Definitia si caracterele juridice ale dreptului de proprietate

Din dreptul roman si pana azi, dreptul de proprietate, in exercitiul sau, s-a descompus in trei atributersau prerogative:
- dreptul proprietarului de a se servi de lucru potrivit destinatiei lui: jus utendi; - dreptul de a culege fructele lucrului
asupra caruia poarta dreptul de proprietate: jus fruendi; si - dreptul de a dispune de el, potrivit intereselor sale si in
limitele determinate de lege: jus abutendi. Pentru a exprima aceste idei, legiuitorul roman, urmand exemplul
legiuitorului francez, defineste in art.480 din Codul civil proprietatea ca fiind ..dreptul ce are cineva de a se bucura' si
a dispune, de un lucru in mod exclusiv si absolut insa in limitele determinate de lege".
Art.4S, completand cele cuprinse in art.40precizeaza ca proprietatea unui lucru mobil sau imobil, da drept asupra tot
ce produce lucru si asupra tot ce se uneste, ca accesoriu, cu lucru, intr-un mod natural sau artificial" Definitia legala
este criticabila, nu pentru ca expresis verbis se raporteaza doar la usus si abusus, uitand de fructus (pe care il gasim in
alt text, art.482) ci pentru ca ignora unul din caracterele esentiale ale dreptului de proprietate si anume, asa cum vom
mai sublinia, perpetuitatea, retinand si punand accent pe caracterul sau absolut si pe caracterul sau exclusiv.
Tinand seama de aceste obiectiuni si de altele retinute de literatura de specialitate1 se poate spune ca dreptul de
proprietate este acel drept real subiectiv care da expresie aproprierii (insusirii)2 unui drept, drept care permite
titularului sau sa posede, sa foloseasca si sa dispuna de acel lucru in mod exclusiv si perpetuum in interes propriu, in
cadrai si cu respectarea legii.
CARACTERELE JURIDICE Dreptul de proprietate este un drept absolute in temeiul art. 480, proprietarul este
indreptatit sa exercite asupra lucrului sau puteri nelimitate, ce se pot manifesta fie prin acte materiale de folosinta si de
consumatie, fie prin acte juridice.
Nu trebuie insa sa exageram cu sensul ce trebuie acordat caracterului absolut sau nelimitat al dreptului de proprietate,
pentru ca insusi textul art.480, in partea sa finala, spune ca el nu poate fi exercitat decat in limitele determinate de
lege", ceea ce inseamna ca nu e un drept atat de absolut si nelimitat cum ne apare la prima vedere.
Mai mult, limitarile ce pot atinge caracterul absolut al dreptului de proprietate, pot gasi temeiul nu numai in
dispozitiunile legii ori in hotararile instantelor judecatoresti, dar si in vointa omului. Astfel, sunt asa zisele servituti
stabilite prin fapta sau vointa omului despre care se trateaza in art. 620 si urmatoarele, Cod civil. Alteori, ingradirile
isi gasesc expresiune prin intermediul unei clauze de inalienabilitate pe care instrainatorul unui imobil o impune
dobandi torului acelui imobil, precizand, in actul de transmisiune, in ce conditiuni va opera aceasta clauza. De pilda, o
persoana doneaza alteia o casa, cu indatorirea pentru aceasta din urma de a nu o instraina sau_ ipoteca atat timp cat va
fi in viata. O asemenea clauza este perfect valabila in dreptul nostru daca are un caracter temporar si este inspirata de
considerati uni ce nu ating ordinea publica sau bunele moravuri. Daca, dimpotriva, clauza ar avea un caracter
perpetuu, bunul dobandit neputand fi instrainat nici de dobanditor nici de urmasii lui sau de urmasii acestora, actul va
fi izbit de nulitate, el cuprinzand dispozitiuni contrare principiului circulatiunii bunurilor. Dar, asupra acestor chestiuni
vom reveni ulterior, cand ne vom ocupa de exercitiul dreptului de proprietate.
Asadar, caracterul absolut al dreptului de proprietate trebuie interpretat in sensul ca titularul sau are asupra lucrului
latitudinea de a-i trage toate foloasele, de a profita de toata utilitatea pe care el o confera si de a savarsi toate actele
juridice care raspund nevoilor proprietarului sau pe care le impune propriul sau interes.
Aceasta nu inseamna insa ca, in folosirea acestor utilitati, adica in exercitarea atributelor ce sunt recunoscute dreptului
de proprietate, nu exista nici o ingradire. Textul art.480 ne avertizeaza, in mod deschis, ca dreptul de proprietate va
trebui sa fie exercitat in limitele determinate de lege".
Proprietatea este un drept exclusive Dreptul de proprietate este exclusiv intr-un dublu sens. El este exclusiv intr-un
sens general si comun tuturor drepturilor reale, prin jaceea ca proprietatea, ca toate drepturile reale, este opozabila
oricarei persoane ce intra in contact cu lucrul asupra careia ea poarta. Daca, de pilda, o persoana este proprietara unui
teren, ea poate impiedica pe orice ar dori sa treaca pe acest teren fara incuviintarea sa, chiar daca trecerea nu i-ar
cauza nici un prejudiciu material. De aici, facultatea de a-si ingradi proprietatea si tot de aici dreptul de a obtine
despagubiri pentru acoperirea pagubelor incercate, cand proprietatea va fi incalcata fara consimtamantul sau1. Dreptul
de proprietate este, de asemenea, exclusiv si in sensul ca titularul sau este singurul indreptatit a exercita toate
atributele pe care acesta le confera: dreptul de a dispune, dreptul de a se folosi si dreptul de a-i culege fructele. in
aceasta calitate, ei este prin urmare indreptatit a revendica lucrul in orice maini s-ar gasi si a nega sau contesta
existenta oricarei servituti si a oricarui alt drept sau sarcina reala ce s-ar pretinde ca apasa asupra bunului care
formeaza obiectul dreptului sau de proprietate. Dar, caracterul exclusiv sufera infrangeri, mai ales prin vointa
legiuitorului, care se manifesta indeosebi prin servitutile pozitive si prin lantul nesfarsit al legilor de prelungire a
contractelor de inchiriere. Servitutile pozitive confera, in adevar, tertului care beneficiaza de ele facultatea de a savarsi
anumite acte de uzaj asupra imobilului. Astfel, este servitutea prevazuta de art.616 C. civ. care recunoaste
proprietarului al carui fond este infundat si nu are nici o iesire la calea publica, facultatea de a reclama si obtine un
drept de trecere pe proprietatea vecinului. Un asemenea drept de trecere poate izvori si din conventia partilor, dar, dat
fiind ca nu totdeauna se poate ajunge la o intelegere din cauza caracterului grav al incalcarii ce se aduce, legiuitorul a

socotit preferabil sa reglementeze el insusi imprejurarile si conditiunile in care poate naste un asemenea drept. in orice
caz, servitutile pozitive constituie o ingradire adusa caracterului exclusiv al dreptului de proprietate, spre deosebire de
asa-zisele servituti negative care, prin faptul ca impun proprietarului o simpla abstentiune (cum ar fi obligatiunea de a
nu cladi), sunt derogari sau restrictiuni aduse caracterului absolut al dreptului de proprietate.
Dreptul de proprietate este un drept perpetuu Caracterul perpetuu presupune, in primul rand, ca dreptul de proprietate
dureaza atata timp cat exista bunul, iar in al doilea rand, dreptul de proprietate nu se stinge prin neuz. Dreptul de
proprietate dureaza atat timp cat exista bunul. Acest caracter al proprietatii este atat de adanc inradacinat in
mentalitatea sociala, incat frecvent este intalnita expresia populara a vinde sau a cumpara pe veci". Asemenea altor
legislatii civile, nici dreptul romanesc nu a abandonat conceptia potrivit careia dreptul de proprietate se identifica cu
bunuj sj nu poate fi separat de acesta. intr-adevar, nu exista un drept de proprietate temporar. Concluzia ar putea fi
respinsa de existenta drepturilor intelectuale, care sunt limitate in timp, dar asemenea drepturi nu sunt veritabile
drepturi de proprietate"2. Prin caracterul perpetuu nu trebuie inteles ca bunul mobil sau imobil, obiect al proprietatii,
trebuie sa apartina continuu aceluiasi titular. in momentul in care proprietarul instraineaza un bun, dreptul de
proprietate nu se stinge, ci el se transfera la dobanditor. Practic are loc doar o schimbare a titularului dreptului de
proprietate sau cum s-a spus in doctrina juridica, dreptul de proprietate se perpetueaza transmitandu-se"3. Deci in caz
de abandonari, se produce un hiatus in dreptul de proprietate"'. Esential este ca, in cazul imobilelor, nu exista nici o
exceptie de la caracterul perpetuu al dreptului de proprietate. Statul dobandeste proprietatea asupra imobilelor
abandonate, iar prin efectul uzucapiunii posesorul dobandeste un nou drept de proprietate5.
Dreptul de proprietate nu se pierde prin neuz. Imprescriptibile, extinctiv, sunt urmatoarele drepturi reale principale:
actiunea in revendicare imobiliara, indiferent de titularul dreptului de proprietate6 si actiunea negatorie.
Imprescriptibilitatea dreptului de proprietate sub aspect extinctiv se intemeiaza, intr-adevar, pe perpetuarea acestui
drept7. Trebuie insa sa distingem prescriptia extinctiva de prescriptia achizitiva. Atunci cand o persoana poseda bunul
imobil al altuia intr-un anumit termen stabilit de lege, el dobandeste proprietatea acelui bun imobil. Vechiul proprietar
pierde dreptul sau, iar posesorul devine proprietar prin uzucapiune. Perpetuitatea dreptului de proprietate se transfera
si asupra actiunii in revendicare.
Dreptul de proprietate este, un drept individual in principiu, dreptul de proprietate este un drept individual; din acest
caracter rezida absolutismul dreptului de proprietate. Coproprietatea nu constituie decat p exceptie de la regula
deoarece legiuitorul n-a vazut in indiviziune decat un accident. De altfel, art.28Cod civil dispune categoric: nimeni
nu poate fi obligat a ramane in indiviziune"
Dreptul de proprietate este un drept total, deoarece proprietarul dispune. de toate puterile asupra hunului. Aceste
puteri pot fi grupate in trei atribute: posesia (jus utendi), folosinta (jus fruendi) si dispozitia (jus abutendi). In
principiu, aceste atribute apartin exclusiv titularului si sunt exercitate de el sau altul in numele sau. Dar, asa dupa cum
vom vedea, in virtutea legii sau a vointei titularului, o parte din aceste atribute vor putea fi exercitate si de alte
persoane..
Actiunea in revendicare mobiliara
Spre a asigura bunurilor mobile o circulatie simpla si rapida, transmisiunea dreptului de proprietate asupra acestora se
face deseori fara a intocmi inscri suri doveditoare, astfel ca legiuitorul a introdus o regula de exceptie in materia
probatiunii proprietatii mobiliare, inscrisa in art. 1909 alin. 1 Cod civil.
Pentru celelalte ipoteze ce nu cad sub incidenta art. 1909 alin. 1, revendicarea este posibila. Revendicarea mobiliara
este influentata totodata de faptul daca bunul a iesit de sub puterea proprietarului cu voia sau fara voia sa si daca
paratul posesor este de buna sau de rea-credinta ori hot sau gasitor.
Asadar, in materia revendicarii mobiliare, probleme teoretice si practice se nasc in legatura cu modul in care este
reglementata dovada proprietatii, buna sau reaua-credinta a posesorului parat si modul in care bunul a iesit de sub
puterea proprietarului (cu sau fara voia sa).
Dificultatea revendicarii hunurilar mobiliare Regula inscrisa in art. 1909 alin. 1 Cod civil
Revendicarea bunurilor mobiliare este reglementata in art. 1910-1910 Cod civil si cuprinde unele reguli diferite fata
de revendicarea bunurilor imobile. Aceste diferente se datoreaza in primul rand modului in care este reglementata
dovada proprietatii mobilelor. In acest sens, art. 1909 alin. 1 Cod civil prevede ca lucrurile miscatoare se prescriu
prin faptul posesiunii lor, fara sa fie trebuinta de vreo scurgere de timp".
Aceasta dispozitie confera posesiei mobiliare o forta probatorie deosebita (simplul fapt al posesiei echivaland cu un
adevarat titlu de proprietate), in temeiul unei prezumtii absolute, iuris et de iure, de proprietate. In consecinta, nu
poate face dovada dreptului sau, ca urmare a prezumtiei irefragabile de proprietate, de care se bucura posesorul actual
al lucrului. Asadar, in situatiile ce cad sub incidenta art. 1909 alin. 1 Cod civil, proprietarul nu poate sa revendice
bunul de la posesorul neproprietar.

Spre a invoca dispozitia art. 1909 alin. 1 Cod civil se cer intrunite o serie de conditii cu privire la bunul revendicat,
persoana posesorului si posesie.
Conditii cu privire la bunul revendicat, cerute pentru invocarea art. 1909 alin. Cod civil in dispozitiile art. 1909 alin.
1 se aplica Prin exceptie, aceasta regula se aplica si bunurilor incorporale, care pot fi obiect al posesiei si anume
titlurile la purtator. Valoarea acestora este incorporata in titlu, astfel ca titlul constituie corporalitatea dreptului pe care
il reprezinta (spre exemplu, actiunile societatilor comerciale, obligatiunile emise de stat, certificatele de proprietate
etc). Bunul mobil trebuie sa fie individual determinat. Dispozitiile art. 1909 alin. 1 nu se aplica universalitatilor de
bunuri cum ar fi, spre exemplu, succesiunea mobiliara si nici fondului de comert, intrucat acesta este un bun mobil
incorporai. Totodata, tertul dobanditor de buna-credinta nu va putea invoca dispozitiile art. 1909 alin. 1 Cod civil in
cazul urmatoarelor categorii de bunuri: "
a) bunuri care fac parte din domeniul public; b)
bunuri
care
suntaccesoru, cum este mobilierul unui apartament, deci, bunuri care nu devin imobile prin destinatie, ci isi pastreaza
caracterul lor de mobile. Asadar, nu ar fi posibil sa se restituie apartamentul, dar sa se retina mobilierul pretinzand ca
se aplica art. 1909 alin. 1 Cod civil; c) bunuri mobile supuse inmatricularii, precum navele, aeronavele etc.1
Conditii privitoare la persoana posesorului cerute pentru invocarea art. 1909 alin. 1 Cod civil Ipoteza avuta in vedere
de textul art. 1909 alin. 1 Cod civil priveste un tert dobanditor care, cu buna-credinta, intra in posesia bunului, ca
urmare a instrainarii acestuia de catre un detentor precar in favoarea caruia adevaratul proprietar s-a desesizat in mod
voluntar. Se inscrie acestei ipoteze situatia in care, spre exemplu, proprietarul unui bun mobil-il imprumuta unei
persoane in temeiul uui contract de comodat, cu obligatia imprumutatornlui de a-1 restitui la un anumit termen.
incalcand aceasta obligatie, imprumutatorul instraineaza bunul unei terte persoane, care intra in posesia bunului
imprumutat, cu convingerea ca a dobandit de la adevaratul proprietar. Acest tert de buna-credinta poate sa invoce in
favoarea sa prezumtia absoluta de proprietate instituita de art. 1909 alin. 1 Cod civil cu consecinta ca actiunea in
revendicare va fi respinsa independent de proba pe care reclamantul ar face-o cu privire la dreptul sau de proprietate.
Este necesar ca proprietarul sa se fi desesizat voluntar de bun. in cazul unei desesizari involuntare, constand in
pierderea sau furtul bunului, nu se va face aplicatia art. 1909 alin. 1, Cod civil, ci ne vom afla in ipoteza art. 1909 alin.
2 Cod civil.
Detentorul precar nu poate invoca in favoarea sa dispozitiile art. 1909 alin. 1, intrucat el nu exercita o posesie reala si
utila, ci este tinut sa restituie bunul adevaratului proprietar in temeiul unei obligatii asumate, dispozitiei legii sau
principiilor generale de drept.
Conditii privitoare la posesie, cerute pentru invocarea art. 1909 alin. 1 Cod civil Posesia termenului dobanditor de
buna-credinta trebuie sa intruneasca urmatoarele conditii: a) sa fie reala, adica posesorul sa detina ambele elemente,
structurale ale posesiei. corpus si animus: b) posesia sa fie utila, neviciata. Posesia trebuie sa fie continua, pasnica,
publica si neprecara. Posesia nu trebuie sa fie afectata de vicii precum: discontinuitatea. clandestinitatea, violenta,
precaritatea. in unele cazuri, o posesie viciata prin violenta este si o posesie de rea-credinta1. Neregularitatea posesiei
trebuie sa fie dovedita, posesia fiind prezumata a fi utila pana la proba contrarie;c) posesia sa fie de. buna-are.dinta.
Buna-credinta este nu numai o conditie ceruta in persoana dobanditorului, ci si o calitate a posesiei "pe care acesta o
invoca. Posesia este de buna-credinta daca posesorul (tertul dobanditor) este de buna-credinta. Acesta este de bunacredinta daca ignora viciul de care este afectat titlul celui de la care 1-a dobandit. Se cere, deci, ca persoana care
exercita posesia sa aiba convingerea sincera ca a dobandit bunul de la adevaratul proprietar.
Conditia bunei-credinte a posesiei rezulta din dispozitiile art. 972 Cod civil: Daca lucrul ce cineva s-a obligat
succesiv a da la doua persoane este mobil, persoana pusa in posesiune este preferata si ramane proprietara, chiar cand
titlul sau este cu data posterioara, numai posesiunea sa fie de buna-credinta", care se considera a fi un caz particular
de aplicare a regulii inscrise in art. 1909 alin. 1 Cod civil.
Buna-credinta trebuie sa existe in momentul intrarii in posesie. Proba bunei-credinte se face printr-o prezumtie
relativa legala instituita de art. 1899 alin. 2 Cod civil (buna-credinta se presupune totdeauna si sarcina probei cade
asupra celui ce alege-reaua-credinta") .Tertul dobanditor posesor nu este proprietar (intrucat a dobandit de la un
detentor precar) La data vanzarii, vanzatorul nu mai era proprietar, intrucat a transmis deja proprietatea primului
cumparator. Acest tert dobanditor posesor, desi a cumparat nevalabil ma tarziu (dupa primul cumparator), este
prezumat a fi proprietarul lucrului mobil, intruca a intrat in posesia acelui lucru inaintea primului cumparator, iar
posesia sa este da buna-credinta. Nu se cere ca buna-credinta sa fie probata cu existenta unui just titlu, acesta putand fi
putativ, adica sa existe numai in imaginatia posesorului2. Justul titlu poate fi si un act viciat, inexistent din punct de
vedere juridic sau un act lovit de nulitate3. Tertul posesor nu trebuie sa dovedeasca nici buna sa credinta, nici
existenta justului titlu.
Se poate spune ca in ipoteza analizata, art. 1909 alin. 1 Cod civil acorda preferinta bunei-credinte intemeiate pe
aparenta de proprietate, pe care insusi proprietarul a creat-o prin fapta sa, adica prin incredintarea de buna voie a
detentiei lucrului

unui detentor precar care a instrainat lucrul tertului dobanditor de buna-credinta. intre proprietarul lucrului si tertul
dobanditor de buna-credinta al acestuia se da preferinta ultimului1. intr-o decizie a instantei supreme, se precizeaza ca
posesia de buna-credinta a unui bun mobil valoreaza titlul de proprietate in toate cazurile in care adevaratul
proprietar s-a desesizat voluntar de acel bun, iar detentorul, desi nu avea calitatea de proprietar, 1-a instrainat catre un
dobanditor de buna-credinta".2
Revendicarea bunurilor mobile pierdute sau furate
Art. 1909 alin. 2 Cod civil inlatura regula instituita de alin. I al aceluiasi articol si admite revendicarea bunurilor
mobile pierdute sau furate, prin urmatoarea dispozitie: Cu toate acestea, cel ce a pierdut sau cel caruia i s-a furat un
lucru poate sa-1 revendice in curs de trei ani din ziua cand 1-a pierdut sau cand i s-a furat, de la cel la care il jraseste.
ramanand acestuia recurs impotriva celui de la care il are." Dispozitiile art. 1909 alin. 2 sunt aplicabile daca sunt
intrunite urmatoarele conditii3: -tertul dobanditor de buna-credinta sa fi dobandit de la hot sau gasitor; - bunul sa fi
iesit din patrimoniul proprietarului fara vota lui prin furt sau pierdere. Sunt asimilate furtului si pierderii actele de
talharie, piraterie, pierderea din neglijenta ori forta majora. Nu se incadreaza in ipoteza art. 1909 alin. 2 abuzul de
incredere. inselaciunea, gestiunea frauduloasa.
Spre a revendica bunul furat sau pierdut, reclamantul trebuie sa faca dovada ca a fost proprietarul lucrului care a iesit
din patrimoniul lui fara voia sa si ca bunul revendicat este identic cu cel pierdut sau furat.4 Termenul de trei ani este
un termen de decadere. Prin urmare, acest termen nu este susceptibil de intrerupere sau suspendare. Daca actiunea in
revendicare nu se introduce inauntrul acestui termen, se pierde insusi dreptul de proprietate al reven-dicantului. Acest
termen opereaza o suspendare a aplicarii regulii inscrise in art. 1909 alin. 1.
Reguli speciale aplicabile in materia revendicarii bunurilor pierdute sau furate
Proprietarul care revendica bunul de la posesorul nelegitim si a carui actiune a fost admisa nu are obligatia de a plati
acestui posesor contravaloarea bunului revendicat. Posesorul dispune insa de o actiune personala impotriva-celui de la
care si-a procurat bunul, pentru a se despagubi.
Totusi, jin ipotesa prevazuta de art. 1910 Cod^eivil, proprietarul
este obligat sa plateasca tertului dobanditor pretul pe care acesta 1-a platit, daca tertul dobanditor a dobandit lucrul
furat sau pierdut dintr-un loc public, unde se fac asemenea operatii curent si obisnuit (targ, balci, ori negustor care
vinde asemenea lucruri). Art. 1919 precizeaza: Daca posesorul actual al lucrului furat sau pierdut 1-a cumparat la
balci sau targ sau la o vindere publica sau de la un negutator care vinde asemenea lucruri, proprietarul originar nu
poate sa ia lucrul inapoi decat intorcand posesorului pretul ce 1-a costat. Aceasta dispozitie se fondeaza pe o
prezumtie absolut de buna-credinta recunoscuta in favoarea tertului dobanditor care, dorind sa-si procure lucrul, 1-a
obtinut din locuri in care asemenea bunuri se vand in mod obisnuit. Proprietarul are in aceasta ipoteza o actiune in
despagubire contra hotului sau gasitorului.
Revendicarea bunului mobil de la tertul dobanditor de rea-credinta, de la hot si gasitor
Dispozitiile art. 1909 alin. 1 Cod civil nu se aplica in cazul actiunii in revendicare introdusa de proprietar impotriva
posesorului ce a cunoscut ca nu a dobandit de la adevaratul proprietar, socotit de rea-credinta. Tot posesor de reacredinta este considerat si hotul si gasitorul. Toti acestia nu vor putea invoca prezumtia de proprietate, iar actiunea in
revendicare mobiliara este pe deplin posibila. Termenul general de prescriptie este in acest caz de 30 de ani, potrivit
art. 1890 Cod civil. Totusi, doctrina si practica juridica considera ca actiunea in revendicare mobiliara este
imprescriptibila, pentru ca proprietatea nu se stinge prin neuz.
1. Efectele actiunii in revendicare
Indiferent daca revendicarea este mobiliara sau imobiliara, admiterea actiunii in revendicare produce urmatoarele
efecte:
a)
restituirea lucrului, liber de orice sarcini si cu toate accesoriile sale. Restituirea se face in natura ori, cand
acest lucru nu este posibil, prin echivalent;
b)
restituirea fructelor, de catre posesorul de rea-credinta. Sunt supuse restituirii toate fructele lucrului, percepute
sau nepercepute, ori valoarea lor, daca (posesorul) le-a consumat. Posesorul de buna-credinta este tinut a restitui
fructele numai de la data introducerii actiunii, cand buna sa credinta inceteaza;
c) restituirea de catre proprietar a cheltuielilor facute de posesorul parat cu lucrul supus restituirii. Sunt supuse
restituirii cheltuielile necesare, facute pentru conservarea lucrului, cheltuielile utile, care sporesc valoarea lucrului, in
masura sporului de valoare realizat de lucru la momentul restituirii. Nu sunt supuse restituirii cheltuielile voluptorii,
facute pentru simpla placere a detentorului.

Actiunea in revendicare imobiliara

Datorita importantei si valorii lor, bunurile imobile se transmit, de obicei, prin acte juridice incheiate sub forma unor
inscrisuri doveditoare, numite titluri. in acest sens, legea (Legea nr. 18/1991, Legea nr. 54/1998, Legea nr. 50/1995
etc.) cere in materia circulatiei terenurilor si constructiilor folosirea actului autentic. Totodata, actele si faptele juridice
prin care se realizeaza transmisiunea dreptului de proprietate si a altor drepturi reale sunt supuse formalitatii
publicitatii imobiliare si devin astfel opozabile tertilor. in sfarsit, in materia probei, inscrisurile constituie principalul
mijloc de dovada al actelor juridice cu valoare mai mare de 250 lei.
Toate acestea explica rolul important pe care actele juridice (in sensul de instrumentum), titlurile, il au in proba
dreptului de proprietate in cadrul actiunii in revendicare. Trebuie precizat ca, in materia revendicarii imobiliare, prin
titlu se intelege nu numai actul translativ de proprietate care transfera un drept in patrimoniul dobanditorului
(contractul de vanzare, donatia etc), ci si actul declarativ, care recunoaste un drept anterior, cum ar fi o hotarare
judecatoreasca, un act de partaj, o tranzactie etc.
Invocarea titlului in contra adversarului care nu este parte la act nu constituie o incalcare a principiului relativitatii
actelor juridice intrucat opunerea unui titlu de proprietate nu inseamna ca se invoca caracterul absolut al titlului, ci
numai o prezumtie de proprietate in favoarea sa rezultata din existenta titlului.1 Cu toate acestea, titlurile au rareori
putere probatorie deplina, ceea ce creeaza o serie de dificultati care influenteaza cursul si regimul juridic al
revendicarii imobiliare, ce se impun a fi studiate.
Pe de alta parte, uneori, in stabilirea situatiei bunului imobil, dreptul la actiune al proprietarului interfereaza cu dreptul
posesorului neproprietar de a invoca prescriptia achizitiva, ceea ce face necesar a cerceta daca actiunea in revendicare
este sau nu prescriptibila, si cum se solutioneaza aceasta interferenta. Asadar, probleme de interes teoretic si practic in
cadrul revendicarii imobiliare se nasc in legatura cu proba dreptului de proprietate, imprescriptibilitatea acestei actiuni
si exceptiile de la regula imprescriptibilitatii.
Proba dreptului de proprietate
Regula prevazuta de Cod civil in art. 1169 in materia obligatiilor se aplica si actiunii in revendicare, reclamantul
avand sarcina de a face dovada ca el este proprietarul lucrului revendicat.,si nu paratul. Daca reclamantul nu face
aceasta dovada, actiunea in revendicare urmeaza a fi respinsa. Dovada dreptului de proprietate trebuie sa fie pozitiva
si sa priveasca persoana proprietarului. Nu este suficient sa se probeze ca paratul nu este proprietar.1 in ceea ce-1
priveste pe parat, acesta se bucura de o prezumtie relativa de proprietate, dedusa din faptul posesiei, astfel ca pentru
inceput el are un rol pasiv, asteptand ca reclamantul sa administreze probele sale. Ulterior, in raport cu aceste probe,
paratul poate sa incerce sa rastoarne dovada facuta de reclamant pe cale directa sau pe cale de exceptie.
Dificultati in proba dreptului de proprietate. Posibilitatile reclamantului de a face dovada dreptului sau difera dupa
cum redobandirea s-a facut in temeiul unui fapt juridic sau al unui act juridic. Daca dobandirea s-a facut printr-un mod
originar. in baza unui fapt juridic (uzucapiune, ocupatiune etc), reclamantul poate utiliza orice mijloc de proba admis
de lege. Modurile originare de dobandire fac dovada deplina si inatacabila a dreptului de proprietate. Daca
reclamantul a dobandit dreptul de proprietate printr-un act juridic, el trebuie sa faca dovada dreptului sau numai prin
act scris, potrivit art. 1191 si urmatoarele din Codul civil. in aceasta ultima ipoteza, in practica se nasc o serie de
dificultati care provin din cauze materiale sau juridice. Dificultatile materiale apar din faptul neredactarii inscrisurilor
doveditoare ale transmisiunii dreptului de proprietate, absenta planurilor topografice precise ori a elementelor
necesare pentru delimitarea exacta a bunului imobil dobandit, ai intinderii si al vecinatatilor sale. Dificultatile de
natura juridica sunt create de puterea probatorie insuficienta a inscrisurilor, de principiul relativitatii efectelor actului
juridic consacrat de art. 973 Cod civil, cat si de interferenta dreptului reclamantului cu anumite situatii juridice. Astfel,
inscrisurile translative de proprietate fac dovada deplina si inatacabila a dreptului numai daca emana de la adevaratul
proprietar. Acesta trebuie sa dovedeasca, la randul sau, ca a dobandit de la un alt adevarat proprietar, si asa mai
departe pentru toti autorii care au instrainat bunul. Prin urmare, reclamantul ar trebui sa produca in instanta, pe langa
titlul sau, toate inscrisurile prin care bunul imobil a fost transmis succesiv, incepand cu primul titular al dreptului. Pe
buna dreptate, o asemenea proba a fost numita proba diabolica. La aceasta dificultate se adauga si consecintele
rezultand din principiul relativitatii efectelor actului juridic, potrivit caruia efectele se produc numai intre parti si nu
fata de terti, astfel ca paratul ar putea invoca pozitia sa de tert fata de actul prin care reclamantul a dobandit dreptul
sau de proprietate, daca nu au fost luate masuri de publicitate care fac actul opozabil tuturor. in ceea ce priveste
interferenta dreptului la actiune al titularului dreptului de proprietate cu anumite situatii de fapt sau de drept, de natura
a amplifica dificultatile exercitarii actiunii in revendicare, mentionam cateva dintre acestea, relevate de practica
judecatoreasca a ultimului deceniu1:
Art. 3(1) Sunt indreptatite, in intelesul prezentei legi 10/2001 la masuri reparatorii constand in restituire in natura sau,
dupa caz, prin echivalent:
a)
persoanele fizice, proprietari ai imobilelor la data preluarii in mod abuziv a acestora;
b)
persoanele fizice, asociati ai persoanei fizice care detinea imobilele si alte active in proprietate la data
preluarii acestora in mod abuziv;

