Академический Документы
Профессиональный Документы
Культура Документы
GEOGRAFIA MEDIULUI
SUPORT DE CURS
ANUL III - SEM. I
AN UNIVERSITAR 2008-2009
1
1. NOŢIUNI GENERALE 4
1.1. Termeni care definesc mediul 4
1.2. Ecologie, Geoecologie şi Geografia mediului 5
2. MEDIUL ÎNCONJURĂTOR ABORDAT CA SISTEM 6
3. COMPONENTELE MEDIULUI ÎNCONJURĂTOR 7
3.1. Componentele fizice naturale (componente abiotice) 8
3.2. Componentele biotice 8
3.3. Componentele sociale 9
3.4. Tipuri de relaţii între componentele mediului înconjurător 9
4. FUNCŢIONALITATEA MEDIULUI ÎNCONJURĂTOR 10
4.1. Circuitul energiei în mediu 10
4.2. Circuitele biogeochimice ale materiei 11
4.3. Funcţionalitate, disfuncţionalitate, echilibru şi dezechilibru 14
4.4. Calitatea mediului înconjurător 15
4.5. Limite de toleranţă ale geosistemelor 15
4.6. Stress şi impact în mediu 15
4.7. Hazard, risc şi vulnerabilitate 16
5. DETERIORAREA MEDIULUI ÎNCONJURĂTOR 16
5.1. Fenomene naturale extreme 16
5.2. Activitatea antropică şi deteriorarea mediului 18
GEOGRAFIA MEDIULUI 24
POLUAREA ŞI PROTECŢIA MEDIULUI 24
PARTEA GENERALĂ 24
1. DATE GENERALE 24
1.1. Definiţie şi termeni 24
1.2. Clasificarea poluanţilor şi a surselor de poluare 25
1.3. Praguri de diferenţiere a poluanţilor şi unităţi de măsură 26
1.4. Concentrarea poluanţilor în organismele biologice şi la om 26
2. POLUAREA ATMOSFEREI 27
2.1. Poluarea fizică a atmosferei 27
2.2. Poluarea chimică a atmosferei 28
2.3. Poluarea biologică a atmosferei 29
2.4. Autoepurarea atmosferei 30
2.5. Poluarea aerului în România 30
3. POLUAREA HIDROSFEREI 30
3.1. Poluarea apelor de suprafaţă 31
3.2. Poluarea apelor subterane 32
3.3. Alte efecte produse de poluarea apelor 33
3.4. Autoepurarea apelor 33
2
3.5. Tehnici de depoluare a apelor 33
3.6. Poluarea apelor în România 33
4. POLUAREA SOLULUI 34
4.1. Poluarea cu pulberi radioactive 34
4.2. Poluarea chimică 34
4.3. Poluarea biologică 35
5. POLUAREA CU DEŞEURI 35
5.1. Categorii de deşeuri 35
5.2. Managementul deşeurilor 36
5.3 Reutilizarea sau reciclarea deşeurilor 37
6. POLUAREA PRIN ACCIDENTE TEHNOLOGICE 37
7. POLUAREA REGIONALĂ, TRANSFRONTALIERĂ ŞI GLOBALĂ 37
8. FENOMENE METEOROLOGICE PROVOCATE DE POLUARE 38
8.1. Deteriorarea stratului de ozon 38
8.2. Smogul fotochimic 39
8.3. Ploile acide 39
8.4. Intensificarea efectului de seră 40
9. MONITORINGUL ŞI PROTECŢIA MEDIULUI 40
9.1. Monitoringul calităţii mediului (supravegherea calităţii mediului). 40
9.2. Sisteme de supraveghere a poluării mediului 41
9.3. Supravegherea poluării mediului în România 41
9.4. Evaluarea impactului ecologic 41
9.5. Protecţia mediului 42
Bibliografie 43
3
Obiectivele cursului:
Înţelegerea relaţiei om-mediu înconjurător, la nivelul local, regional şi global prin
analiza calităţii factorilor de mediu. Cunoaşterea organizării biosferei la nivelul tipurilor de
mediu, limitelor, capacităţii de suport şi echilibrul energetic al ecosistemului. Analiza
calităţii mediului şi protecţia mediului în contextul dezvoltarii durabile
1. NOŢIUNI GENERALE
Studierea integrată a geosferelor debutează abia în secolul XIX dar dezvoltarea unei
ştiinţe a mediului de sine stătătoare devine posibilă abia după un secol, după elaborarea teoriei
sistemului şi după ce se acceptă ideea că Terra este un sistem care integrează trei componente
majore: abiotice, biotice şi sociale, între care există relaţii puternice de întrepătrundere.
1
Geografia de la A la Z, 1997
4
– Mediu antropic: mediu în care componentele naturale iniţiale au fost înlocuite în cea
mai mare parte în urma activităţii umane, rezultând sisteme funcţionale noi, adaptate
necesităţilor vieţii omului (medii urbane, rurale, industriale, de transport, agricole).
– Peisaj: Spaţiu unitar în care câteva componente ale mediului geografic dau nota
caracteristică (peisaj glaciar, deşertic, savană, taiga, peisaj urban, industrial).
– Geosistem: orice unitate teritorială pe care relaţiile dintre elementele geografice care o
compun îi dau o structură şi o funcţionalitate distincte, ierarhizate în timp şi spaţiu geografic,
cărora le sunt proprii un peisaj, un potenţial energetic şi o productivitate biologică (Roşu,
1987).
