Despre rationalitate si irationalitate strategica

de PAUL DRAGOS ALIGICA

75 vizualizari din 21.02.2013 | Nu exista comentarii
Thomas Schelling - Premiul Nobel in Economie, 2005
Acordarea Premiului Nobel in Economie in 2005 lui Thomas Schelling a reprezentat, inainte
de orice, recunoasterea contributiei spectaculoase si diverse adusa de acesta la dezvoltarea
stiintelor sociale prin utilizarea teoriei jocurilor (teoria matematica a deciziilor
interdependente), ca instrument al unei mai bune intelegeri a mecanismelor si strategiilor
conflictului si cooperarii - doua fenomene centrale in economie, politica si afaceri militare. In
acelasi timp insa, premiul a avut o semnificatie aditionala: el a reprezentat recunoasterea
relevantei unui grup special de ganditori, care, incepand din anii 50, au reinnoit radical stiinta
si arta gandirii strategice, cunoscuta prin operele lui Sun-Tsu sau Clausewitz, redefinind-o in
termenii teoriei jocurilor si formuland astfel un avatar contemporan al acestei traditii, sincron
evolutiilor intelectuale si tehnologice ale secolului XX. Lucrand in centre de cercetare
asociate Pentagonului sau think-tank-uri precum RAND Corporation sau Hudson Institute si
angajati profund in procesul de a articula strategia nucleara si elementele logistice si
operationale ale Razboiului Rece, Thomas Schelling, Herman Kahn, Bernard Brodie si colegii
lor au creat, practic, o noua cultura strategica, un nou vocabular si o noua modalitate de a
gandi probleme concrete de strategie militara si geopolitica. Azi, in absenta familiaritatii cu
aceasta cultura si limbajul ei, o buna parte din deciziile si discursul comunitatii strategice este
ininteligibila. Aceasta explica de ce, de pilda, discursul lui Donald Rumsfeld, un produs tipic
al acestei culturi (el fiind un apropiat al lui Herman Kahn, autorul celebrei fraze a gandi
strategic inseamna sa ai capacitatea de a gandi ceea ce este de negandit -thinking the
unthinkable) a provocat atatea perplexitati si frustrari unei mass-media, incapabile sa situeze
si sa inteleaga sensul si contextul necunoscutelor cunoscute si cunoscutelor necunoscute
cu care Rumsfeld isi presara interventiile.
Acordarea Premiului Nobel lui Schelling a venit ca o dubla surpriza. Pe de o parte, conform
standardelor academice curente, asteptarile erau ca premiul sa fie acordat pentru contributii
mai formale, mai abstracte si mai putin aplicate. Pe de alta parte, tipul de aplicatii in care
Schelling a excelat a fost de multe ori foarte controversat. Ganditorii exemplificati de
Schelling, obisnuiti sa functioneze in traditia lui a gandi ceea ce este de negandit, au o lunga
istorie de scandaluri generate de pozitii ce au incalcat tabuuri profunde si comoditatea
intelectuala a contemporanilor: razboaie totale, strategii de distrugere sistematic-rationala,
planificarea unor catastrofe nucleare si strategiile post-catastrofa, mecanica escaladarii
conflictelor, maximizarea eficientei folosirii armelor de distrugere in masa, deceptie,
minciuna si irationaliate ca factori politici, arta coercitiei, teoria si practica santajului sau
analiza utilizarii politice a nebuniei, toate au facut parte la un moment dat sau altul din
portofoliul lor analitic, provocand indignare si proteste. Dar, asa cum spunea Herman Kahn,
faptul ca intoarcem capul si ne facem ca nu vedem nu inseamna ca toate aceste probleme si
provocari nu exista si ca nu ne confruntam cu ele in fiecare clipa. Si, mai ales, nu confera nici
o superioritate morala celui ce ii acuza pe aceia care iau in serios studierea acestor probleme.
Tabuurile si pudoarea intelectuala in aceasta privinta nu fac decat un singur lucru: prin refuzul
de a le aborda lucid, ne lasa nepregatiti in fata lor.
