Вы находитесь на странице: 1из 14

CAPITOLUL 6

CERCETAREA ŞTIINŢIFICĂ, DEZVOLTAREA TEHNOLOGICĂ ŞI


PROGRESUL TEHNIC

CUPRINS

- Rolul, locul şi conţinutul cercetării ştiinţifice-dezvoltării tehnologice


- Structura activităţii de cercetare ştiinţifică
- Riscul în activitatea de cercetare ştiinţifică şi dezvoltare tehnologică
- Selectarea temelor de cercetare ştiinţifică şi dezvoltare tehnologică
- Determinarea eficienţei activităţii de cercetare ştiinţifică şi dezvoltare
tehnologică
- Probleme economice privind introducerea elementelor de progres tehnic
în sistemele productive industriale
- Exprimarea fizică a efectelor
- Exprimarea valorică a efectelor
- Proprietatea intelectuală, industrială şi invenţia
- Achiziţionarea de licenţe
- Fundamentarea deciziei de achiziţionare a unei licenţe de pe piaţa externă

OBIECTIVE

După ce veţi studia acest capitol, ar trebui să fiţi capabili:


1. Să prezentaţi structura activităţii de cercetare ştiinţifică
2. Să definiţi noţiunea de risc şi să explicaţi formele de manifestare a
acestuia
3. Să descrieţi metodele de selectare a temelor de cercetare
4. Să prezentaţi indicatorii cu ajutorul cărora se exprimă eficienţa
profesională a unei soluţii obţinute în sectorul de cercetare ştiinţifică-
dezvoltare tehnologică
5. Să enumeraţi şi să comentaţi modalităţile de introducere a elementelor de
progres tehnic în sistemele productive existente
6. Să calculaţi efectele economice în expresie fizică şi valorică pentru un
element de progres tehnic
MOD DE LUCRU

Recomandăm studenţilor de la I.D.D. să urmeze următoarele 3 etape


pentru însuşirea noţiunilor din acest capitol:
1. Lectura capitolului şi “scoaterea” unor “cuvinte cheie” pe care nu
le-au mai întâlnit în capitolele anterioare.
2. Să încerce să compare “cuvintele cheie” găsite cu cele precizate la
sfârşitul capitolului.
3. Încercarea de a răspunde în scris la cele 12 întrebări precizate în
finalul capitolului.
CAPITOLUL 6

CERCETAREA ŞTIINŢIFICĂ, DEZVOLTAREA TEHNOLOGICĂ ŞI


PROGRESUL TEHNIC

6.1. Conţinutul activităţii de cercetare

Cercetarea ştiinţifică şi dezvoltarea tehnologică reprezintă pârghie esenţială


pentru ridicarea nivelului economic al fiecărei naţiuni şi influenţează hotărâtor
adaptarea organizaţiilor dintr-o ţară la modificările care au loc pe plan mondial. Ea
reprezintă efortul social depus în vederea lărgirii limitelor cunoaşterii,
descoperirii de noi legi, legităţi şi principii, precum şi de procedee, mijloace, metode
etc. prin care noutăţile ştiinţifice şi tehnice se transformă în fapte de progres
economico-social.
Din definiţia dată reiese că cercetarea ştiinţifică şi dezvoltarea tehnologică se
concretizează de fapt prin două elemente:
a) descoperirea de tehnici noi, introducerea de noi metode de producţie şi
de noi echipamente, maşini etc. Acest tip de descoperire permite creşterea
productivităţii factorilor de producţie şi reducerea costului de producţie al
bunurilor, paralel cu îmbunătăţirea caracteristicilor lor.
b) realizarea de noi produse şi dezvoltarea, perfecţionarea celor existente.
Acest tip de dezvoltare este direct legat de schimbarea caracteristicilor
bunurilor oferite pe piaţă şi de modificarea calităţii lor.