c)
persoanele juridice, proprietari ai imobilelor preluate in mod abuziv de stat, de organizatii cooperatiste sau de
orice alte persoane juridice dupa data de 6 martie 1945; indreptatirea la masurile reparatorii prevazute de prezentul
articol este conditionata de continuarea activitatii de persoana juridica pana la data intrarii in vigoare a prezentei legi
sau de imprejurarea ca activitatea lor sa fi fost interzisa sau intrerupta in perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989,
iar acestea sa-si fi reluat activitatea dupa 22 decembrie 1989, daca, printr-o hotarare judecatoreasca, se constata ca
sunt aceeasi persoana juridica cu cea desfiintata sau interzisa, precum si partidele politice a caror activitate a fost
interzisa sau intrerupta in in perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, daca si-au reluat activitatea in conditiile
legii.
(3) Succesibilii care, dupa data de in perioada 6 martie 1945, nu au acceptat mostenirea, sunt repusi de drept in
termenul de acceptare a succesiunii pentru bunurile care fac obiectul prezentei legi. Cererea de restituire are valoare
de acceptare a succesiunii pentru bunurile a caror restituire se solicita in temeiul prezentei legi.
Art. 9 - (1) Imobilele preluate in mod abuziv, indiferent in posesia cui se afla in prezent, se restituie in natura in starea
in care se afla la data cererii de restituire si libere de orice sanctiuni."
Totusi, aceste acte normative nu au transat problema competentei instantelor judecatoresti de a solutiona orice actiune
referitoare la atingeri ale dreptului de proprietate sau a altor drepturi reale, care au avut ca rezultat trecerea abuziva a
unor bunuri in proprietatea statului.
Aceasta ultima problema si-a gasit o rezolvare pozitiva intr-o decizie a Curtii Supreme din anul 1998, dupa ce Curtea
Europeana a Drepturilor Omului, sesizata cu cereri ale unor cetateni romani, a pronuntat hotarari in acestsens in
temeiul Protocolului nr. 1 al Conventiei Europene a Drepturilor Omului
b) Autoritatea de lucru judecat creata prin admiterea-recursului in anulare promovat de Procurorul General impotriva
hotararilor de admitere a unor actiuni in revendicare exercitate de persoane ale caror bunuri au fost trecute abuziv in
proprietatea statului in perioada 1945-1989.
in aceasta problema, practica judecatoreasca a evoluat de la refuzul de a rejudeca o cauza in care este prezenta
autoritatea de lucru judecat, la recunoasterea posibilitatii celui ce pretinde gresita aplicare a dispozitiilor legale de
trecere a unor bunuri in proprietatea statului de a intenta o a doua actiune in revendicare, fara a se mai retine
autoritatea de lucru judecat1.
5.2.3. Ipoteze si reguli privind utilizarea titlurilor pentru proba dreptului de proprietate in actiunea in revendicare
Data fiind larga utilizare a inscrisurilor translative de proprietate (care fac numai dovada relativa a dreptului) si
dificultatea probatiunii depline si inatacabile a dreptului de proprietate imobiliara, in literatura si practica juridica se
considera ca reclamantul poate avea castig de cauza nu numai atunci cand face dovada certa, deplina si inatacabila a
dreptului sau, ci si atunci cand va crea in favoarea sa probabilitatea, prezumtia ca dreptul revendicat ii apartine.
Jurisprudenta utilizeaza in acest sens o serie de ipoteze si reguli in solutionarea actiunii in revendicare imobiliara in
cadrul carora proba dreptului s-a facut prin titluri.1 I. O prima ipoteza este aceea in care ambele parti se folosesc de
inscrisuri pentru dovada proprietatii bunului revendicat. .Solutia va fi diferita, dupa cum titlul provine de la acelasi
autor sau de la autori diferiti.
a. Daca ambele titluri provin de la acelasi autor, instanta va cerceta daca partile au transcris sau nu titlurile lor de
proprietate in registrele de publicitate imobiliara.
Daca numai o parte a transcris titlul, acesta va avea castig de cauza.
Daca ambele parti au transcris titlurile lor, va avea castig de cauza partea care a transcris prima, deoarece prin
transcriere actul devine opozabil celor care au dobandit ulterior. Este lipsita de importanta eventuala anterioritate a
titlului transmis ulterior fata de titlul transcris cei dintai.
in cazul in care nici una din parti nu si-a transcris titlul va avea castig de cauza partea al carui titlul are data mai
veche. Solutia se intemeiaza pe ratiunea ca autorul nu mai putea instraina in mod valabil un bun a carui proprietate o
transmisese in prealabil primului dobanditor (nemo dat quod non habei). Face exceptie situatia in care partile in
proces prezinta fiecare cate un testament ce provine de la aceeasi persoana, testamente care au ca obiect acelasi
imobil; instanta va prefera pe detinatorul testamentului celui mai recent, deoarece acesta il revoca pe cel anterior.
[] b. Daca titlurile provin de la autori diferiti, solutiile pot fi diferite. intr-o prima solutie s-a propus sa se dea castig de
cauza paratului posesor, potrivit regulii impari causa, melior est causa possidentis. O alta solutie prefera pe cel ce
detine titlul cu data cea mai veche.0 a treia solutie consta in compararea drepturilor autorilor de la care provin cele
doua titluri, urmand a avea castig de cauza partea care a dobandit de la autorul al carui
drept este preferabil Aceasta ultima solutie, considerata cea mai rezonabila, se intemeiaza pe principiul nemo plus
iuris ad alium transfere potest quam ipse habent. Altfel spus, se refuza uneia din parti recunoasterea unui drept izvorat
dintr-un titlu provenit de la o persoana care in raport cu autorul titlului invocat de partea adversa nu avea calitatea de
proprietar, preferandu-se partea al carei autor avea un drept preferabil
II. intr-o a doua ipoteza, numai o parte, are titlul privind proprietatea bunului revendicat. Daca paratul este cel care
are titlul, actiunea reclamantului va fi respinsa.

Daca reclamantul este cel ce are titlul, el castiga, cu conditia ca titlul sa emane de la un tert si nu de la el insusi, si
daca titlul are data anterioara datei inceperii posesiei paratului.
III. intr-o a treia ipoteza, nici una din parti nu are titlul si nu poate invoca un mod originar de dobandire. in temeiul
prezumtiei relative de proprietate de care se bucura paratul posesor, si facand aplicatie principiului impari causa
melior, est causa po-ssidentis. Jurisprudenta recomanda solutia identificarii posesiei mai bine caracterizata, prin
compararea posesiilor partilor in litigiu, dand castig de cauza celui a carui posesie este utila, neviciata, de bunacredinta si mai indelngata.,
Imprescriptibilitatea actiunii in revendicare imobiliara
Art. 1890 Cod civil dispune ca toate actiunile reale pe care legea nu le-a declarat neprescriptibile si pentru care nu a
definit un termen de prescriptie, se vor prescrie prin 3BgJs4tBrfara ca cel ce invoca aceasta prescriptie sa fie obligat a
produce vreun titlu si fara sa i se poata opune reaua-credinta. Desi actiunea in revendicare, imobiliara este o actiune
reala, ea nu este supusa termenului de prescriptie, fiind imprescriptibila. Acest caracter al actiunii in revendicare
imobiliara rezulta ca o consecinta a perpetuitatii dreptului de proprietate. Daca acest drept real este perpetuu, si
actiunea care il apara trebuie sa fie perpetua. Prin urmare, oricat ar dura pasivitatea proprietarului, acesta nu este
decazut din dreptul de a revendica bunul. Actiunea in revendicare poate fi insa paralizata daca posesorul actual ai
bunului va invoca dobandirea proprietatii prin uzucapiune. in aceasta ipoteza, posesorul parat castiga in temeiul
puterii probatorii absolute si inatacabile de care dispune uzucapiunea, ca mod originar de dobandire. De la principiul
imprescriptibilitatii actiunii in revendicare imobiliara exista doua exceptii.
Prima este dedusa din dispozitiile art. 520 din Cod de procedura civila, in conformitate cu care, in cazul vanzarii la
licitatie publica a unui imobil supus urmaririi silite, acel bun nu va mai putea fi revendicat de catre cel ce se pretinde
proprietar, daca au trecut 3 ani de la executare actului final al urmaririi silite, care este ordonanta de adjudecare.
A doua exceptie este dedusa din dispozitiile art. 498, care fixeaza in materia avulsiunii un termen de prescriptie
extinctiva de un an. Proprietarul terenului care prin forta apelor a fost smuls si alipit la terenul apartinand altui
proprietar il va putea revendica de la acesta in termen de un an.
Uzucapiunea (prescriptia achizitiva)
Uzucapiunea sau prescriptia achizitiva ete acel mod originar de dobandire a proprietatii sau a altui drept real asupra
unui bun imobil prin posedarea neintrerupta a lucrului. JJzucapiunea este unul din cele mai important efecte ale
posesiei si totodata unul din modurile originare de dobandire a proprietatii, ceea ce ii confera o tarie probatorie
deplina. Institutia uzucapiunii se justifica prin urmatoarele considerente1:
inlatura
dificultatea si inconvenientele probei dreptului de proprietate; transforma o stare aparenta indelungata intr-un raport
juridic de proprietate cert si indiscutabil;constituie o sanctiune indirecta indreptata impotriva fostului proprietar, care,
prin pasivitate, a dat posibilitate altei persoane sa se comporte public ca titular al unui drept real asupra lucrului sau.
Uzucapiunea este reglementata in Cartea a ffl-a, titlul XX al Codului civil, ale carui dispozitii sunt completate cu
prevederile Decretului nr. 167/1958 privitor la prescriptia extinctiva, ale Decretului nr. 115/1938 pentru unificarea
dispozitiilor privitoare la cartile funciare si ale Legii cadastrului si publicitatii imobiliare nr. 7/1996. Potrivit acestora,
uzucapiunea se circumscrie numai categoriei bunurilor imobile aflate in circuitul civil si care fac obiectul proprietatii
private. Nu pot fi dobandite prin acest mod bunurile imobile ce fac obiectul proprietatii public, d,ec1arate_
imprescriptibile de art. 5 alin. 2 din Legea nr. 18/1991 si art. 74 alin. 1 din Legea nr. 69/1991. in acelasi sens dispun si
art. 1844 Cod civil (Nu se poate prescrie domeniul lucrurilor care, prin natura lor proprie sau prin declaratia legii, nu
pot fi obiecte de proprietate privata, ci sunt scoase afara din comert), si art. 136 din Constitutie.Terenurile atribuite in
cadrul constituirii dreptului de proprietate privata sunt inalienabile o anumita perioada de timp (art. 31 din Legea nr.
18/1991).
Posesia utila, conditie esentiala a uzucapiunii Uzucapiunea se intemeiaza pe existenta unei posesii. Aceasta trebuie sa
fie o posesie reala si utila. Poseda reala presupune existenta ambelor elemente structurale ale posesiei {corpus si
animus) in persoana posesorului. Atat doctrina, cat si juris-prudenta considera ca detentia precara, oricat de
indelungata ar fi, nu se bucura de efectul dobandirii dreptului de proprietate asupra bunului detinut. Posesia utila
presupune intrunirea calitatilor cerute de art. 1847 Cod civil, deci, sa fie: continua,, neintrerupta, netulburata, publica
si sub nume de proprietar. Posesia inceteaza a fi utila posesorului, prin efectele ei, atunci cand este afectata temporar
sau perpetuu de vicii. Posesorul care invoca, pe cale directa sau de exceptie, uzucapiunea trebuie sa faca dovada ca a
exercitat o posesie reala si utila in termenul si in conditiile cerute de lege.
Oferta de a contracta
incheierea contractului este de regula precedata de tratative care incep cu o propunere de a contracta, facuta de o
persoana. " Oferta sau policitatiunea este propunerea de a contracta facuta de o persoana in vederea incheierii unui
contract. Oferta este in esenta o manifestare de vointa care, spre a fi cunoscuta, trebuie sa fie exteriorizata m scris,

verbal sau chiar in mod tacit. Simpla tacere are semnificatia juridica a ofertei numai cand, din imprejurarile in care se
produce, se desprinde o anumita atitudine in care se exprima vointa neechivoca de a contracta. Este spre exemplu
cazul stationarii unui taximetru in locul de parcare rezervat, stationare ce are semnificatia unei oferte de afncheia un
contract de transport. Tot asemenea este si oferta de prelungire a unui contract de inchiriere, exprimata tacit in
imprejurarea ca, desi contractul a expirat, chiriasul continua a folosi lucrul si a plati chirie (asa numita tacita
relocatiune, reglementata de art.1437 Cod civil). Oferta nu este-supusa unei conditii speciale de forma. Oferta poate fi
adresata unei persoane determinate dar si unor persoane nedeterminate sau publicului (spre exemplu expunerea
marfurilor in vitrine cu indicarea pretului). Oferta poate sa cuprinda un termen sau poate fi fara termen Termenul
precizeaza durata de valabilitate a ofertei, momentul pana la care ea poate fi acceptata de catre destinatar.
CONDITIILE OFERTEI;
Fiind o latura a consimtamantului, oferta trebuie sa indeplineasca conditiile generale ale acestuia. Prin urmare: - oferta
trebuie sa fie o manifestare de vointa reala (serioasa, constienta, neviciata si facuta cu intentia de a angaja din punct de
vedere juridic). Nu intruneste aceasta conditie oferta facuta: in joaca, din simpla curtoazie, amicala ori care contine o
conditie pur potesiativa, sau aceea facuta cu o rezerva mintala cunoscuta de cealalta parte (oferta facuta pentru
contractul public in cadrul unei simulatii), intrucat toate acestea nu sunt facute cu intentia de angajament juridic; oferta trebuie sa fie ferma si neechivoca, sa exprime o propunere neindoielnica pentru un angajament juridic;
- oferta trebuie sa fie precisa si completa, sa cuprinda toate elementele necesare pentru incheierea valabila a
contractului, astfel incat prin simpla acceptare sa fie posibila perfectarea contractului.
Notiunea,fortei obligatorii a ofertei
Oferta, fiind o manifestare de vointa facuta in scopul incheierii unui contract, obliga pe ofertant sa o mentina in
perioada termenului de valabilitate, spre a da posibilitate destinatarului sa se pronunte in legatura cu posibila sa
acceptare, sub sanctiunea raspunderii pentru prejudiciile ce ar cauza prin retragerea sa intempestiva. Aceasta forta
obligatorie a ofertei priveste perioada anterioara acceptarii ei, intrucat dupa acceptare, ea devine contract si ii sunt
aplicabile regulile raspunderii civile contractuale. Interesul cercetarii fortei obligatorii a ofertei tine de ipoteza in care
destinatarul ofertei intentiona acceptarea ei. Codul civil nu cuprinde dispozitii exprese privitoare la forta obligatorie a
ofertei, insa Codul comercial in art.37 dispune ca, pana in momentul incheierii contractului, oferta si acceptarea sunt
revocabile". Aceasta dispozitie a fost criticata pentru consecintele inechitabile pe care le-ar putea produce.
Ipoteze privind revocarea ofertei si efectele acesteia
Doctrina si practica juridica civila considera ca, spre a se da raspuns problemei fortei obligatorii a ofertei este necesar
a se lua in considerare mai multe ipoteze in care s-ar putea situa actul retragerii. Astfel: 1. cata vreme oferta nu a ajuns
la destinatar, ofertantul o poate revoca in mod liber, si fara a avea de suportat vreo consecinta. Ipoteza presupune ca
revocarea sa ajunga la destinatar cel mai tarziu odata cu oferta; 2)daca oferta a ajuns la destinatar urmeaza a distinge
dupa cum: a) oferta este cu termen, ipoteza in care ofertantul o poate retrage numai dupa expirarea termenului, cand
oferta devine caduca; h) oferta este fara termen, ipoteza in care se admite ca ofertantul este obligat sa o mentina un
timp rezonabil, spre a permite destinatarului sa delibereze si sa se pronunte. Acest timp rezonabil" este o chestiune de
fapt ramasa, in caz de litigiu, la aprecierea instantei, care va analiza circumstantele concrete in care s-a facut si retras
oferta; 3. daca inainte de acceptarea ofertei, ofertantul devine incapabil oii decedeaza, oferta devine cadncq, astfel
incat acceptarea ei, chiar in termen, devine fara efect (solutie desprinsa din art.814 Cod civil); 4. daca retragerea
ofertei s-a facut inainte de expirarea termenului de valabilitate, ofertantul va raspunde pentru prejudiciile create prin
revocarea sa
Fundamentarea fortei obligatorii a ofertei Doctrina juridica este pe deplin de acord in ce priveste raspunderea
ofertantului pentru retragerea intempestiva a ofertei, insa fondeaza diferit temeiul juridic al aceste raspunderi. Opiniile
formulate pot fi grupate in doua teorii: un grup care intemeiaza raspunderea pe actul juridic al ofertei (ca o raspundere
contractuala) si un grup care fondeaza raspunderea ofertantului pe un fapt juridic exterior ofertei (ca o raspundere
delictuala sau ca un abuz de drept).
Primul grup de teorii, intemeiaza raspunderea pe actul juridic al ofertei si cunoaste doua variante: teoria
raspunderii contractuale, intemeiata pe un antecontract. Aceasta considera ca obligatia ofertantului de a mentine oferta
pana la expirarea termenului prevazut se fondeaza pe fictiunea unui antecontract (considerat incheiat concomitent cu
ajungerea ofertei la destinatar), care cuprinde obligatia ofertantului de a mentine oferta in termenul pe care el 1-a
propus. Nerespectarea acestui antecontract angajeaza raspunderea contractuala a ofertantului fata de destinatar.
Aceasta teorie a fost criticata pentru ca antecontractul este o pura fictiune, intemeiata pe o prezumtie de acceptare
ipotetica si indoielnica1; teoria raspunderii intemeiate pe obligativitatea actului unilateral. Aceasta teorie
considera oferta un act unilateral si fondeaza raspunderea ofertantului pe irevocabi-litatea actului unilateral2.
Oferta nu este un act unilateral deoarece autorul ei nu o face cu scopul de a fi direct si imediat izvor de obligatie ci ca
o manifestare de vointa care, prin acceptare sa conduca la realizarea unui acord de vointa, la incheierea contractului.

Cel de-al doilea grup de teorii intemeiaza raspunderea ofertantului pe fapte juridice exterioare ofertei si cunoaste.doua
variante:
teoria raspunderii delictuale, intemeiata pe savarsirea unui delict, potrivit careia, raspunderea pentru revocarea
ofertei inainte de termen are natura unei raspunderi civile delictuale. Revocarea ofertei se incadreaza in prevederile
art.998 Cod civil si reparatia va putea fi invocata de destinatar atunci cand ofertantul ii cauzeaza un prejudiciu prin
revocarea sa intempestiva. Mai mult, se afirma ca, cea mai buna reparatie ar fi obligarea ofertantului la incheierea
contractului, intrucat astfel s-ar evita producerea prejudiciului. Aceasta teorie este criticabila intrucat tinde a face din
ofertant un delincvent, chiar si atunci cand neincheierea contractului ar fi cea mai recomandata solutie pentru ofertant;
teoria abuzului de drept, intemeiata pe exercitarea abuziva a dreptului de a nu contracta, potrivit careia
ofertantul este indreptatit sa revoce oferta, ca o expresie a dreptului sau de a nu contracta. Acest drept rezulta din
libertatea de a contracta, insa folosirea lui nu trebuie sa fie abuziva, sub sanctiunea raspunderii, pentru abuz. Aceasta
teorie castiga teren fiind agreata de doctrina actuala.
INADMISIBILITATEA REVOCARII OFERTEI ACCEPTATE IN TERMEN
in legatura cu revocarea ofertei s-a pus si problema daca acceptarea in termen a unei oferte, care a fost revocata de
catre ofertant, mai poate sau nu sa aiba drept efect incheierea contractului. Intr-o prima opinie se admite ca, intrucat
mentinerea ofertei pana la expirarea termenului este obligatorie si, prin urmare revocarea ei anterioara este fara efect',
contractul va trebui sa fie de drept considerat incheiat. in opinia contrara, contractul nu poate fi considerat incheiat,
intrucat, prin retragere, oferta nu intalneste acceptarea si consimtamantul nu se poate forma2.
intr-o a doua opinie se considera ca incheierea contractului in ipoteza aratata este posibila prin hotararea instantei
judecatoresti, ca mod de reparare a prejudiciului pe care l-ar fi incercat destinatarul ofertei si cu analiza concreta a
indeplinirii conditiei intalnirii ofertei cu acceptarea3.
DISTINCTIA DINTRE OFERTA I ANTECONTRACT
Discutand despre forta obligatorie se impune a distinge si intre oferta si antecontract (promisiunea de a contracta).
Oferta este o manifestare, de. vointa facuta cu scopul ca. impreuna cu acceptarea, sa formeze consimtamantul element structural esential al contractului. Oferta nu este un act unilateral intrucat manifestarea de vointa a
ofertantului nu este suficienta si necesara spre a da nastere unui raport obligational. Antecontractul este un contract,
un acord prin care partile se obliga sa incheie in viitor un contract. Spre exemplu, proprietarul unui lucru convine cu o
alta persoana sa-1 vanda acesteia, la un anumit pret, daca acea persoana isi manifesta vointa de a-i cumpara.
Prin anteccntract se urmareste deseori sa se conserve dreptul unei persoane de a cumpara un anumit lucru. Asa de
exemplu in practica vanzarii terenurilor, anterioara anului 1990, partile conveneau printr-un inscris sub semnatura
privata asupra pretului si plateau integral sau o parte a acestuia, urmand ca incheierea contractului sa se faca dupa
obtinerea autorizatiei de instrainare ori la, data obtinerii actului autentic ai vanzarii.
Un astfel de antecontract are natura unui contract sinalagmatic care cuprinde obligatia partilor de a incheia contractul
de vanzare. Neindeplinirea obligatiei de catre debitorul promitent atrage raspunderea sa contractuala. Decesul sau
incapacitatea promitentului survenita dupa incheierea antecontractului nu stinge obligatia, cum s-ar fi intamplat daca
antecontractul ar fi fost o simpla oferta de vanzare. Tocmai in temeiul naturirantecontractului, in cazul refuzului
promitentului de a incheia contractul ce face obiectul promisiunii, instantele judecatoresti au pronuntai hotarari prin
care obligau pe promitent sa incheie contractul, hotarare care tinea loc de contract.
Asemenea hotarari se intemeiau pe depozitiile art.12 din Decretul nr. 144/1958, astazi abrogat. in prezent, ialta Curtea
de Casatie si Justitie considera ca instantele poc pronunta o hotarare, care ramasa definitiva, sa tina loc de contract de
vanzare-cumparare, in temeiul art.1073, 1077 Cod civil1. Aceasta pozitie este sustinuta si de doctrina juridica2.

Acceptarea ofertei
Acceptarea este manifestarea de vointa, a destinatarului ofertei in care se exprima acordul cu oferta primita. Ca si
oferta, acceptarea este o manifestare de vointa care nu este supusa unor conditii speciale de forma. Ea poate fi expresa
sau tacita, si poate fi exteriorizata in scris sau verbal. Simpla tacere a persoanei careia i s-a facut o oferta nu are
valoarea de acceptare. In mod exceptional, practica judecatoreasca considera ca tacerea valoreaza acceptare; in
urmatoarele situatii: - cand legea admite, precum tacita relocatiune prevazuta de art.1437 Cod civil care dispune ca
dupa expirarea termenului stipulat prin contractul de locatiune, daca locatarul ramane si e lasat in posesie, atunci se
considera locatiunea ca reinnoita"; cand partile au convenit mai inainte ca simpla tacere dupa primirea ofertei
valoreaza acceptare; - cand oferta este facuta exclusiv in interesul celeilalte parti, ea poate fi considerata ca fiind
acceptata, daca partea careia i-a fost adresata tace. sa intervina inainte ca oferta sa fi devenit caduca ori sa fi fost
revocata.

Exceptia de neexecutare a contractului

Notiune Exceptia de neexecutare a contractului sinalagmatic este un mijloc de aparare^ specific, aflat la indemana
partii careia i se pretinde executarea obligatiei ce-i revine. fara ca partea care pretinde aceasta executare sa-si fi
executat propria obligatie,
mijloc care consta in suspendarea executarii propriei obligatii de catre partea ce invoca exceptia, pana cand partea
cealalta isi executa obligatia sa1. Exceptia de neexecutare prezinta urmatoarele trasaturi2:
este un mijloc de aparare specific, aflat la indemana partii careia i se pretinde
executarea obligatiei si servind pentru protejarea drepturilor si intereselor sale in contract;
-produce efectul suspendarii executarii propriilor obligatii, evitand riscul ce rezulta din insolvabilitatea celeilalte
parti. Totodata, prin invocarea ei se exercita o presiune asupra celeilalte parti, spre a o determina la executare;
suspendarea executarii obligatiilor se produce fara a fi necesara hotararea
unei instante judecatoresti. Aceasta suspendare dureaza atata timp cat cealalta parte
nu si-a executat obligatia si inceteaza cand obligatia a fost executata de debitorul ei.
B. Temeiul juridic al exceptiei de neexecutare
Invocarea exceptiei de neexecutare a contractului are ca temei juridic reciprocitatea obligatiilor din contractele
sinalagmatice, imprejurarea ca fiecare din aceste obligatii constituie cauza juridica a obligatiei corelative, faptul ca se
impune respectarea relatiei de ordonare temporala si executarea obligatiei reciproce. Aceasta relatie de ordonare
temporala poate sa impuna, dupa caz, simultaneitatea sau succesivitatea in executarea obligatiilor reciproce ale
partilor.
Exceptia de neexecutare sanctioneaza intr-un mod original si specific atitudinea partii ce pretinde executarea unei
obligatii care, in ordinea fireasca a contractului, ar trebui sa urmeze ori sa fie concomitenta indeplinirii unei obligatii
precedente, la care insasi partea ce pretinde executarea este obligata prin contract.
Legea nu reglementeaza expres exceptia de neexecutare, insa Codul civil cuprinde unele aplicatii in materie de
vanzare, schimb, depozit remunerat. Asa, spre exemplu, art. 1322 Cod civil dispune ca Vanzatorul nu este dator sa
predea lucrul, daca cumparatorul nu plateste pret si nu are dat de vanzator un termen pentru plata". Art. 1364 Cod
civil dispune ca cumparatorul tulburat cu o actiune ipotecara sau in revendicare, privind bunul cumparat, este
autorizat sa suspende plata pretului pana in momentul in care vanzatorul va inlatura aceste tulburari". Tot astfel, art.
1619, Cod civil admite ca depozitarul poate sa opreasca depozitul pana la plata integrala cuvenita lui din cauza
depozitului".
Asadar, textele citate admit suspendarea executarii obligatiilor de catre partea indreptatita pana cand cealalta parte
executa obligatia care, potrivit relatiei de interdependenta si ordonare temporala, trebuia sa preceada obligatia a carei
executare a fost suspendata. Aceste dispozitii citate constituie aplicatii ale exceptiei de neexecutare a contractelor
sinalagmatice.
C. Conditii pentru invocarea exceptiei de neexecutare a contractului
Spre a fi invocata si pentru a-si produce efectele, exceptia de neexecutare trebuie sa intruneasca urmatoarele conditii:
^ - obligatiile reciproce ale partilor sa-si aiba temeiul in acelasi contrat. in principiu, sunt reciproce si interdependente
numai obligatiile, care izvorasc din acelasi contract. Desi aceleasi parti pot stabili raporturi juridice in baza mai
multor contracte,
exceptia de neexecutare va putea fi invocata numai in legatura cu obligatia corelativa asumata prin acelasi contract.
Exceptional, practica admite posibilitatea invocarii jtcesteia si cand o obligatie isi are temeiul intr-un fapt
extracontractual. dar in stransa legatura cu obligatiile asumate. Spre exemplu, daca depozitarul unui lucru face
anumite cheltuieli pentru conservarea acelui lucru (cheltuieli generate de un fapt extracontractual), el este indreptatit
a retine lucrul daca deponentul nu va achita cheltuielile facute pentru conservarea bunului'. Dreptul de retentie
examinat aici este o aplicatie a exceptiei de neexecutare a contractului, iar depozitul este privit ca un contract sinalagmatic imperfect;
- neexecutarea obligatiei ce revine celuilalt contractant sa fie suficient de importanta pentru a. motiva invocarea
exceptiei . Neexecutarea poate fi chiar partiala, dar suficient de importanta, pentru a justifica aceasta masura;
- neexecutarea sa nu se datorezg faptei insesi a celui ce invoca exceptia, fapta care sa-1 fi impiedicat pe celalalt sa-si
execute obligatia;
- partile sa nu fi convenit un termen de executare a uneia din obligatiile reciproce. Stipularea unui asemenea termen
echivaleaza cu o renuntare la simultaneitatea de executare a obligatiei si ca urmare invocarea acesteia este lipsita de
temei. Termenul se considera stipulat tacit cand rezulta din uzuri;
- natura obligatiilor sau legea sa nu faca imposibila executare a obligatiilor, ceea ce ar atrage si imposibilitatea
invocarii exceptiei de neexecutare.

