Formarea constiintei istorice

Constiinta istorica se naste din incercarea de a construi identitatea unui popor, a unei natiuni, prin raportare la alte
popoare, la alte natiuni. Cateva dimensiuni specifice acestei raportari sunt: situarea in timp si in spatiu, evenimentele
istorice, limba, cultura si civilizatia, mentalitatile.
Incepand cu secolul al XVI-lea, preocuparile privitoare la felul in care romanii se inscriu in cursul istoriei apar in
documente scrise in limba slavona. Acest interes se dezvolta datorita contactelor pe care cei preocupati de formatia lor
intelectuala incep sa le aiba cu alte culturi si alte civilizatii. Primul roman care afirma, in lucrarea sa Hungaria (1536),
scrisa in limba latina, originea romana si unitatea limbii si a poporului roman este savantul umanist Nicolaus Olahus.
Pasul important este facut in acest domeniu de cronicarii moldoveni, cei care la mijlocul secolului al XVII-lea si
inceputul secolului al XVIII-lea, scriind in limba romana, pun bazele istoriografiei si care, de asemenea, sunt considerati
a avea merite in crearea unui stil literar. Scrierile lor au ecou si in Tara Romaneasca, unde apar alte cronici care continua
efortul de reconstituire a istoriei mai indepartate sau mai recente. Dimitrie Cantemir se detaseaza ca un istoric savant,
acoperind, prin scrierile sale, atat spatiul universal, cat si cel autohton. Intentia autorului este de a elabora o descriere
completa a trecutului poporului sau. M.Kogalniceanu incepe sa editeze, in 1843, Letopisetele Tarii Moldovei si indruma
programul revistei Dacia literara catre formarea unei literaturi nationale, pentru care tema istoric este esentiala. De-a
lungul timpului, constiinta identitar genereaza polarizari ( in perioada interbelica ) sau se supune ideologicului ( in
perioada comunista apar teorii deformate despre originile si vechimea romanilor ).
Scrierile istorice cele mai cunoscute sunt:
Analele scrieri istorice in care sunt inregistrate, an cu an, intamplarile importante din viata unui popor;
Cronicile ( letopisete ) lucrari istorice mai frecvente in Evul Mediu, care cuprind inregistrari cronologice a
evenimentelor sociale si politice;
Cronografii scrieri de factura istorica, incepand cu facerea lumii, si care se bazeaza pe izvoare istorice, dar si pe
legende populare;
Secolul al XV-lea si al XVI-lea cronici in limba slavona:
cronici de curte prin care se fixeaza memoria unei colectivitati conduse de un voievod;
au circulat numai in manuscris;
primele texte inchegate narativ, care depasesc modelul enumerativ si sec al analelor;
primele forme de consemnare a istoriei prin prezentarea cronologica a evenimentelor mai importante ale
fiecarui an;
primele au fost scrise in Moldova ( anonime, la porunca lui Stefan cel Mare );
originalele nu s-au pastrat, ci doar mai multe copii identificate dupa locul in care au fost gasite;
cronici despre Mihai Viteazul;
la acestea se adauga cronici in versuri scrise in limba greaca;
Secolul al XVII-lea
cronici scrise in limba romana in Moldova: Letopisetul Tarii Moldovei de Grigore Ureche, continuat de Miron
Costin si Ion Neculce;
cronici in limba polona, in versuri si in proza, scrise de Miron Costin;
o istorie a moldovenilor scrisa de Miron Costin;
cronici anonime muntene;
cronici de autor din Tara Romaneasca;
Aceste letopisete sunt un fel de pomelnice, notand sumar nume de voievozi si anii de domnie ai acestora. Istoria
domniilor de dupa moartea lui Stefan cel Mare este continuata de cronicile slavonesti ale calugarilor Macarie (odata cu
acesta apar in istoriografia romana cronicile cu caracter memorialistic ), Eftimie si Azarie - care au ca model scrierile
bizantine caracterizandu-se printr-o exprimare cautata, neglijand uneori claritatea si exactitatea evenimentelor.
In secolul al XVIII-lea, apar cronici in limba romana care incearca sa recupereze trecutul. Cronicarii au avut revelatia
necesitatii unei disocieri intre faurirea evenimentului istoric si consemnarea lui ca modalitate de conservare a trecutului.
