FAMILIA N ROMA ANTICA

n Roma antica viata de familie a alcatuit multa vreme baza societatii romane. La origine viata de familie este
dominata de atotputernicia tatalui exercitata legal asupra sclavilor casei, dar totodata asupra nevestei si copiilor sai.
"Pater familias" putea dupa plac sa recunoasca copiii care i avea de la sotia sa, ori i expunea n afara casei
abandonndu-i cui i-ar fi dorit, ceea ce, n practica nsemna condamnarea la moarte sau n cel mai rau caz la sclavie.
Casatoria era hotarta de catre capul familiei, iar nclinatiile celor interesati nu erau deloc consultate.
Era celebrata o logodna, care constituia un angajament solemn si religios al ambelor familii. Dupa consultarea
zeilor, se schimbau inelele, care aveau o culoare simbolica. Baietii erau considerati apti pentru casatorie la vrsta de 14
ani, iar fetele la 12 ani.
n ajunul casatoriei logodnica oferea papusile sale larilor (stramosii familiei) casei parintesti. n aceeasi zi, ea
mbraca o tunica alba facuta dintr-o stofa tesuta potrivit unui procedeu arhaic si retinuta pe talie de un nod dublu.
Pieptanatura era aranjata cu ajutorul unui instrument special(hosta coelibaris), parul era mpartit n sase &# 23423b114x
351;uvite nconjurate de bentite pentru a fi apoi reunite ntr-un coc. Dupa aceea se aseza un voal portocaliu.
Cteodata se aseza cte o cununa de fori si diverse bijuterii, un colier de aur si diverse bratari. n picioare purtau
sandale de aceeasi culoare ca si voalul. Baiatul era mbracat an ajunul nuntii cu o tunica de culoare alba, simbol al
puritatii. n picioare purta sandale. Mijlocul era ncins cu o centura din piele. Nunta ca si n zilele noastre era un prilej de
bucurie. n tot acest timp instrumentisti din flaute si harpe creau o atmosfera placuta.
Tnara familie aducea jertfe zeilor casnici pentru ntarirea noii familii. De obicei invitatii la nunta aduceau cu ei
daruri simbolice, punnd astfel temelia noii familii.
Dupa ce pater familias si exercita dreptul sau de recunoastere a copilului, urma, n ziua a opta daca era fata si
ntra noua daca era baiat, ceremonia acordarii numelui. Ceremonia consta din sacrificii si rugaciuni de purificare si se
ncheia cu o masa familiala. Cu acest prilej se indeplineau si o serie de practici, mai ales din partea bunicelor si a
moaselor, pentru nlaturarea si prevenirea oricaror vraji, farmece, blesteme sau deochi, care ar fi putut dauna nou-
nascutului. Pentru a-l feri si n viitor de toate acestea, se atrna de gtul copilului, un medallion (bulla), rotund sau n
forma de inima. Toti copiii nascuti liberi purtau acest amulet, dar pe cnd al celor saraci se facea din piele, al celor bogati
era de aur; baietii l purtau pna cnd mbracau toga virilis, iar fetele pna la casatorie.
n epoca republicana nou-nascutul nu era anuntat la nici o autoritate religioasa sau civila pentru nregistrare. De
aceea nici numele care-i era dat nu era tinut n evidenta nainte de a mbraca toga virilis, cnd era constatat oficial si
trecut pe listele de cetateni. Singura nstiintare se facea din partea tatalui cu ocazia efectuarii recensamntului de catre
censori pentru stabilirea veniturilor, respectiv a impozitelor. n timpul mparatului Marcu Aureliu, au fost introduse primel e
registre oficiale de nasteri, care aveau scopul de a stabili vrsta fiecarei persoane. De atunci tatal era obligat ca n rastimp
de 30 de zile de la nastere sa anunte numele si data nasterii copilului.
