DICTIONAR DE SIMBOLURI

TITANISM
Titanii, divinitati neîmblânzite, care conform mitologiei grecesti (Hesiod), au luat nastere
din împreunarea fara iubire a Cerului cu Pamântul, s-au luptat cu zeii din Olimp si au fost
înfrânti. Simol al revoltei si al fortei vitale, titanul se confunda cu spiritul lumii minerale.
În literatura, titanismul desemneaza elanurile nestavilite, energia stihiala, revolta si
izbucnirile marete si de necontrolat ale naturii. În poemul eminescian Demonism, omul
este un vierme ivit din carnea putrezita a unui titan pietrificat si neputincios în lupta cu
Ormuz. Maretia fiintei, atât cât este, reprezinta o palida mostenire de la Titanul mort: În
moartea lui e ceva sfânt si mare,/ E o gândire-adânca si-ndrazneata/ Pentru ce el fu
condamnat la moarte. Dar revolta titanica s-a convertit în ambitie desarta, prin oameni.
Adevarata forta a titanului este conservata în trupul planetei: A lui gândiri încremenira
reci/ În fruntea sa de stânci si devenira:/ Rozele dulci, rubine; foile,/ Smaralde, iara
crinii,/ Diamante. Sângele sau/ Se prefacu în aur, iar muschii/ Se prefecura în argint si
fier.TRANDAFIR
În ritualurile de înmormântare ale românilor exista si astazi obiceiul de a se pune în sicriu
frunze sau flori de Rosa canina (trandafir salbatic, cunoscut si sub numele de rasura), ca
simbol al renasterii dincolo de moarte. În general, florile simbolizeaza regenerarea, însa
trandafirul, nascut din sângele lui Adonis, exprima sacrificiul, suferinta, renasterea si
iubirea ca dimensiuni majore ale vietii. Impus înca de ritualurile misterice de la sfârsitul
antichitatii trandafirul a fost preluat în crestinism ca efigie a iubirii si a solidaritatii, fiind
considerat imagine a sufletului si a lui Cristos. De asemenea, este asociat simbolic rotii
timpului si sugereaza sensurile labirintului (caci este floarea cu treizeci de petale).
Ca floare ritualica apare în poezia lui Eminescu: Dându-si trestia trestia-ntr-o parte,/ Sta
copila lin plecata,/ Trandafiri arunca rosii/ Peste unda fermecata (Craiasa din povesti).
Invocatia de dragoste, facuta sub protectia Sfintei Miercuri si a Sfintei Vineri este
consfintita de floarea renasterii, deoarece rostul acestei vraji este de a materializa în
undele apei chipul unei fiinte dragi. Ca floare a iubirii, simbolul se regaseste si în poemul
Calin, în tabloul în care fata craiului îsi asteapta împlinirea erotica: ...pe patu-i si la capu-
i presurati-s trandafiri.
Evocatori ai mortii, pentru Goga trandafirii sunt doar nemângâiate flori bolnave
(Trandafiri).
Pentru simbolisti trandafirul este semnul stingerii, prin prea repedea lui ofilire; pe D.
Anghel îl melancolizeaza: Se face liniste si pace pe-ncetul ca-ntr-o sihastrie/ În care-ar fi
murit viata învinsa de melancolie,/ Si unde numai trandafirii mai cern petale diafane
(Melancolie), iar Macedoncki scrie: E vremea rozelor ce mor/ Mor în gradini si mor si-
mine... (E vremea rozelor ce mor)
Mircea Eliade are un roman întitulat 19 trandafiri, în care simbolul apare cu sensusri
mistice; dupa ce scriitorul A. D. Pandele dispare în chip misterios, secretarul sau primeste
nouasprezece trandafiri rosii cu mesajul suntem condamnati la libertate; florile vin ca
semn al iesrii în eternitate, iar numarul lor este de asemenea simbolic; sase dintre ei se
ofilesc si ramân treisprezece trandafiri, cifra a începutului, caci cuprinde un ciclu la care
s-a adaugat o unitate. În alta nuvela a sa, trandafirul marcheaza etapele pe care le strabate
personajul în experienta de regenerare (Tinerete fara de tinerete).
TRANSMIGRATIA SUFLETULUI
Reîncarnarea sufletului dupa moarte este o tema cu origini în gândirea indiana si s-a
bucurat de multa popularitate în romantism. Din perspectiva filozofiei indice, sufletul
este condamnat sa strabata roata reîncarnarilor (samsara) pentru a se purifica de tristete si
de pacat prin sacrificiu interior; dupa ce dobândeste starea de împacare si se detaseaza de
ispitele lumesti, sufletul poate sa sparga samsara si sa atinga armonia absoluta prin
identificarea sinelui (atman) cu spiritul profund al universului (Brahman). Aceasta
armonie fara sfâsit se numeste nirvana. În poeziile sale, M. Eminescu face trimiteri la
acesta viziune si abordeaza tema în doua dintre nuvelele sale: Sarmanul Dionis si
Avatarii faraonului Tla (neterminata); în limba sanscrita cuvântul avatar înseamna
coborâre, în sensul de intrare în lumea materiala, iar Eminescu pastreaza acest sens.
Faraonul egiptean din nuvela Avatarii faraonului Tla, disperat din cauza mortii sotiei
sale, Rodope, savârseste un ritual magic si afla ca se vor reîntâlni dupa cinci mii de ani,
adica dupa mai multe reîntrupari. Apoi sunt prezentate trei dintre vietile prin care trece
sufletul lui Tla; apare ca cersetor idiot (Baltazar) care viseaza ca ia diverse chipuri, fara
sa stie ce reprezinta acest lucru; într-o zi moare si este aruncat într-un mormânt, în care
mintea i se limpezeste; iese din groapa care nu fusese înca acoperita, reasaza pâmântul ca
sa nu se cunoasca si pleaca într-o directie binecunoscuta, spre care îl duce instinctul. Se
regaseste pe sine în postura marchizului Alvarez, un batrân sinsistru, zgârcit si foarte
bogat. Umbra ridicata din mormânt cunoaste deja viata marchizului si îl împiedica sa-si
împlineasca planurile meschine; sufletul faraonului se pare ca a dobândit dreptul de a-si
corecta vietile anterioare, dupa ce cunoaste conditia de idiot; ceea ce îndreptateste aceasta
idee este faptul ca, ajuns la una dintre locuintele lui Alvarez, la un moment dat, umbra ia
cu aviditate niste bani, întocmai ca zgârcitul marchiz, fara sa stie de ce actioneaza astfel:
Avea instinctul neconstiu a unui animal, care face tot ce-i de trebuinta, fara sa stie spre
ce scop. El se eliberaza de avaritie, moare sarac si parasit de lume. În cea de-a treia viata,
este posibil ca sufletul sa aiba misiunea de a se elibera de patima maladiva pentru Cezar-
Cezara; însa nuvela este neterminata. Si în Sarmanul Dionis este transpusa aceasi tema;
sufletul personajului titular din începutul lumei si pâna acuma a facut lunga calatorie
prin mii de corpuri din care azi n-a mai ramas decât praf si fara ca azi sa si-o aduca
aminte, a fost odata în pieptul lui Zoroastru. Dionis îsi descopera partial karman-ul
(schema individuala a nasterilor si renasterilor), fara a reusi sa întrerupa firul
reîncarnarilor; de-a lungul timpului, în fiecare întrupare savârseste aceeasi greseala.
