AMBALAREA, ETICHETAREA SI MARCAREA MARFURILOR

Ambalajul este definit ca fiind un mijloc, sau ansamblu de mijloace, destinat sa

cuprinda sau sa inveleasca un produs sau un ansamblu de produse, pentru a le asigura
protectia temporara din punct de vedere fizic, chimic, mecanic, biologic, in scopul mentinerii
calitatii si integritatii acestora in starea de livrare, in decursul manipularii, transportului,
depozitarii si desfacerii-pana la consumare sau pana la expirarea termenului de garantieprecum si pentru inlesnirea acestor operatii1.
Ambalarea este definita ca fiind operatie, procedeu sau metoda, prin care se
asigura, cu ajutorul ambalajului, protectia temporara a produsului, in decursul manipularii,
transportului, depozitarii, vanzarii, contribuind si la inlesnirea acestora, pana la consumare
sau pana la expirarea termenului de garantie).1
Clasificarea ambalajelor se realizeaza dupa mai multe criterii2 si anume:
- dupa natura materialului din care se confectioneaza: ambalaje de hartie, carton, lemn,
material textil, sticla, metal, materiale plastice, materiale complexe, etc.;
- dupa domeniul in care sunt utilizate: ambalaje de transport, de desfacere, de
prezentare;
- dupa sistemul de confectionare: ambalaje fixe, demontabile, pliabile;
- dupa tipul de ambalaj: cutii, lazi, flacoane, pungi, etc.
- dupa natura produsului ambalat: ambalaje pentru alimente, pentru produse
industriale, pentru produse periculoase((toxice, inflamabile,etc.) ;
- dupa modul de circulatie: ambalaje refolosibile, nerefolosibile.
Ambalajul nu mai este considerat un simplu obiect utilitar, conceptia despre ambalaj
evoluand in stransa legatura cu dezvoltarea stiintei marfurilor si cu cerintele si protectia
consumatorilor si a mediului. In acest sens, rolul important al ambalajului este subliniat
defunctiile sale si anume:
1. Functia de conservare si protectie a produsului si a mediului
Prin aceasta functie ambalajul are rolul de a proteja marfurile fata de actiunea unor
factori externi, cum sunt:
- factori fizici(temperatura, umiditate, lumina, socuri mecanice,etc);
- factori chimici (acizi, agenti oxidanti, etc);
- factori biologici (microorganisme existente in mediul inconjurator, etc.).
Materialul din care este confectionat ambalajul (in functie de natura produsului), forma
constructive, modul de ambalare asigura indeplinirea functiei de conservare si protectie a
produselor. Pentru protectia unor marfuri, se utilizeaza ambalajul primar (de contact direct
cu produsul),ambalajul secundar (care aduce o protectie suplimentara produsului si poate

asigura si expunerea acestuia) si ambalajul tertial, care este ambalajul de transport sau
colectiv (grupeaza mai multe ambalaje secundare de acelasi fel.
Totodata, ambalajul are si rolul de a proteja mediul de actiune toxica a unor produse
ambalate: diferite substante chimice, gaze toxice, derivate din petrol etc.

2. Functia de manipulare, depozitare si transport

Aceasta functie presupune indeplinirea unor cerinte de adaptare a ambalajelor la
normele de transport, stabilirea rolului ambalajului in procesul de manipulare,
depozitare, transport si distributie, astfel incat, marfurile sa nu-si modifice forma si sa nu se
deterioreze. In indeplinirea acestei functii, un rol important il au actiunile de paletizare,
containerizare si modulare.
Paletizarea este o metoda care permite manipularea, deplasarea si stivuirea usoara a
unor marfuri grupate in unitati de incarcare, folosindu-se paletele si electrostivuitoarele.
Principalele tipuri de palete sunt:
a) palete plane de uz general care prezinta urmatoarele carateristici:
- sunt interschimbabile;
- au dimensiuni de 800x1200mm;
- sarcina dinamica:1000 kg (marfuri manipulate);
- sarcina statica: 4000kg (marfuri stivuite)
b)

palete de uz special si portuar care prezinta urmatoarele caracteristici:

- nu sunt interschimbabile;
- au dimensiuni de 1200x1600mm si 1000x1800mm;
- sarcina dinamica este de 2000kg;
- sarcina statica este de 8000 kg.

c)

palete lada, destinate produselor in vrac sau fara ambalajul intermediar

d)

palete cu montanti, destinate incarcaturilor formate din unitati mari de ambalaje

Fig. 1 Tipuri de palete

1- paleta cu o placa; 2 - paleta simpla; 3 - paleta reversibila; 4 - paleta cu baza perimetrica; 5 paleta lada (box paleta); 6 - paleta buncar (paleta-siloz).
Paleta de transport permite formarea incarcaturii unitare de produse, care pot fi
ambalate sau nu.Utilizarea paletei este posibila cand marfurile sunt uniforme si prezinta
stabilitate atat in timpul transportului, cat si al depozitarii (pe zi, anexa nr.1-tipuri de palete).
Containerul este un utilaj pentru transportul economic al marfurilor. El poate proteja
integritatea calitativa si cantitativa a marfurilor, in conditiile eliminarii ambalajelor
individuale si a manipularilor repetate. Se utilizeaza pentru marfuri textile, incaltaminte,
cosmetice, produse din materiale plastice, lemn, metal, etc.
Modularea ambalajului consta in corelarea dimensiunilor ambalajului individual cu
cele ale ambalajului de transport general, ale containerului, ale mijlocului de transport si cele
ale spatiului de depozitare.
3. Functia de promavare a vanzarii produselor este functia prin care ambalajul
apare ca interfata intre produs si consumator, avand nu numai rolul de a proteja marfa, ci si
acela de a stimula actul de cumparare si de a crea cumparatorului o atitudine pozitiva fata de

produs, furnizandu-i acestuia toate informatiile legate de pastrare, utilizare, data limita de
vanzare. Prin intermediul elementelor de marcare, existente pe ambalaj, cumparatorul afla
care sunt caracteristicile produselor, denumirea, provenienta, compozitia, precum si impactul
asupra mediului inconjurator.
Pe etichete sau direct pe ambalaj (in functie de natura produsului si tipul de ambalare),
consumatorul va trebui sa gaseasca toate mentiunile despre marfa stabilite ca fiind obligatorii,
mentiuni suplimentare specifice fiecarei grupe merceologice, precum si mentiuni facultative
cu caracter promotional (vezi capitolul-Etichetarea marfurilor).
Ambalajul trebuie sa promoveze produsul si sa contribuie la intarirea imaginii de
marca pentru produs, dar, sa nu induca in eroare cumparatorii.
In comertul international de marfuri exista o serie de termeni consacrati privind anumite
tipuri de ambalaje si anumite mentiuni care se fac pe acestea, cum ar fi:
-

Continental packing- C.P. :ambalaj pentru transport terestru ;trebuie

sacorespunda tuturor conditiilor de transport terestru si conditiilor climatice din
diferitele zone geografice pe care le parcurge marfa;
Seawirthy packing -S.W.P: ambalaj pentru transportul marfurilor pe mare
;trebuie sa fie executat din materiale rezistente adecvate transportului maritim;
Fit packing- F.P. : ambalaj mulat dupa forma si marimea produsului;
Machine paching - M.P. ambalaj executat cu masini speciale
(cutii,baloturi);
Resistense controlled R.C. ambalaj caruia i se controleaza rezistenta ,iar
rezultatele se concretizeaza intr-o diagrama conform normelor internationale de
controlal ambalajelor;
Special packing paid S.P.P. ambalaj special superior, mai scump, executat la
cererea cumparatorului;
Strict confidential packing ambalaj strict confidential(marcarea coletelo S.C.P.
se face numai cu numere).

Raspandirea la scara globala a modelelor de consum, internationalizarea cererii de

bunuri, a condus la evolutia cererii si productiei de ambalaje in plan mondial.
In tarile puternic industrializate, tot mai multe organizatii se implica in perfectionarea
tehnologiilor privind productia de ambalaje.
In Europa, actioneaza Federatia Europeana a Ambalajelor (EAF), a carei membra este
si Romania, Federatia Europeana a Fabricantilor de Carton Ondulat (FECO), Asociatia
Europeana a Fabricantilor de Cutii din Carton Compact (ASSCO) si alte organizatii. Acestea
sunt in stransa legatura cu Organizatia Internationla de Standardizare (ISO), Comisia
Economica pentru Europa de pe langa ONU (CEE), Biroul International de Containere (BIC)
si alte organisme internationale, care activeaza in domeniul productiei si circulatiei
ambalajelor.

Pentru a patrunde pe noi segmente de piata, producatorii de ambalaje devin tot mai
competitivi, atat prin tehnologiile utilizate, cat si prin folosirea de noi materiale pentru
confectionarea ambalajelor care sa raspunda exigentelor sporite ale consumatorilor si
cerintelor, tot mai severe, legate de protejarea mediului ambiant.