10

Pentru invocarea acestei exceptii nu se cere punerea in intarziere a debitorului si nici sesizarea instantei de judecata.
Exceptia de neexecutare opereaza direct intre parti. Sesizarea instantei este admisa daca utilizarea exceptiei de
neexecutare a fost excesiva.
Rezilierea contractului
Rezilierea se aplica in cazul neexecutarii contractelor cu executare succesiva. De aici decurg deosebirile dintre
rezolutiune si reziliere. Daca rezolutiunea desfiinteaza retroactiv contractul, rezilierea face sa inceteze efectele
contractului numai pentru viitor, lasand neatinse prestatiile succesive care au fost executate anterior rezilierii.
Acest efect specific se intemeiaza pe reciprocitatea si interdependenta obligatiilor, in masura in care obligatiile unei
parti si cele corelative, din sarcina celeilalte parti, au urmat la executarea altei obligatii precedente corelative, este
rational a inceta efectele contractului numai de la momentul neindeplinirii culpabile a obligatiei ce lipseste de suport
juridic obligatia reciproca.
Se pastreaza astfel toate prestatiile succesive fata de care partile nu ridica pretentii.
Rezilierii i se aplica toate regulile rezolutiiinii privitoare la caracterul judiciar,
conditiile de admisibilitate si pactele comisorii.
REZOLUTIUNEA
in cadrul contractului sinalagmatic, daca o parte refuza executarea contractului, cealalta parte poate, dupa caz, fie sa
invoce exceptia de neexecutare a contractului si sa suspende executarea propriilor obligatii pana cand cealalta parte
isi va executa propria obligatie, fie sa ceara executarea silita a contractului si plata unor despagubiri ori sa ceara
rezolutiunea contractului si eventuale despagubiri.
Rezolutiunea contractului este o sanctiune a neexecuiarii culpabile a contractului sinalagmatic, constand in
desfiintarea retroactiva a acestuia si repunerea partilor in situatia avuta anterior incheierii contractului1.
Din definitie rezulta ca efectul principal al rezolutiunii este desfiintarea retroactiva a contractului, ceea ce constituie o
asemanare cu o alta sanctiune: nulitatea. Asemanarea este numai aparenta, deoarece intre rezolutiune si nulitate exista
deosebiri importante. Astfel, rezolutiunea se deosebeste de nulitate prin cauza care o determina, ulterioara incheierii
contractului, constand in refuzul nejustificat de executare. Nulitatea
presupune o cauza concomitenta incheierii contractului. Daca nulitatea se intemeiaza pe ideea ca actul juridic nu a
fost valabil incheiat, rezolutiunea decurge din situatia unui contract valabil incheiat, dar neexecutat din culpa uneia
din parti. Rezolutiunea si nulitatea se deosebesc si prin natura lor. Astfel, rezolutiunea este o sanctiune aplicata pentru
neexecutarea contractului, in timp ce nulitatea este o sanctiune aplicata pentru incalcarea normelor referitoare la
incheierea actului.
B. Temeiul juridic al rezolutiunii
Codul civil intemeiaza rezolutiunea contractului pe ideea unei conditii rezolutorii tacite existente in fiecare contract.
Asadar, in conceptia legii, neindeplinirea obligatiei este interpretata ca neindeplinirea conditiei rezolutorii
subintelese, fapt ce conduce la desfiintarea retroactiva a contractului. Numerosi autori au criticat fundamentarea
legala a rezolutiunii printr-o neinteleasa conditie rezolutorie". Executarea obligatiilor este un efect esential al
contractului si nu o modalitate accesorie a acestuia, asa cum este conditia. Pe de alta parte, daca rezolutiunea s-ar
intemeia pe ideea neimplinirii unei conditii rezolutorii, ea ar trebui sa opereze de drept, ca orice conditie, fara
interventia instantei judecatoresti, asa cum cere art. 1021 Cod civil: desfiintarea trebuie sa se ceara inaintea justitiei,
care, dupa circumstante, poate acorda un termen partii actionate"1. Putem, deci, concluziona ca temeiul turidic nu
poate fijiecat reciprocitatea si interdependenta obligatiilor, imprejurarea ca fiecare obligatie sste cauza juridica a
celeilalte. Neindeplinirea culpabila a uneia din aceste obligatii lipseste de suport juridic obligatia reciproca, astfel
incat desfiintarea, rezolvirea intregului contract se impune2.
C. Caracterul judiciar al rezolutiunii
Rp,/o1nthinea nn opereaza de drept. Potrivit art. 1020 Cod Civil, partea indreptatita trebuie sa se adreseze instantei
judecatoresti cu o actiune in rezolutiune. Instanta sesizata procedeaza la verificarea si aprecierea cauzelor
rezolutiunii. Ea poate acorda un termen de gratie partilor (art. 1021 Cod civil).
Actiunea in rezolutiune poate fi intentata numai de partea care a executat sau
care declara ca este gata sa execute
contractul. A recunoaste si celeilalte parti dreptul
la aceasta actiune ar produce o infrangere de neadmis principiului obligativitatii contractului.
D. Conditii cerute pentru admisibilitatea rezolutiunii judiciare
Pentru admisibilitatea rezolutiunii judiciare se cer intrunite urmatoarele conditii:
- sa existe n nppxe.rutare totala sau partiala a obligatiilor uneia din parti.
Neexecutarea partiala trebuie sa fie suficient de grava pentru a justifica rezolutiunea;
. neexecutarea sa fie imputabila partii careia ii revenea indeplinirea obligatiilor.

11

Daca neexecutarea se datoreaza unor cauze neimputabile partii, rezolutiunea nu poate fi ceruta. Eventual se poate
pune problema riscului;
-debitorul obligatieineexecutate sa fi fost pus in intarziere. in conditiile cerute de lege. Punerea in intarziere consta in
notificarea facuta debitorului prin executorul judecatoresc referitor la ajungerea la scadenta a obligatiei si la faptul ca,
daca debitorul nu trece la executare, se va cere desfiintarea contractului si daune-interese.
in masura in care sunt intrunite conditiile aratate, instanta va pronunta rezolu-tiunea contractului. Pe tot parcursul
judecatii, instanta si partile pot face astfel incat contractul in litigiu sa se execute. La cerere sau din oficiu, instanta
poate acorda debitorului un termen de gratie pentru executarea obligatiei.
Instanta poate hotari sj faptul ca nu este cazul sa dispuna rezilierea contractului, ci sa-1 oblige pe debitor sa execute
intr-un anumit termen obligatiile sale, sub sanctiunea unei amenzi pentru intarziere.
Partea in culpa poate sa evite rezolutiunea executand contractul in tot cursul procesului, inclusiv in faza de recurs,
E. Rezolutiunea conventionala
Partile pot evita inconvenientele rezolutiunii judiciare introducand in contract clauze referitoare la rezolutiunea
pentru neexecutarea contractului. Asemenea clauze sunt perfect valabile si se numesc clauze comisorii. Ele urmaresc
sa reduca rolul instantei de judecata si sunt derogatorii de la prevederile art. 1021 Cod civil.
Clauzele comisorii produc efecte diferite, dupa stipulatiile pe care le cuprind.
: Astfel, pactul comisoriu de gradul I cuprinde formularea: in caz de neexecutare a
contractului de catre una din parti, contractul se desfiinteaza. Aceasta clauza repeta
prevederile art. 1020 Cod civil si, prin urmare, se cer aplicate toate regulile prevazute
la rezolutiunea judiciara.
Pactul comisoriu de gradul II utilizeaza formula: daca o parte nu-si_executa obligatia, cealaha parte este in drept sa
considere contractul desfiintat si se interpreteaza in sensul ca rezolutiunea se produce in baza declaratiei unilaterale
de rezolutiune a partii indreptatite.
Pactul comisoriu de gradul III foloseste formula: in caz de neexecutare de catre una din parti a obligatiei sale,
contractul se considera rezolvat de plin drept iar rezolutiunea opereaza de drept. Este necesara punerea in intarziere,
in formele prevazute de lege, a partii care nu si-a executat obligatia.
Cel mai energic pact comisoriu este cel de gradul IV. ce utilizeaza formula: in caz de neexecutare, contractul se
considera desfiintat de drept, fara a mai fi necesara punerea in intarziere si fara orice alta formalitate prealabila.
Desfiintarea contractului se produce neconditionat de indata ce a expirat termenul de executare fara ca obligatia sa fi
fost dusa la indeplinire.
Trebuie precizat ca, in cazul utilizarii pactelor comisorii, singurul indreptatit sa aprecieze daca este necesar sa se
aplice rezolutiunea este creditorul care si-a executat sau se declara gata sa execute obligatia. Clauza care ar lua
creditorului acest drept ori care ar acorda aceasta facilitate debitorului este nula.
Inscrierea in contract a pactelor comisorii nu face necesara interventia instantei,
cu exceptia primei ipoteze. Daca totusi se apeleaza la instanta, aceasta va putea face numai verificarile pe care
clauzele comisorii le permit.
EFECTELE REZOLUTIUNIIAtat rezolutiunea judiciara, cat si cea conventionala, au ca afect esential desfiintarea
retroactiva a contractului. Partile sunt repuse in situatia anterioara incheierii contractului, restituindu-si prestatiile
executate in cadrul contractului desfiintat.
Efectul retroactiv al rezolutiunii se produce si fata de terti, in sensul ca desfiintarea titlului autorilor lor atrage si
desfiintarea titlului prin care tertii au dobandit bunurile in cauza, potrivit adagiului resoluto iure dantis, resolvitur ius
accipientis. Tertii se pot opune, daca au dobandit prin uzucapiune drepturi reale asupra unor imobile.
Rezolutiunea contractului nu afecteaza dreptul partii care si-a executat obligatia de a obtine despagubiri pentru
acoperirea prejudiciilor cauzate prin neexecutarea culpabila a obligatiilor ce reveneau celeilalte parti1.
Riscul contractului
Asa cum s-a aratat, in cadrul contractelor sinalagmatice neexecutarea obligatiei ce revine uneia din parti, din cauze
imputabile acesteia, atrage aplicarea unei sanctiuni specifice care poate fi exceptia de neexecutare, rezilierea sau
rezolutiunea contractului ori posibilitatea de a cere despagubiri.
Daca insa neexecutarea obligatiei se datoreaza unui caz fortuit sau fortei majore, se pune proba riscului contractului,
a stabilirii partii care va suporta pagubele produse de cauza independenta de vreo culpa a partilor.
Riscul contractului este efectul specific contractelor sinalagmatice, care consta
in probabilitatea uneia sau unora din partile contractului de a suporta consecintele imposibilitatii fortuite de
executare1.

12

Riscul contractului, reprezentand probabilitatea partilor de a suporta neexecutarea contractului din cauze
independente de vointa lor, exclude admiterea exercitarii in paralel a unei actiuni in despagubire, intrucat lipseste
faptul culpabil al uneia din parti sau al unui tert.
in stabilirea riscului contractului, practica si doctrina juridica au statuat o serie de reguli. Astfel, s-a decis ca in
contractele sinalagmatice, regula este ca riscul contractului este suportat de debitorul, obligatiei imposibil de
executat.
Potrivit acestei reguli, debitorul obligatiei imposibil de executat nu va putea pretinde celeilalte parti sa-si execute
obligatia corelativa, dar nici cealalta parte nu va putea pretinde despagubiri pentai neexecutare de la debitorul
obligatiei imposibil de executat.
Aceasta regula se intemeiaza pe reciprocitatea si interdependenta obligatiilor, pe imprejurarea ca fiecare dintre
obligatiile reciproce este cauza juridica a celeilalte. Neexecutare uneia lipseste de suport juridic pe cealalta, care nu
va mai trebui sa fie executata. Astfel, art. 1423 Cod civil arata ca daca in timpul locatiei lucrul inchiriat piere in
totalitate, prin caz fortuit, contractul se considera de drept desfacut. Ca urmare locatorul nu va avea drept sa pretinda
chiria de la locatar. Pe de alta parte, locatorul, fiind debitor al unei obligatii imposibil de executat (obligatia de a
procura folosirea lucrului), va suporta riscul contractului.
Tot astfel, cu referire la contractul de antrepriza, art. 1481 Cod civil arata ca, daca lucrul confectionat de antreprenor
piere in mod fortuit inainte de predare, antreprenorul nu va putea pretinde de la comitent plata pentru munca investita
in confectionarea lucrului. Antreprenorul are in acest caz situatia debitorului obligatiei imposibil de executat si ca
urmare va suporta riscul contractului.
Daca obligatia devine numai partial imposibil de executat, se vor aplica, dupa caz, urmatoarele reguli:
- reducerea contraprestatiei ce ar urma sa fie executata de cealalta parte, debitorul obligatiei partial imposibil de
executat va suporta riscul contractului numai in masura in care partea ce ar fi putut fi executata nu satisface scopul in
vederea caruia a fost incheiat contractul. in aceasta ipoteza, riscul va fi suportat integral de catre debitorul obligatiei
imposibil de executat.
Regula potrivit careia debitorul obligatiei imposibil de executat suporta-fiscul contractului a fost nuantata de practica
in sensul ca debitorul suporta toate daunele rezultate din imposibilitatea fortuita de executare, inclusiv cheltuielile
facute in vederea executarii obligatiei2.
Reguli particulare sunt aplicabile riscului in contractele translative de proprietate.
Astfel, in cazul contractelor translative de proprietate privind un bun cert care a pierit din cauza fortuita inainte de a fi
fost predat de vanzator, a fost consacrata regula ca riscul va fi suportat de partea care avea calitatea de proprietar in
momentul pieirii fortuite a acestuia, potrivit adagiului res perit domino. in acest sens, art. 971 Cod civil precizeaza ca
in contractele ce au ca obiect translatia proprietatii, sau a unui alt drept real, proprietatea sau dreptul se transmite prin
efectul consimtamantului partilor si lucrul ramane in rizico-pericolul (riscul) dobandi torului, chiar daca nu i s-a facut
traditiunea lucrului. El va trebui sa achite pretul lucrului pierit vanzatorului, desi acesta nu va fi in masura sa predea
lucrul vandut.
Aceasta regula este foarte severa. in literatura juridica s-a sustinut ca o noua reglementare ar putea sa prevada ca
vanzatorul va suporta riscul contractului, ca debitor al obligatiei imposibil de executat, ori ca riscul sa se imparta intre
vanzator si cumparator1.
in aplicarea regulii mentionate trebuie sa avem in vedere si urmatoarele precizari:
daca obiectul contractului cuprinde bunuri de gen, transferul dreptului opereaza numai o data cu predarea
catre cumparator, intrucat din acel moment se individualizeaza bunul. Pieirea bunurilor de gen nu inlatura indatorirea
vanzatorului de a-si executa in natura obligatia, intrucat genera non pereunt. in consecinta, riscul va fi suportat de
vanzator;
cand, inainte de pieirea lucrului, vanzatorul a fost pus in intarziere pentru neexecutarea obligatiei de. predare,
riscul contractului va fi suportat de catre vanzator (art. 1074 Cod civil). Vanzatorul va fi exonerat de acest risc daca
va dovedi ca bunul ar fi pierit si la creditorul cumparator daca i-ar fi fost predat in termen (art. 1156 alin. 2 Cod
civil);
cand, in cazul bunurilor certe, transferul dreptului se produce nu la data incheierii contractului, ci ulterior, iar
bunul piere pana la acea data, riscul contractului va fi suportat de vanzator:
cand transfenil proprietatii este subordonat unei conditii suspensive, iar lucrul piere pendente conditione,
riscul este suportat, de vanzator:
cand obiectul a pierit fortuit numai partial, cumparatorul este ohligat sa-1 primeasca in starea in care se
gaseste, fara a putea cere o scadere de pret (art. 1018 alin. 3 Cod civil);
cand bunul este dobandit sub conditie rezolntori^ riscul acestuia este suportat de proprietarul sub conditie
rezolutorie

13

in concluzie, riscul contractului apare ca o consecinta a neexecutarii contractului sinalagmatic datorata unei
imposibilitati fortuite, a unei cauze independente de orice culpa a uneia din parti, astfel ca o actiune in despagubire
este neintemeiata.
Raspunderea juridica civila,not, natura,forme, functii, deosebiri
Raspunderea juridica civila este o forma a raspunderii juridice, o sanctiune specifica, aplicata in scop reparator, in
cadrul raportului juridic nascut in virtutea^ legii, prin savarsirea unei fapte ilicite si culpabile, cauzatoare de
prejudicii. Raspunderea juridica civila prezinta urmatoarele caracteres 4_- este o sanctiune civila, fara caracter de
pedeapsa, aplicata in consideratia patrimoniului persoanei faptei ilicite;
% - isi are izvorul in faptul ilicit rau7atnr de prejudicii:
$ - este instituita in temeiul unui principiu de etica si securitate juridica inscris in ari. 998-999 Cod civil;
4f - se aplica numai persoanelor vinovate, ce au discernamant; f- - intinderea raspunderii, in principiu, nu este
dependenta de forma de vinovatie, ci de marimea prejudiciului;
L modalitatile de reparare si intinderea reparatiei pot fi stabilite nu numai de instanta, ci si de parti;
L - pot fi subiecte ale unei obligatii de raspundere civila atat persoanele fizice, cat si persoanele juridice.
1.2.
Natura juridica a raspunderii civile
Raspunderea civila are natura unei sanctiuni specifice dreptului civil, aplicata pentru savarsirea faptei ilicite
cauzatoare de prejudicii, cu scop reparator si nu ca pedeapsa, cum era calificata in decursul evolutiei sale istorice.
Daca raspunderea civila ar avea un caracter de pedeapsa, ar avea si caracter strict personal si, drept consecinta,
aplicarea si executarea ei nu ar putea fi posibila decat atata timp cat cel ce a savarsit fapta se afla in viata. Decesul
autorului faptei ar atrage incetarea raspunderii.
Raspunderea civila este o sanctiune civila ce se aplica in consideratia patrimoniului persoanei, iar daca aceasta a
decedat inainte de a se fi realizat reparatia, obligatia de dezdaunare se va transmite mostenitorilor sai. Daca
raspunderea ar fi considerata o pedeapsa, ea nu s-ar putea transmite succesorilor celui ce a cauzat prejudiciul prin
fapta sa ilicita.
In practica, sanctiunea civila se poate asocia si cu o pedeapsa, in situatia cand fapta cauzatoare de prejudicii este o
infractiune. Spre exemplu, furtul constituie o infractiune, dar si un delict civil, astfel incat, pe langa aplicarea unei
pedepse penale, autorului i se aplica si sanctiunea civila a obligarii lui la plata despagubirilor. in aceasta ipoteza, daca
infractorul moare in timpul procesului penal, instanta nu va mai pronunta pedeapsa penala, insa obligatia repararii
prejudiciului civil se va transmite mostenitorilor sai.
1.3. Formele raspunderii civile
1.3.1. Raspunderea delictuala ,si raspunderea pentru neindeplinirea obligatiei,
.
Instituirea principiului raspunderii civile pentru orice fapta care cauzeaza altuia un prejudiciu face ca numarul actelor
care constituie temei pentru o astfel dejaspundere sa fie deosebit de mare. Cu toate acestea, o delimitare poate fi
aplicata pornind de la cauzele ce determina nasterea obligatiei de reparatie1.
Astfel, in numeroase cazuri, responsabilitatea civila se intemeiaza pe culpa debitorului care nu isi executa obligatia
aflata in sarcina sa, indiferent de izvorul ei. Aceasta forma a raspunderii civile este numita raspundere civila pentru
neexeautarea obligatiei sau raspundere civila contractuala (cand obligatia isi are izvorul in contract).
Alteori, responsabilitatea civila are ca temei nerespectarea obligatiunii legale le conduita in societate, sanctionata de
art. 998 si urmatoarele din Cod civil, dupa cure orice fapta a omului care cauzeaza altuia un prejudiciu obliga la
despagubire pe aceia din a carui greseala s-a produs. Aceasta responsabilitate priveste, in primul rand, repararea
prejudiciului cauzat prin fapta proprie, dar nu se limiteaza numai la aceasta, ci se intinde si la prejudiciile cauzate
prin neglijenta, imprudenta sau prin lipsa de >upraveghere a persoanelor, animalelor sau lucrurilor aflate sub paza.
in termenii utilizati de Cod civil, faptul prejudiciabil savarsit cu intentie se numeste delict, iar cel produs fara intentie
cvasidelict. Delictul civil, fiind un fapt voluntar, care lezeaza intentionat dreptul altuia, este calificat de cele mai
multe ori in dreptul penal sau in dreptul administrativ si ca infractiune ori contraventie. Asa cum s-a aratat insa, in
literatura juridica responsabilitatea civila nu se intemeiaza pe intentie, ca forma a vinovatiei, ci pe culpa civila, astfel
incat distinctia intre delict si cvasidelict, mentionata de Cod civil, are o importanta cu totul secundara. De aceea, o
serie de autori au propus utilizarea termenului de fapt ilicit in locul celor de delict si cvasidelict2. Aceasta forma de
raspunderea civila, care se naste independent de existenta vreunui raport contractual intre victima prejudiciata si
subiectul obligat la despagubire, are ca temei vointa legiuitorului de a se repara urmarile unui fapt prejudiciabil si
este numita 'dspundere delictualei.
1.3.2. Comparatie intre raspunderea delictuala si raspunderea contractuala
A. Unitatea raspunderii civile
Intre raspunderea civila delictuala si raspunderea civila contractuala exista asemanari si deosebiri. Ambele sunt
intemeiate pe principiul repararii prejudiciului-produs prin fapta ilicita si culpabila a unui subiect de drept. Ambele

14

presupun existenta; unor conditii asemanatoare care declanseaza raspunderea/existenta unui prejudiciu. j[ existenta
unei fapte ilicite prin care se aduce atingere unui drept subiectiv^existenta nniii raport de. cauzalitate intre fapta
ilicita si oreiudiciirftyinovatia autorului faptei.
Identitatea de scop si conditii constituie, in opinia unor autori, temeiuri pentru a considera ca raspunderea juridica
civila este o raspundere unitara pentru culpa unica si nu o raspundere duala1. Alti autori considera ca deosebirile
dintre cele doua forme de raspundere civila determina o dualitate de culpa si ca, deci, se impune a trata distinct
raspunderea delictuala de cea contractuala.
Majoritatea autorilor, cat si practica juridica, considera insa ca, desi intre cele doua forme de raspundere nu exista
deosebiri fundamentale, diferentele existente, prin consecintele lor juridice, determina o anumita individualitate a
fiecarei forme, existenta in mod distinct a acestora2. Se considera ca raspunderea civila delictuala reprezinta dreptul
comun ai raspunderii civile, iar raspunderea pentru neexecutarea unei obligatiilor (contractuala) este o raspundere cu
caracter special derogator3. Ca urmare, atunci cand fapta ilicita nu are legatura cu executarea unei obligatii izvorate
dintr-un act sau fapt licit, vor fi aplicate regulile referitoare la raspunderea delictuala.
Cand insa prejudiciul rezulta din neexecutarea unei obligatii civile, izvorate dintr-un act sau fapt licit, dar sunt
intrunite si conditiile ras'punderii delictuale, se naste asa-numita problema a cumulului celor doua responsabilitati
civile. Admiterea cumulului ridica unele intrebari: daca cel" vatamat poate opta intre actiunea in responsabilitate
contractuala si cea in responsabilitate delictuala, mai favorabila pentru creditor; daca, dupa utilizarea uneia dintre
actiuni, se poate apela, in subsidiar, la cealalta actiune pentru a obtine repararea integrala si daca cele doua
responsabilitati ar putea fi combinate spre a valorifica avantajele fiecareia din ele.
Practica juridica tinde a statua ca in cazul in care intre parti a existat o obligatie, din a carei neexecutare au rezultat
prejudicii, nu se poate apela la raspunderea delictuala, ci la raspunderea contractuala. De la aceasta regula se admit
unele exceptii, cea mai frecventa fiind situatia in care neexecutarea contractului constituie si o infractiune prevazuta
de legea penala. in toate cazurile insa, de indata ce s-a optat pentru una din cai, partea vatamata nu mai poate urma
cealalta cale.
B. Deosebiri intre raspunderea civila delictuala si raspunderea civila pentru neexecutarea obligatiilor (contractuala)
O prima deosebire intre cele doua forme de raspundere civila se refera la natura |>bligatiei incalcate) Din acest punct
de vedere, in cazul raspunderii delictuale, obligatia incalcata este o obligatie legala, cu caracter general, care revine
tuturor (aceea de a nu . atama drepturile altuia); in cazul raspunderii contractuale, obligatia incalcata este o obligatie
concreta, stabilita printr-un contract preexistent. incheiat intre subiectul responsabil si cel pagubit. T'apta ilicita
consta, in acest caz, in neindeplinirea obligatiilor contractuale. Raspunderea contractuala va fi angajata numai daca
preexista un contract valabil incheiat1. Prejudiciile cauzate in faza precontractuala ori in cadrai unui contract lovit de
o cauza de rjiitate vor fi reparate prin exercitarea unei actiuni in raspundere delictuala.
Raspunderea contractuala poate fi invocata numai de partile contractante. Tertii pot invoca numai raspunderea
delictuala pentru acoperirea pagubei, chiar daca prejudiciul s-a produs prin neexecutarea unei obligatii contractuale.
Simplul fapt al existentei unui contract nu da dreptul invocarii raspunderii obligatiilor cuprinse in contract. Aceasta
conditie trebuie privita in sens larg, operatiunea de interpretare urmand a avea in vedere nu numai clauzele expres
prevazute, :i si urmarile pe care legea, echitatea si obiceiul le dau obligatiilor dupa natura lor dn. 970 Cod civil).
O alta deosebire intre cele doua forme de responsabilitate se refera la sarcina
[probei in iustitie7 De cele mai multe ori, in actiunea in responsabilitate delictuala.
_>jcina probei revine victimei. Persoana prejudiciata prin neexecutarea unei obligatii contractuale beneficiaza de o
prezumtie de culpa in sarcina debitorului. Creditorul are proba preconstituita (contractul) si debitorul va fi condamnat
daca nu face dovada :zaieplinirii obligatiilor sale. in cazul raspunderii delictuale, partea vatamata trebui sa -'ica
dovada faptului ilicit si a celorlalte conditii cerute de lege.
Aprecierea culpei este un element de deosebire intre raspunderea delictuala si ri>punderea contractuala. in materia
responsabilitatii delictuale, aprecierea culpei se iace potrivit regulii ca o culpa, oricat de usoara, angajeaza
responsabilitatea. in matern contractuala, responsabilitatea este angajata numai atunci cand se dovedeste culpa csruta
de lege pentru natura fiecarui contract2. Aceasta solutie este criticata de doctrina p*enru faptul ca obligatia de
reparare ceruta partenerilor contractanti este mai redusa 3?cai aceea pretinsa de lege din partea tertilor3.
Deosebiri sunt si in ceea ce priveste intinderea reparatiilor. Potrivit art. 1085 din Cecul civil, debitorul nu poate
raspunde decat de despagubirile care au fost prevazute !a incheierea contractului, raspundere limitata la ceea ce este
urmarea imediata si necesara
a neexecutarii contractului. intrucat aceste restrictii nu sunt prevazute in materia raspunden; delictuale, debitorul va
raspunde si de consecintele neprevazute ale faptului sau ilici; Solutia este criticabila pentru faptul ca un creditor
contractual are mai putine dreptur: decat un tert in ce priveste intinderea reparatiei ce i se datoreaza.
intre cele doua forme ale raspunderii civile sunt deosebiri si in ce priveste^noauT j de reparatiunefr Astfel,
reparatiunea in natura este posibila numai in materia delictuali. deoarece in materie contractuala art. Cod civil