Liviu Rebreanu are si el un roman, intitulat Adam si Eva, în care trateaza aceeasi tema.
TURN
Simbol ascensional, turnul exprima dorinta de înaltare la cer (Turnul Babel), ridicarea
deasupra lumii, dar este si un avertisment asupra trecerii, când în el se afla un orologiu
sau un clopot; uneori, turnul este doar închisoare. Semn distinctiv al unei colectivitati,
turnul marcheaza centrul unei asezari; multe orase au ca emblema un turn, însusi
Bucurestiul vea ca simbol Turnul Coltei. În legatura cu acesta, Ion Ghica are o povestire
despre camatarul Baltaretu pe care voievodul fanariot mavrogheni îl duce în turn si sub
amenintarea ca îl arunca de acolo îi zmulge cincizeci de pungi cu bani (Scrisori catre V.
Alecsandri).
Ca loc de observatie, turnul apare simbolic în folclor, fiind asociat adesea cu lacasul
Sfintei Preciste: Numai Maica Domnului/ Ce sta-n turnul cerului... Spirit ocrotitor, sfânta
supravegeaza din turn drumurile strigoaicelor sau pe cele ale surorilor Soarelui,
intervenind în favoarea omului.
Când adaposteste un ceasornic, turnul este si o emblema a timpului; clopotul care anunta
nunta sau moartea într-o poezie a lui Pillat, se afla într-un vechi turn: Si cum
sedeam...departe, un clopot a sunat/ - Acelasi clopot poate - în turnul vechi din sat.../ De
nunta sau de moarte, în turnul vechi din sat (Aci sosi pe vremuri). Strajuind lumea si
trecerea ei, turnul, dovada a precaritatii generale, reuneste în imaginea sa atitudinea
prevazatoare dar si singuratatea fiintei: Ale turnurilor umbre peste umde stau plecate/
Catre tarmul dimpotriva se întind, se prelungesc,/ Si-ale valurilor mândre generatii
spumegate/ Zidul vechi al mânastirii în cadenta îl izbesc (Umbra lui Mircea. La Cozia de
Gr. Alexandrescu).
TIGAN
Simbol al fiintei înrobite, tiganul a generat o tema de interes pentru scriitorii pasoptisti,
militanti ai dezrobirii tiganilor în numele libertatii individuale. Alecsandri are o poveste
romantica, introdusa în Istoria unui galbân; cei doi bani (galbenul si paraua) povestesc
despre stapânii pe care i-au avut de-a lungul timpului, prilej pentru scriitor de a transpune
câteva aspecte sociale; povestea Zamfrei ilustreaza viata tiganilor robi.; este vorba despre
o satra aflata în stapânirea unui boier; tiganii duc o viata aparent libera, îsi câstiga traiul
cum pot si au corturile asezate pe malul Oltului, însa fac parte din averea boierului, ceea
ce îi da dreptul sa-i vânda; Zamfira, în vârsta de sapte ani, este copilul judelui satrei.
Tiganii sunt vânduti ca un grup unitar, cu exceptia Zamfirei, pentru care un boier ofera
zece galbeni. În ciuda protestelor disperate ale parintilor, fetita este despartita de satra si
timp de opt ani slujeste în casa noului stapân rozându-si inima în dureri si în
deznadajduire. Când îsi pierduse orice speranta, Nedelcu, un tigan trimis de tatal ei o
ajuta sa plece din locul lungii ei suferinte. îndragostiti si liberi, Zamfira si Nedelcu traiesc
periciti sase luni, pâna când boierul îsi descopera roaba fugara; vrând s-o apere, Nedelcu
îl ucide pe boier, apoi este spânzurat pentru crima. Zamfira înnebuneste si moare de
durere. Povestirea impresioneaza prin subiect, prin episoadele tensionate, dar si prin
informatiile inedite despre începutul veacului al XIX-lea. Piata în care se vând robii,
licitatia, vânzarea Zamfirei, precum si aspectele din viata cotidiana a tiganilor confera
nota pitoresca povestirii, caracterul militant estompându-se. În consens cu mentalitatea
generala, scriitorul atribuie tiganilor îndeletniciri magice: tigancile sunt foarte ghibace în
tot soil de vrajitorii si de descântice de diochi, de serpe, de dragoste s.c.l. În
monumentala sa lucrare de medicina magica, I. A. Candrea explica faptul ca toate
colectivitatile cuibarite în sânul unei natii sunt învestite cu puteri miraculoase, sustinute
de mitul strainului; de pilda, germanii cred ca evreii pot deochea, pe câta vreme pentru
români tiganii aduna forte malefice.
În alta ordine, populatia nomada, fara teritoriu statornic, sau simpla fiinta exilata capata
sensuri diverse; în romanul Ulise al lui Joyce personajul principal este evreu pentru ca
mesajul operei pledeaza voalat pentru eliberarea Irlandei, ceea ce îl determina pe scriitor
sa construiasca un personaj izoloat, considerat fara tara - evreul Leopold Bloom; actiunea
este plasata la începutul secolului, când evreii erau împrastiati prin lume, iar Isdraelul nu
se înfiintase. Tot astfel, în literatura noastra, Ion Budai-Deleanu creeaza prin epopeea
Tiganiada o parabola a Transilvaniei înstrainate prin anexarea la Imperiul austro-ungar.
Tiganii lui Deleanu devin simbolul celor fara tara, nevoiti sa plece în cautarea tinutului
visat - Inimoasa; de aceea, poetul atrage atentia asupra sensului secret chiar din prefata, în
care afirma ca prin tigani se mai înteleg si altii. Simbol al îndelungatei înrobiri, tiganul
semnifica existenta îngradita si mizera a unui popor care si-a pierdut libertatea. Calatoria
din Flamânda spre Inimoasa capata treptat caracteri initiatic; ratacirea prin padurea
blestemata, cetatea amagitoare, coborârea în infern si asccensiunea spre rai sugereaza ca
drumul tiganilor devine o încercare la capatul careia se afla marea recompensa, iar finalul
este edificator în acest sens; tiganii recupereaza sentimentul patriotic si hotarasc sa lupte
pentru libertate.
Din cu totul alta perspectiva abordeaza B. P. Hasdeu aceasta tema în drama Razvan si
Vidra. El subliniaza cu subtilitate faptul ca experienta robiei, mai cu seama când este
cladita si pe o traditie stramoseasca, lasa urme de nesters. Razvan este un tigan dezrobit,
inteligent, viteaz, drept, dar care poarta în sine complexul originii. Atasat tarii în mod
idealist, el urca pe tronul Moldovei, chinuit de gândul ca nu îsi merita locul; în clipa
mortii rosteste cuvântul care exprima povara sa existentiala: tigan. G. Calinescu afirma ca
personajul lui Hasdeu ilustreaza reaua nastere apasând asupra geniului, argumentând
prin replica lui Tanase: Eu stiam/ Ca nu se cadea s-apuce scaunul terei orice neam. Din
punctul nostru de vedere, Razvan este mai degraba un simbol al consecintelor sclaviei,
prin care autorul încearca sa-i avertizeze pe cei care uita sa lupte pentru libertate.
Ca element pitoresc si ca expresie a existentei dramatice, tema apare si la alti scriitori. M.
R. Paraschivescu scrie un volum intitulat Cântice tiganesti, constituit din traduceri
subiective din poeziile lui Lorca, iar Zaharia Stancu creeaza o poveste romantica în
romanul Satra.
