Академический Документы
Профессиональный Документы
Культура Документы
SCRISOAREA I
Megatema textului:
omul de geniu în
context social şi
universal
1
PREZENTARE GENERALĂ A POEMULUI:
CLASICISM:
armonia construcţiei ,
echilibru formal
SPIRIT APOLLINIC
SPIRITUL TRAGIC
EMINMESCIAN
ROMANTISM:
teme (geniu, timp),
motive( luna, lumea
ca teatru), antiteza,
retorica
SPIRITUL
DIONISIAC
(Ioana Em. Petrescu fructifică această viziune mizând pe teoria lui Fr.Nietzsche din
Naşterea tragediei.)
2
╚►SPIRIT DIONISIAC
A.
.
Struct şi comp.
Tb. 1. Tb.1.
Luna-stăpân universal Esenţa unică a univ.
Tb.2. Tb.2.
Portret-bătrânul dascăl Rel. geniu-posteritate
Tb.3. Tb3.
Geneza cosmică Rel.geniu-contemp.
Tb.4.
Apocalipsa cosmică
B.
Prima UNTATE: “Când … ca-n vis pe toate.”
- se construieşte spaţiul odăii: un spaţiu protejat, deschis spre o dimensiune
inedită sugerată de fereastră;
A II–A UNITATE: “Lună tu … regele-i corăbii.”
- motivul romantic al lunii: sugerează infinitul cosmic, puterea universului de a
se regenera etern;
- funcţiile lunii: stăpână a lumii, factor de cunoaştere, muză inspiratoare;
A III–A UNITATE: “Iar colo … într-un număr.”
- portretul bătrânului dascăl: fragilitatea fizică / titanismul spiritului;
A IV-A UNITATE: “Pe când luna...universul cel himeric.”
- pregeneza, geneza şi configurarea lumii omeneşti, nimicnicia speciei
umane / măreţia cosmosului; universul uman e surprins în nimicia lui;
A V -A UNITATE: „În prezent ... reîncep-eterna pace”
3
- apocalipsa cosmică, finalul unui ciclu cosmic – premisă a unui nou început;
A VI-A UNITATE: „Începând la talpa...peste traiul omenesc.”
- esenţa umana este aceeaşi cu esenţa universului;
A VII-A UNITATE: „Fericească-l scriitorii ...o pagină neroadă.”
- geniul este pus în relaţie cu posteritatea care nu-l va înţelege;
A VIII-A UNITATE: „Poţi zidi ...tot ce ai gândit.”
- geniul este pus în relaţie cu contemporaneitatea care neînţelegându-l îi va
minimaliza viaţa şi opera;
A IX-A UNITATE: „Între ziduri ... şi geniul morţii.”
- revenirea la cadrul iniţial; prezenţa lunii este garanţie a armoniei universale.
ANALIZA TEXTUALĂ
“Când ca-n vis pe toate…”→ meditaţia asupra poeziei ca vis; ea revelează relaţia
umanitate vs. cosmos (efemer vs. etern)
“gene ostenite”→imaginea eului poetic în căutarea adevărurilor lumii;
OCHIUL
⇒ indicele pronumelui inclus în forma verbului “suflu” dezvăluie un lirism subiectiv;
⇒ atitudinea contemplativă e defapt un act de cunoaştere; rememorarea este apanajul
poetului, capabil ca prin anamneză să realizeze regresiunea la origini (regressus ad
uterum);
⇒ ochiul lăuntric continuă căutarea înspre ceea ce e invizibil, insesizabil, adevărul conservat
în fiinţa profundă;
⇒ “luna”→ simbol al închisului lăuntric, stăpână a macrocosmosului;
⇒ momentul actului de inspiraţie poetică: seara→ termenul arhaic ce întăreşte
sentimentul de regresie spre origini, de „illo tempore”; moment magic, echinoxial
(Ioana Em.. Petrescu), mitic pentru că ziua şi noaptea stau în echilibru;
“dar ceasornicul urmează lunga timpului cărare”
↓ ↓
timp profan, fragmentar ce eternitatea curgerii, continuitatea timpului
guvernează destinele, istroric, fluxul timpului care se poate susţine
timp măsurabil, mecanic etern şi continuu şi pe care poetul, inspirat de
lumina luminii îl parcurge
LUNA
⇒ simbol al absolutului;
⇒ “voluptoasa ei văpaie” = călăuză, deschizător de drum
↓
focul purificator care asigură inspiraţia, despărţirea de real şi intrarea în imaginar
⇒ muză inspiratoare ► construcţie vechilor epopei: se invocă muza, poetul considerându-se