15

prevede ca. in caz de neexecutare a unc obligatii de a face sau a nu face, creditorul poate cere numai despagubiri jfcu
exceptia celor prevazute de art. 1076 si 1077 Cod civil). Cu privire la acest aspect, s-a aratat ci este injust a refuza
reparatia in natura cand ea este singura posibila si cea mai potrivita
Modul de aplicare a/Fegulii solidaritatii coautorilo/este diferita in materia delictuali si cea contractuala. Potrivit art.
1041 Cod civil, in materie contractuala solidaritatea n..-se prezuma. ci trebuie stipulata expres. in cazul raspunderii
delictuale, potrivit art. 1005 din Codul civil, poautorii unui prejudiciu sunt solidari raspunzatori de reparatia
prejudiciului.
Formalitatea punerii in intarziere determina deosebiri intre cele doua forme de raspunderea civila. Punerea in
intarziere este o formalitate necesara in materia contractual 1 (art. 1081 Cod civil), afara de cazul cand executarea nu
mai este posibila. in materia raspunderii delictuale, o asemenea notificare adresata debitorului nu este necesara,
intruci: cel ce a savarsit o fapta ilicita cauzatoare de prejudiciu este considerat de drept in intarziere Mentionam ca si
in aceasta privinta, in materie comerciala deosebirea este estompat '*. deoarece, conform art. 43 din Codul comercial,
obligatiile lichide si platibile in bar.: produc dobanda de drept din ziua exigibilitatii lor, fara a mai fi necesara punerea
ir intarziere prealabila.
[Capacitatea ceruta subiectelor resp,ansabjUejin materia delictuala este diferit-*. Daca in materia contractuala
capacitatea ceruta este capacitatea deplina de exerc.:; (necesara ia incheierea contractului), care se dobandeste de
regula la majorat, in matern raspunderii delictuale legea nu stabileste o anumita varsta. Are capacitate delictuala
oricine a actionat cu discernamant, indiferent de varsta.
Totusi, prin art. 25 alin. 3, Decretul nr. 31/1954 instituie o prezumtie de discer
namant pentru persoanele care au implinit varsta de 14 ani. Sub aceasta varsta, raspur derea este angajata daca se face dovada"existentei discernamantului in momentul savarsi;::
faptei ilicite. Capacitatea delictuala nu coincide, deci, cu capacitatea de exercitiu cerni;
in materie contractuala. t
Efectele conventiilor de neraspundere actioneaza diferit in cazul celor doua forme de raspunderea civila. in cazul
raspunderii delictuale, conventiile de neraspundere incheiate anterior savarsirii faptei ilicite sunt in principiu nule. in
cazul raspundem contractuale, conventiile de neraspufflaere incheiate anterior savarsirii faptei ilicite suni
admisibile3.
Competenta instantelor de j udecata^iifera in cazul celor doua forme de raspundere civila. Astfel, in materia
responsabilitatii contractuale civile, competenta instantei se determina prin domiciliul paratului (art. 10 din Codul de
procedura civila).
Toate aceste deosebiri intre responsabilitatea contractuala si responsabilitatea delictuala determina interesul de a se
invoca, in anumite cazuri, fie una, fie cealalta din formele responsabilitatii civile, in sensul de a o considera exclusiv
contractuala sau delictuala. Cand responsabilitatea unui prejudiciu, a carui reparare se cere in justitie, a fost prevazuta
in mod expres si reglementata in clauzele unei conventii, acea responsabilitate este contractuala, chiar daca, in lipsa
contractului, s-ar fi angajat numai responsabilitatea delictuala a persoanei vinovate de prejudiciu.
Deseori partile nu prevad in amanunt toate obligatiile care sunt legate de natura contractului pe care au inteles sa-!
incheie si care, astfel, in tacerea contractului, izvorasc din lege. in aceasta ipoteza, s-a pus problema de a sti daca si
din clauzele implicite ale contractului, prevazute de dispozitiile supletive ale legii, naste tot o responsabilitate
contractuala, care prezuma culpa debitorului in caz de neexecutare. S-a decis ca, intr-o asemenea situatie,
responsabilitatea debitorului este in intregime contractuala, ori de cate ori, din interpretarea contractului, rezulta ca
debitorul s-a obligat la un anumit rezultat, care nu ar fi putut fi realizat fara aplicarea clauzelor din dispozitiile legale
supletive1. Transarea naturii responsabilitatii este importanta pentru ca determina stabilirea naturii actiunii in justitie,
care poate fi sociala, daca responsabilitatea este contractuala si individuala, daca responsabilitatea este delictuala.
Astfel de probleme se pun in legatura cu responsabilitatea administratorilor societatilor comerciale. Cand acestia
incalca dispozitii supletive ale legii, care trebuie considerate ca se integreaza contractului de mandat, ei vor putea fi
trasi la raspundere contractuala si nu delictuala2.
1.4. Particularitati ale raspunderii civile a persoanei juridice
Persoana juridica constituita in conditiile legii are calitatea de a sta injustitie si de a raspunde juridic pentru actele
sale. Actele si faptele persoanei juridice sunt produse de persoanele fizice care o alcatuiesc si care, dupa caz, pot fi
asociati, angajati sau organe ale acesteia. In cadrul activitatii lor, persoanele mentionate pot savarsi uneori fapte ilicite
cauzatoare de prejudicii. Aceste fapte pot avea natura unor delicte sau a neindeplinirii unei obligatii asumate prin
vointa proprie sau care rezulta din dispozitii legale.
Persoana juridica are, de asemenea, in proprietate sau folosinta, lucruri si animale care pot cauza prejudicii tertilor.
Uneori, persoana juridica poate fi legata prin raporturi juridice de alte persoane juridice, pe care, in cadrul unui grup,
le subordoneaza sau li se subordoneaza, legaturi care pot interfera cu materia raspunderii civile, fie ea delictuala sau

16

pentru neexecutarea obligatiilor, izvorand din acte sau fapte juridice licite. Toate aceste situatii determina unele
consecinte cu privire la raspunderea civila a persoanei juridice, cum ar fi:
- persoana juridica raspunde direct, in conditiile legii, pentru faptele ilicite ale membrilor, salariatilor sau organelor
sale;
persoana juridica raspunde pentru daunele produse de animalele sau lucruri! aflate in proprietatea sau
folosinta sa;
persoana juridica nu raspunde pentru faptele ilicite ale altei persoane juridia subordonate sau careia i se
subordoneaza, in afara exceptiilor prevazute de lege.
Raspunderea persoanei juridice este o raspundere independenta. Aceasta solutk rezulta din interpretarea art. 37
Decretul nr. 31/1954, potrivit caruia statul nu raspund* de obligatiile organizatiilor de stat - persoane juridice - si nici
acestea pentru obligatii!* statului. Acest principiu al raspunderii independente a fost aplicat in jurisprudenta s
opereaza indiscutabil si in materia agentilor economici si a persoanelor juridice ci scop nelucrativ;
-raspunderea persoanei juridice se angajeaza potrivit regulilor dreptului comui si a precizarilor facute prin legi
speciale;
-persoana juridica care a platit victimei despagubiri se poate intoarce cu actiun*. in regres impotriva persoanelor
fizice pentru care societatea raspunde, persoane can in mod culpabil au cauzat prejudiciul. Solutia se justifica prin
faptul ca persoana juridici nu se confunda cu persoanele fizice care au cauzat prejudiciul si care, in ultima instanta
trebuie sa suporte, in conditiile legii, paguba produsa1. Actiunea in regres se exercita in baza prevederilor art. 998999 Cod civil, avand acelasi temei ca si actiunea victimei impotriva persoanei juridice.
1.5. Functiile raspunderii civile delictuale.
Institutia raspunderii civile delictuale indeplineste doua importante functii:
Functia educativa preventiva. t>eneralay de ordin socj^l care, se manifest^prin influenta pe care institutia raspunderii
o exercita asupra constiintei oamenilod Membrii societatii realizeaza faptul ca oricine produce prejudicii altei
persoane %a trebui sa suporte consecintele patrimoniale ale faptelor sale, concretizate in obligatia! de reparatie. 1
Functia reparatorie, speciala, se manifesta in obligatia de dezdaunare card se stabileste in sarcina autorului faptei
ilicite sau a celui ce raspunde pentru acesta. Prin aceasta functie, raspunderea civila delictuala poate fi privita si ca un
mijloc de aparare a drepturilor subiective incalcate prin fapta ilicita, cu deosebire a dreptului de proprietate si a
celorlalte drepturi reale si de creanta.
Asa cum s-a aratat, functia reparatorie are un caracter relativ, intrucat oricat de exacta si completa ar fi reparatia,
valorile afectate sau distruse, in multe situatii, nu mai pot fi recuperate deplin iit materialitatea lor (afectarea unei
functii sau organ vital, distrugerea unui bun cu valoare istorica ori care constituie un obiect de creatie intelectuala
etc.)2. Pe de alta parte, relativitatea reparatiei este accentuata si de situatia patrimoniala a faptuitorului ori a celui ce
raspunde pentru el. Este evident ca, daca patrimoniul paratului nu permite repararea integrala a prejudiciului (spre
exemplu, ca
urmare a starii de insolvabilitate), functia reparatorie va fi realizata numai partial sau deloc. in consideratia
relativitatii precizate, se impune ca aplicarea principiului raspunderii civile delictuale sa se faca cu toata strictetea,
astfel incat sa se realizeze functia generala preventiva, inlaturarea cauzelor care determina savarsirea unor fapte ilicite
cauzatoare de prejudicii si repararea lor cand se produc1.

Raspunderea comitentului pentru fapta ilicita a prepusului sau

Aceasta varietate de raspundere pentru fapta altuia este reglementata de art. 1000 alin. 3 Cod civil, care dispune ca
stapanii si comitentii raspund de prejudiciul cauzat de servitorii si prepusii lor in functiile incredintate.
Art. 1000 alin. 5 nu prevede posibilitatea comitentilor de a se exonera de raspundere, chiar daca ar proba ca nu au
putut impiedica faptul prejudiciabil. Rezulta, asadar, ca in sarcina comitentilor opereaza o prezumtie absoluta de
culpa pentru faptele prepusilor.
3.4.2. Domeniul de aplicare al raspunderii comitentilor
Raspunderea instituita de art. 1000 alin. 3 Cod civil cade in sarcina comitentului, pentru prejudiciile cauzate de
prepusul sau.
Comitentul este persoana fizica sau juridica indreptatita sa dea instructiuni, sa directioneze, sa indrume si sa
controleze prepusul, in temeiul unui raport de prepusenie. Poate fi comitent orice persoana fizica sau juridica, statul,
judetul, comuna, in masura in care exercita indrumaiea, controlul directia prepusilor sai in cadrul unui raport de
prepusenie.
Prepusul este persoana fizica directionala, controlata si indrumata de comitent.

17

Raportul de prepusenie presupune incredintarea unei insarcinari prepusului ce urmeaza a se executa sub indrumarea,
autoritatea, controlul comitentului. Dependenta functionala a prepusului fata de comitent este nota caracteristica a
raportului de prepusenie, care justifica responsabilitatea comitentului instituita de art. 1000 alin. 3 Cod civil.
Raportul de prepusenie este o chestiune de fapt lasata la aprecierea instantei. El poate avea natura unei stari de drept
sau a unei stari de fapt.
In cazul raportului de prepusenie - stare de drept, dependenta functionala este intemeiata pe un raport juridic nascut
intre comitent si prepus ce prezinta urmatoarele caracteristici:
este fondat pe acordul de vointa realizat expres sau tacit intre comitent si prepus;
are ca obiect indeplinirea unor functii sau activitati de catre prepus in folosul comitentului;
conduita permisa partilor confera comitentului autoritatea de a exercita controlul, directia, supravegherea
prepusului si impune prepusului subordonarea functionala
Cel mai adesea, raportul de prepusenie - stare de drept se naste din contractul de munca. Angajatul este subordonat, in
indeplinirea functiei sale, fata de angajator. Cand angajatul este detasat, raportul de prepusenie se stabileste fata de
persoana la care s-a facut detasarea intrucat aceasta exercita efectiv autoritatea directiei si controlului specifica
comitentului.
Raportul de prepusenie se poate naste si din alte contracte, precum contractul de societate, antrepriza, locatiunea,
mandatul, daca asociatul, antreprenorul, locatorul sau mandatarul renunta la independenta lor in executare si al
pozitia lor de egalitate juridica, acceptand sa fie subordonati, sub autoritatea celeilalte parti1.
Raportul de prepusenie - stare de fapt poate aparea ocazional intre membrii unui colectiv, ai unei familii, in
raporturile sclare, cand prepusii ocazionali accepta, de obicei fara plata, sa faca un serviciu ce presupune o
subordonare, in interesul celuilalt2 etc.
3.4.3. Fundamentarea raspunderii comitentului
Raspunderea instituita de art. 1000 alin. 3 Cod civil este fundamentata de lege in culpa comitentului.
Doctrina a formulat mai multe teorii care pot fi grupate in doua categorii:
teorii subiective, intemeiate pe ideea de culpa a comitentului;
teorii obiective, care fondeaza raspunderea pe alte temeiuri decat culpa. Teoriile subiective explica
raspunderea comitentului pe ideea de culpa nascuta
din prezumtia legala de culpa", transferul culpei prepusului la comitent" ori ca efect al reprezentari legale".
Astfel, posibilitatea unei opinii larg acceptate (de la aparitia Codului civil si pana in prima jumatate a secolului XX),
raspunderea comitentului se fondeaza pe o prezumtie de culpa legala, dedusa din dispozitia art. 1000 alin. 3, care
poate fi privita, dupa caz, drept culpa in alegerea prepusului (culpa in eligendo) sau ca o culpa in supraveghere (culpa
in vigilando).
Initial, prezumtia de culpa a fost considerata a fi relativa, iar apoi absoluta, intrucat textul de lege nu permite
comitentului exonerarea de raspundere, chiar daca ar dovedi ca a fost in imposibilitate de a impiedica fapta
prejudiciabila a prepusului sau.
Fundamentarea culpei comitentului pe o prezumtie de culpa absoluta, irefragabila, a dat nastere unei contradictii in
ceea ce priveste dreptul la regres al comitentului impotriva prepusului pentru care a platit despagubirea. Aceasta
neconcordanta cu practica juridica, la care se adauga imposibilitatea comitentului de a realiza supravegherea
permanenta a prepusului (presupusa de prezumtia absoluta), a condus la rezerve in acceptarea acestei teorii.
intr-o alta conceptie, s-a considerat ca raspunderea comitentului este intemeiata fata de terti pe substituirea prepusului
ce a savarsit fapta prejudiciabila de catre comitent, in acest fel, ar aparea un transfer al culpei de la prepus la
comitent, culpa prepusului ar deveni pentru victima propria culpa a comitentului3, ca o consecinta a raportului de
prepusenie.
Trebuie observat insa ca, in aceasta acceptie, raspunderea comitentului nu mai ramane o raspundere indirecta, ci
devine o raspundere directa. Pe de alta parte, aceasta
teorie incalca regula potrivit careia culpa este personala si nu poate trece la o alta persoana. Teoria in discutie nu
explica nici dreptul de regres al comitentului contra prepusului pentru fapta caruia a platit victimei reparatia
prejudiciului incercat.
Culpa comitentului a fost explicata si pe temeiul raportului de reprezentare dintre prepus si comitent. Prepusul, s-a
spus, actioneaza in functia incredintata ca reprezentant legal al comitentului si, in consecinta, culpa prepusului devine
culpa comitentului1.
Teoria este criticabila pentru aceleasi motive ca si teoria transferului culpei de la prepus la comitent, cu observatia ca
reprezentarea este specifica actelor si nu faptelor juridice si ca lasa fara explicatie dreptul de regres al comitentului.
Toate cele trei teorii aratate ar putea fi imbunatatite pe baza unui model cu doua stari, una care priveste raporturile
comitentului cu victima, cealalta, care priveste raporturile comitentului cu prepusul sau si cu tertii2. Potrivit acestui

18

model, prezumtia de culpa absoluta si transferul obligatiei de reparatie explicat prin substitutia persoanei prepusului
de catre comitent sau prin calitatea de reprezentant al comitentului ar functiona numai in raporturile dintre comitent si
victima.
in raporturile dintre comitent-prepus si terti, se aplica regula dreptului comun, astfel ca dreptul de regres al
comitentului contra prepusului sau este pe deplin inteles si motivat.
Starea speciala, exceptionala, a raporturilor dintre comitent si victima se poate explica tocmai prin caracterul indirect
al raspunderii comitentului, prin intentia legii de a crea o situatie favorabila victimei, determinand, in consecinta, in
circuitul civil, doua zone de raporturi in care regulile de drept se comporta diferit: zona speciala a raporturilor dintre
comitent si victima si zona obisnuita a raporturilor dintre comitent, prepus si terti3.
Astfel de modele cu stare multipla sunt pe deplin acceptate de teoria sistemelor si nu vedem de ce nu ar fi acceptate si
in domeniul dreptului.
De altfel, putem identifica si in cuprinsul Codului civil asemenea modele cu stare multipla, precum: dobandirea
proprietatii prin succesiune ori prin expropriere si prin modurile generale; efectele recunoscute posesiei in raport cu
detentia precara; admiterea exceptiilor de la principiul efectelor contractului si principiile ce guverneaza efectele
contractului etc. in toate asemenea situatii, legea creeaza pozitii de favoare sau de exceptie si, in consecinta, zone de
raporturi juridice in circuitul civil in care regulile de drept functioneaza diferit.
Teoriile obiective explica raspunderea comitentului pe alte temeiuri decat culpa, cum ar fi ideea de risc dau ideea de
garantie.
Potrivit teoriei riscului, toti cei care dobandesc folosul unei activitati desfasurate de altii sunt tinuti sa suporte si
consecintele pagubitoare ale acestei activitati
Intr-o alta versiune, bazata nu pe ideea riscului profit, ci pe ideea riscului ^-. activitate, se considera ca autoritatea
presupune riscul repararii pagubelor cauzate ct cei subordonati.
Consecinta negativa a teoriei riscului este aceea ca determina o contradictie cr nerezolvat intre asumarea de catre
comitent a riscului (de activitate sau profit) si drepr^ sau de regres impotriva prepusului'.
Teoria garantiei explica raspunderea comitentului pe ideea ca legea il consider; pe acesta un garant al interesului
victimei privind posibilitatea de a obtine reparare., integrala a prejudiciului. Altfel spus, comitentul este tinut de
obligatia de garantie fa-1 de celelalte subiecte, de drept ca prepusul sau nu le va cauza prejudicii, iar daca o v; face va
despagubi personal victima.
Aceasta fundamentare a raspunderii comitentului pe ideea de garantie explici dreptul de regres al comitentului
impotriva prepusului, ca drept recunoscut garantul u. de a recupera ceea ce a platit de la cel pe care-1 garanteaza,
intrucat pana la urmi sarcina reparatiunii trebuie sa revina in intregime prepusului2.
Obligatia de garantie a comitentului a fost explicata diferit. intr-o opinie, se considera ca aceasta este o obligatie de
garantie obiectiva, intemeiata pe riscul de activitate si fara nici o legatura cu ideea de culpa a prezuraata a
comitentului3.
intr-o alta opinie, obligatia de garantie a comitentului este privita ca o cautiune legala fondata pe ideea ca este just si
echitabil ca sarcina avansarii despagubirilor si a suportarii eventualei insolvabilitati a prepusului sa revina
comitentului4.
Teoria garantiei ofera un substitut pentru explicarea mecanismului raspunderii comitentului altfel decat pe ideea de
culpa si justifica dreptul de regres al acestuia contra prepusului sau. Ea se regaseste in numeroasele solutii date de
instantele din tara noastra5.
3.4.4. Conditiile raspunderii comitentului
Pentru angajarea raspunderii comitentului se cer intrunite cumulativ o serie de conditii generale si speciale.
Conditiile generale privesc existenta elementelor esentiale ale raspunderii:
a)
existenta prejudiciului;
b)
existenta faptei ilicite a prepusului;
c)
existenta raportului de cauzalitate intre fapta ilicita a prepusului si prejudiciul incercat de victima;
d)
vinovatia (greseala) prepusului
Conditiile generale mentionate fac proba existenta raspunderii directe a prepusului, fara de care raspunderea
comitentului nu ar putea fi angajata1.
O data facuta dovada existentei conditiilor generale, victima poate invoca tripla prezumtie de culpa a comitentului,
instituita de art. 1000 alin. 3:
-prezumtia existentei faptei ilicite a comitentului constand in executarea necorespunzatoare a obligatiei de
supraveghere a prepusului;
- prezumtia existentei raportului de cauzalitate intre executarea necorespunzatoare a obligatiei de supraveghere si
savarsirea de catre prepus a prejudiciului;

19

-prezumtia vinovatiei comitentului pentru modul in care si-a indeplinit obligatia de supraveghere, ceea ce a permis
producerea prejudiciului.
Conditiile speciale cerute pentru angajarea raspunderii comitentului privesc:
a)
existenta raportului de prepusenie la momentul savarsirii faptei. Aceasta conditie este o chestiune de fapt,
lasata la aprecierea instantei, pe baza probelor care dovedesc existenta raportului si a atributelor sale: subordonarea
prepusului, atitudinea comitentului, controlul, directia, supravegherea etc;
b)
prepusul sa fi savarsit fapta in functiile incredintate.
Datorita formularii vagi, aceasta cerinta specifica a prilejuit interpretari ce au evoluat de la o maniera restrictiva la
una permisiva, extensiva.
Interpretarea restrictiva porneste de la ideea ca raspunderea comitentului va fi angajata cand prepusul savarseste fapta
ilicita in interesul comitentului, in limitele functiei incredintate si cu respectarea instructiunilor si dispozitiilor
comitentului.
Angajarea raspunderii comitentului nu s-ar produce atunci cand prepusul a savarsit o fapta prejudiciabila actionand in
propriul sau interes, desfasurand activitati care nu se incadreaza in functia incredintata ori prin depasirea atributiilor
sau exercitarea lor abuziva.
intrucat o asemenea interpretare a notiunii de functii incredintate" ar fi ingustat excesiv domeniul de aplicatie al
raspunderii comitentului, doctrina si practica au adus o extindere a intelesului de functii incredintate". Pe acest
temei, comitentul a fost tinut sa raspunda si in cazul cand prepusul a savarsit fapta prejudiciabila actionand cu
depasirea functiilor stabilite de comitent sau prin deviere de la acestea2.
Tot astfel, instantele au admis angajarea raspunderii comitentului cand prepusul, actionand in cadrul functiilor
incredintate, a produs un prejudiciu prin nedibacie, neglijenta sau imprudenta ori cand prepusul a lucrat pentru
comitent in limitele scopului in vederea caruia i-au fost oferite functiile, chiar impotriva instructiunilor comitentului.
Angajarea raspunderii comitentului a fost admisa si in ipoteza cand prepusul abuzeaza de functie in propriul sau
interes ori cand, fara legatura cu exercitarea functiei, aceasta a procurat prepusului instrumentul faptei ilicite (masina,
vagonul etc.) ori prilejul care a inlesnit savarsirea faptei ilicite. Ceea ce este esential este existenta unei
legaturi de conexiune intre functiile incredintate si modul in care fapta a fost savarsita. Aceasta legatura poate fi de
timp, de loc sau de mijloace folosite.
Desigur, atunci cand fapta ilicita a prepusului nu are legatura cu exercitiul functiei incredintate, chiar daca ea a fost
savarsita in timpul exercitarii acesteia, raspunderea comitentului nu va fi angajata1.
3.4.5. Efectele raspunderii comitentului pentru prejudiciile cauzate de prepusul sau
A.
Precizari prealabile
In analiza efectelor raspunderii comitentului pentru prejudiciile cauzate de prepusul sau, trebuie sa distingem intre
efectele raspunderii comitentului in raport cu victima prejudiciului si efectele raspunderii comitentului in raport cu
prepusul.
B.
Efectele raspunderii comitentului in raport cu victima
Instituirea raspunderii comitentului pentru fapta prepusului (art. 1000 alin. 1) da posibilitate victimei sa aleaga intre a
se adresa pentru despagubire fie comitentului, fie comitentului si prepusului deodata ori succesiv, fie numai
prepusului.
in legatura cu aceste posibilitati, legea nu instituie o ordine in care victima poate chema la raspundere pe debitorii sai
responsabili.
In doctrina se recomanda comitentului chemarea in garantie a prepusului sau ca o solutie pentru accelerarea si
simplificarea atat a reparatiei victimei, cat si a dreptului de regres al comitentului2.
Cu privire la ipoteza chemarii in raspundere atat a comitentului, cat si a prepusului, s-a pus in discutie admisibilitatea
solidaritatii in raspundere a comitentului si prepusului in temeiul art. 1003 Cod civil.
Opinia dominanta in aceasta problema este ca solidaritatea trebuie admisa cand victima actioneaza atat pe prepus, cat
si pe comitent, la originea solidaritatii fiind fapta ilicita a prepusului, care antreneaza atat cele doua raspunderi
(pentm fapta proprie si pentru fapta altuia), cat si solidaritatea prevazuta la art. 1003 Cod civil.
intr-o alta opinie, se considera ca raspunderea comitentului si a prepusului este o raspundere in solidum, intrucat, desi
calitatile in care raspund sunt diferite (prepusul raspunde ca autor, iar comitentul in calitate de garant), ambii au
aceeasi obligatie: reparatia prejudiciului incercat de victima. Deoarece nu au cauzat prejudiciul impreuna, prepusul si
comitentul nu sunt codebitori solidari in temeiul art. 1003 Cod civil.
Obligatia comitentului este o obligatie in solidum, intrucat, fara a fi solidara, se concretizeaza in plata integrala a
datoriei de catre cei doi debitori (comitentul si prepusul)3.
Aceasta fundamentare ofera o explicatie mai solida dreptului de regres al comitentului care se intinde la intreaga
plata efectuata4.

20

in cazul in care prepusii mai multor comitenti au cauzat un prejudiciu unui tert, s-i apreciat ca toti comitentii sunt
tinuti solidar fata de victima a repara prejudiciul in intregime. Solutia decurge din ideea ca, atata timp cat comitentul
este tinut sa raspunda .r. solidum, obligatia sa are aceeasi intindere ca si obligatia prepusului1.
Cand prepusii mai multor comitenti cauzeaza o paguba unuia dintre comitenti, ;eiialti comitenti vor raspunde solidar
fata de comitentul prejudiciat, numai cu propriii .or prepusi, proportional cu contributia fiecarui prepus la producerea
prejudiciului. Prepusii, indiferent de subordonare, vor fi tinuti solidar fata de victima pentru intreg rrejudiciu2.
Comitentul poate invoca, in scopul exonerarii de raspundere, numai cauzele .. ars inlatura raspunderea pentru fapta
proprie a prepusului respectiv3: fapta victimei, rapta unui tert pentru care nu raspunde, cazul fortuit si forta majora.
De asemenea, in raport de situatia creata, comitentul ar putea invoca dispozitia inscrisa in art. 9 alin. 2 din Legea nr.
11/1991 privind combaterea concurentei neloiale, potrivit caruia fapta de concurenta neloiala savarsita de un salariat
in cadrul atributiilor sale de serviciu atrage raspunderea comitentului in solidar cu salariatul pentru pagubele
pricinuite, afara de cazul in care comitentul va dovedi ca, potrivit uzantelor, nu era in masura sa p re vina comiterea
faptelor.
C. Efectele raspunderii comitentului in raport cu prepusul. Regresul comitentului
Cand comitentul a reparat prejudiciul cauzat victimei, el are drept in regres i mpotriva prepusului sau, autor al faptei
ilicite. Aceasta posibilitate a fost explicata de practica juridica prin calitatea de garant al comitentului, care nu face
decat sa avanseze \ ictimei despagubirea stabilita de instanta, iar, o data platita despagubirea, comitentul are dreptul
sa ceara prepusului sau restituirea in intregime a despagubirii avansate victimei4.
Temeiul legal al dreptului de regres al comitentului este considerat a fi art. 1108 alin. 1, pct. 3 Cod civil, potrivit
caruia subrogatia se face de drept... in folosul celui care s-a obligat... pentru altii la plata datoriei ce are interes de a o
desface". Altfel spus, dupa ce a platit victimei despagubirea, comitentul se subroga de drept in drepturile victimei,
impotriva prepusului sau care a cauzat prejudicii, avand la dispozitie actiunea directa pe care victima o avea
impotriva prepusului (actiunea in raspundere intemeiata pe art. 998-999 Cod civil)5.
Actiunea in regres este o actiune civila de drept comun; este actiunea in raspundere a victimei contra autorului faptei
ilicite pe care, in temeiul subrogatiei, o preia comitentul.
Prepusul se poate apara dovedind ca prejudiciul a fost cauzat in tot sau in parte de fapta comitentului. Daca o
asemenea aparare va fi admisa, ne aflam in prezenta culpei comune si instanta va reduce pretentiile comitentului,
obligand prepusul sa restituie numai partea corespunzatoare contributiei sale la producerea prejudiciului.
D. Corelatia dintre raspunderea comitentului pentru faptele prepusului sau si raspunderea parintilor pentru prejudicii
cauzate de copiii lor minori
Aceasta ipoteza prezinta interes in acele litigii in care prepusul este minor si savarseste o fapta ilicita cauzatoare de
prejudicii in cadrul raportului de prepusenie, cu prilejul exercitarii functiilor incredintate de comitent.
intr-o astfel de imprejurare, doctrina si practica considera ca raspunderea parintilor este inlaturata, urmand a se aplica
regulile raspunderii comitentului, cu exceptia cazului cand calitatea de comitent apartine parintelui minorului1. in
aceasta ultima ipoteza, victima poate invoca, dupa caz, la alegerea sa, raspunderea parintilor (art. 1000 alin. 2 Cod
civil) sau raspunderea comitentului (art. 1000 alin. 3 Cod civil).
Raspunderea institutorilor,artizanilor pt prejudiciile cauzate de elevii si ucenicii lor
Aceasta varietate de raspundere pentru fapta altei persoane este reglementata de art. 1000 alin. 4 Cod civil, care
prevede ca institutorii si artizanii sunt responsabili de prejudiciul cauzat de elevii si ucenicii lor in tot timpul ce se
gasesc sub a lor supraveghere". Potrivit alin. 5, institutorii si artizanii se pot apara de raspundere daca probeaza ca
nu au putut impiedica faptul prejudiciabil".
3.3.2. Domeniul de aplicatie a raspunderii instituite de art. 1000 alin. 4 Cod civil
Aceasta raspunderea este instituita in sarcina institutorilor si artizanilor pentru faptefc
ilicite ale elevilor si ucenicilor aflati sub supravegherea lor.
Prin institutori intelegem invatatorii claselor primare, educatorii prescolar, profesorii de la cursurile gimnaziale, licee
ori profesionale, pedagogii de internat, precum si supraveghetorii din taberele si coloniile de vacanta.
Artizanii sunt mestesugarii care primesc spre pregatire profesionala ucenici.
Prin elevi trebuie sa intelegem minorii care frecventeaza institutii scolare, precurr. si pe cei care sunt cazati in
internate sau se afla in tabere sau colonii scolare de vacanta
Ucenicii sunt minorii care se pregatesc in scolile profesionale.
Majoritatea autorilor considera ca raspunderea instituita de art. 1000 alin. 4 Coc civil se aplica numai pentnifaptele
ilicite produse de elevii si ucenicii minori, nu si celor care au implinit varsta de 18 ani.
Persoanele care beneficiaza de prevederile art. 1000 alin. 4 Cod civil, in calitate de victima, trebuie sa fie terte
persoane si nu elevii sau ucenicii care se pot autoaccidenta in timpul orelor de curs, ipoteza in care profesorul sau
mestesugarul raspunde conform art. 998-999 Cod civil pentru faptele sale comisive sau omisive.