I. Materiale utilizate pentru confectionarea ambalajelor

Modalitatea de alegere a materialului, din care se confectioneaza ambalajele, depinde
de urmatoarele conditii:
caracteristicile merceologice ale produsului care trebuie ambalat;
tehnica de ambalare utilizata;
factorii de mediu care pot afecta ambalajul pe timpul manipularii transportului si
depozitarii;
destinatia ambalajului;
modul de circulatie (refolosibile, nerefolosibile);
tipul pietelor in care circula produsele ambalate (interne sau externe).
In functie de aceste conditii, s-a stabilit ca materialele de baza, ce trebuie folosite
pentru ambalaje, la majoritatea marfurilor, sunt: lemnul, materialele celulozice (hartie, carton,
acetate de celuloza, etc), materiale textile, materiale plastice, materiale metalice, sticla, etc.
1. Ambalaje din lemn
Ambalajul din lemn a fost multa vreme utilizat pentru ambalarea unei game foarte
diversificate de produse. In ultimii ani, ponderea acestui tip de ambalaj a scazut considerabil,
pana la 10-15% din totalul acestui tip de ambalaj, datorita reducerii exploatarii masei
lemnoase si a diversificarii valorificarii ei pentru alte produse.
Esentele cel mai des utilizate pentru ambalaje sunt esentele de stejar, brad, dud, artar,
frasin sau sunt utilizate materialele prefabricate (placile presate din fibra de lemn-PFL,
placile presate din aschii de lemn-PAL, placajele sau furniturile). Lemnul este utilizat, mai
ales, la confectionarea ambalajelor de transport.
2. Ambalaje din materiale celulozice
Ambalajele confectionate din materiale celulozice se folosesc intr-un procent ridicat
pentru o gama diversificata de produse (produse alimentare, produse textile, produse de uz
casnic, etc). Materialele, cel mai des utilizate, din aceasta gama sunt:
a)

Hartia si cartonul sunt cel mai des utilizate materiale celulozice pentr
confectionarea ambalajelor de acest tip.
- Hartia utilizata pentru confectionarea ambalajelor poate fi de 3 tipuri:

Netratata (inferioara, superioara si obisnuita);

Tratata (cerata, metalizata sau acoperita cu polimeri);

Speciala (creponata, anticoroziva).

- Cartonul utilizat la confectionarea ambalajelor poate fi de 3 tipuri:

b)

Duplex (alcatuit din minimum doua straturi diferite de material fibros unite prin
presare in stare umeda), este folosit la ambalarea confectiilor, produselor alimentare,
etc;
Triplex (format din minimum trei straturi diferite de material fibros unite prin presare
in stare umeda) este folosit pentru confectionarea ambalajelor de transport, fiind
rezistent la manipulare si la socurile mecanice;
Ondulat (format din 1-4 straturi diferite de material neted si 1-3 straturi de hartie
inferioara sau superioara ondulata, unite intre ele prin adeziv) este folosit la
confectionarea ambalajelor care trebuie sa reziste la presiuni exterioare si la socuri;
Mucavaua este un tip de carton inferior utilizat la confectionarea ambalajelor fixe sau
pliabile folosite pentru marfurile usoare.
Acetatul de celuloza si celofanul sunt utilizate pentru confectionarea ambalajelor
folosite in agricultura si in industria alimentara.

3. Ambalaje din materiale textile

Ambalajele din materiale textile se folosesc intr-un proces limitat pentru fabricarea
sacilor din material textil (utilizati pentru ambalarea produselor alimentare in vrac-cafea,

zahar, cereale, orez, etc) si, pentru captusirea ambalajelor confectionate din carton sau din
lemn, destinate obiectelor fragile (sticlarie, obiecte din ceramica).
4. Ambalaje din materiale plastice
Materialele plastice sunt folosite, pe scara larga, la confectionarea ambalajelor,
deoarece prezinta multe avantaje in comparatie cu materialele traditionale, si anume:

sunt mai ieftine decat materialele traditionale;

pot fi utilizate sau reciclabile pe cale naturala sau artificiala;

sunt apreciate pentru proprietatile lor igienico-sanitare, de calitate;

au o masa redusa;

pot fi opace sau transparente;

pot fi suple sau rigide.

Materialele plastice, cel mai des utilizate, pentru confectionarea ambalajelor sunt:
Polietilena este cel mai des utilizata in industria ambalajelor, iar sortimentele
folosite sunt:
- polietilena de joasa presiune, folosita la confectionarea navetelor pentru
paine, recipientelor pana la 400Kg, etc;
- polietilena de medie presiune, folosita la confectionarea ambalajelor
pentru dulciuri, produse de papetarie, etc;
- polietilena de inalta presiune, folosita la confectionarea de folii, saci,
pungi, tacamuri de unica folosinta (pahare, farfurii, etc), dopuri, capace;
- polietilena expandata, folosita pentru umpluturile antisoc la ambalare.
Polistirenul este folosit sub forma de:
- folii pentru ambalarea produselor alimentare, a produselor legumicole, a
medicamentelor, etc.;
- polistiren expandat pentru ambalarea produselor din sticla, a produselor
electrocasnice, etc;

Ploriclorura de vinil (PVC) este utilizata pentru confectionarea ambalajelor

destinate alimentelor, medicamentelor, etc;

Polipropilena se foloseste la confectionarea navetelor, canistrelor, precum si a

foliilor si a firelor utilizate pentru ambalat.

Spumele poliuretanice sunt utilizate pentru protejarea produselor sensibile la socuri.

5. Ambalajele din materiale metalice

Materialele metalice, cel mai des utilizate pentru confectionarea ambalajelor,
sunt: otelul, aluminiul, materialele combinate (metal combinat cu material plastic si carton) si
tabla cositorita. Dintre materialele metalice, cel mai des utilizate sunt:

Tabla din otel carbon neprotejata (din care se confectioneaza ambalaje

pentru produse chimice si butoaie pentru produse petroliere);
Tabla din otel carbon cromata (pentru ambalarea pestelui si a fructelor
congelate);
Tabla din otel carbon protejata (zincata sau cositorita pentru ambalarea
conservelor);
Aluminiu in benzi sau folii (pentru confectionarea ambalajelor de desfacere si de
transport utilizate in industria alimentara, a medicamentelor, etc).
6. Ambalajele din sticla

Aceste ambalaje se utilizeaza pentru produsele lichide si pastoase din domeniul

industriei alimentare, farmaceutice, chimice, etc.
Din aceasta categorie fac parte:
Buteliile sunt de diverse tipuri: butelii pentru bere, bauturi alcoolice, racoritoare,
lapte, apa plata si apa gazoasa, etc. Ele pot avea capacitate diferita, ex.: buteliile
pentru bere au urmatoarele capacitati:
A 330 si 650 ml;
B 330 si 500 ml;
C 500 ml;
D 330 ml.
Borcanele sunt de urmatoarele tipuri:
C pentru miere de albine, de 96 si 1500 ml;
D si E pentru compoturi si produse din legume, de 500 si 750 ml (se fixeaza
cu cleme metalice);
F pentru dulceata, de 250, 500 si 750 ml;
G pentru compoturi, de 500 si 750 ml;
H pentru legume murate, de 0,85 l pana la 20 l.

II.Tendinte actuale in utilizarea materialelor destinate confectionarii ambalajelor

In prezent, materialele utilizate pentru fabricarea ambalajelor sunt evaluate in functie
de gradul in care satisfac cerintele consumatorilor, dar, in egala masura, si dupa efectul pe
care il exercita asupra relatiei deseuri solide-mediu ambiant. Deoarece majoritatea deseurilor
de ambalaje nu sunt biodegradabile, ele ingreuneaza-foarte mult-epurarea naturala.
Productia actuala mondiala de ambalaje este de cca. 300 de miliarde de dolari anual,
rezultand o crestere alarmanta a procentului dereziduuri solide urbane (RSU). Din totalitatea
reziduurilor solide urbane, 40% revine deseurilor de ambalaje, fapt care-i obliga pe
producatorii din industria ambalajelor sa gaseasca noi solutii de compatibilitate ambientala a
materialelor utilizate.

Materialele plastice sunt considerate poluanti de ordin secundar, reprezentand 1% din

greutatea RSU. Singurii contaminanti nocivi ai mediului sunt: polistirenul (PS), care produce
reziduuri murdare si policlorura de vinil (PVC), care degaja vapori clorosi (acestia se
combina cu vaporii de apa din atmosfera si formeaza acidul clorhidric, care corodeaza
puternic constructiile metalice).
Materialele metalice pot produce o poluare efectiva formand solutii metalice.
Aluminiul insa, poate fi reciclat la nesfarsit, pornind de la stadiul de deseu.
Materialele de sticla sunt, in general, inerte in solutii apoase, provocand doar o
poluare estetica.
Materialele lemnoase nu prezinta un pericol in ceea ce priveste poluarea mediului,
lemnul fiind considerat un material ecologic.
Materialele pentru ambalaje, care au la baza hartia si cartonul, nu cauzeaza poluarea
mediului inconjurator. Incinerarea si eliminarea lor sunt considerate nepoluante. Exceptie fac
compusii organoclorurati rezultati din albirea pastei de hartie sau a cernelurilor de imprimare,
considerate toxice. De asemenea, unele procedee utilizate la obtinerea hartiei pure pot
declansa ploile acide care afecteaza vegetatia.
Din aceste motive, producatorii de ambalaje au gasit noi solutii privind obtinerea unor
materiale si confectii de ambalaje, mai putin poluante, precum si metode noi de valorificare si
eliminare eficienta a ambalajelor uzate.
In domeniul materialelor celulozice s-au inregistrat urmatoarele progrese:
hartia de ambalaj Eco-Eco: biodegradabila si care inlocuieste lemnul in obtinerea
hartiei;
materialul CELMAR: este bazat pe solubilitatea celulozei in apa si pe o rapida si
completa biodegradare in mediu;
banderola ecologica Ecomasc: reprezinta o alternativa la sistemul de inchidere
prin benzi adezive din PVC sau PP;
hartia care vine din mare, obtinuta prin utilizarea biomasei de alge;
ambalajele din carton ondulat: au masa mica si sunt utilizate la prezentarea
produselor zaharoase, ciocolata, biscuiti si pot fi reutilizate si eliminate eficient;
ambalajele modulare din lemn: sunt usor reutilizabile,etc.
In domeniul sticlei, se remarca urmatoarele progrese:
confectionarea ambalajului de tip pierdut (one-way);
aparitia sticlei usoare si ultra usoare;
aparitia sticlei antibacterie si a sticlei ondulate; etc.
In domeniul materialelor metalice se remarca:
reducerea masei recipientilor din aluminiu pentru bauturi, cu cel putin 60%.
In domeniul materialelor plastice, se remarca urmatoarele progrese:

aparitia pe piata britanica a buteliiilor PET de 2 litri, pentru produsul Coca-Cola

