Incercare 3 !! publica in Scribd !

cine schimbat
textul in scribd ??

SPRE ADEVĂRATUL

Dr. dc. Ovidiu Vuia

SUB ZODIA CĂRŢII ŞI A STUDIULUI
- CU PAMFIL ŞEICARU ÎN EXIL -
Vol. I-III - 1036 pagină

Prima falsificare Editura ALMAROM, Râmnicu Vâlcea, 2003,

director d-l Sztojka (5.000 € pentru nimic)
Falsificare două: Societatea cultural-ştiinţifică ADSUMUS,
Oradea, 2007, d-l Octavian Blaga (4.800 € pentru nimic)

……In volumul III lipseau de 140 de pagini de corectura, pe linga aceasta şi

scrisorile originale de la Pamfil Şeicaru şi cărţi de la Pamfil
Şeicaru. Din fericire exista inca manuscrisul original. In volumul III
capitolul 13 a fost schimbat numele Christian W. Schenk cu altul. ….

Enigmă: Motiv pentru misterul mortii lui Ovidiu

Vuia ?

Original şi falsificare, Vol. III, pagină 898

Text: manuscrisul original !

13. Cum l-am cunoscut pe dl. Christian W. Schenk

Pe un poet din ţară trecând pe la mine, prin Iunie 1985, îmi pare,
l-au durut singurătăţile mele. Şi-atunci mi-a spus că
trebuie să-l cunosc pe Christian Schenk, neamţ de origine, din
România, dar care scriind poezii în limba română poartă în
piept o inimă de dac.

El a plecat şi eu n’am insistat, n’a fost să fie să ne

cunoaştem cu acea ocazie. A mai trecut un an înscris
de mâna timpului, veşnic bătrână dar şi mereu nouă,
până vizitându-mă de data aceasta un sculptor din Timişoara, la
câteva zile mi-a adus la cunoştiinţă că suntem invitaţi la
domnul Christian Schenk - pe-atunci nu se lăuda cu
titlul de doctor - undeva lângă Mainz la Kastellaun, la un cenaclu
literar.

Desigur, numele mi-a amintit de favoritul ce mi l-a recomandat

prietenul meu din ţară, pe care îl considera elevul său preferat
într’ale Poeziei, prevăzută de Goethe în actul III al părtii a doua a
lui Faust prin căderea lui Euphorion/Byron, neastâmpăratul copil
al lui Faust şi al frumoasei Elena, eroină a lui Homer, dar
readusă pe pământ de Forkias/Mefisto pentru a fi soţia erosului
goethean.

Bineînţeles mă bucuram că am să-l cunosc pe dl. Schenk, dar în

principal ardeam de dorinţa de a lua parte la atare
întâlnire, Symposion platonic, tocmai pentru a
demonstra lumii, adică nouă, că sacrul cult al Poeziei nu putea să
se stingă niciodată, dovada o aduceam prin prezenţa noastră, la
masa tăcerii a Poeziei, de-apururi vie.

Nu ştiam pe atunci cât de mult voi regreta această

aventură ce va putea fi numită oricum, numai spirituală, nu.

Deschiderea cenaclului a aparţinut gazdei care a dat citire

unor poezii cu substrat medical ajungându-se până la
şorţul maţului (epiplon), ceea ce îmi amintea că dl.
Schenk era stomatolog şi mă obligă să scriu că a mai schimbat
subiectul dar nu şi elementele descriptive ale jocului,
ceea ce mi-a produs o penibilă impresie, însoţită de
senzaţii de greaţă. Se putea susţine că nivelul respectivelor
versuri nu atingea nici pe departe nivelul a ceea ce ar fi putut să fie
acceptat drept, poezie.

Urmam la lectură, dar având în vedere atmosfera apăsătoare

provocată de aiurelile dlui Schenk, m’am lăsat îndelung rugat, nu
fiindca îmi plăcea să joc rolul de primadonă, dar eram convins că
nu mai puteam continua, după ce autopsia celuilalt jignise total
Poezia, scrisă cu literă mare ca pe numele lui Dumnezeu.

Am uitat să menţionez că pe lângă noi doi şi sculptorul, mai

era de faţă un domn ce-şi dădea aere de critic sever, subliniind
valoarea poeziei citite de dl. Schenk, ori asta m’a enervat cumplit,
dar după atâtea insistenţe m-am hotărât să citesc poezia
Acropole şi sincer să fiu am refuzat să dau atenţie
“distinsului” critic, lipsit total de harul celui ce
pricepe poezia ca pe un cântec vrăjit al inimii. Senzaţia
pe care o dădea se compara cu a unei moluşte lipicioase, şi
când l-am văzut prezentat de dl. Iosif C. Drăgan ca făcând
parte din elita intelectualilor exilului românesc, mi-am dat seama
de unde venea repulsia mea, intuisem în el pe colaboratorul, fără
doar şi poate, de propagandist al regimului comunist din
România stabilit în exil, de fapt umbra fidelă a aceluiaşi Drăgan,
de unde tendenţioasele lui laude, în bună parte, omul de
afacere “găzarul” şi le adresa ui însuşi.

În sfârşit, pentru a nu scurta prea mult din durata

cenaclului am început să discutăm despre lucruri anodine, fiind
surprins (curios) cel puţin că dl. Schenk în calitatea sa de gazdă
n’a depus efortul de a ne servi măcar cu o ceaşcă de cafea.
Totuşi, nu peste mult, domnul critic, molusca
lipicioasă, şi-a pierdut răbdarea şi ne-a rugat să dăm
atenţie revistei editate de el şi ne-o pune intenţionat
exact la sumar ca să putem citi colaboratorii ei. Domnul ne-a
atras atenţia că publicaţia poartă titlui de Convergenţe, iar el
se numeşte C. Michael-Titus şi ne stă la dispoziţie dacă
vrem să colaborăm la ea, domiciliul său fiind la Londra.