Iata de ce, avand de ilustrat intr-un spatiu restrans contributiile exceptionale ale lui Thomas
Schelling, este frustrant, dar scuzabil ca renuntam la subtilele si penetrantele sale analize
vizand insesi fundamentele gandirii strategice, precum problema coordonarii interpersonale in
absenta comunicarii sau spectaculoasa tema a coordonarii intrapersonale, adica intre eul
prezent si cel viitor al aceluiasi actor social. Alegem, in schimb, doua teme ce fac atingere cu
aceasta zona mai delicata, etern sabotata intelectual de ideologi rupti de realitate, moralisti
improvizati, protestatari de vocatie sau pur si simplu de oameni bine intentionati, dar prost
informati: mecanica rationalitatii in confruntari totale de tipul razboiului nuclear si dinamica
rationalitate-irationalitate in situatii strategice. Facand aceasta alegere, ramanem insa cu
regretul ca nu putem atinge si alte teme conexe, cum ar fi aplicarea teoriei negocierii la logica
tratatelor privind clima globala, un domeniu in care Schelling a expus atat incoerenta
majoritatii solutiilor propuse pentru stoparea incalzirii globale, cat si absenta unei intelegeri
elementare intre adeptii unor solutii de tipul Protocolului de la Kyoto a conditiilor si
consecintelor strategice implicate de propriile propuneri.
Paradoxul echilibrelor strategice
Modul in care Schelling a aratat ca pana si in cele mai radicale si distructive confruntari
strategice se pot crea, in mod paradoxal, prin simpla logica a confruntarii si amenintarii
reciproce, puncte de echilibru si elemente de cooperare si consens intre cele doua parti
constituie o ilustrare antologica a gandirii strategice la lucru. Importanta acestor idei este greu
de exagerat, ele influentand profund strategia nucleara a SUA si URSS. In linii mari, la
inceput, strategia nucleara era vazuta ca o cursa pentru administrarea primei lovituri.
Avantajul strategic, spuneau analiza si doctrina asociata ei, sta de partea celui ce loveste
primul. Analizele de tipul celor facute de Schelling diferitelor pattern-uri de rationalitate
strategica rastoarna insa aceasta logica. Un exemplu simplu: daca rusilor, spune el, le este
creata certitudinea ca, daca initiaza un atac nuclear, SUA vor reusi sa mentina operationala o
capabilitate de contralovitura la fel de puternica, ei se vor abtine de la a initia atacul. Aceeasi
logica functioneaza si pentru americani. Se ajunge astfel la un echilibru al amenintarii si
terorii. Daca logica primei lovituri impingea spre o lovitura cat mai rapida, alimentand o
spirala a tensiunii intre cei doi adversari, logica celei de-a doua lovituri impinge spre
retinere. Atata timp cat un principiu de rationalitate primeaza, iar SUA si URSS isi
semnaleaza reciproc ca au capacitatea de a administra o contralovitura, putem sta linistiti -
avem posibilitatea sa folosim inarmarea nucleara ca instrument al pacii. Aceste concluzii au
dus la refocalizarea strategiei SUA de la doctrina initierii unei lovituri masive in cazul
detectarii oricarei miscari interpretabile ca preambul al unei lovituri initiate de sovietici, la
doctrina crearii, mentinerii si semnalizarii continue a existentei unei capabilitati credibile de a
administra o contralovitura. Asa cum era de asteptat, sovieticii s-au aliniat noii situatii. Altfel,
fascinatia pentru atacul surpriza a fost anihilata, iar centrul de gravitate s-a mutat, de la
incordarea de a nu fi victima unei surprize si de la cursa de a fi primul ce loveste (teoria
loviturii decisive), catre un sistem de monitorizare si semnalizare reciproca. Si astfel s-a ajuns
ca cel mai important eveniment al celei de-a doua jumatati a secolului XX sa fie unul care nu
a avut loc. Cu aceste cuvinte, Schelling a insumat aceasta impresionanta realizare strategica:
absenta unui razboi nuclear intre cele doua superputeri ale Razboiului Rece, in conditiile unui
cvasi-consens ca acest razboi era inevitabil. Gandirea strategica a gasit o cale de a naviga intre
isteria si disperarea celor ce nu vedeau decat nori si ierni atomice si impetuozitatea celor ce
spuneau daca trebuie sa lovim maine, de ce sa nu o facem astazi, si daca o facem azi, de ce
nu imediat. Avem, deci, un exemplu tipic de analiza si paradox strategic de tipul celor
iluminate de teoria jocurilor: modul in care doi jucatori rationali se intalnesc intr-un echilibru
contraintuitiv, generand o situatie stabila, ce evita distrugerea mutuala prin calibrarea
amenintarii cu distrugerea mutuala.