pe sine nu destul de puternic pentru a-şi construi versurile;
⇒ „perdelele–ntr-o parte, când le dai…” = cortina se deschide şi apare muza; odaia devine
scena unor întâmplări revelatorii; gesticulaţia poetică pregăteşte motivul lunii ca teatru;
⇒ luna = actor; funcţie de actuaţială
→PLAN VIZUAL
⇒ din cadrul intim, totul se deplasează într-un topos lăuntric prin funcţia actanţială a lunii;
⇒ “noaptea amintirii” = toposul începutului conservat în memorie; desemnează un topos
interior;
4
⇒ “luna scoate o vecie întreagă” = se recuperază amintirile despre începutul lumii, despre
esenţa eternă a lumii;
⇒ se introduce VISUL cu caracter revelatoriu; “durerile trecerii” le simte şi cel care le
revelează;
⇒ “stăpâna mării” – a universului uman. Imagine METONIMICĂ (definirea întregului prin
parte, figură semantică);
⇒ simbol al imensităţii cosmice → “bolta lumii”
LUNA ► simbol al destinului uman reflectat în undele mării;
“Deopotrivă-i stăpâneşte raza ta şi…”
⇒ astrul tutelar al omenirii; guvernează pustiuri, mări singuratice, ţărmuri inflorite, palate
MAREA ► simbol – oglindă a macrocosmosului:
⇒ valurile simbolizează mişcarea oamenilor ce se avântă în viaţă, sub influenţa destinului
→ pur stil romantic: ● ample enumeraţii
● exclamaţii
● hiperbole “mii pustiuri”
● repetiţii
⇒ “sub lumina ta fecioară”: imagina a lunii care aminteşte de „Scrisoarea III” ► luna
preschimbată în frumoasa Malcatun care împreună cu Baiazid dau naştere unui imperiu
imens;
⇒ culoarea alb – aurie ►puritatea feciorelnică a astrului care îndeplineşte o
multitudine de funcţii;
⇒ singurătatea lui pe cer;
⇒ influenţa populară aspra gândiri poetice eminesciene;
⇒ primele versuri ale strofei a doua = viziune panoramică asupra Universului, asupra
Pământului văzute în splendoarea unui imens spectacol;
⇒ privirea îşi îngustează unghiul şi se fixează asupra omului cu destinul său;
⇒ repetiţia “mii de case”: conţine un epitet, o hiperbolă (complexitate imagistică tipic
romantică); sugerează ideea diversităţii umane;
⇒ “gânduri gânditoare” – joc de cuvinte, ideea ludică a reflectărilor: Universul văzut ca
răsfrângere în oglinda microcosmosului; idee de esenţă romantică;
⇒ Lexicul specific unei meditaţii filosofice se îmbogăţeşte cu cuvinte care anunţă satira:
planuri, răboj, neghiob, coji, tarabă, a socoti;
► cuvintele contrastează cu acelea care au dat tonalitatea meditaţiei; tonul se
aspreşte şi anunţă ironia; contrast romantic între meditaţie şi satiră;
⇒ antiteza = procedeu specific romantismului:
5
ANTITEZA
ROMANTICĂ
6
Fiinţa
divină
Titanul
Omul
uscăţiv
CONCLUZIE: geniul este o fiinţă vizionară. Simbolul acestei forţe vizionar – recuperative
este NUMĂRUL.
7
B:
IDEI POETICE
⇒ perechile antinomice arată un univers unitar, în stare de latenţă, în materialul căruia sunt
topite toate cele care vor fi, nediferenţiate / nedeterminate încă:
Fiinţă ≠ Nefiinţă
↓ ↓
lucrul opusul lucrului
⇒ încă nu s-a creat condiţiile care să producă principiul opoziţiei ca principiu al existenţei;
⇒ principiul de constituire al lumii, care separă materialul din care lumea se va construi
lumea este inactiv;
⇒ antiteză lexicală “Când nu s-ascundea nimic, deşi tot era ascuns” (propoziţie
concesivă)→ideatic vorbind e un paradox, lucrurile sunt ascunse şi totuşi la vedere;
spaţiul este acoperit în infinitatea lui de un material care este de aceaşi substanţă cu
spaţiul. Aici stau topoite toate cele care vor fi cândva, deşi azi nu sunt. E materialul
pregenezei – întunericul de care aminteşte Evanghelia lui Ioan, negura eternă, în limbaj
eminescian.