Importanţa sistemului de cercetare ştiinţifică şi dezvoltare tehnologică se


materializează în următoarele:
• contribuie decisiv la creşterea PIB al fiecărei ţări;
• constituie un argument al participării la cooperarea ştiinţifico-tehnică
internaţională;
• este un amplificator al stocului de soluţii tehnico-economice al fiecărei
naţiuni sau organizaţii economice.

În fiecare organizaţie cu activitate productivă se manifestă dependenţe şi


influenţe reciproce între: sistemul de cercetare ştiinţifică şi dezvoltare tehnologică,
reţeaua de pregătire a resursei umane calificate şi sistemul productiv, aşa cum reiese
din figura nr. 6.1.
Personal de înaltă Soluţii tehnice cu
pregătire SISTEMUL DE aplicabilitate imediată
CERCETARE
Pune la dispoziţia reţelei de
ŞTIINŢIFICĂ- Asigură bază materială şi
învăţământ bazele teoretice DEZVOLTARE lansează contracte de
ale noilor descoperiri TEHNOLOGICĂ cercetare

Asigură personal calificat pentru toate


REŢEUA DE meseriile şi profesiile SISTEMUL
ÎNVĂŢĂMÂNT PRODUCTIV
Asigură bază materială şi cazuistică

Fig. nr. 6.1. Legăturile cercetării cu alte domenii

Structura activităţii de cercetare ştiinţifică include trei segmente şi anume:


1. activitatea de cercetare;
2. activitatea de dezvoltare experimentală;
3. activitatea conexă.
1. Activitatea de cercetare constă într-un efort sistematic îndreptat spre
lărgirea limitelor cunoaşterii cu sau fără aplicabilitate practică, adică este vorba de
cercetare fundamentală, sau având în vedere o aplicabilitate practică în perspectivă,
adică cercetare fundamentală orientată, sau având în vedere o aplicaţie practică
imediată şi în acest ultim caz este o cercetare aplicativă.
2. Activitatea de dezvoltare experimentală constă în utilizarea sistematică a
rezultatelor cercetării aplicative, precum şi a cunoştinţelor practice în vederea
obţinerii de noi elemente materiale sau ameliorarea celor existente în diferite sisteme
productive.
3. Activitatea conexă facilitează desfăşurarea activităţii de cercetare,
asigurând bunuri sau servicii acesteia (activităţi de informare ştiinţifică, organizarea
de manifestări ştiinţifice, realizarea de aparatură unicat).

6.2. Riscul în activitatea de cercetare ştiinţifică şi dezvoltare tehnologică

Ritmurile de dezvoltare ale sistemului de cercetare ştiinţifică-dezvoltare


tehnologică sunt în prezent extrem de accentuate, fapt care face necesară o
prognozare a resurselor materiale, umane şi financiare implicate în proces.
În acelaşi timp, spre deosebire de oricare altă activitate productivă în care
putem stabili aprioric cantităţi, calităţi, termene şi costuri – deci date ale fabricaţiei –
activităţii de cercetare ştiinţifică-dezvoltare tehnologică îi este încă inerent un anumit
caracter probabilistic (stare de nedeterminare) în obţinerea de rezultate practic utile.
Această stare de nedeterminare în obţinerea de rezultate utile se manifestă în
acest sistem sub forma riscului.
Conform DEX, riscul reprezintă o pierdere conştient asumată, în cazul nostru
de resurse: financiare, timp şi creativitate.
Problema identificării riscului, a prevenirii sau cel puţin a diminuării acestuia
îşi găseşte justificarea pe măsura creşterii exigenţelor faţă de eficienţa economică ce
ar fi necesar să se înregistreze în această activitate.
Se consideră că riscul se manifestă pe întreaga durată a ciclului de cercetare
ştiinţifică-dezvoltare tehnologică şi în special în faza de aplicare în practica
industrială a rezultatelor obţinute.
În baza unor cercetări selective recente, se apreciază că: cheltuielile în sistemul
de cercetare ştiinţifică-dezvoltare tehnologică şi în mod proporţional şi apariţia
riscului evoluează astfel:
- în faza cercetării fundamental-orientate 1
- în faza cercetării aplicative 10
- în faza de asimilare productivă 100
În figura nr. 6.2. sunt prezentate principalele forme de risc.

