Introducere.

Liturgica este acea disciplina a Teologiei Practice care se ocupa cu studiul metodic si
sistematic al cultului divin public al Bisericii Crestine Ortodoxe. Obiectul liturgicii este deci
cultul prin care intelegem totalitatea actelor, a formelor si a randuilelilor intrebuintate de
Biseric prin care ea cinstete de Dumnezeu si pe sfini prin care, totodat, impartase te
credincioilor harul sfinitor al lui Dumnezeu.
Astzi prin Liturghie nelegem serviciul divin in timpul caruia se face sfintirea Darurilor si
impartairea credinciosilor cu ele. n Biserica crestina veche, cuvantul Liturghie avea un inteles
mult mai larg, el indica totalitatea actelor de cult, ale serviciilor divine precum si administrarea
lor, adica ceea ce intelegem astazi prin cult si prin slujire sacramentala (sfintitoare) in general.
Cuvantul Liturghie trebuie luat in vechiul sau inteles larg, fiind sinonim cu cel de cult.
Denumirea de Liturgica data disciplinei teologice care se ocupa cu studiul cultului este
justificata si prin faptul ca Sfanta Liturghie este cea mai importanta dintre slujbele cultului
ortodox, este centrul si ninima lui.

Obiectul si impartirea Liturgicii.

Liturgica studiaza tot ceea ce se refera la cultul Bisericii ortodoxe: originea, istoria si evolutia lui,
legile si principiile lui de functionare, formele si randuielule lui din trecut si prezent, explicarea
lui, etc. Liturgica este deci o disciplina cu caracter expozitiv sau teoretic. Ea nu trebuie
confundata nici cu Tipicul care se limiteaza la expunerea randuielilor serviciului divin nici cu
Practica Litirgica sau Ritualistica (germ. Rubrikenlehre) care urmareste sa formeze buni
liturghisitori adica sa invete pe viitorii clerici indeplinirea corecta si exacta a ceremonialului sau
randuielolor sfinte ale serviciului divin. Liturgica ne invata tot ceea ce putem sti in legatura cu
intreg cultul, dandu-ne astfel un orizont mai lag si inarmandu-ne cu cunostinte asupra originii si a
trecutului, asupra legilor de dezvoltare si de savarsire a serviciului divin, asupra ntelesurilor
simbolice, etc.
Materia sau Obiectul Liturgicii se imparte n :
1) Generala sau teoretica.
Aceasta se ocupa cu prezentarea generala a Liturgicii aratand definitia si obiectul ei, bibliografia
principala, analiza notiunii de cult, originile si evolutia lui in Biserica, scopurile sau functiile lui,
factorii, termenii sau conditiile externe pentru savarsirea cultului, savarsitorii cultului, timpurile
litirgice, lacasurile de cult, obiectele intrebuintate in cult. Pe scurt expune esenta si principiile
generale ale cultuli
2) Speciala sau practica.
Se ocupa cu studiul amanuntit al formelor si randuielilor de cult ale Bisericii, adica serviciile
divine, istoria si randuiala lor. Pe scurt, ocupa cu istoria, descrierea si explicarea serviciilor
divine ale cultului ortodox.

Locul liturgicii in Teologie.

Practicarea formelor de cult consituie pentru orice crestin un mod de manifestare a vietii sau
trairii sale religioase ; de aceea scrieri in legatura cu cultul au aparut inca de la inceputul
literaturii crestine. Ca disciplina deosebita in cadrul invatamantuilui teologic, expusa metodic si
sistematic (stiintific), Liturgica este relativ noua si anume de pe la sfarsitul veacului alXVIIIlea si
inceputul celui de-alXIXlea. Liturgica este grupata, pentru ca exercitarea functiei sacramentale sau
sfintitoare a preotului este cea mai de seama datorie sau obligatie profesioanala in cadrul sectiei
practice a Teologiei. Disciplinele cu care Liturgica sta in stransa legatura sunt Catehetica,
Omiletica, Dreptul Bisericesc si Pastorala, deoarece ele se ocupa cu studiul exercitarii in
practica a celorlate doua functii ale preotiei : diactic sau nvtoreasca si pstoreasc sau de
conducere. Stranse legaturi are si cu Dogmatica si Morala deoarece cultul are radacini adanci in
invatatura si in trairea relgiosa crestina. Dogmatica insa trateaza subiectele din puctul de vedere
al doctrinei sau invataturii de credinta, Morala din punctul de vedere al legilor morale sau al
efectelor Tainelor in viata religioasa iar Litrgica le trateaza ca unitati ale cultului divin,
ocupandu-se de randuiala sau ritualul savarsirii lor. Liturgica mai are legaturi cu Istoria
Bisericeasca Universala care ii furnizeaza date si informatii in legatura cu istoria cultului
prezentand stadiile lui de dezvoltare din diferitele perioade ale istoriei crestine. Arheologia
crestina sau studiul antichitatilor bisericesti procura, de asemenea, date si infromatii privitoare
mai ales la locasurile si obiectele de cult in perioada veche precum si cu referire la unele aspecte
sau amanunte ale cultului ortodox astazi care constituie reminiscente sau vestigii mai greu de
inteles, ale trecutului indepartat si a caror cheie ne-o da studiul antichitatilor crestine. Multe
puncte de contact cu Liturgica are si Istoria artei religioase, intrucat cultul a pus intotdeauna in
serviciul sau toate formele de arta. Istoria Religiilor poate fi utila pentru studiul Liturgicii
intrucat ne poate lamuri asupra provenientei, a formelor si a sensurilor unor rituri si ceremonii
sau institutii de cult care sunt comune si altor religii. S. Bumer a schi at locul Liturgiei in cadrul
disciplinelor teologice spunand ca : Hristos este invatator, marepreot (arhiereu) si pstor
(imparat). Biserica, in virtutea acestui oficiu, are o intreita activitate : ea crede si invata, ea se
roaga si sfinteste (jertfeste) ea imparateste si conduce. Stiinta sacra despre Ecclesia orans et
sanctificans este Lituriica.

Metoda de expunere a Liturgicii.

Cea dintai preocupare a Liturgicii, din punctul de vedere al utilitatii sale practice sau
profesionale, este s descrie infiarea de astazi a cultului Bisericii Ordodoxe, adica institutiile
de cult in diferitele lor forme si cu diferitele reguli statornicite in Biserica ; de aceea, metoda
principala folosita in expunerea materiei este cea descriptiva sau expozitiva. Se utilizeaza in
egala masura metoda istorica folosinta pentru aceasta studiul si interpretarea datelor pe care i le
pun la indeamana izvoarele directe si indirecte, adica diferitele documente literare si rezultatele
cercetarii istorice sau descoperirilor arheologice. Uneori studiul Liturgicii face apel si la metoda
comparativa pentru a pune in lumina atat elementele comune dintre diferitele confesiuni cat si
deosebirile de conceptie sau de forma. Intrucat in cult se manifesta in general viata interoara a
Bisericii si credinta ei, fixata in dogme, metoda de sxpunere a liturgicii capata si un caracter
speculativ-teologic atunci cand e vorba sa descoperim invataturile de credinta sau ideile
dogmatice si simbolico-mistice exprimate in formele cultului.

Importanta studiului Liturgicii.

Este aproape inutil sa staruim asupra acestui fapt pentru viitorii clerici. Misiunea principala a
preotului este cea sacramentala sau liturgica adica misihnea de sfintitor al credinciosilor si de
mijlocitor al harului divin care se transmite prin formele cultului. Credinciosii vad, asadar, in
preot si il vor mai intai uns fintitor sau savarsitor al cultului divin si abia in al doilea rand un
invatator si conducator al turmei sale. Preotul va trebui deci sa fie in primul rand un bun slujitor
sau biserica pentru ca, prin calitatile sale de liturghisitor s poat satisface nevoile religioase ale
credinciosilor si sa o faca sa participe la sfintele slujbe cu interes, dragoste si in chip activ.
Asemenea calitati nu se pot dobandi sau forma decat printr-un studiu aprofundat al actelor
liturgice pe care preotul le savaseste. Pe langa vocatia si dragostea pentru oficiul su de
liturghisitor, pe lnga calitatile innascute sau naturale care se cer unui bun slujitor si pe langa
pietate sincera, care trebuie sa reieasa din tot ceeea ce face preotul, un bun slujitor va trebui sa isi
insuseascavsi o temeinica pregatire liturgica. Aceast initiere in tainele cultului il va ajuta mai
intai la executarea exacta, corecta si constiicioasa a obligatiilor sale rituale, care nu este posibila
fara cunoasterea amanuntita a tipicului sau a randuielilor serviciului divin. Apoi, aprofundarea
studiului Liturgicii ne ajuta sa patrundem sub nveliul extern al formelor de cult pe care le
savarsim si sa le cunoastem in sensul adanc spirutul si rostul pentru care ele au fost instituite sau
introduse in cult si importanta lor pentru viata religos-morala a noastra si a credinciosilor.
Liturghisitorul care cunoaste acestea va sluji cu mai multa convingere, ravna si patrundere decat
unul care executa acele acte in chip mecanic sau automat, adica fara sa-si dea seama de rostul si
de importanta lor. Asadar, studiul Liturgicii este necesar pentru pregatirea profesionala a
viitorului preot care se formeaza ca adevarat slujitor, respectuos fata de regulile sacre si
totodata constient de valoarea, sensul si frumusetea slujbei lui, dandu-i acea intelegere
superioara care l va feri de rutina si de executarea masinala, formalista a actelor de cult.
Apoi, este necesar preotului si in calitatea lui de invatator al turmei duhovnicesti pentru ca il
ajuta la catehizarea mistagogica (initerea credinciosilor in tainele cultului). Aceasta are in vedere
ferirea lor de rutina si de formaismul gol, de bigotism si de superstitii, de executarea automata si
formalista a actelor de cult. In fine, studiul este de folos preotului in calitatea lui de executant
principal si factor responsabil in ceea ce priveste aplicarea constiincioasa si exacta a randuielilor
de cult in parohie. Dreptul de supraveghere a cultului si puterea de a interveni sau a lua masuri si
formula reguli in materie de cult apartine autoritatii bisericesti supreme, adica Sfantului Sinod.
Dar, in practica, Sfantul Sinod nu poate exercita acest drept fara colaborarea constiincioasa a
preotimii. Desfasurarea vietii litirgice si evolutia lui fireasca pun adesea probleme grele atat
pentru slujitorii cultului cat si pentru conducerea bisericeasca. Se ivesc, de exemplu, discutii si
controverse sau disensiuni intre diferitii slujitori asupra unor diferente sau variante tipiconale
care se cer uniformizate, fie asupra unor rituri vechi care manifesta tendinta de iesire din uzul
liturgic (ectenia catehumenilor) fie asupra unor forme mai noi care tind sa se intorduca sau
generlizeze (miruitul la finele Liturghiei). O hotarare justa si solutia cea mai potrivita o poate da
numai acela care cunoaste serios si temeinic legile functionarii cultului divin, istoria si talcuirea
sfintelor slujbe precum si criteriile teologice, istorico-simbolice si practice in lumina carora
treebuie sa apreciem valoarea, ortodoxia si oportunitatea formelor noi de cult. Preotul de parohie
trebuie sa aibe macar un minim de cunostinte in acest domeniu, pentru ca el este cel ndrituit si
indatorat sa supravegheze si sa indrume viata religioasa din parohie, prin indeplinirea exacta si
constiincioasa a practicilor de cult, sa semnaleze la timp autoritatii bisericesti sperioare orice
neregula sau lipsa in aceasta privinta si sa aplice masurile si hotararile eventuale luate pentru
bunul mers al vietii religioase.

Izvoarele Liturgicii.
1. Directe
a) Cartile de slujba. Editiile aflate in uz ne dau randuiala si formularul sfintelor slujbe
iar editiile mai vechi si manuscrisele ne ajuta sa reconstituim diferitele fluctuatii din
trecut ale ritualului.
b) Randuielile bisericesti, scrierile din literatura patristica, randuielie locale de slujba.
c) Practica veche si generala a bisericii sau traditia nescrisa in materie de cult in care
intra toate riturile liturgice, obiceiurile si datinile de cult pubic si particular,
neconsemnate in cartile de slujba dar conacrate printr-o veche si unanima
intrebuintare sau prin consimtamantul tacit al bisericii.
d) Monumentele arheologice si antichitatile bisericesti care ne furnizeaza date pretioase
mai ales in legatura cu vechile locasuri de cult crestine, cu obiectele de cult si formele
externe ale cultului.
2. Indirecte
a) Scrierile Sfintilor Parinti, ale scriitorilor bisericesti si ale diferitilor teologi din
vechime care trateza direct sau indirect chestiuni in legatura cu cultul crestin cum este
de exemplu Apologia I a Sfantului Iustin Martirul.
b) Randuielile vietii monahale adica acele scrieri care cuprind norme sau reguli fixate de
marii intemeietori si organizatori de manastiri sau de comunitati monahale prin care
se reglementeaza in amanunime viata si activitatea calugarilor in manastiri. Intre
acestea un loc important il ocupa indrumarile in legatura cu rugaciunea si cultul care
constituie obligatia si indeletnicirea de capetenie a monahilor. Avem astfel Regulie
Sfantului Pahomie cel Mare, Vasile cel Mare, Sfantului Ioan Cassian, Sfantului
Benedict de Nursia, Sfantului Teodor Studitul.
c) Canoanele Sfintilor Apostoli, Sfintilor Parinti si Sfintelor Sinoade care sunt izvoare
pretioase pentru studiul cultului deoarece cuprind, intre altele si numeroase dispozitii,
hotarari si norme privitoare la cult. Asa sunt de exeplu cele mai multe dintre
canoanele sinodului local de la Laodiceea precum si o parte dintre canoanele
sinodului Quinisext sau Trulan (692).
d) Oranduirile si deciziile sinoadelor endemice, ale patriarhior rasariteni, si dispozitiile
cu caracter local ale diferitilor ierarhi cuprinse mai ales in pastoralele chiriarhale care
reglemeteza felurite amanunte secundare de ordin liturgic, valabile pentru eparhiile
repsective.