Aproape fără excepţie, astăzi nu se mai poate vorbi despre un mediu natural nemodificat
deoarece activitatea umană a indus (direct sau indirect) transformări în cele mai retrase
regiuni ale Terrei. Biosfera primară este puternic transformată. Se apreciază că modificările
generate de activitatea umană vor transforma treptat biosfera într-un sistem radical modificat,
care poate fi denumit biotehnosferă, şi care va evolua după legi încă insuficient cunoscute.
Întrebări de verificare
5
1. Ce elemente diferenţiază mediul natural de mediul înconjurător ? 2. Care sunt
elementele integrate într-un geosistem ? 3. Care sunt obiectivele de studiu ale Geografiei
mediului ?
6
climatici; toate acestea dau structura bazinului hidrografic, nivelul lui de organizare, şi
ierarhizare). Structura unui sistem nu reprezintă suma părţilor componente. Diversitatea
elementelor pe care le integrează un sistem, determină o diversitate de combinaţii între
acestea. Un bazin hidrografic este compus din elemente precise, dar modul în care ele sunt
asamblate, calitatea şi proporţia componentelor dau gama infinită de sisteme bazinale, în care
fiecare componentă are un aport propriu în funcţionarea bazinului: roca răspunde diferit la
procesele tectonice sau la cele denudaţionele, contribuie la pedogeneză, reglează cantitatea de
precipitaţii infiltrate, scurgerea de suprafaţă şi subterană, este suport pentru vegetaţie, pentru
construcţii etc.
Pentru un anume teritoriu, fiecare componentă a mediului este organizată ca un
subsistem a cărui funcţionare este o parte din funcţionarea ansamblului, a sistemului.
Următoarele trăsături generale ale sistemelor, caracterizează şi mediul înconjurător organizat
ca geosistem:
– Integralitatea. În sistemele deschise, deci şi în geosisteme, componentele îşi pierd
individualitatea. Fiecare componentă va dobîndi atribute noi, determinate de relaţiile cu
celelalte componente.
– Caracterul istoric (evoluţia în timp). Starea actuală a unui geosistem este rezultatul
unei evoluţii în timp care poate fi descifrată, având ca reper temporal scara geocronologică,
deoarece o parte dintre transformările suferite este “memorată” de structurile fosile sau relicte
ale unor componente.
– Caracterul informaţional. Starea de moment a unui geosistem conţine informaţia care
îl defineşte, dar şi un stoc de informaţii care provin din sistemele anterioare din care acesta a
evoluat. Impulsurile informaţionale sunt cele care determină sensul probabil de evoluţie a
geosistemului.
– Autostabilitatea. Componentele unui sistem nu se contopesc până la omogenizare, ci
interacţionează atât între ele, cât şi cu sistemul superior; prin aceasta îşi reglează mecanismele
funcţionale care îi asigură stabilitatea şi dezvoltarea.
– Autoreglarea şi conexiunea inversă (feed-back). Intr-un sistem există variabile de
intrare, preluate şi prelucrate de către acesta şi variabilele de ieşire. Prin mecanismele feed-
back-ului se realizează autoreglarea sistemului, astfel încât variabilele de ieşire să fie relativ
constante pentru un moment dat. Feed-back-ul negativ determină diminuarea variabilelor de
intrare şi conservarea valorilor variabilelor de ieşire, iar prin aceasta asigură stabilitatea
sistemului. Feed-back-ul pozitiv conservă variabilele de intrare, dar amplifică variabilele de
ieşire şi determină apariţia altor calităţi ale sistemului.
– Echilibrul dinamic este realizat datorită tendinţei permanente de echilibrare
funcţională între componentele sistemului. Modificarea variabilelor de intrare în sistem,
determină modificarea unor relaţii şi procese care vor tinde să intre în echilibru în funcţie de
noile condiţii.
– Ierarhizarea. Orice sistem este compus din subsisteme şi face parte, la rândul său,
dintr-un suprasistem, cu un grad mai complex de organizare.
Verificare
1. Care sunt principiile fundamentale ale teoriei sistemelor ? 2. Care sunt trăsăturile
generale ale sistemelor, proprii şi geosistemelor ? 3. Cum funcţionează conexiunea inversă
(feed-back) într-un geosistem ?
7
Nivelul fundamental de organizare a mediului îl constituie geosistemul, ansamblu
sistemic generat de integrarea componentelor abiotice, biotice şi sociale.
2
Structura şi funcţionarea acestor componente au fost studiate în cadrul unor discipline din anii anteriori
8
– Descompunători: speciile care transformă substanţa organică moartă în substanţă
anorganică, prin procese de oxidare sau reducere, introducând-o în circuitele biogeochimice.
Nu toate forţele din mediu au aceeaşi importanţă faţă de viaţă. Unele o influenţează
puternic iar altele pot fi inactive. Fiecare specie va alege în spaţiul finit în care se dezvoltă,
acele elemente care corespund cerinţelor sale. Se conturează în acest mod noţiunea de mediu
eficient sau mediu specific. Componentele mediului care influenţează dezvoltarea
organismelor vii poarta denumirea de factori de mediu care trebuie consideraţi în sens
energetic.