- tema nu se pretează la o
rezolvare ştiinţifică;
RISCUL ŞTIINŢIFIC - soluţia oferită nu
corespunde exigenţelor.

- soluţia reclamă cheltuieli


mai mari faţă de cele
preconizate;
RISCUL ECONOMIC
- efectul economic este mai
mic faţă de cel estimat.
RISCURI ÎN
ACTIVITATEA DE - tema cercetată nu permite
CERCETARE soluţionarea tehnică sau
ŞTIINŢIFICĂ- RISCUL TEHNIC include nesiguranţă în
DEZVOLTARE exploatare.
TEHNOLOGICĂ

-apar avarii deosebite ca


RISCUL DE PRODUCŢIE urmare a unor soluţii
nefinisate.

- soluţia este viabilă dar nu


este competitivă, deoarece
RISCUL DE BREVETARE o soluţie similară a fost deja
brevetată.

Fig. nr. 6.2. Forme de risc în activitatea de cercetare ştiinţifică-dezvoltare


tehnologică

În literatura de specialitate s-a conturat ideea că în condiţiile amplificării


schimbului internaţional de produse ale muncii intelectuale (sistemul de cercetare
ştiinţifică-dezvoltare tehnologică) dimensiunile riscului sunt condiţionate de:
• decalajul dintre nivelul tehnic existent şi cel proiectat al dezvoltării, adică
riscul poate creşte proporţional cu acest decalaj;
• dinamica preţurilor la produsele sau serviciile obţinute în urma aplicării
soluţiilor sistemului de cercetare ştiinţifică-dezvoltare tehnologică, adică cu
cât scad aceste preţuri pe piaţa externă cu atât creşte şi dimensiunea riscului
(adică o recuperare mai lentă şi redusă a cheltuielilor efectuate);
• nivelul dezvoltării tehnice, al condiţiilor organizatorice şi de vânzare ale
partenerilor care cercetează şi produc (cooperare internaţională) în acelaşi
domeniu.

6.3. Metode de selectare a temelor de cercetare ştiinţifică-dezvoltare


tehnologică

Un rol important în creşterea eficienţei economice a cercetării are activitatea de


selectare a temelor de cercetare ştiinţifică.
Această selecţie se poate face prin mai multe metode cum sunt:
1. metoda listelor de evaluare;
2. metoda numerelor de index sau a cifrei de merit.
Ambele metode sunt de tip probabilistic.
1. Metoda listelor de evaluare. Conform acestei metode fiecare temă de
cercetare ştiinţifică-dezvoltare tehnologică este evaluată de către un grup de experţi
care vor lua în considerare şi vor acorda calificative pentru:
• posibilitatea de finalizare a temei de cercetare;
• posibilitatea de aplicare a soluţiei obţinute;
• posibilitatea de desfacere a produselor şi serviciilor rezultate din aplicarea
soluţiei;
• aprecierea unor efecte economice directe şi indirecte etc.
Deoarece calificativele (insuficient – foarte bine) nu pot fi însumate se va apela
la Teoria utilităţilor (interval 0-1) şi în funcţie de punctajul cumulat cel mai mare se
vor selecta şi introduce în programul de activitate al organizaţiei de cercetare un
anumit număr de teme de cercetare pentru care se vor încheia contractele economice
necesare.
2. Metoda cifrei de merit – conform acestei metode, temele de cercetare vor fi
selectate în funcţie de mărimea cifrei de merit a fiecărei teme, calculată cu relaţia:
B × P(c % ) × P(a % )
C Mtema = , în care:
C0 + Ca