Pentru Ionel Teodoreanu, tigancile florarese sunt solia gradinilor, bucuria ochilor,
surorile zâmbetului (Tigancile).
UMBRA
În credintele românesti exista una destul de raspândita despre umbra jertfita în temeliile
unei cladiri; se spune ca daca un mester zidar masoara cu o trestie sau cu un bat umbra
unui om si apoi îngroapa în fundatia unei case obiectul care a servit la masurat, omul a
carui umbra a fost furata moare dupa patruzeci de zile de la acest ritual; apoi se
transforma în stafie care bântuie prin împrejurimi si face rau celor vii, dar apara cladirea
pentru trainicia careia si-a dat viata. Considerata imagine a sufletului, umbra reprezinta
dublul omului, un fel de fiinta astrala care îsi continua existenta si dupa moartea
materiala; de aceea sufletele mortilor sunt imaginate ca niste umbre, vizibile doar în
conditii speciale. În povestile populare, lânga comori se înalta adesea o umbra ce se
contureaza în lumina lunii sau din cauza stralucirii aurului. În Legenda ciocârliei de V.
Alecsandri, umbra o însoteste pe Lia spre palatul soarelui si o avertizeaza în legatura cu
primejdia pe care o presupune dorinta ei de a ajunge la soare. În nuvela Sarmanul Dionis
de M. Eminescu, umbra reprzinta partea eterna a fiintei; când personajul descopera
secretul cartii lui Zoroastru, umbra prinde fiinta: El întoarse septe foi si umbra prinse
conturele unui bas-relief, mai întoarse înca septe si umbra se desprinde încet, ca dintr-un
cadru, sari jos de pe parete si sta diafana si zâmbitoare, rostind limpede si respectos:
Buna sara! Lampa cu flacara ei rosie sta între Dan si umbra închegata. Calugarul ia
locul umbrei sale capatând acces la memoria tuturor avatariilor anterioare, în timp ce
umbra cade în conditia inferioara de fiinta întrupata: Dan întoarse foile, sopti si umbra
deveni om. Omul samana cu el si se uita sparios si uitit la Dan, fixându-l ca pe o umbra,
cu buzele tremurânde si cu pasi sovaitori. Dan era o umbra luminoasa. În aceasta forma
eterica, personajul urca spre luna si descopera puterea gândului, iar umbrei îi lasa
misiunea de a consemna toate întâmplarile pamântesti. O viziune asemanatoare are si L.
Blaga, pentru care umbra este nefiinta, reflexul eternitatii: Toate-n preajma vor sa
spuna:/ e si umbra-ntruchipare/ a nimicului din Soare,/ a nimicului din Luna (Umbra).
Într-o nuvela a lui Cezar Petrescu, umbra apare ca întrupare a unei constiinte vinovate;
Ion Burdea-Niculesti a renuntat la iubire, la bucuriile simple si la prienteni în numele
unei cariere politice; ajuns la vârsta deplinei maturitati, cu visul împlinit, izolat în
singuratate si mizantropie, se naste în mintea sa gândul ratarii; are un vis simbolic, în care
se lupta cu propria-i umbra, salbaticita si dusmana. Din acest moment umbra începe sa-l
urmareasca, amintindu-i toate pacatele, iar în cele din urma îl determina sa se spânzure
(Omul care si-a gasit umbra).
În folclor apare si motivul umbrei înlocuite de duhurile rele; de pilda Muma-Padurii
poate lua locul umbrei unui copil, inoculându-i teama si aducându-i vise urâte.
URSITOARE
Popoarele europene cred ca soarta omului este hotarâta înca de la nastere prin puterea a
trei zâne care simbolizeaza nasterea viata si moartea; si în folclorul nostru sunt
mentionate cele trei ursitoare: prima tine furca si fusul, cea de-a doua toarce firul vietii,
iar ultima îl întrerupe, hotârând momentul mortii. Menirea pe care o fac ele se numeste
ursita si depinde de dispozitia ursitoarelor, de ceasul bun sau rau al nasterii, iar o data
înscrisa în Cartea Sortii nu mai poate fi modificata. Este de neschimbat. În povestile
populare se pomeneste uneori de locul în care salajluiesc ursitoarele si care este descris ca
un palat aflat la capatul pamântului, în care ard candele nenumarate, simboluri ale vietilor
pamântesti. În basmul Tinerete fara batrânete..., locul nemuririi, în care ajunge printul,
este populat de trei zâne, sugestie a destinului sau.
În literatura folclorica apare uneori motivul schimbarii destinului prin rugamintile
parintilor care aud ursirea copilului lor. Dar aceste cereri nu aduc totdeauna fericirea
sperata. Eroul titular din poemul Miron si frumoasa fara corp de M. Eminescu este ursit,
dupa dorinta mamei sale, sa simt-adânc într-însul/ Dorul dupa ce-i mai mare/'N-asta
lume trecatoare,/Dupa ce-i desavârsit/ Si sa-si vada la picioare/ Acest dar nepretuit.
Mistuit de dor, Miron nu-si gaseste linistea pâna cand nu descopera frumusetea absoluta,
întrupata de o zâna fantasmatica, la care nu are acces; doborât de tristete, moare în
singuratatea unei mânastiri. Într-o alta prelucrare folclorica eminesciana cu aceeasi tema -
Musat si ursitorile -, dupa ce mama cere pentru copilul ei tinerete vesnica, zâna
menitoare îi spune: tu chemi blestemul nenduratei ierne/Pe capul lui cel tânar,
nenteleapto!/ Tu-i ceri durerea unei vieti eterne.
Tot ursita se mai numeste si perechea statornicita prin destin. (v. noroc, soarta)
VALE
Aureolata, ca si muntele, de o taina adânca si exceptionala, valea este spatiul
prabusirilor, comparabil cu universul instinctual în care sunt reprimate dorintele, asa cum
sugereaza urmatoarele versuri populare, semnalate de L. Blaga: Arde, Doamne, dealurile/
Sa ramâie vaile,/ Sa se-adune dorurile! Simbol catabasic, alternativa într-un spatiu
mioritic, cu sensuri legate de initierea prin moarte, valea apare în literatura populara ca
emblema a marilor încercari. În balada Manastirea Argesului, mesterii coboara pe firul
râului, într-un loc blestemat în care zidurile se surpa. Si Miorita deduteaza cu o coborâre,
care anticipa alunecarea gândului în lumea mortii pe care eroul trebuie s-o înfrunte. Iata
vin în cale,/ Se cobor la vale; coborârea reprezinta aici un sens adiacent mortii, impresie
întarita si de momentul (apusul soarelui), si de spatiul (în câmp de mohor) presupusului
sfârsit, dar si de cifra ritualica. În multe mituri, coborârea în infern (catabasa) este o proba
initiatica si de confirmare a propriilor limite. Valea Plângerii, prag al mortii în traditiile
crestine, readuce fiinta la propria-i masura. În basmul Tinerete fara batrânete... reprezinta
o interdictie pentru fiinta care si-a refuzat destinul fara a fi pregatita pentru etrernitate. În
Epopeea lui Ghilgames, una dintre cele mai vechi creatii ale omenirii, eroul trebuie sa
treaca proba ascezei pentru a ajunge la nemurire, trebuie sa-si reprime instinctele atavice:
sa se abtina de la somn sase zile si sase nopti. Si aici se sugereaza aceeasi proba; printului
îi este interzis sa-si trezeasca amintirile si dorul originilor. Întâmplator, patrunde în valea
halucinanta care îi reaminteste conditia de fiinta muritoare.