Pentru cultura noastra, cronicile au o importanta deosebita, si anume:
1

Istorica pun bazele istoriografiei romanesti, abordand probleme legate de originea latina a poporului si a limbii
noastre, de continuitatea si de unitatea poporului roman;
Lingvistica sunt o sursa insemnata de cunoastere a unei etape din evolutia limbii romane;
Literara ofera forme incipiente ale prozei noastre artistice;
1. Scrisul reprezinta una dintre solutiile de memorare a trecutului, alaturi de memoria orala. In secolele al XVI-lea si
al XVII-lea, la curtile domnesti se elaboreaza primele documente scrise ale istoriei,consemnarea evenimentelor fiind
orientata spre faptele eroice ale voievozilor. Scrierile despre identitatea istorica sunt initiate de domnitori si incredintate
slujitorilor de cancelarie, de obicei calugari deprinsi cu scrisul. Interesati sa transmita posteritatii dovezi ale trecerii lor
prin lume si ale vitregiilor pe care le-au infruntat, principii romani isi scriu numele in cronici, dar le leaga si de
construirea bisericilor.
2. Istoriografia incepe opera de consemnare a istoriei romanesti la sfarsitul secolului al XV-lea la curtea domneasca a
Moldovei, in timpul lui Stefan cel Mare, iar in secolul al XVI-lea initiativa se regaseste si in Tara Romaneasca.
Deocamdata, numele celor care se indeletnicesc cu aceasta activitate nu se pastreaza, ei avand doar rol de scribi. Cu
timpul, anonimatul este depasit, iar initiativa trece din spatiul oficial al curtii domnesti in cel neoficial, particular, fiind
preluata de boierii carturari. Se produce astfel o individualizare atat a perspectivei, cat si a stilului, ceea ce conduce la
apropierea istoriografiei de literatura si scrierea primelor pagini literare.
Istoriografia in limba romana s-a nascut o data cu ridicarea noii boierimi intre secolele al XVI-lea si al XVII-lea, ca o
consecinta a renuntarii la uzul limbii slavone in actele de cancelarie si a tendintei marilor feudali de a subordona puterea
domneasca. Un rol insemnat in dezvoltarea istoriografiei, mai ales a celei moldovenesti, l-a jucat umanismul tarziu al
scolilor din Polonia. Ideea apartenentei poporului roman si a limbii sale la ginta latina, aceea a originii comune si a
legaturilor de neam si limba intre toti romanii trebuie puse pe seama influentei umanismului. Acelasi curent literar si
cultural a influentat stilul cronicarilor, oferindu-le modele de intocmire si redactare savanta a letopisetelor. Asadar, istoria
unui neam este purtatoarea unor valori educative si scrierea ei devine o responsabilitate integral asumata.
3. Cronica este scrierea istorica in care sunt consemnate in ordine cronologica evenimentele dintr-o anumita
perioada, dupa surse diverse, atat scrise, cat si orale. In spatiul medievalitatii romanesti, denumirea ei este de letopiset si
limba de expresie este la inceput slavona, limba oficiala, de cancelarie, preluata din mediul bisericesc care o consacrase
ca limba a culturii scrise. Stefan cel Mare este promotorul acestei actiuni, continuate ulterior si de alti domnitori, pentru
ca in secolele urmatoare sa devina opera de autor, atat in Moldova, cat si in Tara Romaneasca.
CRONICA tipologie in functie de autor sau initiator:
cronica domneasca este cronica oficiala, intocmita sub directa supraveghere a domnului care a avut initiativa
ei si este expresia punctului de vedere oficial;
cronica de autor este cronica intocmita de un invatat laic, exponent al clasei sociale cu acces la instructie,
care are initiativa de a fixa in scris evenimentele importante din istoria neamului sau;
cronica anonima este un tip de cronica al carei autor nu este cunoscut; cercetarile intreprinse asupra acestor
cronici, incepand cu secolul al XIX-lea, au permis diferite ipoteze privind paternitatea lor; pentru a desemna
presupusul autor, se foloseste formula atribuita lui.
Temele fundamentale abordate de cronicari si de ceilalti autori preocupati de constiinta istorica a romanilor sunt:
originile
limba
continuitatea
evenimentele istorice
institutia domniei
Ideea originii romanilor, apare la cronicari, dovedita si prin latinitatea limbii. Activitatea si scrierile marilor cronicari
au determinat aparitia unui specific romanesc, cum ar fi elogiul adus Tarilor Romane pentru lupta impotriva expansiunii
otomane sau argumentarea originii romane a populatiei si a latinitatii limbii romane. Activitatea cronicarilor ajunge la
stralucire in secolele XVII XVIII in letopisete, care realizeaza cea dintai imagine scrisa a istoriei noastre.