B = beneficiul suplimentar net preconizat a se obţine prin apelarea la soluţia oferită


de sistemul de cercetare ştiinţifică-dezvoltare tehnologică;
P(c%) = probabilitatea obţinerii prin cercetare a unei soluţii viabile;
P(a%)= probabilitatea aplicării soluţiei obţinute într-un sistem productiv;
C0 = cheltuieli în faza de cercetare;
Ca = cheltuieli în faza de aplicare economică.
Se consideră că o valoare a CM ≥ 2 exprimă o situaţie acceptabilă din punct de
vedere economic.
6.4. Determinarea eficienţei activităţii de cercetare ştiinţifică şi dezvoltare
tehnologică

Indiferent de domeniul de cercetare şi de ce instrumentar se va aplica,


metodologia aprecierii efectelor economice este necesar să răspundă la trei exigenţe:
- să constituie un instrument de fundamentare a activităţii în cadrul
sistemului care să permită luarea deciziei privind finanţarea şi organizarea
activităţii în domeniu;
- să acţioneze ca un mijloc de control pe parcursul desfăşurării procesului de
cercetare (pentru eventuale corecţii);
- să fie utilizată ca un element final de apreciere a contribuţiei sectorului
ŞTIINŢĂ la dezvoltarea economico-socială.
Eficienţa economică a unei teme (soluţii) a sistemului de cercetare ştiinţifică-
dezvoltare tehnologică este recomandat să se calculeze în cel puţin trei momente şi
anume:
¾ În momentul introducerii în programul de cercetare a unei organizaţii, ocazie
cu care se va calcula o eficienţă ESTIMATIVĂ. În mod curent acest tip de
eficienţă utilizează informaţiile deja existente ca urmare a selectării temelor de
cercetare.
¾ În momentul finalizării cercetării, adică în momentul obţinerii unei soluţii
viabile, când se calculează eficienţa POTENŢIALĂ.
Acest tip de eficienţă se exprimă cel mai sugestiv prin calculul indicatorilor:
1. Coeficientul eficienţei economice:
Ua
Ke = , în care:
C0 + Ca
Ua = efecte economice însumabile ca acumulări suplimentare pe durata de viaţă
economică a soluţiei obţinute.
2. Termenul de recuperare a cheltuielilor cu cercetarea, care va exprima
timpul în care se vor restitui iniţiatorului cercetării (bancă, buget, veniturile unei
organizaţii etc.) sub formă de acumulări mijloacele financiare avansate sectorului de
cercetare ştiinţifică şi dezvoltare tehnologică.
C0 + Ca
TRtema = , în care:
Ua
V
V = durata de viaţă economică preconizată a rezultatelor cercetării (în ani
calendaristici).
U 
În mod curent V = 3-5 ani, iar factorul  a  = acumulări suplimentare la
V 
nivelul unui an exprimate fizic.
3. Efecte nete exprimă beneficiul produselor “ŞTIINŢĂ” calculat astfel:
E N = [U a − (C 0 + C a )]
¾ În momentul întocmirii unui studiu tehnico-economic sau a notei de comandă
privind introducerea unei soluţii într-un sistem productiv existent, când se va
determina eficienţa EFECTIVĂ a soluţiei.
Acest tip de eficienţă se poate calcula în funcţie de beneficiile posibile de
obţinut ca urmare a creşterii volumului fizic al producţiei, a majorării preţurilor de
vânzare ca urmare a înregistrării unor calităţi superioare sau ca urmare a posibilităţii
reducerii cheltuielilor de producţie unitare:
b1 = (q1 − q0) (pv0 – cp0)
b2 = q1 (pv1 – pv0)
b3 = q1 (cp0 – cp1)
________________________
BTOTAL = b1 + b2 + b3
B NET = BTOTAL – Pierderi (RISCURI), în care:

q0 şi q1 = volumele de producţie fizică înregistrate înainte şi după introdcerea în


sistem a soluţiei la nivelul aceluiaşi an calendaristic;
pv0, pv1 = preţurile de vânzare înainte şi după introducerea în sistem a soluţiei;
cp0, cp1 = costurile unitare înainte şi după introducerea soluţiei în sistem.