În poezia lui Ion Barbu, chiar fiinta perfecta (hermafroditul) capata dorinta nuntirii în
râpa Uvedenrode; aspiratia spirituala (imnul catre soare) se converteste în predispozitie
senzuala - încorporata pofta ( Uvedenrode).
Pentru Marin Sorescu, viata, umbra amenintatoare a mortii, este cumplita vale/ Fara apa,
far' un pom! (Retragerea cu torte)
VÂNATOARE
Simbol initiatic, vânatoarea sintetizeaza sensurile marilor încercari, printre care
masurarea cu forta irationala, savârsirea sacrificiului de sânge, lupta pentru supravietuire.
Toate probe de dobândire a conditiei eroice, lupta, jertfa sacramentala si atitudinea
razboinica fac parte din codul cavalerului medieval si consfintesc maturizarea fiintei
masculine; vânatoarea are, însa, si functie ritualica, derivata din caracterul ei de taina
capitala prin care se reface simbolic scenariul vietii. În antichitatea greco-latina, zeita
Artemis (Diana), patroana a vânatorii, era socotita divinitate lunara si paznica a portii
solstitiale; ca figura misterioasa si visata de fiinta ratacita prin labirintul padurii o evoca
si Eminescu: Un trup înalt si mladiet/ Un arc de aur pe-al ei umar,/ Ea trece mândra la
vânat/ Si peste frunze fara numar/ Abia o urma a lasat (Diana); de asemenea, Artemis
întruchipeaza trei simboluri ale vânatorii: vânatorita, îmblânzitoare si devorata de
animale. Prin aceste atribute ale divinitatii simbolul se învesteste cu sensuri mistice, mai
cu seama în metafizica renascentista, când este asimilat unui act de iubire pentru
Dumnezeu, în sensul de abandon spiritual si regasire a esentei prin contopirea cu vânatul;
radacinile identificarii dintre vânator si vânat se afla în vremuri arhaice, când vânatoarea
era considerata o experienta magica. Uciderea animalului haituit nu este doar o proba a
puterii fizice, doar un act eroic, ci presupune virtuti morale si mai cu seama admiratia fata
de animalul sedus, ademenit si ucis printr-un gest aproape sacramental. Legatura dintre
vânat si animalul jertfit pe altarul zeilor se mentine simbolic prin credintele care
ilustreaza fascinatia exercitata de animal asupra omului si invers; în romanul Ochi de urs,
Sadoveanu a sesizat aceasta relatie, desi insista mai mult pe latura ludica a problemei
pâna când Culi întelege ca a intrat sub magia animalului. Tot sens sacramental are si
vânatoarea legendara a voievodului Dragos; urmarirea vânatului pâna în locul statornicit
viitorului teritoriu statal sugereaza ca rostul omului este de a cauta semnele devenirii sale
istorice în fortele ascunse ale naturii. Vânatoarea echivaleaza cu o intrare în labirintul în
care este închis monstrul, respectiv cu o proba fundamentala care în multe mituri apare ca
act de initiere în taina mortii. În basmul Tinerete fara batrânete..., printul ajunge în Valea
Plângerii dupa ce trage cea de-a treia sageata dupa vânatul urmarit; experienta a
maturizarii, vântoarea reprezinta aici un ritual pentru fiinta ratacita, care a pierdut
legatura cu lumea harazita prin destin.
Daca pentru eroul acestui basm, vânatoarea nu este decât un joc, ale carui functii magice
nu le banuieste, pentru feciorul de împarat cel cu noroc la vânat din eseul
Pseudocinegetikos al lui Odobescu, vânatoarea simbolizeaza cea de-a doua treapta în
devenirea sa; eroul pleaca sa cucereasca padurile neumblate, dupa ce învata cartea toata
câta era, adica dupa ce trece proba instruirii rationale; iscusinta lui de vânator îi
transforma întreprinderea într-un act de cucerire pe care animalele i-l recunosc, daruindu-
i trei nestemate (un zamfir, un smarald si un rubin), pentru ca le cruta viata; de aici începe
adevarata confruntare cu lumea padurii; condus de o porumbita, el o întâlneste pe Fata
din Piatra, se îndragosteste, îi daruieste fetei cele trei pietre dobândite cu greu, îsi uita
rostul în lume si datoria fata de mama sa si se cufunda în placerile iubirii si ale trândaviei.
Într-o zi, fata, care visa la orase si petreceri, îl paraseste. Abandonat, printul îsi da seama
ca a pierdut norocul la vânat adica sensul sau de fiinta victorioasa si, cuprins de
deznadejde, îsi asteapta sfârsitul, considerându-se condamnat la singuratate si suferinta.
Fata din Piatra reprezinta adevarata proba pentru care vânatoarea îl pregatise; sedus de
spiritul padurii, printul îsi pierde privilegiile, transformându-se în vânat.
Mitul acestei rasturnari spectaculoase este cuprins în povestea lui Acteon, personaj din
mitologia greaca, pe care Artemis l-a transformat în cerb, pentru ca în timpul unei
vânatori, a ajuns, din întâmplare în locul în care zeita se îmbaia. Într-un sonet, Radu Gyr
îsi compara soarta, asa cum si-o comparase si poetul exilat Ovidiu, cu cea a lui Acteon,:
Biet Acteon al sfâsiatei drame,/ schimbat în cerb din pânda mea stupida.../ Dulaii-au
fost, în strasnica lor foame,/ / stârniti de zâna mea sa ma ucida, -/ voi, îndoieli sbârliti în
coame,/ tu crâncena vedenie splendida... (Acteon). Metamorfoza din vânator în vânat
sugereaza aici atât drama suferita de poet sub opresiunea istoriei, cât si suferinta
surghiunitului fara vina.
Tema vânatorii magice apare si în proza lui Vasile Voiculescu; el urmareste mai cu seama
motivul îmblânzirii si supunerii fiarelor salbatice; în povestirea În mijlocul lupilor apare
un personaj care împietreste prin puterile sale animalele hamesite: mi s-a parut enorm, cu
sarica înfoiata si cu caciula motata acoperind luna, care-i facea pe margini un cearcan
în jurul capului. Din ochii cascati îi zbucnea un fel de vapaie, ca si din mâinile întinse,
mai ales din degete: un fel de materie fosforescenta, ca la licurici. În descântecele
românesti apare adeseori relatia dintre vraciul care izgoneste duhul bolilor si vânatorul
care ucide fara arme; în ipostaza sa de prigonitor al fiarelor, vânatorul are privilegiul
cuceritorului, exercita teroare asupra animalului si prin aceasta îl domina înainte de
cronfruntarea propriu-zisa. Vânatorul magic din aceasta povestire, ca si samanul din
Ultimul berevoi, se afla în legatura cu spititul neîmblânzit al naturii datorita îndelungii
traditii a vânatorului dominator; când aceasta relatie este neglijata, vânatoarea îsi pierde
forta magica.
Într-un roman al lui D.R. Popescu, vânatoarea evolueaza de la un spectacol trait cu
intensa placere la haiture si exterminare animalica (Vânatoarea regala).