Şi fiindcă începusem să trec în revistă autorii respectivi nu mi-a

fost greu să constat că alături de comunişti notorii din ţară în
frunte cu Eugen Barbu, se aflau şi nume din exil, ceea ce m’a
determinat să înţeleg, cu toată claritatea, rostul acestor
“Convergenţe”, privind aducerea celor din exil la matca
stăpânilor din ţară, legătura înfăpuindu-se întâi între scriitorii
celor două părţi, urmând ulterior după compromiterea celor
dintâi, să li se împărtăşească şi binecuvântarea
partidului comunist.

Să recunoaştem cât de perfide erau manevrele

propagandei comuniste din ţară, dacă el e au ajuns să se
manifeste în casa dlui Schenk, neamţ din România care cu
voie sau fără voie, se erija în colaboratorul cinstit, fără prihană
al comuniştilor români. Interesant că dupa Decembrie 1989,
numele lui Michael-Titus a dispărut de pe scena exilului de parcă
l-ar fi înghiţit pământul. Fapt ce ne determină să presupunem că
cu numele lui adevărat, şi nu format din simple pronume, astăzi
ocupă un loc de academician în ţară, ori alt post de funcţionar
de stat al noului regim, neocomunist.

Nu mai vreau să-mi amintesc decăt de numele lui Eugen Barbu

trecut în revista “Convergenţe” pe ceilalţi îi las în grija
cercetătorului de măine să-i citeze, în mâini cu celebra revistă a
dlui Michael-Titus, onorabilul cetăţean român stabilit la
Londra.
Iată însă că în acele momente mă simţeam atras în cursă în
casa dlui Schenk, de unde infuriat am îndepărtat revista până
atunci aflată în faţa mea, mai precis am aruncat-o în
direcţia dlui Michael-Titus, asigurându-l că eu nu am
venit la cenaclu literar ca să aprob cine ştie ce convergenţe,
n’am fost comunist în ţară, nu voi fi nici în Germania, unde
mă bucur de o totală libertate spirituală. N’am adăogat prea multe
fiindcă deja îmi îmbrăcasem paltonul şi mă grăbeam să
părăsesc locuinţa, trântind uşa puternic după mine. De
unde se vede bine conturat unul din procedeele tipic inumane
comuniste, de a încerca să momească cetăţeanul cinstit, care
şi-a găsit rosturile într’o ţară străina, în timp ce într’a sa a trăit
mereu sub cnutul greu al robiei bolşevice. (După convingerile
mele, lupta dintre comunişti şi cei din exilul anticomunist a
corespuns unui război, în care cei ce au trecut dincolo,
indiferent din ce motive şi că se chemau un Mircea Eliade sau
Drăgan totuna au săvârşit un act de trădare, din punctul
nostru de vedere întărind poziţiile duşmanului comunist.
Asta e o lege pe care nimeni nu are dreptul să o calce,
deşi după concepţia unor exilaţi generalii se bucurau
de privilegiul de a trăda pe când soldaţilor li se cerea să-
şi jertfească dându-şi viaţa în primele rânduri. Dar mă
întreb unde e logica, de pildă a unui domn cu numele Caranica,
preaslăvind faptele lui Mircea Eliade pe care-l declara o galaxie pe
cerul omenirii? Dar mă întreb ce valoare ar mai avea această
formidală nouă galaxie întrupată de un singur om, dacă ea îşi
risipeşte razele pe emisfera cealaltă a marii întunecimi?
Mircea Eliade s’a compromis rău de tot atunci când a dat un
interviu bravului pioner al comunismului, Adrian Păunescu, în
zadar a încercat să-şi retuşeze imposibila vânzare, dar
oare nu trebuia să ştie aprioric ce putea să-l aştepte
prin colaborarea dată? Acest spirit al dezbinării, chiar şi în
faţa celei mai evidente realităţi, după unii spiritul nostru
atavic tracic, ne-a făcut şi ne face în continuare mult rău.

Aş mai adăoga faptul că după vijelioasa mea plecare, pe

oaspetele meu sculptorul, l-au adus la Giessen cu maşina dnii
Schenk şi C. Michael Titus şi s’au oprit în faţa casei
mele în speranţa că le-aş mai fi putut întinde o mână
prietenească, dar au plecat dezamăgiţi. Ulterior sculptorul
încântat ca tot românul, că Michael-Titus i-a promis să-i
organizese o expoziţie la Londra, satisfăcut că a pus mâna pe
un atare chilipir, mi-a transmis părerea lor, de altfel şi a lui, că
nu i-am tratat deloc civilizat! I-am răspuns fără a ocoli adevărul
că eu nu colaborez cu cei pe care i-am lăsat de mult în urmă, pe
mine nu mă pot cumpăra cu preţul - mă refeream la
oportunismul său, tipic intelectualului servil din ţară - unei
expoziţii ce mi-ar oferi-o chiar şi la Londra. La urma
urmelor, nu pretindeam decât respectul duşmanilor
pentru atitudinea mea, cât timp nici eu nu le-o
tulburam pe a lor. (Sunt convins, că singurătăţile mele
mult accentuate după Decembrie 1989, se datorează faptului
că mi-am păstrat neştirbite convingerile, care de fapt nu
erau numai ale mele dar şi ale acelora care astăzi nu
mai sunt, dar ne-au lăsat credinţa lor - de la care nu mă abat
- că ci numai clădind pe ea, ca pe umerii unor cariatide ale
Veşniciei, vom reuşi să înălţăm altarul Româniilor albe de
mâine, cum le-a visat poetul desţăraţilor, Aron Cotruş).

Bineinţeles că pe cei doi, fizic niciodată nu i-am mai întâlnit,

doar dl. Schenk mi-a transmis că nu-mi va ierta jignirea ce i-am
adus-o, cât va trăi. Dar de asta puţin mi-a păsat şi îm pasă.

Şi dacă am descris întâmplarea de mai sus, vreau să se reţină că

în casa dlui Schenk l-am cunoscut pe C. Michael Titus remarcat
prin publicaţia Convergenţe, ca om al Bucureştiului
infiltrat printre exilaţi, dacă n’a fost chiar agentul regimului
comunist din România.