În situaţiile în care se doreşte determinarea efectelor economice la nivel de


organizaţie se vor însuma cheltuielile şi acumulările suplimentare vizând întreaga
activitate, adică:
n


i =1
, în care n = numărul de teme finalizate (soluţii) şi
m


j =1
, în care m = numărul de soluţii aplicate în sisteme productive.

Pentru a exprima calitatea activităţilor cercetătorilor din sistemul de cercetare


ştiinţifică-dezvoltare tehnologică se utilizează curent indicatorii:
1. Cheltuieli anuale/cercetător:
n

∑C 0i
c= l =1
, în care:
ni
ni = număr cercetători care au participat la actul de cercetare într-un an calendaristic.
2. Acumulări suplimentare anuale/cercetător:
m

∑U
j =1
ai

b=
n1
La determinarea efectelor economice ale cercetării stiinţifice-dezvoltării
tehnologice pe perioade mai lungi de timp (1-3 ani) şi la nivele organizatorice diferite
(organizaţie de cercetare cu mai multe filiale, industrie etc.) se vor întocmi şi
motivaţii din care să reiasă care ar putea fi factorii favorizanţi sau limitele derulării
unui program complex de cercetare.
6.5. Probleme economice privind introducerea elementelor de progres
tehnic în sisteme productive industriale

În bogăţia şi varietatea abordărilor se impune un demers de clarificare a unor


termeni frecvent utilizaţi, cum ar fi tehnica, tehnica nouă (retehnologizarea),
tehnologia, progresul tehnic etc.
Tehnica poate fi definită ca fiind totalitatea echipamentelor şi metodelor
practice de lucru care sunt folosite în procesele productive existente.
Tehnica nouă (retehnologizarea) este acea tehnică ce corespunde unui nivel
maximal într-un anumit domeniu implicit şi ca performanţă economică.
Tehnologia se defineşte ca fiind un ansamblu de procese, metode şi procedee
ştiinţifice aplicate în scopul obţinerii unui produs sau serviciu. Ca şi tehnica,
tehnologia are un caracter dinamic. Sub influenţa cuceririlor ştiinţei, ea se înnoieşte şi
se perfecţionează continuu.
Progresul tehnic este un proces de ameliorare a tehnicii şi tehnologiilor de
fabricaţie existente în varii sisteme productive într-un spaţiu teritorial bine precizat.

Tendinţele progresului tehnic contemporan

La început de mileniu se pot aprecia ca principale tendinţe ale progresului


tehnic în activităţile industriale următoarele:
- creşterea vitezelor de prelucrare a echipamentelor şi de transmitere a
informaţiilor;
- creşterea puterii instalate în echipamente de tip complex;
- ridicarea nivelului de calitate şi a siguranţei în funcţionarea (fiabilitatea)
produselor şi serviciilor industriale (prin notificarea duratelor de
funcţionare, a termenelor de garanţie etc.);
- extensia activităţilor de standardizare, ca premise ale existenţei
organizaţiilor productive de mici dimensiuni şi ale lărgirii relaţiilor de
cooperare;
- persistenţa conservării şi valorificării resurselor secundare emise de agenţii
industriali existenţi;
- accentuarea electronizării şi automatizării sistemelor de producţie
industriale.

