Mihai Eminescu Structuri literare recurente

Teme fundamentale Timpul ca dimensiune ireversibila constituie o supratema, abordata de Eminescu deopotriva in creatia sa lirica si epica, unde dubla opozitie ontologica timp obiectiv/timp subiectiv,durata consecutiva(cronologica)/durata simultana (juxtapunerea,alaturarea secventelor temporale din epoci dinstincte)este rezolvata in favoarea cleui de-al doilea termen(precum in nuvela erudit-filosofica si fantastica "Sarmanul Dionis").Palierele categoriei temporale pot fi, in ordine descendenta, urmatoarele: a.)timpul cosmic(infinitul,haosul,repaosul inertial,miscarea corpurilor ceresti,magnetismul planetelor,muzica sferelor,geneza lumii,zborul intergalactic,extinctia universala); b.)timpul terestru(natura mirifica,in succesiunea anotimpurilor,stralucirea si apusul civilizatiilor pe pamant,perisabilitatea conditiei umane,in opozitie cu eternitatea formelor naturale regenerate, natura ca personaj finit, armonia perfecta dintre cadrul fizic teluric si cel al fenomenelor astrale); c.)timpul uman(varsta de aur-paradisul infantil, istoria devenirii civilizatiei omenesti, venerarea trecutului glorios/satirizarea prezentului mediocru, erosul ideal, recuperarea mnemotehnica(prin amintiri)a iubirii pierdute, solitudinea in timp si spatiu a fiintei nepereche, dorul de extinctie,moartea in sens metafizic-ca termen dialectic complementar vietii,disparitia in sens mioritic-ca modalitate de integrare a spiritului eliberat din trup in circuitul formelor universale). Mitul nasterii si al mortii universului("Scrisoarea I" , "Rugaciunea unui dac" , "Memento mori" , "Gemenii" , "Muresanu"), in poeme in care "masinaria lumii" este vazuta, in sens filosofic , "incepand cu momentul genezei si incheind cu stingerea imaginata de poet sub forma apocalipsului" (Eugen Simion, "Fragmente critice" , III, Bucuresti, 1999). Mitul istoriei, care face si desface organicitatea lumii terestre intr o devenire care presupune inaltarea si caderea simultana a civilizatiilor. De la "Epigonii" , "Imparat si proletar" si pana la "Scrisoarea III", poemele explica mersul societatii omenesti si sunt construite pe baza unor antiteze care exprima "o incompatibilitate fundamentala: aceea dintre penitudinea si intelepciunea trecutului si formeel decadente ale prezentului" (Eugen Simion).Un Eminescu satiric, vizionar, exprimand o genuina scarba de tot ce este decazut si lipsit de grandoarea idealurilor sau, dimpotriva,inflacarat aparator al valorilor traditionale se manifesta in interiorul unui vast spatiu liric.