Ori trăirea mea de odinioară devine deodată actuală, datorită

faptului că nu ştiu cum, primesc o scrisoare de la o
persoană, care probabil a ţinut să mă informeze despre noile
activităţi ale aceluiaşi domn Schenk, de altfel
cunoştinţa mea de dinainte de revoluţia tinerilor
români din Decembrie 1989.

Înainte de toate constat că dr. Christian Schenk poartă titluri

venerabile pe care le scrie sub numele său: membru al Uniunii
Scriitorilor, membru al Academiei şi cetăţean de onoare al
oraşului Cluj. Trebuie să înţelegem că în câţiva ani dl.
Christian a făcut un asalt extraordinar, toate distincţiile
respective le are de la Instituţii româneşti chiar dacă
el nu menţionează acest lucru e vorba de Academia română şi
de Uniunea Scriitorilor români.

În scrisoarea respectivă dr. Christian W. Schenk se adresează unui

poet al exilului Băleanu rugându-l să-i trimită 15-20 poezii, de
urgenţă, pentru o antologie a poeţilor de limbă română trăitori
în Germania şi Scandinavia, care va apare până în vară.
Fondurile pentru carte au fost deja aprobate de Ministerul Culturii.
Cartea va apare în limba română, sub egida Uniunii Scriitorilor din
România, antologator şi redactor de carte fiind Valeriu
Stancu, redactorul şef al revistei Cronica, la fel şi
conducătorul editurii Cronica din Iaşi în care va apare
celebra antologie.

Ceea ce nu scrie dl. Schenk dar este evident, el joacă rolul de

redactor şef, ca bun cunoscător al poeţilor din Germania,
printre care el ocupă desigur locul de frunte.

Cu această ocazie în legătură cu publicarea antologiei poeţilor

români din Germania şi Scandinavia, ne permitem să
punem următoarele întrebări:
1. De ce, din ce motive, cei din ţară pentru a nu ştiu a câta
oară, se bazează pe vechile lor legături comuniste, cum sigur le-a
reprezentat şi dl. dr. Schenk. Sub regimul comunist
acesta a vizitat sistematic România, iar casa lui din
Germania era deschisă în primul rând scriitorilor din ţară
care o ajutau pe dna Schenk să-şi redacteze lucrarea de
doctorat susţinută se înţelege la una din facultăţile din
ţară. Scriitroul român, pe care nu-l numesc, venea des pe vremea
comuniştilor la familia Schenk şi stătea la el cu familia lui,
atâta cât le permitea viza, în acest sens familia dlui Schenk era
extrem de mărinimoasă şi darnică. Pe la el credem că a trecut
şi actualul preşedinte al Academiei, Eugen Simion,
numai în urma unor atari legături extraprofesionale, dnul
Schenk se poate lăuda cu aprecierile lui positive asupra poeziei
sale care nu atinge nici un nivel mediocru.

2. Am scris toate aceasta nu pentru a figura cumva în antologia

redactată în editura Cronica din Iaşi, odată ce, de dl. Schenk, ca
de bunul său prieten, editorul Convergenţelor, C. Michael
Titus, m’am despărţit de mult, ca şi de ortacii lor
comunişti, încă la putere în biata noastră ţară!Pe dl. Schenk îl
felicit că a ajuns o persoană atât de valoroasă pentru România. Pe
care în să eu am să-l contest, nu că l-aş invidia dar mă obligă
respectul ce-l am pentru ADEVĂR.De altfel stomatologul dr.
Schenk intrat în literatura română, ne aduce aminte de un înaintaş
al său, I. Vittner, care sub comunişti ajunsese din stomalog
responsabil cu filozofia, calitate în care a început să
tragă măsele lui Leibniz, Kant, Hegel după cum scrie şi Marin
Preda. În acest sens nu va mira pe nimeni că dl. Schenk
va face acelaşi lucru cu poeţii români, mai ales că
domeniul e mult mai potrivit experienţelor sale
stomatologice, la fiecare extragere de măsea, domnia sa va
naşte din pulpa dentară sângerândă, o epopee, mai straşnică
decât războiul Troiei de Homer.

3. Problema principală însă nu-l priveşte pe dl. dr. Schenk,

ci în primul rând Academia română care prin
preşedintele său ar trebui să dea socoteală pe ce criterii îşi
numeşte membrii, în cazul nostru e vorba de dr.
Schenk, dar nu e în sine, o excepţie. Dl. Preşedinte Eugen
Simion, îndrăznesc să afirm că s’a lăsat condus de interese
personale ori dacă ar fi nevinovat ar publica lista cu lucrările pe
baza cărora şi-a permis să-l numească academician plin, pe dl.
dr. Schenk.Până atunci preşedintele Academei şi acoliţii lui
rămân de acum responsabili de situaţia deplorabilă în care au
adus ceea ce odinioară era un monument al culturii
româneşti.Academia de altădată înainte de era comunistă, avea
40 de membrii pe care comuniştii i-au ridicat în număr,
dreptate are Pamfil Şeicaru când susţine că adepţii lui
Marx şi Lenin au provocat inflaţie de cadre, pe când
Academia de astăzi a accentuat total subiectiv această inflaţie,
de unde marea devalorizare a multor academicieni
de astăzi care nu ar merita să ocupe nici funcţia de portar al
respectivei Instituţii de altădată, situaţie de care
vinovat este preşedintele Academiei, Eugen Simion.
(Nu ştiu în ce raport stă cu Academia de ştiinţe medicale,
Academia Română dar am descoperit printre academicienii ei
numiţi după Dec. 1989, un neurolog, remarcat pentru activitatea
sa hipersexuată pe care o exercita asupra pacientelor internate în
clinica neurologică din Cluj, cele mai multe flămânde după ce se
chiamă astăzi sex; şi actualul academician se mândrea
cu înclinările sale, îi compătimea pe cei ce-şi respectau
meseria şi vedeau în clinică un fel de altar, iţi aminteşti
încă, dragă Berci, de zilele acelea de aşazisă prigoană în urma
căreia probabil ai primit şi respectivul titlu, că nu-mi închipui
că au fost luate în considerare şi meritele tale
incontestabile sexuale, sau poate că da, demonstrându-se
că la noi merg treburile ca la nimeni alţii !!!)