Modalităţi de introducere a elementelor de progres tehnic în industrie

Sintetizate, modalităţile de introducere a elementelor de progres tehnic în


sistemele productive existente sunt următoarele trei:
I. Aplicarea în sisteme productive existente a rezultatelor activităţii
autohtone de cercetare ştiinţifică şi dezvoltare tehnologică
În mod curent fac obiectul calculelor de eficienţă economică:
• introducerea în fabricaţie de noi tehnologii;
• folosirea de noi resurse materiale (configuraţii şi calităţi diferite);
• introducerea de noi echipamente sau ameliorarea tehnică a celor existente.
Exprimarea efectelor se face în două modalităţi: o exprimare fizică şi o
exprimare valorică a acestora.
Exprimarea fizică a efectelor
Se vor calcula efecte economice ca urmare a creşterii capacităţii de producţie
(∆CP), a sporirii producţiei fizice (∆Qf), a sporului de productivitatea muncii fizice
(∆Wmf), a economiei de timp de muncă (ETm), a economiei relative de personal (ERP)
şi a economiei de resursă materială prelucrabilă (ERM). Astfel:
¾ ∆CP = [(C1 ⋅ T1 ⋅ I 1 ) − (C 0 ⋅ T0 ⋅ I 0 )] , în care:
C0,1 = dimensiunea (mărimea) caracteristicii echipamentului;
T0,1 = timpul maxim disponibil de la 1.01 pâna la data introducerii elementului de
progres tehnic, respectiv din acest moment şi până la 31.12;
I0,1 = normele intensive maxime în cele două ipostaze de timp.
¾ ∆Q f = T1 ⋅ (q1 − q 0 ) , în care:
T1 = număr de zile efectiv lucrate din momentul introducerii elementului de
progres tehnic şi până la 31.12;
q0,1 = producţia fizică zilnică în cele două ipostaze de timp.
¾ ∆Wmf = Wmf − Wmf , în condiţiile în care:
1 0

Qf
Wmf = , în care:
Ns
Qf – producţia fizică în unităţi naturale;
Ns – număr salariaţi.

¾ ETm = Q1 ⋅ (n0 − n1 ) , în care:


Q1 = producţia fizică totală realizată după aplicarea elementului de progres tehnic
(în unităţi naturale);
n0,1 = volumul de timp de muncă consumat pentru o unitate de producţie fizică.
Economia relativă de personal se calculează ca o diferenţă între numărul de
angajaţi care au lucrat efectiv după introducerea elementului de progres tehnic şi
numărul de angajaţi care ar fi fost necesar pentru realizarea aceleiaşi producţii fizice
dacă nu am fi apelat la elementul de progres tehnic.
  Q1 
¾ E RP =  N1 −  ⋅ N 0  , în care:
  Q0 
N0,1 = numărul de angajaţi în cele două ipostaze de timp;
Q0,1 = volumul de producţie fizică în aceleaşi condiţii.
Menţionăm că rezultatul, adică economia relativă de personal se notifică cu
semnul minus ( – ).
¾ E RM = Q1 ⋅ (c0 − c1 ) , în care:
c0,1 = consumul de o anumită resursă materială necesară pentru o unitate de
producţie fizică.
Exprimarea valorică a efectelor
În expresie valorică se determină: sporul de cifră de afaceri (∆CA), sporul de
productivitatea muncii valorice (∆Wmv), economia de manoperă (EM) şi economia de
resursă materială (ERm).
¾ ∆CA = ∆Q f ⋅ pv , în care:
pv = preţ de vânzare unitar.
¾ ∆Wmv = Wmv − Wmv , în care:
1 0

CA
Wmv = , în care:
Ns
CA – cifra de afaceri;
Ns – număr salariaţi.
Termenul de manoperă provine din “manus” – mână şi “opus” – lucrare şi
exprimă valoric timpul de muncă unitar lucrat (lei/h).
¾ E M = Q1 ⋅ (n0 − n1 ) ⋅ s , în care:
s = salariul mediu orar.
¾ E Rm = Q1 ⋅ (c0 − c1 ) ⋅ p a , în care:
pa = preţul de achiziţie unitar pentru o anumită resursă materială.