Mitul "dascalului" (inteleptul, magul, cugetatorul( care "stie sa citeasca semnele intoarse din cartea lumii si apara legile vechi. El este urmasul zeilor din timpurile mitice si traieste intr-o pestera misterioasa sau in umbra zidurilor egiptene". (Eugen Simion).Intr-un asemenea cadru vietuieste, uitate de timp, batranul mag din "Strigoii"; tot aici si afla loc "metafizica negatiei absolute din "Rugaciunea unui dac", blestemul din "Gemenii" sau teribila rugaciune din poemul "Muresanu", sub presiunea raului universal si a coruptiei istorice"(Eugen Simion). Mitul erotic are fie nuanta idilizanta din poemele bucolice, fie dimensiunea filosofica din "Luceafarul". Expresia lui este variata si, intr-un loc, sugereaza voluptatea adormirii, intr-altul dezvaluie melancolia neintamplinirii sentimentale ori incompatibilitatea strcuturala si neputinta comunicarii intre eternul cosmic si umanul trecator. Mitul oniric insufleteste, deopotriva, poemele si textele in proza care imagineaza lumi posibile, spatii cosmice atinse de magia visului extins la scara planetara. Pe taramurile inchipuite stapaneste adevarata armonie, cresc si se dezvolta miraculos o alta flora si fauna. In asemenea ambiante lunatice "se desfasoara existentele paradisiace, scapate de <<masinaria lumii>> istorice"(Eugen Simion). Mitul regresiunii spre elementar, al intoarcerii intr-o natura fabuloasa, de inceput de lume. Aceasta formeaza un spatiu de securitate pentru spiritul romantic, bolnav de nemarginire, ostil limitelor inguste ale existentei si ale telurilor marunte. Codrul cu vegetatia luxurianta este cadrul ideal in care se va produce "recosmicizarea" omului. Imaginea codrului nu devine niciodata peisaj la Eminescu, pentru ca, in adancul vegetal, spiritul romantic se acordeaza la ritmurile marelui univers. Mitul creatorului exprima pozitia in lume si rostul mai inalt al omului de spirit in raport cu toate celelalte experiente ale individualului. Natura umana, spiritualizata prin contemplatie si traire ascetica in planul ideilor, iese din stricta forma individuala, pe care o imbraca in mod accidental, si capata masura generalului, a prototipului. Aceasta este morala superioara din "Luceafarul", "Glossa", "Oda(in metrul antic)". Mitul literar (al poeziei) "se manifesta sub doua infatisari: prima este directa, explicita(poezia ca tema de reflectie in poem si autorul care pune <<haina de imagini pe cadavrul tristi si gol..);a oua-care ramane esentiala- este indirecta, ca expresie a unei muzicalitati interioare, a unei sonoritati inconfundabile care constituie semnul de identitate al eminescianismului" (Eugen Simion). Lirica poetului se confunda cu un "orfism generalizat", caci toate ideile, starile de suflet, viziunile, miturile, un fel de a fi in lume, disperarea si bucuria se purifica intai, trecand printr-un discurs muzical. Poezia lui M. Eminescu este-inainte de a deveni idee sensibila- "o muzica incorporata in limbaj". Cand il citesti sau il recitesti pe Eminescu, ai impresia ca "Universul exista, ca sa justifice aparitia acestei "Carti a sunetelor care se armonizeaza". (Eugen Simion).