VÂNT
Forta elementara care marcheaza directiile spatiului lumesc (cele patru vânturi), divinitate
care controleaza universul prin miscarea lui neîntrerupta, vântul este proiectat alegoric în
imaginatia populara strabatând vazduhul pe un cal sau zburând ajutat de aripi uriase; forta
lui destabilizeaza gândurile fiintei si are puterea de a deochea, asa cum se sugereaza într-
un descântec: De-o fi deocheat de vânt,/ Sa-i pice aripile/ Sa-i fie ciuda.... Alecsandri îl
descrie ca pe un zeu infantil, lipsit de îndurare si de remuscari, si de asemenea fara
odihna: În tuspatru parti a lumei turbat vântul se tot duce,/ Ca pagânul pe mormânturi
rasturnând crestina cruce,/ Si de-a mortilor blestemuri alungat fuge nebun/ printre tufe-
ntepatoare si nuiele de alun (Vântul). Pentru D. Anghel este un urias nebun care mângâie
crestetele copacilor batrâni; când înceteaza, natura pare intrata în somn, lipsita de
energia vitala a vântului (Fluturul mortii).
VECIN
Vecinul este reperul si puntea spre lume; simbolic, el desemneaza rostul comunicarii
locul fiecaruia în colectivitate; revenit dupa multa vreme în satul originilor, Goga gaseste
locul pustiit si are senzatia unei pierderi irecuperabile; singurul martor al lumii apuse este
vecinul Neculai al popii (Casa noastra); el este duhovnicul capabil sa înteleaga; retraieste
amintirile celuilalt pentru ca se simte legat de ele prin destinul vecinatatii.
Simbolul este impus în literatura de T. Arghezi, care îl învesteste cu sensuri
existentialiste; în poezia Duhovniceasca îsi imagineaza ca lumea lui (în care îsi traieste
experienta lirica) este invadata de însusi Mântuitorul, pentru care poetul devine un vecin
salvator: Mi-e limba aspra ca de cenusa./ Nu ma mai pot duce./ Mi-e sete. Deschide,
vecine./ Uite sânge, uite slava./ Uite mana, uite otrava./ Am fugit de pe Cruce,/ Ia-ma-n
brate si ascunde-ma bine (Duhovniceasca). Vecinatatea fiintei cu Isus se refera la
abandonarea conditiei de martir si sugereaza o coborâre a confesiunii mistice în planul
comunicarii cu celalalt; refugiul în bratele omului anuleaza sensul mortii mântuitoare si
impune convertirea iubirii mistice în relatie întelegatoare cu cel care strajuieste lumea
sacra - omul.
VINERI
Considerata zi îngereasca, vinerea este zi de post, în care trebuie întrerupte activitatile
casnice în favoarea celor spirituale; personificata în divinitate ascetica, protectoare a
animalelor salbatice, Sfânta Vineri aminteste prin câteva atribute si de Venus, zeita iubirii
si a frumusetii în mitologia romanilor, de la care a derivat numele zilei; astfel, invocata în
vrajile de dragoste, are menirea de a gasi perechea dorita: Sfânta Vinere/ Da mamei un
ginere.
Ca ocrotitoare a iubirii apare si în lirica eminesciana: Ca sa iasa chipu-n fata,/ Trandafiri
arunca tineri,/ Caci vrajiti sunt trandafirii/ De-un cuvânt al Sfintei Vineri (Craiasa din
povesti); dar poetul se refera cu precadere la Venus: Venin e sarutarea pagânei zâne
Vineri (Când te-am vazut, Verena...).
VIS
Tema ilustrata prin variate simboluri, visul constituie o cale de a codifica obsesiile,
idealurile si imaginea lumii individuale; în Divina Commedia, Dante Alighieri introduce
miraculoasa-i calatorie în lumea de dincolo printr-un vis oracular care începe cu ratacirea
poetului într-un crâng întunecat. Motivul ratacirii (într-un labirint, într-o padure, pe
coridoarele unui castel) pregateste scenarii onirice de factura initiatica, în care eroul
literar reia simbolic fragmente ale existentei traite sau ale aspiratiilor sale secrete. În
estetica universala, padurea din vis sugereaza coborârea în subconstient, intrarea într-o
zona de trecere spre memoria generala; de aceea, reveria romantica se desfasoara
adeseori sub ocrotirea codrului; Eminescu defineste aceasta stare de contemplatie printr-o
sintagma tipica - vis ferice de iubire -, iar în poezia Dorinta o asaza sub semnul armoniei
universale: Adormind de armonia/ Codrului batut de gânduri. De asemena, reveria
pastorului din balada Miorita se pregateste subtil, prin câteva simboluri ale somnului (la
negru zavoi, la umbra) care definesc un spatiu de siguranta, de taina, dar si favorabil
visarii. În viziune romantica, reveria se confunda frecvent cu însusi actul creatiei artistice
ca în Peste vârfuri; trairea intensa care permite transfigurarea lumii prin visare presupune
o experienta înrudita cu dorul stingerii sub impresia cornului care anunta izbânda si jertfa
în momentul amurgului. În general, pentru romantici, visul reprezinta o aventura totala si
tainica, o proiectie a dorintelor nemarturisite si o cale de imersare a fantasticului. La
Alecsandri, visul lunii hipnotizeaza Firea: Viseaza luna-n ceruri!...sub visul cel de luna/
Flori, ape, cuiburi, inimi viseaza împreuna. (Legenda rândunicai), iar în lirica
eminesciana visul are adesea actiune narcotica; printul din Povestea magului calator în
stele este beat de a visului lunga magie. Ca spatiu al revelatiile esentiale, visul este un
mijloc de transcendere si un reflex al mortii, sau cum spune Calinescu, amortirea e
începutul decesului si visul propriu-zis e activitatea duhului. În Luceafarul, predispozitia
spre visare a Catalinei se converteste treptat în dorinta magica si vis transcendent; reveria
impulsioneaza dorurile refulate: Cum ea pe coate-si rezema/ Visând ale ei tâmple,/ De
doruul lui si inima si sufletu-i se împle. De la aceasta stare de emotie si astepatare,
Catalina evolueaza catre visul înstapânitor (Caci o urma adânc în vis/ De suflet sa se
prinda), o maladiva dorinta de evadare dintre limitele lumii ei.
Când visele sunt doar fapturile somnului sau povesti scornite de gurile noptii, pot sa
tulbure echilibrul vietii, ca în poezia Vis, în care Eminescu transpune o viziune stranie
asupra lumii de dincolo; în domul de pe insula în farmec întâlneste un chip ca-n somn,
acoperit cu valul mortii; dupa ce îi vede fata îsi da seama ca era chiar el; aceasta întâlnire
cu sine în spatiul mortii îl urmareste mult timp dupa aceea: De-atunci, ca-n somn eu
îmblu ziua/ Si uit ce spun adeseori; Soptesc cuvinte nentelese/ Si parc-astept ceva - sa
mor?
Tot un vis premonitoriu apare si în Istoria ieroglifica a lui D. Cantemir; Hamelonul
viseaza ca este cuprins de pofte, dupa ce vede o salamandra hranindu-se cu foc; vrând s-o
imite, se arde si încearca sa se oblojeasca înghitind oua de vipera; serpii se nasc în
pântecele sale si ies la lumina strapungându-i trupul. Disperat, Hameleonul îi cere un leac
Inorogului, dar acesta îi persifleaza lacomia si ignoranta. Visul este de interes pentru ca
apoi primeste trei interpretari diferite prin care se nuanteaza conflictul romanului;
imaginile halucinante si subliniat alegorice ilustreaza rautatea personajului si de aceea
debuteaza ca un visum, intermediar între reverie si somnul adânc: Hameleonul cu ochii
deschisi somna si cu toata fantazia desteapta visa. Apoi se transforma în cosmar care
anunta înfrângerea personajului în planul realitatii.