Influenta mamei si punea pecetea asupra ntregii vieti viitoare a copilului. Este simbolic, dar nu mai putin
elocvent n aceasta privinta, episodul transmis de traditia istorica privitor la revolta lui Coriolan si actiunea lui dusmanoasa
mpotriva patriei sale: dupa ce nici rugamintile trimisilor poporului roman, nici acelea ale preotilor nu l -au putut ndupleca,
el s-a oprit n fata dojenilor mamei sale.
Atunci cnd mama nu si putea ndeplini acest rol de educatoare a propriilor sai fii, se cauta n cadrul familiei
vreo ruda mai n vrsta si care impunea respect n jurul ei pentru a i se ncredinta misiunea de a-i creste ntr-o atmosfera
de nalta tinuta morala si severitate. Deci, nu se recurgea nici atunci la vreo doica platita. La vrsta de sapte ani baietii
ieseau de sub influenta directa a mamei, trecnd sub aceea a tatalui. Sub supravegherea tatalui, copiii se i nitiau treptat n
cunoasterea si practicarea unui fel de viata traditionala; ei se deprindeau sa imite gesturile, vorbele si chiar munca celor
mai n vrsta. Pe masura ce cresteau n ani, ascultnd mereu pe cei mari n mijlocul carora traiau vorbind despre mersul
vremii, despre animale domestice si salbatice, despre lucrarile de zi cu zi sau de sezon, copiii cstigau si o anumita
experienta de viata. ntr-o etapa urmatoare ei asistau la muncile cmpului, nsoteau pe pastorii de turme sau pe plugari si
ncercau sa ndeplineasca ei nsisi anumite lucrari.
Fetele continuau sa ramna n casa n jurul mamei lor, care le deprindea cu lucrarile din interiorul gospodariei,
ca gatitul mncarurilor si torsul lnii.
Educatia n familie lua sfrsit pe la 16-17 ani, cnd tnarul mbraca toga virilis. Cu acest prilej avea loc o
ceremonie n cursul careia tnarul, n fata altarului zeilor protectori ai casei, depunea toga cu tiv si bulla, dedicndu-le-o
lor, apoi mbraca toga fara tiv, mbracamintea caracteristica barbatului-cetatean. Dupa ndeplinirea sacrificiilor n cinstea
divinitatilor protectoare ale caminului, tnarul era nsotit de catre tata sau, n lipsa acestuia, de catre tutore, si urmat de
catre celelalte rude n Forul roman. Acolo, n cladirea tribunalului de pe panta Capitoliului, era nscris n listele cetatenesti,
devenind astfel cetatean cu drepturi depline. Atunci i se dadea si numele complet, daca nu-l primise cumva mai nainte.
Ceremonia se ncheia cu un sacrificiu pe Capitoliu si cu o masa n familie, la care erau invitati rude si prieteni.
Tinerii de la tara nu cunosteau aceste ceremonii; trecerea lor de la vrsta copilariei la cea a tineretii, care avea
loc tot n jurul vrstei de 17 ani, era marcata prin intrarea n serviciul militar. Acesta era un obicei stravechi caruia i se
conformau n primele secole ale republicii si fii patricienilor; mai trziu nsa situatia s-a schimbat, n sensul ca cei mai multi
reprezentanti ai clasei dominante si ncepeau la mbracarea togii de cetatean ucenicia n vederea carierei politice,
atasndu-se pe lnga un personaj influent si cu experienta oratorica, pe care l nsoteau la adunarile politice sau la
dezbaterile de la tribunale.
Moartea unui membru al familiei era un alt prilej de ntrunire a conclavului familial, n vederea mplinirii ritualurilor
traditionale. Ceremonia funerara avea mai multe etape, ncepnd cu faza premergatoare decesului, cnd rudele si luau
ramas-bun de la muribund si i dadeau ultima sarutare (supremum osculum). Celui mort i se nchideau ochii si dupa
traditie, era strigat de mai multe ori pe nume (conclamatio), pentru ca cei de fata sa se asigure ca a ncetat din viata.
