CONSTIINTA REFLUXULUI

Daca esti student, stii despre ce e vorba. Probabil ca ai un carnet cu foi care iti permit sa beneficiezi de reducere atunci cand calatoresti cu trenul. E adevarat ca in schimbul acestei reduceri, CFR-ul atenteaza la viata noastra. Dar asta e alta discutie.

Te-ai intrebat vreodata cum au fost obtinute acele 24 de calatorii (sau cate or mai fi acum) la un pret mai mic? In principiu, chestiunea a fost simpla. Niste tineri au cerut asa ceva. Au venit cu argumente logice in favoarea opiniei ca au dreptul la asta. Dar a incerca sa le explici celor de la minister ca un argument solid poate schimba o istorie, era ca si cum ai negocia cu un castel de nisip. Ce se crede vesnic si puternic, desi sta sa se darame in orice clipa.

A lupta pentru un ideal

Greva era iminenta. Se vorbea despre asta in Iasi, Bucuresti, Timisoara, Cluj-Napoca, Brasov si Sibiu. Dar oamenii erau sceptici. Putini credeau ca se va organiza si obtine ceva de pe urma unui mars de proportii. Nu voi uita niciodata acea zi. Eram student in anul 1.

Pe 5 noiembrie 2003, 15 000 de studenti au iesit pe strazile Iasiului! Am mers din Fundatie, de la Casa de Cultura a Studentilor pana la Palatul Culturii. S-a lasat tacerea in fata Mitropoliei. Andreea Esca a inceput stirile ProTV din acea seara cu noi! Masinile circulau pe un singur sens. Pe celalalt, eram noi! Seful Jandarmeriei Iasi avea sa declare mai tarziu: Eram galbeni la fata. Slava Cerului ca nu s -a intamplat nimic. Ce poti sa faci in fata a 15 000 de oameni?!.

Mereu m-am intrebat oare ce puteam obtine daca am fi fost 30 de mii care luam atitudine. Si daca am fi fost sustinuti in aceeasi maniera si numar si de alte centre universitare. In acele clipe, am vazut emotia in ochii celor care stateau pe margine si ne priveau.

Mai mult sau mai putin tacit, cu totii ne sustineau: Au iesit studentii in strada! E groasa pentru guvernanti!. Am vazut oameni cu lacrimi in ochi. Proiectau asupra noastra, suma sperantelor avute intr -o viata traita in genunchi. Am vazut oameni care ne aplaudau de la ferestre si balcoane. Si am realizat ca viata nu este cusca in care multi din jurul nostru incearca sa ne prinda.

Traim in tara in care esti renegat din clipa in care iti ceri drepturile. Traim pe niste meleaguri in care esti tratat precum un politist caruia i se cere sa predea insigna, incepand cu momentul din care refuzi sa mai dai din cap cu idiotenie la manipularea penibila a celor care nu isi mai vad lungul nasului.

Spatiul carpato-danubiano-pontic cu care am tot fost disperati la scoala are un efect ciudat asupra locuitorilor sai. Daca vrei sa iei atitudine, brusc devii antisocial si ciudat. Brusc, oamenii te privesc altfel. Si asta deoarece comportamentul tau ii doare. Ii doare pentru ca niciodata nu au cutezat sa incarce o caruta cu fan si apoi sa iasa mandri in fata tuturor: Asta sunt eu!.

Dar singurii vinovati suntem noi. Pentru ca nu avem vreo scuza! Vad elevi, studenti si masteranzi chiar care inca tremura in fata profesorilor! Care inca merg pe ideea: Lasa-l, nu-i mai zice nimic. Daca ne pica?!. Fara sa realizeze macar faptul ca zi de zi ei se pica singuri putin cate putin. Pana cand soarele li se va parea un punct mic si lipsit de sens.

E vorba de o imagine pe care n-o pot uita. Dupa ce mitingul lui Ceausescu s-a spart, zeci de mii de oameni au fugit spre casele lor in timp ce doar cateva zeci au avut curajul de a inainta in sens invers. Era ceva disperat si insingurat in marsul lor, impotriva curentului general. Catalin Tolontan Daca nu strig atunci cand trebuie sa strig, daca tac si imi vad de treaba mea, atunci merit din plin ceea ce primesc. Un anonim