SIMBOLISMUL CAPITOLUL II

“Les Modernes”, sub bagheta lui Jean Richepin, denunţau alegerea Parnasianismului si
solicitau crearea unui Nou Romantism.
Ca parnasienii în vremea lor, poeţii vremii simt nevoia de a revitaliza creaţia poetica
şi caută noi cai, noi modele de inspiraţie, noi viziuni. În aprilie 1872, apare primul număr al
revistei La Renaissance artistique et littéraire la care colaborau susţinători ai
Parnasianismului dar şi scriitori ca Rimbaud si alti disidenţi din acestui curent ca Cros şi
Verlaine.
Cros fondează în 1874 “ La revue du monde nouveau”, în care scriu autori distincti ca
Mallarmé, Dierx, Villiers de l’Isle-Adam, Germain Nouveau si Émile Zola. Verlaine care
părăsise Parisul alături de Rimbaud în 1872, publica Sagesse în 1881. Când el revine, un an
mai târziu, viaţa literară era în plina schimbare. Între 1883 şi 1884, scrie în revista decadentă
Lutèce o serie de portrete consacrate lui Tristan Corbière, lui Rimbaud, Mallarmé,
Marcelinei Desbordes-Valmore şi lui Villiers de l’Isle-Adam, sub titlul “Les Poètes
maudits”.
Aceşti eroi neînţelesi, necunoscuţi, marginali şi absoluţi prin imaginaţie şi exprimare,
nu au nimic în comun cu vechii maeştrii parnasieni, erudiţi, esteticieni şi bibliofili. În 1876,
Mallarmé publica la editorul Derenne un poem respins de comitetul de lectură al
Parnasianismului: “ L’après-midi d’un faune”, ilustrat de Manet.
Începand cu anul 1880 el îi primeşte pe tinerii poeţi la el, în strada Romei, in fiecare
marţi. Villiers de l’Isle-Adam, care se orientase spre teatru înaintea razboiului ( Elën, 1865;
Morgane, 1866), publică în 1872 prima parte din drama sa Axël, operă idealistă de inspiraţie
wagneriană şi sincretică, iar în 1883, Contes Cruels, unde se întâlnesc revolta şi disperarea,
ferocitatea şi umorul negru.
Că ea a înflorit în salonul lui Mallarmé, la Hidropaţii din Cartierul Latin sau la
cabaretul Chat noir din Montmartre; că ea se numeşte simbolistă, decadentă sau fumistă,
poezia sfârşitului de secol are un cuvânt cheie : libertatea. Întâi de toate este o libertate
personală şi politică.

5
SIMBOLISMUL CAPITOLUL II

Între anii 1879 şi 1885, ministerele oportuniste abolesc dispoziţiile represive ale celui
de-al Doilea Imperiu : legislaţia asupra debitelor de băutura este anulată; reuniunile publice
se pot ţine fără autorizaţie; colportajul, presa şi sindicalismul sunt liberalizate. Multi poeţi
părăsesc saloanele pentru a se întalni în cafenele sau cabarete.
Înmulţirea revistelor le permite să se regrupeze pe tendinte. Decadenţii scriu in Le
Scapin sau în Lutèce; Simboliştii publică în “La Revue wagnérienne” sau în “Mercure de
France”. Din această liberalizare se nasc deasemenea multiple modalităţi de exprimare:
epigrame, mistificări cântece satirice şi parodii care dovedesc distanţa pe care unii artişti au
luat-o faţă de autorităţi, faţă de morală şi nu în ultimul rând faţă de creaţia literară.
Libertatea anilor 1880 este deasemenea o libertate estetică. Pentru Mallarmé,
literatura suportă o criza salutară, rafinată şi fundamentală : acum că Hugo a murit, versul
poate să evadeze să se dezvolte liber şi să caute forme noi (Crise de vers, 1892). Tinerii poeţi
încearcă să scape de jugul versului parnasian, să mlădieze ritmul poetic eliberând
alexandrinul şi să renunţe la marile teme romantice şi parnasiene pentru a exprima o nouă
sensibilitate.
Renasterea poetica ia naştere într-o oarecare confuzie. Naşterea oficială a
simbolismului(1886) clarifica situaţia fără a o simplifica. Etichetele de Simbolism,
Dedecadenţă şi de Fumism desemnează în fapt fenomene complexe şi adesea nebuloase.
Majoritatea simboliştilor au provenit din curentul decadent; dacă mulţi dintre ei se orientează
spre noua estetică, alţii păstrează în inspiraţia lor urme a vechii lor apartenenţe. În Belgia
poetii au adaptat marile principii ale simbolismului francez la sensibilitatea personala,
apropiată de cea a Deacadenţilor.
Luptele interne din simbolism au provocat polemici şi sciziuni. Simbolismul însăşi
regrupează poeţi diferiţi: Albert Samain iubeşte simplicitatea şi melancolia în timp ce
Adolphe Retté exprimă un idealism absolut. Alegerile formale ale autorilor nu facilitează
întotdeauna clasificarea lor: sunt deopotriva adepti ai versului liber la Decadenţi şi la
Simbolişti. Un simbolist ca Henri de Régnier scrie deopotrivă versuri libere şi regulate.
Există aşadar pe cerul poetic al sfârşitului de secol comete care nu aparţin de nicio
constelaţie.