Mortul era apoi spalat, uns cu uleiuri parfumate si mbalsamat, mbracat n toga (barbatul) sau stola (femeia), i
se punea pe cap o cununa funerara iar n gura sau n mna un obol (moneda) pentru luntrasul Infernului, Charon. De
aceasta operatie se ocupau rudele sau antreprenorul de pompe funebre, dupa care mortul era depus cu picioarele spre
usa, pe un pat funebru, acoperit cu flori (lectus funebris) aranjat n atrium sau n vestibilum. Expunerea dura ntre trei si
sapte zile, att pentru a se putea constata ca respectivul murise de moarte naturala, ct si pentru ca familia si cunoscutii
sa-i poata aduce un ultim omagiu. n ziua nmormntarii, mortul, era dus n cripta familiei, nsotit de un cortegiu funerar
precedat de cntareti din flaut si bocitoare de profesie, format din rude si prieteni n vesmnt de doliu. Romanii au pastrat
si obiceiul nhumarii dar , pna la oficializarea crestinismului (secolul IV), ei au practicat frecvent incinerarea.
Dupa depunerea mortului n cripta aveau loc lnga mormnt ceremonii pentru purificarea familiei de pngarirea
mortii. La 9 zile dupa nmormntare, familia oferea sufletului defunctului un sacrificiu si un banchet, la care se serveau
mncaruri simbolice: oua, linte, sare.
Legea ngaduia afisarea doliului public doar celor mai apropiate rude. Traditia impunea n semn de doliu, mai
ales femeilor, vesminte albe precum si absenta de la ospete si serbari publice pe toata durata lui.
Dupa credinta romanilor, sufletele celor decedati (lares, manes) duceau o viata asemanatoare celei de aici, fie n
mormnt, fie ntr-o regiune subterana, obscura, n care domnea zeul Orcus. mparatia aceasta a mortilor nu era nsa
izolata complet de lumea de aici, ci corespundea cu ea printr-o groapa facuta n pamnt(mundus) n apropierea orasului
sau satului si acoperita cu o piatra (lapis manalis). De trei ori pe an, la 24 august, 5 octombrie si 8 noiembrie, se ridica
aceasta piatra pentru ca sufletele sa iasa si sa se duca sa-si vada rudele. Pentru a linisti sufletele celor morti si pentru a
scapa de ele, romanii celebrau asa-numitele Lemuria n zilele de 9, 11 si 13 mai. Lemures erau sufletele mortilor deveniti
strigoi si venind printre cei vii ca sa faca rautati. Pentru a scapa de aceasta primejdie, n zilele amintite mai sus, capul
familiei se trezea la miezul noptii si umbla cu picioarele goale prin coridoarele casei, trosnind din degete pentru a speria
spiritele si aruncnd n spatele sau seminte de bob negru, fara a-si ntoarce capul. De noua ori repeta cuvintele: "Cu acest
bob ma rascumpar pe mine nsumi si pe ai mei". Dupa stropirea cu apa sfintita, lovea ntr-o placa de bronz si striga inca
de noua ori: "Spirite ale stramosilor mei, iesiti afara". Romanii credeau deci ca strigoii veniti sa suga sngele oamenilor se
repezeau la semintele de bob si datorita puterii magice a cuvintelor repetate de noua ori, se departau de casa lasnd
oamenii n pace.
O categorie speciala de suflete ale mortilor o forma aceea a criminalilor sau a celor care au sfrsit printr-o
moarte napraznica. Acestea se numeau larvae si erau considerate ca raufacatoare, la fel cu cele ale mortilor deveniti
strigoi.
Obligatiile familiei la moarte si la inmormantare au fost codificate la romani si respectate cu strictete. Pe pietrele
funerare era obiceiul sa se scrie fraze augurale, ntre care cea mai obisnuita era: Sit tibi terra levis, menita sa usureze
iesirea spiritului din mormnt pentru a lua parte la mesele date de rude n amintirea sa. n fiecare an, n ziua de 22
februarie, ntreaga familie se aduna acasa la o masa comuna. n acea zi nu trebuia sa se tina seama de certurile familiale.