Literatura Liturgica.
1. Scrieri de interes liturgic in literatura crestina din primele trei veacuri.
In primele trei veacuri ale erei crestine, din pricina persecutilor, cultul crestin nu s-a putut
desfasura liber. De aceea, din aceasta epoca nu avem nici o expunere sistematica asupra cultului
si nici o scriere care sa se ocupe in chip special cu problemele de ordin liturgic. In operele unora
dintre Sfintii Parinti si scriitori bisericesti aflam doar cateva informatii izolate si incidentale
asupra cultului de atunci, scrise mai mult cu scop misionar sau apologetic. Asa, de exemplu,

scrierea pseudo-epigrafa Didahia celor 12 Apostoli ne da modele de formule liturgice

intrebuintate la serviciul euharistic. La fel face Sf. Clement Romanul in prima Epistola catre
corinteni. Sf. Iustin Martirul si Filosoful ne-a lasat in prima sa Apologie o descriere sumara a
Liturghiei din timpul su care este cea mai veche si cea mai pretioasa schita a randuielii
Liturghiei din intreaga literatura crestina a primelor trei veacuri. Scurte mentiuni gasim in
scrierile lui Tertulian, Origen si Sfantului Ciprian al Cartaginei. Indicatii mai complete contin
acele prime incercari de codificare ale unor nirne de viata crestina cuprinse in grupa scrierilor
anonime si pseudo-epigrafe cunoscute sub denumirea generala de Randueli bisericesti
(Kirchenordnungen, Ordonnances ecclsiastiques). Acestea, pe langa reguli de disciplina si de
conduita morala, ne-au transmis si reguli ori randuieli pentru savarsirea cultului divin, prezentate
de obicei ca provenind de la Mantuitorul insusi sau de la Sfintii Apostoli. Cele mai de seama
sunt :
a) Randuiala bisericeasca egipteana sau Traditia apostolica a lui Ipolit Romanul
b) Constitutiile apostolice
c) Testamentul Domini nostri Jesu Christi de origine siriaca.
2. Scrieri din perioada patristica (sec. IV-VIII).
Primele scrieri din literatura crestina cu scop si continut pur liturgic apar abia in epoca de
libertate si inflorire a Bisericii de la finele secolului IV. Acum apar si cele dintai carti liturgice
propriu-zise, sub forma de colectii de rugaciuni rostite la diverse slujbe cum este Evloghionul lui
Serapion de Thmuis. Mai numeroase sunt asa-numitele cateheze mystaogice. In Rasarit, astfel de
opere ne-au ramas de exemplu de la Sfantul Chiril al Ierusalimului, Teodor de Mopsuestia,
Sfantul Ioan Gura de Aur. Explicarea cultului ramane insa preociparea predominanta preferata a
liturghisitorilor rasariteni pana aproape de secolul trecut. Odata cu decadenta si disparitia
disciplinei catehumenatului, comentariile liturgice de gen catehetico-omiletic dispar, pentru a
face loc celor cu scop si caracter teologico-scolastic. Acestea nu mai intesc sa instruiasca ci sunt
lucrari de speculatie sau eruditie teologica destinate crestinilor avansati si zelosi in cunoasterea si
aprofundarea docctrinei crestine. Prin analogie cu modul alegoric de interpretare al Sfintei
Scripturi, explicarea Sfintei Liturghii a luat si ea o directie alegorico-mistica. Prima talcuire de
acest fel este cunoscuta scriere intitulata Despre ierarhia bisericeasca a lui Pseudo-Dionisie
Areopagitul in care serviciul liturgic al ierarhiei este conceput si infatisat ca o imitatie sau o
copie terestra a cultului nematerial al ierarhiei cesresti avand ca scop unirea tainica a oamenilor
cu Dumnezeu. Pe urmele acestuia merg toti comentatorii bizantini dintre care : Sf. Maxim
Marturistiroul, Sf. Gherman I al Copolului, Sf .Teodor Studitul. In Apus s-a cultva interpretarea
mistico-alegorica a cultului divin dar intr-o masura aparent mult mai redusa decat in Rasarit.
Astfel ne-au ramas omilii de tip catehetic de la Sf Ambrozie al Milanului, Gherman al Parisului,
Isidor de Sevilla.
3. Scrieri in Bisericile Vechi-Orientale.
Cultivarea intensa a cultului a produs o serie de comentarii liturgice cu caracter alegoric ca cele
ale lui Iacob de Edesa, Iacob Barsalibi, Abraham bar Lifeh, Pseudo-Georgius de Arabela, Nerses
de Lampron.
4. Scrieri din Rasarit dupa sfarsitul epocii patristice.
Explicarea litirghiei este cultivata in continuare de mai multi comentatori greci intre care Teodor
de Andide, Sofronie al Ierusalimului, Constantin Porfirogenetul, George Codinos Curopalata.

Incepand cu epoca de criza a imperiului, centrul de greutate al literaturii liturgice se muta din
capitala la Tesalonic unde literatura mystagogica este ridicata la un inalt grad de stralucire prin
Nicolae Cabasila si Simeon al Tesalonicului.
5. Scrieri din Apus in Evul Mediu.
Cei dintai care a cautat sa dea o directie noua si originala acestui gen de literatura a fost
Amalarius de Metz, Raban Maurul, Walafried Strabo, Toma de A quino, Albert cel Mare.
6. In Apus de la Reforma pana in 1990
Reforma religioasa care ataca mai ales temeliile traditiile si autenticitatea cultului catolic, a avut
ca urmare o noua inflorire a literaturii liturgice, dar cu noi scopuri si tendinte. La aceasta
dezvoltare a studiilor litirguce a contribuit atat raspandirea tiparului cat si curentul cultural al
umanismului si contra-reformei bisericeasca initaita mai ales de Sinodul de la Trident. Primul
lucru care treubia facut este sa se explice poporulu vechile ceremonii ale cultului, lucru pe care lau impus preotilor chiar sinodalii tridentini. In acest scop, o sectie importanta din toate
catehsimele care au aparut de aci inainte a fost reezervata explicarii Missei catolice. Tot la
sporirea tinteresului popoilar fata de cultul divin tinteau si numeroasle editii atiparite ale
cantariilor bisericesti precum si traducerile diferitlor texte litirgice latine. O consecinta
importanta pentru ortodocsi a fost culegerea, editarea si studierea liturghiior rasaritene, a textelor
si vechilor docimente liturgice orientale in a caror vechime si autoritate catolici gaseaupretioase
arme noi de lupta si argumente solide pentru sustinerea doctrinei adevarate si pentru cobaterea
inovatiilor dogmatice protestante privitoare la multe proble,e de cilt ca de exemplu caracterul de
jertfa al Sfintei Euharistii, transubstantiunea, valabilitatea Sfintelor Taine si ierugiilor ca mijloace
de sfintire si impartasire a harului divin. Asa s-au nascut acele importante colectii si editii de
texte liturgice rasaritene, tiparite in Apus dintre care cele mai improtante sunt : Evloghion sive
Rituale Graecorum, Arhieratikon sive Liber pontificalis Ecclesiae graecae, Liturgiarum
orientalium callectio, codex liturgicus Ecclesiae universae, Ritus Orientalium in administrandis
Sacramentis, Eastern Liturgies.
7. Literatura liturgica la Ortodocsi in ultimele doua secole.
La greci, intre autorii pretuiti au fost Dim,, Darvais, G.I. Palama, Mina Hamudopulos, A.
Pefanis, Dim. G. Panaghiotopulos, Const. Kaliniku, Panaghiotis Trembela, I. Funtulis. La rusi s-a
tiparit mai ales acum doua secole o bogata literatura liturgica dinc are amintim : Tabla Noua de
Veniamin Krasnopiekov, Explicarea Sfintei Liturghii de I Dmitrievschi, Liturgica lui Daniil
Smolodovici, Invatatura despre serviciul dumnezeiesc de Petru Lebedev. In afara de aceste
manuale, literatura liturgica ruseasca numara o multime considerabila de mongrafii care trateaza
probeme diferite de Liturgica sau parti din materia liturgcuca si mai ales explicarea liturghiei.
Dintre autorii unor astfel de lucrari citam pe : V, Vladislaev, N, Gogol, A. Pavlov, A. Petrovschi,
Serghie Vasilievici Bulgakov, Mihail Scabalonovici. Foarte importanta pentru studiul istoriei
liturghiei si a cultului ortoox este colectia de maniuscrise editate si adnotate de A Dmitrievschi
intitulata descrierea manucriselor liturgice pastrate in biblioteca Rasaritului ortodox. de mare
itners este, de asemnea, contributia valoroasa a protoiereului Alexei Mal ev care a tradus si a
editat in germana aproape intrega colectie a cartilor litirgice ale bisericii rotodoxe ruse in vilume
cu introduceri, note si explicatii critice, istorice si simbolice. In domeniul arheoligiei si artei au
publicat lucrari remarcabile I Pokrovski, N Kondakov, V Uspenski, A. I, uspenski. dintre
liturgistii rusi din diaspra apuseana amintim pe v n iliin, paul evdokimov, alex. schmemann.

La romani literatura liturgica a fost inaugurata cu traduceri de talciiri ale liturghiei din greceste.
Cea dintai este o prelicrare a cunoscutei Iera katihisis a lui Nicolae Vulgaris facuta de Ieremia
Cacavela cu titlul Invatatura sfanta aparuta la Iasi in 1697. Apoi Chesarie al Ramnicului a tradus
in romaneste toata opera lui Simeon al tesalonicilui sub titlil Voroava de intrebari si raspunsuri.
Traducerea a fost retiparita cu unele indreptari de catre tipograful T. Teodorescu la Bucuresti.
Manuale modeste de liturgica pentru curusul secundar au tradus sau alcatuit episcopiul
Melchisedek Stefanescu al romanului, pr Samuil Andreevici,Ghenadie al Argesului, Calistrat
Coca, Ilarie Teodorescu al Constantei, s.a. Manuale complete de nivel universitar si cu caracter
stiintific am avut de la Dr. Badea Cireseanu si Dr. V. Mitrofanovici.
Cultul religios.
1. Definitia cultului,. Esenta sau fiinta lui.
Cuvantul cult este de origine latina si deriva de la frma de supin (cultum) a verubului colo-ere
care inseamna a cultiva, a ingriji, a respecta, a adora. Ina ntichitate, in domeniul religios cultul
(deos colere) insemna cinstirea care se dadea zeilor atat din teama si respect cat si ceremoniile
religoase princ are acestia erau cinstiit sau adorati si princ are adoratorii credeau cas e pu in
comntact cu divinitatile repsectie. Pe teren crestin, cultul inseamna in general orice forma sau
act religios, menit sa puna pe om in legatura cu Dumnezeu, exprimand, pe de o parte, cinstirea
sau respectul fata de Dumnezeu, iar pe de alta mijlocind sfintirea omului sau impartasirea harului
dumnezeiesc. Esenta si fundamentil universal al cultului este sentimentul ca ne aflam inf ata lui
Dumnezeu si ca intram in legatura cu El prin invocarea numelui Sau, prin rugaciune sau prin alte
mijloace. Privit din prespectiva subiectiva (omeneasca) cultul este o insusire naturala sau o
consecinta fireasca si necesara a sentimentului religios. El este dat sau cuprinsin insasi notiunea
de religie. Adica exista in insasi fiitna omeneasca pornirea fireasca de a cinsti pe cei ce ne sunt
supeirori in varssta, putere, cultura, etc. de a multimi celor car e ne-au facut bine si carora le
datoram racunstinta deci cu atat mai lult simtim acest inemn launtri natural de a cinsti pe
Dumnezeu. radacina cultului, adica sentimentul religios se traduce in primul rand sub forma
constiintei pe care o avem despre maiestatea, atotputernicia si infinita superioritate si perfectiune
a luii Dumnezeu in contrast cu micimea, imperfectiunea si slabiciunea noastra. Din aceasta
constiinta a inferioritatii si imperfectiuniisau slabiciunilor noastre decurge in chip natural o
atitudine de subordinare a noatra fata de Dumnezeu care se traduce implicit in forme de cinstire.
Aceasta este originea sau fiinta cultului dupa latura subiectiva.
2. Cult intern si extern.
Cand aceasta atitudine de respect sau cinstire ramane ascunsa in suflet se numeste cult intern,
subiectiv sau teologic. In aceasta stare intiaial cultul are un caracterindividual si oarecum
spiritual. Cultul nu poate ramane multa vreme in aceaesta stare embrionara, launtrica si invizibil.
Ca orice sentiment, cel religios cere sa se exteriorizeze adica sa se exprime in afara prin forme
vizibile, devenind cult extern. Numai in acest stadiu cultul este complet si numai asa corespunde
pe deplin structurii organice a fijtnei omenesti in esenta ei psiho-fizica. Deci cultul este, prin
insasi esenta lui, ritual: din cult intern devine extern adica vizibil sau fenomenal. El capata astfel
si un caracter social, colectiv, pentru ca formele lui de exteriorizare sunt sau pot fi aceleasi pentru
toti oamenii sau macar pentru mai multi insi. Intre fondul (esenta) cultului si formele lui externe,
intre idee sau simtire religioasa care sta la baza cultului si riturile sau actele religioase trebuie sa
existe o stransa legatura, o unitate si continuitate neintrerupta. Cultul adevarat, integral este cel