2

Consideratiile asupra cronicii lui Grigore Ureche, din oricare perspectiva s-ar face, trebuie sa plece de la textul
stiintific distins de acela al interpolatorilor. Recopierile consecutive, facute dupa moartea cronicarului (1647) de Simion
Dascalul, Misail Calugarul si Axinte Uricarul, inseamna adaosuri la textul prim care a fost mai amplu decat interpolarile.
Ceea ce le diferentiaza si este inca si mai important pentru istoricul mentalitatilor, e nivelul cultural si mentalitatea in
consecinta, care il situeaza pe Ureche intr-un orizont superior. Grigore Ureche nu isi foloseste deplin, imaginativ,
libertatea de a fi adus in pagina figuri traitoare inapoi in istorie. Omul evocarilor sale trece fulgerator pe ecranul textului,
cu o simpla eticheta alaturata numelui. Isi incearca insa puterea de a pune oameni in actiune, lasandu-i sa se spuna pe ei
insisi. Costin va reface narativ traiectoria personajelor intelepte sau nu pandite de destin, iar Neculce, povestitorul
mim, in maniera teatrului popular, va imita si gesturile, si spusele personajelor sale.
Portretul total, recunoscut astazi ca text clasic, e conceput de Ureche ca imagine individualizata a actiunii eroice
esentiale si nu din date de viata domestica sau publica. Tehnicile clasice de portretizare sunt personalizate, iar trasaturile
eroului sunt subliniate din informatie livresca, dar interpretata.
In forma si continut, Letopisetul, care pleaca de la formarea statului feudal (1359) si se sfarseste la anul nasterii
scriitorului (1595), deschide corpusul de cronici ale Moldovei feudale. Aceasta este opera care traseaza linia de
demarcatie, ruptura intre naratiunea istorica in slavona bisericeasca si cronica ce spune povestea tarii mai pre larg, in
limba romana. De aici incepand, istoria literaturii romane are ca obiect naratiunea scrisa in stilul limbii vorbite. Forma in
care se prezinta textul a devenit un model pentru ceilalti cronicari, pentru ca mai tarziu sa fie preluata si de Mihai
Sadoveanu in Zodia cancerului sau Vremea Ducai-Voda. Acest model al povestirii cronicaresti are in vedere impartirea
textului in paragrafe cu titluri care anunta continutul, organizat, in general, in jurul unui singur eveniment sau personaj
istoric.
Cronicarul,bogat si cult,iubitor de civilizatie si legi afirma un spirit nou in scriere,fara sa se emancipeze cu totul de
interpretarea providentialista. Timpul povestit este anterior duratei biografiei sale,ceea ce indica evocarea unei istorii la
care n-a fost martor. Recurge,de aceea,la sintetizarea informatiei din surse scrise,interne sau externe, si orale,dupa
povestirile tatalui si pentru ca nu traise istoria povestita,Ureche nu e incercat de mari emotii si exaltari. Energia naratiunii
il arata un rational si nu un sentimental. Scrie pentru a lasa un instrument de cunoastere:invatatura,aducand trecutul in
prezent spre a da o lectie viitorului.
Ca umanist de marca si povestitor de istorie,in proza si in versuri,Miron Costin ne obliga la nuantarea consideratiilor
asupra constiintei literare a cronicarilor. Cugetarile ample si variate ca subiect incarca de sens discursul narativ,situandu-l
intr-un plan superior fata de acela al predecesorului,Grigore Ureche. Totusi singurul contemporan care a scris vibrant
despre Costin si intelepciunea lui a fost Neculce, mare admirator,de altfel,a lui Miron Costin.
Este esential sa plecam de la observatia ca nota distinctiva a atitudinii narative a celui de-al doilea cronicar din
triada beletristica norocoasa(S.Cioculescu) e reflexivitatea. Energia stilului e canalizata pe directia cugetarii si
moralizarii in consecinta. Insa,moralizarea nu e facuta frust, cu violenta de vocabular, ca la Neculce, si discret, prin
meditatii si parabole. Costin este,de asemenea, singurul cronicar care constientizeaza si formuleaza diferenta de durata
intre spatiul istoriei in act si povestirea ei,care nu poate dura tot atat:Ceea ce povestesti repede,nu se intampla tot asa de
repede.
