Академический Документы
Профессиональный Документы
Культура Документы
- Măi Alexandre, să nu faci vreo prostie! – spuse tov. Ţigan, tehnician la Sculărie, primul
loc unde am lucrat în fabrică, acum, comandantul gărzii de onoare.
M-am uitat la el ca la felul trei, el n-a mai zis nimic. Eram în primul rînd, aşa că îi era
frică că poate am emoţii. Toţi eram cam stresaţi, aşa că nu m-a prea preocupat întrebarea
lui. Înainte de a apare suita au întrat două maşini cu indivizi ce te ucideau cu privirea. Nu
ar fi fost nevoie să scoată vreo armă. Deodată, ni se comandă:
Fiind în primul rînd am executat cinci paşi, m-am oprit, am ridicat arma la şold, am
dezasigurat-o şi am tras de închizător, ţinînd-o tot la şold. Colegii mei au executat identic
comanda. S-a verificat ca nu cumva să avem cartuş pe ţeavă! Era o jignire! A noastră, ca
gardă de onoare, a inteligenţei noastre, dacă cineva credea că în cazul în care am dori să îl
lichidăm pe “cel mai iubit fiu al poporului” am fi atît de proşti încît am pune cartuşul pe
ţeavă atît de repede. După inspecţia armamentului s-a dat comanda, “În formaţie, marş!”
Fierbea sîngele în noi. Cel puţin în mine.
Apoi, imnul de întîmpinare şi comanda: “Gardă drepţi! Gardă, cu onor spre stînga,
prezentaţi, arm!” Carabinele săltară spre cer poposind în faţa nasurilor noastre ce priveau
spre stînga. Mănuşile albe se mişcară pentru prima dată la unison. Alinierea era perfectă.
Baionetele străluceau în lumina soarelui de dimineaţă. Aro azuriu intră în intreprindere.
El şi ea coborîră. Am observat doi cîini mari negri ce păreau foarte prietenoşi cu ei în
maşină. Ceauşescu se apropie, comandantul nostru bate cinci paşi de defilare spre el şi îi
prezintă raportul. Ceauşescu îl priveşte ascultîndul cu atenţie, apoi se întoarce spre noi şi
spune la microfon, privindu-mă în ochi, aceiaşi ochi care mă priviră din limuzina
decapotabilă alături de Maurer cu cincisprezece ani mai devreme:
- Bună ziua luptători din Gărzile patriotice! La care noi răspundem cu o voce tunătoare:
- Ei, şti tu, aia de la vizită, cu “să nu faci vreo prostie!” Şi mă luă deoparte, din şuvoiul de
oameni ce intrau pe poarta întreprinderii.
- Măi,îţi spun, dar să nu mai spui la nimeni! Să ai grijă! M-a chemat şeful Securităţii la el
şi m-a întrebat: “Ce caută ăsta în primul rînd?” I-am spus:”Păi ăsta totdeauna a fost în
primul rînd.” Şi el a zis, “Voi nu ştiţi că ăsta are de gînd să fugă din ţară?”
- Ce? Şi pe unde credea că o să fug, pe sub nasu’ lui Ceauşescu? Am făcut haz de necaz,
i-am spus că nu e nimic de iertat, să fie sănătos. Dar mi-au apărut întrebări ce-mi loveau
tîmplele ca două ciocane nemiloase: dacă şeful Securităţii (probabil din Arad) m-a
identificat din privire, în uniforma dizgraţioasă, cu bereta ce te făcea să araţi mai degrabă
a Che Guevara decît a tine însuţi, era grav! Cine ştie cît m-a privit, pe mine sau fotografia
mea? Cine ştie de cît timp eram supravegheat, turnat (că altfel cum să fi aflat că “vreau să
fug din ţară”) şi cine ştie cine m-a turnat?
Urmarea a fost că, la ceva timp, m-am înscris la o excursie de cîteva zile cu ACR-ul în
Bulgaria. N-am primit aprobare de la serviciul paşapoarte, după care am aflat (prin nişte
cunoştiinţe) că am interdicţie de a părăsi teritoriul R.S.R. Eram prizonier în propria mea
ţară! Împreună cu tovarăşul Nicolae Ceauşescu şi cu tovarăşa Elena Ceauşescu, ne
îndreptam spre “visul de aur al întregii omeniri, spre comunism”! Doar că aveam
perspective diferite despre ce avea să însemne asta…