(butelii care au in compozitie 25% rasini reciclate);
adaugarea in compozitia PET a polimerilor de cristale lichide (LCP) in proportie de
10% a permis dublarea proprietatilor tip bariera fata de oxigen si cresterea
rezistentei mecanice de cca. 2,7 ori;
realizarea, in Italia, a materialului bionole, pe baza de polimeri alifatici
(biodegradabil in 2 pana la 4 luni);
realizarea, in SUA si Canada, a unor materiale biodegradabile (se descompun in
apa si CO2 sub actiunea microorganismelor prezente in sol, aproximativ 3 ani);
realizarea, in Japonia, a produsului Soafil, polimer comestibil utilizat la
ambalarea individuala a legumelor si fructelor;
realizarea, in Suedia, a polietilenei autodegradabile, care se pulverizeaza in cateva
saptamani de expunere la radiatiile solare;etc.

In domeniul materialelor complexe se remarca:

materialul numit ceramis, utilizat pentru ambalarea branzeturilor, produselor de
patiserie, produse zaharoase (usor de reciclat, iar prin incinerare nu polueaza mediul);
materialul metpolam (otel acoperit cu polimeri), utilizat in Marea Britanie pentru
ambalarea alimentelor pentru copii;
utilizarea foliilor extra subtiri din tabla de otel cositorita, folosite la obtinerea
capsulelor sub presiune ce inchid un ambalaj sau la realizarea de saci si pungi, in
combinatie cu alte materiale;
ambalajul aseptic utilizat pentru bauturi, cu avantaje ecologice imediate, deoarece
se realizeaza mari economii de materiale si energie in tehnologia de obtinere, de
umplere si de depozitare; reciclarea ambalajului aseptic se utilizeaza foarte usor;
aparitia materialelor cu proprietati de inalta bariera fata de apa, grasimi, uleiurisi
arome, de tipul scotchban: spre deosebire de laminate, care protejeaza hartia sau
cartonul la suprafata, scotchban-ul patrunde in profunzimea materialului, asigurand
o protectie maxima. Se foloseste la ambalarea produselor de carne, inghetata, biscuiti
sau la ambalarea alimentelor agresive, etc. In paralel cu preocuparea pentru adoptarea
de masuri privind reciclarea si degradarea anumitor tipuri de ambalaje, s-au elaborat
diferite sistem de codificare pentru reciclarea ambalajelor, atat in statele Uniunii
Europene, cat si in SUA. De exemplu, Societatea pentru industria materialelor plastice
(SPI) din SUA a elaborat un sistem complet de codificare a materialelor plastice
(utilizat si in Europa). Sistemul de codificare SPI consta intr-o sageata inchisa a lui
Mobius Loop, care se completeaza cu o abreviere sau cu un numar, in functie de tipul
de material.

Fig.3. Elementele componente ale noului sistem de codificare pentru reciclarea ambalajului
Elementele componente ale noului sistem de codificare pentru reciclarea ambalajului
sunt urmatoarele:
PET
No 1 = Polyethilene-terephthalate (Polietilena tereftalat)
HDPE No 2 = High Density Polyethylene (Polietilena de inalta densitate)
V
No 3 = Vinyl (including Polyvynilchloride PVC)
LDPE No 4 = Low Density polyethylene (Polietilena de joasa densitate)
PP
No 5 = Polypropylene (Polipropilena)
PS
No 6 = Polystyrene (Polistiren)
OTHER No 7 = all other plastics including multi-layer materials (alte materiale plastice,
inclusiv materiale multistratificate).
Atat in SUA, cat si-n Europa, o serie de organisme, asociatii, societati, au stabilit o
legislatie ampla care face referiri concrete si obligatorii la masurile ce trebuie stabilite de
guverne, in plan national si international, privind productia, utilizarea si depozitarea
ambalajelor, astfel incat, sa nu afecteze sanatatea consumatorilor sau a mediului inconjurator.
Prin standardele ISO 3758/1996, SR EN 23.758 se stabilesc simbolurile grafice care se
aplica, in mod obligatoriu, pe ambalaje, pentru a avertiza consumatorul asupra modului de
utilizare, manevrare si transport, precum si simbolurile referitoare la protectia mediului
inconjurator (Fig.4).

Fig. Simbolurile ce se pot aplica pe ambalaje pentru avertizare asupra modului de

transport si manipulare si pentru protectia mediului inconjurator

III. Metode de ambalare

Metodele de ambalare s-au perfectionat permanent, in stransa legatura cu relatia:
produs-ambalaj-mediu inconjurator si cu tendintele de viitor, privind productia si circulatia
marfurilor pe pietele interne si internationale.
Metodele si tehnicile de ambalare depind de caracteristicile merceologice ale
produselor ce se ambaleaza in concordanta cu proprietatile materialelor din care se
confectioneaza ambalajele. Tehnicile de ambalare cele mai cunoscute sunt:
Ambalarea in recipienti de sticla, metal, in carton si material plastic se realizeaza
pe linii automatizate, iar ambalajele de sticla si metal se sterilizeaza, de regula,
deoarece se folosesc la ambalarea alimentelor si a medicamentelor;
Ambalarea in atmosfera modificata (atmosfera de CO2, N2, O2), folosita pentru
prelungirea timpului de pastrare a produselor, fara ajutorul conservantilor. Produsele sunt
plasate intr-un ambalaj in care atmosfera din interior este modificata in raport cu gazelle
folosite si vaporii de apa. Cele 3 gaze utilizate in locul aerului (CO2, O2, N2) au proprietati
necesare conservarii produselor alimentare. Astfel:
C2, fiind bacteriostatic si fungistatic, stagneaza sau elimina evolutia bacteriilor si a
mucegaiurilor;
N2, inert si inodor, reduce oxidarea grasimilor;
O2, in amestec gazos, mentine culoarea naturala a produselor de carne;
Ambalarea cu aerosoli (cu agent propulsor N2, CO2, butan, propan), folosita la
pulverizarea lacurilor, vopselurilor, insecticidelor, dar, si unor creme de uz alimentar
(frisca) sau creme cosmetice si farmaceutice. Recipientul (din metal, sticla sau
material plastic) contine un gaz comprimant, lichefiat si este prevazut cu un dispozitiv
care permite iesirea continutului din recipient, sub o forma modificata de spuma,
pasta, lichid sau pudra.
Ambalarea celulara (sub forma de casete comprimate utilizate, mai ales, in
industria farmaceutica), metoda avantajoasa, in plan economic, precum si in plan
igienic si estetic;
Ambalarea cu strat cocon este aplicata, de regula, la aparatele foarte
sensibile (electronice, armament) sau pentru rezervele de alimente pe termen lung,
asigurand o protectie a produselor cuprinsa intre 2 si 10 ani;
Ambalarea cu pelicule aderente se obtine prin aplicarea pe produs a unui strat
rezistent, impermeabil, din material peliculogen care, dupa uscare, protejeaza
suprafata produsului (pentru produse alimentare, etc);
Ambalarea cu folii contractibile din produse polimere, termoplastice, a caror
proprietate principala este aceea de a se contracta sub influenta caldurii. Acest
procedeu se utilizeaza in domeniul alimentar si cosmetic, prin ambalarea unor
cantitati mici de produs, in alveole termoformante, acoperite cu folii transparente si,
apoi, termosudante;
Ambalarea sub vid, se aplica produselor alimentare, sensibile la actiunea O2 din
atmosfera. Se realizeaza cu ajutorul unei instalatii speciale, si presupune absenta
aerului in interiorul ambalajului (se foloseste la ambalarea ermetica a produselor
alimentare sub forma de pulbere: lapte praf, creme, cafea, etc);
Ambalarea in sistem Cryovac este o varianta a ambalarii sub vid si se aplica pentru
preparate alimentare din carne, peste, lapte, precum si pentru legumele si fructele
proaspete. Se folosesc foliile Cryovac impermeabile, care se contracteaza in apa calda
(90-980C), luand forma produsului ambalat;

Ambalarea tip bibbipak se foloseste pentru ambalarea produselor sensibile la

socuri, prin utilizarea de lichid poliuretanic, care, devenind spongios, protejeaza
produsele astfel ambalate;
Ambalarea aseptica este specifica produselor alimentare si medicamentelor
comercializate sub forma lichida sau solida. Tehnica de realizare a mediului aseptic,
consta in sterilizarea produsului la temperature cuprinse intre 90 si 1200C sau la 1351500C, timp de cateva secunde (in functie de natura produsului), urmata de o racire
rapida. Scopul ambalarii aseptice consta in distrugerea sau inactivarea
microorganismelor pentru o perioada de timp, astfel incat, alimentele isi pastreaza
calitatile nutritive initiale si chiar, aroma si culoarea naturala;
Ambalarea colectiva si portionata consta in:
- ambalarea colectiva este metoda prin care se grupeaza mai multe produse
intr-o unitate de vanzare (de ex., la zahar, faina, malai, etc), utilizandu-se ca materiale pentru
ambalat, cartonul, hartia, foliile contractibile;
- ambalarea portionata este metoda prin care se ambaleaza o cantitate de
produs ce se consuma la o singura folosire; materialele utilizate sunt foliile termosudabile din
aluminiu, hartiile metalizate, foliile contractibile, etc.
Modalitatile si tehnicile, prin care se realizeaza operatia de ambalare, depind de specificul
marfii care se livreaza beneficiarului. In acest sens, exista 2 modalitati de ambalare:
ambalarea volumetrica: consta in dozarea volumului cantitatii de lichid ce
urmeaza sa fie ambalat;
ambalarea masei de produs (pentru produsele solide): consta in dozarea
gravimetrica a cantitatii de produs ce urmeaza sa fie ambalat.