Letopisetul,compus din evocare si memorialistica,incepe de la cumplita domnie a lui Aron Voda si se incheie cu
evenimentul mortii suspecte a lui Stefanita Lupu, asa cum a vazut-o autorul. Miron Costin este scriitor de cronica,dar mai
intai scriitor. Perspectiva se modifica,deoarece,pentru prima data,faptele prezentate au fost traite de autor,el fiind nevoit
sa evalueze,avand indoieli, admirand sau dispretuind faptele si personajele despre care scrie,fiindca istoria este pentru
cronicar un fapt viu,in relatarea caruia se implica. Pagina ne apare elaborata ca stil, naratiunea are nerv spiritual,e
tensionata de sentimente si resentimente,naratorul deplange constant tara-mi inlacrimata si pe bietii locuitori.Structura
materiei istorice povestite,in capitole si paragrafe nu urmeaza,nici ca intitulare,metoda lui Ureche. Dispunerea diacronica
ramane,totusi,in varianta prima a scrisului cronicaresc. Miron Costin impune un model narativ reflexiv,asa cum si
Neculce va impune unul,de marca orala,ambele functionale in evolutia interna a epicii romanesti. Prima comparatie cu
stilul lui Grigore Ureche,la Costin sintaxa narativa este mai variata,mai nuantata. Scenele de executii tiranice (sub
Tomsa voda),conspiratiile cu consecinte spectaculare (complotul lui Gheorghe Stefan si al boierilor din familia Cigolea
impotriva lui Vasile Lupu), rascoala taranilor (sub Alexandru Ilias) acopera epic cele mai alerte pagini.
Exista,totusi,in tesatura letopisetului numeroase momente de ragaz consacrate meditatiei, descifrarii principiilor
ascunse care determina inaltarile si caderile omenesti. Suntem,in aceste secvente(stilistic mai cursiv redactate decat
restul textului,dovada ca autorul zabovea mai mult asupra lor sau le punea pe hartie dupa o mai lunga gestatie),in alt tip
3

de discurs,intr-o povestire care istoriseste si interpreteaza,cautand samburii ce pot procura invatatura,pilda si pot face
dintr-o carte de istorie o carte de intelepciune purtatoare a unor adevaruri cu valoare atemporala, universala.
De-a lungul cronicii se configureaza o galerie de caractere intruchipate de una sau alta din figurile istorice,in
principal personalitati domnesti:despotul(Aron Voda);eroul insetat de sange(Mihai Viteazul);bunul,piosul(Ieremia
Movila);bazileul mandru(Vasile Lupu) etc. Spre deosebire de Ureche, Costin neglijeaza amanuntele anatomice care nu au
relevanta pentru traiectoria domneasca a personajelor. Il separa si de Neculce faptul ca portret,pentru el, inseamna figura
interioara, temperamentul,psihologia, intelectul si de aici conduita. Personajele sunt sau nu oameni intregi la hire.
Continuand letopisetul lui Grigore Ureche,Miron Costin n-a putut aborda problema originii poporului roman,astfel ca
a simtit nevoia sa scrie o alta lucrare pe aceasta tema:De neamul moldovenilor. Opera a ramas neterminata,dar surprinde
patosul cronicarului in afirmarea originii latine a poporului nostru si convingerea ca, prin scrisul sau responsabil,el poate
scoate neamul din intunericul nestiintei.
Asezandu-si lucrarea de istoric in continuarea operei predecesorilor,Grigore Ureche si Miron Costin, Ion Neculce
lasa literaturii romane cea mai izbutita secventa din impresionanta serie a letopisetelor moldovenesti sub raportul
realizarii artistice si simtind nevoia sa-i adnoteze pe inaintasi, acesta produce o istorie paralela,alcatuita din cele
patruzeci de povestiri,adunate sub titlul de O sama de cuvinte si plasate in fruntea letopisetului.
Inainte de a fi un povestitor subiectiv sau popular, Neculce este un povestitor innascut. El scrie paginile
memorialistice cu o vadita intentie autobiografica. Cum prefata o spune,povestitorul isi ia distanta de predecesori,
inclinand in favoarea anecdoticului si legendei. Ion Neculce se prezinta in postura istoricului impartial pentru ca il citise
pe Miron Costin,dar ca si acesta preface in povestire un tablou al Moldovei pe care il alcatuieste el insusi, si nu
tabloul veridic al Moldovei in care traise;el nu falsifica realitatea,ci aseaza in text fapte alese,carora le da dimensiuni
istorice diferite,in functie de propria-i parere,insotite de interpretari convenabile. Costin refuza deliberat sa scrie ceea ce
ar fi fost de urata pomenire ori, Neculce tocmai aici gaseste un filon de exploatat, alimentandu-si din el povestirea,fara
perifraze si eufemisme. Miron Costin nu patrunde indiscret in viata personajelor,in timp ce Neculce stoarce aceasta sursa
spre a-si colora puternic si original intruchiparile individuale,de altfel,este cunoscut faptul ca Neculce a fost un mare
iubitor de cancanuri,cele cu substanta erotica atragandu-l cu deosebire.