4. Fără îndoială în fiinţa intelectualilor români de astăzi,

să mă corectez a unora, mai curge pe lângă oligoelementele
corupţiei şi sângele vâscos al comunismului, de unde
un aşazis ministru liberal a declarat că în politica
României nu mai există nici o deosebire între necomunist şi
comunist dar sincer ne întrebăm dacă a existat vreodată,
ca înaintea lui Dec. 1998 şi după această dată. România prin
alegerile din Noiembrie 2000 a primit o lovitură grea de tot,
reîntoarcerea neocomunismului, va atârna grav în balanţa
viitorului, deoarece sistemul democratic nu este
apanajul, cum cred cei mai mulţi, al falimentatului
Emil Constantinescu.Cum venise vorba de aprobarea
Ministerului Culturii pomenită de dl. Schenk, am zice că în acest
sector nu s’a schimbat nimica. Desigur dl. Caramitru a fost un
Rică Venturiano al culturii româneşti, are pe conştiinţă exilul
recent al lui Eminescu la Botoşani, cât şi distrugerea, după
mulţi ireversibilă a Coloanei infinitului (fără de sfârşit) dar
ce se poate spune pozitiv de noul ministru Răzvan
Teodorescu, cel ce cu puţin înainte de alegri s’a înscris in
PDSR nu mai pentru a primi postul respectiv? Prin
urmare în noua situaţie au de câştigat numai comuniştii
veritabili sau dizidenţi, indiferent de natura lor, cu
siguranţă ei au ajuns astăzi să stăpânească ţara şi să
recunoaştem că dl. dr. Schenk întotdeauna s’a simţit bine în
mijlocul lor, de unde nu are nici un fel de probleme
întru a-şi continua ca înainte activitatea: precum
constatăm el a dus-o bine pe vremea vechiului regim al lui
Ceauşescu, în compania celebrului C. Michael Titus,
pe când astăzi partenerul său de lucru se cheamă total
necunoscutul Valeriu Stancu. Ce multă dreptate are marele nostru
Eminescu:
Alte măşti, aceeaşi piesă,
Alte guri, aceeaşi gamă
Amăgit atât de-adese
Nu spera şi nu ai teamă.

Dacă i-aş face portretul noului ministru al culturii, l-aşi

numi un Caţavencu mult mai rafinat, ca toţi tovarăşii
săi îşi schimbă părul dar năravul ba, cameleonic în vocea lui
care-i oglindeşte caracterul periculos: cu o voce
afectată de moftangiu crescut în suburbiile Parisului, îi numeşte
pe români un popor de sclavi şi trâieste momente de
glorie atunci când îşi declară admiraţia pentru tovul
Ion Iliescu; alteori la showurile lacrimogene glasul îi
devine mai blând, omul tot se îndulceşte ca o
baclava turcească, matroana bătrână şi cheală din el îşi
aminteşte cu melancolie de vremurile fetei de
pension de altădată, când n’a putut să fie bărbat decât după
ce i s’a aplicat o operaţie, făcută mai celebrului Ludovic al XVI-
lea, privind dezlipirea prepuţului. Totul a evoluat perfect
doar că de-atunci a rămas cu oarecare moliciune în gesturile sale
de codană perversă, fenomen rămas medicilor inexplicabil. Şi
însfârşit, vocea sa devine aproape normală, încât te
minunezi de aşa o transfigurare, doar atunci când îşi
întâlneşte alegătorii şi face pe patriotul pur sânge că
sigur sunt proşti, nu au de unde să ştie că îi consideră un
popor de sclavi. Le mai declamă pasagii din textele sale istorice
scrise pentru analfabţi şi gustă aplauzele, deşi le cunoaşte
originea. Totuşi în atare clipe sublimate îşi mişcă mai
accentuat şoldurile şi îşi lapădă corsetul lăsându-i-se să se
vadă burta rotunjită, ar zice şirianul Şlavici ca o pită de
Pecica, sigur de pe vremea când ţăranul o făcea în cuptorul său de
cărămidă şi n’o cumpăra, ca pe vremea fiului Carpaţilor de
la prăvălia pe firma căreia scrie coloniale şi delicatese,
reduse la un singur fel de cârnaţ, supraiat, gurile rele
susţin că în acest mod i-ar fi pierit mirosul de cal bătrân.

În aceste condiţii, ministerialul se aşează la masă cu

alegătorii lui, primind arsuri la stomac după ce înghitise câteva
guri mai multe de palincă (de ţuică) singurul sortiment veritabil
de la masa întinsă la iarba verde udat şi cu un vin de măderat,
pomenit de Eminescu în Archaeusul lui, numai că avea gust de
pipi de şoarece, cel ce-l botezase în loc de apă puse
câteva degete din valeriana scursă din izvorul original aparţinând
neamului şoricăresc.Până la urmă domnul ministru se
ameţise numai că poşârca şi carnea de cal, îl
îmbolnăviră încât trebuise să stea la pat cu supraveghere
medicală. Aşa e don Răzvano, sensibil, nevoie mare, numai că
sare în picioare ori de unde ar cădea şi a doua zi e apt de
muncă.Pentru reuşita tuturor scamatoriilor sale,
ministrul Culturii are în fiecare buzunar, împărţite ca în
sertarele farmaciilor, medicamente, pilule cu
promisiuni mincinoase reservate celor ce vin să îl
consulte şi pleacă mulţumiţi parcă s’ar afla într’al noulea cer,
fără să bănuiască niciun moment că ar fi dopaţi, adică li se dau
iluzii goale pe care ei le consideră pline până la fund, că domnul
ministru are ac pentru cojocul fiecărui român, astfel că se poate
considera un mare şmecher, regele lor. De-acuma se
înţelege de la sine, că dl. dr. Schenk şi prietenii săi îl vor
lăuda pe noul ministru al culturii, asigurându-l că va rămâne
nemuritor ca faraonii egipteni cu piramidele lor, prin antologia ale
cărei fonduri le-a aprobat cu atâta mărinimie, ajutând şi pe alţii
- şi Doamne cât de mult îi plac ministrului elogiile
concurate doar de dulciurile pe care şi le procură prin
ordin ministerial direct de la Paris - să între în Panteonul celor
aleşi, cărora li s’au tocit degetele de cât i-au ţinut mantia de
pupură, fiindcă una din maniile lui don ministru, de când a
vizitat Domus Aureus de la Roma, era să se considere un al doilea,
Nero, împărat roman, înţelegând că ciracii săi cu antologia
poetică se vor mulţumio şi dacă-i va introduce în Parnasul
nemuritorilor chiar şi pe uşa din dos, numai să fie.