EXPERTIZA MARFURILOR AFLATE IN LITIGIU, DATORITA CONDITIILOR DE

PASTRARE
Perioada de pastrare a marfurilor poate influenta, fundamental, caracteristicile calitative ale
marfurilor, prin aparitia unor modificari fizice, chimice sau biochimice, cu implicatii asupra
calitatii finale a produselor depozitate. Aceste modificari apar datorita actiunii unor factori ce
pot fi grupati in doua grupe mari, si anume:
1. Factorii interni:
structura si compozitia chimica a produselor;
proprietatile fizice generale (starea de agregare, proprietatile termice,
electrice, etc);
proprietatile chimice (comportarea fata de mediile acide, bazice, agentii
corozivi, umiditate, etc).
2. Factorii externi:
fizico-mecanici (solicitari mecanice in timpul manipularii, compresiuni,
socuri, etc);
fizico-chimici (temperatura, umiditatea, circulatia aerului, umiditatea
relativa a aerului din spatiile de pastrare, lumina solara, etc);
biologici (microorganismele: bacterii, mucegaiuri, precum si insecte,
rozatoare, etc).
Calitatea marfurilor depozitate mai poate fi influentata si de existenta altor elemente:
regimul depozitarii (igiena din spatiul de depozitare, respectarea vecinatatilor

admise ale produselor, etc), cunoscand ca, asigurarea unui regim optim de pastrare conduce la
mentinerea echilibrului intre actiunea si dependenta reciproca dintre factorii interni si
externi;
atmosfera specifica spatiilor de depozitare, respectiv temperatura, umiditatea
relativa, gradul de puritate al aerului (concentratia in particule de praf, gaze toxice,
microorganisme), precum si actiunea razelor solare.
Efectuarea expertizelor merceologice, ale marfurilor depreciate in timpul pastrarii, a
demonstrat faptul ca, cel mai important rol in modificarea caracteristicilor calitative il au
factorii de mediu ai spatiilor de depozitare, cei mai agresivi fiind temperatura, umiditatea
relativa a aerului, circulatia aerului, compozitia chimica a aerului si radiatiile.
a) Actiunea temperaturii din mediul de pastrare asupra marfurilor

MARCAREA MARFURILOR
Conceptul de marca ( Legea nr. 84/15.04.1998 privind marcile si indicatiile
geografice, publicata in M.O. nr.161/23.04.1998) este definit astfel:marca este un semn
susceptibil de reprezentare grafica, servind la deosebirea produselor sau serviciilor unei
persoane fizice sau juridice de cele apartinand altor persoane.
In literatura de specialitate, marca se mai defineste ca fiind un semn distinctiv ce
poate fi reprezentat prin cuvinte, litere, cifre, grafice sau desene, ori o combinatie de astfel
de elemente menite sa confere identitate bunurilor, serviciilor sau intreprinderilor si sa
asigure diferentierea lor de concurenta.
Clasificarea marcilor se face dupa urmatoarele criterii:
1) In functie de originea numelui de marca se utilizeaza:
nume de persoane apartinand: inventatorului produsului, proprietarului
firmei producatoare, proprietarului magazinului in care se desface produsul,
persoanei care la patentat, etc (Ford, Peugeout);
nume care isi au originea pornind de la tara sau regiunea in care produsul a
fost inventat sau comercializat;
nume stiintifice;
nume provenind din asocieri sugestive de cuvinte;
nume care descriu produsul;
nume artificiale care nu au corespondent in realitate.
2) In functie de rolul pe care il au in cadrul politicii de produs distingem
urmatoarele tipuri:
- marca-produs, ce presupune atribuirea unui nume de marca fiecarui
produs, constituindu-se intr-un element principal in pozitionarea acestuia;
- marcalinie, presupune acoperirea unei linii de produse, folosind
pentru fiecare dintre componente, acelasi simbol de identificare;
- marca-gama se atribuie unui ansamblu de produse omogene, astfel
incat, sa acopere intreaga gama de produse ale unei intreprinderi;
- marca-umbrela presupune folosirea aceleasi marci pentru a identifica
un ansamblu de produse eterogene;
marca-garantie (marca de certificare) are rolul de a acoperi mai

multe game complexe de produse care, la randul lor, sunt identificate prin intermediul unor
marciprodus, marci-linie sau marci-gama.
Marca-garantie atesta faptul ca produsele, pentru care este folosita, sunt certificate de
titularul marcii, in ceea ce priveste calitatea si fiabilitatea, informand consumatorul despre
originea marfii prin indicarea marcii producatorului.
Marca-garantie grupeaza produse sau game de produse care dispun de marci specifice,
in jurul marfii institutionale. Marca-garantie are ca varianta marca-eticheta, prin care
garanteaza produsele fabricate sau comercializate de catre o intreprindere, alta decat
detinatoarea marcii.
O varianta particulara de marca o reprezinta grifa, aceasta fiind o reprezentare
grafica specifica, cu rol de semnatura a creatorului si care se atribuie, de regula, produselor
unicat.
3) In functie de titularul dreptului de marca exista:
individuala, ce apartine unei persoane determinate, fizice sau juridice;
este foarte des folosita, de aceea formeaza obiectul principal al reglementarilor privind
marcile in diverse legislatii;
marcile colective sunt marcile folosite in comun de mai multe
persoane juridice (asociatii de producatori, comercianti, diferite organisme profesionale) care
nu desfasoara direct o activitate comerciala sau industriala, dar, care autorizeaza aplicarea
marcilor colective, de obicei, alaturi de marca individuala, sub rezerva respectarii unor
conditii de calitate, prestabilite; au rolul de a garanta calitatea sau originea produselor
respective (in Romania, marcile colective se inregistreaza prin Oficiul de Stat pentru Inventii
si Marci-OSIM);
4) In functie de obiectul si destinatia lor:
marca de fabrica este semnul distinctiv adoptat de un producator
pentru a da posibilitatea consumatorilor sa identifice si sa deosebeasca produsele sale de
produsele similare fabricate de alti producatori;
marca de comert este semnul distinctiv folosit de o intreprindere
distribuitoare pentru a evidentia anumite produse distribuite in propriile unitati comerciale;
marca de serviciu are rolul de a identifica prestarile de serviciu
executate de o anumita intreprindere, prezentand doua ipostaze:
v marca de serviciu atasata produselor ce intervin in serviciul prestat;
v marca de serviciu care nu este legata de un produs anume;
5) In functie de natura semnelor folosite:
marca verbala este alcatuita din semne scrise constand din nume,
denumiri, sloganuri, litere sau cifre;
enumiri, sloganuri, litere sau cifre;
marca figurativa cuprinde toate reprezentarile grafice susceptibile de
protectie (embleme, sigilii, culori, amprente, desene, viniete). Marcile figurative pot fi, la
randul lor, in functie de aspectul geometric, de 2 categorii:
v marci figurative bidimensionale (plane);
v marci figurative tridimensionale (spatiale);
marca sonora sau auditiva este alcatuita din semnale sonore sau
melodii simple, compuse doar din cateva note sau din sunete repetate, caracteristice si usor de
retinut; se folosesc ca marci de servicii (utilizate frecvent de posturile TV si radio), precum si
marci de fabrica sau marci de comert.

6) In functie de numarul semnelor folosite:

marca simpla, alcatuita dintr-unul din semnele care, potrivit legii, pot
fi protejate ca marca (o reprezentare grafica, un nume);
marca combinata reprezinta compozitii de semne diferite, fiind
clasificata, la randul ei, in:
v marca complexa: alcatuita dintr-un ansamblu de semne diferite,
fiecare dintre acestea fiind susceptibil de protectie (deoarece este distinctiv);
v marca compusa: alcatuita din semne diferite, dintre care, doar unele
sunt susceptibile de protectie in mod separat.
7) In functie de natura normelor care reglementeaza marca:
marca facultativa: dreptul de a decide aplicarea marfii pe un produs
depinde de vointa producatorului, comerciantului sau intreprinderii de servicii;
marca obligatorie se aplica la acele produse a caror fabricatie
constituie monopol de stat ( de ex. marca produselor de metale si pietre pretioase).
In practica functioneaza si alte tipuri de marci, cum sunt:
marca defensiva asigura protectia altei marci, avand toate
caracteristicile figurative ale acesteia, cu exceptia unor modificari de detaliu, menite sa-i
impiedice pe terti sa depuna o marca foarte asemanatoare;
marca de rezerva: este o marca pe care titularul nu are intentia sa o
foloseasca in momentul inregistrarii, dar, isi rezerva dreptul de marca pentru situatia lansarii
unui nou produs pe piata;
marca notorie este marca foarte cunoscuta pe piata cu un mare
prestigiu pentru publicul consumator de produse sau servicii, avand marca respectiva;
marca generica: desemneaza un nume de marca, ce are valoare de
substantiv comun si care si-a pierdut capacitatea de a asigura diferentierea unui produs de
produsele concurente (ex. scotch, frigidaire).
Componentele care alcatuiesc marca
Marca este alcatuita din 3 categorii de componente:
- componente verbale reprezentate de:
numele de marca este elementul generic de identificare al unui
produs, al unei game de produse sau al unei organizatii si reprezinta principalul mijloc de
comunicare; denumirile asociate marcilor pot fi compuse dintr-un singur cuvant, dintr-o
combinatie de cuvinte sau din combinatii de cifre si cuvinte;
sigla reprezinta abrevierea numelui de marca prin folosirea
initialelor in scopul facilitarii memorarii, citirii si utilizarii acesteia. Siglele sunt de doua
feluri: sigle abrevieri, obtinute prin prescurtarea propriu-zisa a numelui si sigle analogice,
cand fiecarei initiale i se atribuie o anumita semnificatie;
- componentele semifigurative si figurative sunt:
Logotipul este o componenta care are in vedere reprezentarea
vizuala a numelui de marca, astfel incat, sa-l puna cat mai bine in evidenta prin utilizarea
unor elemente figurative (linii drepte, curbe, incadrari, sublinieri), a unor caractere
tipografice deosebite si a unor culori sau asocieri de culori. Logotipurile sunt de 4 feluri:
logotipuri simple: presupun scrierea numelui de marca, utilizand
anumite caractere si o caligrafie originala;