21

Din continutul art. 1000 alin. 4 rezulta ca institutorii si mestesugarii raspund de prejudiciul cauzat de elevii si ucenicii
lor aflati sub a lor supraveghere". Prin urmare, fundamentarea legala a acestei raspunderi consta in culpa pentru
neindeplinirea ori indeplinirea necorespunzatoare a indatoririi de supraveghere.
Totodata, art. 1000 alin. 4 Cod civil instituie o tripla prezumtie relativa de culpa:
prezumtia de fapta ilicita a institutorului sau artizanului constand in indeplinirea necorespunzatoare a
indatoririi de supraveghere;
prezumtia de cauzalitate intre neindeplinirea obligatiei de supraveghere si fapta minorului;
prezumtia culpei institutorului sau artizanului in indeplinirea necorespunzatoare a indatoririi de supraveghere.
3.3.4. Conditiile raspunderii institutorilor si artizanilor
Pentru angajarea raspunderii instituite de art. 1000 alin. 4 Cod civil se cer indeplinite cumulativ unele conditii
generale si speciale.
Conditiile generale privesc existenta si proba prejudiciului, a faptei ilicite a elevului sau ucenicului si a raportului de
cauzalitate.
Victima prejudiciului va trebui sa faca dovada existentei acestora prin orice mijloc admis de lege. O data facute
aceste probe, poate fi invocata tripla prezumtie instituita de art. 1000 alin. 4: existenta faptei ilicite a institutorului
sau mestesugarului constand in lipsa de supraveghere a elevului sau ucenicului; existenta raportului de cauzalitate
intre
fapta ilicita a institutorului sau artizanului si producerea de catre elev sau ucenic a prejudiciului; existenta vinovatiei
institutorului sau artizanului".
Totodata, victima va trebui sa probeze urmatoarele conditii speciale:
prejudiciul a fost cauzat de un elev sau ucenic minor;
fapta ilicita a fost savarsita in timp ce elevul sau ucenicul se afla sau trebuia sa >e afle sub supravegherea
institutorului sau artizanului. Se inscrie in aceasta conditie ?i situatia in care, prin absenta sau intarzierea
institutorului sau artizanului, elevii si jeenicii au savarsit fapte prejudiciabile.
Raspunderea institutorului sau artizanului nu va fi angajata pentru cazul in care elevul sau ucenicul nu au venit ori au
plecat de la orele de curs.
Potrivit unei opinii a practicii juridice, parasirea atelierului scolii de catre elev, iutor al faptei ilicite, nu constituie o
lipsa de supraveghere a institutorului, cata vreme ..supravegherea stricta" nu este obligatorie si nu a fost incalcata
disciplina scolara. in iceasta ipoteza, paguba nu este o consecinta a lipsei de supraveghere a institutorului, ;i a
carentelor de educatie a copilului imputabila parintilor, astfel ca se impune angajarea raspunderii parintilor.
in opinie contrara, care ni se pare corecta, se sustine ca motivatia aratata nu este in masura sa inlature prezumtia de
culpa in supraveghere dedusa din art. 1000 alin. 4 Cod civil, in sarcina institutorului si artizanului1.
3.3.5. Efectele raspunderii institutorului si artizanului
Daca sunt indeplinite cumulativ toate conditiile generale si speciale cerute de art. 1000 alin. 4, artizanul sau
institutorul este tinut sa raspunda fata de victima pentru intreg prejudiciul.
Victima poate sa se indrepte, la alegerea sa pentru reparatie, fie impotriva institutorului sau artizanului, fie impotriva
elevului sau ucenicului ori impotriva ambilor.
Institutorul sau artizanul care a despagubit victima are actiunea in regres impotriva elevului sau ucenicului ori chiar
impotriva parintilor acestora, daca probeaza ca fapta s-a datorat relei educatii in familie, invocand art. 998-999 Cod
civil nu insa si art. 1000 alin. 2, de care se poate prevala numai victima.
in practica, in anumite litigii se pune problema concursului angajarii raspunderii parintilor sau a institutorilor
(artizanilor) ori a solidaritatii acestora. Opinia majoritara sustine ca atat cumulul, cat si soldaritatea raspunderii
parintilor si institutorilor (artizanilor), sunt excluse2, astfel ca apare necesara o ierarhizare a ordinii angajarii
raspunderii pentru altul.
In acest sens, s-a aratat ca raspunderea institutorului trece inaintea raspunderii parintilor, care este generala si
subsidiara. in consecinta, numai daca institutorul a combatut prezumtia de culpay'wra tantum, instituita de art. 1000
alin. 4 Cod civil (faptul
culpabil nu a putut fi inlaturat cu toate precautiunile luate de institutor), va fi exonerat de raspundere si se va pune in
subsidiar problema raspunderii parintilor1.
Raspunderea parintilor pentru prejudiciile cauzate de copiii lor minori
Aceasta varietate de raspundere pentru fapta altuia este reglementata de art. 1000 alin. 2 Cod civil, care dispune ca
,.tatal, mama, dupa moartea barbatului, sun-responsabili de prejudiciul cauzat de copiii lor minori ce locuiesc cu
dansii". in contextul consacrarii egalitatii barbatului si femeii, textul citat trebuie inteles in sensul ca raspunderea
revine ambilor parinti ai copilului, in solidar. Aceasta solutie este intemeiata pe dispozitiile art. 97 alin. 1 din Codul

22

familiei, conform caruia ambii parinti au aceleasi drepturi si indatoriri fata de copiii lor minori, fara deosebire dupa
cum acestia sunt din casatorie, din afara casatoriei sau infiati".
Raspunderea parintilor pentru prejudiciile cauzate de copiii lor minori a fost instituita ca masura de protectie a
victimelor unui asemenea prejudiciu, intrucat de cele mai multe ori copiii nu dispun de mijloacele necesare pentru a
repara prejudiciul.
Principiul potrivit caruia raspunderea opereaza in temeiul culpei isi gaseste o deplina aplicare si in cadrul acestei
raspunderi. Premisa acesteia consta in prezumtia neindeplinirii sau indeplinirii necorespunzatoare de catre parinti a
unor indatoriri ce le revin fata de copii.
Prin dispozitiile art. 1000 alin. 2 Cod civil este instituita o tripla prezumtie legala, declansata de dovada facuta de
victima cu privire la existenta prejudiciului, a faptei ilicite si a raportului de cauzalitate: 148
prezumtia faptei ilicite a parintilor, constand in aceea ca in exercitarea indatoririlor ce reveneau parintilor fata
de copilul lor au existat abateri de natura a angaja raspunderea lor;
prezumtia de cauzalitate intre neindeplinirea indatoririlor parintesti si comiterea de catre minor a faptei
prejudiciabile;
prezumtia culpei parintilor, de obicei in forma neglijentei, in indeplinirea necorespunzatoare a obligatiilor ce
le reveneau.
Aceasta prezumtie constituie un avantaj pentru victima in sensul reducerii sarcinii probei.
in ce priveste fundamentul acestei raspunderi, practica si doctrina au nuantat principiul raspunderii pentru culpa.
Astfel, intr-o prima opinie, se considera ca parintii raspund pentru lipsa de supraveghere a copilului, lipsa care a
permis savarsirea faptei prejudiciabile.
intr-o alta opinie, parintii raspund atat pentru lipsa de supraveghere a copilului, cat si pentru neindeplinirea obligatiei
de a-1 educa pe copil.
Alti autori considera ca parintii raspund atat pentru lipsa de supraveghere a copilului, cat si pentru neindeplinirea
obligatiei de a creste copilul, asa cum aceasta obligatie este prevazuta de Codul familiei.
Potrivit Codului familiei (art. 401 alin. 2), obligatia de a creste copilul cuprinde im ansamblu de indatoriri: de
educare, de invatatura, de supraveghere, de ingrijire a sanatatii si dezvoltarii fizice a copilului, paza exercitata asupra
copilului etc.
Aceasta nuantare a fost necesara pentru a se putea explica angajarea raspunderii parintilor si in ipoteza cand nu
exercita supravegherea efectiva a minorului (deoarece acesta se afla in vizita in alta localitate ori vagabondeaza).
Culpa parintelui in indatorirea de crestere se dovedeste acoperitoare pentru asemenea ipoteze.
Cat priveste obligatia de supraveghere, aceasta este inteleasa de unii autori ca indrumare a copilului intr-o anumita
directie, prin modul in care este crescut si impiedicat sa savarseasca anumite acte.
3.2.3. Domeniul de aplicatie al art. 1000 alin. 2 Cod civil
Dispozitiile inscrise in art. 1000 alin. 2 sunt aplicabile parintilor din casatorie sau din afara casatoriei, adoptatorului
cu efecte depline sau restranse. Ele nu se aplica tutorilor, curatorilor ori altor institutii de ocrotire, intrucat sunt de
stricta interpretare si nu pot fi extinse la alte cazuri'. Acestia vor putea eventual raspunde pentru prejudiciile cauzate
de copilul minor in conditiile cerute pentru raspunderea pentru fapta proprie (art. 998-999 Cod civil).
3.2.4. Conditiile raspunderii parintilor pentru prejudiciile cauzate de copiii lor minori
Pentru angajarea raspunderii parintilor pentru faptele copiilor lor minori se cer indeplinite o serie de conditii generale
si speciale. Conditiile generale privesc existenta
si proba faptei ilicite a minorului, a prejudiciului suferit de victima si a raportului de cauzalitate intre fapta ilicita a
minorului si prejudiciul produs. Nu se cere conditia ca minorul sa fi actionat cu vinovatie. Daca victima doreste sa
angajeze atat raspunderea minorului, cat si raspunderea parintilor acestuia, trebuie sa faca si dovada culpei minorului.
De indata ce aceste dovezi au fost facute, pot fi invocate si cele trei prezumtii legale: existenta faptei ilicite a
parintilor constand in neindeplinirea corespunzatoare a indatoririlor parintesti, existenta raportului de cauzalitate
dintre aceasta fapta si comiterea de minor a faptei prejudiciabile si existenta culpei parintilor pentru indeplinirea
necorespunzatoare a indatoririlor parintesti.
Totodata sunt necesare alte doua conditii speciale: copilul sa fie minor si sa locuiasca cu parintii sai.
Prima conditie, a minoritatii copilului, trebuie sa existe la momentul savarsirii faptei. Parintii nu raspund daca
minorul dobandeste capacitatea de exercitiu inainte de varsta de 18 ani. Ei nu raspund nici pentru faptele copilului
major, lipsit de discernamant si pus sub interdictie judecatoreasca. in aceasta ipoteza, parintii vor putea raspunde
pentru fapta proprie, potrivit art. 998-999 Cod civil. in ce priveste conditia ca minorul sa locuiasca la parinti sai,
distingem intre mai multe situatii. De regula, locuinta minorului coincide cu domiciliul sau legal. Precizam ca,
potrivit art. 100 alin. 1 din Codul familiei, Copilul minor locuieste cu parintii sai", iar potrivii art. 14 alin. 1 din
Decretul nr. 31/1954, domiciliul minorului este la parintii Sal SaU la acela dintre parinti la care locuieste in mod

23

statornic". Cand aceste domicilii nu coincid, ca urmare a incredintarii minorului unei terte persoane, se va avea in
vedere locuinta si nu domiciliul minorului, care ramane tot la parintii sai.
in general se porneste de la premisa ca ceea ce intereseaza este locuinta pe care legea o stabileste pentru minori, chiar
daca in fapt minorul nu ar avea acea locuinta.
Daca copilul fuge de casa, parintii nu pot invoca propria vina spre a se exonera de raspundere, intrucat trebuie sa
depuna toata diligenta pentru readucerea minorului la locuinta lui, astfel ca raspunderea lor va fi angajata.
Daca minorul a parasit locuinta fara voia parintilor si in timp ce era fugit a savarsit o fapta cauzatoare de prejudicii,
parintii vor raspunde delictual, in temeiul culpei in supravegherea, educarea si cresterea minorului.
Cand minorul se afla temporar in vizita la rude sau la prieteni, raspunderea parintilor nu este inlaturata.
Daca minorul este internat in spital si in aceasta perioada comite fapte ilicite cauzatoare de prejudicii, majoritatea
doctrinei sustine culpa parintilor, pe prezumtia carentei in educatia acordata minorului, inlaturand lipsa temporara a
locuintei comune.
in situatia in care minorul se afla internat intr-o scoala de munca si reeducare si fuge de acolo, vagabondand, daca
savarseste faptei ilicite, prejudiciabile, parintii raspund pe temeiul carentelor in educarea si cresterea copilului.
Daca la data savarsirii faptei ilicite de catre minor parintii se aflau in executare unei pedepse privative de libertate ori
erau arestati preventiv, parintii sunt exonerati.
intrucat se aflau in imposibilitate de a supraveghea minorul. Cu toate acestea, unii autori retin culpa parintilor,
intrucat nu au acordat o educatie corespunzatoare minorului, care ar fi prevenit savarsirea unei fapte ilicite cauzatoare
de prejudicii.
In situatia cand parintii nu au locuinta comuna, fiind divortati, despartiti in fapt etc, in principiu, urmeaza a raspunde
pentru faptele minorului parintele caruia acesta a fost incredintat. Totusi, cand minorul se afla temporar la celalalt
parinte si savarseste o fapta prejudiciabila, acesta va raspunde in temeiul art. 998-999 Cod civil, impreuna cu
parintele caruia i~a fost incredintat minorul1.
3.2.5. inlaturarea prezumtiilor legale privind raspunderea parintilor pentru
prejudicii cauzate de copiii lor minori
Tripla prezumtie de raspundere a parintilor pentru faptele prejudiciabile ale copiilor lor minori instituita de art. 1000
alin. 2 poate fi inlaturata in conditiile prevazute de art. 1000 alin. 5 care dispune ca parintii sunt aparati de raspundere
dacaprobeaza ca n-au putut impiedica faptul prejudiciabilu.
In consecinta, pentru a se exonera de raspundere, parintii trebuie sa rastoarne prezumtia de culpa in supraveghere,
educare si crestere. Obiectul probei trebuie sa fie acela ca parintii si-au indeplinit ireprosabil indatoririle ce le
reveneau si ca nu se poate retine o conexiune cauzala intre modul cum si-au indeplinit indatoririle parintesti si iapta
prejudiciabila comisa de minor. Eventual, parintii pot proba existenta unui fapt exterior copilului, pentru care nu sunt
tinuti a raspunde, care a determinat cauza savarsirii faptei prejudiciabile (caz de forta majora, caz fortuit, fapta unui
tert) sau lipsa de discernamant a minorului.
3.2.6. Efectele raspunderii parintilor pentru prejudiciile cauzate de copiii lor minori
Parintii raspund integral pentru fapta copiilor minori.
Daca minorul a implinit 14 ani, victima se poate indrepta fie impotriva minorului, fie impotriva parintelui, fie
impotriva ambilor, care vor raspunde solidar.
Parintele care a reparat prejudiciul cauzat de minor are actiune in regres impotriva acestuia pentru recuperarea a ceea
ce a platit pentru el.
Raspunderea pentru prejudicii cauzate de animale
Aceasta raspundere este instituita de art. 1001 Cod civil, care prevede ca proprietarul unui animal, sau acela care se
serveste de dansul, in cursul serviciului, este responsabil de prejudiciul cauzat de animal, sau ca animalul se afla in
paza sa, sau ca a scapat".
Se poate observa ca paznicul juridic al animalului este prezumat in culpa absoluta, textul de lege neacceptand proba
contrarie.
4.1.2. Domeniul de aplicatie a raspunderii pentru prejudicii cauzate de animale
Raspunderea instituita de art. 1001 Cod civil este in sarcina paznicului juridic
al animalului, pentru prejudiciul produs de animalul aflat in paza sa juridica.
Din analiza textului de lege deducem ca este vorba de animale care pot fi apropriate intr-o forma juridica si care pot fi
supravegheate, ceea ce rezulta din cuvintele proprietarul" animalului si cel care se foloseste de acesta". in
consecinta, este vorbade animale domestice si de animalele salbatice captive din gradinile zoologice, circuri etc.
Sunt asimilate acestora si animalele salbatice din rezervatiile ori din parcurile de vanatoare inchise, daca fapta
pagubitoare s-a produs in interiorul rezervatiei ori parcului, nu insa si in cazul cand prejudiciul s-a produs de animale
iesite din incinta rezervatiei sau parcului2.

24

Nu intra sub incidenta art. 1001 animalele salbatice care traiesc in stare de libertate ori cele iesite din rezervatii ori
parcuri.
Daca acestea au produs prejudicii, raspunderea cade in sarcina inspectoratelor silvice, daca se face dovada
raspunderii instituite de art. 998-999 Cod civil. Culpa nu se prezuma, ci trebuie probata de victima, in sensul ca
personalul silvic nu si-a indeplinit atributiile privind gospodarirea vanatului.
Raspunderea pentru prejudiciul produs de animal revine persoanei care are paza juridica a acestuia, in momentul
producerii prejudiciului.
Paza juridica deriva din dreptul de a folosi animalul, drept care implica prerogativa de comanda, de directie si
supraveghere a animalului. in aceasta situatie se gaseste proprietarul animalului ori persoana caruia posesorul i-a
transmis folosinta animalului, de exemplu in temeiul uzufructului, al unui contract de locatiune sau de comodat etc.
Calitatea de paznic juridic o au si hotul sau gasitorul animalului.
Paza juridica a animalului, desi poate fi transmisa altor persoane, pana la proba contrarie se prezuma ca apartine
proprietarului.
Paza juridica nu se confunda cu paza materiala, care nu implica dreptul titularului de a se folosi de animalul respectiv.
Depozitarul animalului are paza materiala si nu raspunde de prejudiciile cauzate de animal, deoarece nu are si
folosinta animalului.
Paza juridica poate coexista cu paza materiala, potrivit art. 1001 Cod civil.
Daca animalul a fost furat, raspunderea pentru prejudiciile cauze de animal revin uzurpatorului, care are puterea de
directie asupra animalului si care este altceva decat paza materiala (solutie prin asemanare cu raspunderea in cazul
furtului lucrului).
4.1.3. Fundamentarea raspunderii pentru prejudicii cauzate de animale
intr-o prima opinie, se considera ca raspunderea pentru prejudiciile cauzate de
animale se fondeaza pe o prezumtie de culpa in supravegherea animalului instituita de art. 1001 Cod civil.
Potrivit acestei idei, in sarcina celui ce are paza juridica exista o obligatie de a supraveghea animalul pentru a nu
cauza pagube unor terti. Cauzarea pagubei face dovada ca nu s-a exercitat obligatia de supraveghere si, prin urmare,
ea este nu numai prezumata, ci si dovedita.
Elementul esential al fundamentarii raspunderii este paza juridica a animalului, astfel ca, intr-o alta opinie, s-a
considerat ca fundamentul raspunderii se gaseste in ideea de risc, care presupune ca cel care trage foloasele de pe
urma animalului trebuie sa suporte si riscul, adica efectele pagubitoare.
Alti autori considera ca aceasta raspundere trebuie fondata pe ideea de garantie, in sensul de garantie privitoare la
comportamentul general al animalului, care, supravegheat, nu produce prejudicii.
4.1.4. Conditiile raspunderii
Victima prejudiciului va trebui sa faca dovada ca prejudiciul a fost produs de animal si ca acesta se afla in paza
juridica a persoanei de la care pretinde despagubiri. Paznicul juridic va fi exonerat de raspundere daca probeaza ca: prejudiciul s-a datorat faptei victimei;
-prejudiciul s-a datorat faptei unui tert pentru care paznicul juridic nu este tinut a raspunde;
- prejudiciul s-a datorat existentei unui caz de forta majora. Cazul fortuit nu exonereaza de raspundere1.
4.1.5. Efectele raspunderii
Victima are dreptul sa pretinda despagubiri de la paznicul juridic, in temeiul raspunderii instituite de art. 1001 Cod
civil. Victima se poate indrepta, la alegerea sa. si impotriva celui ce are paza materiala, insa in temeiul raspunderii
instituite de art. 998-999 Cod civil.
Paznicul juridic care a despagubii victima are actiune in regres impotriva ceiui ce are paza materiala, ori a celui din
vina caruia animalul a fost in situatia de a produce prejudiciul.
Raspunderea pentru prejudicii cauzate de lucruri in general
Aceasta raspundere este instituita prin de art. 1000 alin. 1 Cod civil, potrivii caruia suntem asemenea responsabili de
prejudiciul cauzat prin fapta persoanelor pentru care suntem obligati a raspunde sau de lucrurile ce sunt in paza
noastra".
Considerat o simpla introducere la raspunderea pentru fapta altuia, acest text a fost interpretat la inceputul secolului
Xa o forma de raspundere civila delictuala distincta, sub influenta dezvoltarii masinismului si a inmultirii cauzelor de
prejudici: cauzate de lucruri.
4.3.2. Domeniul de aplicatie a raspunderii instituite de art. 1000 alin. 1
Raspunderea instituita de art. 1000 alin. 1 Cod civil priveste prejudiciile cauzate
de lucruri in general. Prin lucru trebuie sa intelegem lucruri neinsufletite, mobile si imobile, cu sau fara dinamism
propriu.

25

Nu intra in categoria aceasta acele lucruri pentru care exista reglementari speciale, precum edificiile, navele,
aeronavele, instalatiile nucleare etc, lucrurile care inca nu au fost apropriate de nimeni si, deci, nu se afla in paza
juridica a cuiva (aerai, lumina solara, radiatiile naturale) si nici acelea folosite de o persoana pentru a cauza o fapta
ilicita cu intentie.
Aceasta raspundere este aplicata in cazuri precum: accidente de circulatie, explozii, accidente cauzate de surpari,
prabusirea unor obiecte, caderea ghetii de pe acoperis ori a unor obiecte din balcoane etc.
Dispozitia inscrisa in art. 1000 alin. 1 prevede raspunderea lucrurilor ce le avem sub paza", ceea ce inseamna ca
raspunzator pentru prejudiciul produs de lucru va fi paznicul juridic al acestuia. in materie conteaza doar paza
juridica a lucrului, nu si paza sa materiala. Paza juridica apartine persoanei fizice sau juridice care are puterea
folosintei, controlul si supravegherea asupra lucrului.
Aceasta paza decurge, de obicei, dintr-un drept care confera paznicului juridic autoritatea, puterea, independenta de
decizie, control si supraveghere asupra lucrului, drept care presupune obligatia corelativa de a preveni producerea
oricarui prejudiciu prin intermediul lucrului. Paza juridica nu presupune un contact nemijlocit cu lucrul. Cand lucrul
este furat, puterea de directie trece asupra hotului, care detine pozitia paznicului juridic si va raspunde delictual.
Paza juridica nu se confunda cu paza materiala. Aceasta din urrna consta in puterea de decizie, control, supraveghere,
exercitata insa sub autoritatea paznicului juridic. Paznicul material nu exercita autoritatea, controlul si supravegherea
lucrului in mod independent, ci se subordoneaza paznicului juridic.
in literatura juridica s-a subliniat ca pentru angajarea raspunderii este suficient ca paznicul juridic sa pastreze lucrul
in serviciul sau si sa aiba doar o directie intelectuala asupra lui. El nu trebuie sa se gaseasca intr-un contact material
direct si nemijlocit cu lucrul. Un asemenea contact este caracteristic pazei materiale1
In ce priveste persoana care are calitatea de paznic juridic al lucrului, in doctrina si practica s-s subliniat ca aceasta
calitate revine in primul rand proprietarului lucrului, care dispune de atribute depline pentru stapanirea lucrului. Mai
mult, se considera ca in persoana proprietarului opereaza o prezumtie relativa de paza juridica a lucrului1. Aceasta
prezumtie poate fi rasturnata prin proba contrara, dovedindu-se ca la momentul producerii prejudiciului lucrul se afla
in paza juridica legitima sau nu a unei alte persoane.
Calitatea de paznic juridic nu inceteaza prin neuz, prin pierderea sau abandonarea lucrului, astfel ca, atata timp cat o
alta persoana nu a dobandit autoritatea, puterea, independenta de directie, control, supraveghere, proprietarul va
raspunde de prejudiciile cauzate de lucru.
Cand lucrul se afla in indiviziune, devalmasie sau coproprietate, raspunderea coproprietarilor pentru prejudiciile
cauzate de lucru va fi solidara. Prezumtia de paza juridica a unora dintre coproprietari va putea fi inlaturata daca fac
proba ca numai unul sau unii dintre coproprietari au exercitat in fapt puterea de directie, supraveghere, control asupra
lucrului in momentul producerii prejudiciului.
Prezumtia de paza juridica opereaza si in persoana titularilor unor drepturi reale asupra lucrului, care le confera
atributele reale ale proprietarului (uzufructul, uzul, abi tati a, superficia, servitutea aparenta, creditorul gajist etc.),
precum si in persoana posesorului.
in situatia in care paza juridica a lucrului se transmite altei persoane prin acte juridice (inchiriere, comodat,
antrepriza, contract de transport, de arenda, de concesiune etc), se produce o scindare a acesteia intre proprietar si
detentorul precar; paza structurii lucrului revine proprietarului, paza juridica a folosintei revine detentorului precar. in
consecinta, raspunderea va fi angajata, dupa caz, in sarcina proprietarului (cand prejudiciul se datoreaza unor vicii de
structura) sau detentorului precar (cand prejudiciul este cauzat datorita modului de utilizare, pastrare etc).
in ce priveste prejudiciile cauzate de lucruri, acestea sunt acele situatii cand fapta omului a fost prezenta, dar rolul
lucrului a fost determinant in cauzarea prejudiciului, chiar daca bunul se afla sau nu in miscare, ori era sau nu in
contact material cu bunul caruia i-a cauzat prejudiciul.
Prevederile art. 1000 alin. 1 pot fi invocate de orice persoana sau de succesorii sai care au suferit prejudicii cauzate
de lucruri.
Sfera acestei categorii de persoane se impune a fi nuantata2. Astfel, in cazul coliziunii de autovehicule, calitatea de
paznic juridic se suprapune celei de victima. Fiecare participant la coliziune a cauzat altui participant un prejudiciu,
iar, la randul sau, a suferit un prejudiciu. Daca asupra faptului ca raspunderea paznicilor juridici este solidara nu
exista discutii, in ce priveste modul cum se va repartiza sarcina reparatiei s-au formulat mai multe opinii.
intr-o opinie, s-a propus insumarea tuturor prejudiciilor ihtr-o masa globala, impartita ulterior in parti egale intre
paznicii juridici. Solutia este criticabila pentru lipsa de temei si inechitatile pe care le-ar crea.
intr-o alta opinie s-a propus ca fiecare paznic juridic sa suporte propriul sau prejudiciu, daca nici unul nu dovedeste
culpa exclusiva a celuilalt. Solutia este rationala si eficienta, gasindu-si aplicare in practica juridica si fiind in masura
sa sporeasca prudenta participantilor la trafic.