NEGURA ETERNĂ
⇒ ilustrează acest material al pregenezei, contopeşte fiinţa cu nefiinţa, umple infinitul până
la refuz = prea plinul = Nimicul
NIMICUL = PREA PLINUL C.NOICA)
⇒ această materie stă la baza construirii lumii;
⇒ divinitatea este reprezentată ca NEPĂTRUNSUL odihnindu-se în liniştea specifică
începutului;
⇒ imaginea începutului se continuă cu “disertaţia” poetică despre obiectul care n-are
identitate; nu există obiect şi nici conştiinţă care să marcheze existenţa obiectului. Proba
concret materială a obiectului este UMBRA; umbră şi obiect sunt, în liniştea şi echilibrul
pregenezei, unul şi acelaşi.
8
⇒ “colonii de lumi pierdute” – metaforă a lumilor care curg la infinit din izvoarele haosului
primordial;
⇒ “văi de haos” – matricea din care nasc toate. Imaginea kantiană se regăseşte în imaginea
vizuală “roiuri luminoase” (epitet metaforic);
⇒ infinitul surprins într-o stare de curgere devine INFINIRE (C. NOICA);
⇒ antiteza: lumea mare ≠ lume mică determină nimicnicia lumii umane în raport cu măreţia
PATRIEI COSMOS (I.EM.PETRESCU);
⇒ existenţa noastră e fragilă, de aceea Eminescu o compară cu pulberea; deşertăciunea
universului uman e un motiv de inspiraţie biblică (ECLEZIASTUL)
⇒ construcţie anaforică: “avem clipa, avem raza”, subliniază ideea omului ca fiinţă a
limitării spaţio-temporale, fiinţă a destinului;
⇒ momentele începutului şi sfârşitului de lume sunt marcate printr-o structură anaforică care
are rolul de a sublinia ideea poetică;
⇒ voinţa punctului şi nu o voinţă divină; o lume deşartă, o lume ce stă sub pecetea păcatului;
e o energie care-şi manifestă propia voinţă, o transpunere a păcatului originar;
ANALIZA STILISTICĂ
⇒ „Cugetătorul” vede…soarele „trist şi roş”;
roşul este culoarea care sugerează ardere, mistuire; Univesul pare acum cuprins de o
implozie;
⇒ „cum se-nchide ca o rană printre nori întunecoşi” = aglomerări de materie;
fenomenul de închidere / stingere = mişcarea, căderea materiei;
⇒ se întunecă universul şi emisia de lumină este oprită, semn al morţii cosmice;
„Planeţii” – plutesc în spaţiu, rămân pierduţi în gurile de haos, se întunecă;
„frânele luminii, frânele soarelui” – armonia universală redată prin aceste metafore este
anulată de mişcarea rebelă a planetelor;
totul se resoarbe către un punct care atrage toate elementele lumii;
⇒ „ca şi frunzele de toamnă toate stelele-au pierit”- timp al stingerii exprimat printr-o
comparaţie;
⇒ „Timpul mort şi-ntinde trupul” - moartea timpului fragmentar (metaforă / imagine
alegorică) – mitul indian: cobra îşi încolăceşte din nou trupul;
⇒ „Întinderea pustie” – topirea elementelor în materialul unic; imagine vizuală, metaforică
echivalentă cu nimicul iniţial;
⇒ disoluţie în matricea iniţială; negrul orientează către o imagistică nocturnă (Gilbert
Durand, Structurile antropologice ale imaginarului – regim nocturn);
„Noaptea nefiinţei” = NEDIFERENŢIATUL (totul este mistuit), reîntoarcerea în
starea de latenţă poate fi un sfârşit, dar şi un nou început - ideea este redată printr-o
9
metaforă (în acest caz imaginarul eminescian poartă accente diurne şi nocturne în
acelaşi timp, semn al unui spirit romantic);
SATIRA
⇒ debutează cu o complexă structură antitetică:
ANTITEZA
ROMANTICA
NIVEL LEXICAL
NIVEL SIMBOLIC
Unul / una
Talpa / frunţile NIVEL TEMATIC
(desemnează insul
crăieşti (baza Destinul /
comun / esenţa
piramidei sociale / eternitatea cosmică
universală –
vârful)
dezvoltare