6
SIMBOLISMUL CAPITOLUL II

Un manifest aparut în 1885, în numarul 18 al revistei Scapin, ne arată maniera în care

poeţii au perceput epoca lor: “Notre époque, fleurie de crimes habillement forfaicturés, des
cabarets et des tavernes aux prétentions littéraires et aux vitraux peints, de prostitution
étonnamment raffinée, de perversité cruelle et de blassement général, nous est l’image fidèle
de l’ère des derniers Césars… Notre fin de dix-neuvième, en notre Paris fait un peu de
Rome, s’écartant de l’ornière creusée par le Roi-Soleil, dans les lettres, devait être taxée de
Décadence.”3
Artiştii cred că trăiesc o nouă decadenţă latină, complicată de nevrozele şi sluţenia
lumii moderne. Ei au sentimentul că viaţa şi arta sunt într-un impas. Ei se simt srăini de lume
şi cer fie senzaţiilor, fie idealului să suplinească vidul din existenţa lor.
Sensibilitatea decadentă se dezvoltă în fapt în două direcţii. Prima, urmată de Lorrain,
Moréas sau Rollinat, îl descoperă pe Baudelaire al spleenului, al “Paradiselor artificiale”, cel
care a scis “Elogiul machiajului” şi “Franciscae meae laudes”, pictorul vieţii moderne.
Romanticii şi Parnasienii se plasau în faţa spectacolelor naturii; simboliştii într-o visare,
reverie ideală; Decadenţii sunt fascinaţi de oraş si se izolează în locuri închise, simbolice
pentru obsesiile lor.
A doua direcţie a decadenţei îl descoperă pe Verlaine cel care scria in 1874 Romances
sans parole. Poeţii care o urmează – Gustave Kahn, Louis Le Cardonnel – nu dispreţuiau
realitatea; ei percepeau în realităţile cotidiene mistere pe care se străduiau să le desluşească.
Ei caută să exprime impresiile personale şi să degaje din acestea senzaţia pură. Odată cu
Romances sans paroles, 1874
Parnasianismul, sentimentele interioare erau proscrise, îndepartate; cu Verlaine stările
Verlaine
sufleteşti îşi recaştigă drepturile în poezie.
Ô triste, triste était mon âme
À cause, à cause d’une femme.
Je ne me suis pas consolé
Bien que mon cœur s’en soit allé,
Bien que mon cœur, bien que mon âme
Efussent fui loin de cette femme.
Je ne me suis pas consolé,
Bien que mon cœur s’en soit allé.
Et mon cœur, mon cœur trop sensible
Dit à mon âme : Est-il possible,
Est-il possible, - le fut-il, -
Ce fier exil, ce triste exil?
3
Mon âme
Cité par Ernest Raynaud, La Mêlée symboliste dit à mon cœur : Sais-je
I, 1918.
Moi-même que nous 7 veut ce piège
D’être présents bien qu’exilés,
Encore que loin en allés?
SIMBOLISMUL CAPITOLUL II

Dar contrar romanticilor care nu dispreţuiau nici emfaza şi nici manifestarea

sentimentelor, Verlaine adoptă un lirism mai intim, unde melancolia ajunge la acelaşi nivel,
mai difuză şi mai impalbabilă. Decadenţii, la rândul lor, îşi exprimă visele şi senzaţiile
fugitive într-un “mode mineur”, graţie versului liber şi poemului în proză, singurele forme
capabile sa redea variaţiile percepţiei şi sentimentelor. Respingând exprimarea directă şi
provocatoare a colegilor lor, ei doresc să se apropie de impresionism :
Chantonne lentement et très bas… mon cœur pleure…
Tristement, doucement, plaque l’accord mineur ;
Il fait froid, il pâlit quelquechose dans l’heure…
Un vague très blafard étreint l’âpre sonneur.
Arrête-toi…c’est bien…mais ta voix est si basse !…
Trouves-tu pas qu’ilsourd comme un épais sanglot ?
Chatonne lentement, dans les notes il passe,
Vrillante, l’âcreté d’un malheur inéclos.
[…]
Gustave Kahn, Les Palais nomades, 1887

8
SIMBOLISMUL CAPITOLUL II

Decadentul cere poeziei să exprime depărtarea, să dezvăluie misterul lumiii si să

explice secretul vieţii. Toată ambiguitatea Decadenţei se regaseşte în această aparentă
contradicţie: numele său semnifică moartea şi deasemenea renasterea. Decadenţii doreau să
exprime ceea ce nu mai fusese vreodată exprimat înaintea lor: viaţa în aspectele ei cele mai
intime şi cele mai secrete, adevăratul ideal al Vieţii. Ei utilizează pentru aceasta simbolul, pe
care îl consideră forma poetică prin esenţă, sinestezia care garantează plenitudinea
senzaţiilor şi versul liber care face poezia sonoră şi vibrantă. În fapt Simbolismul este
germenele acestor principii.
Decadenţa nu este o şcoala ci mai degrabă o sensibilitate. Oscilantă între nihilism şi
idealism, decadenţa nu are o doctrină coerentă care să-i acorde o oarecare autoritate. Ar mai
fi avut nevoie de un ideolog. Verlaine, în ciuda bunăvoinţei sale, refuza sa fie înrolat.
Naşterea simbolismului marchează sfârşitul decadenţei. Ultimii reprezentanţi încearca să
reacţioneze fondând la îndemnul lui Anatole Baju, o veritabilă şcoală literară: Decadismul.
Laurent Taihade, Ernest Raynaud şi Maurice du Plessys îi acuză pe simbolişti că i-au
imitat. Fără efect însă: în 1889 Decadismul moare iremediabil, în vreme ce simbolismul care
se afirma din ce în ce mai mult, îşi afirmă coerenţa şi originalitatea. Noua estetică, atât de
aşteptată de la sfârşitul razboiului, se impune şi acaparează deopotrivă poezia, teatrul şi
artele plastice. Pe durata unui intreg secol poeţii s-au raportat la Romantism; începând cu
1886 si până in 1912 cel puţin, ei se situează de o manieră sau alta faţă de Simbolism.