intern si cel extern, adica sentimentul religios (evlavie, pietate, simtire religioasa) exprimat in
forme externe (acte de cult, rituri religioase).
3. Cult public si particular.
Dupa subiectul sau persoanele care il practica, cultul poate fi:
a) individual, particular sau personal atunci cand e practicat independent de societatea
religioasa
b) piblic,s ocial, colectiv atunci cand e practica de grupur intregi de persoane, unite intre ele
sau incadrate ina ceeasi colectiviate, acesta este cultul oficial al bisericii, cultul divin
pubkic sau bisericesc guvernat de anumite reguli obligatorii pentru intreaga colectivitate
religioasa.
Cultul divin public se exercita prin mijlocirea clerului, sfintitilor slujitori adica a unor persoane
liturgice investite cu dreptul si ptuerea harica de a indeplini acest oficiu pe cand cultul particular
e practicat de fiecare credincios in parte.
Cultul divin public se savarseste la timpuri determinate, fixe si obligatorii pentru toat aobstea pe
cand cel particular se poat emaniesta oricand.
Cultul divin pubic se savarseste de regula in biserica, adica in lacasuri anumite pe cand
rugaciunea particulara se poate face oriunde.
Cultul divin public se savarseste dupa un anumit tipic, adica dupa raduieli, forme si formule
verbale fixe si stabile, consfintite de Biserica si inscrise in cartile ei de cult. Cultul particular nu e
supus unor astfel de randuieli sau forme normative.
Cele doua nu se exclud ci se completeaza unul pe altul.Intrucat omul este in acelasi timp fiinta
individuala si sociala, viata religioasa completa se satisface prin echilibrul just care trebuie sa
existe intre obligatiile cultului social si nevoile pietatii personale ale fiecarui ins. In crestinismul
ortodox (Ca si cel catolic) se pune accent insa pe cultul public pentru ca participarea la viata
religioasa este necesara pentru mantuire. Pe cand rugaciunea particulara este determinata de
nevoile momentului, rugaciunea liturgica depasind partiularismul si egoismul, cultivand in
membrii comunitatii rugatoare senitmentil si constiinta universalitatii Bisericii din care facem
aparte.
4. raportul dintre religie si cult.
Fra indoiala, sfera notiunii de religie e cu mult mai larga decat aceaea a noutiunii de cult Ea
cuprinde adica toate formele pe care le poate imbraca religia (de la dogma, l a morala, la
diciplina religioasa pana la cult). cultul este deci o parte a religiei, se cuprinde in aceasta. Cultul
are o mare importantain viata religioasa si se manifesta mai ales prin formele cultului care snt
oarecum caracteristice si fdefinitorii pentru religia respectiva. Cultul deriva din religie si este
inspirat de ea. Orice formade cult nu e altceva decat o concretizare in afra a unui fond sufletec
launtric, adica la originea lui se afla o idee religioasa sau un sentiment religios dincare deriva si
pec are il exteriorizezea. Izvorul formelor de culteste conceptia religioasa pe care o avem despre
Divinitate si despre raportil in care ne situam fata de Ea. Legatura fireasca dintre religie si cult
este recunoscua si in vorbirea curenta care intrebuinteaza termenul de cult pentru a exprima
notiunea mai larga de religie. Cultul bisericii ortodoxe constituie o parte sau o forma imoortanta
a sfintei traditii. el este elementul cel mai reprezentativ si defiitoroi al unei religii sau confesiuni.
Factorii sau termenii cultului p52

Factorii sau termenii intre care se misca actiunea cultului, in general sunt doi: Dumnezeu si
omul. Dumnezeu, ca fiinta suprema, perfecta si absoluta este obiectu cultului nostru adica Cel
care primeste sau cel catre care se indreapta manifestarile noastre de veneratie iar omul este
subiectul cultului adica cel de la care pleaca aceste manifestari.
1.Subiectul cultului
Omul, luat ca fiinta individuala sau ca ins izolat este subiect numai al cultului individual sau
particular. cultul divinpublic insa are un caracter social sau colectiv, deci adevaratul subiect nu
este omil singur, izolat de semenii sai ci omul integrat in colectivitatea religioasa; cu alte cuvinte,
subiectul cultului public este Biserica, adica societatea credinciosilor legati intre ei nu numai
prin unitatea de credinta, d e organizare si traire religioasa ci si prin identitatea ritualurilor sacre
adica a formelor de cult care sunt aceleasi pentru toti.
2.Obiectul cultului.
Spre deoseire de cultul VT in care era adorat Iahve in unitatea naturii Sale, cultul crestin care se
gaseste pe o treapta superioara de revelatie cinsteste pe Dumnezeu atat in unitatea esentei sau
fiintei Sale cat si mai ales in treimea perosnaelor Sale adica asa cum S-a manifestat fata de
omaeni. Astfel, rugaciunile noastre se adreseaza in general lui Dumnezeu-Tatal ca principiu al
Dumnezeiirii, ca nascator al Fiului si ca Purcezator al Dugului, ca si Creator si Proniator al lumii,
ca Stapan si Imparat al Universului, ca Parinte al tuturor si izvor a tot ceea ce este bun.
Dumnezeu-Fiul este invocat si slavit in cultul crestin mai ales ca Rascumparator sau Mantuitor al
lumii. In aceasta calitate apare atat ca obiect al cultului (Fiu al lui dumnezeu) cat si ca mijlocitor
(Dumnezeu-intrupat). Sfanta Treime insa se descopera in chip viu prin Sfantul Duh prin care se
ocmtinua lucrarea de sfintire si de mantuire a lumii realizata in principiu de Hristos-Domnul care
continua sa lucreze in Bisereica prin Duhul. De aceea, Dumnezeu-Duhul Sfant este adorat ca
vistiernic al haruli dumnezeiesc, ca izvor si principiu al sfintirii lumii si al unirii noastre cu Tatal.
In general, toate actiunile sfinte mai importante suntprivite ca lucrari ale Sfantului Duh. in cult,
credinciosul coopereaza cu Dumnezeu, omul prin rugaciune si Dumnezeu prin putere. In inmnele
si rugaciunle cultului ortodox de astazi cele trei Persoane sunt invocata, slavite sau adorate foarte
rar in rugaciuni deosebite adresate fiecareia in parte. In general, in virtutea inseparabilei uniri ele
sunt pomenite si invocate tustrele. Avem insa si unele rugaciuni si imne anume alcatuite in
cinstea si spre salva Sfintei Treimi adorata atat in unitatea esentei Sale cat si in treimea
persoanlor.
3.Raportul dintre factorii (termenii) cultului.
In multe dintre rugaciunile si imnele ortodoxe, Dumnezeu este invocat ca Stapan de catre noi,
robii Sai. Limbajul acesta nu este specific crestin ci de o reminiscenta a conceptiei religoase
iudaice si precrestine in care raportul dintre Dumnezeu is om era conceput ca de la stapan la
sluga. Sentimentul pe care se bazau, deci, in general, cultul iudaic si religiilor pagane era teama
omului fata de Dumnezeu. In crestinism, insa, locul fricii il ia sentimentul superior al dragostei.
Dupa cum este scris la I Ioan 4:8 Dumnezeu este iubire. Iubirea lui Dumnezeu fata de noi si a
noastra fata de Elconstituie sentimebtul de temelie pe care se inalta edificiul religiei si al cultului
crestin Dumnezeu nu mai este pentru noi desoitul tiran care inspira teroare, ci tatal, parintele
nostru, iar noi nu mai suntem robi ci fii cum scrie la Ioan 25:14-15 de acum nu va mai zic slugi,
caci sluga nu stie ce face domnul sau, ci v-am numit pe voi prieteni, pentru ca toate cate am
auzit de la Tatal Meu v-am facut cunoscut. Asadar, in religia crestina, adevaratul raport dintre cei
doi termeni ai cultului (Dumnezeu si om) este unul de filialitate, raportul dintre un tatabun si fiii

sai, raport intemeiat pe sentimentul firesc de dragoste al parintilor fata de copiii lor si pe
sentimentele de dragoste si de respect pe care copiii le nutresc fata de parinti.
4.Obiective secundare ale cultului ortodox
Obiectivul principal al cultului este Sfanta Treime, adica Dumnezeu in Trinitatea persianelor
Sale. El este scopul ultim al cultului nostru sau termenul catre care se indreapta actelenostre de
cult. In afara de Dumnezeu insusi, in cultul Bisericii Crestin-Ortodoxe mai avem si alte obiective
catre care se indreapta cinsitrea noastra:
a.Sfintii Ingeri pnetur ca ei reprezinta chipul ideal al faptuirii necorporale si fara pacat spre care
nazuim, pentru ca sunt vestitori ai voii si poruncilor divine, slujitori ai mantuirii noastre si
mijlocitori catre Dumnezeu si oameni, dar ei apar nu numai ca obiectiv sau ca primitiori ai
actelor ci si ca subiecte ale cultului divin, ei cinstesc adicsa si slavesc ca si noi pe Dumneezeu
atat inc erucri cat si in biserica.
b.Sfintii sunt cinstiti fie pentru viata lor curata, fie pentru luptele si jertfele lor spre biruinta
cauzei crestine in lume, fie pentru alte merite deosebite in viata si istoria Bisereicii precum si
pentru puterea lor de mijlocitori si ocrotitori ai nostri pe langa Dumnezeu.
c.Sfanta Euharistie careia ii dam aceiasicinstire ca si Mantuitorului deoarece este insusi Sfantul
Sau Trup si Sange.
d.Sfanta Cruce sfitita prin sangele mantuitorului rastingnit pe dansa si devanita simbol vazut
alJerfei si al Patimii Sale dar si semn al biruintei asupra mortii si diavolului Ea trebuie cinstita
deoarece este altarul pe care s-a adus cea mai sublima jerfa si orice altar trebuie cinstit (Ies
29:37).
e.Sfanta Evanghelie care sta totdeauna pe sfanta masa si pe care sade necurmat trupul si Sangele
Domnului din Sfanta Euharistiie
f.Sfintele Moaste pentru ca Biserica ne invata ca ele cotin aceleasi daruri dumenzeesti si puteri
supranaturale care au insufeltit pe sfinti cat au fost in viata ci care se pastreaza si dupa moarte, in
trupurile lro,a sa dupa cum in vasele de pamant se pastreaza inca multa vreme mirosul
parfumului care a fost in ele.
d.Relicve sfinte, adica orice lucruri sau obiecte provenite de la sfinti care le-au apartinut si care
ne amintesc de ei.
e.Sfintele icoane in care sunt infatiste chipurile sfintilor, persoana dumnezeiasca-omeneasca a
Mantuitorului, simbolurile celorlalte doua persoane ale sfintei treimi, fappte si evenimente din
istoria sfanta a VT, din viata Mantuitorului sau a Sfintilor si din istoria Bisericii crestine. Cinstim
infatisarile persoanelor sfintei treimi si ale sfintilro ingeri precum si sfintilor asa precum in viata
de toate zilele pastram cu grija fotografiile celor dragi ai nostri. insa cinstea data icoanei se suie
la prototipul sau originalul ei,adica la cel zugravit.
5.cultul absolut (de adorare) si relativ (de venerare).
din punct de vedere dogmatic este o deosebire esentiala intre cultul pe care il dam lui Dumnezeu
si cel dat Ingerilor, Sfintilor, moastelor si icoanelor. pentru a face o distinctie ina ceasta privinta,

in limbajul teologic cel dintai (theoseveia) e numit de obicei cult de latrie sau adorar adica de
supunre neconditionata si fara rezerva fata de Stapanul absolut iar cel de-al doilea cult de dulie
de venerare (proskinesis) sau de cinstire; cinstirea deosebita data Sfitne Fecioare care este mai
presus decat toti Sfintii in vrednicie se numeste hiperdulie, supravenerare sau preacinstire.
Latraia este decic ultul suprem sau propriu-zis; pe Dumnezeu il cinstim. Dulia sau venerarea
esste insa un cult dependent de cel suprem deci subordonat sau relativ. Pe sfinti ii cinstim nu
pentru ei insisi ci veneram ontr-ansi darurile supranaturale pe care le-a darut Dumnezeu si
ptuerea deosebita primita. Prin Sfinti noi cinstim si slavim tot pe Dumnezeu insusi.
4.Scopurile sau functiile cultului divin public ortodox.
1.Latreutic. Daca avem in vedere subiectul cultului adica pe om, ccel dintai scop este cel latreutic
de adorare a lui Dumnezeu si exprimare a sentimentelor noastre de evlavie, de respect,
recunosctinta, admiratie si dragoste fata de El sau fata de persoanele si lucrurile sfinte pe care le
cinstim in raport cu El. Este deci vorba despre ceea ce pleaca de la om spre Dumnezeu.
Exteriorizarea acestui impuls poate imbraca diferite forme de exprimare:
a)Admiratia pentru atotputernicia si maretia lui Dumnezeu (doxologia).
b)Contemplarea bunatiatii, a dragostei si a milostivirii nemarginite a lui Dumnezeu fata de
fapturile Sale din care izvoraste sentimentul de recunostinta sau multumire(evharistia).
c)recunoasterea slabiciunii, a imperfectiunii si a pacatelor noastre in constrast cu atotputernicia,
perfectiuna si sfintenia absoluta a lui Dumnezeu ceea ce da nastere ruaciunii de marturisire si
cerere sau solicitaera ajutorului. dintre toate formele de manifestare a functiei latreutice se
reliefeaza cea de multumire sau euharistia;cu alte cuvinte exprimarea recunostintei noastre fata
de dumnezue constituie nota predominatan si scopul de capetenie al celei mai improtante taine
care se savarseste in cadrul Liturghiei. din punct de vedere omenesc (subiectiv) scopil cultulu
ortodox este cel latreutico-euharistic.
2.scopul harismatic sau sfintitor.
daca luam ca punct de plecare pe Dumnezeu sau obiectul cultuilui, cel de al doiea scol
dfundamental al cultului este cel harisatic, sacrametnal sau sfintitor. prin el biserica urmareste sa
impartaseaca credinciosilor harul sfintitor al lui Dumnezeu darurile si binefacerile sale necesare
pentru mabtuirea si pentru progresull spiritual al credinciosilor. prin functia harismatica a
cultului ni se transmite deci, ceea ce coboara de la Dumnezeu la om. Adica ni se fac cunoscute
bunatatea, iubirea si milostivirea lui Dumnezeu fata de noi si totodata ni se impartasec roadele
binecuvantate ale mantuirii realizate de Fiul prin intruparea si Jerfa Sa de pe Cruce, ca de
exemplu: iertarea pacatelor si impacarea omului cu Dumnezeu, mostenirea vietii de veci, ajutorul
binecuvantarea si harul dumnezeiesc in tot ce facem, dobandirea diferitelor bunuri vremelnice
sau materiale samd. Scopul acesta se realizaeaza indeosebi prin serviciul sfintelor taine si al
ierugiilor (acele slujbe de binecuvantare si sfintire cuprinse in Molitfelnic, care tintesc sa
cuprinda si sa mentina necontenit, in curentul harului dumnezeiesc, intreaga fire zidita si intreaga
existanta omeneasca, in toate laturile, actele si momentele ei mai importante). Asadar, dupa
latura sa omeneasca (subiectiva) scopul cultului este sa aduca lui Dumnezeu prinos de lauda,
multumire si cinstire iar dupa latura sa dumnezeiasca (obiectiva, supranaturala) este sa
mijloceasca sfintirea si mantuirea credinciosilor. Deci actul de cult este un mijloc de comunicare
intre Dumnezeu si om. Scopul harismatic este strans unit cu cel latreutico-euharistic.
3.Scopul didactic (catehetic)