logotipuri complexe: presupun incadrarea numelui de marca

intr-un simbol vizual (cerc, patrat, romb, etc);
logotipuri iconografice: presupun inscrierea numelui de marca, in
totalitate sau partial, intr-o imagine ce are legatura cu activitatea intreprinderii sau cu natura
produselor;
siglotipuri: presupun reprezentarea vizuala, simpla sau simbolica a
unei sigle.
v Emblema este o componenta care presupune asocierea unei
imagini grafice numelui de marca, fiind reprezentata prin desene ce pot lua diferite forme
(figuri geometrice, obiecte, personaje reale sau imaginare, reprezentari din lumea animala sau
vegetala) sau o culoare distinctiva.
v Designul sau pictogramele sunt desene ce exprima, printr-un
singur efect de imagine, o idee sau un cuvant.

Protectia marcilor
Uniunea Europeana a acordat o atentie deosebita stabilirii unor reguli comune
pentru tarile membre, de protectie a proprietatii industriale, inclusiv a marcilor.
In acest sens, s-au intreprins masuri de armonizare a legislatiilor nationale privind
marcile nationale cu legislatia europeana, in vederea instituirii unei marci comunitare, astfel
incat, piata comunitara sa fie ferita de importul produselor cu marci contrafacute.
Reglementarile comunitare prevad posibilitatea ca agentii economici sa opteze intre
marcile nationale si marca comunitara. Orice firma poate solicita inregistrarea unei marci in
U.E., organismul abilitat in acest sens fiind OHIM (Oficiul de Armonizare pe Piata Interna).
Consiliul Europei acorda firmelor dreptul de a achizitiona marci comunitare care
beneficiaza de protectie valabila pe intreg teritoriul comunitar.
Prin adoptarea Legii nr.84/1998 privind marcile si indicatiile geografice, Romania s-a
aliniat la reglementarile internationale. Inregistrarea unei marci se face de catre organismul
abilitat in acest sens (OSIM) si poate fi ceruta individual sau in comun de persoane fizice sau
juridice, direct sau prin mandatar, cu domiciliul (cu sediul) in Romania. Potrivit
reglementarilor din tara noastra, titularul marcii are dreptul de folosire exclusiva a acesteia,
pentru produsele inregistrate, pe o perioada de 10 ani de la data depozitului national
reglementar al marcii. Depozitul national reglementar al marcii asigura titularului un drept de
prioritate din momentul inregistrarii la OSIM, fata de orice depozit ulterior, pentru aceeasi
marca, aferenta aceluiasi produs. Inregistrarea marcii poate fi reinnoita dupa expirarea
perioadei de 10 ani, fara a se aduce modificari marcii si fara a se extinde lista de produse.
Titularul marcii are dreptul sa aplice sau sa ataseze marca inregistrata pe produs, pe ambalaj
sau pe documentele ce insotesc produsele.
Dupa publicarea marcii, titularul poate cere sa fie interzise tertilor urmatoarele
actiuni: aplicarea semnului pe produse sau pe ambalaje, comercializarea produselor sau
oferirea lor, importul sau exportul produselor sub acest semn si utilizarea semnului pe
documente sau pentru publicitate. Legislatia actuala, privind protectia consumatorilor,
prevede sanctionarea actelor de contrafacere, imitare sau folosire, fara drept, a unei marci.
Statele care apartin U.E. au semnat in 1986 Actul Unic European, prin care
organismele europene luau urmatoarele masuri legislative:
RCEE (CEE) nr.3842/1986 interzice importul produselor contrafacute,
specificand conditiile de coexistenta a marcilor nationale cu cele ale comunitatii, precum si
conditiile de protectie a marcilor;
Directiva nr.89/104/CEE din 21.12.1988 realizeaza armonizarea unor
aspecte privind marcile nationale, ca de ex.:

definirea semnelor care pot fi protejate ca marca;

drepturile acordate de marca;
motivele de respingere sau de anulare a marcilor;
marcile colective si de certificare, etc.;
RCEE nr.40/1994 a introdus marca comunitara. In tarile membre ale
UE s-a stabilit principiul de epuizare comunitara, prin care, in cazul comercializarii unor
produse de catre titular sau cu acordul sau intr-un stat membru al UE, titularul nu se poate
opune comercializarii acelor produse si in alte state care apartin UE.
Directivele CEE au un rol complementar fata de legislatia de protectie a marcii, in interiorul
fiecarui stat membru al UE.
In Romania, prin Legea nr.84/1998, constituie infractiune inregistrarea unor marci care:
contrafac, imita sau folosesc fara drept o marca, in scopul inducerii in
eroare a publicului asupra calitatii produselor (serviciilor) la care se refera aceasta marca;
care pun in circulatie, fara drept, un produs ce poarta o marca identica
sau similara cu o marca inregistrata pentru produse identice sau similare si care prejudiciaza
pe titularul marcii inregistrate anterior;
pun in circulatie produse ce poarta indicatii geografice care indica sau
sugereaza ca produsul in cauza este originar dintr-o regiune geografica, alta decat locul
adevarat de origine, in scopul inducerii in eroare a publicului cu privire la originea
produsului.

Marcarea ecologica a produselor

In ultimele decenii, la nivel international, s-a acordat o atentie deosebita diminuarii
impactului pe care il are fabricarea si utilizarea produselor si ambalajelor asupra mediului
ambient. Preocuparile legate de starea mediului s-au concretizat in reglementari la nivel
national, regional si international, din ce in ce mai severe, vizand urmatoarele obiective:
reducerea rezidurilor provenite de la ambalaje, cresterea gradului de recuperare si valorificare
a materialelor de ambalare uzate si planificarea zonei in care pot fi ingropate sau arse, in
mediul liber, materialele respective. Tarile puternic dezvoltate din UE urmaresc promovarea
unei politici ambientale eficiente, care sa monitorizeze gestionarea deseurilor de ambalaje
aflate in continua crestere. Activitatea de reciclare reprezinta o modalitate de rezolvare a
contradictiei dintre consumul suplimentar de resurse si caracterul limitat al resurselor. In
acest scop, se impune importatorilor sau producatorilor europeni necesitatea de a organiza o
retea de recuperare a ambalajelor sau de a adera la un organism acreditat, care sa actioneze in
numele lor.
In UE exista, in prezent, peste 300 de directive, reglementari si decizii privind mediul,
deseurile, evaluarea impactului lor asupra mediului, etc.
Directiva 74/442/CEE din 15.07.1975 stabileste o lista a deseurilor pe categorii
(enumerate in anexa directivei), denumita Catalog European al Deseurilor (CED), care se
refera la deseurile destinate eliminarii sau valorificarii.
In 1994 se emite Directiva 94/1962/CEE privitoare la ambalaje si la deseurile de
ambalaje, care a pus bazele cercetarii metodelor eficiente de tratare a rezidurilor de ambalaje
sub raport ambiental si economic.
Organizatia Internationala de Standardizare (ISO) a elaborat Ghidul ISO 64-pentru
introducerea aspectelor de mediu in standardele de produs. Acesta contine recomandari
pentru protejarea mediului de catre intreprinderi, prin analiza ciclului de viata al
produsului. Standardele ISO 14.000, destinate tinerii sub control a impactului produselor si
serviciilor asupra mediului, se refera la urmatoarele elemente deosebit de importante:
1. marcarea ecologica;

2. analiza ciclului de viata al produselor ( SR ISO 14.040-14.043).

La baza marcarii ecologice a produselor stau criteriile de performanta ecologica, specifice
fiecarei categorii de produse, aceasta necesitand o abordare multicriteriala, prin examinarea
ciclului de viata al produsului.
Marca ecologica are drept obiectiv certificarea, in fata consumatorului, a calitatii
ecologice a ambalajului, a produsului, precum si a ansamblului produs-ambalaj.
Marca de produs ecologic exercita o presiune permanenta asupra industriei pentru
realizarea unor produse nepoluate si, in acelasi timp, stimuleaza constiinta ecologica a
cumparatorilor, privind un mediu curat, nepoluat.