A. Simbolismul sau şcoala care nu există

În 1885, Mallarmé publică “Prose pour des Esseintes” în La Revue indépendante.
Mulţi artişti – Édouard Dujardin, Henri de Régnier, Francis Vielé-Griffin, Charles Morice,
René Ghil, pictorul James Whistler – se înghesuiau în salonul maestrului, unde Paul Valéry îi
primea în 1887. Ei îşi declamă versurile, îşi ascultă maestrul recitându-le pe ale sale şi îl
interoghează asupra viitorului şi esenţa poeziei. În acest cenaclu ca şi în mediile decadente,
se pune din ce în ce mai mult problema simbolului şi a poeziei sugestive.
Dar Simbolismul nu s-a născut înca.

9
SIMBOLISMUL CAPITOLUL II

Simbolismul ia naştere oficial în anul 1886 o dată cu Manifeste du symbolisme al lui

Moréas ( Le Figaro, 18 septembre 1886) şi cu apariţia lucrării Traité du Verbe al lui Ghil,
precedată de un cuvânt înainte scris de Mallarmé care sintetizează marile principii ale noii
mişcări. Acesta este în prezent în măsură să afirme identitatea şi autonomia curentului.
Ideile, expuse cu entuziasm şi vehemenţă în textele lui Ghil şi Moréas, fondează un
discurs teoretic la care partizanii şi adversarii noii estetici puteau face referire. De îndată ce
Manifestul şi Tratatul au fost publicate, acestea au provocat agitaţie chiar şi în sânul
curentului simbolist.
Ghil si Moréas sunt si unul şi celălalt convinşi că deţin autentica definiţie a
simbolismului; ei se acuză mutual de a fi mai degrabă decadenţi decât simbolişti. În ciuda
războaielor pentru influenţă, a disensiunilor si atacurilor, Simbolismul se impune progresiv
şi durabil pentru că el înnoieşte profund sensibilitatea şi creaţia poetică.
Începând cu anul 1890, disputele încetează. Pe de-o parte detractorii simbolismului
continuă să minimalizeze importanţa mişcării. Este cazul naturalistului Paul Alexis, care-i
declară lui Jules Huret: “Le Symbolisme? Ça n’existe même pas.” De cealaltă parte
susţinătorii simbolismului refuză să considere curentul lor ca aparţinând unei şcoli, evitând
astfel polemicile şi păstrându-şi independenţa. Charles Morice, purtătorul de cuvânt al
simbolismului declara: “L’école symboliste? Il faudrait d’abord qu’il en ait une. Pour ma
part je n’en connais pas.” (Enquête sur l’evolution littéraire). Moréas, care se prezenta în
1886 ca fiind heraldul şi garantul ortodoxiei acestuia, declară în 1891:“Il n’y a pas d’école
dans le sens strict du mot. Chacun garde son individualité […] mais il y a, fatalement,
convergence d’individualités, d’ou manifestation collective.”

B. Afirmarea simboliştilor
Oricât de novator ar fi, Simbolismul nu se poate debarasa întrutotul de trecut; el
beneficiază de cercetările poetice care l-au precedat, inclusiv cele ale Parnasianismului.
“Baudelaire trebuie să fie considerat ca veritabilul precursor a mişcării actuale”, afirma
Moréas în Manifestul său. Ca şi Parnasienii, Simboliştii au găsit în Baudelaire idealurile lor
poetice: purificarea şi autonomia poeziei, infailibilitatea poetului care domină natura şi

10
SIMBOLISMUL CAPITOLUL II

valorificarea dimensiunii sensibile a limbajului. Dar la ei, logica corespondenţelor capătă o

dimensiune nouă: ea fondează estetica sugestiei.
În viziunea lui Baudelaire poetul exprimă sensul profund şi ascuns al naturii şi al
vieţii prin intermediul “magiei evocatoare”: graţie puterilor de imaginaţie creatoare şi a
limbajului poetic, el încearcă să descopere unitatea primitivă şi misterioasă a lumii. Analogia
este instrumentul esenţial al acestei cercetări: ea produce metafora exactă care comunică
cititorului viziunile poetului şi care le uneşte cu ideile supra-naturale ale lumii naturale; ea
justifică sinestezia, care stabileşte relaţii între diferitele unde senzoriale şi care împarte
senzaţiile. Graţie sinesteziei poetul se găseşte într-o stare de “hiper-receptivitate” şi
comunică direct cu natura. Aceste corespondenţe “orizontale” sunt legate de corespondenţele
“verticale” între sensibilul şi spiritualul care-l ghidează pe poet către misterele naturii.

LES FLEURS DU MAL, 1854

Baudelaire

Correspondences

La Nature est un temple où de vivants piliers

Laissent parfois sortir de confuses paroles;
L’homme y passe à travers des fôrets de symboles
Qui l’observent avec des regards familiers.

Comme de longs échos qui de loin se confondent

Dans une ténébreuse et profonde unité,
Vaste comme la nuit et comme la clarté,
Les parfums, les couleurs et les sons se répondent.