Orice geosistem se constituie ca un anumit tip de mediu, deci un anumit tip de suport al
resurselor vieţii, printr-un anumit potenţial pentru viaţă, prin calitatea elementelor sale (aer,
apă, sol etc.), în funcţie de care va avea o anumită productivitate biologică, putând fi definit în
acest sens ca un ecosistem.
Elementele calitative şi cantitative ale mediului abiotic şi repartiţia temporală şi spaţială
a acestora acţionează ca factori ecologici şi determină structura, varietatea şi dimensiunile
comunităţilor biologice pe toate treptele de organizare. Factorii ecologici susţin procesele
ecologice care determină o anumita evoluţie a lumii vii de pe un teritoriu bine delimitat. În
funcţie de modul în care factorii de mediu determină repartiţia organismelor vii, deci în
funcţie de natura acestora, se disting următoarele categorii de factori geoecologici:
a) Factori periodici primari, adică aceia care stau la baza diferenţierii unităţilor
teritoriale de mediu, a tipurilor de mediu (roca, apa, aerul, radiaţia cosmică, radiaţia solară,
gravitaţia câmpul geomagnetic, geotermalismul, mişcarea de rotaţie, mişcarea de revoluţie).
b) Factori periodici secundari sau derivaţi, generaţi de către cei primari: temperatura,
direct dependentă de radiaţia solară, dar şi de energia geotermală, succesiunea anotimpurilor,
expunerea versanţilor etc.
c) Factorii neperiodici sau întâmplători. Se manifestă brusc în unul sau mai mulţi
factori din primele două categorii, ca urmare a acumulărilor de materie sau energie peste
limita de echilibru: vânturile neperiodice, cicloane, valuri catastrofale, cutremure, secete etc.
9
Verificare
1. Care sunt componentele principale ale mediului înconjurător ? 2. Prezentaţi cele trei
niveluri de organizare ale biosferei. 3. Care sunt nivelurile de bază ale reţelelor trofice şi
cum funcţionează ? 4. Prezentaţi tipurile principale dintre componentele mediului
înconjurător.
10
la Soare. Forţa gravitaţională se manifestă şi în producerea ritmică a mareelor terestre (maxim
23 mm) sau acvatice (maxim 12 m) care dispun de un potenţial energetic estimat 11-1016
kWh, echivalent cu 5% din fluxul anual al radiaţiei solare. Cantitativ, aceste surse potenţiale
nu contează din punct de vedere valoric în bilanţul energetic al planetei, dar din punct de
vedere calitativ ele dau dimensiunea complexităţii întrepătrunderilor energetice.
Din gama resurselor energetice telurice ale planetei menţionăm: energiageotermală,
evaluată la 1066 kcal/cm2/s; dezagregarea elementelor radioactive care poate genera 3 - 7
1020 kcal/ cm2/an, energia seismică şi cea vulcanică, ambele cu 100 ergi/s/ cmp.
Unele structuri ale mediului au rolul de stocare a energiilor primare (stocarea în bazinele
oceanice) altele au rolul de a le transporta dintr-un loc în altul (curenţii marini, masele de aer,
roca în timpul erupţiilor vulcanice).
Fluxul de energie nu trebuie considerat un simplu transfer energetic de la un sistem la
altul, deci o scurgere de energie. De exemplu o parte din energia provenită de la radiaţia
solară (radiaţiile albastre -lungime de unda 0,4 - 0,5 µ- şi cele roşii –lungime de unda 0,6 - 0,7
µ) este absorbită de clorofilă având un rol esenţial în procesul de fotosinteză care o
converteşte în energie biochimică specifică substanţelor organice.
Energia termică din radiaţia solară directă sau din cea reflectată de suprafaţa terestră în
atmosferă, determină încălzirea inegală a maselor de aer pe care le pune astfel în mişcare,
determinând apariţia unei forme de energie dinamică. In funcţie de bilanţul energetic, deci de
raportul dintre cantitatea de energie intrată şi ieşită, există trei tipuri principale de peisaje
naturale:
Peisaje echilibrate. Peisaje naturale slab afectate de activitatea umană, în care energia
captată este utilizată integral de componentele biotice.
Peisaje exportatoare de energie în care energia solară captată iniţial este stocată sub
forma de materie organică vegetala şi animală, prin fotosinteză sau prin procese
biogeochimice. Materia organică este exportată de către om din locul în care s-a format, deci
rezerva de energie înmagazină în ele nu se va regăsii în bilanţul energetic.
Peisaje importatoare de energie corespunzătoare habitatelor de locuire umană.
11
– Carbonul integrat în CO2 din atmosferă formează un ecran care opreşte radiaţia
infraroşie emisă de suprafaţa terestră -efectul de seră- influenţând condiţiile climatice.
Principalele medii cu rol de rezervor al carbonului sunt: sedimentele carbonatice din
litosferă (calcar, dolomit etc.) conţin cca 2 x 1016 tone carbon; atmosfera, cca 7 x 1011 tone
carbon sub formă de CO2; hidrosfera 4 x 1013 tone carbon sub formă de carbonaţi şi
bicarbonaţi şi 3 x 1012 tone carbon inclus în substanţa organică; biosfera 8 x 1011 tone carbon;
humus şi turbă cca 3 x 1012 tone carbon; combustibili fosili (cărbune, petrol, gaze naturale,
şisturi şi nisipuri bituminoase, 1013 tone).
12
– mineralizarea compuşilor organici cu azot;
– biosinteza compuşilor organici azotaţi.