Fig. 5 Exemple de marci ecologic

In 1992, prin Directiva nr.880/1992/CEE a fost creata - oficial - eticheta ecologica

europeana. Sistemul comunitar de marcare ecologica este voluntar si descentralizat si priveste
urmatoarele:
1. promovarea de produse, respectiv ambalaje cu impact ambiental pozitiv pe intregul
lor ciclu de viata;
2. informarea corecta a consumatorilor din tarile membre ale UE asupra caracteristicilor
ecologice ale produselor comercializate pe piata comunitara.
In fiecare din etapele ciclului de viata se recomanda luarea in considerare a urmatoarelor
aspecte ambientale:
1. cantitatea de deseuri rezultate;
2. contaminarea si degradarea solului;
3. contaminarea apei si a aerului;
4. nivelul zgomotului;
5. consumul de energie si resurse naturale;
6. efectul asupra ecosistemelor.
Analiza include si impactul ambalajului asupra mediului in etapele mentionate.

Acest sistem este aplicabil tuturor produselor, inclusiv celor importate in UE din terte
tari. Produsele in cauza, trebuie sa corespunda reglementarilor UE, referitoare la protectia
vietii si sanatatii consumatorilor, precum si la protectia mediului inconjurator.
Eco-simbolul intrebuintat reprezinta o floare a carei corola este reprezentata prin
simbolul cu stele al UE, in mijloc fiind plasata litera (Fig. 11.5 - e). Acest marcaj
informeaza consumatorul asupra faptului ca produsul (ambalajul) exercita un impact redus
asupra mediului pe intreg ciclul de viata. Dreptul de aplicare al eco-etichetei europene este
atribuit producatorului pe o perioada de 3 ani, urmand ca, dupa expirarea lor, acesta sa isi
reinnoiasca cererea. Pentru a permite distingerea ambalajelor reutilizabile de cele reciclabile
si, pentru a face cunoscuta natura ambalajului sau a materialului de ambalare utilizat, s-a
convenit, incepand cu 1994, folosirea unei marcari specifice pe ambalajul respectiv. Aceasta
marcare consta in numerotarea de la 1 la 79 a materialelor de ambalare, astfel: de la 1-19
pentru materiale plastice; 20-39 pentru hartie, carton; 40-49 pentru metal; 50-59 pentru lemn;
60-69 pentru textile; 70-79 pentru sticla. Se pot utiliza si abrevieri de tipul PP-polipropilena.
Pentru produsele agricole si alimentare, care sunt considerate produse ecologice, s-a
emis Reglementarea nr.2092/1991 privind atribuirea etichetelor ecologice produselor,
aplicabila in toate tarile membre ale UE. Documentul se refera la produsele vegetale
procesate si neprocesate, produsele animale si are la baza cerintele Federatiei Ecologice a
Producatorilor Agricoli din Germania (AGTN) si principiile ecologice dupa care sunt
realizate produsele ecologice:
- interdictia de a folosi ingrasaminte chimice, hormonale sau alte substante cu rol de
accelerare a cresterii animalelor;
- protejarea solului prin folosirea numai a ingrasamintelor naturale;
- introducerea unor reguli eficiente igienico-sanitare si de ingrijire medicala, pe
parcursul cresterii animalelor.
Reglementarea nr.2092/1991 stabileste conditia ca un produs sa poarte denumirea de
un produs organic, si anume: 95% din ingredientele sale agricole trebuie sa se conformeze
cerintelor acestei reglementari. Acest lucru se inscrie pe eticheta produsului, folosindu-se
textul x% din ingredientele de origine agricola au fost produse in conformitate cu principiile
produselor agricole.
In alte cazuri, mentiunea de ecologic sau mentiuni similare, pot fi folosite numai in
lista ingredientelor, nu si in denumire. Incepand cu 1 ianuarie 1993 se introduce notiunea de
produs biologic acel aliment al carui mod de fabricatie corespunde regulilor comunitare
pentru productia agricola biologica, garantata prin inspectii ale autoritatilor nationale.
Denumirea de produs biologic sau produs al agriculturii biologice presupune
indeplinirea urmatoarelor conditii:
- nici un element chimic de sinteza nu a fost utilizat in fabricarea produsului;
- utilizarea de ingrasaminte si pesticide chimice este strict limitata;
- eticheta produsului trebuie sa contina indicatia referitoare la productia biologica si
atestarea faptului ca produsul este supus proceselor de inspectie comunitara.

Aceste etichete au rolul de a apara producatorii agricoli din sistemul ECO impotriva
concurentei, stiind ca produsele ecologice sunt cu 30% mai scumpe decat restul produselor,
datorita productivitatii mai scazute din agricultura ecologica.
Productia agroalimentara ecololgica trebuie sa respecte conditiile impuse de
urmatoarele reglementari:
- Reglementarea CE nr.2092/1991 si amendamentele la aceasta;
- Reglementarea CE 1804/1999;
- Reglementarile Federatiei Internationale a Miscarilor pentru Agricultura Organica
(IFOAM);
- OUG privind produsele agro-alimentare ecologice nr.34/17.04.2000 (aprobata prin
L.38/07.03.2001) face referire la conceptul de productie ecologica.
Informarea consumatorului cu privire la produsele de origine vegetala si animala,
preparate cu ingrediente de origine vegetala si/sau animala, obtinute prin aplicarea metodelor
de productie ecologica, trebuie sa se faca foarte clar, inscriindu-se pe eticheta produselor
ecologice urmatoarele elemente:
numele si adresa producatorului sau ale prelucratorului;
denumirea produsului si metoda de productie ecologica utilizata;
numele si marca organismului de inspectie si certificare (Autoritatea Nationala a
Produselor Ecologice ANPE);
termenul minim de valabilitate;
conditiile de pastrare;
conditii de interdictie ale pastrarii produselor ecologice alaturi de alte produse;
sigla specifica, emisa si aplicata pe baza sistemului de certificare, prin care se
atesta ca produsul indeplineste conditiile productiei ecologice.
Produsele, insotite de mentiunea Agricultura Ecologica Ecorom-Sistem de control
RO, au fost supuse sistemului de inspectie si certificare, indeplinind urm. conditii:
- sunt obtinute prin metode de productie ecologica si sunt etichetate corespunzator;
- au facut obiectul inspectiei pe tot parcursul ciclului de productie-preparare si
comercializare;
- au fost preparate/produse de operatori din sistemul agro-alimentar, supusi
controlului de catre organismele de inspectie si certificare-acreditare;
- produsele sunt ambalate si transportate la punctul de comercializare in ambalaje
inchise.

Functiile marcilor
1. Functia comerciala
Prestatorul de servicii (organizatia) va putea fi cunoscut printre consumatorii de marca, ce se
manifesta ca un simbol viu al intregii activitati.In luarea deciziei de cumparare a unui produs,
marca ofera cumparatorului un reper important, devenind astfel, pentru organizatie, un

element essential al strategiei tehnologice si comerciale. Prin urmare, produsul este ceea ce
organizatia produce, iar marca este ceea ce clientul cumpara.
2. Functia de comunicare
Efectul produs de marca este unul publicitar, fiind utilizate diferite mijloace de
publicitate (afise, postere, pliante, reviste, videoclipuri publicitare la radio si TV), pentru care
se cheltuiesc sume mari in ce priveste produsele oferite spre valorificare. Astfel, se incearca
creerea unui efect psihologic asupra cumparatorilor si un mit legat de o anumita
marca. Informatiile cu privire la caracteristicile de calitate ale produselor, nu trebuie sa
induca in eroare cumparatorii si sa fie corecte, intrucat, o publicitate neloiala poate
prejudicial organizatiile si marcile lor.
3. Functia de diferentiere
Indiferent de categoria careia ii apartine: de organizatie comerciala, de produs sau
servicii, simpla sau complexa, figurativa sau sonora, individuala sau colectiva, marca este
utilizata pentru diferentierea produselor sau serviciilor.
Marcile de produs contin anumite caracteristici ale calitatii ce fac diferentierea intre produse
diferite ale ale aceleiasi organizatii (de ex. , marcile bauturilor racoritoare Coca-Cola, Fanta,
Sprite ale firmei Coca-Cola se deosebesc intre ele, dar, difera fata de alte marci de bauturi
racoritoare ca American Cola, Frutti fresh, produse de firma European Drinks).
In majoritatea cazurilor, marfurile sunt comparate de catre consumatori numai dupa marca,
potrivit caracteristicilor de calitate ale produselor, neinteresandu-i firmele ce le fabrica.
4. Functia de garantare a calitatii
Rolul marcii il constituie simbolul garantiei si calitatii, mai ales, daca sunt desemnate produse
de varf ca realizare tehnologica. Nerespectarea acestor calitati este sanctionata de comparator
prin abandonarea produsului.
5. Functia de a indica originea sau provenienta produselor
Notiunea de indicatie geografica a fost introdusa dupa 1990, ca urmare a negocierilor
internationale, servind la identificarea produsului originar al unei tari, regiuni sau localitati
dintr-un stat , daca acea zona este caracterizata prin calitatea unui produs.
In special, aceste marci sunt folosite pentru produsele agroalimentare (branzeturi, cascavaluri,
bauturi alcoolice, cafea, etc.).
6. Functia de reclama
Este determinata de rolul marcii in personalizarea unui produs sau serviciu, combinatia de
semne si culori, eleganta si distinctia oferita produsului.
La elaborarea marcii, pentru a indeplini aceasta functie, se apeleaza la specialisti, lingvisti,
experti in comunicare, psihologi ce creeaza, testeaza si interpreteaza impactul si efectele
muncii noi create.
Se stie ca vanzarile cresc, prin intermediul marcii, datorita publicitatii si reclamei,
stimulandu-se, astfel, fabricarea de serie mare, diversificarea gamei de produse, ce duc la
reducerea pretului de cost.