Cel mai adesea, literatura recurge la motivul visului oracular, prin care este pregatit un
episod definitoriu, momentul culminant sau deznodamântul operei. În poemul eminescian
Povestea magului calator în stele, tânarul print, în drum spre pestera magului, are un vis
prevestitor; afla ca orice om are un înger pazitor si o stea, în afara de el care este ocrotit
de Îngerul Mortii. Ulterior, magul îi repeta aproape întocmai revelatia. Sub îndrumarea
Somnului, personajul strabate spatii siderale pentru a ajunge la trairea destinala sugerata
de vis; eremitul bolnav de dragoste din finalul poemului simbolizeaza devenirea onirica a
printului: el traieste fascinatia mortii într-o stare intermediara, iar aceasta imposibilitate
de a fiinta sau de a muri este similara visului romantic. De asemenea, visul oracular este
pus la originea creatiei; motivul visului trimis de Dumnezeu subliniaza caracterul sacru al
artei; în Manastirea Argesului, Manole construieste sub imboldul unei soapte de sus si
sub impresia unui vis destinal. Ion Neculce are o legenda în care motiveaza înaltarea unei
mânastiri prin visul unui sihastru; acesta are viziuni ciudate în zilele de sarbatoare: el
vede lumini deasupra unui copac. Dupa un timp îi apare Maica Precista în vis si îi spune
ca Alexandru Lapusneanu trebuie sa ridice acolo o mânastire (O sama de cuvinte, legenda
XV). În romanul Baltagul de M. Sadoveanu, visul prin care Vitoria capata convingerea ca
Nechifor Lipan este mort, este construit prin simboluri mitice: ea viseaza ca Lipan trece
calare o apa, în apusul soarelui, cu spatele spre casa. Semne ale mortii, apusul, calul
psihopomp, trecerea apei nefaste au radacini în credintele arhaice. Desi construit pe
simnboluri livresti, si visul din romanul lui Mateiu Caragiale prevesteste deznodamântul:
Se facea ca la o curte veche, în paraclisul patimilor rele, cei trei Crai, mari egumeni ai
tagmei prea senine, slujeau pentru cea din urma oara vecernia, vecernie muta, vecernia
de apoi. În lungile mante, cu palosul la coapsa si cu crucea pe piept si afara de scarlatul
tocurilor, învesmântati, împanglicati si împanosati numai în aur si verde, verde si aur.
Alegoria de subliniat caracter bizantin sugereaza despartirea crailor; de altfel, visul se
încheie cu o imagine sugestiva: Si ne topeam în purpura asfintitului...(Craii de Curtea-
Veche). Acelasi motiv apare si într-o schita a lui Dan Pavel; un barbat (Iacob) cuprins de
febra bolii are un vis premonitoriu; mama sa, moarta demult, îi apare învesmântata în alb
si îi spune ca destinul sau este sa se înece într-o fântâna de lânga lacul Taureni. Obsedat,
Iacob pleaca în timpul noptii spre locul sortit (Ursita).
Ipostaza a mortii spirituale sau a trecerii într-o alta ordine a universului, visul reprezinta
pentru Mircea Eliade o tehnica de evadare; în nuvela Secretul doctorului Honigberger
experientele yogine ale personajului încep sub imperiul unei forte pe care o percepe doar
prin intermediul visului; pregatirea pentru lumea spiritului are ca prima treapta
controlarea subconstientului; el intra în lumea somnului, fara sa doarma, experimenteaza
trecerea de la starea de veghe la cea de vis, patrunde în visul sotiei sale, pastrând totodata
controlul asupra realitatii: ...o vedeam foarte bine în pat, dormind, si o vedeam în acelasi
timp alaturi de mine, privindu-ma uimita în ochi, ca si cum ar fi vrut sa ma întrebe ceva.
Figura ei trada o nespusa mirare; poate ca aratam altfel de cum se astepta ea sa ma
vada, poate ca nu semanam cu oamenii pe care îi întâlnise pâna atunci în visul ei.
Legatura între fiinta terestra si cea astrala, visul presupune zbor, plutire, desprindere de
realitatea înlantuitoare; prin aceasta capata sensuri initiatice, mai cu seama pentru
personajele lui Eliade; Dorina (din romanul Sarpele) afla cum sa evite blestemul prin
intermediul unui vis, iar Dominic Matei învata limbi straine în timpul somnului (Tinerete
fara de tinerete).
Univers invadat de imagini si dorinte refulate în subconstient, visul exprima obsesiile si
nemultumirile ascunse ale fiintei; de aceea, descrierea unor vise în cadrul operei literare
reprezinta si un mod de psihanalizare a personajului. În balada barbiana Riga Crypto si
lapona Enigel, visul laponei exprimna consecintele sacrificiului facut în numele unui
ideal; de aceea îi este ascociat un alt simbol defulatoriu - plânsul. Lapona viseaza
chemarea lumii instinctuale configurata de semne catabasice: somnul, umbra, ciupearca
cruda de padure. Însa ea traieste sub tutela ratiunii (se-nchina la soarele-ntelept) si
aspiratiile ei spirituale estompeaza ispitirile laturalnice; stimulentele carnii îi declanseaza
teama chiar si în vis: La umbra, numai carnea creste/ Si somn e carnea, se desumfla...
Crypto patrunde în visul ei pentru ca lapona este pregatita pentru comunicare; din
perspectiva lui C.G. Jung visul exprima singuratatea fiintei si nevoia ei de a fi consolata;
de aceea simbolurile onirice codifica un limbaj, o dorinta de a fi în legatura cu lumea. Tot
din singuratate si disperata nevoie de comunicare se nasc si cosmarele lui Stavrache din
nuvela În vreme de razboi de I.L. Caragiale. Scriitorul ilustreaza starea obsesionala a
hangiului prin descrierea amanuntita a halucinatiilor, în care sunt inserate toate elmentele
care au generat boala personajului. Stavrache îl viseaza pe Iancu mai întâi într-o ipostaza
jalnica, de fugar care îi cerseste mila; viziunea camufleaza sentimentul de vinovatie al
hangiului care are constiinta ca si-a furat fratele; visul lui traduce si avertismentul
avocatului ca doar Iancu îi mai poate contesta statutul de stapân peste bunurile din
Podeni. Dupa aceea, în visele hangiului, Iancu începe sa apara amenintator, ceea ce
exprima nu atât teama lui Stavrache cât nevoia lui de confruntare. Desi trec ani, desi este
înstiintat de moartea lui Iancu, Stavrache continua sa viseze venirea fratelui care îl
întreaba stereotip: Gândeai c-am murit, neica? Intuitia lui se accentueaza pentru ca
singur, fara familie si fara prieteni, hangiul întretine o legatura neconstientizata doar cu
fratele sau. În romanul Enigma Otiliei, G. Calinescu ilustraza teama de moarte a
personajului Costache Giurgiuveanu prin vise în care apar simboluri onirice frecvente:
Noaptea visa ca vrea sa fuga, dar e tinut în loc de noroaie vîscoase sau de o stranie
întepenire a membrelor inferioare, ori visa ca se cearta cu Aglae si cu copiii ei. Visa ca
hotii îi legau picioarele cu frânghie, ca pica de sus cu capul în jos. Mai des visa gândaci
multi, mari si negri. Când se culca dupa-amiaza vedea mereu un dric cu multi cai
trecând peste el. Impresia de paralizie, mocirla, caderea sunt semne ale regresiunii în
labirintul interior, în care zac spaimele primordiale. Sugestia culmineaza cu invazia
insectoida, reflex al haosului si expresie a starii depresive în care se afla Costache.