26

intr-o a treia opinie s-a propus ca fiecare paznic juridic participant la coliziune sa suporte despagubirea integrala a
prejudiciului pe care propriul sau vehicul 1-a cauzat celuilalt. Aceasta solutie se considera a avea temei in chiar
dispozitiile art. 1000 alin. 1 si ca ar fi in masura sa sporeasca prudenta participantilor la trafic.
in cazul in care intre paznicul juridic si victima a existat un contract prin care victima a dobandit folosinta lucrului ce
a cauzat prejudiciul (chiriasul, comodatarul, transportatorul etc), repararea prejudiciului se va face potrivit regulilor
instituite de art. 1000 alin. 1 si nu dupa regula raspunderii contractuale numai cand s-a produs vatamarea corporala
sau moartea victimei, in celelalte cazuri vor fi aplicate regulile raspunderii contractuale. Raspunderea
transportatorilor va fi tot contractuala, daca prin clauza expresa aveau obligatia garantarii securitatii persoanelor pe
care le transportau1.
Daca lucrul a cauzat prejudiciul cu ocazia efectuarii unui serviciu gratuit sau benevol de catre paznicul sau juridic in
favoarea victimei, opinia dominanta considera ca victima poate invoca raspunderea paznicului juridic instituita de art.
1000 alin. 1 care creeaza o situatie mai favorabila decat invocarea raspunderii instituite de art. 998999
Cod civil.
Cand prejudiciul a fost cauzat victimei de folosirea clandestina a lucrului aflat in paza juridica a altei persoane,
angajarea raspunderii paznicului juridic poate fi facuta ca raspunderea pentru fapta proprie cu luarea in considerare a
culpei victimei.
4.3.3. Fundamentarea raspunderii pentru prejudiciile cauzate de lucruri Fundamentarea raspunderii pentru prejudicii
cauzate de lucruri instituita de art.
1000 alin. 1 Cod civil are o deosebita importanta pentru practica si doctrina juridica,
fiind in masura sa modifice atat sfera persoanelor a caror raspundere este antrenata,
cat si proba existentei conditiilor raspunderii.
Art. 1000 alin. 1 Cod civil fondeaza raspunderea pentru prejudicii cauzate de lucruri ca o raspundere subiectiva,
intemeiata pe o prezumtie de culpa in supraveghere a paznicului juridic al lucrului. Aceasta prezumtie a fost
considerata initial a avea caracter relativ, astfel incat paznicul juridic al lucrului o putea inlatura cu proba contrarie,
lipsind victima de reparatia prejudiciului.
Ulterior, s-a considerat ca prezumtia de culpa in supraveghere a paznicului juridic are caracter absolut, astfel ca nu
poate fi rasturnata prin proba contrarie, iar paznicul juridic se poate exonera de raspundere numai dovedind existenta
fortei majore, a faptei unui tert ori a victimei1.
intr-o alta opinie, raspunderea paznicului juridic pentru prejudiciile cauzate de lucruri are un temei obiectiv, bazat pe
ideea de risc sau pe ideea de garantie, care exclude culpa dovedita sau prezumata a paznicului juridic.
Astfel, s-a sustinut ca raspunderea pentru lucruri se explica pe ideea de risc" in sensul ca cel ce profita de foloasele
unui lucru trebuie sa suporte si riscul repararii prejudiciului cauzat altor persoane de catre lucru. Altfel spus, acolo
unde este castigul trebuie sa fie si riscul suportarii pagubei. Aceasta teorie nu este in masura sa explice angajarea
raspunderii pentru prejudicii cauzate de lucruri care nu aduc profit si nici prejudicii ale caror cauze nu sunt cunoscute
si dovedite, precum in cazul coliziunii de autovehicule.
Alti autori au sustinut ca temeiul obiectiv al raspunderii paznicului juridic al lucrului trebuie sa fie ideea de garantie
privind riscul de activitate. Potrivit acestei opinii, se sustine ca legea impune tuturor obligatia de a garanta celorlalti
repararea prejudiciilor cauzate lor de lucrurile ce le avem sub paza, si aceasta datorita riscului de activitate pe care
paznicul juridic al lucrului trebuie sa-1 suporte, intrucat prejudiciul este cauzat prin extinderea propriei sale activitati,
prin intrebuintarea de lucruri2. Este vorba, deci, de o garantie pentru comportamentul lucrului" care angajeaza o
raspundere directa a paznicului juridic.
4.3.4. Conditiile raspunderii pentru prejudicii cauzate de lucruri Angajarea raspunderii paznicului juridic pentru
prejudiciul cauzat de lucruri aflate sub supravegherea sa presupune dovada existentei urmatoarele conditii generale:
existenta unui prejudiciu;
existenta actiunii lucrului;
existenta raportului de cauzalitate intre actiunea lucrului si prejudiciu. Acest raport nu exista atunci cand
prejudiciul este consecinta faptelor omului, lucrul fiind doar instrumentul utilizat pentru savarsirea faptei ilicite.
Totodata, victima prejudiciului trebuie sa dovedeasca existenta uor conditii speciale: aceea ca lucrul se afla in paza
juridica a persoanei de la care se pretinde reparatia si aceea ca prejudiciul a fost cauzat de acel lucru.
Calitatea de paznic juridic nu trebuie dovedita, intrucat deriva din prezumtia de paza instituita in posesia
proprietarului lucrului ori a titularului unui alt drept patrimonial (real sau de creanta). Prezumtia fiind relativa, poate
fi rasturnata prin proba contrara. Cauzarea unui prejudiciu de catre un anumit lucru constituie un fapt juridic ce poate
fi dovedit prin orice mijloc de proba admis de lege.
De indata ce au fost facute probele aratate, toate celelalte elemente ale raspunderii sunt prezumate.
4.3.5. Cauze de exonerare de raspundere pentru prejudiciile cauzate de lucruri Paznicul juridic se va putea exonera de
raspundere numai daca va face dovada uneia din urmatoarele cauze de exonerare:

27

fapta victimei insesi;

fapta unei terte persoane pentru care proprietarul nu este tinut a raspunde;
existenta cazului de forta majora nu si a cazului fortuit.
in ce priveste interventia faptei victimei, practica judecatoreasca a precizat ca numai fapta grava a victimei este
exoneratoare de raspundere pentru paznicul unui lucru care a produs prejudicii. Asadar, fapta victimei trebuie sa aiba
caracterul fortei majore, adica sa fie neprevazuta pentru pazitor si de nebiruit. Asta inseamna ca paznicul juridic al
lucrului nu se putea astepta la interventia victimei, iar cand ea a intervenit, nu a putut evita producerea pagubei.
Victima nu trebuie sa fi fost ea insasi in culpa pentru ca fapta sa devina exoneratoare pentru paznicul juridic. Tocmai
de aceea se admite ca victima poate fi si un minor, un debil ori o persoana fara discernamant1.
Tot astfel stau lucrurile si in cazul interventiei faptei unui tert. Fapta tertului trebuie sa aiba caracterul unei forte
majore, sa se manifeste ca o imprejurare externa si invincibila, fara relatie cu lucrul care a cauzat dauna.
Practica a precizat ca exonerarea intervine chiar daca persoana tertului ramane necunoscuta2.
in ce priveste interventia fortei majore, doctrina si practica au precizat ca are caracter exonerator numai forta majora,
nu si cazul fortuit.
ifrta majora este definita ca reprezentand un eveniment, un fenomen natural sau artificial, exterior, cu caracter
extraordinar, imprevizibil si de nebiruit.
Evenimentul trebuie sa fie imprevizibil, atat in producerea, cat si in efectele sale. Domeniul imprevizibilitatii se
refera la evenimente care, desi se pot produce, sunt, totusi, prin raritatea lor intr-un anumit loc, extraordinare.
Imprevizibilitatea se deosebeste de previzibil cu ajutorul unui criteriu de norrnalitate. Cutremurul, inundatia,
alunecarile de teren, nu au caracterul fortei majore in regiunile unde aceste calamitati constituie o stare normala.
Totodata, se cere ca evenimentul sa fie invincibil, irezistibil, in sensul ca la nivelul actual al stiintei el este pentru
oricine o forta de nebiruit si nu numai pentru paznicul juridic3.
De asemenea, evenimentul trebuie sa fie exterior lucrului. intrunesc aceasta cerinta evenimente straine de vointa
omului, cum sunt cutremurul, inundatia, trasnetul etc, dar si evenimentele provocate de oameni, cum sunt faptele de
razboi.
In sfarsit, un ultim caracter al fortei majore este acela de a fi neimputabil. Ea nu trebuie sa fie datorata faptei
culpabile a celui care o invoca si nici sa fie conditionata de acea fapta.
Se poate spune, deci, ca forta majora este o imprejurare externa, cu caracter exceptional, fara relatie cu lucrul care a
provocat dauna, absolut invincibila si imprevzibila.
Daca forta majora a fost singura cauza a prejudiciului, ea il exonereaza total pe paznicul juridic. Daca forta majora a
fost numai una din pluralitatile de cauze ale prejudiciului, ea nu este exoneratoare de raspundere1.
4.3.6. Efectele raspunderii pentru prejudicii cauzate de lucruri
Victima prejudiciului este indreptatita sa ceara si sa obtina despagubiri de la
paznicul juridic al lucrului in temeiul art. 1000 alin. Cod civil, Victima se poate indrepta
direct si impotriva paznicului material, dar in temeiul raspunderii instituite de art.
998-999 Cod civil, ori impotriva ambilor.
Daca paznicul juridic a despagubit victima, el are actiune in regres impotriva
paznicului material.
Raspunderea ruina edificiului
Raspunderea pentru ruina edificiului este instituita prin art. 1002 Cod civil, care dispune ca proprietarul unui
edificiu este responsabil pentru prejudiciul cauzai prin ruina edificiului, cand ruina este urmarea lipsei de intretinere,
sau a unui viciu de constructie".Potrivit dispozitiei aratate, culpa proprietarului se prezuma, nefiind admisa proba
contrarie
Raspunderea instituita de art. 1002 Cod civil este in sarcina proprietarului edificiului, care prin neintretinere sau viciu
de constructie produce o dauna unei persoane fizice sau juridice. Este asimilat proprietarului si superficiarul.
Proprietarul raspunde chiar si atunci cand edificiul se afla in stapanirea altei persoane, in temeiul unui drept real de
creanta, uzufruct, abitatie, locatie, comodat ac.
Prin edificiu intelegem orice lucrare realizata de om prin folosirea de materiale care se incorporeaza solului, devenind
imobil prin natura sa.
Lucrarile provizorii, care nu sunt fixate la sol, si imobilele prin destinatie nu sunt edificii, Tot astfel, nu sunt edificii
stancile, arborii2.
Prin ruina edificiului intelegem daramarea completa ori dezagregarea materialului din edificiu.
Nu se incadreaza in aceasta notiune demolarea voluntara, daramarea provocata de incendiu ori de proasta functionare
a unui aparat etc.

28

Ceea ce este esential pentru a se invoca raspunderea instituita de art. 1002 este ca ruina sa fie urmare a lipsei de
intretinere ori a unui viciu de constructie.
Raspunderea revine proprietarului edificiului sau superficiarului. Nu intereseaza cine are paza materiala sau juridica
(de exemplu, locatarul), ori cine este constructorul, arhitectul etc.
in caz de coproprietare ori devalmasie, raspunderea coproprietarului este solidara.
Desi sunt asimilati calitatii de paznic juridic, uzufructuarul, cel ce are dreptul de administrare sau folosinta a
edificiului nu vor raspunde pentru ruina edificiului, raspunderea revenind numai proprietarului.
4.2.3. Fundamentarea raspunderii pentru ruina edificiului
Aceasta raspunderea este fondata pe ideea de culpa a proprietarului care nu a -upravegheat starea edificiului si nu a
luat masurile corespunzatoare.
Daca ruina este urmare a viciului de constructie, este vorba de raspunderea proprietarului pentru fapta altuia.
O alta opinie fondeaza raspunderea pe ideea unei prezumtii de culpa absoluta ce ar putea fi inlaturata numai prin
dovedirea altei cauze decat lipsa de intretinere sau viciu de constructie.
4.2.4. Conditiile raspunderii pentru ruina edificiului
Pentru a invoca raspunderea prevazuta de art. 1002 Cod civil, victima trebuie sa faca dovada existentei elementelor
generale ale raspunderii, precum si a urmatoarelor conditii speciale:
prejudiciul a fost cauzat de ruina edificiului;
ruina sa fi fost urmarea lipsei de intretinere ori a unui viciu de constructie. Proprietarul nu poate inlatura
raspunderea dovedind ca a luat masurile necesare
pentru asigurarea intretinerii ori pentru prevenirea viciilor de constructie. El se poate exonera de raspundere daca face
dovada existentei urmatoarelor cauze de exonerare:
fapta victimei insesi;
fapta unui tert pentru care proprietarul nu este tinut sa raspunda;
cazul de forta majora, nu insa si cazul fortuit.
4.2.5. Efectele raspunderii pentru ruina edificiului
Daca victima prejudiciului face dovada existentei conditiilor aratate, proprietarul edificiului va fi tinut sa plateasca
toate despagubirile pentru prejudiciului cauzat. Proprietarul care a platit despagubirea are drept de regres contra:
vanzatorului de la care a cumparat edificiul, pe temeiul obligatiei de garantie a vanzatorului pentru viciile ascunse ale
lucrului; impotriva locatarului constructiei, pe temeiul contractului de locatiune, daca ruina edificiului s-a datorat
neefectuarii reparatiilor de catre locatar, si impotriva constructorului sau proiectantului, in temeiul contractului de
antrepriza ori de proiectare, pentru viciile ascunse ale edificiului, care au cauzat ruina.

CONTRACTUL DE VANZARE CUMPARARE

in temeiul art. 1294 Cod civil rezulta ca vanzarea-cumpararea este un contract prin care una dintre parti, numita
vanzator, stramuta proprietatea unui bun al sau asupra celeilalte parti, numita cumparator, care se obliga in schimb a
plati vanzatorului pretul lucrului vanduf.
Desi acest text are in vedere doar transmiterea proprietatii, tot contract de vanzare-curnparare este si cel prin care se
instraineaza un drept real (de pilda, de superficie), un drept de creanta, un drept din domeniul proprietatii individuale,
sau chiar o mostenire.
In schimb, nu pot forma obiect al contractului de vanzare-cumparare drepturile nepatrimoniale si cele patrimoniale
care au un caracter strict personal (dreptul real de uz - art. 571 Cod civil, dreptul de abitatie al sotului supravietuitor art. 4 din Legea nr. 319/1944, dreptul de clientela in cazul liberilor profesionisti etc.) sau care sunt prevazute de legi
ori sunt contractate (sau constituite prin acte unilaterale) intuitu personae (dreptul de intretinere, la salariu, la pensie
etc).
1.2. Caractere juridice
Din definitia data mai sus rezulta caracterele contractului de vanzare-cumparare: a) este un contract bilateral
(sinalagmatic), intrucat prin incheierea sa da nastere la obligatii reciproce intre parti, fiecare din contractanti fiind in
acelasi timp si creditor si debitor unul fata de celalalt. Astfel, vanzatorului ii revine obligatia de a preda

29

iucrul care formeaza obiectul vanzarii-cumpararii si de a-1 garanta pe cumparator, iar cumparatorului ii revine
obligatia de a plati pretul;
b)
este un contract cu titlu oneros, deoarece fiecare parte contractanta urmareste .in avantaj patrimonial, adica
primirea unui echivalent in schimbul prestatiei la care se obliga. Vanzatorul urmareste sa primeasca pretui, iar
cumparatorul sa primeasca bunul cumparat in schimbul pretului;
c)
este un contract comutativ, deoarece existenta si intinderea obligatiilor reciproce este cunoscuta de parti din
momentul incheierii contractului si nu depinde de un eveniment viitor, incert si posibil, ca in cazul contractelor
aleatorii;
d)
este un contract, in principiu, consensual, putand fi incheiat prin simplul acord de vointa al partilor, fara a mai
fi nevoie de indeplinirea vreunei formalitati sau ca in momentul incheierii contractului pretul sa fie platit si lucrul
vandut sa fie predat. Aceasta este prevazuta expres de art. 1295 Cod civil: Vinderea este perfecta intre parti, si
proprietatea este de drept stramutata la cumparator, in privinta vanzatorului, indata ce partile s-au invoit asupra
lucrului si asupra pretului, desi lucrul inca nu se va fi predat si pretul nu se va fi numarat."
Principiul consensualitatii contractului de vanzare-cumparare nu se aplica in cazul in care legea dispune contrariul.
Astfel, conform art. 2 din Legea nr. 54/1998 privind circulatia juridica a terenurilor, acestea, indiferent daca sunt
situate intravilan sau in extravilan, pot fi instrainate prin acte juridice intre vii numai in forma autentica, sub
sanctiunea nulitatii absolute.
Au existat controverse in legatura cu faptul daca vanzarea-cumpararea unui autovehicul intre persoane fizice este un
contract consensual sau solemn.
insa, atata timp cat nu exista nici o prevedere legala care sa mentioneze in mod expres ca instrainarea prin vanzare a
autoturismelor se face in forma autentica, inseamna ca pentru transmiterea proprietatii va fi suficient un act sub
semnatura privata;
e)
este un contract translativ de proprietate, adica, o data cu realizarea acordului
de vointa (solo consensu) si independent de predarea bunului vandut, de plata pretului,
are loc nu numai incheierea perfect valabila a contractului, dar si transferul dreptului
de proprietate de la vanzator la cumparator (art. 1295 Cod civil).
Efectul translativ de proprietate se produce in baza contractului, de la data incheierii, numai daca sunt indeplinite
anumite conditii.
1)
Vanzatorul sa fie proprietarul lucrului vandut, iar contractul sa fie perfect valabil incheiat;
2)
Efectul translativ de proprietate se produce numai in cazul lucrurilor determinate individual. in cazul
bunurilor determinate generic, efectul translativ se produce numai din momentul individualizarii1, ceea ce se face de
obicei prin masurare, cantarire, selectie etc. in acest din urma caz nu se pune problema transferarii riscurilor, pentru
ca lucrurile de gen nu pier (genera non pereunt).
La fel se pune problema si in cazul obligatiilor alternative. Daca vanzarea are ca obiect un lucru dintre doua (sau mai
multe) determinate (certe), dar alternativ, proprietatea se transmite in momentul alegerii. Pana la acest moment, riscul
pieirii fortuite este suportat de catre vanzator. Prin urmare, daca piere unul din lucruri, el il datoreaza pe celalalt (art.
1030-1031 Cod civil). Daca ambele lucruri au pierit fara greseala debitorului, obligatia este stinsa (art. 1032 Cod
civil).
Daca cele doua obiecte sunt lucruri de gen (de exemplu, grau sau porumb), pentru a opera transferul proprietatii si a
riscurilor trebuie sa se procedeze la individualizarea propriu-zisa a acelui lucru.
3)
Trebuie ca partile, prin conventia lor, sa nu fi amanat transferul proprietatii pana Ia indeplinirea unei conditii
sau a unui termen1. Astfel de clauze pot fi prevazute de catre parti in contract, pentru ca regula instituita de art. 1295
Cod civil, dupa care transferul proprietatii are loc din momentul incheierii contractului, nu este imperativa si, deci,
poate fi inlaturata prin consimtamantul partilor.
4)
Lucrul vandut sa existe. in cazul vanzarii bunurilor viitoare (emptio venditio rei futurae), transferul poate
opera numai din momentul in care bunurile au fost confectionate sau terminate, in stare de a fi predate
cumparatorului.
Atunci cand se vinde o recolta viitoare, proprietatea se transmite din momentul in care recolta este gata de cules, daca
lucrul vandut si pretul lui sunt determinate. Daca vanzarea se face pe unitatea de masura, proprietatea se transmite in
momentul individualizarii prin masurare.
0
precizare se impune in legatura cu publicitatea imobiliara. Prin Legea nr. li
1996 s-a instituit un singur sistem de publicitate imobiliara, si anume acela al cartii
funciare, spre deosebire de trecut, cand existau doua sisteme de publicitate imobiliara2:
cel ai cartii funciare, reglementat de Legea nr. 115/1938, si cel de transcriptiuniinscriptiuni, prevazut de Codul de procedura civila.

30

Conform Legii nr. 7/1996, intre parti contractul produce efecte translative de proprietate, indiferent daca s-a procedat
sau nu la inscrierea imobilului in cartea funciara, in temeiul actului prin care s-a transmis dreptul de proprietate, dar
fata de terte persoane transmisiunea imobiliara va fi opozabila numai din momentul inregistrarii cererii de inscriere in
cartea funciara. Cererea de inscriere in cartea funciara se va depune la biroul de carte funciara al judecatoriei in a
carui raza teritoriala se afla situat imobilul.
in situatiile in care notarul public a intocmit un act prin care se transmite dreptul de proprietate asupra unui imobil,
are obligatia sa ceara, din oficiu, inscrierea in cartea funciara, in afara de situatia in care partea interesata si-a rezervat
de a depune diligentele necesare pentru inscriere.
Acest sistem de inscriere a titlurilor ce au ca obiect drepturi reale are o functie de publicitate si opozabilitate
OBLIGATIILE CUMPARATORULUI
Cumparatorul are doua obligatii principale: de a plati pretul si de a lua in primire lucrul vandut. Daca nu s-a prevazut
altfel in contract, el suporta si cheltuielile vanzarii.
3.3.2. PLATA PRETULUI
a. Locul si data platii. Plata pretului este cea mai importanta obligatie a cumparatorului, prevazuta de art. 1361 Cod
civil: Principala obligatie a cumparatorului este de a plati la ziua si la locul determinat prin contract." in lipsa de
stipulatie contrara,
cumparatorul plateste pretul la locul si in momentul in care i se face predarea lucrului vandut (art. 1362 Cod civil).
Acest text deroga de la regulile generale prevazute de dreptul comun sub urmatoarele aspecte: potrivit dreptului
comun in materie de contracte, plata se face, in lipsa de stipulatie contrara, la domiciliul debitorului (art. 1104 Cod
civil), iar in materia vanzarii-cumpararii, la locul unde se face predarea lucrului (art. 1362 Cod civil) si. in lipsa de
termen, plata se poate cere imediat.
Daca cumparatorul are motive de a se teme de o evictiune, el are dreptul sa suspende plata pretului pana cand
vanzatorul va face sa inceteze tulburarea sau ii va da o cautiune, daca nu s-a prevazut ca pretul va fi platit si in
asemenea situatii.
b. Sanctiunea neplatii pretului. in cazul contractului de vanzare-cumparare, ca si in orice alt contract bilateral,
neexecutarea obligatiei de catre una dintre parti confera celeilalte parti posibilitatea de a invoca exceptia de
neexecutare sau de a cere fie executarea, fie rezolutiunea contractului.
Vanzatorul poate invoca exceptia de neexecutare (confundata cu dreptul de retentie. daca cumparatorul a devenit
proprietar inainte de invocarea ei), refuzand sa predea lucrul vandut, daca cumparatorul nu plateste pretul si nu
beneficiaza de un termen suspensiv (art. 1322 Cod civil). Atunci cand vanzatorul a acordat un termen pentru plata
pretului, se considera ca a renuntat la acest drept si nu va putea refuza predarea decat daca cumparatorul a decazut din
beneficiul termenului (art. 1025 Cod civil).
Vanzatorul poate cere si obligarea cumparatorului la executarea in natura a obligatiei, ceea ce este posibil atunci cand
debitorul este solvabil. Actiunea in plata pretului are un caracter personal si se prescrie in termenul general de 3 ani.
Vanzatorul nu este insa obligat sa ceara executarea silita. El poate invoca exceptia de neexecutare sau rezolutiunea
contractului.
El poate cere rezolutiunea (art. 1365 Cod civil), potrivit regulilor generale (art. 1021 si 1101 Cod civil), cu unele
precizari.
Astfel, in materia vanzarii de imobile, instanta nu poate acorda un termen de gratie daca vanzatorul este in pericol de
a pierde lucrul si pretul. Daca nu exista un asemenea pericol, instanta poate acorda un singur termen de gratie, la
expirarea caruia, daca tot nu se plateste pretul, se produce rezolutiunea de drept a contractului (art. 1366 Cod civii),
fara punere de intarziere.
Tot astfel, daca printr-un pact comitoriu expres s-a prevazut rezolutiunea de drept a contractului pentru neplata
pretului, ea se va produce fara interventia justitiei, insa numai dupa punerea in intarziere a cumparatorului (art. 1367
Cod civil).
Actiunea in rezolutiunea vanzarii este reala1, ceea ce inseamna ca urmareste nu persoana cumparatorului, ci chiar
bunul si, deci, poate fi intentata impotriva persoanei in mana carei se afla lucrul vandut. Rezolutiunea producandu-se
cu efect retroactiv, se rasfrange si asupra tertilor dobanditori de drepturi asupra lucrului vandut2. La acest principiu,
legea aduce anumite restrictii:
rezolutiunea ramane fara efect in contra autoritatilor publice;
rezolutiunea ramane fara efect in contra tertului adjudecator al imobilului vandut prin licitatie publica;
dreptul de a cere rezolutiunea pentru neplata pretului nu este opozabil tertului dobanditor de drepturi reale
asupra lucrului vandut, decat daca vanzatorul a indeplinit cerintele legii pentru conservarea privilegiului sau de
vanzator.
3.3.3. LUAREA IN PRIMIRE A LUCRULUI VANDUT

31

Cumparatorul are nu numai dreptul sa primeasca lucrul vandut, dar este obligat sa ia in primire lucrul vandut la
termenul stabilit in contract sau din ziua cand a fost pus in intarziere.
in caz de neexecutare, vanzatorul are dreptul sa ceara cumparatorului despagubiri pentru eventuale cheltuieli de
depozitare sau de transportare a bunului in alt loc si posibilitatea de solicita instantei obligarea cumparatorului la
executarea acestei obligatii (daune cominatorii).
in cazul produselor care se deterioreaza repede si a altor bunuri mobile, legea prevede rezolutiunea de drept a
contractului in favoarea vanzatorului si chiar fara punerea in intarziere a cumparatorului, dar numai daca in contract
s-a stabilit termenul ridicarii in favoarea vanzatorului (art. 1370 Cod civil) si daca nerespectarea termenului de
ridicare nu se datoreaza faptei sale.
Cumparatorul nu poate invoca aceasta rezolutiunea pentru a se elibera de obligatia de a plati pretul, cum nici
vanzatorul - daca a valorificat lucrul, vanzandu-1 unui tert - nu ar putea retine pretul incasat de la primul cumparator,
ca urmare a rezolutiunii (efectul retroactiv - principiul restitutio in integrum). El are insa dreptul la daune-interese
potrivit regulilor generale.
3.3.4. SUPORTAREA CHELTUIELILOR VANZARII
Conform art. 1305 Cod civil, cumparatorul este obligat, in lipsa de conventie contrara, sa plateasca cheltuielile
vanzarii (cheltuielile propriu-zise ale actului, de redactare a actului de vanzare-cumparare, de autentificare, taxe de
timbru etc).
Aceasta dispozitie vizeaza numai raporturile dintre parti. in raport cu tertii, ea nu este aplicabila, motiv pentru care nu
este opozabila statului, reprezentat prin administratia financiara, astfel incat fata de stat ambele parti raspund solidar
pentru plata taxelor.
Relatiile dintre parti sunt guvernate numai de clauzele contractuale si de art. 1305 Cod civil. Prin urmare, daca una
dintre parti (contrar obligatiilor contractuale dintre ele) suporta, in parte sau integral, anumite cheltuieli, va avea
actiune in regres impotriva celeilalte parti.
OBLIGATIILE VANZATORULUI
Obligatiile principale ale vanzatorului sunt:
sa predea lucrul vandut;
sa-1 garanteze pe cumparator contra evictiunii si contra viciilor (art. 1313 Coc civil).
3.2.2. PREDAREA LUCRULUI VANDUT
Prin predarea lucrului se intelege punerea lucrului la dispozitia cumparatorului (art. 1314-1334 Cod civil), obligatie
care se executa prin efectuarea de activitati sau fapte care sa confere posibilitatea pentru cumparator de a intra in
stapanirea lucrulur (art. 1315, 1316 Cod civil).
Obligatia predarii cuprinde indirect si obligatia de a conserva lucrul pana la termenul predarii (art. 1074 Cod civil). in
momentul in care se incheie contractul, cumparatorul are in vedere starea naturala a lucrului din momentul
contractarii (an. 1324 Cod civil) si este, deci, firesc ca vanzatorul sa aiba grija de lucrul vandut si sa raspunda de
culpa pentru neluarea masurilor de conservare a lucrului vandut pana la predare.
Predarea se face la locul unde se afla lucrul in momentul incheierii contractului (art. 1319 Cod civil). Aceasta regula
se aplica atunci cand obiectul vanzarii il formeaza un bun individual determinat, pentru ca, daca este vorba de lucruri
generice, predarea se face la domiciliul vanzatorului.
Cheltuielile de predare cad in sarcina vanzatorului, iar cele ale ridicarii de la locul predarii, in sarcina cumparatorului.
Predarea lucrului vandut este reglementata in mod amanuntit in mai multe texte (art. 1314-1435) din Cod civil, care
contin reguli generale cu caracter dispozitiv, de la care partile pot deroga prin conventia lor.
Trebuie aratat ca, din momentul cand a devenit proprietarul lucrului, cumparatorul are dreptul la fructe si la toate
accesoriile lucrului vandut (art. 1324-1325, 468 si urmatorul, 488, 1396 Cod civil).
in cazul neexecutarii obligatiei de predare a lucrului vandut de catre vanzator, cumparatorul poate invoca exceptia de
neexecutare (exceptio non adimpleti contrac-tus)3 sau poate cere fie rezolutiunea vanzarii, fie executarea silita a
contractului, afara de situatia cand predarea ar fi fost oprita de existenta unui caz de forta majora sau caz
fortuit. Cumparatorul are dreptul de a cere si daune pentru prejudiciul provocat prin faptul nepredarii la timp a
lucrului, din culpa vanzatorului1 (art. 1320-1321 Cod civil).
3.2.3. OBLIGATIA DE GARANTIE
In legatura cu obligatia vanzatorului de a asigura linistita posesiune a lucrului, art. 1377 Cod civil precizeaza ca
acesta raspunde catre cumparator de evictiune totala sau partiala a lucrului vandut, sau de sarcinile la care s-ar
pretinde supus acel obiect si care n-ar fi declarate la facerea contractului".
Reglementand obligatia de garantie pentru evictiune, Codul civil are in vedere, in special, evictiunea provenind de la
un tert. Dar aceasta obligatie opereaza cu atat mai mult daca evictiunea provine dintr-un fapt personal al vanzatorului.
Potrivit art. 1339 Cod civil, reprezinta un astfel de fapt orice act, anterior vanzarii, dar tainuit fata de cumparator, ori