Acesta este unul secundar sau indirect si mai complex prin care se urmareste atat instruirea sau
edificarea credinciosilor in invatatura de credinta crestin-ortodoxa cat si primovarea vietii
religios-morale. Cultul ortodox dispune de o mare putere de inraurire asupra celor ce iau parte la
el, ajutandu-i sa progreseze in cunoasterea adevarurilor de credinta. Din acest punct de vedere,
cultul ortodox a fost o adevarata scoala dinc are credinciosii simpli au invatat si Sfanta Scriptura
sia devarurile de credinta ale Bisericii si regulile morale de vietuire crestina. Functia aceasta iese
in evidenta mai ales in partea de la inceput a Liturghiei, cunoscuta sub numele de liturghia
catehumeniilor in care se reinnoieste simbolic lucrarea invatatoreasca a Mantuitorului.
4.Ordinea (ierarhia) functiilor cultului.
In conceptia ortodoxa, scopul didactic al cultului este unul secundar, cultul fiind mai intai glasul
evaaviei umane si transmitator al Harului divin si abia apoi o scoala si un factor de promovare al
vietii religios-morale. Misiunea directa a Liturghiei este sa inlesneasca exprimarea omagiului de
adoratie, de lauda si de multumire datorat de comunitatea crestina lui Dumnezeu si totodata, sa
faca pe credinciosi partasi la harurile jertfei liturgice. Acestea corespund celor doua functii
fundamentale ale liturghiei: latreutico-euharistica si harismatica. In crestinatatea rasariteana s-a
pus intitdeauna pe prinul plan scopul harismatic sau sfintitor. Ea a urmarit in primul rand
induhovnicirea si sfintirea vietii credinciosilor ei, in toate aspectele si momentele ei mai
importante prin mijlocirea sfintelor taine si ierugiilor. Prin urmare, daca ar fi sa stabilim o
ierarhie sau o ordine exacta a celor trei functii sau scopuri ale cultului divin dupa importanta lor
in conceptia si practica ortodoxa, ea ar fi: pe primul plan scopul harismatic, apoi scopul latreutic
si in ultimul plan se situeaza scopul didactic.
in conceptia Bisericii romano-Catolice, se pare ca trebuie sa inversam ordinea dintre cele doua
scopuri fudamentale, ea accentuand functia latreutica ca de exemplu: Cultul Sfintei Inii, Sfintei
Euharistii, etc. in ceea ce priveste cultul confesiunilor protestante si al sectelor, la prim rang a
fost ridicat scopul didactic facand din predica si invatatura centrul si elementul lui de capetenie si
coborand scopul latreutic la al doilea rang si suprimand pe cel harismatic,c aci dupa ei, formele
externe ale cultului nu mijlocesc si nu impartasesc harul si nu ajuta la mantuire care se
dobandeste numai prin credinta.
Instiuirea si dezvoltarea cultului crestin.
1.Origine asi instituirea cultului crestin.
Ca evreu dupa trup, Mantuitorul a practicat formele cultului iudaic din vremea Sa. Singur, sau cu
ucenicii, e ia parte la mai toate actele cultului public mozaic: tine Pastile, respecta templul din
ierusalim pe care il si frecventeaza, se roaga indelung, posteste si recomanda postul ca mijloc de
impotrivire fata de ispite. Totodata, El se straduieste sa reformeze sis a spirtualizeze cultul iudaic,
condamnand moravurile formaliste de cult ale fariseilor, jertfele sangeroase, profanarea
templului, samd. Mantuitorul nu este numai un practicant al cultului si un reformator ci este
intemeietorul unui nou cult: al Legii cele Noi aduse de El. Noua credinta trevuia sa se exprime in
forme noi de cinstire a dumnezeului iubirii, superior celui din VT. Sentimentul cel noi care leaga
pe om de Dumnezeu si devine temelia noului cult este iubirea, dusa pana la forma ei suprema de
jertfa. In convorbirea cu femeia samarineanca dMantuitorul formuleaza principiul fundamental al
cultului celui nou: inchinarea in duh si in adevar (In 4:23-24) adica cinstirea lui Dumnezeu in
sicenritate si curatia iminii din care trebuie sa izvorasca formele externe ale cultului. Insa piatra
de temelie a cultulu a fost pusa in sera Cinei celei de Taina, cand Mantuitorul prefigureaza, in
chip nesangeros, jerfa sangeroasa pe care avea sa o aduca in curand pe golgota, ca expresie

suprema a iubirii Sale pentru oamen. Aici el pune nu nulai temelia cultului crestinn prin
infiintarea sfintei Euharistii ci fixeaza si materia ei (painea si vinul) instituind totodata si formele
principale ale noului cult (ritualul euharistic) din care se vor dezvolta mai taziu teoate celelalte
forme secundare ale sale. Pe langa aceaasta, Mantuitorul insituie si alte forme de cult, dintre care
unele mostenite din cultul iudaic, dar perfectionate in noul spriit al iubiii, iar altele noi care
raman fundamentale in noul cult, alcatuind nuceu sau originar. Astfel, la cererea uceninicilor de
a-i invata cum sa se roage, Mantuitorul le da iun model ideal de rugaciune: Rugaciunea
domneasca (Matei 6:9-13, Luca 9:2-4). mantuitorul insituie si alte taine ca botezul (Mt 28:19),
preotia si pocainta (Mt 18:18, In 20:20-23). Chiar si unele din actele sau formele mai marunte
cum ar fi: binecuvnataera poporului prin ridicarea si punearea mainilor (Mt 29:15, Mc 10:16),
binecuvantarea copiilor (Lc 24:50), punerea mainilor peste bolnavi pentru a le da sanatate (Mc
26:18), ingenuncherea si ridicarea ochilor la rugaciune (Lc 22:14), cantarea de imne sau laude
(Mt 26:30, Mc 16:26).
2.Cultul in epoca apostolica.
Sfintii Apostoli au pastrat cele primite de la Mantuitorul dar au adugat si alte forme noi cerute de
progresul tinerei Biserici. Ca inceputt al culului crestin se socoteste in general ziua Cinciecimii
cand Sfintii Apostoli primesc direct de sus puterea supranaturala a Harului Sfantului Duh pentru
exercitarea functiei lor sacerdotale. Membrii primei comunitati din Ierusalim, recurtati aproape
numai dintr eiudie pastrea za la inceput, deprinderile care veneau din vechea lor religie. Cultul
acestei prime perioade este deci unul mixt, iudeo-crestin. Primii crestini indeplinesc adica pe deo parte obligatiile cultului public iudaic de la templu unde se aduna la ceasurile obisnuite ale
iudeilor al treilea, sasleea, al noualea care au intrat inca de pe acum in deprinderile de cult
particular ale crestinilor insa participa si la anumite adunari liturgice de cult,s pecific crestine,
deosebite de cele din templu, care u loc in case particulare. In acestea, elementul principal era
frangerea painii (Euharistia) care constituie centrul noului cult la care se adauga rugaciunea si
lauda lui Dumnezeu, citirile dinc artule sfinte, predica si cantarile religioase. Cu aceste
evenimente era unita agapa adica masa frateasca sau de iubire, colectele pentru saraci si
manifestarile harismelor. Aceste adunari aveau loc sambata seara. Caracterul nocturn (de
priveghere) al serviciului euharstic al primilor crestini a inlesnit trecerea de la sambata oudaica la
duminica crestina care inca din aceata vreme devine ziua saptamanala de saraatoare a crestinilor.
tot in aceat vreme apar si cele mai vechi sarbatori crestine anuale: Pastile si Cincizecimea care
sunt tot prelungiri ale sarbatorilor iudaice respectate de Apostoli si de primii crestini. De
asemeena, ierarhia bisericeasca apare acum constituita in cele trei trepte ale sale: diaconatul,
preotia si episcopatul. De asemenea se practica stainele deja infiintate de Mantuitorul: botezul,
hirotonia, marturisirea pacatelor la care se adauga masulu, casatoria, mirungearea sau
confirmarea savarsita deocamadata doar de Sfintii Apostili prin punerea mainilor.
Individualizarea cultului ca unul noi, deosebit de cel iudaic, s-a facut mai ales in comunitatile din
diaspora inde nu mai exosta templu care sa ii tina legati de el pe primi crestini recrutati dintre
iudei. Desfacerea treptata de cultul iudaic a fost inesnita la Ierusalim prin persecutiile impotriva
crestinilor cat si prinSinodul Apostolic care a hitarat neobligativitatea circumciderii iudaicie
pentru crestinii proveniti dintre pagani. Ruperea definitva s-a consumat prin daramarea templului
din ierusalim in anul 70 de catre autoritatelie romane.
3.Cultul in epoca persecutiilor.
In perioada post-apostilica si in tot cursul primelor trei veacuri, din pricina prigoanelor, cultul
Bisericii nu s-a putut dezvolta prea mult si a ramas in general la simplutatea si putinatatea

formelor externe de pana aici. Biserica se regaseste acum in faza preinstitutionala in care forele
de cult sutn nu atat reglementate de conducerea Bisericii cat oraslite de haru Sfantului Duh, Care
isi revarsa inca darurile Sale extraordinare, necesare pentru sustinerea si alimentarea ravnei
misionare. Ierarhia bisericeasca isi imparte functia liturghisitoare cu profetii si didascalii. In
ciuda conditiilor grele in care traiete Biserrica, putem constata o oarecare dezvoltare in cultul
crestin. Astfel, randuiala Lutirghieie se fixeaza din ce in ce mai mult, limitandu-se treptat dreptul
liturghisitorilor de a improviza liber rugaciunile liturgice si tototdata se imbofgateste cu forme
noi. Catre sfarsitul secolului III apar si cele dintai incercari de a sistematiza si reglementa
randuiala serviciilor diivine, prin acele norme inscrise in asa-numitele Randuieli bisericesti dintre
care cea mai veche pare sa fie Traditia Apostilica a lui Ipolit Romanul. Se generalizeaza
sarbatorile vechi : duminica, Cincizecimea, Sfintele Pasti si incep sa fie praznuite noi saratori ca:
Nastrerea si Botezul Domnului (6 ianuarie sub numele de Epifania Domnului). Pentru adunarile
liturgice, crestinii folosesc atat case particulare cat si catacombe unde isi ingropa mortii si se
refugiaza pentru a scapa de paganii persecutori. Apar acum cele dintai bisriic crestine de la
suprafata pamantului. cel mai mare castig al acestei epoic este dezvoltarea cultului martirilor care
sta la baza cultului Sfintilor in general.
4.Cultul pana la iconoclasm
Dupa libertatea acordata de Constantin cel Mare in 313, noile conditii si privilegiile de care se
bucura crestinismul, devenit ulterior religie de stat, favorizeaza progresul Bisericii crestine in
totate domeniile. Cultul crestin iese din obscuritate s ia o dezvoltare si stralucire demna de
biruinta si noua situatie a Bisericii. Se construiesc biserici marete si incapatoare in care se
savarseau servicii divine dintre cele mai solemne si pline de fast. Se dezvolta asadar o arta
bisericeasca crestina. La formele vechi ale cultului se adauga altele noi dezvoltate din cele vechi
si menite sa aduca un spor de frumusete si stralucire cultului, sau sa exprime noile sentimente de
bucurie. Multimi de pagani se convertesc la crestinism facand necesara organizarea
invatamantului catehetic. Liturghia se diversifica in forme mai mult sau mai putin diferite, dupa
marile regiuni ale crestinatatii, dand nastere riturilor lutirgice-surse din care se vor dezolta treptat
liturghiile. Din vechea Liturghie a Sfantului Iacov iau nastere Liturghiile bizantine (Sf. Ioan si
Sf. Vasile). Se completeaza si se fixeaza definitiv numarul complet al celor sapte Laude sau
slujbe ale serviciului divin zilnic. Biserica incepe sa ia masuri canonice si disciplinare pentru
fixarea formelor cultului, a randuielii serviciilor divine si a textului rugaciunilor de citit la
sfintele slujbe, se introduc imne noi in care era formulata si aparata doctrina crestina corecta
nacandu-se astfel din secolele IV-V poezia imnografica. Tot din nevoia de a sistematiza si fixa in
scris randuielile de cult si texutl ruaciunilor incep sa apara din sec IV cele mai vechi carti de
slujba incepand cu Tipicul Sfantului Hariton Marturisitorul, Liturghierul-Molitfelnic de tipul
Evloghionului lui Serapion si altele. O mare dezvoltare ia acum cultul sfintilor. Se intensifica
cinstirea sfintilor martiri, cultul sfintelor moaste. Se inmultesc pelerinajele la locurile sfinte din
Palestina si la mormintele sfintilor martiri reputati ca facatori de minuni sau cinstiti cu un cult
deosebit. O dezvoltare aparte a luat cultul Sfintei Fecioare dupa ce sinoadele ecumenice de la
Efes si Calcedon pun bazele dogmei mariologice, stabilind atributele de pururea-fecioara si
Nascatoare de Dumnezeu. Ciclul anului liturgic se completeaza si se definiteiveaza cum prin
stabilirea celor trei mari perioade ale anului bisericesc (Octioh, Triod, Penticostar) prin fixarea si
uniformizarea datei serbarii Pastilor (Niceea)s, prin inmultirea sarbatorilor Sfintilor, prin
instituirea de noi sarbatori ale Mantutorului si ale Sfintei Fecioare si prin fixarea unor reguli mai
rpecise cu privire la posturile si ajunarile din cursul anului.
5.Cultul crestin dupa epoca iconoclasta.

