Mrturia unui cerceta erou

Constantin Th. Sapatino a fost un cercetas erou al primului razboi mondial. La numai 13
ani era voluntar sanitar si sofer pe ambulanta la spitalul din Harlau (Iasi), iar mai apoi
curier pe front, in timpul luptelor de la Oituz. A facut parte dintre grupul vechilor
cercetasi care uniti in jurul liderului lor, prof. Alexandru Daia, au reinfiintat cercetasia,
dupa o pauza de 53 de ani. Carti publicate: Triri, triri...de-a lungul unui veac (Editura
Romfel, 1994) si O viata cat un veac (Bucuresti, Editura Semne, 1998). La o adunare
a cercetasilor traditionali din 29 noiembrie 1993, Constantin Th. Sapatino si-a
rememorat pe scurt experienta din anii 1916-1918. Transcriere inregistrare -introducere:
"La adunarea festiva a Asociatiei TraditionaleCercetasii Romaniei din 29 noiembrie
1993, organizata in cinstea Marii Uniri din 1 decembrie 1918, va lua cuvantul cercetasul
erou Constantin Sapatino, care va prezenta activitatea sa de cercetas in varsta de
numai 13 ani in timpul razboiului 1916-1918, cand a indeplinit succesiv functia de
sanitar, sofer pe autosanitara (inlocuind soferul decedat de tifos exantematic) si in
cazuri extreme, luptator cu arma in mana. Dau cuvantul cercetasului erou, Constantin
Sapatino." -Constanti Sapatino "Stimati contemporani, dragi tineri! In primul rand
multumim tinerilor care au venit printre noi si au ocolit formatia organizata de regim
(nota: Asociatia Cercetasilor din Romania, redenumita Organizatia Nationala Cercetasii
Romaniei din 1993), care si-a pus acelasi nume dar care vrea sa fie in fapt o
continuare a UTC-ului de trista amintire. Am inceput activitatea de cercetas la varsta de
12 ani. In primul rand prin exercitii desfasurate pe un teren imens care era umplut de
blocuri mari de piatra, pe locul unde urma sa se construiasca Primaria Capitalei, sub
indrumrea vestitului arhitect Mincu. Nu s-a facut aceasta constructie, pe terenul repectiv
se afla astazi Hotelul Intercontinental si Teatrul National, cu anexele lui. Dupa intrarea
Romaniei in razboi, nemtii au inceput bombardamentele asupra capitalei, cu avioane,
dar si cu zeppeline. Nu exista aparare antiaeriana, se tragea mai mult ca sa se faca
zgomot, cu tunuri de campanie. Primul meu contact cu ororile razboiului a fost cand un
zeppelin a aruncat o bomba pe strada Covaci, producand multi morti si raniti. Ca
cercetas am ajutat la transportul ranitilor si am stat la dispozitia lor pe tot timpul cat au
fost spitalizati. Intre timp Romania a fost intr-o situatie foarte proasta, trebuind sa lupte
pe doua fronturi. Dupa intrarea triumfala in Ardeal, a inceput ofensiva maresalului
Mackensen, cu puternice armate germane, iar pe de alta parte, in sud, cu trupele
germane aliate cu trupele bulgare, care dadeau atacuri inspre Romania. In asemenea
situatie nu s-a putut rezista si trupele germane se apropiau rapid de Bucuresti.
Impreuna cu familia mea m-am refugiat in Moldova, la un conac situat langa Harlau. Ca
cercetas am fost repartizat la Spitalul de Harlau, plin cu trupe romanesti in refacere. Am
fost sanitar, ajutor la medici. Au fost clipe groaznice. Asistam si ajutam zilnic, vedeam
cum se taie cate o mana, cate un picior. Nu existau anesteziante, li se dadea ranitilor

cel mult o gura de alcool. La un moment dat au venit niste sanitare (ambulante) Ford
din America, repartizandu-se una si la spitalul nostru. Iarna 1916-1917 era groaznica.
Conacul unde ne aciuisem era la 20 km de spital. Plecam dimineata si eram un sloi de
gheata. Numai datorita calutului meu ajungeam la spital si ma intorceam tot datorita lui.
Si mai era o nenorocire, tifosul exantematic Nu existau leacuri pe vremea aceea. Se
raspandea prin paduchi infestati. Eram la spital infasurat la toate inchieturile cu
tampoane de vata imbibate in camfor. Va spuneam ca ni s-a repartizat o sanitara cu
emblema Regina Maria. Era un Ford cu mustati. Erau foarte putini soferi pe vremea
aceea, fiindca erau si foarte putine masini. Unul s-a imbolnavit de tifos exantematic, si
dus a fost. Transportul ranitilor cu carutele din gara CFR pana la spital era groaznic de
complicat. Atunci m-am prezentat la comandantul spitalului si i-am spus ca stiu sa
conduc masina. S-a uitat ci neincredere la mine, fiindca aratam mai tanar decat cei 13
ani pe care ii aveam. M-a pus la incercare, treaba a mers si de atunci s-a schimbat
activitatea mea. Nu mai asistam la scenele groaznice, cu amputari. Conduceam raniti
de la gara la spital. Trebuia sa ma feresc de carutele cu cai care nu erau obisnuiti cu
acesti monstri de fier. A trecut timpul si la conacul nostru venise Regimentul 23 de
artilerie, in refacere. Erau ofiteri, majoritatea rezervisti, cu studii in strainatate. Stateam
tot timpul in mijlocul lor si le ascultam povestile. A inceput ofensiva nemtilor, iar atunci
regimentul a plecat spre Oituz si m-au luat si pe mine cu ei. Faceam legatura pe jos, cu
bicicleta sau calare intre diverse comandamente. In fine, din pacate, asa era situatia, sa facut pacea de la Buftea. Ne-am intors in Bucuresti, ocupat inca de nemti. A inceput
ofensiva armatelor franceze si trupele germane au inceput sa se retraga. Atunci noi,
mana de cercetasi care eram in Bucuresti, impreuna cu studentii am cautat sa ocupam
Cercul Militar, astazi Casa Armatei, unde se afla comandamentul trupelor germane.
Erau pe terasa Cercului Militar 2 posturi de mitraliere, si de cate ori eram mai indrazneti,
trageau cate o rafala. Apoi, dupa terminarea razboiului am luat parte la intrarea trupelor
nostre in Bucuresti."