32

ulterior vanzarii, dar neprevazut in contract, savarsit de catre vanzator ori succesorii sai universali sau cu titlu
universal de natura a-1 tulbura pe cumparator in linistita folosinta a lucrului, indiferent ca este vorba de o tulburare de
fapt sau de una de drept.
In cazul unei asemenea tulburari, cumparatorul poate invoca asa-numita exceptie de garantie": cine trebuie sa
garanteze pentru evictiune nu poate sa evinga (quem de eviciione tenet actio, evindem agentem repellit exceptio).
Obligatia de garantie fiind una patrimoniala, se transmite la moartea vanzatorului succesorului universal sau cu titlu
universal, insa ea nu poate fi opusa succesorilor cu titlu particular.
Evictiunea2 este definita ca pierderea totala sau partiala a proprietatii lucrului sau tulburarea cumparatorului in
exercitarea dreptului de proprietate, rezultand din valorificarea de catre un tert a unui drept asupra lucrului, drept care
exclude in tot sau in parte pe cel al cumparatorului3.
Conditiile obligatiei de garantie pentru evictiune
Vanzatorul este garant numai pentru tulburarea de drept rezultand din exercitarea de catre un tert a unui drept
concurand cu cel al cumparatorului.
Dreptul invocat de tertul evingator poate fi un drept real sau un drept de creanta.
Astfel, in ipoteza contractului de locatiune incheiat de vanzator cu data certa (opozabil cumparatorului), anterior
contractului de vanzare-cumparare a locuintei, locatarul poate invoca impotriva cumparatorului dreptul sau de
locatiune. Este evident ca daca vanzatorul nu a comunicat cumparatorului la data incheierii contractului de vanzarecumparare a locuintei despre existenta contractului de locatiune, el va raspunde pentru tulburarea exercitarii dreptului
de proprietate de catre tertul locatar care invoca dreptul sau de folosinta asupra locuintei ce a facut obiectul
contractului de vanzare-cumparare.
in cazul tulburarilor de fapt1, vanzatorul nu raspunde, intrucat cumparatorul se poate apara singur, prin mijloace
legale, precum actiunile posesorii.
Obligatia de garantie pentru evictiune sa aiba o cauza anterioara vanzarii. Pentru cauze ulterioare vanzarii, vanzatorul
nu raspunde, intrucat cumparatorul, in calitate de proprietar, trebuie sa se apere singur impotriva acestor fapte.
in schimb, in materia uzucapiunii desavarsite dupa actul vanzarii-cumpararii. vanzatorul nu raspunde, deci,
evictiunea nu poate fi imputata vanzatorului, deoarece cumparatorul devenit proprietar, avea posibilitatea sa intrerupa
curgerea prescriptiei achizitive. Vanzatorul raspunde numai daca uzucapiunea a fost desavarsita la data vanzarii.
Garantia contra evictiunii poate fi invocata numai in cazul necunoasterii pericolului evictiunii de catre cumparator.
Daca acesta a cunoscut pericolul evictiunii. inseamna ca si-a asumat riscul, si vanzatorul nu raspunde, contractul
capatand caracter aleatoriu. Sarcina probei cunoasterii cauzei evictiunii de catre cumparator incumba vanzatorului.
Daca cumparatorul este amenintat de evictiune, si in special daca este actionat in justitie de catre tert, el trebuie sa
ceara vanzatorului sa-si execute obligatia de a-1 apara contra eventualei evictiuni.
Obligatia de garantie pentru evictiune este o obligatie de a nu face", de a face" sau de a da", dupa cum evictiunea
nu s-a produs, este pe cale sa se produca sau s-a produs.
Atata timp cat evictiunea nu s-a produs, vanzatorul este tinut sa se abtina de la orice fapt care sa atraga posibilitatea
tulburarii cumparatorului in exercitarea prerogativelor dreptului de proprietate.
Daca evictiunea este pe cale sa se produca, vanzatorul are obligatia de a face", adica de a folosi toate mijloacele
pentru a-1 apara pe cumparator impotriva tertului evingator. in acest scop, cumparatorul este obligat sa-1 anunte pe
vanzator de pericolul producerii evictiunii, intrucat daca-1 neglijeaza, vanzatorul se poate apara, afirmand ca
evictiunea s-a produs pentru ca nu a fost instiintat.
Daca evictiunea s-a produs, vanzatorul are obligatia de a da", deci, ii revine obligatia de a plati pagubele suferite de
cumparator2.
in privinta efectelor evictiunii, legea face deosebire intre evictiunea totala si cea partiala.
a) Evictiunea totala. in acest caz, cumparatorul are dreptul la restituirea pretului platit, restituire care trebuie sa fie
integrala, indiferent de scaderea sau cresterea valorii lucrului, cu exceptia situatiei in care cumparatorul a tras vreun
folos din stricaciunile ce a cauzat lucrului, fapt ce-1 poate face pe vanzator sa ceara o reducere a pretului, echivalent
cu folosul realizat de cumparator*.
De asemenea, cumparatorul are dreptul la valoarea fructelor pe care a fost obligat sa le restituie tertului evingator
(daca dobandeste fructele in calitate de posesor de buna-credinta, nu se restituie); la restituirea cheltuielilor de
judecata atat ale procesului, din care a rezultat evictiunea, cat si ale actiunii in regres in contra vanzatorului; are
dreptul la daune-interese; legea precizeaza ca acesta daune constau in diferenta intre pretul platit si sporul de valoare
dobandit de lucru, de la data incheierii contractului si pana la data producerii evictiunii, indiferent din ce cauza s-a
produs sporul de valoare1 (cheltuielile necesare sau utile, sau spor de valoare dobandit fortuit prin scumpiri).
b) Evictiunea partiala?. Daca evictiunea este numai partiala, cumparatorul poate cere rezolutiunea contractului de
vanzare-cumparare numai daca evictiunea partiala este atat de importanta incat cumparatorul, daca ar fi putut sa

33

prevada evictiunea, nu ar fi cumparat. Ca urmare a rezolutiunii vanzarii, vanzatorul datoreaza tot ce este prevazut de
lege pentru evictiunea totala.
Daca cumparatorul nu cere rezolutiunea, are drepturi la valoarea partii pierdute prin evictiune (deci, nu la cota parte
corespunzatoare din pret, ci la partea corespunzatoare din valoarea lucrului la zi).
Garantia pentru evictiune poate fi modificata prin conventia partilor in sensul agravarii raspunderii vanzatorului, in
sensul raspunderii acestuia si pentru caz fortuit sau in sensul micsorarii sau inlaturarii complete a raspunderii
acestuia.
3.2.4. GARANTIA CONTRA VICIILOR LUCRULUI VANDUT
A. Notiune
Potrivit art. 1336 Cod civil, vanzatorul raspunde nu numai de linistita posesiune a lucrului vandut, ci si de viciile
acelui lucru.
Vanzatorul este raspunzator pentru viciile ascunse ale lucrului daca din cauza lor lucrul nu este bun de intrebuintat
potrivit destinatiei sale sau daca intrebuintarea sa este atat de micsorata, incat se poate presupune ca, daca i-ar fi
cunoscut viciile, cumparatorul nu l-ar fi cumparat sau nu ar fi platit pretul pe care 1-a dat (art. 1352 Cod civil).
Viciile ascunse sunt acele deficiente calitative ale bunului vandut care, existand in momentul predarii sale, nu i-aufost
cunoscute cumparatorului si nici nu puteau fi descoperite prin mijloace obisnuite de verificare, si care fac ca bunul sa
nu poata fi intrebuintat conform destinatiei sale sau ca intrebuintarea sa fie atat de micsorata, incat se presupune ca
cumparatorul nu-arfi contractat ori n-ar fi dat pe dansul ceea ce a dat, daca le-ar fi cunoscut.
BConditiile cerute pentru ca vanzatorul sa raspunda pentru viciile lucrului vandut
Pentru a se angaja raspunderea vanzatorului pentru viciile lucrului vandut, trebuie indeplinite urmatoarele conditii:
viciul sa fie ascuns. Potrivit legii, vanzatorul nu raspunde pentru viciile aparente ale lucrului si de care
cumparatorul a putut sa se convinga singur (art. 1353 Cod civil), in schimb, de viciile ascunse, vanzatorul raspunde
chiar daca nu le-a cunoscut, adica chiar daca a fost de buna-credinta, in afara de cazul in care s-ar fi stipulat ca nu
raspunde de ele.
viciul sa fi existat in momentul vanzarii1. Pentru viciile care au aparut dupa incheierea contractului, adica
atunci cand lucrul se defecteaza sau isi pierde calitatea din cauze ivite dupa vanzare, vanzatorul nu raspunde, intrucat,
prin efectul vanzarii, riscurile trec, o data cu dreptul de proprietate, asupra cumparatorului.
viciul sa fie grav, adica din cauza lui lucrul trebuie sa fie impropriu intrebuintarii dupa destinatie sau sa se
micsoreze intr-atat valoarea de intrebuintare, incat cumparatorul, cunoscand acest fapt, nu ar fi cumparat sau ar fi
platit un pret mai mic.
Asadar, nu orice deficiente ale lucrului vandut sunt susceptibile de a atrage raspunderea pentru vicii, ci numai cele de
o anumita gravitate.
Gravitatea viciilor fiind o problema de fapt, este la libera apreciere a instantelor de judecata.
C. EFECTELE I INTINDEREA RASPUNDERII VANZATORULUI PENTRU VICII
Daca conditiile prezentate mai sus sunt intrunite, cumparatorul are facultatea de a cere fie rezolutiunea vanzarii, fie o
reducere a pretului.
Actiunea prin care cumparatorul solicita rezolutiunea vanzarii se numeste redkibitorie (actio redhibitoria)2.
Aceasta actiune este admisibila chiar daca natura viciului n-ar face lucrul absolut impropriu destinatiei sale.
Daca rezolutiunea este pronuntata, vanzatorul este obligat ca in schimbul lucrului ce i se inapoiaza sa restituie pretul
si cheltuielile vanzarii, iar daca este de rea-credinta sa plateasca daune-interese. Daca cumparatorul nu poate dovedi
alte pagube, instanta trebuie sa-1 oblige pe vanzator la plata de dobanzi legale la suma ce urmeaza a fi restituita.
in loc de desfiintarea contractului cu efect retroactiv, cumparatorul poate cere o reducere a pretului, proportionala cu
paguba suferita, provocata de viciu. Actiunea speciala de reducere a pretului se numeste estimatorie, intrucat valoarea
prejudiciului se stabileste, de obicei, prin expertiza.
Daca lucrul a pierit din cauza viciilor, vanzatorul este obligat sa restituie atat pretul, cat si cheltuielile de vanzare, iar
daca a fost de rea-credinta poate fi obligat si la plata daunelor-interese3. in schimb, daca lucrul a pierit din caz fortuit
sau ca urmare a culpei cumparatorului, vanzatorul nu raspunde.
D.
Termenul de introducere a actiunilor privitoare la vicii ascunse
Conform art. 5 din Decretul nr. 167/1958 cu privire la prescriptia extinctiva, dreptul la actiunea privitoare la viciile
ascunse ale unui lucru transmis se prescrie prin implinirea unui termen de 6 luni, in cazul in care viciile nu au fost
ascunse cu viclenie".
Ca urmare a prevederilor acestui text de lege, actiunile redhibitorii si estimatorii pot fi intentate intr-un termen de 6
luni, iar daca viciile au fost ascunse cu viclenie, in termenul general de prescriptie extinctiva1, care este de 3 ani.
Termenul de prescriptie aratat incepe sa curga de la data descoperirii viciilor, insa cel mai tarziu de la implinirea unui
an de ia predarea lucrului de orice natura, exceptie facand constructiile, la care termenul incepe sa curga tot de la data

34

descoperirii viciilor, insa cel mai tarziu de la implinirea a 3 ani de la predare (art. 11 alin. 1-2 din Decretul nr.
167/1958).
Mentionam ca termenele de 1 an si respectiv 3 ani reprezinta perioade limite in care viciile ascunse trebuie sa fie
descoperite, deci, ca termene generale de garantie pentru descoperirea viciilor ascunse2.
E.
Modificari conventionale ale garantiei pentru vicii
Termenul de 1 an si respectiv 3 ani pentru descoperirea viciilor ascunse se aplica numai daca legea sau partile nu au
alte termene de garantie pentru viciile ascunse sau pentru orice alte vicii, inclusiv cele aparente, daca exista obligatia
de garantie si pentru aceste vicii.
Dispozitiile privitoare la existenta, conditiile si intinderea obligatia de garantie pentru vicii prevazute in Codul civil
au caracter supletiv, partile fiind libere sa inlature, sa limiteze sau sa agraveze prin conventia lor aceasta obligatie a
vanzatorului3.
Cu privire la inlaturarea sau limitarea obligatiei de garantie, clauza va fi eficienta numai daca vanzatorul a fost de
buna-credinta, reaua lui credinta trebuind sa fie dovedita de cumparator.
CONTRACTUL DE LOCATIUNE
Contractul de locatiune este contractul prin care una din parti, numita locator, se obliga sa asigure celeilalte parti,
numita locatar sau chirias, folosinta temporara, totala sau partiala, a unui lucru, in schimbul unei sume de bani
determinate, numita chirie (art. 1411 Cod civil)1.
Din aceasta definitie rezulta ca ceea ce caracterizeaza iocatiunea, spre deosebire de contractul de vanzare-cumparare,
este ca prin acest contract se transmite asupra locatarului nu dreptul de proprietate, ci numai dreptul de folosinta
asupra lucrului. Daca lucrul este producator de fructe si locatarul dobandeste prin clauza expresa si fructele, aceasta
dobandire este accesorie folosintei, locatorului nerevenindu-i obligatia sa asigure dobandirea fructelor de catre
locatar.
2.
Varietatile contractului de locatiune
Codul civil reglementeaza contractul de locatiune in art. 1410 Cod civil si urmatoarele, incluzand sub acest titlu mai
multe contracte diferite. Astfel, potrivit art. 1413 Cod civil, locatiunile sunt de mai multe feluri, fiecare cu denumire
specifica si reguli proprii:
inchirierea, adica Iocatiunea edificiilor si a bunurilor imobile;
arendarea, adica Iocatiunea fondurilor funciare;
prestatia lucrarilor, adica Iocatiunea muncii si a serviciilor,
antrepriza.
in prezentul capitol ne vom ocupa doar de primul contract, si anume de iocatiunea edificiilor si a bunurilor imobile.
3.
Caracterele juridice ale contractului de locatiune
Contractul de locatiune prezinta urmatoarele caractere juridice: a. Locatiunea este un contract bilateral
(sinalagmatic), deoarece contractul naste obligatii in sarcina ambelor parti: locatorul se obliga sa asigure locatarului
folosinta bunului inchiriat, iar locatarul se obliga sa plateasca locatorului pretul locatiunii.
b.
Locatiunea este un contract cu titlu oneros, intrucat ambele parti contractante
urmaresc obtinerea unui avantaj patrimonial.
c.
Locatiunea este un contract comutativ, deoarece din momentul incheierii lui,
ambele parti cunosc existenta si dispozitie obligatiilor ce le revin.
d.
Locatiunea este un contract consensual, care se incheie prin simplul acord de
vointa al partilor, nefiind nevoie de indeplinirea vreunei formalitati (solo consensu).
Cu privire la proba contractului, trebuie facuta precizarea ca in cazul in care contractul nu este constatat printr-un
inscris, legea distinge urmatoarele doua situatii:
daca contractul a fost incheiat verbal si nu s-a inceput executarea lui, nu este admisa nici o dovada, nefiind
posibila nici dovedirea contractului prin martori;
daca contractul incheiat verbal a fost pus in executare, legiuitorul prevede ca, daca exista o contestatie asupra
pretului, locatarul poate cere o expertiza asupra pretului, iar cheltuielile expertizei vor fi suportate de locatar daca
pretul declarat de acesta este mai mic decat pretul stabilit de expert (art. 1417 Cod civil).
e.
Locatiunea este un contract cu executare succesiva, in timp. intr-adevar, desi
Codul civil (art. 1411) defineste locatiunea aratand ca folosinta bunului se face in
timp determinat, in realitate, termenul contractului de locatiune poate fi nedeterminat
de catre parti in momentul incheierii contractului, caz in care contractul poate inceta
prin simpla denuntare unilaterala de oricare din parti.
Legiuitorul a dorit sa precizeze prin expresia pe timp determinat" ca locatiunea nu poate fi vesnica.
f.
Locatiunea este un contract translativ de drept de folosinta1.

35

incetarea locatiunii
7.1. Cauze de incetare
Contractul de locatiune inceteaza prin:
a)
denuntarea unilaterala;
b)
expirarea termenului;
c)
rezilierea contractului;
d)
pieirea obiectului;
e)
desfiintarea titlului locatorului;
f) incetarea prin efectul instrainarii lucrului de catre proprietar.
Moartea uneia dintre parti nu constituie un mod de incetare a locatiunii, intrucat drepturile si obligatiile se transmit
succesorilor, cu exceptia cazului cand partile au stipulat expres incetarea contractului pentru acest caz.
7.2. Denuntarea unilaterala
Daca contractul de locatiune a fost incheiat fara termen, el poate inceta prin denuntare unilaterala, adica prin
manifestarea de vointa a uneia din parti, dar cu conditia respectarii termenului de preaviz (art. 1436 aiin. 2 Cod civil).
Termenul de preaviz este intervalul de timp dintre manifestarea de vointa privind desfacerea contractului si ziua in
care contractul urmeaza sa inceteze ca urmare a denuntarii.
Acest termen de preaviz variaza dupa natura lucrului si obiceiul locului si are ca ^cop ca locatorul sa-si poata gasi alt
locatar, respectiv locatarul sa-si poata gasi alt bun similar (art. 1443 Cod civil).
Denuntarea reprezinta un act unilateral de vointa care duce la incetarea contractului, indiferent de acceptarea
celeilalte parti si fara necesitatea unei justificari1.
Legea nu cere o forma speciaia pentru denuntare, insa, din punct de vedere practic, ea trebuie facuta in scris.
7.3. Expirarea termenului
Daca prin contract partile au fixat un termen, locatiunea inceteaza de drept la implinirea acestui termen, fara sa mai
fie nevoie de vreo instiintare prealabila, aplicandu-se regula dies pro homine interpellat (art. 1436 alin. 1 Cod civil).
Daca dupa expirarea termenului, locatarul ramane in folosinta lucrului, fara ca locatorul sa-1 impiedice, locatiunea se
considera reinnoita prin tacita relocatiune {reconductione), chiar daca partile n-au convenit in acest sens. lacita
relocatiune duce la o prelungire a contractului in aceleasi conditii in care a fost incheiat, care insa se va socoti un nou
contract de locatiune fara termen.
Daca contractul initial a fost insotit de anumite garantii, relocatiunea ia nastere fara garantii, deoarece ele trebuie
stipulate expres.
Pentru a impiedica tacita relocatiune, locatorul trebuie sa-si manifeste vointa de a nu reinnoi contractul la expirarea
termenului, fara ca locatarul sa se poata opune incetarii contractului.
Manifestarea de vointa de a nu reinnoi contractul (concediul) trebuie sa fie anuntata inainte de expirarea contractului,
dar fara respectarea termenului de preaviz, pentru ca fiecare parte contractanta cunoaste termenul pentru care
contractul s-a incheiat. Daca s-a anuntat concediul, locatarul nu poate opune tacita reconductiune, chiar daca a
continuat sa foloseasca lucrul inchiriat, locatorul putand cere restituirea lucrului si daune-interese.
Tacita relocatiune va avea loc in conditiile primului contract, dar se va considera incheiat fara termen, prezumandu-se
ca partile nu au modificat nimic. Exceptie fac garantiile care, daca nu au fost stipulate, se considera ca s-a renuntat la
ele.
7.4. Rezilierea pentru neexecutare
Daca una dintre parti nu-si respecta obligatiile ce ii revin, cealalta parte poate cere instantei rezilierea contractului, ca
o aplicare a regulilor generale privinc contractele bilaterale cu executare succesiva.
Neexecutarea obligatiilor trebuie sa fie cu privire la obligatiile principale (art. 1439 alin. 2 Cod civil) de exemplu,
schimbarea destinatiei lucrului, neplata chiriei etc.
Instanta nu este obligata sa pronunte rezilierea, ea putand acorda termen de gratie (art. 1021 Cod civil).
7.5. Pieirea lucrului
Pieirea lucrului poate fi totala sau partiala (art. 1423 si 1439 Cod civil).
Daca pieirea lucrului este totala, contractul se desface de drept, deoarece locatorul nu mai poate asigura folosinta
lucrului, indiferent de cauza pieirii lucrului. in cazul in care lucrul a pierit din culpa locatorului, acesta va fi obligat sa
suporte, pe langa desfacerea contractului, si plata de daune-interese1, pentru acoperirea pagubelor cauzate locatarului
prin incetarea contractului2.
Prin pieire se intelege nu numai distrugerea materiala a lucrului, ci si orice imposibilitate de a-i folosi (de exemplu,
pentru ca a fost confiscat).

36

Contractul va inceta, indiferent ca pieirea este fortuita sau culpabila, pe motivul ca iocatiunea nu poate fi conceputa
fara lucrul dat in locatiune. Daca pieirea s-a produs din culpa, partea vinovata va fi obligata sa plateasca dauneinterese. Daca pieirea s-a produs fortuit, nu se platesc daune, aplicandu-se in acest caz teoria riscului contractului.
Daca lucrul a pierit numai in parte, locatarul poate cere, dupa caz, fie o reducere a chiriei, fie desfacerea contractului.
Problema daunelor-interese se rezolva in functie de culpa partii care a provocat pieirea partiala a lucrului.
7.6. Desfiintarea titlului locatorului
O asemenea desfiintare are drept efect incetarea contractului de locatiune, deoarece locatorul nu mai poate asigura
locatarului folosinta lucrului (resoluto jure dantis, resolvitur jus accipientis).
Titlul locatorului poate fi anulat, rezolvit, sau locatorul poate fi evins printr-o actiune in revendicare.
Legea cunoaste cateva exceptii de la aceasta regula. Astfel, contractul de locatiune
incheiat de uzufructuar ramane in vigoare timp de 5 ani, chiar daca uzufructul a incetat
(art. 534 Cod civil).
Raman valabile si contractele incheiate de tertul dobanditor al imobilului ipotecat, chiar daca este evins, cu conditia
ca contractul de locatiune sa fi fost incheiat cu buna-credinta si cu data certa, anterioara transcrierii comandamentului
(art. 493 si 513 din Codul de procedura civila).
in practica si in teorie se mai admite o derogare importanta de la regula incetarii contractului ca urmare a desfiintarii
titlului locatorului. Este vorba de aplicarea teoriei proprietarului (mostenitorului) aparent, in virtutea careia contractul
de locatiune incheiat de proprietarul aparent cu un locatar de buna-credinta isi pastreaza efectele ca si un contract ce
ar fi fost incheiat cu proprietarul real, in conditiile dreptului comun1.
7.7. Efectul instrainarii lucrului prin acte intre vii
in cazul instrainarii lucrului inchiriat, locatiunea nu inceteaza. Cumparatorul este obligat sa respecte contractul de
locatiune incheiat de vanzator, daca existenta sa este consacrata printr-un inscris autentic sau sub semnatura privata
cu data certa, anterioara vanzarii, cu exceptia unei clauze contrare prevazute in contractul de locatiune (art. 1441 si
1182 Cod civil).
in lipsa de stipulatie contrara, contractul de locatiune cu data certa anterioara este opozabil tertului dobanditor. Daca
contractul este incheiat pe o perioada mai mare de 3 ani, legea prevede ca el sa fie transcris pentru a fi opozabil
tertilor (art. 21 lit. c din Legea nr. 7/1996).
Daca publicitatea nu a fost respectata, dar contractul are data certa, efectele lui se reduc la 3 ani de la data vanzarii
(inscrierii).
De aici rezulta ca vanzarea este o cauza de incetare a locatiunii numai daca contractul s-a incheiat verbal ori prin
inscris sub semnatura privata fara data certa. Daca insa contractul are data certa, dar nu a fost supus publicitatii
inainte de inscrierea contractului de vanzare-cumparare in cartea funciara, instrainarea va atrage incetarea locatiunii
dupa expirarea termenului de 3 ani.
in cazurile in care cumparatorul nu este obligat sa respecte locatiunea facuta de vanzator, pentru a obtine desfacerea
contractului trebuie sa instiinteze locatarul despre concediu, respectand termenele de preaviz dupa obiceiul locului,
desfacerea contractului operand in conditiile generale ale denuntarii unilaterale a contractului incheiat pe termen
nedeterminat.
in ipoteza desfacerii contractului prin efectul instrainarii lucrului inchiriat, locatarul este in drept sa ceara dauneinterese de la locatorv daca nu s-a prevazut in contract o stipulatie expresa cotrara (art. 1442 Cod civil).
Pana la plata daunelor, locatarul are drept de retentie, atata timp cat nu va fi despagubit de locator sau eventual de
cumparator (art. 1444 Cod civil), care insa va avea actiune in regres impotriva locatorului.
Locatarul trebuie sa respecte contractul, chiar daca nu are data certa si nu este inscris, daca cumparatorul o cere.
Deoarece, in temeiul art. 1441 Cod civil, cumparatorul se substituie in drepturile si obligatiile locatorului-vanzator de
la data cumpararii, el are
dreptul sa pretinda si chiria, dar nu retroactiv. Deci, el nu are nici un drept asupra ratele-: devenite exigibile anterior si
neplatite, daca aceste creante nu au facut obiectul une cesiuni sau subrogatii speciale, si nici sa ceara rezilierea
contractului pentru neexecutare de obligatii in trecut.
Natura juridica a dreptului locatarului
Locatiunea este un contract translativ al dreptului de folosinta temporara a lucniSu; inchiriat, un contract creator de
raporturi obligationaie si nu un contract translativ sau constitutiv de drepturi reale. De aici reiese ca dreptul de
folosinta al locatarului este ur drept de creanta.
in literatura de specialitate s-a sustinut ca dreptul de folosinta al locatarului ar fi, totusi, un drept real1, din
urmatoarele motive:
impotriva tulburarilor de fapt, locatarul se poate apara prin actiunea posesorie:
daca termenul locatiunii depaseste 3 ani, contractul este supus publicitatii:

37

in anumite conditii (data certa si respectarea formelor de publicitate), locatarul se bucura de un drept de
urmarire, ceea ce rezulta din opozabilitatea contractului far:a de locatarii ulteriori ai aceluiasi bun si fata de creditorii
urmatori care au inscria comandamentul dupa incheierea contractului de locatiune.
in realitate, dreptul de folosinta ai locatarului este un drept de creanta2, pentru ca:
actiunile posesorii pot fi intentate nu numai atunci cand detinerea lucrului ^c exercita animus sibi habendi, dar
si de cel care detine lucrul in interesul sau propriu, in temeiul unui contract cu posesorul, afara numai daca
tulburatorul este cel pentru care el detine" (art. 676 din Cod de procedura civila), adica de catre detentorul precar:
opozabilitatea contractului este o simpla exceptie de la principiul relativitati; efectelor contractului;
deoarece dreptul este opozabil fata de terti, locatiunea este supusa publicitatii, daca depaseste 3 ani.
Rezulta ca dreptul de folosinta al locatarului este un drept de creanta care are caracter mobiliar (chiar daca are ca
obiect un imobil), temporar, este susceptibil de a face obiectul gajului si poate fi transmis intre vii (inter vivos)
potrivit regulilor de la cesiunea de creanta, iar mortis causa, ca si celelalte drepturi de creanta.
CONTRACTUL DE DONATIE
Dupa cum s-a aratat la clasificarea contractelor1, in functie de interesele patrimoniale (primirea unui echivalent)
urmarite de parti, contractele se impart in contracte cu titlu oneros si contracte cu titlu gratuit, iar contractele cu titlu
gratuit se impart, la randul lor, in liberalitati si acte dezinteresate.
Donatia este un contract solemn, unilateral si cu titlu gratuit prin care donatorul isi micsoreaza in mod irevocabil
patrimoniul sau Cu un bun, marind patrimoniul donatarului cu acelasi bun, fara a urmari sa primeasca ceva in schimb
(art. 801 Cod civil). Deci, donatia este un contract cu titlu gratuit, o liberalitate, care nu trebuie sa fie confundata cu
actele dezinteresate (de exemplu: mandatul gratuit, depozitul gratuit, imprumutul fara dobanda etc), acestea din urma
nefiind supuse regulilor prevazute pentru donatii.
Contractul de donatie este folosit in dreptul nostru mai ales in raporturile dintre persoane fizice. Aplicatie practica o
au in special darurile manuale, care poarta asupra unor lucruri de mica valoare (de exemplu, daruri facute cu ocazia
zilei de nastere, daruri facute femeilor cu prilejul zilei de 8 Martie etc).
Particularitati ale conditiilor de validitate a donatiei
Forma donatiilor
1) Conform art. 813 Cod civil, toate donatiile se fac prin act autentic. Pentru ca contractul sa produca efecte juridice,
consimtamantul ambelor parti trebuie sa fie manifestat in forma autentica2. Nerespectarea acestei forme duce la
nulitatea absoluta a donatiei.
Forma autentica este o masura de protectie a vointei donatorului, care dispune in mod actual3 si irevocabil de un bun
al sau, fara ca acel bun daruit sa fie inlocuit in patrimoniul sau printr-o valoare echivalenta.
Formalitatea autentificarii fiind ceruta ad solemnitatem, oferta de a darui (facuti separat de acceptare) trebuie sa fie
facuta tot in forma autentica, altfel nu va produce efectele juridice proprii ofertei.
Pentru ca o donatie (sau oferta de donatie) nula pentru vicii de forma sa produci efecte juridice, ea trebuie sa fie
refacuta in intregime, cu respectarea formalitatilor cerute de lege (art. 1168 Cod civil)1.
in schimb, dupa moartea donatorului, nulitatea unei donatii pentru vicii de forma poate fi acoperita prin confirmarea,
ratificarea sau executarea voluntara a donatiei de catr; mostenitorii sau reprezentantii2 donatorului (art. 1167, alin. 3
Cod civil), daca confirmarea, ratificarea sau executarea este benevola si facuta in deplina cunostinta de cauza.
Pentru a explica aceasta dispozitie, unii autori sustin ca in persoana succesorilor universali ai donatorului, nulitatea
pentru nerespectarea formei devine relativa i: intelesul ca ei pot in mod valabil sa confirme donatia autorului lor
lovita de nulitate ir. forma si, bineinteles, nulitatea poate fi invocata numai de catre ei. Alti autori spun ca in realitate,
ne aflam in prezenta unei nulitati absolute care exceptional poate sa fie acoperita.
Din punct de vedere juridic, ar fi mai exact sa se spuna ca donatia nula absoluta pentru vicii de forma iasa in persoana
succesorilor universali o obligatie imperfect (naturala), care, fiind executata de bunavoie si in deplina cunostinta a
cauzei de nulitate nu da loc la repetitie.
In legatura cu forma donatiei, mai trebuie sa aratam ca si conditiile si sarcinii impuse donatiei trebuie supuse
aceleiasi forme, altfel neputand fi dovedite.
2) Daca forma autentica ceruta ad solemnitatem se explica in privinta donatorul u prin faptul ca el isi micsoreaza
patrimoniul fara echivalent, o asemenea dispozitie este mai greu de explicat in privinta donatarului. Cu toate acestea,
conform art. 814 Ci>_ civil, pentru validitatea acceptarii facuta prin act separat se cere ca aceasta acceptare sa fie
facuta prin act autentic, tot asa cum a fost facuta si oferta de donatie.
Donatia care n-a fost valabil acceptata este atinsa de nulitate absoluta, deoaree este lipsita de una din conditiile
necesare pentru perfectarea ei. Nulitatea absoluti pentru lipsa de acceptare valabila nu poate fi acoperita nici prin
confirmare expresa, nici prin confirmare tacita, cum ai' fi executarea de bunavoie a donatiei.