Falsificare Editura ALMAROM

13. Cum l-am cunoscut pe dl. Michael-Titus

Pe un poet din ţară trecând pe la mine, prin Iunie 1985, îmi pare,
l-au durut singurătăţile mele. Şi atunci mi-a spus că
trebuie să-l cunosc pe Christian neamţ de origine din
România, dar care scriind poezii În limba română
poartă în piept o inimă de dac.

El a plecat şi eu n’am insistat, n’a fost să fie să ne cunoaştem

cu acea ocazie. A mai trecut un an înscris de mâna
timpului, veşnic bătrân dar şi mereu nouă, până vizitându-mă de
data aceasta un sculptor din Timişoara, la câ teva zile mi-a
adus la cunoştinţă că suntem invitaţi la domnul Christian -
pe atunci nu se lăuda cu titlul de doctor - undeva lângă Mainz la
Kastellaun, la un cenaclu literar.

Desigur, numele mi-a amintit de favoritul ce mi l-a recomandat

prietenul meu din ţară, pe care îl considera elevul său preferat
într-ale Poeziei, astfel şi din dorinţa de a participa la o întrunire
literară, tocmai în Germania unde se declarase recent moartea
oficială a Poeziei, prevăzută de Goethe în actul III al părtii a doua
a lui Faust prin căderea lui Euphorion/Byron, neastâmpăratul
copil al lui Faust şi al frumoasei Elena, eroină a lui Homer, dar
readusă pe pământ de Forkias/Mefisto pentru a fi soţia erosului
goethean.

Bineînţeles mă bucuram că am să-l cunosc pe dl. Christian, dar în

principal ardeam de dorinţa de a lua parte la atare
întâlnire, Symposion platonic, tocmai pentru a
demonstra lumii, adică nouă, că sacrul cult al Poeziei nu
putea să se stingă niciodată, dovada o aduceam prin prezenţa
noastră, la masa tăcerii a Poeziei, de-a pururi vie.

Nu ştiam pe atunci cât de mult voi regreta această aventură ce va

putea fi numită oricum, numai spirituală, nu.

Deschiderea cenaclului a aparţinut gazdei care a dat citire unor

poezii cu - substrat medical ajungându-se până la şorţul maţului
(epiplon), ceea ce îmi amintea că dl. Schenk era stomatolog şi mă
obligă să scriu că a mai schimbat subiectul dar nu şi
elementele descriptive ale jocului, ceea ce mi-a
produs o penibilă impresie, însoţită de senzaţii de greaţă.
Se putea susţine că nivelul respectivelor versuri nu atingea nici
pe departe nivelul a ceea ce ar fi putut să fie acceptat drept, poezie.

Urmam la lectură, dar având în vedere atmosfera apăsătoare

provocată de aiurelile dlui Schenk, m’am lăsat îndelung rugat, nu
fiindca îmi plăcea să joc rolul de primadonă, dar eram convins că
nu mai puteam continua, după ce autopsia celuilalt jignise total
Poezia, scrisă cu literă mare ca pe numele lui Dumnezeu.

Am uitat să menţionez că pe lângă noi doi şi sculptorul, mai

era de faţă un domn ce-şi dădea aere de critic sever, subliniind
valoarea poeziei citite de dl. Christian, ori asta m’a enervat
cumplit, dar după atâtea insistenţe m-am h otărât să citesc
poezia Acropole şi sincer să fiu am refuzat să dau atenţie
distinsului critic, lipsit total de harul celui ce pricepe
poezia ca pe un cântec vrăjit al inimii. Senzaţia pe care o
dădea se compara cu a unei moluşte lipicioase, şi când l-am
văzut prezentat de dl. Iosif C. Drăgan ca făcând parte din elita
intelectualilor exilului românesc, mi-am dat seama de unde venea
repulsia mea, intuisem în el pe colaboratorul, fără doar şi poate,
de propagandist al regimului comunist din Romănia
stabilit în exil, de fapt umbra fidelă a aceluiaşi Drăgan, de unde
tendenţioasele lui laude, în bună parte, omul de afacere
“găzarul” şi le adresa ui însuşi.

În sfârşit pentru a nu scurta prea mult din durata cenaclului am

început să discutăm despre lucruri anodine, fiind surprins (curios)
cel puţin că dl. Christian în calitatea sa de gazdă n-a depus efortul
de a ne servi măcar cu o ceaşcă de cafea.

Totuşi, nu peste mult, domnul critic, molusca lipicioasă, şi-a

pierdut răbdarea şi ne-a rugat să dăm atenţie revistei
editate de el şi ne-o pune intenţionat exact la sumar
ca să putem citi colaboratorii ei. Dl ne-a atras atenţia că
publicaţia poartă titlul de Convergenţe, iar el se numeşte C.
Michael-Titus şi ne stă la dispoziţie dacă vrem să colaborăm la
ea, domiciliul său fiind la Londra.

Şi fiindcă începusem să trec în revistă autori respectivi nu mi-a

fost greu să constat că alături de comunişti notorii din ţară în
frunte cu Eugen Barbu, se aflau şi nume din exil, ceea ce m-
a determinat să înţeleg, cu toată claritatea, rostul acestor
“Convergenţe”, privind aducerea celor din exil la matca stăpânilor
din ţară, legătura înfăptuindu-se întâi între scriitorii celor două
părţi, urmând ulterior după compromiterea celor dintâi, să li
se împărtăşească şi binecuvântarea partidului
comunist.