Pe ansamblu, bilanţul global din ciclul azotului este pozitiv, adică se pierde mai puţin
azot decât cel care se fixează, fapt care determină posibilitatea creşterii continue a masei
biosferei.
13
vegetală sau animală, cu rol important în procesele metabolice. Rezervele de calciu ale
planetei sunt uriaşe: în litosferă, rocile carbonatice ocupă peste 300 mil km2; în hidrosferă,
combinat cu CO2, sub formă de carbonaţi-bicarbonaţi, constituind mecanismul principal de
reglare a pH-ului.
Absenţa unei faze gazoase a calciului, face ca circuitul acestuia să fie asemănător celui
al fosforului: apa şi CO2 se combină alcătuind H2CO3 care, în prezenţa CaCO3, va determina
formarea Ca(HCO3)2; acesta fiind solubil va fi dizolvat de apă şi va fi antrenat în circuitul
hidrologic.
14
calitativ. Această nouă funcţionalitate poate fi definită ca un echilibru deficitar care se poate
menţine ca atare dacă sursa de agresiune se menţine sau poate evolua în timp spre un echilibru
dinamic favorabil, dacă sursa dispare sau dacă mediul poate suporta agresiunea.
15
ale acestuia. Emisiile de NOx şi SOx în atmosferă determină formarea acizilor sulfuric şi
azotic, iar aceştia, antrenaţi de precipitaţii, vor afecta aparatul foliar al plantelor şi vor
deteriora calitatea solului şi a apelor.
Impactul de mediu este considerat efectul direct sau indirect al unui proces natural sau al
unei activităţi umane care produce o schimbare a sensului de evoluţie a calităţii mediului
înconjurător (I.Mac, 2003). Evaluarea impactului se face pornind de la sursă la modificări,
apoi la efecte. Unele impacturi pot fi suportate şi asimilate de mediu (impacturi reversibile).
Când efectele produse în mediu depăşesc capacitatea de suportare, impacturile au caracter
ireversibil.
Verificare
1. Prezentaţi sursele de energie ale planetei. 2. Care este încărcătura energetică a
atmosferei şi cum este distribuită ? 3. Explicaţi rolul circuitelor materiei în mediu. Ce anume
poate determina disfuncţionalitatea mediului ? 4. Ce este calitatea mediului şi cum se
evaluează ? 5. Comentaţi situaţiile de stress, hazard şi risc.
3
Grand Larousse, citat de Zăvoianu şi Dragomirescu, 1994 în: Asupra terminologiei folosite în studiul
fenomenelor naturale extreme. SCGeogr., XLI.
4
Sintagmă folosită pentru prima oară în limba română de Zăvoianu şi Dragomirescu (1994).
16
– Dezastre: implică un impact important asupra geosistemelor, producând victime
umane şi pagube materiale. În structura şi funcţionalitatea geosistemelor se produc modificări
care pot fi redresate în timp îndelungat.
– Catastrofe: produc efecte distructive majore care afectează toate componentele unui
sistem geografic (tabel nr. 1).
Erupţii vulcanice
Dintre cei peste 1400 vulcani activi sau care au funcţionat în perioada istorică (Posea,
2001), aproape 100 au erupţii cu grad mare de risc, iar cca. 150 sunt Efecte: .Expulzează
cenuşă, praf vulcanic, gaze cu temperatura de 500-1100oC, (CO2, CO, SO2, H2S, CH4, HCl)
şi vapori de apă care pot fi propulsate până în stratosfera inferioară. Cantitatea însumată a
acestora este de ordinul milioanelor de tone. Datorită vânturilor dominante şi a curenţilor de
aer rapizi de la partea superioară a troposferei sau din stratosferă (50-300 km/h), substanţele
expulzate pot trece dintr-o emisferă în alta, poluând toate componentele mediului. Erupţia
vulcanului Pinatubo (Filipine, iunie 1991) a expulzat peste 20 milioane tone de cenuşă şi gaze
până la înălţimea de 40 km, care au afectat tot spaţiul geografic situat între latitudinile de
40ON şi 60OS (WMO-AR Nr.774/1991, citat de Fărcaş&Croitoru, 2003).
• Explozia, suflul acesteia, norii de aer şi gaze fierbinţi afectează teritorii de sute sau mii
de kmp.
• Combinaţii chimice în atmosferă şi formarea acizilor sulfuric, clorhidric, fluorhidric,
care sunt antrenaţi descendent de precipitaţii sub formă de ploi acide;
17
• Ecranarea radiaţiei solare, diminuarea radiaţiei luminoase, scăderea temperaturii.
• Diminuarea albedoului suprafeţei topografice. . Cutremure şi valuri uriaşe produse de
erupţiile submarine (tsunami).
Cutremure
Între fenomenele naturale extreme, cutremurele au cea mai mare frecvenţă de producere.
Se estimează că în fiecare an se produc câteva milioane, dar dintre acestea doar aproximativ
60 de cutremure sunt clasificate ca semnificative (magnitudine 6.5 R5), iar 19 sunt majore
(magnitudine peste 7 R). Cele din ultima categorie au efecte catastrofale mai ales asupra
localităţilor.