Daca cele sase functii ale marcii sunt percepute de consumatori, se considera ca suntem in
prezenta unei marci de notorietate (complete). In caz contrar, este vorba despre marca
superficiala.
Caracteristicile marcii
Pentru a fi competitiva, o marca trebuie sa raspunda urm. cerinte:
sa aiba o semnificatie legata de produs sau de activitatea pe care o reprezinta;
sa aiba o grafica usor de descifrat, moderna;
sa fie concise si usor de inteles, in cadrul marcilor compuse din mai multe cuvinte;
sa fie usor de pronuntat si de memorat;
sa aiba un caracter distinctiv, pentru a nu fi confundata cu alte marci;
sa poata fi utilizata pe plan international;
sa nu reprezinte steme, drapele, embleme de stat, sigilii oficiale, blazoane deja
existente ( de ex. emblema UE nu se foloseste ca marca);
sa nu induca in eroare consumatorul asupra provenientei geografice sau a calitatii
produselor.
In Romania, Legea nr.84/1998 stabileste ca nu pot fi inregistrate marcile care:
- sunt de natura sa induca in eroare publicul cu privire la originea geografica sau
calitatea produsului;
- sunt lipsite de caracter distinctiv si de noutate;
- sunt compuse din semne sau indicatii deja uzuale in practicile comerciale constante
si loiale;
- sunt constituite exclusiv din forma produsului care este impusa de natura produsului
sau este necesara obtinerii unui rezultat tehnic, sau, care da o valoare substantiala
produsului;
- sunt constituite exclusiv din semne sau indicatii ce pot servi in comert pentru a
stabili calitatea, valoarea, cantitatea, destinatia sau originea geografica, sau alte
caracteristici ale produsului (serviciului);
- sunt constituite avand o indicatie geografica pentru produse care nu-si au originea in
spatiul geografic indicat, putand induce in eroare publicul cu privire la adevarata
origine a produsului;
- contin o indicatie geografica, identificand vinuri sau produse alcoolice de consum,
care nu sunt originare, din spatiul geografic indicat contravin bunelor moravuri si
ordinii publice;
- contin, fara consimtamantul titularului, imaginea sau numele patriotic al unei
persoane care se bucura de renume in Romania;
- reprezinta imitatii de steme, drapele, embleme de stat, sigilii oficiale de control,
blazoane care apartin tarilor din UE si nu pot face obiectul unor simboluri pentru
marci;
- in situatia in care marca este identica cu o marca anterioara protejata, daca exista un
risc de confuzie pentru public;
- daca marca este identica sau similara cu o marca notorie din Romania pentrU
produse identice sau similare, la data producerii cererii de inregistrare a marcii.

Fig. 2.9 Simboluri pentru

marci

Codificarea marfurilor
Codul se defineste (cf.
Dictionarului de Merceologie)
ca fiind o combinatie de
elemente simbolice prin care se
reprezinta o informatie.
Aceste elemnte pot fi litere (cod alfabetic), cifre (cod numeric) sau litere si cifre (cod alfa
numeric).
Codificarea este definite ca fiind: operatiunea de transpunere in cod a elementelor
definitorii ale unei multimi de obiecte, servicii, fenomene, etc.. Alaturi de
marcare, codificarea reprezinta un instrument important de promovare a marfurilor pe piata,
prin evidentierea si regasirea automata in sistem informatizat a acestora.
Principalul obiectiv al codificarii, care determina si functia sa de baza, este identificarea
elementelor unei multimi date.
O alta functie importanta a codificarii este functia de reprezentare a clasificarii elementelor,
in cazul in care se preiau si semnificatii ale relatiilor existente intre elementele unei multimi
date.

Clasificarea codificarilor
Legislatia in vigoare propune 3 grupe de clasificari:
1. Clasificari sistematice (neflexibile)- utilizate in practica economica.
In cazul acestor clasificari, codificarea este dependenta de ordonarea multimii produselor pe
categorii, suprapunandu-se functia de identificare a codului cu functia sa de reprezentare a
clasificarii. Cea mai mare parte a clasificarilor sistematice elaborate sunt clasificari
ierarhice, pe trepte (niveluri) de detaliere (agregare),intre care exista relatii de subordonare,
adica, treptele superioare se obtin prin agregarea celor inferioare, derivate din ele. Gruparile
(categoriile)de produse corespunzatoare acestor trepte se numesc, in mod diferentiat: clase,
grupe, subgrupe, sectiuni, diviziuni, etc. Continutul acestor categorii difera semnificativ
pentru acelasi nivel de agregare, de la o clasificare la alta, pentru aceleeasi produse. In
merceologie, o clasificare sistematica are la baza clase (familii) de marfuri, grupe, subgrupe,
articole si sortimente.
Clasa (familia): cuprinde un grup de marfuri care au aceeasi origine si prezinta
caracteristici similare;

Grupa: reprezinta o selectie dintr-o clasa de marfuri cu aceeasi destinatie si

tehnologie, avand caracteristici similare;
Subgrupa: este o diviziune a grupei in functie de material prima;
Articolul: este o unitate specifica; articolele se deosebesc intre ele prin mai multe
proprietati lor;
Sortimentul: este o subdiviziune a articolului; sortimentele se deosebesc intre ele
printr-o singura proprietate

Sistemul de codificare sistematica este eficient numai daca exista o structura unitara a
criteriilor de clasificare si se stabileste un numar optim de nivele de detaliere, pentru a nu se
ajunge la un cod de lungime prea mare. Avantajul acestor clasificari este ca se da posibilitatea
de prelucrare electronica a incadrarii produsului, cu aplicabilitate universala.
In practica economica, pentru delimitarea categoriilor corespunzatoare tteptelor
superioare ale acestor clasificari, se utilizeaza, de regula, criterii generale, cum sunt: ramura
industriala (ind.alimentara, ind.textila, ind.electronica, etc), gradul de prelucrare, natura
materiilor prime, destinatia procesului tehnologic, etc. Pe treptele terminale se utilizeaza o
mare diversitate de criterii de clasificare, unele dintre acestea reprezentand caracteristici de
calitate, specifice diferitelor categorii de marfuri.
2) Clasificarile nesistematice, sunt acele clasificari in care produsele se identifica, de regula,
printr-un cod secvential, acordat in ordinea numerelor naturale.
Solutia prezinta avantajul unui cod de lungime mica, datorita utilizarii tuturor combinatiilor
posibile ale caracterelor numerice; dezavantajul consta in faptul ca reprezentarea codificata
nu poate sugera nici o informatie privind categoria din care face parte produsul (de ex., la
nivel national este utilizata Clasificarea Unitara a Produselor si Serviciilor din RomaniaCUPS).
3)Clasificarile combinate folosesc un sistem de codificare ierarhizat-secvential, codul avand
o zona de ordonare corespunzatoare clasificarii ierarhice, urmata de o zona secventiala.
Aceste clasificari asigura ordonarea produselor pe un anumit numar de categorii omogene in
cadrul carora se realizeaza, in continuare, o clasificare nesistematica a elementelor
componente. Deci, in clasificarile combinate, functia de identificare a codului este combinata
partial si cu functia de reprezentare a clasificarii. Lungimea codului este cu atat mai mare cu
cat clasificarea cuprinde un numar mai mare de niveluri de detaliere. In aceasta varianta se
urmareste gasirea unui raport optim intre zona de clasificare si zona secventiala a codului.

Sisteme de codificare a marfurilor utilizate la nivel microeconomic

Clasificarile nesistematice si combinate au capatat o larga utilikzare la nivel microeconomic,
in multe tari urmarindu-se, in principal, rezolvarea eficienta a codificarii marfurilor, potrivit
cerintelor sistemelor informatice proprii ale intreprinderilor. In conditiile proliferarii unei
mari diversitati de clasificari de acest fel, a devenit necesara gasirea unor solutii de

uniformizare a lor, pe piata internationala, obiectiv atins prin elaborarea urmatoarelor

sisteme:
codul universal al produselor (Universal Product Code UPC);
codul european al articolelor (European Article Numbering-EAN).
Atat sistemul UPC, cat si sistemul EAN utilizeaza codul cu bare.

Codul cu bare. Elemente de definire.

Codul cu bare este o modalitate de reprezentare grafica a caracterelor numerice sau alfa
numerice, prin alterarea unor bare de culoare inchisa, cu spatii albe de dimensiuni
definite. Tehnologia codului cu bare se bazeaza pe recunoasterea acestor combinatii de bare si
spatii, prin utilizarea unor echipamente informatice specializate. Tehnologia de aplicare a
codului cu bare s-a dovedit de mare interes atat in productia bunurilor de larg consum, cat si
in comertul cu amanuntul, in prezent, reusind sa cuprinda aproape toate domeniile din
activitatea economica. Aceasta tehnologie a evoluat spectaculos, astfel incat, de la procedeul
electrostatic de citire a codurilor, simbolizate prin purtatorii de date cu cartele sau taloane
perforate, s-a ajuns la lectura magnetica si, in final, la metoda citirii optice, care sta la baza
sistemelor perfectionate de astazi, de culegere a informatiilor cuprinse in coduri.
Tipuri de coduri cu bare
In functie de sistemul de codificare al informatiilor, exista 2 categorii de coduri de bare:
Coduri liniare: in care informatia este codificata pe o singura directie, de regula,
pe orizontala;
Coduri bidimensionale: in care informatia este codificata atat pe orizontala, cat si
pe verticala; codurile bidimensionale au o capacitate mare de cuprindere, comparativ cu cele
liniare, cea mai performanta varianta fiind varianta matriceala. In practica economica,
codurile liniare sunt mult mai raspandite decat cele bidimensionale (SUA utilizeaza codul
bidimensional, denumit Maxi Code).
Codurile cu bare liniare sunt cele mai raspandite, fiind prezente pe etichetele ambalajelor
individuale, secundare si tertiare (ambalajele de transport). In functie de caracteristicile
sirului de caractere, pe care il codifica, exista mai multe tipuri de coduri liniare:
coduri cu bare numerice, care pot reprezenta numai cifre (de ex. codurile cu
EAN si UPC);
coduri alfa numerice, care pot reprezenta atat cifre, cat si litere (de ex.
codul 39 si codul 128).
Indiferent de tipul lor, codurile cu bare liniare au aceeasi structura generala, caracterizata
prin urmatoarele elemente:
dimensiunea (modulul): reprezinta latimea barei sau a spatiului celui mai
ingust; este o caracteristica foarte importanta, de care depinde lungimea codului, siguranta de
citire si, uneori, inaltimea codului;
zona libera (zona de liniste): este o zona de margine neimprimata, plasata la