Să recunoaştem cât de perfide erau manevrele

propagandei comuniste din ţară, dacă el au ajuns să se
manifeste în casa dlui. Christian, neamţ din România care cu
voie sau fără voie, se erija în colaboratorul cinstit, fără prihană
al comuniştilor români. Interesant că dupa Decembrie 1989,
numele lui Michael-Titus a dispărut de pe scena exilului de parcă
l-ar fi înghiţit pământul. Fapt ce ne determină să presupunem că
astăzi cu numele lui adevărat, şi nu format din simple pronume,
astăzi ocupă un loc de academician în ţară, ori alt post de
funcţionar de stat al noului regim, neocomunist.

Nu mai vreau să-mi amintesc decăt de numele lui Eugen Barbu

trecut în revista “Convergenţe” pe ceilalţi îi las în grija
cercetătorului de măine să-i citeze, în mâini cu celebra revistă a
dlui Michael-Titus, onorabilul cetăţean român stabilit la
Londra.

Iată însă că în acele momente mă simţeam atras în cursă în

casa dlui Christian, de unde infuriate am îndepărtat revista până
atunci aflată în faţa mea, mai precis am aruncat-o în
direcţia dlui Michael-Titus, asigurându-l că eu nu am venit la
cenaclu literar ca să aprob cine ştie ce convergenţe, n’am
fost comunist în ţară, nu voi fi nici în Germania, unde mă
bucur de o totală libertate spirituală. N’am adăogat prea multe
fiindcă deja îmi îmbrăcasem paltonul şi mă grăbeam să
părăsesc locul, trântind uşa puternic după mine. De unde se
vede bine conturat unul din procedeele tipic inumane comuniste,
de a încerca să momească cetăţeanul cinstit, care şi-a găsit
rosturile într’o ţară străina, în timp ce într’a sa a trăit mereu sub
cnutul greu al robiei bolşevice. (După convingerile mele, lupta
dintre comunişti şi cei din exilul anticomunist a
corespuns unui război, în care cei ce au trecut dincolo,
indiferent din ce motive şi că se chemau un Mircea Eliade sau
Drăgan totuna au săvârşit un act de trădare, din punctul
nostru de vedere întărind poziţiile duşmanului comunist.
Asta e o lege pe care nimeni nu are dreptul să o calce, deşi
după concepţia unor exilaţi generalii se bucurau de privilegiul
de a trăda pe cănd soldaţilor li se cerea să-şi jertfească
dându-şi viaţa în primele rânduri. Dar mă întreb unde e
logica, de pildă a unui domn cu numele Caranica, prea slăvind
faptele lui Mircea Eliade pe care-l declara o galaxie pe cerul
omenirii. Dar mă întreb ce valoare ar mai avea această
formidabilă nouă galaxie întrupată de un singur om dacă ea îşi
risipeşte razele pe emisfera cealaltă a marii întunecimi? Mircea
Eliade s’a compromis rău de tot atunci când a dat un interviu
bravului pioner al comunismului, Adrian Păunescu, în zadar a
încercat să-şi retuşeze ireproşabila vânzare, dar oare nu trebuia
să ştie aprioric ce putea să-l aştepte prin colaborarea
dată? - Acest spirit al dezbinării, chiar şi în faţa celei mai
evidente realităţi, după unii spiritul nostru atavic tracic, ne-a
făcut şi ne face în continuare mult rău.

Aş mai adăoga faptul că după vijelioasa mea plecare, pe

oaspetele meu sculptorul, l-au adus la Giessen cu maşina domnii
Christian şi C. Michael Titus şi s’au oprit în faţa casei
mele în speranţa că le-aş mai fi putut întinde o mână
prietenească, dar au plecat dezamăgiţi. Ulterior sculptorul
încântat ca tot românul, că Michael Titus i-a promis să-i
organizese o expoziţie la Londra, satisfăcut că a pus mâna pe
un atare chilipir, mi-a transmis părerea lor, de altfel şi a lui, că
nu i-am tratat deloc civilizat! I-am răspuns fără a ocoli adevărul
că eu nu colaborez cu cei pe care i-am lăsat de mult în urmă, pe
mine nu mă pot cumpăra cu preţul - mă refeream la
oportunismul său, tipic intelectualului servil din ţară - unei
expoziţii ce mi-ar oferi-o chiar şi la Londra. La urma
urmelor nu pretindeam decât respectul duşmanilor
pentru atitudinea mea, cât timp nici eu nu le-o tulburam pe a lor.
(Sunt convins, că singurătăţile mele mult accentuate
după Decembrie 1989, se datorează faptului că mi-am păstrat
neştirbite convingerile, care de fapt nu erau numai
ale mele dar şi ale acelora care astăzi nu mai sunt, dar
ne-au lăsat credinţa lor - de la care nu mă abat - căci numai
clădind pe ea, ca pe umerii unor cariatide ale Veşniciei, vom
reuşi să înălţăm altarul Româniilor albe de mâine, cum le-a
visat poetul desţăraţilor, Aron Cotruş.

Bineinţeles că pe cei doi, fizic niciodată nu i-am mai întâlnit, doar

dl. Christian mi-a transmis că nu-mi va ierta jignirea ce i-am adus-
o, cât va trăi. Dar de asta puţin mi-a păsat şi îmi pasă.

Şi dacă am descris întâmplarea de mai sus, vreau să se reţină că

în casa dlui. Christian l-am cunoscut pe C. Michael Titus remarcat
prin publicaţia Convergenţe, ca om al Bucureştiului infiltrate
printre exilaţi, dacă n-a fost chiar agentul regimului comunist din
România.

Ori trăirea mea de odinioară devine deodată actuală, datorită

faptului că nu ştiu cum, primesc o scrisoare de la o
persoană, care probabil a ţinut să mă informeze despre noile
activităţi ale aceluiaşi domn Schek, de altfel
cunoştinţa mea de dinainte de revoluţia tinerilor
români din Decembrie 1989.