Romancierul psihanalizeaza aprehensiunile personajului punând în legatura sentimentul
mortii cu cel al avaritiei; consecinte ale bolii si obsesii ale zgârcitului, visele completeaza
portretul personajului.
Un vis simbolic apare si în încheierea romanului Morometii de M. Preda. Ilie Moromete
se arata în visul Catrinei, apoi într-o viziune a lui Nicolae, ca un fel de mesager al lumii
interbelice, care s-a stins o data cu el. Lui Nicolae i se reveleaza în contexte memorabile -
înaltându-se lânga salcâmii de la poarta, iesind pe podisca unde-si petrecea serile, tacut si
singur. Lumea pare pustiita, iar, Niculae, zguduit de plâns, se întreaba: Tata, tata...unde te
duci tu acum, încotro o s-o iai dupa ce deschizi poarta si o sa iesi iar la drum? Plasat la
final, visul are rolul de a sugera ca mostenirea lui Moromete este tacerea (din ultima
perioada a existentei) si bucuria de a trai; din pacate, doar povara singuratatii lui va fi
preluata de Nicolae, al carui destin este urmarit într-un alt roman în care însingurarea si
tristetea devin cele doua atribute ale personajului (Marele singuratic).
De asemenea, visul deschide o poarta spre alta realitate si arunca îndoiala asupra
adevarului lumii; pe aceasta idee, un învatat chinez, Zhuang Zi are o povestire simbolica
în care relateaza un vis în care se credea fluture; dupa ce se trezeste îsi pune întrebarea
daca nu cumva el face parte din visul fluturelui. Mircea Eliade preia aceast apolog în
nuvela Tinerete fara de tinerete, în care personajul Dominic Matei îsi compara experienta
întoarcerii lui la originii cu o trezire dintr-un vis, dar granita dintre lumea nasterii lui
Dominic si cea a experientei sale se confunda, întocmai ca în povestea de mai sus. În
general lumea este considerata proiectie onirica, iar pentru romantici universul himeric
este un vis al nefiintei (Scrisoarea I); ca viziune a eternitatii devenirea fiintei se deruleaza
arbitrar, însasi întrarea în moarte asa începe. Ca într-un vis (La tiganci), cu constinta
faptului ca vis al mortii-eterne e viata lumii-ntregi (Împarat si proletar).
VOIEVOD
În poezia lui Eminescu exista o adevarata obsesie în legatura cu gloriosul voievod,
ipostaza a izbânzii, efigie secreta, stimulativa si solemna, ceea ce îl determina pe Lucian
Blaga sa afirme ca subconstient, Eminescu se vedea un tânar voievod. În acest sens,
impresionanta este o marturisire a lui Vlahuta despre ultimele luni de existenta ale
poetului: ...scoase din buzunarul paltonului un petec de hârtie si asezându-se pe scaun
începu sa citreasca... un sir lung de strofe, de o sonoritate si de un efect ritmic
fermecator. Rostirea lor îl încalzia, si ochii si glasul i se înviorau. Pe acel petec de hârtie
nu erau scrise decât doua vorbe: gloriosul voivod. El improviza. În ipostaza angelica,
Hyperion emblema a împacarii cerului cu pamântului este comparat cu un voievod:
Parea un tânar voevod/ Cu par de aur moale,/ Un vânat giulgi se-ncheie nod/ Pe umerele
goale. În mod evident simbol al ascensiunii, voievodul are atributele îngerului, ca
mesager al unei lumi si al unei idei, dar si pe cele ale razboinicului individualizat; fixarea
în universul medieval aureoleaza figura voievodului, imaginat totdeauna în umbra sacra
a timpului, adica într-un timp legendar.
VRAJA; VRAJITOR
Experientele magice stimuleaza nadejdea în depasirea destinului; în traditiile românesti
vrajile si farmecele ocupa un loc însemnat; prin intermediul lor fiecare amanunt al lumii
este învestit cu valori simbolice; superstitiile marunte, interdictiile sau recomandarile
stimuleaza motivatia existentiala; de pilda, când unui copil îi este teama i se bate umbra
pentru a fi eliberat sufletul de duhurile rele cuibarite în el, craniul de cal ocroteste casele,
plantele pot lua asupra lor bolile oamenilor. Dragostea, gelozia, invidia sau aspiratiile
spiritual îsi gasesc remediu vrajitoresc. Ion Ghica are o relatare intresanta în Convorbiri
economice despre o vrajitoare care a constituit un punct vital al Bucurestiului din veacul
trecut: Pâna acum vreo treizeci de ani tot se mai vedea în dreptul Podului Gârlei, despre
strada Apolodor de astazi, bolta unei porti cu foisor deasupra, si mai la stânga niste
mari daramaturi, fara învelitoare, fara usi, fara ferestre, care cadeau caramida cu
caramida, acelea fusese palatul Dudestilor, între acele ruine locuia vestita Radovanca,
femeia groasa si chipesa, care descânta de serpa, de deochi, omora saracia în lapte de
cuc si argintul viu în untura de tântari; [ ...] Sa fi turnat din cer cu galeata, sa fi fost
nameti de zapada cât casa, seara, cum batea meterhaneaua la voda, la Radovanca era
bâlci: carute, butci si cocoane îmbrobodite si boieri tiptil; îndata ce înopta, picior de
ghinda întâlnea pe dama de toba aidoma cum li se aratase în carti, cu dragoste si cu
drum de noapte; când iesea closca pe cer aducea zmeul printre crapaturile zidului.
Puterea ei înceta îndata ce cântra cocosul. Cine a putut crede vreodata ca Radoveanca a
murit?! Nimeni n-a auzit jalind-o sau tragânu-i clopotele, nici un medic nu-si aduce
aminte s-o fi citit, nici un pantelimonesc din vremea aceea sa-i fi sapat groapa; atât
numai se stie, de la o vecina din mahala, ca pe o noapte întunecoasa ca fundul de
caldare ar fi vazut o para de foc care a iesit din singurul cos care ramasese în picioare
deasupra daramaturilor, ca acea vapaie, dupa ce s-a încercat sa se suie spre stele, a
apucat-o spre apus si a cazut în departare.
Literatura valorifica tema si creeaza numeroase simboluri legate de ea. Nuvela lui Vasile
Voiculescu, Iubire magica, transfigureaza existenta sub stapânirea vrajilor; niste tineri
dornici de aventura ajung într-un sat din munti, unde descopera o lume arhaica, asezata
sub imperiul credintelor; catunul nu are preot, dar are vrajitoare, iar rastignirea vulturilor
constituie singura masura de protectie împotriva raului. Personajul acestei nuvele scapa
de sub puterea unui strigoi, doar cu ajutorul unei vrajitoare care îl descânta si îi da un
farmec eliberator. Fiinta diabolica, vrajitoarea Margarita devenita strigoi dupa moarte îl
ispiteste pe eroul narator sub o înfatisare de zeita, înalta, cu ochi mari de un verde ca
fundul de talaz. Dupa ce îi este strecurata vraja descântata de urât din mâna unei batrâne,
ea îsi pierde puterile si devine un hoit înfricosator, cu ochii de albus de ou, rascopt,
plesnit de dogoare. Puterea ei se manifesta cu o forta teribila pentru ca satul nu are preot.