II. A doua modalitate de introducere a elementelor de progres tehnic în sisteme


productive existente o constituie: aplicarea în sistemele respective a elementelor de
CREATIVITATE TEHNICĂ ale personalului angajat.
Creativitatea tehnică se concretizează fie în ameliorări tehnice, fie în
INVENŢII.
Proprietatea intelectuală face parte din sfera proprietăţii şi reprezintă
caracteristica imaterială izvorâtă din creaţia omului. Obiectul proprietăţii intelectuale
îl constituie: proprietatea industrială şi dreptul de autor sau copyright. Schematic
obiectul proprietăţii intelectuale poate fi reprezentat astfel:
PROPRIETATEA INTELECTUALĂ

PROPRIETATEA DREPTUL DE AUTOR SAU


INDUSTRIALĂ COPYRIGHT

-INVENŢIA; Se referă la opere artistice


-Modelul/desenul industrial; (literatură, sculptură, pictură,
-Marca de fabrică, produs etc. muzică)
-Topografia circuitelor integrate.

Fig. nr. 6.3. Obiectul proprietăţii intelectuale


Invenţia reprezintă acea creaţie ştiinţifico-tehnică, care prezintă noutate sau
progres faţă de nivelul cunoscut al tehnicii mondiale, care nu a mai fost brevetată sau
făcută publică în ţară sau străinătate şi constitue o soluţie tehnică ce poate fi aplicată
pentru rezolvarea unei probleme din economie.
O invenţie este brevetabilă dacă este:
- nouă;
- rezultă dintr-o activitate creativă;
- susceptibilă de o aplicare industrială.
Brevetul este un document oficial eliberat de o instituţie specializată (naţională
sau internaţională)1)1 care recunoaşte unei persoane fizice sau juridice fie anumite
drepturi, fie calitatea de autor sau creator al unei invenţii.
Perioada de valabilitate a unui brevet este de 20 ani cu condiţia achitării anuale
a texei de menţinere în vigoare a brevetului de invenţie.
Brevetul de invenţie conferă titularului dreptul:
- de valorificare a invenţiei (aplicare sau vânzare);
- de a interzice terţilor să efectueze fără autorizaţia sa următoarele acte
economice:
• pentru produse – fabricarea şi comercializarea lor;
• pentru metode/procedee – folosirea acestora.
În majoritatea firmelor industriale de renume se calculează anual un coeficient
de creativitate:
NI
K CF = , în care:
NS
KCF = coeficient de creativitate firmă;
NI = număr invenţii înregistrate la O.S.I.M./O.M.P.I/O.E.B. ale salariaţilor firmei;
NS = număr salariaţi cu atribuţii în domeniul creativităţii.
Când KCF < 1% - se recomandă schimbarea echipei cu atribuţii în creativitatea
tehnică a firmei.

III. A treia modalitate de introducere a elementelor de progres tehnic în


sisteme productive existente o constituie: valorificarea colaborărilor ştiinţifice cu
firme şi organisme internaţionale (programe comune de cercetare, achiziţionare de
licenţe etc.).
În cazul proprietăţii industriale când are loc o transmitere în totalitate a
titlului şi dreptului de proprietate, este vorba de cesiune, iar în cazul transmiterii
numai a dreptului de folosire a proprietăţii unei invenţii este vorba de licenţă.
Licenţa constituie un contract prin care posesorul unui brevet de invenţie
cedează unei persoane fizice sau juridice, în schimbul unei sume de bani, drepturile
de folosire, de valorificare a unui brevet sau numai de acces la anumite documente
din respectivul brevet.
Dintre premisele care susţin achiziţionarea unei licenţe amintim:
- facilitează producţia şi consumul unor produse sau servicii de nivel ridicat;