Înainte de toate constat că dr. Christian poartă titluri venerabile pe

care le scrie sub numele său: membru al Uniunii Scriitorilor,
membru al Academiei şi cetăţean de onoare al oraşului
Cluj. Trebuie să înţelegem că în câţiva ani dl. Christian
a făcut un asalt extraordinary, toate distincţiile respective le
are de la Instituţii româneşti chiar dacă el nu menţionează
acest lucru e vorba de Academia română şi de Uniunea
Scriitorilor români.

În scrisoarea respectivă dr. Christian W. Christian se adresează

unui poet al exilului Băleanu rugându-l să-i trimită 15-20 poezii,
de urgenţă, pentru o anatologie a poeţilor de limbă română
trăitori În Germania şi Scandinavia, care va apare până în
vară. Fondurile pentru carte au fost deja aprobate de Ministerul
Culturii. Cartea va apare în limba română, sub egida Uniunii
Scriitorilor din România, antologator şi redactor de carte
fiind Valeriu Stancu, redactorul şef al revistei Cronica,
la fel şi conducătorul editurii Cronica din Iaşi în care va
apare celebra antologie.

Ceea ce nu scrie dl. Christian dar este evident, el joacă rolul de

redactor şef, ca bun cunoscător al poeţilor din Germania,
printre care el ocupă desigur locul de frunte.

Cu această ocazie în legătură cu publicarea anatologiei poeţilor

români din Germania şi Scandinavia, ne permitem să
punem următoarele întrebări:

1. De ce, din ce motive, cei din ţară pentru a nu ştiu a căta

oară, se bazează pe vechile lor legături comuniste, cum sigur le-a
reprezentat şi dl. dr. Christian. Sub regimul comunist acesta a
vizitat sistematic România, iar casa lui din Germania era deschisă
în primul rând scriitorilor din ţară care o ajutau pe dna. Christian
să-şi redacteze lucrarea de doctorat susţinută se
înţelege la una din facultăţile lui. Scriitroul român, pe care
nu-l numesc, venea des pe vremea comuniştilor la
familia Christian şi stătea la el cu familia lui, atâta cât le permitea
viza, în acest sens familia dlui. Christian era extrem de
mărinimoasă şi darnică. Pe la el credem că a trecut şi
actualul preşedinte al Academiei, Eugen Simion,
numai în urma unor atari legături extraprofesionale, dl. Christian
se poate lăuda cu aprecierile lui positive asupra poeziei sale care
nu atinge nici un nivel mediocru.

2. Am scris toate aceasta nu pentru a figura cumva în antologia

redactată în editura Cronica din laşi, odată ce, de dl. Christian,
ca de bunul său prieten, editorul Convergenţelor, C. Michael
Titus, m-am despărţit de mult, ca şi de ortacii lor
comunişti, încă la putere în biata noastră ţară!

Pe dl. Christian îl felicit că a ajuns o persoană atât de valoroasă

pentru România. Pe care însă eu am s’o contest, nu că l-aş
invidia dar mă obligă respectul ce-l am pentru ADEVĂR. De
altfel stomatologul intrat în literatura română, ne aduce aminte de
un înaintaş al său, I. Vitner, care sub comunişti ajunsese din
stomatolog responsabil cu filozofia, calitate în care a
început să tragă mâsele lui Leibniz, Kant, Hegel după cum scrie
şi Marian Preda. În acest sens nu va mira pe nimeni
că dl. Christian va face acelaşi lucru cu poeţii români, mai ales
că domeniul e mult mai potrivit experienţelor sale
stomatologice, la fiecare extragere de măsea, domnia sa
va naşte din pulpa dentară sângerândă, o epopee, mai
straşnică decât războiul Troiei de Homer.

3. Problema principală însă nu-l priveşte pe dl. dr. Christian, ci

în primul rând Academia română care prin preşedintele său ar
trebui să dea socoteală pe ce criterii îşi numeşte membrii, în
cazul nostru e vorba de dr-ul respectiv, dar nu e în sine o excepţie.
Dl. Preşedinte Eugen Simion, îndrăznesc să afirm că s’a lăsat
condus de interese personale ori dacă ar fi nevinovat ar publica
lista cu lucrările pe baza cărora şi-a permis să-l numească
academician plin, pe dl. dr. Christian. Până atunci preşedintele
Academei şi acoliţii lui rămân de acum responsabili de situaţia
deplorabilă în care au adus ceea ce odinioară era un monument al
culturii româneşti. Academia de altădată înainte de era
comunistă, avea 40 de membrii pe care comuniştii i-au ridicat
în număr, dreptate are Pamfil Şeicaru când susţine că
adepţii lui Marx şi Lenin au provocat inflaţie de cadre, pe când
Academia de astăzi a accentuat total subiective această inflaţie,
de unde marea devalorizare a multor academicieni
care nu ar merita să ocupe nici funcţia de portar al
respectivei Instituţii de altădată, situaţie de care vinovat
este preşedintele Academiei, Eugen Simion. (Nu ştiu în ce raport
stă cu Academia de ştiinţe medicale, Academia Română dar am
descoperit printre academicienii ei numiţi după Dec. 1989, un
neurolog, remarcat pentru activitatea sa hipersexuată pe care o
exercita asupra pacientelor internate în clinica neurologică din
Cluj, cele mai multe flămânde după ce se chiamă astăzi sex; şi
actualul academician se mândrea cu înclinările sale, îi
compătimea pe cei ce-şi respectau meseria şi vedeau în
clinică un fel de altar, iţi aminteşti încă, dragă Berci, de zilele
acelea de aşa-zisă prigoană în urma căreia probabil ai primit şi
respectivul titlu, că numi închipui că au fost luate în
considerare şi meritele tale incontestabile sexuale, sau
poate că da, demonstrându-se că la noi merg treburile ca la
nimeni alţii !!!)

