Mai un singur dor –elegie testamentara –este una dintre cele mai populare,dar si

dintre cele mai semnificative creatii din lirica eminesciana,care apare,dimpreuna cu

alte trei variante ,-De-oi adormi…,-in grupul celor 26 de poezii inedited,incluse de
Titu Maiorescu in editia sa din decembrie 1883.
Dincolo de inrudirile ei de planuri si motive,elegia Mai am un singur dor se precizeaza
ca produsul indelung pregatit al unor framantari de ganduri,ce imbraca pana la urma o
forma poetica desavarsita.
Tema poemului eminescian implica deznadejdea poetului in fata unei vieti pline de
amaruri,iar ideea poetica este generala si de natura cosmica ,reprezentarea mortii fiind
pentru noi imaginea ce ne urmareste implacabil pe ascuns patrunzand pana in
adancurile fiintei noastre.
Viziunea poetului nu mai inseamna acum consolare.Ea patrunde din nou in acel
inflorit delir al durerii.
Moartea inseamna si pentru poet in cele din urma o distrugere a tot ce
individualizeaza,o dispersiune frenetica in cosmos,in marea natura.
Iar in Natura este insasi vesnicia in care se topeste fiinta noastra materiala,ca si
toate fenomenele si in care intrarea se face pe treptele regresiunii tragice a cufundarii in
neant.
Fixarea elegiei filozofice a lui Eminescu in dezvoltarea universala a motivului,mai
précis in cadrul marelui ciclu thematic al poeziei sepulcrale europene punand in lumina
ca si Miorita o atitudine romaneasca fata de moarte,este hotarata si de realizarea ei
estetica.