Motive adiacente

Geniul este, concomitent, un spirit al analizei(al profunzimii) si unul al sintezei (al corelarii) dintre temele lirice si o varietate de motive, mai ales de sorginte romantica, precum: a.)motive ale conditiei umane: omul si istoria, raul din lume si inechitatea sociala, panorala desertaciunilor omenesti, meditatia patriotica si satira politica, izolarea omului de geniu in lumea comuna, masura egal aplicata tuturor oamenilor prin destinul lor tragic; triada lumeasca "aur, marire si amor"; b.)motive filosofice: haosul si universul, cosmogonia(formarea lumii universale), reunind tabloul genezei cu acela al eschatologiei(al disparitiei civilizatiilor si al intregului cosmos), Archaeus( prototipul imuabil) si avatarii (intruparile succesive ale acestuia), motivul dublului (fratele geaman, umbra pierduta), somnul si visul ocultismul si astrologia- " halucinatii de timp si spatiu", viata ca vis, titanismul si "zborul uranic" (ascensiunea la cer si caderea din vis), magnetismul( spiritismul- invocarea duhurilor), inanimatul animat si reversul fenomenului("mortul viu, viul cadaveric"), pactul cu diavolul, metempsihoza, omul vesnic(Faust, Ahasverus- jidovul ratacitor, eroi capabili '"a trai atat de mult, incat sa poata verifica monotonia universului"); c.)motive erotice si ale decorului eminescian fabulos: erosul ideal si "floarea albastra", demonul feminin / femeia-inger ("Venera serafica"), "femeia titanica", zeitatea incomplet intrupata ("frumoasa fara corp"), natura mirifica, "giganticul si natura minima", "macrabul si paradisiacul", "lunatismul"(Edenul selenar), "lumile siderale" etc.(sintagmele intre ghilimele, cu exceptia titlurilor de opere eminesciene-"Aur,marire si amor", "Floare albastra", "Miron si frumoasa fara corp"-ii apartin lui G. Calinescu, "Opera lui Mihai Eminescu", vol. II, Bucuresti, 1976). Spre deosebire de predecesorii lui (Vasile Carlova, Ion Heliade-Radulescu, Vasile Alecsandri)Eminescu nu este un simplu pastelist, pentru cael nu descrie imagini reale, ci cadre fantastice aspatiale si atemporale. Natura, in conceptia sa, are o valoare intelectual-reflexiva, caci elementele sale componentele devin suporturi simbolice ale meditatiei poetului. Decorul eminescian este specific si reuneste cele doua dimensiuni esentiale-terestrul si cosmicul- reconciliate intr-o viziune unitara a naturii universale.De pilda, in elegia testamentara "Mai am un singur dor", cadrul imaginat de poet este fantastic si atemporal, armonizant toate anotimpurile cu frmele lor vegetale specifice. Elementele de natura ,flora si fauna capata dimensiuni gigantice, imaginile lirice sugerand ritmurile cosmice eterne:caderea apelor, scuturarea frunzelor, bataia vantului,rasaritul lunii, aparitia luceferilor. In ambianta fabuloasa, codrul se ridica la marginea marii, izvoarele curg in apropierea apelor marine, alaturi de "brazii" montani apare" teiul sfant", care isi scutura floarea deasupra mormantului acvatic al celui disparut, iar frunzisul "vested" autumnal coexista cu ramurile "tinere" si primavaratice. Dinte elementele terestre, predomina cele acvatice, infatisate sub forma izvoarelor, a lacului, a baltii, mai rar a marii sau a oceanului. Dintre vegetale, poetul prefera trestiile, rachitele, florile(precum romanitele, nuferii, trandafirii, viorelele), iarba inalta, iar, dintre esentele lemnoase, adora teiul si

salcamul, simboluri ale verii, ale miresmelor imbatatoare si ale germinatiei. Elementele zoomorfe genereaza impresia de varietate aspeciilor si de miscare neistovita-ca in nunta simbolica a regnurilor din "Calin(file din poveste)",vietatile mari si mici imperechindu-se si asigurand perpetuitatea firii.Elementele cosmice recurente in poezia autorului romantic sunt:cerul,stelele,luceferii si , mai ales, luna(propice visarii pana la starea de reverie extatica).Soarele apare rareori in lirica eminesciana(mai ales in cea de tinerete), caci lumina lui vie si puternica alunga somnul si visul. Eternitatea formelor naturale este mereu pusa in comparatie cu efermitatea existentei omenesti.Decorul teluric si cel astral alcatuiesc o ambianta edenica, o natura mitica ocrotitoare a perechii umane. Imaginea recurenta a codrului eminescian ascunde tot atatea taine ca si delta sadoveniana sau muntele in viziunea lui Calistrat Hogas, propunand o natura virginala, salbatica, bogata in flora si fauna. Exemplul elocvent il formeaza tablourile succesive din poemul narativ "Calin(file din poveste)" in partea intai, peisajul literar nocturn are un aspect feeric si infatiseaza "castelul singuratic";asezat in mijlocul codrului, unde frumoasa fata de imparat va fi imbratisata de "zburatorul cu negre plete" in "ietacul tainuit";in partea a saptea, tabloul dezolant al padurii desfrunzite este construit in antiteza cu cel din partea intai:intr-o seara rece de toamna, fata ramasa singura plange privind in apa "sura" a lacului tulburat,iar padurea o acompaniaza "suspinand", pentru ca frunzele ei deja uscate sunt spulberate de vant "randuri, randuri". In timp ce codrul luminat feeric de luna "ca o vatra de jaratic" este asociat triumfului in iubirerespunde tinerei parasite vreme de sapte ani de catre iubitul ei necredincios.Finalul optimist al poemului respecta traditia basmului, refacand armonia echilibrului uman si natural.