Efecte: valuri seismice devastatoare pentru zonele de ţărm (tsunami), seişe, alunecări de
teren, prăbuşiri, victime omeneşti şi pagube materiale în localităţi şi zone industriale,
accidente tehnologice cu efect poluant. Exemple de seisme: iulie 1976, Tanngshan (China),
magnitudine 7,8 R, 800.000 victime; august 1999, Turcia, magnitudine 7,4 R, peste 15 000 de
victime. Exemple de tsunami: erupţia vulcanului Krakatao (1883), valuri de 30 m înălţime,
ţărmurile insulei Jawa devastate, 30.000 victime omeneşti; Mindanao (1994), valuri de 8-9 m,
13 localităţi afectate, 220 victime.
Tornade şi cicloni
Tornadele sunt perturbaţii atmosferice turbionare de mică extindere areală (rază maximă
de 1 km), dar cu intensitate mare, cu viteze ale vântului care pot atinge 500 km/h şi care
produc pagube materiale şi pierderi de vieţi omeneşti impresionante. În lungul traseului de
deplasare a acestora (zeci de km şi exceptional peste 100 km), fitocenozele terestre sunt
distruse parţial sau total. Tornadele au frecvenţa maximă în SUA, între Munţii Stâncoşi şi
Atlantic (40.522 de tornade între 1950-1999, cu 4.460 de victime şi pagube materiale estimate
la câteva mii de miliarde dolari), dar se produc şi în sud-vestul Australiei, în Africa de Sud şi
Argentina.
Ciclonii tropicali, cu o durată medie de 5 - 8 zile, se formează deasupra oceanelor calde
din zona intertropicală şi sunt asociaţi cu vânturi puternice şi precipitaţii abundente care pot
afecta teritorii pe o rază de 50 – 1.000 km. Efecte: valuri mari de furtună care lovesc ţărmurile
joase, inundaţii cu apă sărată, distrugeri de clădiri şi recolte, pierderi de vieţi omeneşti,
distrugerea ecosistemelor naturale.
Cel mai puternic ciclon a lovit statul Bangladesh în noiembrie 1970, producând moartea
a 300.000 oameni şi a peste un milion de animale şi a distrus recolta de pe o suprafaţă de
400.000 ha.
5
Magnitudine pe scara Richter, clasa maximă fiind 8,0 – 8,6
18
• introducerea în mediu a unor substanţe organice sau anorganice diferite de cele
necesare funcţionalităţii acestuia, sau într-o cantitate care depăşeşte capacitatea de preluare de
către mediu, definită drept poluare;
• preluarea din mediu a unor resurse minerale sau organice şi, prin aceasta, perturbarea
funcţionalităţii acestuia, deteriorarea calităţii peisajului, diminuarea rezervelor, şi periclitarea
dezvoltării durabile a societăţii umane;
• modificări în structura mediului prin diferite categorii de amenajări (îmbunătăţiri
funciare, irigaţii sau desecări, navigaţie, turism) sau prin construcţii industriale sau social-
culturale, consum de spaţiu şi saturarea demografică şi tehnică a peisajului geografic.
Marile aglomerări urbane supradimensionează elementele perturbatoare şi amplifică
disfuncţionalitatea nu numai a arealului ocupat direct, ci a unui spaţiu natural mult mai mare.
Dintre cauzele care determină modificări complexe în mediul înconjurător şi care au la
origine activitatea umană, menţionăm: incendiile, supraexploatarea pădurilor, suprapăşunatul,
supraexploatarea resurselor oceanice, introducerea de noi specii în ecosisteme,
supraexploatarea zăcămintelor naturale, construcţiile hidrotehnice, agricultura şi zootehnia,
urbanizarea şi activitatea industrială, transporturile etc. Fiecare în parte sau acţionând
simultan, sunt poluatoare ale mediului înconjurător. Unele dintre cele mai importante
activităţi şi efectele acestora vor fi prezentate în continuare6.
Incendii
Cele mai multe incendii au la origine neglijenţa, accidentele sau sunt provocate voit. În
spaţiul mediteranean, între 1981-1985, 23 % dintre incendii au fost datorate neglijenţei, 32 %
incendierilor, 40 % unor cauze necunoscute şi numai 5% unor cauze naturale (WWF, 1992).
Dintre cauzele naturale menţionăm erupţiile vulcanice, fulgerele şi, mai rar, radiaţia solară
puternică. Efecte: eliberează în atmosferă pulberi, fum şi energie termică, până la 4-10 km
înălţime; biocenozele sunt distruse în totalitate sau sunt modificate calitativ şi cantitativ;
distrug suprafeţe imense de pădure: 1.000.000 km2 în Siberia (1915); 4.800.000 ha în Canada
(1980); 3.500.000 ha de pădure tropicală în Borneo (1982-1983). În Europa, în intervalul
1980-1990 au avut loc 513 incendii care au afectat o suprafaţă totală de aproape 6,6 milioane
de hectare (date prelucrate după Europ’s Environment, 1994).
Supraexploatarea resurselor biologice
Biosfera reprezintă unica sursă de hrană pentru om, exploatată sistematic din chiar
momentul apariţiei acestuia. Tot biosfera furniză materiale necesare pentru menţinerea şi
dezvoltarea comunităţilor umane (materiale de construcţie, materie primă pentru industrie).
Ca urmare, omul a acţionat permanent asupra unor compartimente ale biosferei, prin mijloace
şi cu intensităţi diferite.