inceputul si la sfarsitul codului de bare care asigura o citire corecta prin evitarea erorilor
datorate unor semne grafice aflate in vecinatatea codului; zona libera are o latime de
minimum 10 ori dimensiunea codului;
elemente de start si de stop: sunt combinatii specifice de bare si spatii cu care
incepe, respectiv, se termina, codul cu bare. Aceste elemente permit echipamentului de citirede codare sa identifice inceputul si sfarsitul codului, precum si sensul de citire;
codul in clar: reprezinta corespondentul codului cu bare, format din caractere
lizibile, de catre om. Acest cod permite introducerea manuala in sistemul informatic de
prelucrare a codului produsului, atunci cand nu este posibila citirea automata. Prezenta lui,
alaturi de codul cu bare, este obligatorie.
caracterul de control (cifra de control): este necesar pentru depistarea
eventualelor erori si se bazeaza pe un algoritm specific fiecarui tip de cod. Se foloseste pentru
reconstituirea unor coduri deteriorate.

Structura general a codului de bare

Elementele specifice functionarii sistemului de codificare cu codul de bare, constau in

modalitatea de reprezentare grafica a literelor si cifrelor dintr-un sir numeric sau alfa
numeric, metoda de imprimare, echipamentul de imprimare, cititorul optic si decodorul
utilizat. Metoda de imprimare a codului cu bare se alege in functie de destinatia si tipul
produsului, de gradul de informatizare al firmei si trebuie sa permita citirea in diferite spatii
si, totodata, mentinerea caracteristicilor codurilor.
Pentru a preveni distrugerea codului se acorda o importanta deosebita urmatoarelor
aspecte: tehnologia de imprimare, cerneala si culorile utilizate, contrastul intre fond si ixes ,
materialul din care este confectionata eticheta, adezivul utilizat, pozitia etichetei pe ambalaj.

Codul cu bare liniare poate fi aplicat direct pe ambalaj sau pe etichete preimprimante de catre
producator sau ambalator sau, in alte situatii, imprimarea se face odata cu textul, marca si
grafica ambalajului. Prin reglementarile actuale, in vederea imprimarii codului cu bare,
etichetele trebuie sa indeplineasca urm. conditii:

sa permita o aplicare rapida si comoda, care ixes lase urme sau zgarieturi pe
suprafata ambalajului;
pentru a impiedica falsificarile, eticheta ixes poata fi reconstituita dupa
desprindere;
adezivul etichetei sa permita aderenta la suprafata diferitelor materiale de
ambalare;
materialul din care este confectionata eticheta, precum si cerneala de imprimare,
sa reziste la actiunea factorilor de mediu.

Sistemul de citire a codurilor cu bare este reprezentat de un echipament electrooptic, care

permite luminarea simbolului, masurarea parametrilor luminii reflectate si transformarea
informatiilor in semnale care pot fi prelucrate de decodor. Cele mai utilizate sisteme de citire
optica sunt:

citirea de contact: presupune o distanta foarte mica intre cititorul optic si ixes ,
utilizandu-se creionul optic deplasat de operator de-a lungul codului ;
citirea fara contact: permite citirea etichetelor reflectorizante de la aproximativ 10
metri distanta, cu ajutorul cititoarelor cu laser (scanner) ixes au mobile;
scannerele fixe sunt conectate la un system de calcul (calculator, casa electronica
de marcat) in punctele de vanzare.

Citirea codului de bare

Codul european al articolelor (EAN)

Sistemul EAN este coordonat de Asociatia europeana a codificarii articolelor cu

sediul la Bruxelles. Acest sistem se bazeaza pe un cod cu 13 caractere numerice, cu
urmatoarea semnificatie: primele doua reprezinta tara de origine (de ex. Belgia-54, Franta-3037, Germania-40-42, Anglia-50, Japonia-49, etc.); urmatoarele 5 cifre identifica producatorul,
alte 5 cifre identifica produsul, iar ultima este cifra de control.

Fig. 2.13 Structura codului EAN

Din anul 1981 functioneaza Asociatia internationala a codificarii articolelor (PAN),

care urmareste respectarea unor principii de baza in vederea asigurarii compatibilitatii
sistemelor nationale de codificare ale produselor. Utilizand un cod nesemnificativ, usor de
manipulare, sistemul EAN are o capacitate de cuprindere pentru un numar foarte mare de
produse (cca.10 miliarde). Sistemul EAN a fost preluat de un numar foarte mare de tari de pe
toate continentele, utilizarea lui prezentand o serie de avantaje, atat pentru producatori, cat si
pentru comercianti, prin facilitarea urmaririi si gestionarii rapide a produselor, pe parcursul
lantului de desfacere. Astfel, producatorii se pot informa rapid in legatura cu modificarile
calitative, ce pot apare in distributia produselor, avand ca avantaj largirea sau restrangerea
gamei sortimentale sau retragerea produselor greu vandabile.
Comerciantii sunt avantajati de sistemul EAN, deoarece se pot gestiona, mai eficient,
stocurile de produse si se poate face reinnoirea operativa a stocurilor. In sistemul de desfacere
al marfurilor, prin utilizarea caselor de marcat electronice (prevazute cu dispozitiv de citire
optica a codului cu bare EAN), se asigura o inregistrare operativa, fara erori a datelor
referitoare la produsele vandute. Utilizandu-se calculatoare interconectate la furnizor, se pot
realiza comenzi automate ale produselor si se pot urmari rezultatele actiunilor
promotionale. Transpunerea unui cod din clasificarea EAN 13 in sistemul de cod cu bare este
prezentata in fig. 11.14.

Fig. 2.14 Transpunerea unui cod din clasificarea EAN13 in sistemul de cod cu bare
Cumparatorii sunt avantajati de utilizarea sistemului EAN, deoarece se reduce foarte
mult timpul de asteptare la casa; prin citirea automata a codurilor, pe bonul eliberat clientului
sunt trecute in mod clar denumirea exacta si pretul pentru fiecare produs achizitionat, fiind
exclusa posibilitatea aparitiei unei erori. Utilizarea sistemului EAN s-a extins in domeniul
activitatilor administrative, bancare, codificarea publicatiilor, etc.
In Romania, problema codificarii produselor romanesti este abordata in contextual
cerintelor de aliniere la standardele europene. Codificarea EAN a produselor sau articolelor,
presupune o codificare la producator si o codificare interna la comerciant.

Sub licenta EAN international, in Romania, s-a stabilit structura codului numeric de
identificare a produselor (gestionat de EAN Romania).

Fig. 2.16 Structura codului numeric de identificare a produselor gestionat de EAN Romania
Asociatia Romana pentru Containetizare si Paletizare (ARCP) asigura unicitatea
codurilor prin acordarea unei specificatii care are ca prefix codul international al Romaniei
(stability conform STAS 12208/1990). Pentru ambalajele individuale se aplica simbolistica
EAN 13, intr-un spatiu special destinat acestui cod, fara includerea altor informatii destinate
consumatorului. Pe ambalajele collective (pachete, baxuri, cutii, etc.) se ataseaza o eticheta
pe care este mentionata cifra zero, inaintea sirului de 13 cifre ale codului si se face
transpunerea in cod cu bare, folosind simbolistica Cod 39.
Codul 39 este un cod de simbolizare alfa numerica, discontinuu in care fiecare
caracter este alcatuit din 9 elemente (5 bare si 4 spatii), iar cifra de control este facultativa.
Sistemul de codificare EAN, pentru produsele aflate in circulatie, poate utiliza una din cele
doua versiuni (generala sau scurta), existand o diferenta intre articolele vandute la bucata si
articolele cu greutate variabila (preparate din carne, preparate din peste, branzeturi, carne de
vita, porc, oaie, legume si fructe prospete, preambalate, s.a), vandute en-gros si en-detaile.
Codificarea produselor cu greutate variabila trebuie sa respecte reglementarile EAN
Romania, prin care se aloca fiecarei categorii de produs un prefix si un cod national de
produs. Pe eticheta acestor produse, trebuie sa se specifice masa neta (in kilograme) cu trei
zecimale si cifra de control. Produselor cu greutate variabila nu li se pot repartiza coduri
decat in momentul livrarii, inscriptionandu-se in cod, fie greutatea pachetului, fie pretul lui
(stabilit prin inmultirea greutatii cu pretul unitar). Prefixul codului difera in functie de
codificarea greutatii sau a pretului. Astfel, EAN Romania recomanda, pentru codificarea
legumelor si fructelor proaspete, utilizarea prefixului 29 avand mentionat pretul, si a
prefixului 289, pentru codificarea ce contine greutatea pachetului.