1)
O.S.I.M. – Oficiul de Stat pentru Invenţii şi Mărci: corespondente – O.M.P.I. Geneva (Organizaţia Mondială a
Proprietăţii Intelectuale) şi O.E.B. Geneva (Oficiul European de Brevete).
- facilitează intrarea pe piaţă a unor produse deja apreciate din punct de
vedere economic;
- permite un transfer avantajos de experienţă în domeniul managementului
fabricaţiei.
Pentru fundamentarea deciziei de achiziţionare a unei licenţe în mod curent se
apelează la următorii indicatori economici:
Pentru vânzătorul licenţei, obiectivul final îl constituie încasarea unui venit
global maxim care să-l recompenseze pentru cheltuielile efectuate în timp până la
oficializarea invenţiei.
Pentru cumpărătorul licenţei, situaţia este mai complexă în sensul că preţul
de achiziţie este necesar să se situeze între anumite limite:
L ≤ C, în care:
L = preţul de achiziţie a unei licenţe (în valută);
C = cheltuieli proprii care ar fi necesare pentru realizarea unui produs sau procedeu
similar cu cel ce face obiectul achiziţionării licenţei (tot în valută).
Dacă este îndeplinită condiţia de mai sus se vor calcula următorii indicatori
economici:
1. Efectul economic al achiziţionării (importului) licenţei:
L
EL = ⋅ 100 , în care:
I ⋅t
I = valoarea anuală a importului de produse sau componente la care se va renunţa prin
achiziţionarea şi aplicarea licenţei;
t = numărul de ani prevăzuţi iniţial pentru efectuarea importului la care se renunţă
(limita maximă 5 ani);
Cu cât EL < 100, cu atât exprimă o situaţie favorabilă achiziţionării licenţei.
2. Recuperarea cheltuielilor cu importul licenţei prin încasări la export:
R I / E = N ⋅ [E − (Ci + C I )] , în care:
N = numărul de ani estimaţi că producţia fabricată sub licenţă va rezista la export;
E = valoarea anuală a exportului datorat aplicării licenţei;
Ci = costurile interne de fabricaţie;
CI = cheltuieli cu eventuale importuri de completare a producţiei exportate.
3. Durata de recuperare a costului licenţei:
L
D= , în care:
Q ⋅ ( p − p1 )
Q = producţia fizică anuală datorată licenţei;
p = preţul unitar al produsului importat anterior;
p1 = preţul unitar al aceluiaşi produs realizat în urma achiziţionării licenţei;
4. În unele situaţii, achiziţionarea şi aplicarea licenţei presupune şi crearea unor
noi capacităţi de producţie sau achiziţionarea unor noi echipamente. În aceste cazuri
este obligatorie înregistrarea următoarei dependenţe:
E ⋅ N 〉 L + I v , în care:
IV = valoarea investiţiei în capacitatea de producţie (hală + echipamente).
CUVINTE CHEIE

- risc;
- risc dependent de activitatea de brevetare;
- cifră de merit;
- manoperă;
- invenţie;
- proprietate industrială;
- brevet;
- coeficient de creativitate;
- licenţă.

ÎNTREBĂRI RECAPITULATIVE

1. Care este structura activităţii de cercetare ştiinţifică?


2. Ce înţelegeţi prin RISC şi care sunt formele de manifestare a riscului?
3. De cine depinde dimensiunea riscului în sistemul de cercetare
ştiinţifică şi dezvoltare tehnologică?
4. Metodele de selectare a temelor de cercetare de ce tip sunt?
5. Care sunt exigenţele unei metodologii pentru determinarea eficienţei
economice la nivel de temă de cercetare?
6. Cu ce indicatori exprimaţi eficienţa potenţială a unei soluţii obţinute
în sectorul de cercetare ştiinţifică-dezvoltare tehnologică?
7. Când se calculează eficienţa efectivă pentru o soluţie oferită de
sectorul de cercetare ştiinţifică şi dezvoltare tehnologică?
8. Enumeraţi şi comentaţi modalităţile de introducere a elementelor de
progres tehnic în sisteme productive existente.
9. Ce exprimă coeficientul de creativitate al unei firme?
10.De ce este necesar calculul efectelor economice în expresie fizică şi
valorică pentru un element de progres tehnic?
11.Ce includeţi în termenul de proprietate intelectuală?
12.Cu ce indicatori economici justificaţi achiziţionarea unei licenţe de pe
piaţa externă?

Вам также может понравиться