Este foarte important insa de notat ca totul depinde in acest joc de o conditie sine qua non:
procesul functioneaza prin premisa unei rationalitati comune. Altfel spus, cei doi jucatori se
misca in aceiasi parametri de gandire logica, pot si vor sa comunice prin semnale strategice
interpretabile intr-o grila comuna, iar valorile cu care evalueaza situatiile si obiectivele sunt
relativ similare. De pilda, ambii aleg stabilitatea conflictului, prefera viata mortii, accepta
decodarea si interpretarea semnalelor strategice ca proces central, delimiteaza programatic
ideologia de realitatea strategica, separand diagnosticul strategic de propriile dorinte si obsesii
s.a.m.d. Si aici este marea problema: ce se intampla cand aceste conditii nu sunt indeplinite?
In ciuda diferentelor dintre ele, URSS si SUA functionau in planul aceleiasi logici si al
aceluiasi sistem de principii strategice. Comunistii erau totusi o excrescenta politica a
civilizatiei occidentale. Cu ei se putea comunica si negocia. Iar faptul ca, pierzand Razboiul
Rece, n-au ales sa se prabuseasca aruncand odata cu ei lumea in aer, ci au adoptat in schimb o
linie rationala si in ultima instanta civilizata, este confirmarea unica si categorica a acestei
realitati. Lucrurile nu stau insa astfel cu noile provocari ce au urmat Razboiului Rece. Intr-
adevar, terorismul islamic, provocarea majora ce a venit sa umple perioada de tranzitie pana
la (din ce in ce mai probabila) mare confruntare dintre China si Occident, aduce cu el o
rasturnare de situatie.
Provocarea irationalitatii rationale
Aplicand logica lui Schelling, prima si cea mai importanta observatie este ca, odata cu
preeminenta terorismului jihadist in plan geostrategic, echilibrul rationalitatii contrabalansate
de irationalitate este bulversat. Logica si valorile actiunilor strategice jihadiste functioneaza ca
exceptii la standardele cu care ne-a obisnuit Razboiul Rece. Ele ilustreaza perfect si profund
notiunea de razboi asimetric si explica de ce au provocat atatea dezbateri si agitatie in
comunitatea militara si de securitate occidentala. De pilda, dincolo de atitudini precum faptul
ca nu se face diferenta intre civili si militari, guverne si populatii si nu se respecta conventii
ale razboiului considerate naturale de occidentali, la nivelul cel mai fundamental, teroristii
se bazeaza pe un principiu strain occidentalilor, si anume larga utilizare a doctrinei preferintei
mortii in fata vietii, culminand cu folosirea sistematica a sinuciderii ca instrument ofensiv.
Paradigmatic in acest sens este ca, in filosofia lor de lupta, conceptul central este dulcea
alternativa. Conform acesteia, jihadistul nu poate da gres, el fiind confruntat cu cea mai
frumoasa optiune din viata unui muritor: victorie sau moarte in lupta. Contrastul cu soldatul
occidental, pentru care viata si protectia vietii camarazilor sunt un principiu al intregului
training si filozofii de lupta, este evident. Mai mult, devierea de la standardele strategice
occidentale este proiectata la nivelul intregii strategii a Jihadului. Insasi notiunea de
negociere, centrala culturii strategice occidentale, este structuralmente dinamitata atata timp
cat instaurarea Califatul Mondial este obiectivul unic, ultim si nenegociabil. Aceasta
irationalitate, in zeci de forme tactice si contextuale, penetreaza gandirea si atitudinea
teroristilor islamici. De aici o radicala schimbare de peisaj strategic.
Au Schelling si scoala sa de gandire ceva de spus despre acest tip de probleme? Nu trebuie sa
fie o surpriza ca marea generatie a strategilor Razboiului Rece a teoretizat astfel de situatii
inca din anii 60. Analiza situatiilor strategice de acest tip a generat o intreaga subliteratura cu
titluri ca Arta coercitiei, Teoria si practica santajului, Analiza politica a nebuniei, la care
Schelling a avut o contributie decisiva, alaturi de autori precum O. Morgenstern, H. Kissinger
sau D. Ellsberg. Rezultatele sunt extrem de interesante, confirmand ca introducerea
elementelor de irationalitate rastoarna situatiile strategice in favoarea actorului care le
introduce. Daca agentul rational A este confruntat cu B, care este imprevizibil si irational intr-
un mod strategic si controlat, atunci agentul A pierde avantajul strategic. Aceste concluzii,
spune Schelling, incurajeaza construirea de situatii de irationalitate rationala. Insasi simpla
proiectare a imaginii de irationalitate, de impredictibilitate sau chiar de nebunie iti confera un
avantaj. Exemplele abunda. De la filmele de actiune unde Mel Mad Max Gibson clameaza
daca nu arunci arma, sunt suficient de nebun sa fac sa sarim in aer, pana la banale momente
ale vietii de zi cu zi unde partenerii conjugali ajung sa-si stabilizeze relatia pe strategii de
acest tip, in care ea sau el cedeaza pozitia pentru a evita o noua criza de isterie, lesin etc., toate
aceste situatii se revendica de la aceeasi familie de pattern-uri strategice. Si pentru ca in
strategie perceptia conteaza la fel de mult ca si actul sau capacitatea de a actiona, cultivarea
deliberata a reputatiei de irationalitate (sau, si mai bine, de usoara irationalitate aleatoare)
devine centrala in astfel de jocuri strategice. Temele tangente studiate de Schelling sunt si
extrem de relevante in acest sens. De exemplu, distrugerea podurilor si cailor de retragere din
spatele frontului inaintea unei batalii decisive si apoi difuzarea larga catre adversari a
informatiei privind aceasta decizie reprezinta o ilustrare perfecta a unui pattern strategic din
aceeasi famile.