Aparent,istorisirea lui Neculce curge odata cu timpul,urmand vechiul model cronicaresc cu secvente ale caror
dimensiuni le determina istoria sau subiectivitatea autcoriala. Urmand vremea si reconsiderand intamplarile,
ierarhizandu-le,narandu-le dupa tipare comune cu cele ale oralitati, Neculce isi incita cititorul prin anticipari ce rup firul
cronologic al povestirii sau,mai rar,prin rememorari.
Cand si-a tesut naratiunea,cronicarul a avut o intuitie sigura a nucleelor ce puteau genera epicitatea,a identificat cu
precizie personajele (si nu doar negativii,ca in cronica lui Miron Costin). Iar aceasta naratiune,ce aduce a literatura
de colportaj, agreeaza cu precadere amanuntul, maruntisurile (pe langa care Costin sau Ureche ar fi trecut netulburati),
intr-un cuvant, anecdoticul. Discursul narativ al acestui ultim mare cronicar al Moldovei este foarte personal,nu mai are
puritatea impersonala a textului evocator a lui Ureche, neimplicat ca martor nici macar in ultimele evenimente povestite.
O alta caracteristica a cronicarului este capacitatea incontestabila de a ironiza. Ironia rezulta din intonatia
orala,precum si din constructia stilistica intentionat gandita sa semnifice indicele negativ al faptelor,spre a ruina o
realitate. Chemata mereu sa sanctioneze,concluziv,o situatie,ironia lui Neculce schimba tonul imprecatiei cu cel de
dispret si moralizare. Povestitorul isi schimba tonalitatea vocii de la strigat la soapta,de la denunt la banuiala plasata in
stilul indoielii,gesticuleaza,imita,arata cu degetul,e indignat de cele mai multe ori,ironizeaza satisfacut si rautacios,dar nu
se poate bucura din plin niciodata, notele de umor sunt fulgerari stilistice si nu trairi,ironia este prea morala pentru a fi
artista si prea cruda pentru a fi comica.
Povestirea de tip legendar este un alt mare talent al lui Neculce. Placerea pentru anecdotic adauga o linie in plus la
figura interioara a povestitorului. Sursa populara a celor mai multe dintre cele 42 de mici povestiri plasate in fata
Letopisetului e certa. Ele sint audzite din om in om,de oameni vechi si batrani,si in letopiset nu sint scrise,ce s-au scris
aice.O sama de cuvinte reprezinza pentru narator o cale neriguroasa de cunoastere(pentru ca dzic uniidar adevarul
nu se stie,ca letopisetul nu scrie nemica),dar o deschide totusi fascinat de intamplarile extraordinare,credibile si mai
ales delectabile.
Cronica lui Ion Neculce,Letopisetul Tarii Moldovei de la Dabija-Voda pana la a doua domnie a lui Constantin
Mavrocordat,este cea mai importanta dintre toate cronicile moldovenesti pentru evolutia prozei literare prin arta
naratiunii,dovedind talentul de povestitor innascut al autorului. Lucrarea,preponderent memorialistica, selectioneaza din
multitudinea de evenimente traite atitudini omenesti care imprima o directie dramatica destinului uman. Cronicarul este
intemeietorul portretului anectodic, din care lipseste descrierea, detaliile de caracterizare morala si psihologica
4

adunandu-se din intamplari pline de viata. Toate cele 42 de legende puse in fruntea Letopisetului,sub titlul de O sama de
cuvinte, exprima atractia cronicarului pentru legendar si anecdotic,in acelasi timp. Acestea pot fi considerate un fel de
exercitii narative care au introdus in literatura noastra genul povestirii de delectare. Astfel,Ion Neculce subliniaza
caracterul oral al acestor naratiuni si rolul propriu in a le transforma in povesti scrise, privite ca elemente fabulatorii prin
raportarea la realitatea din cronica.