Il est des parfums frais comme des chairs d’enfants,

Doux comme les hautbois, verts comme les prairies,
-Et d’autres, corrompus, riches et triomphants,

Ayant l’expansion des choses infinies,

Comme l’ambre, le musc, le benjoin et l’encens
Qui chantent les transports de l’esprit et des sens.

11
SIMBOLISMUL CAPITOLUL II

În logica baudelairiană a analogiei universale, simbolul nu este cel care reprezintă sau
încarnează misterele naturale ; ca şi imaginaţia, simbolul este în serviciul puterii totale a
poetului care ordonează şi unifică elementele brute şi incoerente ale naturii.
Cu Baudelaire poezia încetează să fie o artă a reprezentării pentru a deveni o artă de
creaţie şi de experimentare. Poetul nu mai este un magician : el devine Dumnezeu şi
cuvântul său poetic un Verb creator. Mallarmé, foarte influenţat de Baudelaire în tinereţea sa,
îşi însuşeşte câteva principii baudelairiene, le dezvoltă şi le transmite discipolilor săi.
Dacă Mallarmé nu este simbolist el este maestrul ideologiei tinerei generaţii. Tinerii
poeţi se inspiră, fără să înţeleagă întotdeauna ideile şi cercetările sale. Unul dintre
fundamentele esteticii mallarméliene este sugestia : “Nommer un objet, c’est supprimer les
trois quarts de la jouissance du poème qui est faite du bonheur de deviner peu à peu ; le
suggérer, voilà le rêve”4
După Mallarmé, Parnasienii au greşit prezentând direct lucrurile din natură. Arta
veritabilă se regăseşte în aluzia asupra obiectului ; acesta când este evocat si nu arătat, poate
să emane noţiunea sa pură : “Je dis : une fleur! Et, hors de l’oubli où ma voix relègue aucun
contour, en tant que quelque chose d’autre que les calices sus, musicalement se lève, idée
même et suave, l’absente de tous les bouquets.”5
Simbolul permite trecerea sau transpunerea obiectului concret peste noţiunea pură.
Dar obiectele sunt numeroase şi Ideea – sau Adevărul – sunt unice. Munca poetului constă în
identificarea raporturilor dintre lucruri, să găsească şi să recreeze unitatea primitivă. Muzica
verbală, făcând versul mai fluid şi mai mobil, face să vibreze cuvintele şi creează legături
armonice între ele.
Mallarmé inventează un nou limbaj poetic : limba vulgară care serveşte
“universalului reportaj” şi conversaţiilor cotidiene este impură. Poetul trebuie să dea un sens
mai pur cuvintelor, trebuie să creeze o limbă pură identificând sensul primar al cuvintelor. El
se poate folosi chiar de arhaisme, mai puţin utilizate decât cuvintele uzuale şi să inventeze
neologisme.

4
Mallarmé – Enquête sur l’evolution littéraire, p 262
5
Mallarmé – Avant –dire au Traité du Verbe
12
SIMBOLISMUL CAPITOLUL II

El merge pâna într-acolo unde modifică sintaxa canonică pentru ca apropierea insolită
a cuvintelor să cuprindă şi acorduri muzicale. Ideea şi muzica, şi nicidecum gramatica, sunt
cele care dau formă frazei şi versurilor. Poetul exercită deci un control absolut asupra
creaţiei sale : conţinut, prozodie, sonoritate, vocabular şi sintaxă ; toate acestea scapă de
utilizarea comună, de zi cu zi, şi mai ales scapa de hazard.
Infailibilitatea poetului susţinută de Baudelaire si reântâlnită la Mallarmé îşi găseşte
în acesta din urmă forma cea mai completă. Acesta mai susţine că poetul trebuie să cedeze
iniţiativa cuvintelor. Acest principiu semnifică faptul că poetul nu trebuie sa-şi reducă opera
la preocupări sentimentale sau psihologice ; că trebuie să surghiunească Romanticii sau
Parnasienii ; că trebuie să se lase ghidaţi nu de starile sufleteşti sau de spectacolul oferit de
lumea înconjurătoare, ci de limbaj. Cuvâtul poetic părăseşte retorica pentru a deveni propriul
său obiect.

Mallarmé

SONNET

Ses purs ongles très haut dédiant leur onyx

L’angoise, ce minuit, soutient, lampadophore,
Maint rêve vespéral brûlé par le Phénix
Que ne recueille pas de cinéraire amphore

Sur les crédences, au salon vide : nul ptyx,

Aboli bibelot d’inanité sonore,
(Car le Maître est allé puiser des pleurs au Styx
Avec ce seul objet dont le Néant s’honore)

Mais proche la croisée au nord vacante, un or

Agonise selon peut-être le décor
Des licornes ruant du feu contre une nixe,

Elle, défunte nue en le miroir, encor

Que, dans l’oubli fermé par le cadre, se fixe
De scintilltions sitôt le septuor.