Chiar si o superficiala trecere in revista arata cat de centrala este in strategie confruntarea
dintre rationalitate si irationalitatea rationala. Discutiile privind modalitatile prin care se
poate contrabalansa irationalitatea rationala constituie astfel unul dintre cele mai
spectaculoase domenii dezvoltate la marginea teoriei jocurilor. Implicatiile acestei literaturi
sunt enorme. Ea ofera o cheie de intelegere a unui registru larg de situatii conflictuale, de la
interactiuni conjugale la intelegerea gramaticii razboiului contra terorismului islamic. De
pilda, este stiut ca surpriza loviturii de la 11 septembrie si nebunia declararii Jihadului
global s-au bazat pe presupozitia ca americanii nu vor avea curajul sa intervina in inima
teritoriilor islamice, ca rationalitatea lor ii va face sa ezite in fata faptului ca stiau ce dificultati
vor intampina acasa si in lume si ce forte ale irationalitatii vor intalni acolo. De la bun
inceput, jihadistii au incercat, in iesirile lor publice, sa-si consolideze o reputatie de nebuni
pentru cauza lor si de practicanti ai irationalitatii rationale a dulcei alternative. Raspunsul
strategilor americani a aruncat in aer presupozitiile jihadistilor, surprinzand la randul sau prin
irationalul interventiei decisive in mijlocul cuibului de viespi si prin demonstrarea
capacitatii de a pune fata in fata, fara rezerve, soldatii ce prefera viata cu fanaticii ce
imbratiseaza dulcea alternativa. Este greu de spus care ar fi putut fi alternativa la aceasta
mutare - altfel decat tot o varianta ai ei, mai moale insa, mai indirecta si foarte probabil mai
ineficienta. Conform logicii teoriei strategice, absenta ei ar fi dus foarte probabil la cimentarea
unei forme de santaj geopolitic sistematic din partea agresorilor (asa cum esecul ei va duce
foarte probabil in aceeasi directie). Mai mult, odata identificata ca practica fezabila si
productiva, aceasta strategie a santajului terorist ar fi fost imitata rapid si de altii,
generalizandu-se. In final, confruntarea ar fi fost oricum inevitabila, insa, prin amanarea ei,
costurile, pierderile si sansele de succes ar fi aratat cu totul altfel. Pe scurt, cheia de
interpretare oferita de ideile lui Schelling si ale scolii de gandire careia ii apartine nu numai ca
ne pune in lumina miezul strategic al evenimentelor, dar, in acelasi timp, ne si ajuta sa
construim si sa evaluam scenariile contrafactuale sau viitoare ale acestor evolutii. Ceea ce
functioneaza in cazul interpretarii strategiei conflictului militar functioneaza si in alte
contexte. Importanta este stapanirea grilei de decodare si reconstructie conceptuala a
situatiilor. Articuland si aplicand unele dintre cele mai importante elemente necesare
construirii acestor grile, Thomas Schelling ne-a oferit nu numai posibilitatea de a ne intelege
mai bine adversarii si partenerii, dar, in acelasi timp, ne-a pus in fata o oglinda prin care ne
putem intelege mai bine pe noi insine. Ca fiinte umane, ca membri ai societatii, ai
organizatiilor, ai familiei si chiar in relatie cu noi insine sau cu Dumnezeu, suntem in ultima
instanta entitati profund strategice. Arta si stiinta strategiei - adica arta si stiinta administrarii
rationale a scopurilor si mijloacelor ce ne ghideaza deciziile si actiunile - sunt in ultima
instanta forma cea mai profunda a cunoasterii si intemeierii de sine.