O scurta incetinire a acestui proces de rapida si bogata dezvoltare a cultului crestin o provoaca
iconoclasmul (sec VIII-IX) ale caruir epercursiuni se resimt mai ales in domeniul artei crestine.
Dupa infrangerea lui cimpleta (843), asistam la fixarea definitiva a cultului icoanelor care ia
acum un avant deosebit. Odata cu incheierae perioadei patristice sau cu ultimul Sinod ecumenic
de la Niceea (787) se incheie si evolutia cultului Bisericii Ortodoxe. La sfarsitul primului mileniu
si inainte de marea schisma, cultul ortodox se poate considera definitiv constituit si dezvoltat
aproape in formele pe care le are astazi.
Trasaturile generale ale cultului ortodox si caracterele sale specifice in comparatie cu celelalte
confesiuni.
1.Vechimea formelor si randuielilor de cult.
O trasatura caracteristica este legatura stransa, trainica si neintrerupta a cultului cu trecutul. In
formele sale fundamentale ele ste tot atat de vechi ca si crestinismul insusi. Pastrand legatura vie
si continua cu cultul Bisericii primare, el n-a inovat si n-a schimbat nimic, ci a evoluat strict pe
linia traditiei sanatoase, dezvoltandu-se. Aceasta trasatura deosebeste fundamental cultul ortodox
de cel romano-catolic sau protestant.
2.Caracterul sacrificial si ierarhic.
Cultul se intemeiaza pe jerfa rascumparatoare a Mantuitorului, actualizata sub forma
nesangeroasa a sacrificiului euharistic din Sfanta Liturghie si se savarseste prin mijlocirea
ierarhiei bisericesti. Sacerdotiul crestin este indispensabil in cultul ortodox ca si in cel romanocatolic.
3.Uniformitate si stabilitate
Cultul este guvernat de reguli sau norme precise si fixe, unanim admise, si se exprima in forme
definitiv stabilite care sunt aceleasi pentru toti ortodocsii, din orice parte a lumii, constituind un
limbaj comun de exprimare a cinstirii lui Dumnezeu, desi el se foloseste pentru aceasta de limbi
liturgice deosebite. Aceasta trasatura este comuna si cultului catolic.
4.Bogatia, varietatea si frumusetea formelor externe.
Cultul ortodox se distinge prin aceste elemente bogate ale artei puse in serviciul sau prin
solemnitatea,f astul si stralucirea formelor externe, a riturilor si a ceremoniilor care alcatuiesc
randuala sfintelor slijbe si care sunt expresia vazut asi marturia abundentei simtirii religioase , a
evlaviei crediciosilor si a spiritualitatii ortodoxe in general. Insusirea aceasta carcaterizeaza si
cultul romano-catolic care se deosebeste insa prin abundenta sculpuiirii momunentale si
impodobirea bisericilor, folosirea muzicii instrumentale si introducerea unor roturi si ceremonii
cu caracter spectaculos (procesiunile cu Sfanta Euharistie) menite sa accentuee mai ales functia
latreutica a cultului.
5.Caracterul eclesiologic (comunitar).
Acesta promoveaza in primul rand rugaciunea cu caracter colectiv care are in vedere nu numai
nevoile personale ale individului ci si nevoile religioase ale intregii Biserici, ale colectivitatii sau

obstei rugatoare. Cultul ortodox este o rugaciune a comunitatii credicioslor uniti in duhul pacii,
al iuirii si al soidaritatii care ii face pe toti sa se simta ca unul inaceeasi rugaciune.
6.Simbolismul.
Cultul ortodox se distnge prun substanta sa teologica si prin simbolsimul bogat, adica prin
multimea, profunzimea si furumsetea ideilor doctrinare formulate in textele luturgice si prn
sensuirle sau semnificatiile simbolice, istrice si eshatologice legate de formele sale externe.
Datorita acestui fapt, slujbele noastre nu sunt simple amintiri sau simboluri si actiuni misterioase,
teofanii care ne fac sa retraim evenimentele din istria mantuirii pe care ele le comemoreaza.
7.Caracterul universal (cosmic).
In rugaciunile sale, cultul cu prinde nu numai intreaga viata a omului in momentele si
imprejurarile cele mai felurite si cu nevoile spriutuale si materiale cele mai variate cisi lucrurile
si animalele de care ela re nevoie pentru vata sa si natura insufletitta in cadrulca reia traieste.
Rugaciunea ortodoxa imbratiseaza asadar toata lumea si intreaga natura asupra careia vrea sa
reverse harl lui Dumnezeu pentru a o sfinti si a o puneastfel in slujba lui Dumnezeu si a omului.
Totodata, natura neinsufletita este asociata la cultul de adorare adus Creatorului de toata zidirea.
8.Imporanta cultului in viata religioasa ortodoxa.
Cultul constituie tezayrl cel nai de pret al ortodoxiei si titlul ei de mandrie. De aceea este atat de
mult pretuit si joaca un rol de frunte in viata religioasa a crestinilor ortodocsi. Pentru cei mai
multi dintre ei, crestinismul ortodox se reduca la trairea si practireaa formeor de cult care au fost
si raman izvorul de capetenie al evlaviei si religiozitatii ortodoxe. esetna ortodoxeii se experiaza
si se traieste prin participarea la forlele, traditiile, datinile si institutiile ei de cult. spre deosebire
de catolicism unde predomna organizatea bisericeaca si fata de protestantism unde are intaietate
cuvantul invataturii si activitatea practica, Ortodoxia se caracterizeaza inaitne de toat eprin cultul
ei care joaca un rol predominatn in viata religioasa ortodoxa, dearece el reprezinta insasi traditiea
vie a Bisericii, adica spriritualitatea ei in necontantita traire si miscare, sub calauzirea si
adumbrirea harului Duhului.
PERSOANELE LITURGICE (SLUJITORII CULTULUI)
Clerul crestin si functiile sale liturgice in Biserica primara.
In toate religiile au existat si exista persoane anume oranduite pentru indeplinirea obligatiilor
rituale adica slujitori ai cultului. De altfel, functia primordiala si principala a clerului sau a
pretotilor tuturor religiilor, era aceea care ii lega de altarele de jertfa. Preotia a fost instituita
adica, la inceput tocmai pentru indeplinirea actelor si a ceremoniilor cultulu public, preotl fiind
considerat in general ca un mijlocitor intre om si divinitate, pri ceremoniile sacrificilor
religioase. Chiar daca preotii anumitr religii si popoare indeplineau si alte roluri, menirea lor
esentiala era cea sacramentala, adica aceea de aface legatura intre om si divinitate, indiferent de
omdul cu a fost conceputa aceasta.
2.Originea clerului crestin. Preotia Mantuitoruluis si a Sfintilor Apostoli.
Si religia crestina a avut de la inceput slujitorii cultului ei. Spre deosebire de religiile naturale in
care calitatea de slujtr al cultului era dobandita fie prin alegerea comunitatii religioase fie prin

mostenire, preotia crestina este de instituire diivina si nelegata de nici un neam, de un anumit trib
sau clasa sociala.
Mantuitorul ca mare preot si arhiereu vesnit este antitipul desavarsit al preotiei VT. Nascut ca om
din tribul lui Iuda, nu are nici o legatura cu preotia lui Aaron, rezervata exclusiv semintiei lui
Levi. Uns ca arhiereu inca din clipa zamislirii, contuna preotia lui Melchisedec rege al pacii si al
dreptatii. El si-a indeplinit oficiul de mare preot (arhiereu) mai ales prin jertfa de pe cruce care
constutie punctul culminnant al activitatii rascumparatoare. Sacrificiul este unic si nerepetabil,
dar preotia estee vesnic lucratoare. In calitate de mare preot suprem si vesnic, Mantuitorul nu
numai ca a intemeiat cultul Legii celei Noi ci a oranduit si persoanele care sa il savarseasca dupa
inaltarea Sa la ceruri, investindule cu dreptul si puterea harica necesara pentru aceasta. Primii
slujutori ai cultului crestin au fost Sfintii Apostoli. Hirotonia (investirea definitiva) cu puterea
harica a slujirii celor sfinte a avut loc in ziua Cincizecimii cand Sfantul Duh se coboara asupra
lor in chip de limbi de foc. In comunitatile crestine, Sfintii Apostoli savarsesc toate tainele si
ceremoniile care alcatuiau cultul Bisericii primare: Sfanta Euharistie, mirungearea, hirotonia,
marturisirea pacatelor, samd. La randul lor, in virtutea harului primit direct de la Mantuitorul
insusi si apoi de la Sfantul Duh, Apostolii transmit drepturole si puterile lor harice, prin hirotonie
sau punerea mainilor, altor persoane vredince, alese in primul rand dintre cei 70 de ucenici ai
mantuitorului.
3.Vechimea clerului. Cele trei trepte ale clerului in Biserica epocii apostolice si post-apostolice.
La inceput, tuturor celor alesi de Sfintii Apostoli pentru sarcina pastoririi primelor comunitati
crestine li se dadea denumirea generala de presbiteri pentru ca acestia erau alesi dintre
persoanele mai in varsta care prezentau garantia maturitatii, intelepciuni si experientei necesare
pentru conducerea comunitatilor. Acestia nu sunt insa niste batrani care ar fi indeplinit functii
onirifice ci erau insituiti prin hirotonie dupa o vreme de post, erau deci persoane consacrate
printr-o ceremonie liturgica. Acestia formau ierarhia Bisericii primare. Caracterul sacru al
previteratului Bisericii primare reiese deci, clar, atat din modul sacramental al instituirii lui cat si
din functia principala pe care membrii lui o indeplineau si care era savarsirea lucrarilor sfinte ale
cultului. Acestia erau de fapt preoti si functia lor principala era cea liturgica. Impreuna cu Sfintii
Apostoli alcatuiau colegiul sacerdotal (ceata preoteasca) intre ale carei datorii si drepturi era si
aceea de a coliturghisi cu apostolii. Alaturi de denumirea inica si generala de prezbiter care se
dadea tuturor membrilor ierahriei Bisericii primare, indiferent de gradul sau functiile pe care le
indeplineau, apar foarte curand, chiar in cartile NT si celelalte doua denumiri ale clerului
bisericesc de astazi: cea de episcop si diacon. Termenul de episcop este de origine greceasca si
inseamna la origine supraveghetor. In cartile NT, termenul se intalneste de cinci ori fiin d
intrebuintat pentru inceput numai pentru comunitatile crestine din diaspora. De multe ori
termenul de episcop in aceasta prima faza este asociat celui de prezbiter fiind chiar sinonime.
Amestecul de numire al acestor trepte se datoreaza pe de-o parte faptului ca, in acel timp, atat
episcopii cat si pretii se recrutau dintre batrani iar pe de alta parte, faptul ca primii epicipi
condiceau Bisericile lor fiind ajutati de colegiul batranilor sau prezbiterilor. Deosebirea de grad
si functie dintre aceste doua trepte incepe sa devina clara chiar din epoca apostolica. Astfel,
putem observa ca, atata vreme cat termenii prezbiter si episcop erau echivalenti, cel dintai se
aplica mai ales pentru orlul sfintitor al preotului in mediul evreiesc iar ce lde-al doilea pentru
rolul de pastor sau conducator admonistrativ si spiritual al comunitatilor din mediul pagan.
Distinctia reiese mai intai din faptul ca nu toti episcopii se alegeau dintre prezbiteri, ci unii puteai
fi destul de tineri cum ar fi cazul lui Timotei asezat la Efes de catre Sfantul Pavel. In al doilea
rand, mai ales din epistolele pastorale ale Sf. Ap. Pavel se vede ca episcopii aveau drepturi mai
mari ca preotii: de a hirotoni pe preoti, de a judeca, de a supraveghea Biserica. Deosebirea s-a