13
SIMBOLISMUL CAPITOLUL II

Într-o scrisoare către Heri Cazalis datată 18 iulie 1868, Mallarmé explică geneza şi
pricipiul acestui poem rămas celebru : “J’ai extrait ce sonnet […] d’une étude projetée sur la
parole : il est inverse, je veux dire que le sens […] est évoqué par un mirage des mots
mêmes. En se laisant aller à le murmurer plusieurs fois, on éprouve une sensation asez
cabalistique. […] mon oeuvre est si bien préparé et hiérarchisé, représentant comme il peut
l’Univers, que je n’aurais su, sans en endommager quelqu’une de mes impressions étagées,
rien en enlever[…]”.
Poemul lui Mallarmé este în acelaşi timp aerian şi dens. Este o dantelă sau un
giuvaier verbal, care iradiază sensurile sale dincolo de versuri. Fiecare poem parnasian
prezintă o imagine fragmentară a lumii şi a Frumuseţii. În scimb fiecare vers mallarmélian
cuprinde Ideea pură ce face să nască Adevărul şi Frumosul. Cartea, conform principiilor lui
Mallarmé, trebuie să cuprindă întreg universul, pentru că fiecare simbol înglobează toate
semnificaţiile ; în plus toate cuvintele, imaginile, simbolurile dau naştere multiplelor sensuri
şi formează între ele corespondenţe infinite.
Siboliştii îi datorează mai mult lui Mallarmé decât lui Verlaine. În ceea ce-l priveşte
pe autorul poemului Sagesse, el nu se abţine de la niciun sarcasm :
“Le Symbolisme ?...comprends pas... Ça doit être un mot allemand... hein ? Qu’est-ce que ça
Jadis et naguère, 1884
peut bien vouloir dire ? Moi, d’ailleurs je m’en fiche. Quand je souffre, quand je jouis ou
Verlaine
quand je pleure, je sais bien que ça n’est pas du symbole[…]. Ils m’embettent à la fin, les
ART POÉTIQUE
cymbalistes”6
De la musique avant toute chose
Poezia lui Verlaine nu este străină de naşterea simbolismului. Mallarmé afirma:
Et pour cela préfèrel’impair
Plus avague
Verlaine este “ primul care et plus soluble
reacţionat dans l’air,
împotriva impecabilitaţii şi impasibilitaţii
Sans rienen lui qui pèse ou qui pose.
parnasianismului”. Verlaine este cel care îi îndrumă pe tinerii poeţi să elibereze versul de
constrângeri, să aducă în primIlplan
faut sugestia
aussi queşituemoţia
n’ailles fluidităţii
point versului, păstrând în acelaşi
Choisir tes mots sans quelque méprise:
timp o rigoare formală. Rien
Ritmul lui cher
de plus Verlaine, cu disonanţele
que la chanson grise sale concertate, indică
Où l’indis au Précis se joint.
simboliştilor calea către versul
[...]liber. Muzicalitatea poeziei lui Verlaine confirmă orientările
Deorientările
simboliştilor în ceea ce priveşte la musique lor
encore et toujours!
muzicale.
Que ton vers soit la chose envolée
Qu’on sent qui fuit d’une âme en allée
Vers d’autres cieux à d’autres amours.
6
Quelittéraire,
Verlaine, Paul – Enquête sur l’évolution ton versp soit
la bonne aventure
261
14
Éparse au vent crispé du matin
Qui va fleurant la menthe et le thym...
Et tout le reste est littérature.
SIMBOLISMUL CAPITOLUL II

Şi totuşi, Verlaine, contrar simboliştilor nu înţelege să exprime ideile primordiale cu

ajutorul simbolului ; el caută o stare de extaz poetic unde Eul său fuzionează cu universul.
Limbajul său simpu, suplu şi familiar, diferă de cel al simboliştilor, adesea obscur şi
inaccesibil.
Rimbaud, care rămâne necunoscut în mediile literare, nu are influenţă directă asupra
simboliştilor. El contribuie totuşi la răspândirea noii poezii. El eliberează versul de anumite
reguli metrice evitând coincidenţa sistematică a ritmului şi a sintaxei. Poemele în proză din
care apar în volumul Illuminations, prelungesc munca începută de Baudelaire în Le Spleen
de Paris, inventează o muzicalitate şi cadenţe eliberate de prozodia tradiţională. Rimbaud dă
noi puteri limbajului poetic şi îl face capabil să exprime “inexprimabilul”. Aceasta era
dealtfel una dintre ambiţiile Simbolismului.

Dar starea de hiper-sensibilitate rimbaudiană este atinsă, nu prin sinestezii

ordonatoare, ci prin dereglarea tuturor simţurilor. Rimbaud reuşeşte să creeze o lume total

15
SIMBOLISMUL CAPITOLUL II

necunoscută, dominată de un simbolism absolut. În vreme ce Ghil căuta adevărul

corespondenţelor între Verb şi Muzică, Rimbaud inventează culoarea şi semnificaţia
vocalelor.

Rimbaud

Voyelles

A noir, E blanc, I rouge, U vert, O bleu: voyelles,

Je dirai quelque jour vos naissances latentes:
A, noir corset velu des mouches éclatantes
Qui bombinent autour des puanteurs cruelles,

Golfes d’ombre; E, candeurs des vapeurs et des tentes,

Lances des glaciers fiers, rois blancs, frissons d’ombrelles;
I, pourpres, sang craché, rire des lèvres belles
Dans la colère ou les ivresses pénitentes;

U, cycles, vibrements divins des mers virides

Paix des pâtis semés d’animaux, paix des rides
Que l’alchimie imprime aux grands fronts studieux;

O, suprême Clairon plein des strideurs étranges,

Silences traversés des Mondes et des Anges:
- O l’Omega, rayon violet de Ses Yeux!

Dereglările lui Rimbaud ţin totodată şi de sens, cu alte cuvinte de semnificaţie.