38

Acceptarea nu poate fi exercitata de creditorii donatarului (prin actiune; subrogatorie, oblica) cand acesta ar refuza
sau ar neglija sa accepte, deoarece acceptare^ unei donatii constituie o facultate exclusiv personala a donatarului. Cu
atat mai mu/.. creditorii donatarului nu pot accepta o donatie in virtutea art. 975 Cod civil, deoarece actiunea
revocatorie (pauliana) poate fi admisa numai in cazul cand debitorul si-i instrainat un bun din patrimoniul sau in mod
fraudulos, ceea ce nu are loc in cazu. unei donatii, cand debitorul pierde numai ocazia de a-si mari patrimoniul.
Pentru validitatea acceptarii donatiei facute printr-un act separat, se mai cere ca acceptarea sa aiba loc in timpul vietii
donatorului. Aceasta solutie este justificata astfel: pentru ca acordul de vointa sa se poata forma si sa dea nastere unui
contract, este nevoie de o coexistenta in timp a ambelor vointe. Deci, facultatea de a accepta este limitata la durata
vietii donatorului. De asemenea, se mai cere ca donatorul sa nu fi devenit incapabil pana la acceptarea donatiei de
catre donatar.1
Bineinteles, si donatarul trebuie sa fie in viata in momentul acceptarii. Daca donatarul inceteaza din viata inainte de
acceptare, mostenitorii sai nu pot accepta donatia, deoarece autorul lor nu le-a putut transmite nici un drept.
Pe langa aceste conditii, pentru ca acceptarea facuta prin act separat sa aiba efect si fata de donator, se mai cere ca
acceptarea sa fie notificata donatorului.
Pana la momentul notificarii acceptarii de catre donatar, donatorul poate revoca donatia. Revocarea poate sa fie nu
numai expresa, ci si tacita. Astfel, faptul ca inainte de notificarea acceptarii donatorul vinde lucrul daruit constituie o
revocare tacita. (Revocarea nu trebuie sa fie notificata donatarului).
Daca donatarul, dupa ce a acceptat donatia, ar constitui vreo sarcina asupra bunurilor daruite, insa inainte de a fi
notificat donatorului acceptarea sa, sarcina este desfiintata prin revocare, deoarece este constituita de o persoana care
nu era proprietar.
Spre deosebire de acceptare, notificarea poate fi facuta nu numai de donatar, ci si de alte persoane. Astfel, daca
donatarul inceteaza din viata dupa acceptare, dar inainte de notificare, succesorii sai universali vor putea notifica in
mod valabil donatorului acceptarea. Aceasta, deoarece fata de donatar si succesorii sai universali donatia va fi
perfecta din momentul acceptarii. Acceptarea poate fi notificata si de catre creditorii donatarului.
In privinta donatorului insa, pentru ca donatia sa fie perfecta, se cere nu numai ca acceptarea, dar chiar si notificarea
acceptarii sa se faca inainte de moartea lui. Deci, daca donatorul inceteaza din viata, donatarul nu mai poate notifica
acceptarea sa mostenitorilor donatorului, chiar daca ea ar fi fost facuta in timpul vietii donatorului. La fel se intampla
daca donatorul devine incapabil.
3) Pe langa conditiile examinate, se mai cere (art. 827 Cod civil) ca obiectele mobile donate sa fie trecute intr-un stat
estimativ semnat de donator si donatar.
Dispozitiile art. 827 Cod civil se aplica la donatiile de lucruri mobile, indiferent daca sunt corporale sau incorporale.
Daca donatia are de obiect o creanta, donatia va fi opozabila tertilor, dupa notificarea facuta debitorului cedat.
Statul estimativ poate sa fie cuprins in chiar corpul inscrisului de donatie, dar partile pot intocmi si un inscris separat
sub semnatura privata, deoarece, in aceasta privinta, nu se cere forma autentica; actul trebuie insa sa fie semnat de
ambele parti2.
Statul estimativ trebuie sa cuprinda:
a)
descrierea fiecarui bun mobil asupra caruia poarta donatia si
b)
evaluarea, adica mentionarea valorii fiecarui obiect.
insa cand obiectul mobil daruit cuprinde accesorii, sau daca mobilele donate fac parte dintr-un tot unitar (de exemplu,
o colectie de medalii, o biblioteca), descrierea se face articol cu articol, dar evaluarea se poate face in total.
Donatiile deghizate
Donatia este deghizata cand, conform actului public, apare incadrata intr-o alta operatiune juridica1. Deci, in acest
caz, actul public este simulat si ascunde o donatie. (Una dintre parti declara in mod fals ca a primit un echivalent
banesc in schimbul folosului prestat de ea, pe cand in realitate n-a primit nimic, sau cand una din parti recunoaste o
datorie care nu exista in realitate).
Donatiile deghizate, ascunse sub forma si aparenta unui contract cu titlu oneros (cum ar fi vanzarea, locatiunea) sunt
valabile, daca, bineinteles, partile sunt capabile sa dispuna si sa primeasca cu titlu gratuit si daca donatia are o cauza
si un obiect licite.
in ceea ce priveste capacitatea persoanelor, disponibilitatea bunurilor, cazurile de revocare etc, donatiile deghizate
sub forma unui contract cu titlu oneros sunt supuse regulilor de fond ale liberalitatilor.
Se pune insa intrebarea ce forma trebuie sa imbrace acest contract; forma solemna ceruta pentru validitatea donatiilor,
sub sanctiunea nulitatii absolute, sau forma contractului care deghizeaza donatia ?
Dupa jurisprudenta veche, pentru validitatea acestor donatii se cere ca contractul sa imbrace forma contractului care
deghizeaza donatia. (Se mai cere ca donatiile deghizate sa indeplineasca conditiile de validitate a contractului cu titlu

39

oneros care le deghizeaza. Astfel, donatia facuta sub aparenta unui contract de vanzare-cumparare fara a fi fost
stipulat un pret este nula, deoarece pretul este o conditie esentiala a contractului de vanzare.)
Doctrina si practica actuala resping aceasta solutie, deoarece este in contradictie cu art. 813-814 Cod civil. Solutia
data de juristi s-ar mai putea justifica in dreptul francez, unde textul corespunzator (art. 931 Cod civil francez)
prevede ca toate actele care cuprind donatii intre vii trebuie facute in forma autentica...". Acest text se poate
interpreta in sensul ca prin acte care cuprind donatii se inteleg inscrisuri, si numai donatiile facute prin inscris intra
singure in prevederile art. 813 Cod civil. Iar celelalte procedee sunt scutite de formalismul art. 813 Cod civil si, cand
donatorul recurge la alte forme decat cea a inscrisului, donatia este perfect valabila.
In dreptul nostru, o asemenea interpretare nu mai este posibila, caci textul prevede categoric: toate donatiile se fac
prin act autentic".
Daca s-a facut in forma autentica, nici un text nu dispune nulitatea donatiilor, chiar si deghizate. Bineinteles, donatiile
deghizate cu scopul de a ocoli dispozitii prohibitive sau imperative sunt nule, prin nulitate sanctionandu-se nu
deghizarea (simulatia), ci nerespectarea acestor dispozitii.
Donatiile indirecte
Donatiile indirecte sunt acte juridice inspirate din vointa de a gratifica, facute, deci, cu intentia de a gratifica (de
aceea sunt supuse regulilor de fond prevazute pentru liberalitati), insa infaptuite pe calea unui alt act juridic decat
donatia propriu-zisa.
Pentru aceasta categorie de acte juridice nu se cere forma autentica1 . Donatiile" indirecte sunt valabile daca s-au
facut cu respectarea formelor cerute pentru actul prin care sunt realizate, aceste acte fiind reglementate in mod special
de lege (de exemplu, remiterea de datorie), fara ca sa se ceara respectarea formei autentice (spre deosebire de donatia
deghizata, care este o donatie propriu-zisa si, deci, trebuie sa fie incheiata sub forma inscrisului autentic).
in cazul acestor acte, nici acceptarea nu este supusa formalitatilor prevazute de art. 814. Aceasta, bineinteles, nu
inseamna ca donatia" indirecta se poate realiza prin unica vointa a donatorului (ca actele unilaterale). Donatiile"
indirecte, pentru a fi valabile, necesita un acord de vointa, ca orice contract, adica pentru ca donatiile" indirecte sa
produca o imbogatire gratuita este necesar ca gratificatul sa accepte, sa achiseze la ele.
in lipsa acceptarii, manifestarea de vointa a donatorului nu constituie decat o oferta, care devine caduca daca n-a fost
acceptata pana la moartea sau caderea in incapacitate a donatorului (art. 814 alin. 2 Cod civil).
Actele cele mai intrebuintate pentru realizarea unei donatii" indirecte sunt: renuntarea la un drept, remiterea datoriei
si stipulatia in folosul altuia.
a)
Renuntarea la un drept. Pentru ca renuntarile gratuite sa fie scutite de forma
prevazuta pentru donatii, trebuie sa fie pur abdicative de drepturi, iar nu translative de
drepturi. Cand renuntarea se face in favoarea unei persoane indicate, ea constituie o
acceptare urmata de dare" cu titlul gratuit, care este supus formei solemne (de exemplu,
renuntarea la mostenire in favoarea unei persoane).
Renuntarea la un drept prin ea insasi nu este un act cu titlu gratuit, liberalitate (poate fi si cu titlu oneros), insa, daca
renuntarea este facuta cu intentia de a gratifica, atunci ea are ca rezultat facerea unei liberalitati. Prin urmare, numai
existenta intentiei de a gratifica poate da nastere unei donatii indirecte. Donatia este, de fapt, un act accesoriu al
operatiei principale, care este renuntarea, si de care va profita persoana chemata in puterea legii de a beneficia de
dreptul respectiv in lipsa primului chemat (de exemplu, renuntarea neconditionata la o mostenire).
b)
Remiterea datoriei, prin care un creditor renunta gratuit de a valorifica in contra debitorului drepturile izvorate
dintr-o creanta constituie o donatie indirecta. in acest caz, debitorul realizeaza un folos gratuit, o imbogatire, care
corespunde exact cu valoarea creantei ce-ar fi trebuit sa plateasca creditorului2
c)
De la teoria generala a obligatiilor este cunoscuta stipulatia in folosul unei alte persoane (facuta cu intentia de
a gratifica).
Principiul irevocabilitatii donatiilor
Liberalitatile intre vii sunt in esenta lor irevocabile. Aceasta irevocabilitate nu este cea prevazuta de lege pentru toate
contractele si care rezulta din principiul ca. contractul odata incheiat, are forta obligatorie intre partile contractante si
nu poate fi desfacut prin vointa unilaterala a uneia dintre ele. Irevocabilitatea donatiilor are un caracter mai accentuat
decat irevocabilitatea contractelor cu titlu oneros, in sensul ca in materie de donatii irevocabilitatea priveste nu numai
efectele contractului, ci insasi natura contractului, si este o conditie esentiala in insasi formarea lui.
Orice clauza, conditie sau rezerva care ar da posibilitatea donatorului de a zadarnici sau micsora in mod direct sau
indirect foloasele gratuite pe care contracta; le creeaza pentru donatar sunt incompatibile cu esenta donatiilor.
a)
Cu toate ca drept transmis prin donatie poate, in principiu, sa fie conditional adica supus unei conditii
suspensive sau rezolutorii, totusi, caracterul de irevocabilitate nu permite ca transmiterea gratuita sa fie supusa anei

40

conditii suspensive sau rezolutori: potestative din partea donatorului (art. 822 Cod civii). Astfel, o donatie este nula
nu numai cand este facuta sub conditie pur potestativa din partea donatarului, ci ea este nula chiar daca este facuta
sub o conditie simpla potestativa din partea donatorului. Aceasta, spre deosebire de contractele cu titlu oneros, care,
dupa definitia art. 1006 Cod civil, sunt valabile daca sunt afectate de conditii potestative simple1 i sunt nule.
conform art. 1010 Cod civil, numai daca sunt afectate de o conditie pur pouTStativa din partea celui ce se obliga.
Donatia sub conditie simpla potestativa este nula pentru motivul ca, lasand sa depinda eficacitatea sau desfiintarea
transmisiunii de un eveniment a carui indeplinire sau neindeplinire depinde intrucatva de vointa lui, donatorul isi
rezerva in mod indirect facultatea de a zadarnici transmisiunea operata in folosul donatarului.
Donatiile sub conditie cauzala sau mixta sunt valabile (Art. I005, 1007 Cod civil).
b)
O alta consecinta a principiului irevocabilitatii donatiilor consta in prohibitia pentru donator de a impune
donatarului plata datoriilor sale viitoare, care nu sunt specificate in ceea ce priveste valoarea lor prin insusi actul de
donatie. Este valabila donatia prin care se impune donatarului plata datoriilor existente in momentul donatiei chiar
daca ele nu sunt specificate. (Prin datorii prezente puse in sarcina donatarului nu trebuie sa se inteleaga decat acelea
care au o data certa anterioara donatiei).
in schimb este nula, contravenind principiului irevocabilitatii, donatia care impune donatarului plata datoriilor pe care
donatorul le-ar contracta in viitor si a caror valoare n-a fost specificata prin actul de donatie (art. 823 Cod civil).
Astfel, donatorul ar fi liber sa revoce donatia contractand datorii pana la concurenta valorii bunurilor donate.
c) Art. 824 Cod civil mai prevede o aplicatie a principiului irevocabilitatii. Conform acestui articol, in cazul cand
donatorul si-a rezervat dreptul de a dispune de un bun cuprins printre cele donate, sau de o suma determinata din
bunurile daruite, donatia este nula cu privire la acel bun sau suma, chiar daca donatorul moare fara a fi dispus de ele:
bunul sau suma se transmit succesorilor donatorului. Daca rezerva dreptului de a dispune este generala si se intinde
asupra intregi donatii, ea este nula in totalitate.
Acest articol este de fapt inutil, pentru ca rezerve de natura celor prevazute nu se intrebuinteaza in practica, iar din
punct de vedere juridic donatia cu rezerva de a dispune de lucrul daruit in favoarea unei persoane este de fapt o
donatie sub conditie pur potestativa si cade sub prohibitia generala in materie de contracte din art. 1010 Cod civil, si
art. 824 Cod civil este numai o aplicare a regulii cuprinse in acest articol.
Donatii exceptate de la principiul irevocabilitatii. Conform art. 826 Cod civil, donatiile dintre soti sunt supuse, in ce
priveste aplicarea principiului irevocabilitatii, unor reguli speciale, si anume, conform art. 937 Cod civil, donatiile
dintre soti sunt revocabile, oricare ar fi forma donatiei (act autentic, traditiune, remitere de donatie, renuntare la un
drept, stipulatie pentru altul). Sotul donator (si numai el personal) are dreptul de a revoca donatia oricand1. Dreptul
de revocare, fiind de esenta donatiilor intre soti, nu este necesar sa fie stipulat in actul de donatie. Aceste donatii sunt
valabile chiar daca s-au facut sub conditie potestativa, chiar daca se impune donatarului obligatia de a plati datoriile
viitoare nedeterminate ale donatorului si chiar daca donatorul si-a rezervat dreptul de a dispune de bunurile daruite.
Donatiile intre soti sunt revocabile pentru ca sotul nevoit sa ceara desfacerea casatoriei din culpa celuilalt sot sa poata
revoca si donatiile facute inainte de interventia cauzelor care determina desfacerea casatoriei.
in privinta donatiilor dintre soti, legea prevede si anumite interdictii speciale 'art. 938-940 Cod civil), iar pentru ca
aceste interdictii sa nu fie ocolite prin interpunere de persoane, prevede si anumite prezumtii legale absolute de
persoane interpuse (art.
941 Coo .civi1)2
Efectele contractului de donatie
1. intre parti. Ca si in materie de vanzare, transmisiunea dreptului care face obiectul donatiei opereaza (cu exceptia
darurile manuale) in puterea contractului, potrivit principiului general din art. 971 Cod civil relativ la contractele
translative de drepturi reale1.
Prin urmare, dupa incheierea contractului, donatorul este obligat sa predea bunul daruit (proprietatea fiind transmisa,
de regula, prin incheierea contractului) si sa-1 pastreze pana la predare, raspunzand de pieirea sau deteriorarea lui
provenind din culpa sa. insa, spre deosebire de vanzare, donatorul nu are (afara de stipulatie expresa) obligatia de
garantie pentru evictiune sau vicii ascunse2; totusi, donatorul ramane raspunzator, independent de vreo stipulatie
expresa, de evictiunea prevenita din faptul sau personal si in caz de doi (intentie)2 din partea lui (art. 828, 829 Cod
civil).
Daca insa donatia nu este pur gratuita (donatie cu sarcini), donatarul raspunde de evictiune pana la concurenta
sarcinilor, adica in limita in care transmisiunea estecu titlu oneros.
in ceea ce priveste obligatiile donatarului, cand transmisiunea este cu titlu gratuit, ea nu-i impune donatarului nici o
prestatie, ci numai o indatorire de recunostinta, care, in cazurile anume determinate de lege, este sanctionata prin
posibilitatea data donatorului de a revoca donatia pentru cauza de ingratitudine3.

41

Cand insa donatia este cu sarcina, donatarul este personal obligat in puterea contractului la indeplinirea prestatiei ce-i
este impusa, fie ca este in favoarea unui tert (atitudinea pentru altul), fie ca este in folosul insusi al donatorului. in
aceste cazuri, donatarul nu poate, fara consimtamantul donatorului, adica fara un nou contract, sa se libereze de
.sarcina, abandonand bunurile daruite.
Dar donatorul (respectiv succesorii sai universali si creditorii, in baza art. 974 Cod civil) are facultatea, in caz de
neindeplinire a sarcinii din partea donatarului, sa ceara revocarea (rezolutiunea) donatiei, potrivit art. 831 Cod civil,
in care caz bunurile reintra in patrimoniul donatorului, libere de orice sarcina si cu toate consecintele,
pentru caz de rezolutiune.
2. Opozabilitatea efectelor contractului fata de terti. Ca si in materie de vanzare, opozabilitatea fata de terti este
ingradita, in privinta mobilelor, prin exceptia inscrisa in art. 1909-1910 Cod civil (combinate cu art. 972 Cod civil),
prevazuta in favoarea
tertului dobanditor de buna-credinta si posesor al lucrului daruit; in ce priveste transferul gratuit al unui drept de
creanta, prin formalitatea notificarii sau acceptarii conform regulilor de la materia cesiunii de creante; iar in ce
priveste transmisiunile gratuite de imobile, prin formalitatea transcriptiei sau necesitatea inscrierii, in regiunile cu
cartea funciara (in acest din urma caz, proprietatea se transmite si intre parti numai din momentul inscrierii), in
principiu, se aplica, deci, regulile generale. in privinta imobilelor se aplica insa si anumite dispozitii speciale (art. 818
Cod civil):
a)
Pe langa tertii (succesorii cu titlu particular prin acte intre vii) care au dobandit un drept asupra imobilului
daruit (drept supus transcriptiei sau inscriptiei si transcris sau inscris inainte de a fi transcrisa donatia), mai sunt in
drept de a invoca lipsa transcriptiei (deci, sunt terti) creditorii chirografari si legatarii cu titlu particular ai
donatorului, potrivit formulei dina tertul 819 Cod civil, orice persoane au interes la aceasta". Deci, in cazul
instrainarilor cu titlu gratuit, se largeste categoria tertilor in materie de publicitate imobiliara.
b)
Pe de alta parte, art. 819 Cod civil contine o restrictie cu privire la persoanele care, desi interesate sa o faca,
nu sunt, totusi, admise a invoca lipsa de transcriptie a unei donatii imobiliare, si anume (pe langa donator si
succesorii sai universali) acele persoane carora lipsa de transcriptie li se poate imputa ca o culpa si succesorii lor
universali; astfel, reprezentantii minonilui sau celui pus sub interdictie1. De asemenea, ascendentii care, potrivit art.
815 Cod civil, au acceptat donatia facuta unui minor sau interzis.
Cauzele legaie de revocare a donatiilor
Cu toate ca donatiile sunt prin esenta lor irevocabile, partile pot stipula in contractul de donatie conditii rezolutorii,
insa este necesar, dupa cum s-a aratat, sa nu fie ilicite si nici potestative din partea donatorului.
A>t. 825 Cod civil prevede expres posibilitatea stipularii reintoarcerii conventionale a bunurilor daruite pentru cazul
cand donatarul ar muri inaintea donatorului si al descendentilor lur, cmar u.^1 1osa descendenti, sau pentru cazul de
predeces al donatarului si al descendentilor lui. O asemenea stipulatie este o conditie cauzala rezolutorie expresa si
indeplinirea ei va produce, atat in privinta succesorilor universali ai donatarului, cat si in privinta tertilor dobanditori
ai bunurilor daruite, toate efectele (retroactive) unei conditii rezolutorii.
insa art. 825 Cod civil interzice orice clauza sau conventie prin care reintoarcerea ar fi stipulata in favoarea altei
persoane decat donatorul insusi, fie chiar in favoarea mostenitorilor donatorului (reintoarcerea stipulata in favoarea
oricarei alte persoane decat a donatorului ar constitui o substitutie fideicomisara conditionala, prohibita de lege).
Pe langa conditiile licite prevazute expres de partile contractante si care duc la rezolutiunea contractului, legea mai
prevede anumite cazuri in care donatiile pot fi revocate chiar daca nu s-a prevazut in contract.
Aceste cazuri sunt:
a)
daca donatarul nu executa sarcinile de care este afectata donatia (si de care r>e-am ocupat in legatura cu
obligatiile donatarului);
b)
in caz de ingratitudine a donatarului;
c)
daca donatorului i se naste un copil posterior incheierii contractului de donatie.
Revocarea pentru ingratitudine. Cazurile de revocare pentru ingratitudine sunt
.imitativ enumerate de art. 831 Cod civil:
a)
atentat la viata donatorului (nu se cere o condamnare penala, este destul sa se stabileasca intentia de a ucide intentie manifesta a autorului de a curma viata donatorului);
b)
delicte, cruzimi sau injurii grave: gravitatea faptelor se apreciaza de instanta. Se cere ca faptul comis sa fie
savarsit cu intentie, caci ingratitudinea presupune totdeauna intentie;
c)
refuzul de alimente; aceasta presupune ca donatorul a avut nevoie si a cerut alimente de la donatar, care,
avand posibilitatea, a refuzat sa dea (a refuzat fara cuvant"). in principiu, obligatia alimentara a donatarului este
subsidiara, adica nu exista cat timp donatorul are rude obligate in stare de a-i acorda intretinere. (Donatarul n-ar putea

42

sa recurga contra donatarului crutandu-si rudele.) Acest principiu sufera exceptii in caz de urgenta si de departare a
rudelor. in ceea ce priveste cuantumul, alimentele nu pot trece peste valoarea darului.
Actiunea in revocare pentru ingratitudine are un caracter de pedeapsa, de unde urmatoarele consecinte:
1)
Actiunea in revocare inceteaza cand autorul liberali tati sau eventual
mostenitorii lui, avand cunostinta de faptul de ingratitudine, l-au iertat.
Iertarea se presupune (fara a fi admisa proba contrara) cand a trecut un an de la ivirea faptului sau de cand autorul
donatiei ori eventual mostenitorii lui au avut cunostinta de acel fapt, fara ca inauntrul acelui an sa fi cerut revocarea1.
Acest termen de un an nu este un termen de prescriptie, ci un termen de decadere, bazat pe o prezumtie legala, care
nu este supusa cauzelor de intrerupere si suspendare stabilite in materie de prescriptie.
2)
Actiunea, implicand dezlegarea unei probleme morale de vinovatie si de iertare, nu poate fi exercitata de
creditorii donatorului, pe baza art. 974 Cod civil (actiunea subrogatorie, oblica).
3)
Actiunea nu se poate intenta decat in contra autorului faptului de ingratitudine. Daca el moare fara-ca actiunea
sa fie intentata sau terminata, ea se stinge, adica nu
poate fi pornita, dar nici macar continuata impotriva mostenitorilor donatarului. Daca sunt mai multi donatari,
actiunea in revocare nu poate fi admisa decat impotriva acelora care s-au facut vinovati de ingratitudine1.
4)
Actiunea se naste in persoana donatorului si nu trece de catre mostenitorii lui, decat daca a fost pornita in
termen de un an de donatorul insusi (in care caz mostenitorii o pot duce mai departe), precum si in cazul cand
donatorul a murit in anul in care se putea intenta actiunea.
5)
Efectele actiunii nu se pot rasfrange asupra drepturilor dobandite de terti inainte de introducerea actiunii, sau cand este vorba de drepturi imobiliare -inainte de transcrierea cererii de revocare pe marginea registrului de
transcriptie unde donatia este trecuta. Actiunea in revocare pentru ingratitudine nu este o actiune in rezolutiune, ci o
actiune in restituire cu caracter de pedeapsa, deci, esentialmente personala. Prin urmare, toate instrainarile sau
constituirile de drepturi reale asupra bunurilor daruie vor ramane neatinse.
Din partea donatarului, restituirea trebuie sa fie integrala, adica sa corelativa saa bunul daruit (daca n-a fost
instrainat), cu toate accesoriile sale, despagubindu-1 pe reclamant de sarcinile constituite in folosul tertelor persoane
(ipoteca, uzufruct, servitua etc), sau valoarea integrala a bunului (daca a fost instrainat), socotita in momentul cand
restituirea are loc, adica in momentul pronuntarii hotararii. In ambele cazuri se tine seama, in plus sau in minus, de
sporurile de valoare sau de degradare proveni din faptul donatarului sau al tertilor.
in privinta fructelor, legea prevede ca ele se restituie numai de la data cererii 6c\ revocare (desi de la comiterea
faptului donatarul ar trebui sa fie tratat ca un posesor de-rea-credinta. Dispozitia se explica numai prin faptul ca pana
in momentul introduceri cererii nu se stie care va fi atitudinea donatorului: il va ierta sau nu).
Revocarea pentru nasterea unui copil in urma donatiei. Orice donatie se revoca de drept in cazul cand donatorul nu
avea nici un descendent in momentul faceri donatiei si posterior i se naste un copil din casatorie sau din afara
casatoriei.
Aceasta este o cauza de revocare impusa de lege mai mult in interesul copilului si nu poate fi inlaturata prin nici o
stipulatie contrara din contractul de donatie sau pri renuntare expresa sau tacita din partea donatorului. Astfel,
inoperanta ramane renuntarea tacita rezultand din faptul ca in urma nasterii copilului bunurile daruite s-ar fi lasat m
posesia donatarului sau succesorilor sai universali sau cu titlu particular, cu rezerva prescriptiei extinctive a dreptului
de a cere restituirea bunurilor daruite (care, confonn art. 840 Cod civil, este de 30 de ani de la nasterea copilului),
precum si cu rezena prescriptiei achizitive (uzucapiunii), cae in persoana donatarului este de 30 de aru. m schimb
tertii dobanditori de buna-credinta, care nu au cunostinta de revocare. vec putea opune si prescriptia de 10 sau de 20
de ani. Iar in privinta mobilelor, terai dobanditor va putea opune exceptia prevazuta de art. 1909-1910 Cod civil.
Revocarea pentru survenienta de copii produce efect retroactiv atat in privinta donatarilor si succesorilor sai
universali, cat si in privinta tertilor dobanditori ai bunurilor daruite, si acest efect se produce de plin drept prin
nasterea copilului (revocarea nu se cere prin justitie, din care cauza art. 840 Cod civil este gresit redactat). Faptul ca
copilul ulterior nascut a fost deja conceput in momentul donatiei nu impiedica ca revocarea sa se produca de plin
drept prin nasterea copilului, caci copilul conceput este considerat nascut numai cat timp este vorba de interesele
(drepturile) ale (art. 7 din Decretul nr. 31/ 1954), ori in acest caz nu este in interesul sau sa fie considerat nascut.
Pentru ca revocarea sa se produca, se cere, in primul rand, ca donatorul sa nu aiba vreun copil sau descendent in viata
in momentul donatiei. Daca donatorul avea in momentul donatiei un copil declarat disparut, (desi acest copil nu este
considerat mort), nasterea ulterioara a unui copil da loc la revocarea legala, caci pentru ca revocarea sa nu opereze,
art. 836 Cod civil cere ca donatorul sa aiba un copil existent" in momentul donatiei, ori cel declarat disparut este
prin definitie o persoana despre care nu se stie daca exista sau nu. Cu atat mai mult nu poate fi considerat existent"
un copil declarat judecatoreste mort.
A doua conditie care se cere este ca donatorului sa i se nasca un copil viu, chiar postum (dupa moartea donatorului).

43

Revocarea pentru survenienta de copil se produce, oricare ar fi forma sau valoarea donatiei (directa, indirecta, dar
manual etc). Singura exceptie este donatia intre soti, care, fiind revocabila prin vointa donatorului, nu este supusa
revocarii legale (art. 937 Cod civil).
Daca donatia revocata pentru survenienta de copil era cu sarcini, revocarea nu se produce decat in limita folosului pur
gratuit procurat donatarului.

44