La masa erau rezervate locuri pentru morti. Statuetele zeilor familiali prezidau masa aceasta, la care se strngea laolalta
ntreaga familie, vii si mortii.
n ceea ce priveste viata cotidiana, romanii luau 3 mese zilnice: micul dejun (ientaculum), prnzul (prandium) si
cina (cena). Primele doua mese nu erau prea consistente: ientaculum (ntre orele 7-9) se compunea dintr-un terci,
completat de legume verzi, brnza, masline, iar prandium (ntre orele 12-13) consta ntr-o bucata de pine, carne rece,
legune, fructe si putin vin. Ambele mese erau luate n graba fara a se asterne masa. Ora la care ncepea cina varia n
functie de anotimp. Cina se pregatea n bucataria casei, n gospodariile modeste de catre gospodina nsasi, n cele
bogate, de un numeros personal, condus de un bucatar sef, supravegheat ndeaproape de stapna casei.
Cnd erau musafiri la masa o cina completa consta n aperitive (oua, salate, ciuperci, masline), urmate de cel
putin 7 feluri de mncare, apoi veneau desertul si fructele.
Dupa ce se ncheia masa propriu-zisa, urma partea finala a cinei, comissatio, care consta n degustarea mai
multor soiuri de vinuri, degenernd uneori ntr-o adevarata orgie bahica.
Alcatuind o statistica a zilelor lucratoare (dies fasti) si a celor nelucratoare (dies nefasti), J. Carcopino, constata
ca totalul zilelor sarbatorite obligatoriu n Roma imperiala se ridica la 182 de zile. Asadar, mai mult de o jumatate de an,
populatia Romei participa la spectacole si jocuri, instituite, conform traditiei, din timpuri imemoriale, n onoarea divinitatilor.
n vremea republicii, jocurile ciclice, instituite n onoarea zeilor, constau mai mult n reprezentatii dramatice,
dect n curse de care, situatie care se va schimba n imperiu.
Dintre toate placerile oferite de spectacole, romanii au avut nsa o preferinta aparte pentru luptele de gladiatori.
Prin decretele lui Augustus, luptele de gladiatori au constituit un spectacol la fel de oficial si obligatoriu, ca si jocuril e de
teatru sau circ, si ele au devenit spectacolul imperial prin excelenta.
n zilele n care magistratii sau mparatii nu ofereau jocuri, romanii si petreceau dupa.amiezile, cautnd alte
surse de divertisment. Pentru ca mbulzeala de pe strazile Romei nu era prielnica plimbarilor, promenadele se puteau
face n locuri special destinate, porticurile si mai ales gradinile publice.
n secolul I . Hr. au aparut la Roma gradini ntinse, adevarate parcuri, cum a fost cea care nconjura casa lui
Cesar, lasata de el prin testament poporului roman, ca loc de promenada. Gradinile lui Lucullus, cele ale lui Maecenas
unde se tineau ntrunirile cercului literar sunt doar cteva.
Au existat si gradini publice propriu-zise, destinate a servi ca loc de plimbare pentru toti locuitorii urbei, Campus
Codetanus, nemus Pompei (parcul lui Pompei). Cea mai placuta recreere a dupa-amiezii pentru romanii de ambe sexe
era baia.
La nceputul epocii imperiale, baile publice se vor raspndi la Roma, la nmultirea lor contribuind att statul, cat
si particularii, atrasi de profiturile dobndite din exploatarea lor.
Termele reuneau ncaperi pentru diverse tipuri de bai: baia uscata, echivalentul saunei moderne, baia calda
(caldarium), baia rece (frigidarium), baia calduta (trepidarium), piscinele (piscina) si cazile (alveus). De asemenea existau
porticuri, gradini pentru promenade, saloane de odihna, sali de gimnastica, cabinete de masaj, biblioteci, pravalii.