Simboliştii, chiar dacă cedează iniţiativa în favoarea cuvintelor, îşi controlează totuşi foarte
riguros creaţia şi concentrează semnificaţiile în cuvânt. În revanşă, limbajul şi lumea
rimbaudiană scapă adesea logicii şi subiectului creator.
Ascendenţa simboliştilor este destul de variată si câteodată contradictorie. Ea explică
în mare parte constelaţia formată de mişcarea simbolistă. Poetica mallarméliană influenţează
instrumentaţia verbală a lui Ghil, în timp ce initismul lui Verlaine combinat cu principiile
simboliste fundamentale, orientează cercetările lui Kahn si ale lui Moréas. Că sunt
mallarmeliéne, verlainiene sau că încearcă sintetizarea influnţelor, poeţii simbolişti au o
sensibilitate şi o cercetare poetică comună. Simbolismul cu siguranţă nu este o şcoală ci un
ansamblu de valori.

16
SIMBOLISMUL CAPITOLUL II

2.2. VALORILE SIMBOLISMULUI

A. Autonomia poeziei
Unul dintre fundamentele celei de-a treia Republici era şcoala laică. Odată cu
dezvoltarea învaţământului primar şi secundar, majoritatea populaţiei avea acces la educaţie.
Dezvoltarea presei şi a reportajelor a crescut numărul ziarelor, al almahahurilor şi al
revistelor care se adresau marelui public. Considerând poezia ca fiind cea mai înaltă misiune
umană ei propovăduiesc o artă separată de marele public, străină de mizerie şi destinată
elitei. Există si la ei aceeaşi repulsie faţă de burghezi ca şi în cazul Romantismului şi al
Parnasianismului. Şi totuşi, contrar înaintaşilor lor, scriitorii sfârşitului de secol sunt aproape
toţi obligaţi să muncească pentru a supravieţui ; publicul lor esta atât de restrâns încât nu pot
să se bazeze pe drepturile de autor. Poeţii boemi şi micii burghezi duc aşadar o dublă
existenţă : una consacrată scopurilor murdare ale jurnalismului, ale învăţământului sau ale
autorităţilor, iar cealaltă dedicată divinei poezii. Un asemenea stil de viaţă le întăreşte
convingerea că Frumuseţea nu poate sa-ţi aparţină decât cu preţul unor mari eforturi şi unui
număr restrâns de oameni. Obscuritatea atât de des reproşată simboliştilor, este în fapt un
principiu selectiv al expresiei lor poetice.
Veritabila vocaţie a Simbolismului este spirituală şi metafizică. Poezia simbolistă se
orientează spre o lume supra-naturală sau ideală. Ea are în fapt la bază estetica idealistă.

B. Un neo-idealism
Detractorii reproşează Simbolismului că nu au inventat nimic, şi că a considerat ca
fiind o descoperire revoluţionară un fapt poetic secular : simbolul. De îndată ce încercăm să
reprezentăm o abstracţie nu producem un simbol ? O imagine, o metaforă, o alegorie... nu
sunt ele simboluri ? Literatura universală nu este ea în acest caz întrutotul simbolistă ? Cum
ar putea astfel să se justifice Simbolismul ?
Poeţii încercau să răspundă la aceste obiecţii propunând definiţii proprii asupra
simbolului. Dar ei au, trebuie sa recunoştem, probleme în a se exprima clar şi coerent. Şi

17
SIMBOLISMUL CAPITOLUL II

adversarii lor au profitat de această stângăcie :“Les Symbolistes ne savent même pas ce
qu’ils sont et ce qu’ils veulent”.7
Pentru Henri de Régnier, originalitatea simboliştilor se regăseşte în utilizarea
simbolului : “[...] jusqu’ici le symbole ne surgissait qu’instinctivement dans les œuvres d’art,
en dehors de tout parti pris, parce qu’on sentait qu’en effet il ne peut y avoir d’art véritable
sans symbole. [...] Le mouvement actuel est différent : on fait du symbole la condition
essentielle de l’art. On veut bannir délibérément, en toute conscience, ce qu’on appelle [...]
les contingences [...].”8
Cu alte cuvinte, simbolul Simboliştilor nu este o răscruce poetică sau un instrument
de elocvenţă, ci faptul poetic însăşi. Este ceea ce explică Verhaeren : “ Le Symbole s’épure
donc toujoursà travers une évocation, en idée : il est un sublimé de perceptions et de
sensations ; il n’est point démonstratif, mais suggestif ; il ruine toute contingence, tout fait,
tout détail ; il est la plus haute expressiond’art et la plus spiritualiste qui soit.”9
Poetul simbolist nu dă abstractului o aparenţă sensibilă, cun o face Parnasianismul. El
se bazează pe experienţa sensibilă şi ajunge la simbol : “[...] le symbole suppose la Recerche
Intuitive des divers éléments épars dans les Formes. [...] lorsque les mots sont unis
harmonieusement en une phrase, chacun d’eux s’est pour ainsi dire orienté et leur ensemble
exprime un sens complet. Une oeuvre d’art est une phrase dont les formes sont les mots ;
l’idée émane naturellement des Formes coordonnées.”10
Senzaţia şi ideea nu mai sunt aşadar separate ; ele coexistă în simbol, cel care
realizează astfel visul simbolist de unitate regăsită.
Chiar dacă este fondată pe dimensiunea sensibilă şi pe autonomia limbajului poetic,
poezia simbolistă postulează o transcendenţă. Ea se încadrează în intervalul dintre lumea
reala a limbajului şi lumea abstractă a ideilor. Ea nu valorizează limbajul prin adoraţie, ci
pentru că ea consideră că el este asemenea universului. Limbajul poetic este prin esenţă
misterios aşa cum este universul ; el este prin esenţă obscur şi înaccesibil profanilor.