Exista, de asemenea, mai multe povestiri populare despre puterea vrajilor. T. Pamfile
consemneaza câteva despre posedarea sufletelor prin magie; într-un dintre ele se spune ca
un flacau a fost chemat prin vraji de o femeie care îl iubea; el s-a înaltat în vazduh
strabatând satele pâna când un batrân l-a coborât printr-un descântec. Popasul lui a fost
foarte scurt, însa, pentru ca dupa un timp s-a înaltat iarasi, continuându-si drumul. În
replica la motivul posedarii I.L. Caragiale creeaza în nuvela Kir Ianulea o poveste
fantastica despre capatarea puterii vrajitoresti prin înfrângerea diavolului. Aghiuta, trimis
sa traiasca printre oameni timp de zece ani si îsi alege ca loc experimental Bucurestiul
pentru ca e loc de petrecere, dar se însoara cu o femeie (Acrivita) care îl determina sa-si
ia lumea în cap. Pentru a-si trece timpul ia în stapânire sufletele oamenilor si le chinuie
pâna în momentul în care îsi face aparitia Negoita, caruia diavolul îi era dator. Aghiuta nu
poate pune capat întelegerii când vrea pentru ca Negoita o aduce pe Acrivita, la vederea
careia diavolul se întoarce în iad ca sa doarma trei sute de ani. Puterea lui Negoita si a
Acrivitei se întemeiaza pe un santaj, iara nu pe un pact, pentru ca de regula, în scrierile
lui Caragiale, diavolul este demitizat, asezat în ipostaze ilare, înfrânt.
Asa cum spune un personaj sadovenian, vrajile au putere asupra oamenilor si asupra
lucrurilor, asa cum au si stihiile (Noptile de Sânziene). Însusi Dumnezeu se teme de
puterea vrajitoarelor. Într-o poveste comentata de I. A. Candrea apare acest motiv;
Dumnezeu si Sfântul Petru întâlnesc o vrajitoare care fierbea buruieni pentru descântece.
Dumnezeu îi opreste ritualul, iar vrajitoarea pune stapânire pe calul Ziditorului,
împietrindu-l. Vrajitoria presupune un pact diabolic, o legatura necurata; baba din poezia
lui Bolintineanu, Mihnea si baba, si-a vândut sufletul diavolului pentru ca fiul ei sa
dobândeasca slava lumii; când acesta moare, batrâna cheama fortele diabolice pentru a se
razbuna pe Mihnea; ea îsi face vrajile într-o pestera din Carpati: Aici se fac misterele/ De
babe blestemate,/ Ce scot la morti arterele/ Si hârcele uscate. Eminescu abordeaza tema
în Rime alegorice: Colo-n palat rezida-o vrajitoare/ Si om cu ochii vii de-o vede moare;/
Iar celor morti, lumina lor adânca/ Li da viata noptii trecatoare.
VULTUR
Pasare-mesager, în viziunea lui Mihai Coman, vulturul simbolizeaza totodata puterea,
aspiratia spirituala, dar si rapacitatea. Lumea bestiarului cantemirian este patronata de
doua simboluri traditionale pentru aceasta categorie de scrieri - Leul si Vulturul; ele nu
apar ca personaje, ci sunt invocate ca semne divine - ceresti si stelesti. Si în heraldica
alchimista au rol de semne tutelare, iar în mituri vulturul este socotit pasare solara. În
literatura noastra se regaseste ca simbol al puterii si al înaltarii. În drama Apus de soare a
lui Delavrancea, vulturul patroneaza simbolic nastrea lui Stefan cel Mare, iar în Nunta
Zamfirei de G. Cosbuc este însemn princiar: Voinicii cai spumau în salt;/ Si-n creasta
coifului înalt/ Prin vulturi vântul viu vuia,/ Vrun print mai tânar când trecea/ Cu-n brat
în sold si pe prasea /Cu celalalt. Simbol al înaltarii fara limite, vulturul este reprezentat
în legendele românesti ca pasarea care poate privi soarele; totusi drumul sau este oprit de
Arcas (contelatia), motiv preluat si de Arghezi: ... Sagetatorul/ Atine noaptea calea
vulturilor de-argint (Rada). În nuvela La vulturi a lui Gala Galaction, simbolul apare cu
semnificatii legate de supravietuirea precara a unei colectivitati aflata sub amenintarea
istoriei.
ZALMOXIS
Considerat zeu, reformator al religiei sau profet, Zalmoxis întrupeaza geniul religios al
daco-getilor, pentru ca, în ultima instanta el reprezinta spiritualitaatea autohtonilor, a
acelor stramosi aproape mitici învinsi si asimilati de romani.
Literatura îi atribuie sensuri simbolice, de figura aurorala a spatiului mitic românesc. În
poemul Memento mori, Eminescu îl prezinta în ipostaza de zeu razboinic: Si Zamolx, cu
uraganul cel batrân, prin drum de nouri/ Misca caii lui de fulger si-a lui car.
Învesmântat cu hlamida alba, Zamolxe conduce ostirea daca împotriva romanilor;
portretul sau este realizat în replica la cel al lui Zeus: Ca o negur-argintie barba lui
flutura-n soare,/ Pletele-n furtuna-nflate albe ard ca o ninsoare,/ Colturoasa lui coroana
e ca fulger împietrit,/ Împletit cu stele albastre. Rasturnat în car cu rune,/ Cu-a lui mâna
arata drumul la ostirile-i batrâne/ Si de dor de batalie crunt e ochiul stralucit. În poemul
Gemenii apare ca zeu al armoniei, însotit de luna si soare: În capul mesei sade Zamolxe,
zeul getic,/ Ce lesne urca lumea cu umaru-i atletic./ În dreapta lui sub valul de ceata
mândrul soare,/ În stânga-i sade luna sfioasa, zâmbitoare.... Tot ca zeu suprem, capabil
sa readuca viata în trupul înghetat de moarte este înfatisat si în poemul Strigoii.
Lucian Blaga scrie o drama întitulata Zamolxe, în care abordeaza problema nasterii
religiilor; subintitulata mit pagân, scrierea sa îl prezinta pe Zamolxe ca profet izgonit din
cetate pentru ca propavaduieste credinta în Marele Orb; timp de sapte ani traieste într-o
pestera din mijlocul padurii. Între timp, ideile lui se raspândesc în cetate. Simtindu-se
amenintat de noua religie, marele mag al dacilor hotaraste sa-l transforme pe Zamolxe în
zeu. Îi comanda o statuie, iar când profetul se reântoarce în postura de strain salbaticit
gaseste lumea adunata la templu pentru a-i înalta statuia. Magul îi explica acest demers:
Poporul se razbuna/ fara sa vrea fara sa stie./ Ai încercat sa-l scapi de zei/ si azi îti ai si
tu/ un chip de piatra printre ei! Furios pe manevra preotului, îsi distruge statuia stârnind
revolta multimii care îl ucide cu bucati din statuie. În final, lumea recunoaste în cel mort
pe Zamolxe si realizeaza ca prin moartea sa le-a fost redat Dumnezeul Orb. Blaga
sugereaza discret ca înstituirea unei ordini religioase are nevoie de o jertfa; de altfel, în
singuratatea pesterii sale Zamolxe primeste mai multe semne care îi vestesc sacrificiul.