Calendarul iudaic

Calendarul este un sistem de masurare a timpului, care indica durata si subdiviziunile lui. Denumirea de "calendar" vine de la cuvantul latinesc "calendae", care inseamna "a chema", "a convoca", prin care romanii indicau in general prima zi a fiecarei luni, cand toti cetatenii erau chemati in adunarea publica din forum, pentru a li se aduce la cunostinta, prin viu grai, lucrurile de interes public din cursul lunii care incepea.

Primele calendare au luat nastere din nevoia pe care au simtit-o oamenii de a-si fixa in timp sarbatorile religioase si de a introduce o regularitate periodica in ocupatiile lor din viata zilnica. Ele se intemeiaza pe miscarea astrelor pe bolta cereasca, si mai ales pe cea a lunii si a soarelui, cei doi mari luminatori ai cerului, facuti de Dumnezeu si pusi de El spre randuirea vremurilor. "Sa fie luminatori pe taria cerului, ca sa lumineze pe pamant, sa desparta ziua de noapte si sa fie semne ca sa deosebeasca anotimpurile, zilele si anii, si sa slujeasca drept luminatori pe taria cerului, ca sa lumineze pamantul" (Facere 1, 1415).

Cele mai vechi popoare cunoscute in istorie au avut calendare lunare, adica si-au intocmit calendarele dupa miscarea de rotatie a lunii in jurul pamantului. Egiptenii au fost primii care au folosit un calendar solar, adica bazat exclusiv pe miscarea aparenta a soarelui pe bolta cereasca, adica de fapt pe miscarea de revolutie a pamantului. Acest calendar a fost insa perfectionat de romani, prin calendarul iulian, care sta la baza cronologiei moderne.

Poporul evreu numara anii dupa mai multe criterii: fie in functie de iesirea din Egipt, fie in functie de fondarea statului evreu, fie in functie de zidirea Templului din Ierusalim, fie in functie de anii de domnie ai unor regi israeliti sau straini.

Calendarul iudaic

Pentru calcularea timpului si intocmirea calendarului, evreii s-au folosit de cunostintele dobandite de la popoarele vecine: de la egipteni, de la asiro-babilonieni, de la greci si de la romani.

Ca si la babilonieni, anul iudaic era unul lunar, adica era impartit in luni, in functie de miscarea lunii pe cerul noptii. Calendarul iudaic era insa si solar, element imprumutat de la egipteni, el cuprinzand inca o luna, intercalata in celelalte. Anul lunar insuma un total de 354 de zile, in vreme ce anul solar insuma un total de 365 de zile.

Datorita repetarii regulate a anotimpurilor, anul, numit "Sanah", a fost impartit in 12 luni, unele avand cate 29 de zile, iar altele cate 30 de zile, toate lunile insumand 354 de zile. La un interval de 2-3 ani, in calendarul iudaic era intercalata o noua luna, a treisprezecea, spre a se pune in armonie anul lunar, cu cel solar.

Luna a treisprezecea, avand 29 de zile, nu era adaugata intotdeauna in aceeasi perioada din an, ci ea era asezata in functie de coacerea orzului, care avea loc la 14 Nissan, in asa fel incat in ziua de 16 Nissan (a doua zi de Pasti) sa poata fi adus la Templu snopul de orz, ca ofranda pentru inceperea secerisului.

Pana la exil, numai o parte dintre lunile anului aveau nume propriu: prima luna (luna spicelor); a doua luna (luna luciului); a saptea luna (luna inundatiilor); a opta luna (luna fructelor). Dupa exil insa, toate lunile au fost numite cu denumiri babiloniene: aprilie (Nissan), mai (Iyar), iunie (Sivan), iulie (Tamuz), august (Ab), septembrie (Elul), octombrie (Tisri), noiembrie (Marhesvan), decembrie (Kislev), ianuarie (Tebet), februarie (Sebat), martie (Adar).

In vechime, anul celendaristic iudaic incepea in toamna, potrivit credintei ca sarbatoarea culesului recoltei simbolizeaza sfarsitul anului. "Sa tii apoi sarbatoarea secerisului si a strangerii celor dintai roade ale tale, pe care le-ai semanat in tarina ta, si sarbatoarea strangerii roadelor toamna, cand aduni de pe camp munca ta" (Iesire 23, 16).

In vremea lui Moise, anul calendaristic iudaic va incepe primavara. "Apoi a grait Domnul cu Moise si Aaron in pamantul Egiptului si le-a zis: Luna aceasta sa va fie inceputul lunilor, sa va fie intaia intre lunile anului" (Iesire 12, 1-2).

Ambele inceputuri ale anului calendaristic iudaic vor fi pastrate insa, primul fiind pus in legatura cu anul economic, iar cel de-al doilea, cu anul religios. Anul economic incepea in luna Tisri, cand se praznuia Sarbatoarea Corturilor si se incepea numaratoarea anilor sabatici si jubiliari, iar anul religios incepea in luna Abib, in care se praznuiau Pastile.

La evrei, ca si la celelalte popoare vecine, anul era impartit in perioade mari de timp (anotimpuri), potrivit celor doua echinoctiuri si celor doua solstitii. Datorita elementului agricol, introdus in calendar, evreii imparteau anul insa in sase parti: iarna, toamna, frigul, secerisul, vara si caldura. Datorita climei din Tara Sfant, adesea erau amintite numai doua anotimpuri: iarna si vara. "De acum, cat va trai pamantul, semanatul si seceratul, frigul si caldura, vara si iarna, ziua si noaptea nu vor mai inceta!" (Facere 8, 22).

La evrei, ziua incepea seara, potrivit aparitiei lunii pe cer, aspect pastrat si in calcularea zilelor liturgice, cu profunde semnficatii religioase. Ca si anul, inainte de exil, pe langa seara si dimineata, ziua era si ea impartita in sase parti: zorile, dimineata, caldura

zilei (ora 9), amiaza, amurgul, seara. La randul ei, seara era dubla, ambele parti ale acesteia fiind situate inainte de apusul soarelui. Intre cele doua seri se aprindea candelabrul din Templu, se tamaia Sfanta si se injunghoa mielul pascal. Dupa exilul babilonian, evreii au impartit ziua in patru parti egale, fiecare parte avand cate trei ore. Partile zilei incepeau la orele 1, 3, 6, 9, dupa cum vedem astazi in slujba Ceasurilor. Mai tarziu, evreii vor prelua de la babilonieni impartirea zilei in 12 ore.

La randul ei, noaptea era impartita separat de ziua. Evreii imparteau noaptea in doua jumatati sau, mai adesea, in trei stari de veghe (straji): prima straja (de la apusul soarelui si pana la miezul noptii), a doua straja (de la miezul noptii si pana la cantacul cocosului), a treia straja (de la cantatul cocosului si pana in zorii zilei). De la romani, evreii vor prelua impartirea noptii in patru parti egale, astfel: seara (pana la ora 9), miezul noptii (pana la ora 12), cantatul cocosului (pana la ora 03) si dimineata (pana in zori).

La evrei, un grup de sapte zile formeaza o saptamana, ultima zi fiind sambata (sabatul). Zilele saptamanii nu au nume proprii, ci sunt numarate in functie de pozitia lor, dupa sambata: ziua intai, ziua a doua, etc. In stransa legatura cu saptamana stau marile praznice, precum: Cincizecimea, numita si Saptamana Saptamanilor; anul sabatic, adica fiecare al saptelea an; anul jubiliar, adica fiecare al 50-lea an.

Teodor Danalache