4. Fără îndoială în fiinţa intelectualilor români de astăzi,

să mă corectez a unora, mai curge pe lângă oligoelementele
corupţiei şi sângele vâscos al comunismului, de unde
un aşa-zis ministru liberal a declarat că în politica
României nu mai există nici o deosebire între necomunist şi
comunist dar sincer ne întrebăm dacă a existat vreodată, ca
înaintea lui Dec. 1998 şi după această dată. România prin
alegerile din Noiembrie 2000 a primit o lovitură grea de tot,
reîntoarcerea neocomunismului, va atârna grav în balanţa
viitorului, deoarece sistemul democratic nu este
apanajul, cum cred cei mai mulţi, al falimentatului
Emil Constantinescu. Cum venise vorba de aprobarea
Ministerului Culturii pomenită de dl. Christian, am zice că în acest
sector nu s’a schimbat nimica. Desigur dl. Caramitru a fost un
Rică Venturiano al culturii româneşti, are pe conştiinţă exilul
recent al lui Eminescu la Botoşani, cât şi distrugerea, după
mulţi reversibilă a Coloanei lnfinitului (fără de sfârşit) dar
ce se poate spune pozitiv de noul ministru Răzvan
Teodorescu, cel ce cu puţin înainte de alegri s’a înscris in
PDSR numai pentru a primi postul respectiv? Prin
urmare în noua situaţie au de câştigat numai comuniştii veritabili
sau dizidenţi, indiferent de natura lor, cu siguranţă ei au ajuns
astăzi să stăpânească ţara şi să recunoaştem că dl. Christian
întotdeauna s’a simţit bine în mijlocul lor, de unde nu are nici un
fel de probleme întru a-şi continua ca înainte activitatea: precum
constatăm el a dus-o bine pe vremea vechiului regim al lui
Ceauşescu, în compania celebrului C. Michael Titus, pe când
astăzi partenerul său de lucru se cheamă total necunoscutul
Valeriu Stancu. Ce multă dreptate are marele nostru Eminescu:

Alte măşti, aceeaşi piesă,

Alte guri, aceeaşi gamă
Amăgit atât de-adeseăţîşâ
Nu spera şi nu ai teamă.

Dacă i-aş face portretul noului ministru al culturii, l-aşi

numi un Caţavencu mult mai rafinat, ca toţi tovarăşii săi îşi
schimbă părul dar năravul ba, cameleonic în vocea lui care-i
oglindeşte caracterul periculos: cu o voce afectată de
moftangiu crescut în suburbiile Parisului, îi numeşte pe români
un popor de sclavi şi trâieste momente de glorie
atunci când îşi declară admiraţia pentru tovul Ion
Iliescu; alteori la showurile lacrimogene glasul îi
devine mai blând, omul tot se îndulceşte ca o baclava
turcească, matroana bătrână şi cheală din el îşi aminteşte cu
melancolie de vremurile fetei de pension de altădată,
când n-a putut să fie bărbat decât după ce i s’a aplicat o operaţie,
făcută mai celebrului Ludovic XVI-lea, privind dezlipirea
prepuţului. Totul a evoluat perfect doar că de-atunci a
rămas cu oarecare moliciune în gesturile sale de codană perversă,
fenomen rămas medicilor inexplicabil. Şi în sfârşit, vocea sa
devine aproape normală, încât te minunezi de aşa o
transfigurare, doar atunci când îşi întâlneşte alegătorii şi face
pe patriotul pur sânge că sigur sunt proşti, nu au de
unde să ştie că îi consideră un popor de sclavi. Le mai declară
pasaje din textele sale istorice scrise pentru analfabţi şi gustă
aplauzele, deşi le cunoaşte originea. Totuşi în atare clipe
sublimate îşi mişcă mai accentuat şoldurile şi îşi lapădă
corsetul lăsându-i-se să se vadă burta rotunjită, ar zice şirianul
Şlavici ca o pită de pecica sigur de pe vremea când ţăranul o
făcea în cuptorul său de cărămidă şi n-o cumpăra, ca pe
vremea fiului Carpaţilor de la prăvălia pe firma căreia scria
coloniale şi delicatese, reduse la un singur fel de
cârnaţ supra aiat, gurile rele susţin că în acest mod i-ar fi
pierit mirosul de cal bătrân.

În aceste condiţii, ministerialul se aşează la masă cu

alegătorii lui, primind arsuri la stomac după câteva guri mai multe
de palincă (de ţuică) singurul sortiment veritabil de la masa
întinsă la iarba verde udat şi cu un vin de măderat, pomenit de
Eminescu în Archaeusul lui, numai că avea gust de pipi de
şoarece, cel ce-l botezase în loc de apă puse câteva degete din
valeriana scursă din izvorul original aparţinând neamului
şoricăresc. Până la urmă domnul ministru se ameţise numai că
poşirca şi carnea de cal, îl înbolnăviră încât trebuise să stea
la pat cu supraveghere medicală. Aşa e don Răzvan, sensibil,
nevoie mare, numai că sare în picioare ori de unde ar cădea şi a
doua zi e apt de muncă. Pentru reuşita tuturor
scamatoriilor sale, ministrul Culturii are în fiecare
buzunar, împărţite ca în sertarele farmaciilor,
medicamente, pilule cu promisiuni mincinoase reservate
celor ce vin să îl consulte şi pleacă mulţumiţi parcă s’ar afla
într’al noulea cer, fără să bănuiască niciun moment că ar fi
dopaţi, adică li se dau iluzii optice goale pe care chiar ei le
consideră pline până la fund, că domnul ministru are ac pentru
cojocul fiecărui român, astfel că se poate considera un mare
şmecher, regele lor.
De-acuma se înţelege de la sine că dl. dr. Christian şi
prietenii săi îl vor lăuda pe noul ministru al Culturii, asigurându-l
că va rămâne nemuritor ca faraonii egipteni cu piramidele lor, prin
antologia ale cărei fonduri le-a aprobat cu atâta mărinimie, ajutând
şi pe alţii - şi doamne cât de mult îi plac ministrului elogiile
concurate doar de dulciurile pe care şi le procură prin ordin
ministerial direct de la Paris - să între în Panteonul celor aleşi
cărora li s’au tocit degetele de cât i-au ţinut mantia de
pupură, era una din maniile lui don ministru, de când a vizitat
Domus Aureus de la Roma, era să se considere un al doilea Nero,
împărat roman, înţelegând că ciracii săi cu antologia poetică se
vor mulţumi şi dacă-i va introduce în Parnasul nemuritorilor
chiar şi pe uşa din dos, numai să fie.