Sub denumirea generica de cronicari munteni a ramas in cultura romana un grup de carturari din Tara
Romaneasca,unii anonimi,autori de cronografe sau letopisete in secolele al XVII-lea si al XVIII-lea.Cronologic, acestia
au scris mai tarziu fata de cronicarii moldoveni. Desi la curtile muntele ale lui Matei Basarab,Radu cel Mare sau Neagoe
Basarab a existat o infloritoare viata culturala,un letopiset sistematic si complet al tarii nu s-a pastrat.
Cronicile muntenesti infloresc in a doua jumatate a secolului al XVII-lea, doua lucrari fiind mai cunoscute:
Letopisetul Cantacuzinesc, opera a unui partizan al familiei Cantacuzinilor si Cronicile Balenilor,opera anonima.
Ambele cronici debuteaza cu intemeierea Tarii Romanesti, plasata la 1290, si se termina cu referiri la anul 1688, cand,
pentru o curta perioada, cele doua familii rivale se impaca.
Suirea pe tron, in 1688, a lui Constantin Brancoveanu a insemnat si o modificare de atitudine fata de cronicile
anonime. Cele doua letopisete fusesera continuate, dar noul domnitor le dezaproba, nu pentru atitudinea lor partizana, ci
pentru simpatia pe care o avea pentru o alta factiune, care il avea in frunte pe stolnicul Constantin Cantacuzino.
Domnitorul incredinteaza scrierea cronicii sale oficiale lui Radu Greceanu, invatat recunoscut in epoca, unul dintre
traducatorii Bibliei de la Bucuresti. Aceasta cronica se ocupa doar de epoca Brancoveanu, oprindu-se cu putin inaintea
tragicei morti a acestuia.
Domnia lui Constantin Brancoveanu este prezentata si intr-o cronica anonima, atribuita lui Radu Popescu, un text
care exprima opinia autorului bazata pe marturii ale contemporanilor si pe observatii proprii. Acest letopiset anonim se
opreste insa la anul 1717.
In timpul domniei lui Constantin Mavrocordat, marele vornic Radu Popescu este desemnat sa scrie cronica oficiala.
S-au pastrat doua letopisete semnate de acesta, unul care continua o cronica moldoveneasca si altul in care doar partea de
la 1699 pana la 1729 ii apartine cu siguranta, partea de inceput fiind o compilatie dupa cronicile anterioare.
Stolnicul Constantin Cantacuzino continua totusi eforturile cronicarilor moldoveni, fiind primul care are gandul de a
scrie o istorie completa a romanilor, vadind calitati de istoric, superioare cronicarilor moldoveni. Opera sa este cu
adevarat stiintifica, desprinsa complet de tonul partizan al cronicilor muntenesti.
Facand o paralela intre cronicile moldovenesti si cronicile muntenesti, putem spune ca operele muntenilor sunt
diferite de cele ale cronicarilor moldoveni, fiind mai putin documentate si mai putin obiective. Autorii lor nu au formatia
intelectuala a moldovenilor. In plus, cronicarii munteni reprezinta factiuni politice boieresti in lupta pentru putere.
Cronicarii moldoveni au dat sinteze ale surselor anterioare lor, scriind despre ce s-a intamplat in continuare, in schimb
muntenii nu fac decat s o ia de la inceput de fiecare data, ca si cand nu ar fi avut predecesori, toate cronicile incepand cu
descalecatul lui Negru-Voda, plasat la 1290.
O alta caracteristica este faptul ca unele cronici au ramas anonime sau se pot atribui cu dificultate unor autori. Fara a
fi lipsite de valoare documentara si de imboldul reconstituirii trecutului, cronicile muntenesti au mai degraba un caracter
formal, legitimand indreptatirea partidei boieresti pe care o reprezinta la conducerea tarii. Caracterul evident polemic le
da, insa, valoarea literara.
De asemenea, putem aminti faptul ca Dimitrie Cantemir scrie Hronicul vechimei a romano-moldo-vlahilor care
cuprinde istoria noastra de la origini pana la descalecare si sustinea ideea cronicarilor: originea comuna a tuturor
romanilor.
Continuitatea este un fenomen pentru care cronicarii nu detin suficiente marturii, este mai degraba infatisata ca un
miracol pe care il constata, dar nu-l pot explica. Pentru relatarea evenimentelor istorice, cronicarii dezvolta tehnici
narative si descriptive care dau valoare artistica scrierilor lor.