accentuat prin untiatea episcopatului. In aceasta perioada, toti episcopii Bisericilor locale
infiintate de catre Sfintii Apostoli au fost numiti direct de catre acestia si hirotoniti de ei; de
aceea toate listele celor mai vechi se urca pana la Apostoli. Intaietatea si superioritatea
episcopilor ffata de prezbiteri este sugerata de alte denumiri date episcopilor in cartile NT:
pastor (FA 20:28), conducator (FA 4:22), cel ce sta in frunte (Rom 7:8). Unul dintre cei dintai
episcopi a fost Sfantul Iacov, urmat de fratele sau Simeon. In Creta avem pe Tit, in Efes pe
Timotei, la Tesalonic Silvan, la Damasc Anania, la Antiohia Evodiu, la Filipi Epafrodit, la
Colose Arhip, in Macedonia Urban si la Teba Ruf.
Intrucat inca de la inceput slujitorii bisericesti din treapta cea mai de jos a ierarhiei au dobandit
denumirea de diaconi iar slujitorii din treapta cea mai inalta a ierarhiei a primit numele de
episcopi, pentru denumirea slujitorilor bisericesti din rapta a doua a ramas consacrat termenul de
preot. Primii preoti sunt socotiti ca urmasi directi ai celor 70 de ucenici ai Mantuitorului.
Termenul diacon provine din limba greaca si inseamna la origine slujitor, servitor. Cel dintai
diaconi amintiti in NT in numar de sapte sunt: Stefan, Filip, Prohor, Nicanor, Timon, Parmena si
Nicolae. Ei au fost instituiti prin jritonie de catre Sfintii Apostoli in vederea unei mai bune
organziari a ajutorarii saracilor si agapelor din sanul primei comunitati crestine. Deci aveau roul
de ajutatroi ai Sfintilor Apostoli in organizarea operei de asistenta sociala, oranduiti spre a-i scuti
pe acestia de sericiul meselor, pentru ca sa se poata cojnsacra exclusiv propovaduirii
Evangheliei. Dupa parerea majoritatii exegezilor, si acestia faceau parte dintre cei 70 de ucenici
ai Mantuitorului. Se pare insa ca acesti sapte diaconi alesi dintre elenisti, n-au fost cei dintai
diaconi in Biserica crestina. Inaitea lor au existat, probabil, si alti diaconi recrutati dintre evrei si
care aveau de la inceput atributii liturgice. Dupa parerea unor exegeti biblici, cei sapte
constituiau o grupa aparte in cadrul treptei diaconilor, avand la inceput atributia precisa de a
inhriji de saraci, vaduve si bolnavi. In orice caz, daca nu aveau, si acestia sapte capata curand
functii si atributii in legatura cu savarsirea cultului. Astfel, chiar in FA cap 8, vedem pe diaconul
Filip predicand si botezand in Samaria unde recruteaza noi credinciosi intre care si pe famenul
dregatr al reginei Candachia a Etiopiei.
Asadar, preotia crestina este o instituite de origine dumnezeiasca. inceputl si puterea ei slujuiaore
si sfintitoare vine prin Sfintii Apostoli, de la Mantuitorul insusi, Care este izvorul sfinteniei si al
preotie crestine, iar existenta ei se poate constata neintrerupt, de ka intemeierea Bisericii, in tot
curssul istoriei crestine, pana astazi. Precum am vazut, cele trei trepte ale clerului apar afirmate
distinct, desi sporadic si separat una de lata, dar cu denumirie si functiile lor liturgice diferite,
inca din a doua jumatate a primului veac crestin, chiar in cartile NT. Spre sfarsitul sec I, cele trei
trepte ale clerului crestin apar enumerate una dupa alta, in ordine descrescatoare si cu functiile
precise azi in Epistola I a Sfantului Clement Romanul catre corinteni unde, prin analogie cu
preotia VT, pentru drepta de epsicop se intrebuinteaza denumirea evhivalenta de arhiereu,
pemntur diaconi cea de levviti. In epistolele Sfantului Ignatie Teoforul, taote cele trei grade ale
clerulu apar distinct, cu denumirile si functiile lor de astazi: urmati pe episcip dupa cum urmeaza
hristos pe tatal, pe preoti ca pe Apostoli; pe diaconi respectati-i ca pe prnca lui Dumnezeu.
Constitutiile Apostolice reglementeaza foarte precis functiile liturgice nu numai ale celor trei
trepte ci si ale treptelor clerului inferior de atunci:
episcopul binecuvinteaza, nu se binecuvinteaza, hirotesete, hirotoneste, jertfeste, primeste
binecuvantare de la episcopi, iar nicidecum de la preoti
preotil binecuvinteaza, nu se binecuvinteaza, primeste binecuvantare de la episcp si de la un alt
preit, da binecuvantare altui preit, hiroteseste, nu hirotoneste
diaconul nu binecuvinteaza, nu da binecuvantare, preimeste de la episcop si preot, nu boteaza, nu
aduce jertfa.

4.Cler si harismatici p 113

In epoca apostolica si post-apostolica se pare ca ierarhia bisericeasca si-a impartit atributiile
liturgice cu asa numitii profeti si invatatori (didascali) pe care Sf. Ap. Pavel ii enumera intre
harismaticii epocii apostolice (I Cor 12:28) punandu-i uneori intre diferitele categorii de slujitori
ai Bisericii primare: apostoli, proroc, evanghelisti, pastori si invatatori (Ef 4:11-12). Faptele
Apostolilor (13:1-4) netransmit numele unor proroci si invatatori din Biserica Antiohiei: Simin
Niger, Lucius Cirineanul si Manian care, din porunca divina, si-au pus mainile peste Saul si
Varnava in vederea trimiterii acestora la predicarea Evangheliei. Agav proroceste lui Pavel
lanturi in Ierusaim,. Catre finele primului secol, Invatatura celor 12 Apostoli acorda profetilor
oarecare drepturi de vavoare in savarsirea Sfintei Euharistii: Profetilor insa, ingaduiti-le sa
multumeasca atat cat vor. In alta parte, acelasi document ii numeste pe profeti arhiereii vostri
ceea ce indica gradul superior de cinste care li se dadea.
Profetii si didascalii erau misionari plini de zel si de insoiratie, inzestrati cu harismul profetiei si
al invataturii, dar proabil si consacrati prin hirotonie. Ei faceau parte ori din numarul celor 70 de
ucenici ori dintre colaboratirii de misiune ai Sfintilor Apostoli, vizitand si insufletind Bisericile.
Spre deosebire de clerici, care aveau st ilitate in sanul comunitatilor, profetii si didascalii erau
nelegati de vreo comiunitate, ci rataceau de la una la alta, sederea lor fiind temporara. Ei dispar
aproximativ pe la mihjlocul sec. II cand documentele incep sa nu mai vorbeacs despre ei. de
atuni inainte, ierarhia a luat efinitiv locul harismaticilor din primele comiitati crestine, ca un
harismatism regulat si organizat, de treditie si succesiune apostolica. Prin rugaciunile de
hirotonoe atat episcopul cat si preitul si diaconul devin harismatici (purtatori de har) fiecare
prinmind un dar adaptat functiei sale proprii.
Rolul si functiile liturgice ale celor trei trepte ale clerului in Biserica veche si in cultul ortodox de
azi.
1.rolul arhiereului
Treapta cea mai inalta a clerului slujitor este arhieria sau episcopatul. Din punct de vedere
lutirgic, toti arhiereii sunt absolut egai ca putere harismatica sau sacramentala, indiferent de
functiile administrative sau rangurile onorifice pe care le pot avea, adica indiferent daca sunt
arhierei (vicari sau locotenenti), episcopi in functie (eparhioti), arhiepiscipi, mitropoliti, exarhi,
patriarhi sau catolicosi. Ei sunt priviti ca urmasi directi ai Sfintilor Apostoli de la care au
mostenit prin succesiunea neintrerupta a hirotoniei deplinatatea drepturilor si puterilor din punct
de vedere sacramental. adica au dreptul di puterea de a savarsi toate licuirarile sifntite ale
cultului, fara nici o exceptie, precum si dreptul de a transmite, prin hiritonie aceata putere. Ca
detinator al deplinatatii puterii harismatice, episcopul a fost dintru incept siin chip natural centrul
in jurul caruia gravita toata viataa religioasa a obstei cretsine din fiecare Biserica locala. de
aceea, la inceputul crestinismului toate adunarile lor de cult erau prezidate de epsicopi. In
calitatea lor de intaistatatori a Bisiericilor crestine, tot lor le revenrea dereptul de a savarsi tate
serviciile religioase mai importante si frecvente ca Sfanta Liturghie, Botezu, Mirunggerea,
Marturisirea, Sfintirea Bisericilor, Hirotoniile, Hirotesiile, etc. Odata cu inmultirea
comunitatilor,a cestea nu au mai putut fi toate conduse direct si personal de catre episcopi; de
aceea, o parte din functiile lor liturgice, administrative si invaatoresti au fost trecute de ei treptat
asupra preotilor care savarseau lucrarile sfinte cu delegatie in locul si in numele episcpilor
respectivi. Lucrarile fundamentale pentru viata liturgica a Bisericii, episcopii le0au pastrat
exclusiv pentru ei insisi pana astazi, si anume:s fintirea sfantuluis i marelui Mir, hirotonia

clericilor si sfintirea bisericilor si a antimiselor. Sfintirea bisericilor poate fi facuta de anumiti

preoti si arhimandriti cu delegatia expresa a episcopilui. Ahriereul este si astazi intaiul-statator
sau protosul oricarei adunari de cult la care ia parte, indiferent daca slujeste sau nu. ina ceasta
calitate ii sunt rezerate anumite acte si formule liturgice, indeosebi cele pentru binecuvantare pe
care le rosteste chiar atunci cand nu slujeste, ci numai asista la serviciul divin. In timpul slujiri,
arhiereul reprezitna pe Mantuitorul Insusi, ca mare preot (arhiereu); de aceea el slujeste de obicei
cu fast si solemnitate, numai in sobor. Dar ca unul care detine deplinatatea puterii slujitoare a
preotiei, putand face si cele care sunt acordate treptelor suvordonate, arhiereul poate sluji si
singur. El binecuvinteaza pe popor cu amandoua mainile, dupa exemplul Mantuitorului (Lc
24:50) si are dreptul de a fi pomenit la ectenii si in diferite momente din sfintele slujbe, in
cuprinsul eparhiei pe care o pastoreste iar in alte perahii numai acolo unde slujeste sau asissta la
serviciul divin din biserica. Tot arhiereilor (individual sau adunati in sinoade) le apartie dreptul
de a spuraveghea savarsirea corecta a cultului si a lua hotarari privitoare la randuiala serviciilro
divine in eparhiile respective. Arhiereul e hirotonit de mai mult arhierei.
2.Preotul ca personaa liturgica.
La inceput, preotii erau consideati ca urmasi ai celor 70 de ucenici ai Domnului si ca simpli
ajutatori ai episcopilir. Din secolele II-III inainte, cand numarul comunitatilor s-a inmultit,
nevoile religioase ale credinciosilor nu au mai putut fi satisfacute de catre episcopi, astfel ca
preoti au devenit cu delegatia si biencuvantarea episcipilor,inlocuitorii lor permanenti, mai intai
in parohoiile dinautrul oraselor (tituli la Roma) si apoi in parohiile si bisericile din afara oraselor.
Preotul poate savarsi la parohia sa in virtutea hirotoniei si a delegatiei permanente primite de la
episcop toate slujbele si lucrarile sfinte de cult, necesare in viata religioasa a parohiilor cu
exceptia celor care alcatuiesc dereptul exclusiv al arhiereului. In exercitiul fiunctiie sale liturgice,
preotul indeplineste un rol de slujitor al lui Dumnezeu in virtutea Harului sfant primit de la
episcop prin hirotonie si continuattor al preotiei Mantuitorului, purtator de cuvant si delegat al
bisericii deoarece se roaga nu numai in numele sau ci si in numele credincioslilor si pentru ei. El
prezinta lui Dumnezeu darurule inchinarea si rugaciunile crediciosilor ca reprezentant al lor, si
transimte credinciosilor ceea ce vine de la Dumneeu (harul dumnezeiesc, iertarea pacatelor, viata
vesnica, darurile spirituale si bunatatile materiale) ca vas ales al Harului. Astfel,preotlslujitor este
o veriga de legatura intre Dumnezeu si oameni,intre cer si pamant. Ca semn ca nu are
deplinatatea puterii sacramentale, preotul binecuvinteaza cu o singura mana (dreapta).
3.Diaconul ca slujitor al cultului.
Cinditiile specifice ale vietii crestine din primele trei secole au facut ca functiile liturgice ale
diaconilor sa se inmulteasca treptat. Astfel, diacomnii ajutau pe preoti si pe episcopi la toate
serviciile divine, incepand cu slujba Sfintei Euharistii. Ei aveau grija de vasele si odoarele sfinte,
primeau de la crediciosi ofrandele, strangeau pastoforii painea si vinul si le prezentau episcopului
sau proestosului sa le sfinteaca. Ajutau la impartasirea credincisior dand sa bea din Sfantul Potir,
duceau Sfanta Euharistie celor bolnavi, ajutau la instruirea catehumenior, rosteau ectenille si
citeau Sfanta Evanghelie, oredicau si in general supravegheay ordinea si disciplina in interiorul
vbisericii in timpul adunarilor de cult, inacinte ca aceasta sarcina sa fie preluata de cater
ipodiaconi. In unele parti se ingirjeau de buna pastrare a mormitelor martirilor, notaea actelor
martirice, aveaugrija de inmormantarea sarailor si a strainilor si participau la administrarea
penitentei publice, primind marturisirea pacatelor e la penitentii aflati pe patul de moarte (fara a
le putea acorda iertarea pacatelor) si dandu-le Sfanta Impartasanie. In primele biserici, numarul
lor era fixat la sapte, astfel ca in canonul 15 al Sinodului local din Neo-Cezareea se stabilea ca in