7
Lemaître, Jules – Enquête sur l’évolution littéraire, pag 236
8
Ibidem 7
9
Verhaeren – Le Symbolisme, p.59, 1887
10
Mockel, Albert – Propos de littérature, 1894
18
SIMBOLISMUL CAPITOLUL II

De aceea Simbolismul recurge la : “[...] un style archétype et complexe : d’impollués

vocables, la période qui s’arc-boute alternant avec la période aux défaillances ondulées, les
pléonasmes significatifs, les mysterieuses ellipses, l’anacoluthe en suspens, tout trop hardi et
multiforme ; et enfin la bonne langue – instaurée et modernisée – la bonne et luxuriante et
fringuante langue française d’avant les Vaugelas et les Boileau-Despréaux, la langue de
François Rabelais et de de Commines, de Villon, de Rutebeuf [...]”11
Cuvintele nemaifiind utilizate pentru a desemna direct lucrurile, poemul poate să
încerce să se transforme în referent concret. Cel mai adesea, la simbolişti, raportul dintre
concret şi abstract este doar sugerat : simbolul funcţionează in absentia, adică el doar
prezintă abstractul, “comparantul”, şi şlefuieşte concretul, “comparatul”, lucrul despre care
vorbim. Prin urmare cititorul nerăbdător, superficial sau neofiţii, noii adepţi ai doctrinei, nu
reuesc să sesizeze despre ce vorbeşte poemul cu exactitate. Acesta i se pare adesea obscur şi
de neânţeles.
Simboliştii renunţă la didactism şi raţionează logic pentru a privilegia intuiţia, emoţia,
visul şi explorarea subconştientului. Ei au aflat de idealismul german graţie lui Villiers de
l’Isle-Adam care l-a adaptat propriei sale viziuni poetice. Poezia lor nu este nici abstractă,
nici filozofică ci sugestivă. Sugestia constă în a face ideea perceptibilă fără să o desemnezi şi
să prelungeşti la infinit emoţia născută din această percepţie.
Folosindu-se de virtualităţile limbajului, ea comunică impresia de infinit, ea conţine
Ghil
infinitul. De aceea simboliştii s-au ataşat de toate fenomenele care posedă un dublu mod de
Sonnet
prezenţă, palpabil şi inpalpabil.
Ma Triste, les oiseaux de rire
Même l’été ne volent pas
Au Mutisme de morts de glas
Qui vint aux grands rameaux élire

Tragique d’un passé d’empire

Un seul néant dans les amas
Plus ne sougeant au vain soulas
Vers qui la ramille soupire.

Sous les hauts dômes végétants

Tous les sanglots sans ors d’étangs
Veillent privés d’orgueils de houle
11
Moréas, Jean – Manifeste du Symbolisme
19
Tandis que derrière leur soir
Un souvenir de Train qui roule
Au loin propage l’inespoir.
SIMBOLISMUL CAPITOLUL II

Ca şi Romanticii, Simboliştii sacralizează poezia şi misiunea poetului. Concurentă a

ştiinţei şi a religiei, poezia devine un mijloc de cunoaştere şi de revelaţie. Ea atinge adevărul
graţie muncii îndârjitea poetului care combat hazardul şi care preferă adevărurile eterne în
detrimentul realităţii zadarnice a vieţii. Concepţia simbolistă a raporturilor dintre limbaj şi
univers reaminteşte de doctrina obscură potrivit căreia omul este un microcosmos, imagine
şi oglindă a macrocosmosului.
Poetul este un ales care are puterea să cunoască şi să trnsmită mistere. Dacă el nu
dispare complet din opera sa cum este cazul lui Mallarmé, el pastrează secret trecutul şi
emoţiile sale personale.
El devine interpretul şi organizatorul misterelor pe care le-a descoperit. Sufletul
despre care se vorbeşte la simbolişti nu este cel al romanticilor sau cel al lui Verlaine. Este
sufletul lucrurilor, fiinţa lor impalpabilă, adevărul lor ideal.

C. In căutarea formei
Versul liber este marea cucerire a Simbolismului. Cine este totuşi inventatorul ?
Dujardin pretinde că l-ar fi descoperit din întamplare în nişte lucrări prost redactate. Gustave

20
SIMBOLISMUL CAPITOLUL II

Kahn revendică invenţia în Les Palais nomades. Dezbatere acerbă : descoperirile formale
din anii 1880 nu puteau decât sa aducă liberarea progresivă a versului. Poetul american Walt
Whitman, ale cărui Feuilles d’herbe cunosc un mare succes in mediile poetice franţuzeşti
începând cu 1883, arătase calea cea bună. Utilizarea versului liber a provocat evident
numeroase polemici.
Poeţii încep dincolo de toate să fondeze ritmul pe baza muzicalităţii. Versul coincide
cu mişcarea gândirii şi nu cu sintaxa sau măsura silabelor, care devin depreciate ; versul îşi
creează propriile măsuri ritmice :

Francis Vielé-Griffin, 1985

Fleurs du chemin et
chansons de la route

Ne croyez pas,
- Pour ce qu’avril rit rose
Dans les vergers,
Ou pâlit de l’excès voluptueux des fleurs - ,
Que toutes choses
Sont nos gais cœurs,
Et qu’il n’est plus une soif à étancher.
Ne croyez pas,
- Glorieux des gloires automnales,
Ivres des vins jaillis que boit l’épi qu’on foule - ,
Qu’il n’est plus une faim que rien ne saoûle:
Car Décembre est en marche dans la nuit pâle.[...]