Importanta cronicarilor, asa cum o percepem astazi, nu consta neaparat in valoarea stiintifica a ideilor pe care le-au
pus in circulatie (o influenta majora in dezvoltarea istoriografiei romanesti), ci mai degraba in impulsul pe care l-au dat
formarii constiintei identitare si in contributia esentiala la instapanirea limbii nationale in cultura. Asa cum constata
Mircea Martin, caracterul demonstrativ al scrierilor literaturii noastre vechi nu se manifesta doar in planul ideilor
(afirmarea originii si apartenentei romanice), ci si in planul realizarii artistice (dovedirea capacitatii de abordare a unui
gen sau a unei teme in cadrul culturii autohtone).
Faptul ca provinciile romanesti parcusesera veacuri de istorie care riscau sa fie inecate in uitare, s-a nascut scrisul
cronicaresc, insa nu putem vorbi despre o obsesie identitara, ci doar despre o necesitate stringenta in a recupera trecutul.
5

(ca sa nu sa inece a toate tarile anii trecuti si sa nu stie ce s-au lucrat...(Grigore Ureche ) ; ca sa nu sa uite lucrurile si
cursul tarii...(Miron Costin)).In viziunea umanistilor nostri, un popor fara istorie, care isi ignora trecutul, nu va sti sa-si
construiasca prezentul si nici sa-si imagineze viitorul. Un astfel de popor nu are constiinta, nici forta vizionara,
asemanandu-se fiarelor si dobitoacelor celor mute si fara minte (Grigore Ureche). Asadar, istoria unui neam este
purtatoarea unor valori educative si scrierea ei devine o responsabilitate integral asumata: Eu voi da sama de ale mele,
cate scriu (Miron Costin).
In a doua jumatate a secolului al XVIII-lea Scoala Ardeleana ( care a fost o importanta miscare culturala generata
de unirea Mitropoliei romanilor ardeleni cu Biserica Romano-Catolica) continua eforturile de a produce dovezi care sa
conduca la formarea constiintei istorice a neamului. Preocuparea pentru istoria nationala ocupa un loc privilegiat in
perioada pasoptista, strabatuta de entuziasmul european al constituirii natiunilor moderne
Letopisetele si lucrarile carturarilor au avut o circulatie restransa in epoca si recuperarea lor o face, intr-o prima
etapa, Scoala Ardeleana. Corifeii Scolii Ardelene (Samuil Micu, Petru Maior si Gheorghe Sincai) au cautat sa legitimeze
drepturile si idealurile natiunii romane din Transilvania prin intermediul unor argumente de ordin istoric si filologic.
Chiar daca unele din ideile latiniste ale reprezentantilor Scolii Ardelene au fost, nu de putine ori, din ratiuni polemice,
exagerate, supralicitandu-se unele date sau argumente, rolul decisiv al Scolii Ardelene in formularea sistematica,
riguroasa si argumentata a latinitatii limbii romane reprezinta, fara indoiala, un element pozitiv in istoria culturii
romanesti.
Nicolae Iorga remarca, subliniind importanta Scolii Ardelene, ca intr-un timp cand nu era o literatura romaneasca
insufletita de amintiri si de aspiratii, intr-un timp cand nu se ivisera forme de stat care sa intrupeze in vederea tuturora
aceleasi mari amintiri si aceleasi aspiratii potrivite cu ele, intr-un timp cand orice frunte romaneasca era aplecata spre
pamant de stapaniri straine, cand sufletul romanesc nu vorbise inca in nepieritoare forme literare, era nevoie de
exagerarea ca puritate a acelui singur element de legatura a tuturor romanilor, de reabilitare morala a lor, care era limba.
In ea s-a vazut curcubeul vremurilor mai bune, in numele ei s-au dat luptele de redesteptare, in acel semn am invins.
Corifeii Scolii Ardelene percep, cu o fina intuitie, insemnatatea coplesitoare a limbii in viata unei natiuni. Limba era
considerata de ei ca fiind expresia fiintei nationale, semnul distinctiv al existentei si identitatii sale. Pe de alta parte,
carturarii Scolii Ardelene au sesizat in mod corect si au definit cu obiectivitate interconditionarea care exista intre
dezvoltarea social-istorica a natiunii si dezvoltarea limbii.
Comuniunea dintre limba si istorie isi are originea in gandirea Scolii Ardelene. Tot de aici deriva si ideea inter-relatiei
dintre limba si natiune, si gandirea corifeilor Scolii Ardelene, doua elemente inseparabile, aflate intr-o relatie de
interdeterminare deplina. Aceste imperative si exigente se confundau, de altfel, in procesul actiunii de emancipare
national-sociala, deoarece lupta pentru eliberarea natiunii semnifica, in fond, lupta pentru apararea, ilustrarea si
dezvoltarea limbii. Carturarii ardeleni sesizeaza, in primul rand, raportul dintre limba si cultura, in cadrul caruia limba
era socotita drept modalitate fundamentala pentru cultivarea natiunii.