orice cetate, oricat ar fi ea de mare, nu puteau fi mai mult de sapte diaconi. unterior, nu s-a mai
tinut seama de dispozita aceasta care a fost anulata prin caonul 16 al Sinodului Trulan. Din acest
motiv numarul lor a crescut considerabil: Justinian a fixat numarul celor care slujeau in bisereica
mare din Constantinopol era de 100 iar Heracliu a marit acest numar la 150 (612), la Roma (520)
erau 100 impartiti in mai multe categorii cu functii diverse: regionarii (7, insarcinati cu ajutararea
saracilor din cele 7 cartiere in care era impartita Biserica din Roma), martyarii sau custodes
martyrum (pazitori ai mormintelor martirice), cardinalii (consilieri intimi ai episcopiluo, initial
18 apoi 14), etc. Ei insa erau nelipsiti si de la bisericile mai mici, pentru ca aproape nici o slujba
nu se facea fara participarea diaconilor. Importanta crescanda care se dadea diaconilor atat ca
persoane liturgice cat si in administratia bisericeasca a dus si la abuziri din partea acestora. de
aceea, unele sinoade s-au vazut nevoite sa formileze canoane care sa restabileasca ordinea ina
ceasta privinta, amintin diaconilor ca ei sunt inferiori si subordonati preotilor, atat ca rang cat si
ca drepturi sau functii liturgice. Ca unul care nu are deplinatatea darului slujirii de cele sfinte,
diaconul nu poate sluji niciodata singur, ci totdeanua numai cu arhiereul sau preotul. Rolul
principal al diaconului in slujba este astazi rostirea ecteniilor, care reprezinta formula clasica a
rugaciunii obsetesti ac redinciosiir si pe care diaconul le rosteste toteauna din naos (din mijlocul
poporului) ca unul care este ultimul dintre slujitorii fintiti si deci cel mai apropiat de laicii pentru
acare se roaga,sfacand astfel legatura dintre credinciosi si preot sau dintre naos si altar. Pentru
aceasta, unii idntre Sfintii Parinti socotesc pe diaconi succesori ai vechilor harismatici cu darul
special al rugaciunii. In serviciul divin ei inchipuiesc pe sfintii ingeri, Puterile ceresti care slujesc
necontenit in jurul tronului dumnezeiesc; de aceea, orarul pe care il poarta in timpul sfintelor
slujbe simbolizeaza aripile ingerilor slujitori
cap.IIIPersonalee ajutatoare ale clerului slujitor (membrii clerului inferor )si functiile lor liturgice
1.Originea si vechimea clerului inferior.
Biserica crestina primara n-a cunsocut decat cele trei trepte ale ierarhiei clericale : episcopatul
prezbiteratul (preotia) si diaconatul. Cu exceptia diaconitelor si a prezbiterelor, nici Sfanta
Scritpura nici scrierile bbarbatilor apostolici nu pomenesc despre alti clerici sau slujitori in
serviciul altarului. Dar numarul credinciosilor a crescut si, cnad formele cultului au inceput sa ia
o dezvoltaer dinc e in ce mai mare, treapta diaconatului nu a mai putt satisface toate treuintele si
functiile noi ale cultului. de aceea a trebuit ca unele dintre sarcinile initiale de mai mica
importanta ale diaconilor sa fie preluate de alti slujutori bisericesti,, imediat subordonati
acestora. Pe langa ierarhia celor trei trepte a luat nastere cu timpul o serie intreaga de noi sliutori
ai cultului sau persoane ajutatoare meite sa indeplineasca noile functii create. Toti acestia erau
instituiti prin hirotesie (punerea mainilor) si socotiti ca fancad parte din cler, fiind inscrisi in
canon (listele personalului bisericesc, catalogul ieraticesc) alcatuind ceea ce Dreptul bisericesc
numeste cler inferior. Cu un termen general, toti slujitorii din aceasta categorie erau nimiti clerici
(Canonul 77 Trulan) sau slujitori (Canonul 20, 27, 30, 36, 41, 42 Laodiceea). Unele din treptele
clerului inferior s-au nascut chiar in timpuroe de prigoana, altele dupa pacea bBisericii. Cei mai
importanti dintre acestia erau socotiti: ipodiaconul, psaltul si anagnostul sau citetul.
2.treptele clerului inferior in Biserica veche si functiile lor in cult.
cel dintai serviciu inferior care apare metnionat in cartile NT (Rom 16:1) este acela al
diaconitelor care nu se pot confunda cu vaduvele si presbiterele sau batranele. De asemenea, nu
pot fi identificate nici cu fecioarele mentionate impreuna cu vaduvele si batranele. Ele
reprezentau categorii distncite si privilegiate in cadrul comunitatilor crestine din Biserica veche

primind si un fel de consacrare prin hirotesie dar in cadrul adunarrilor liturgice nu aveau decat
prerpgativa sederii langa clerici si sarcina de asupraveghea linistea si ordinea in randurile
femeilor. In ceea ce priveste diaconitele e sigur ca primeau consacrare despre care vorbesc
categoric unele izvoare. in afara de indatoririle cu asistenta si caritatea sociala, ele serveau la
agape, pazeau usile bisericii prin care ieseau si intrau femeile, supravegheau ordinea si linistea in
sfantul locas in partea rezervata femeilor, ajutau la botezul femeilor. In timpul serviciului divin
ele purtau ca si diaconii, orarul si aveau dreptul sa se impartaseasca in randul clericilor inferioori.
Tot ele, dupa unele documente, duceau Sfanta Impartasanie femeilor care nu putaeu lua parte la
Liturghie, faceau toaletafunebra a femeilor si ajutau la inmormantarea lor. Documentele ne-au
pastrat amintirea catorva diaconite ilustre prin pietatea si eruditia lor ca de exemplu: Olimpia,
Procula si Pentada, colaboratoare si crespondente ale Sf. Ioan Hrisostom, Macrina sora Sf. Vasile
cel Mare si Grigore de Nyssa, etc. In Apus, ele incep sa dispara inca din secolele V-VI cand
botezul femeilor adulte devine destul de rar; in Bisericile rasaritene si mai ales in cele
necalcedoniene se mentin pana in secolele XII-XIII. Vechile manuscrise ale evloghiilor bizantine
inca transmit randuiala hirotesiei diaconitelor; dupa aceea ee dispar definitiv.
Ipodiaconul sau subdiaconul este cel mai important dintre clericii inferiori. Ei sunt amintiti
pentru primaoara in unele scrieri crestine din sec. III iar documentele ulterioare din grupa
Randuielilor bisericesti ne transmit chiar randuiala hirotesiei lor, precum si atributiile in cadrul
adunarilor de cult. Ei pazeau usile bisericii in timoul sfintelor slujbe, supravegheau ordinea si
linistea in biserici, pregateau si tineau in buna randuiala sfintele vase, ajutau arhiereul sa imbrace
sfintele vesminte si sa se spele pe maini si in general ajutau pe diaconi la slujba altarului. Uneori
impreuna cu diaconii primeau darurile aduse de crediciosi la altar, avaeau grija de mormitele
martirilor, de iluminatia bisericilor si de taoate cele necesare pentru serviciul divin.
Anagnostul, lectorul sau citetul vine, ca importanta, imediat dupa ipodiaconi,desi ca vechime
este anterior acestora. Anagnostii sunt pomeniti ca membriai clerului inferior in multe docimente
incepand cu cele de la sfarsitul secolului II si continuand cu cele din sec. III, IV, V. Sarcina lor
principala era sa citeasca partile din Sfanta Scriptura randuite pentru serviciul divin, cu exceptia
pericopelor evanghelice a caror citire era rezervata diaconilor. sTot ei faceau si alte lecturi din
cadrul adunarilor de cult:a cte martirice, vieti de sfinti, epistole pastorale, etc. Ei citeau de pe
amvon care era un fel de estrada ridicata in mijlocul bisericii pe care era asezat un pupitru sau
analog. In timpul persecutiilor li s-a incredintat pastrarea cartilor sfinte. Mai tarziu faceau si alte
servicii ca aprinderea lumanarilor, purtarea sfesnicelor, insotirea episcopilor, purtarea cartilor de
cult necesare si ajutau chiar la invatamantul catehetic. Numarul lor era foarte mare mai ales in
sec IV-V cand mai toate figurile clericale de prestigiu ca Sf. Ioan Hrisostom si-au inceput cariera
vbisericeaca in calitate de anagnosti.
Psaltorul, cantorul sau cantaretul este posterior lectorului si un fel de dedublare a lui. Lainceput
functia lui era indeplinita tot de lector; abia mai tarziu apare distinctia intre lector si psalt ca doua
trepte si functii deosebite. In Biserica veche, pana prin secolele VII-VIII, toti credinciosii
participanti la sfintele slujbe cantau in biserica, dand raspunsurile la ectenii si cantand imnele
liturgice care, e altfel, erau mai putine si mai simple ca melodie decat cele de astazi. Functia dde
cantaret nu a fost creata pentru a inlocui pe credinciosi la cantarea liturgica ci pentru a-i instruit
si a-i conduce in indeplinirea acestei atorii crestine si pentru a-i rerepzenta in cadrul cultului. In
faza cantarii responsoriale sau responsorice a psalmilor (pana in sec IV) psaltul avea rolul
principal de solist si conducator al cantarii; el dadea tonul, incepea si executa cantarea de pe
amvon iar credinciosii se uneau numai prin raspunsuri scurte. In faza cantarii antifonice sau
alternative (sec IV s.u) psaltii conduceau cantarea, cantand laolalta cu poporul impartit in doua

cete care executau alternativ versetele psalmilor. Ei instruiau si pe credinciosi in cantarea

bisericeasca. rolul si importanta lor a sporit in faza psaltichiei bizantine (sec VIII s.u) cand
cantarea bisericeasca-diversifficata in cele 8 glasuri sistematizate de Sf. Ioan Damaschinul- a
devenit mai complicata si dificila facnad deci necesara prezeenta cantaretilor de profesie.
Exorcistii amintiti in documente inca din sec III erau cei in jrija carora cadea ingrijirea
energumenilor si izgonirea duhurlor necurate. La inceput, exorcismul era o harisma adica un dar
extraordinar si dec putea fi executat de oricine, fara o consacrare sau delegatie epresa din partea
autoritatii bisericesti . Odata cu disparitia harismaticilor, atributia exorcizarii a inceput sa se
acorde numai anumitor persoane, prin hirotesie, exorcistii fiind astfel introdusi oficial printre
membrii clerului inferior. Functia lor de capetenie era ingrijirea energumenilor adica a celor
bantuiti de duhuri necurate (demoniacii) care alcatuiau o clasa distincta a comunitatilor crestine;
pentru acestia exstau chiar rugaciunisi extenii speciale (randuiala liturghiei clementine). In
secolele IV-V chiar exorcismele din randuiala de azi a botezului si mare parte din pregatirea
candidatilor la botez erau de competenta exrcistilor de profesie si abia mai tarziu atunci cand
acestia au disparut- au fost trecute intre atributiile preotilor.
Acolutul sau acolytul se intalneste numai in biserica de Apus. acesta indeplinea functiile
ipodiaconului. Ei aveau un rol important mai ales in slujbele solemne desavarsite de papi. Ei au
preluat functiile cantaretilor si ale exorcistilor.
p 131
Ostiarii, portarii sau usierii pomeniti in unele documente din sec IV inainte erau supraveghetorii
usilor bisericii in timpul serviciilor dvine. portarii sunt priviti in general ca urmais ai vechilor
cursores (curieri, alergatori) clerici care, in timpul persecutiilor, indicau crestinilor locul si itmpul
adunarilor liturgice din catacombe si care faceau legatura intre diferitele Biserici,c a oamenii de
incredere ai episcopilor. Tot ei desparteau pe catehumeni si pe penitenti de credinciosi,
indepartau pe pagani si pe proafai si inchdeau usile bisericii nu nulai la sfarsitul slujbei ci chiar si
dupa liturghia catehumenilor. Lor de adresau diaconii sau ipodiaconii strigarea Usile, usile. La
Roma, incepand din secolul VI, usierii au fost inlocuiti cu asa-numitii mansionarii (sacristani)
care, ca si paracliserii noastri nu mai faceau parte din cler.
Groparii sau inmormantatorii au fost multe vreme numarati intre clericii inferiori. Pe vremea
prigoanelor, cand serviciul divin, ca si inmormantarile se faceau paroape numai in catacombe, ei
alcatiau breasla aparte care avea in grija saparea galeriilor, intretinerea si decorarea lor,
repartizarea locurilor de inmormantare (loculi si cubiculi) si purtau grija de mormite, indeosebi
de cele ale martirilor. O organizare analoaga cu cea a fossorilor a creat mai tarziu imparatul
justinian din asa numitii decani (lecticari) adica dricari sau purtatori de nasalie care aveau insarcinarea de
a organza funeraliile, mai ales ale saracilor, pe care trebuiau sa-i ingroape gratuit. Ei nu faceau insa parte
din cler.
3.numarul membrilor clerului inferior.
A variat dupa trebuintele si posibilitatile materiale ale fiecarei biserici. el a fost totdeauna mare la centrele
mitropolitane si patriarhale dar mai ales la Marea Biserica din Constantinopol unde multimea slujitorilor
era ceruta de pompa si starlicirea cultului si a ceremoniilor curtii imperiale. Justinian fizxa numarul
servitorilor bisericesti de la Sfanta Sfoia la 90 de ipodiaconi, 110 citeti, 25 cantareti.
4.Durata existentei treptelor clerului inferior