Exploatarea pădurilor
Pădurea naturală este caracterizată prin complexitate şi diversitate. Ecosistemele
forestiere naturale sau quasinaturale îndeplinesc concomitent numeroase funcţii social-
economice şi au rol determinant în menţinerea unor echilibre din natură.
• Transformă energia solară în energie chimică potenţială şi asigură reciclarea
carbonului prin consumul de CO2.
• Reglează circuitului apei prin procesul de evapotranspiraţie, reţine stratul de zăpadă şi
reglează scurgerea de suprafaţă şi infiltraţiile în sol.
• Protejează solul şi acţionează ca factor pedogenetic, reduce eroziunea, fixează solurile
nisipoase şi alunecările de teren.
• Reduce radiaţia solară directă şi evaporaţia, dispersează precipitaţiile, ridică
umiditatea atmosferică.
6
Aspectele complexe ale poluării geosistemelor sunt tratate în semestrul II.
19
• Reduce efectele poluării chimice a atmosferei, fiind ecosistemul cu cel mai mare
consum de CO2 şi cel mai mare producător de oxigen. Un stejar eliberează 42 kg O2/zi, adică
necesarul de consum al unui om pentru 80 de zile şi consumă 60 kg CO2/24 h. Un hectar de
foioase produce 15 t O2/zi, iar unul de conifere 30 t/zi, faţă de numai 3-10 tone cât produce
un hectar de culturi agricole.
• Reduce efectele poluării sonore prin absorbţia zgomotelor.
Are funcţia de recreere şi cea de ocrotire a genofondului şi ecofondului.
În ţările în curs de dezvoltare pădurile sunt defrişate în trei scopuri: mărirea suprafeţelor
agricole, exploatarea masei lemnoase şi creşterea vitelor. La tropice se defrişează anual 5,9
mil. ha, din care 4,9 mil. ha reprezintă pădure primară. Efecte: scăderea potenţialului de
autoepurare a atmosferei; intensificarea eroziunii solurilor şi degradării terenurilor prin
şiroire, torenţialitate şi deplasări în masă; distrugerea ecosistemelor forestiere; diminuarea
genofondului.
Suprapăşunatul
Asociaţiile naturale de graminee şi plante ierboase reprezintă principala sursă de hrană
naturală pentru erbivorele sălbatice. O suprafaţă anumită de păşune poate hrăni un număr
limitat de indivizi, iar acest număr diferă în funcţie de condiţiile climatice, de sol şi relief, dar
şi de specia sau speciile care se hrănesc; toate acestea definesc capacitatea limită a terenului.
Astfel, pampasul argentinian are o capacitate limită de 14 t carne vită/km2, preeria din Texas,
11 t, iar savana din Kenia, numai 3,5 - 5,5 kg carne vită / km2 de păşune (Neacşu, 1986).
Depăşirea limitelor are următoarele consecinţe: scăderea productivităţii de masă vegetală;
scăderea numărului de erbivore; modificarea echilibrului biocenozelor; intensificarea
proceselor de eroziune şi degradare a solurilor. Cele mai vulnerabile sunt păşunile din zonele
cu deficit de umiditate din Spania (Platoul Castiliei), Italia (Munţii Apenini), statele Wyoming
şi Montana din SUA, nordul Africii (Algeria, Tunisia, Libia), Africa de Sud (Kenia, RSA).
Supraexploatarea faunei terestre, este un proces care s-a amplificat constant datorită
unor activităţi directe precum vânătoarea şi pescuitul industrial. Numeroase specii de cetacee,
sirenieni, peşti şi moluşte, mamifere şi păsări au dispărut sau au populaţii foarte reduse care,
pentru a nu dispărea, sunt protejate prin reglementări speciale. Efecte: reducerea potenţialului
genetic al biosferei şi a producţiei de biomasă; reducerea biodiversităţii (cca 360 de specii de
mamifere şi păsări au dispărut sau sunt probabil dispărute, aproape 1000 sunt în primejdie şi
aproape 25.000 dintre speciile de plante sunt pe cale de dispariţie).
Supraexploatarea resurselor oceanice
În apele marine există ecosistemele cu cea mai mare productivitate biologică. La scara
mondiala, pescuitul şi celelalte resurse extrase din oceane şi mări furnizeaza cca 16 % din
totalul de proteine animale consumate anual. Exploatarea resurselor biologice ale oceanelor se
manifesta în trei direcţii principale:
– Vânarea marilor mamifere acvatice pentru piei şi carne, care a dus la exterminarea
sau la reducerea drastica a unor colonii de otarii, lei de mare, foci şi balene. Sirenianul
Hidromamalis stelleri (Marea Ohotsk) a fost exterminat în 25 de ani, iar coloniile de foci şi
lei de mare din Insulele Fernandez, evaluate la cca 3,5 mil. exemplare au fost, şi ele,
exterminate. În prezent, cel mai ameninţat cetaceu este balena albastră (Baleinoptera
musculus).
– Pescuitul, cu subramuri specializate pentru peşte, crustacei, cefalopode şi octopode,
moluşte. Ihtiofauna oceanică este alcătuita din cca 30.000 de specii, dintre care numai 20
asigură peste 90% din totalul pescuit Pentru menţinerea cotei actuale de consum (cca. 19,3
kg/locuitor/an), până în anul 2025 producţia totală de peşte va trebui să atingă valoarea de 145
mil. t/an, dar capacitatea maximă exploatabilă a oceanului a fost estimată la 100 mil. tone/an.