In viziunea corifeilor Scolii Ardelene, limba capata o semnificatie majora si, in acelasi timp, cu rezonante inedite. Ea
constituia un factor al coeziunii nationale, contribuind la apropierea si unirea vorbitorilor. Gh. Constantin Ruja extinde
aceasta misiune la intregul spatiu lingvistic, cu estomparea diferentierilor regionale, accentuand ca datoria profesorilor
e sa raspandeasca cunostinta acestei limbi literare, care sa formeze legatura atotputernica intre toate elementele
romanesti. Ni se dezvaluie astfel o noua relatie a cultivarii limbii, aceea cu unitatea nationala. Cu cat o limba era mai
cultivata,mai aleasa si mai ingrijita, cu atat isi va putea ea indeplini mai bine, in conditii optime si sigure,menirea
unificatoare si integratoare.
Invatatii Scolii Ardelene se straduiesc sa aduca argumente si marturii cat mai plauzibile pentru a demonstra
necesitatea mentinerii unitatii si a coeziunii limbii. Petru Maior, de pilda, isi fixeaza atentia cu staruinta asupra acestei
probleme, urmarind-o in evolutia si continuitatea sa. El constata si accentueaza asupra ideii, de o semnificatie majora,
mentinerea unitatii limbii romane in diverse etape istorice, recurgand la numeroase argumente pentru a-si ilustra teza,
spre a-l convinge pe cititor si pentru a infirma supozitiile adversarilor. Unitatea si coerenta interna a limbii, in structura ei
originara,nu a putut fi deteriorata, cum afirma corifeii Scolii Ardelene, nici de contactul cu popoarele slave. Petru Maior
observa, cu obiectivitate si pertinenta, ca influenta limbilor straine, si mai ales a limbii slave, nu a alterat structura intima
a limbii romane, care s-a mentinut, in esenta sa, aceeasi: Insa slovenii de tesatura limbei romanesti cea din lontru, nice
cum nu s-au atins, ci aceasta au ramas intreaga, precum era cand intaiu au venit romanii, stramosii romanilor in
Dacia.

Cronicarii Scolii Ardelene sustin originea comuna a tuturor romanilor (moldoveni, munteni si ardeleni) si originea
pur romana a romanilor. Ultima idee care sublinia nobletea poporului roman, se baza pe ipoteza exterminarii dacilor de
catre romani. In timp, istoricii au contestat aceasta ipoteza.
Umanismul ne-a redat sentimentul comunitatii de civilizatie, limba si cultura cu tarile Europei Apusene, constiinta
unitatii teritoriale a provinciilor romanesti, idealuri din care ne-am tras invatamintele duratei noastre ca neam,
permanenta spirituala si ca misiune istorica.
Cuvantul istorie are doua semnificatii distincte, pe care publicul larg, dar si multi profesionisti tind foarte adesea a
le confunda. Istoria defineste, in acelasi timp, ceea ce s-a petrecut cu adevarat si reconstituirea a ceea ce s-a petrecut, cu
alte cuvinte, trecutul in desfasurarea sa obiectiva si discursul despre trecut. Ceea ce numim indeobste istorie este
discursul nostru despre istorie, este imaginea, inevitabil incompleta, simplificata si deformata a trecutului, pe care
prezentul o recompune fara incetare. (Lucina Blaga Istorie si mit in constiinta romaneasca 1997)
Constiinta istorica a romanilor incepe sa se exprime odata cu scrierea istoriei lor. Consemnarea evenimentelor
pune in evidenta doua constante in viata lor zbuciumata doua fronturi de lupta: unul extern, reprezentat de confruntarea
cu dusmanii, si unul intern, reprezentat de rivalitati si conflicte pentru putere. Varsta eroica a feudalitatii romanesti este
dominata de figurile emblematice ale voievozilor gloriosi, intre care stralucesc Stefan cel Mare si Mihai Viteazul, despre
ale caror fapte de arme povestesc cronicarii. Alte nume de seama ale istoriei, Constantin Brancoveanu si Dimitrie
Cantemir, sunt fixate in memoria medievala mai ales pentru vitregia destinului lor. In scrierile timpului este consemnata
astfel si cealalta fata a istoriei, legata de luptele lipsite de glorie, in care se infrunta oameni de acelasi neam si de aceeasi
lege.