Estetica simbolistă legitimează versul liber. Acesta încurajează trăirile interioare ale
poetului, în vreme ce versul tradiţional îi impune un model impersonal şi coercitiv. Suplu,
flexibil, variabil, el poate chiar să organizeze cuvintele şi imaginile potrivit principiilor

21
SIMBOLISMUL CAPITOLUL II

sugestive, plastice şi muzicale. Fiecare vers liber este o “modulaţie individuală, pentru că
sufletul întreg este un nod ritmic”(Mallarmé, La musique et les lettres, 1895).
Euritmia poemului simbolist se naşte din acordul cadenţelor şi din alianţa diverselor
modulaţii : “Le rithme : l’ancienne métrique avivée ; un désordre savament ordonné ; la rime
illuscente et martelée comme un bouclier d’or et d’airain, auprès de la rime aux fluidités
absconses ; l’alexandrin à arrêts multiples et mobiles ; l’emploi de certains nombres
premiers – sept, neuf, onze, treize – résolus en les diverses combinaisons rytmiques dont ils
sont les sommes.”12
Utilizarea versului liber nu este imperativă : poetul poate să aleagă versurile regulate
dacă simte că ritmul lor este în concordanţă cu ceea ce vrea să exprime. Mallarmé, conştient
ca reţinerile sunt puternice şi ca vechiul vers alexandrin pastrează încă bogăţii infinite, nu a
scris nici macar un vers liber.
Versul liber este instrumentul sugestiei şi al muzicii. Parnasienii uneau poezia cu
artele frumoase. Simboliştii, caută expresia indirectă, privilegiind muzica : “La Poèsie étant
à la fois Verbe et Musique, est merveilleusement apte à cette suggestion d’un infini qui est
souvent que de l’indéfini. Par le Verbe elle dit et pense, par la Musique elle chante et rêve.”13
Mallarmé precizează totuşi discipolilor săi : “il faut reprendre à la musique notre
bien.” Muzica simbolistă, pur verbală, nu trebuie să fie subordonată muzicii muzicienilor. De
aceea, admirândul pe Wagner, poetul se distanţează de wagnerismul cercurilor simboliste : el
estimează că, în drama wagneriană, poezia rămâne tributară muzicii.
Şi, cu toate acestea, nu trebuie subestimat rolul wagnerismului în pregătirea şi
răspândirea mişcării. Idealul Artei totale fusese deja exprimat de maestrul Bayreuth în
“Opéra et Drame”(1851) şi vehiculată de La Revue Wagnérienne sau scris de Mallarmé ;
ideea, aplicată în livretul Tétralogie, de substituţie a unui vers aliterat cu un vers metric, a
inutilităţii distincţiei între vers şi proză, se va regăsi în compoziţiile adepţilor versului liber,
al căror maestru incontestat este Gustave Kahn ( Les Palais nomades, 1887), urmat de H. de
Régnier ( Poèmes anciens et romanesques, 1890), Viélé-Griffin care, de origine americană,
se inspiră de asemenea din ritmul versului anglo-saxon şi mai ales din cel aparţinând lui Walt

12
Moréas – Manifeste du Symbolisme
13
Stuart Merrill – Credo, Ellipses, 1992, p. 62
22
SIMBOLISMUL CAPITOLUL II

Whitman. Chiar dacă formele fixe nu sunt abandonate, cum este cazul lui Verlaine, poezia
simbolistă se identifică prin utilizarea ritmurilor noi, a rimelor şi rupturilor puţin academice,
cu o atenţie deosebită acordată efectelor de ecou, de asonanţă, cele care fac sensul difuz si
mobil.
Compozitorii francezi arată că poezia şi muzica se pot îmbogăţii reciproc. Debussy,
Fauré şi Ravel compun melodii care au la bază poemele lui Verlaine sau Mallarmé ; opera lui
Debussy, Pelléas et Mélisande, este inspirată din drama Maeterlinck. Tocmai din cauza
delicatetii raporturilor dintre muzică şi poezie Ghil se hotărăşte să rupa relaţiile cu Mallarmé
şi cu Simbolismul. Începând cu 1888, el încearcă să-şi teoretizeze propria estetică al cărei
scop era să exprime armonia unuversală graţie instrumentaţiei verbale. Această teorie
fondată pe date stiinţifice şi filozofice, este un soi de gramatică poetică în care literele
corespund sunetelor instrumentale, culorilor, sentimentelor şi ideilor.
Libertatea spiritului poeţilor simbolişti, mai exact eliberarea lor de sub autoritatea
vreunei “şcoli” are repercursiuni asupra tehnicii sau mai degrabă asupra tehnicilor utilizate :
respingând în acelasi timp regulile vechii prozodii şi utilizând ritmuri noi, sălbatice,
languroase sau intenţionat deformate, asonanţe în locul rimelor sau chiar versul liber dar
respectându-i constrgerile, adesea mai atenţi la regulile lor decât parnasienii înşişi, ei oferă,
în întregul lor o bogăţie formală aproape inepuizabilă, care şterge parcă şi diferenţele
formale existente între proză şi vers, şi constituie fundamentul esteticii moderne.

23