi preferăm să fim mitocani, zemzeci,
răi, răzbunători, lipsiţi de scrupule.

6. Este incredibil pentru mine

…când nu te bucuri să te întâlneşti cu oameni profunzi şi când nu

vrei să vorbeşti cu ei, preferând să fugi de compania lor.

…când nu ai minima decenţă să mulţumeşti.

…când văd că spaţiul online e plin de ortodocşi care nu au bun

simţ, care nu cunosc nici cele mai elementare aplecări spre
lucruri vii, adânci, profunde, ca să nu mai vorbesc de faptul că
habar au cine sunt şi că sunt incapabili să se exprime coerent.

…când vorbesc mai degrabă dracii prin ortodocşii noştri, şi, mai
deloc, Duhul lui Dumnezeu. Asta mă sminteşte cel mai mult!
Dacă nu ştii sau nu poţi…măcar taci…ca să nu ţi se vadă veceul
din tine.

7. Decepţii personale

În patru ani de online nu am găsit un ortodox sau un teolog

ortodox care să mă bulverseze prin ritmicitatea şi profunzimea
operei sale online şi, implicit, care să mă facă să revin, cu nesaţ,
la el pe pagină. De aceea nu pot să dau nume supreme, ci…unele
nume, cu limitările de rigoare.

Am găsit unele vârfuri, deloc geniale, mai mult sau mai puţin
amatoriste, dar nu…mai mult.

Asta arată că Biserica noastră, la nivel mondial, nu are elite reale.

Problema e că nu am găsit nici la catolici, nici la anglicani etc.
oameni care să mă perplexeze prin noutatea şi originalitatea lor
debordantă.
Atenţie: vorbesc aici despre ortodocşi sau teologi care să scrie, să
facă podcasturi, să masterizeze la nivel online un întreg travaliu
teologic, care să te ţină cu răsuflarea tăiată.

De aceea, la ora prezentului, spectrul religios la nivel online (şi

mă refer la toate religiile pământului) mi se pare foarte
nereprezentativ, fapt pentru care, impactul lui la nivelul
căutărilor online este inferior divertismentului, economiei sau
politicii.

Minoratul religiilor la nivel online ne demonstrează faptul că nu

prea suntem militanţi / misionari…ci stăm într-o dulce plictiseală
faţă de propriile noastre crezuri religioase.

8. Mai are rost să faci ceva, dacă nimeni nu-ţi dă nicio şansă?

La această întrebare vă las să răspundeţi dv. Eu am un răspuns la

această întrebare…

Publicat în:

 Articole

on 22/04/2009 at 3:19 PM Comentarii (0)

Tags: Articole, pr. dorin picioruş, teologie pentru azi