Putem spune ca ele nici nu s-au ivit toate deodata si pretutindeni in Biserica veche si tot asa au disparut.
Legate de situatii si imprejurari istrorice, de conditii de viata si de nevoi specifice Bisericii vechi, aceste
functii si trepte ale clerului inferior au disparut odata cu incetarea situatiilor si a nevoilor religioase care
le-au impus si creat. Asa au disparut de exemplu servicii ca acelea ale diaconitelor in urma generalizarii
pedobaptismului sau cel al fossorilor din vremea crestinismului catacombelor. Decandenta si disparitia
catehumenatului a atras dupa sine si disparita exorcistilor.
5.Clerul inferior astazi.
Aproape toate serviciile bisericesti inferioare de odiniiara in legatura cu ingrijirea sfantulu i locas si buna
desfasurare a cultului au trecut de prin sec XIV inainte la catedrale si manastiri asupra eclesiarhului care
era ales dintre monahii clerici si care avea ca ajutor un paraeclisiarh (de unde vine si cuvantul paraclisier).
Acesta avea si grija executarii intocmai a tipicului si a randuielilor bisericesti traditionael< unele servicii
bisericesti inferiaore au disparut ca ostiarii, aexorcistii si acolutii. Numai ipodoaconatul si lectoratul se
mentin. in afara de ipodiaconat, Bseica Apuseana pastreaza patr dintre vecile trepte ale clerului inferior
care alcatuies asa numite ordines minores: ostiarii, lectorii, exorcistii si acolutii. In Biserica Ortodoxa se
pastreaza pana astazi numai doua dintre vechiele trepte ale clerului inferior, care primesc consacrarea prin
hirotesei si anume anagnostul si ipodiaconul. Ipodiaconi permanenti nu mai exista decaat prin manastiri si
catedrale chiriarhale; la slujba poarta stihar si orar incrucisat) iar citetii si cantaretii hirotesiti poarta stihar.
Atat ipodiaconatul cat si lectoratul au ramas obicatorii mai mutl ca trepte premergatoare sau de tranzitie
spre daconat; imediat inainte de a fihirotonnit diacon, orice candidat la preotie primeste intai hirotesia de
citet si apoi de ipodiacon. Toat ecelelalte servicii marunte in legatura cu nevoile cultului sunt indeplinite
asstazi fie de cantaret fie de catre paracliser sau palamar sau crsnic, ft, rcovnic. Obligatiile lui sunt
inscrise in Povatuirile de la sfarisitul Liturghierului ormanesc unde e numit eclisiarh.
Credinciosii laici ca factori ai cultului (rolul laicilor in cult)
1.Cler slujutor si credinciosi laici in cult, in general
Rolul imporntant pe care il au persoanele liturgice (clericii) in cult nu exclude prezenta si participarea
credinciosilor laici la savarsirea cultului divin public. Credinciosii laici sunt plinirea (pliroma) trupului
bisericii, alaturi de clerici ei alcatuiesc Biserica. Nici clerul fara credincoi nu inseamna Biserica deplina,
nici credinciosii fara clerici. Ei reprezinta parti indispensabile ale organismului bisericesc care se
completeaza una pe alta. Deci ei nu sunt doar benificiari pasivi ai efectelor cultului ci sut factori activi.
prin calitatea de crestini au dreptul si datoria de a participa activ la viata liturgica a Bisericii, fiind chiar
savarsitori ai unor acte secundare ca madularea ale trupului mistic al lui Hristos fiind investiti prin taina
botezului si a mirungerii cu preotia universala (I Petru 2:5, Apoc 20:6). Participarea pasiva la cult este
atunci cand credinciosii beneficiaza doar de roadele cultului oficiat de clerici iar activa este atuncic and
coopereaza in diverse moduri la savarsirea cultului.
2.Rolul credinciosilor la Sfanta Liturghie.
Sf. Liturghie este cultul social prin excelenta al Bisericii. Credinciosii participa la aducerea Sfintei jertfe
prin calitatea lor de membri ai bisericii luptatoare. Preotul nu slujeste pentru el insusi ci in numele si din
partea credinciosilor sai de aceea ei trebuie sa participe in adevaratul inteles al cuvantului, sa conlucreze
efectiv la sfanta jertga care se aduce in numele si in locul lor. Conlucrarea se poate realiza prin
participarea la raspunsurile liturgice in timoul slujbei fiind indatoriati sa ia parte efectic la aducerea
slujbei cuvantatoare atat prin executarea raspunsurilor liturgice cat si prin adeziunea lor la cele ce face
sau zice preotul, fapt exprimat prin cuvantul Amin. Apoi participa rugandu-se pentru preot deoarece nu
numai preotul singur multuleste ci si tot poporul. Totodate ei participa aucand ca ofrada prin preot, fiinta
lor sufleteasca si trupeasca, simbolizata in darurile de paine (prescuri) si vin aduse de ei iar mai tarziu
partcicipa impartasindu-se. Apoi ei mai pot participa activ la savarsirea sfintei slujbe prin indeplinirea

anumitor acte mai marunte ale ritualului liturgic rezerate odinioara clericilor inferiori: purtarea
luamanarilor, aprinderea cadelnitei, aducerea celor necesare, citirea Apostolului si a Cazaniei,
supravegherea ordinei si a disciplinei.
3.Rolul credinciosilor la slujbele sfintelor taine si ierugii.
Credinciosii participaa tat pasiv inc alitatea lor de subiecte sau de primitori ai sfintelor taine cat si activ.
astfel in cazuri exceptionale botezul poate fi savarsit si de laici, pot participa activ atat la botez cat si la
cununie assitand pe cel ce se boteaza si pe miri in calitate de nasi si executand chiar unele parti ale
ritualului cum ar fi dansul ritual, punerea si schimbarea inelelor de logodna, etc. La hirotonie si la
hirotesii, credinciosii prezenti participa confiramnd alegerea celui hiirotonit sau hirotesit cu formula
Vrednic este (axios) care aminteste de rolul efectiv pe care il aveau odinioara laicii la alegerea si insituirea
clericilor.
4.Rolul credinciosilor la slujbele serviciului divin zilnic (laudele bisericesti).
La slujbele serviciului divin zilnic care constuituie oficiul public adus de Biserica spre lauda lui
Dumnezeu si a persianelor sfinte, credinciosii participa in calitatea lor de mebri ai Bisericii a careid atorie
este sa preamareasca pe Dumnezeu. La cultul ortodox prezenta credincislr este sporita numeric mai ales la
slujbele de seara iar la unele dintre aceastea ca Denia mare din Vinerea Paimilor iau parte in chip real si
activ la cea mai mare parte din randuiala slujbei cantand Prohodul, inconjurand biserica, purand lumanari
aprinse. Atuncic and nu pot participa la slujbele serviciului divin zilnic, cei mai zelosi isi indeplinesc
obligatia de rugaciune zilnica citindu-si singuri acasa Psaltirea ori Ceaslovul. Nici o slujba nu se
savarseste fara participarea activa a credinciisilor laici. Orice taina are nevoie de laici care sunt primitori
ai tainei si care contribuie la savarsirea ei, exceptie de la aceasta regula face taina Marturisirii. Poporul
credincios intregeste slujurirea sacerdotala desfasurata de clerici in cadrul cultului religios. Exercitarea
preotiei sacramentale a clerului dobandita prin hirotonie este ocazionala si intregita de preotia universala
a credinciosilor, dobandita prin botez. Cu cat frecventa credinciosilor este mai regulta si cu cat ei participa
mai activ la ele, urmarind cu atentie desfasurarea slujbei si alatunrandu-se sau incadrandu-se efectiv in
actiunea sfanta savarsita de clerici, cu atat participarea aceast este mai rodnica ajutand pe acei credinciosi
sa beneficieze din plin de harl si de comorile spirituale pe care le mijloceste cultul divin si care se revarsa
in viata noastra prin sporirea evalviei, inaitnarea in virtute si progres duhovnicesc.
5.Participarea credinciosilor laici la cultul pubic al Bisericii in trecut si azi.
Aceasta participare s-a realzat in chip integral mai ales in antichitatea crestina. In primele 7-8 secole ale
istoriei crestine, credinciosii frecventau regulat si permanent adunarile de cult. Tocmai ina ceasta se
realiza Biserica, in intelesul ei de societeate religioasa, viziibila, inchegata pe baza unitatii de conducere,
de credinta si de adorare. Absenta de la aceste adunari insemna ruperea din unitatea Bisericii iar cea mai
mare pedeapsa-excomunicarea- insemna indepartarea dinc omunitate sau din adunarile de cult (can. 80
trulan). Prin frecventarea regulata a adunarilor de rugaciune se forma si se intretinea constiinta
apartententei a credinciisilor la ecclisia. La aceasta unitate contribuia si faptul ca nu existau cantaretii care
ulterior s-au interpus intre laici si slujori. Pana atunci slujba se desfasura ca un dialog intre clericii
slujitori si credinciosi. Participarea integrala a credinciosilor la cult culmina cu impartasirea lor care era
generala si frecventa, caci aceia care nu erau opriti printr-un impediment moral sau canonic se
impartaseau la fiecare Liturghie.Din secolele 8-9 constantam un treptat refres, credinciosii devenind dince
in ce mai putin constienti de rolul lor in cult. Cauze multiple explica aceasta: slabirea zeluluic redincisilir
pentru impartasirea regulat, largirea treptata a atributiilor cantaretilor in dauna poporilui de a participa
activ la cantare, slabirea disciplinei catehumenatului, perpetuarea limbilor moarte ins erviciul divin,
scaderile si lipsurile unora dintre slujitori.
TIMPURILE LITURGICE
(Anul bisericesc si subdiviziunile lui)

1.Scurte notiuni despre calendar.

1.Introducere. timpul ca dimensiune a vietii Bisericii.
Viata omului se scurge in timp intre cele doua hotare: nasterea si moartea. Timpul este o dimensiune a
existentie, cadru firesc al vitii omului. Timpul a fostcreat odata cu lumea. Hristos este atat intemeietorul si
capul bisericii cat si axa timpului, centrul istoriei religiose. Inainte de El istoria se indrepta spre El
(orietnata mesianic) iar dupa intrupare a inceput vremea plinirii. Deoarece El este vesnic prezent in
Biserica si in istrie, memorialul liturgic nu este numai amintirea trecutului ci trairea in prezent, in
contemporaneitate a evenimentelor trecute cu proiectarea lor spre viitor (eshatologie). In marile sarbatori
devenim un fel de martoir oculari ai evenimentelor, devenim contemporani. fiecare act divin a avut loc
odata dar devine continuu prezent in taine. Desi timpul este o notiune abstracta, omul a simtit nevoia sa il
masoare, sa il imparta intr-un sir demiscari succesie si subdiviziuni periodeice cin care sa se incadreze
atat viata sa gospodareasca cat si cea religioasa.
2.ce este calendarul. cunostinte elementare de astronomie si cronologie.
Calendarul este un sistem de masurare a timpului care indica durata si subdiviziunile lui. Termmenul
provine din latinescul lanedae dela grecescu kalo care inseamna a chema, a convoca, sau latihnu calare
sau calere prin care romanii indicau prima zi a fiecarei luni, cand tti cetatenii erau convocati in forum
pentru a li se aduce la cunostinta lucruri de interes public-cetatenesc. Primele calendare au luat nastere din
nevoia pe care au simtit-o oamenii de a-si fixa in timp sarbatorile religioase si de a introudce o
regularitate periodica in ocupatiile lor. Elese intemeiau pe miscarea soareluisi a lunii pe bolta cereasca. Sa ales ca unitate mijlocie de masura a timpului ziua solara medie adica intervaul de tim dintre diua treceri
consecutive ale soarelui la meridian sau cat tine o rotatie compelta a pamantului in jurul axei sale. Ziua
solara are multiplii si submultiplii:
-orele (ceasurile), minutele si secundele- ziua este impartita in 24 de ore, ora in 60 de minute iar minutul
in 60 de secunde.
-saptamana adica intervalul dintre doua faze consecutive ale lunii pe cer: dintre luna noua si primul patrar,
de la patrarul plin la luna plina,de la luna plina la patrarul ultim, samd. interval care dureaza aproximativ
sapte zile
-luna lunara (sinodica) intervalul de timp care ii trebuie lunii sa faca o rotatie completa in jurul pamantuli
s(de la luna noua la luna noua, de la luna plina l alun aplina) adica aproximativ 29 zile. exact 29 zile 12
ore 44 mintute si 2,9 secunde.
-anul tropic, solar sau astronomic adica intervalul de timp in care pamantul face o rotatie completa in jurl
soarelui sau rastimplul dintre doua treceri consecitive ale soarelui la echinoctiul de primavara. este in
legatura cu ocupatiile omului,r eaducand in aceeasi ordine anotimpurile. Are aproximativ 365 ile si sau
365 zile, 5 ore, 48 minute, 45-46 secunde.
Pentru ca anul tropic nu se compune dintr-un numar exact de zile, s-a adoptat ca unitate de masura anul
civil sau calendaristic care este obtinut din anul tropic prin inlaturarea fractiunii de zi. Deoarece anul civil
nu coincide exact cu cel tropic, s-a cuatat sa se aduca din timp in timp corectari pentru a se restabili
coincidenta. Asa s-a nascut problema calendarului. Greutatea de care se izvbeste orice calendar este sa se
gaseasca o formula dupa care anul civil calendaristic sa fie adus in acord cat mai mult cu cel tropic. Cea
mai buna forula va fi deci aceea care va reusi sa faca asa ca durata anului calendaristic sa evhivaleze cat
mai mult cu durata exacta a anului ceresc. cele mai vechi popoare au avut calendare lunare adica si le-au
intocmic dupa miscarea de rotatie a lunii in jurul pamantului. Primul calendar este cele egiptean care aa
avut la baza anul lnunar de 356 de zile (12 luni a 29 zile). Calendar lunar aveau la inceput si grecii si
romanii. Luna calendaristica avea aceeasi durata cu luna lunara adica la inceputul ei coincidea cu luna
noua. Un asemenea calendar folosesc si acum musulmanii din Asia si Africa. Alte popoare (evreii)
intrebuinteaza un calendar mixt (lunaro-solar). Egiptenii sunt primii care au folosit un calendar solar adica
bazat exclusiv pe miscarea aparenta a soarelui (miscarea de revolutie a pamantului). El af ost perfectionat
de romani prin calendarul iulian care sta la baza cronologiei moderne.