Consecinţele pescuitului necontrolat sunt: diminuarea cantităţii peştelui capturat; regresia
taliei peştilor; accelerarea ratei de creştere individuală; scăderea populaţiilor speciilor cu
20
valoare comercială şi înlocuirea acestora cu alte specii; modificări ale structurii ecosistemelor
oceanice şi a reţelelor trofice.
– Recoltarea de biomasă vegetală pentru agricultură (îngrăşăminte) sau ca materie
primă pentru industrie.
Introducerea de noi specii în ecosistem
Introducerea de către om în ecosisteme a unor specii de plante sau animale modifică
echilibrul dintre populaţii.
Plantele de cultură, iar apoi cele industriale şi ornamentale au înlocuit ecosistemele
naturale pe suprafeţe tot mai mari. Graminee (24 originare din Eurasia, 8 din Africa
răsăriteană, 4 din America de Sud si 4 din alte regiuni), leguminoase şi plante ornamentale au
fost exportate din locul de origine şi se întâlnesc astăzi în aproape toate continentele. Unele
specii noi, introduse accidental, pot deveni populaţia dominantă, care se va dezvolta în
detrimentul celorlalte. O specie de cactus (Opunţia inermis) introdusă în Australia în 1839, a
invadat 24 mil. ha în 80 de ani.
Introducerea de animale (mamifere, păsări, peşti, moluşte, insecte) are aceleaşi
consecinţe. Iepurele, introdus în Australia a devenit concurentul unor ierbivore autohtone. În
România, bibanul soare adus din America de Nord, mult mai bine dotat, elimină treptat
bibanul autohton. Gasteropodul Rapana thomasiana, ajuns în apele Mării Negre pe chila
navelor comerciale, distruge coloniile de Mytillus care contribuie la epurarea apelor din zona
de ţărm.
Construirea de baraje şi alte lucrări hidrotehnice
Astăzi există cca 40.000 de baraje şi numeroase alte stavile care modifică regimul
natural de scurgere şi circuitul apei în natură. Acestea au următoarele efecte negative:
• inundarea unor mari suprafeţe de teren agricol de cea mai bună calitate;
• defrişarea forţată a cuvetei viitorului lac, şi reducerea suprafeţei forestiere;
• creşterea cantitătii de apă evaporată (din acumularea de la Assuan se evaporă direct
cca 10 % din debitul Nilului);
• reţinerea sedimentelor şi a materiei organice în cuveta lacului, scăderea producţiei de
peşte, limitarea dezvoltării fito- şi zooplanctonului;
• barajele crează obstacole insurmontabile pentru speciile de peşti migratori precum
somonul, anghila sau cega care sunt amfibiotice;
• schimbări importante în regimul scurgerii naturale;
• modificarea stabilităţii versanţilor şi a regimului natural al apelor subterane, modificări
de topoclimat şi de faze fenologice ale vegetaţiei;
• creşterea frecvenţei cutremurelor cu amplitudine redusă, cu 30-50 %.
Îndiguirile, rectificările cursurilor de apă şi canalele de navigaţie produc, de asemenea
modificări importante ale ecosistemelor.
Exploatarea resurselor de apă dulce
Cantitatea totală de apă dulce din râurile planetei este apreciată la 91.100 km3 (26 % din
resursele totale de apă dulce de pe Glob), la care se adaugă 2.120 km3 cantonaţi în lacuri
(0,006 %) şi 105.000 km3 (30 %) în apele subterane (Zăvoianu, 1999). Resursele anuale
regenerabile însumează 41.000 Km3, din care se consumă 3.240 km3 (70 % irigaţii din râuri
sau din ape subterane, 20 % în industrie şi numai 10 % în gospodării, zootehnie şi utilităţi
urbane (Brown, 1999). Această rezervă este inegal distribuită pe ţări7, iar transportarea apei
spre zonele deficitare este nerentabilă. Apa înseamnă hrană8.
Creşterea populaţiei determină o presiune constantă asupra rezervelor de apă dulce
folosită în următoarele scopuri: irigaţii, zootehnie, industrie, scopuri casnice, servicii diverse.
7
5.190 km3 Brazilia, 0,02 km3 Kuweit, 37 km3 România.
8
Pentru producerea unei tone de grâu se consumă 1000 tone apă.
21
Pe măsura dezvoltării habitatelor urbane, necesarul acestora este asigurat pe seama celorlalte
folosinţe. În Municipiul Bucureşti, alimentat din ape subterane, consumul mediu/locuitor/24
ore este de 850 l (locul 3 în Europa). Preluarea de apă din râuri, lacuri şi din acumulările
subterane are următoarele consecinţe:
• Diminuarea debitelor râurilor aval de folosinţe. Unele dintre marile fluvii sunt expuse
fenomenului de secare înainte de vărsare (Colorado, Amu Darya, Fluviul Galben), iar
altele au debite derizorii (Nil, Gange).
• Scăderea nivelului unor lacuri alimentate de râuri (Aral) şi deprecierea ecosistemelor
de ţărm.
• Scăderea nivelului apelor subterane cu o medie anuală de până la 3 m, fapt care
depăşeşte capacitatea de reîncărcare naturală a acestora (câmpia din Nordul Chinei,
India, câmpia Nilului inferior).
• Ridicarea nivelului apelor subterane în zonele intens irigate şi deprecierea calităţii
solurilor.