⇒ toţi au aceeaşi esenţă – “una”; sunt plămădiţi din aceeaşi esenţă; „unul” = arhetipul,
model după care suntem construiţi, ca oameni comuni. Esenţa pare a fi instinctul egoist de
viaţă/de afirmare care determină individul să se ridice deasupra cu orice riscuri (a se vedea
influenţa filosofiei lui Schopenhauer);
„Fericească-l scriitorul … sub o pagină neroadă”
⇒ instinctul vital îi orbeşte pe oameni şi-i transformă în inşi oarecare, săraci sufleteşte;
⇒ în raport cu ei, geniul e cel preocupat să-şi desăvârşească opera care, speră el zadarnic, va
fi înţeleasă mai târziu;
⇒ întreaga viaţă a geniului se leagă de o idee precum iedera de un arbore; poetul se foloseşte
de o alegorie (la baza căreia stă o comparaţie) pentru ca să definească altruismul şi
vizionarismul geniului (romantism);
IDEILE geniului = simbolice axe ale fiinţei; punţi între lumea existenţei şi lumea fiinţei şi
a fiinţării;
Fiinţa (Archē)
Spaţiu / timp – inexistente; „a fiinţa” I
d
e
i
⇒ Altruismul geniului miră pe toţi; acesta îşi trăieşte viaţa intens, uneori până la anihilarea
propriului eu, în dorinţa de a face ceva pentru ceilalţi; ceea ce îl face incompatibil cu
ceilalţi;
10
⇒ geniul nu poate fi fericit şi nu poate face fericit pe nimeni, spune poetul în fila de
manuscris a Luceafărului;
Bătrânul dascăl = alter ego al poetului; în raport cu acesta se situează pe poziţii antitetice
A. POSTERITATEA
⇒ rămâne totuşi speranţa geniului de a fi înţeles în posteritate;
⇒ adresare la pers. a II-a: “O, rămâi,” poţi….” - indică un alter ego poetic. În mod ironic se
arată că gândurile geniului rămân pierdute în ungherele istoriei şi poate odată, un
cercetător va deschide volumele conţinând ideile uluitoare, dar descifrând limbajul
complicat al acestora, el face un gest de recuperare rece, fără a ajunge al semnificaţiile
adânci ale operei;
⇒ se accentuează tonul IRONIC; de la tonul ton de compătimire; “O sărmane”, se ajunge
apoi la tonul acid-sarcastic când se adresează contemporanilor si posterităţii;
B. CONTEMPORANEITATEA
⇒ contemporaneitatea e plină de ingratitudine, caută în biografia geniului „răutăţi şi mici
scandale” pentru a-l “coborî” la nivelul ei de înţelegere;
⇒ caută fisurile prin care să demonstreze că nu e mai bun decăt ei, caută acele evenimente
ale vieţii geniului, prin care pot să-şi satisfacă orgoliul că şi acesta este legat tot de „o
mână de pământ”;
⇒ alţii vor căuta nu originalitatea ideilor, ci, exploatându-i opera, vor scoate în evidenţă
inteligenţa lor de critici receptori; îşi vor mângâia orgoliul scoţând în evidenţă inteligenţa
lor interpretativă;
⇒ versurile următoare sunt foarte acide; poetul utilizează o gradaţie pentru a exprima
indignarea pe care i-o trezeşte comportamentul unei specii definite prin imaginea
metaforică „muşti de-o zi”;
⇒ toţi sunt unificaţi de acelaş destin:
“Splendid ca o ironie” = comparaţie care marchează, cu aciditate, egalitatea în faţa sorţii
celor două figuri antitetice, atât de diferite prin condiţia lor ontică;
⇒ ritmul expunerii ideilor devine alert, ceea ce susţine forţa satirei ;
⇒ poetul foloseşte detalii de portret caricatural cu tuşe groteşti pentru a accentua satira: „Şi
prostatecele nări şi le umflă orişicine”;
⇒ experienţa însăşi a geniului, pare a fi un fragment rupt din biografia poetului care se vede
neînţeles de ceilalţi;
⇒ satira e dublată de gustul amar al poetului care se judecat precum bătrânul dascăl (acel
alter ego al său).
11