• Modificarea ecosistemelor hiporeice şi a celor freatice.
• Scăderea productivităţii solurilor şi creşterea riscului de degradare a acestora.
• Creşterea volumului de ape uzate reintroduse în circuitul natural.
Verificare
22
1. Care sunt cele mai importante fenomene naturale extreme? 2. Prezentaţi şi
exemplificaţi tipologia catastrofelor şi efectele acestora. 3. Comentaţi funcţiile ecologice ale
pădurilor şi efectele defrişării. 4. Care sunt consecinţele supraexploatării resurselor
biologice ale oceanului? 5. În ce mod afectează geosistemele lucrările hidrotehnice? 6. Care
sunt consecinţele supraexploatării resurselor de apă dulce?
Bibliografie
1. Mac, I., (2003), Ştiinţa mediului, Editura Europontic, Cluj-Napoca (pp. 18-84).
2. Neacşu, P. (1986), Ecologie şi protecţia mediului, II, Univ. Bucureşti (pp.5-47).
3. Popovici, Eveline, (1998), Studiul mediului înconjurător, Centr. Multipl. Univ.
Al.I. Cuza Iaşi (pp. 11-43).
4. Sorocovschi, V., editor (2002), Riscuri şi catastrofe, Casa Cărţii de Ştiinţă, Cluj
Napoca (pp. 11-20).
5. Şchiopu, D., Vîntu, V. (coordonatori), (2002), Ecologie şi protecţia mediului.
Editura Ion Ionescu de la Brad, Iaşi (pp. 29-40).
6. Ungureanu, Irina, (2005), Geografia mediului, Editura Universităţii ,,Al. I Cuza”,
Iaşi, (8-18)
23
GEOGRAFIA MEDIULUI
POLUAREA ŞI PROTECŢIA MEDIULUI
PARTEA GENERALĂ
Obiectivele cursului:
Prezentarea fenomenelor naturale extreme şi a efectelor acestora asupra mediului şi a
societăţii umane. Cunoaşterea surselor, cauzelor şi efectelor poluatoare complexe ale
activităţii umane şi a modului în care acestea afectează sănătatea ecosistemelor şi a omului
producând, în acelaşi timp, perturbaţii meteorologice şi climatice la scară regională sau
globală. Prezentarea necesităţii monitorizării factorilor de mediu şi a protecţiei naturii.
1. DATE GENERALE
În ansamblul său starea planetei s-a degradat alarmant. Factorii care au condus la
intensificarea presiunilor exercitate asupra mediilor naturale şi care au generat poluare sunt
creşterea populaţiei, creşterea explozivă a producţiei economice mondiale şi distribuţia
veniturilor.
24
• Între procesul poluant (cauză) şi efectul asupra mediului există un decalaj spaţial şi
altul temporal
• Consecinţele pe termen scurt pot fi percepute şi măsurate, dar cele pe termen lung sunt
greu previzibile, datorită complexităţii relaţiilor dintre factorii de mediu şi ecosisteme şi prin
apariţia tardivă a efectelor.
• Deoarece nu se cunoaşte capacitatea de suport a ecosistemelor este dificil să se
precizeze care sunt limitele admisibile ale poluării.
25
• În funcţie de durata de emisie a poluantului: poluare permanentă (sursele industriale,
unele activităţi din mediul urban), temporară sau periodică (mijloacele de transport,
agricultura) şi accidentală (determinată în principal de accidentele tehnologice).
• După efectele pe care le produce: efecte directe (imediate, pe termen scurt) şi efecte
indirecte (pe termen mediu sau lung).
• După mediile în care acţionează preponderent: poluarea atmosferei, hidrosferei şi
poluarea edafică (a solului), în fiecare dintre aceste sfere putându-se produce oricare din
tipurile anterior menţionate. În mod obişnuit în aer ajung însă substanţele volatile, în apă cele
solubile, iar în sol cele insolubile şi solide. Datorită interrelaţiilor dintre geosfere poluarea
uneia dintre sfere se va răsfrânge în toate celelalte, dar cu viteze, intensităţi şi efecte diferite.
Întrebări de verificare
1. Care sunt caracteristicile comune ale proceselor de poluare ? 2. Care sunt criteriile
în funcţie de care se clasifică procesele de poluare ? 3. Când se consideră că o substanţă
introdusă în mediu, produce poluare ?
26
2. POLUAREA ATMOSFEREI
2.1. Poluarea fizică a atmosferei
Are la bază cedarea dinspre diferite surse spre atmosferă a unor categorii şi cantităţi
diferite de energie şi anume:
• energie mecanică: produce poluarea sonoră;
• energie calorică; produce poluarea termică;
• energie radiantă: produce poluarea cu diferite tipuri de radiaţii.
Poluarea sonoră. Se produce datorită emisiilor de sunete (oscilaţii armonice) şi
zgomote (oscilaţii nearmonice sau amestec de sunete discordante). Are ca domeniu de
manifestare în special mediul urban, cu o concentrare maximă în preajma zonelor cu funcţii
industriale şi de transport (artere şi noduri rutiere, proximitatea aeroporturilor şi a capetelor de
culoare aeriene). Efecte: disconfort psihic sau tulburări neurovegetative, nevroze,
hipertensiune, tulburări endocrine.
Poluarea termică. Are două modalităţi distincte de manifestare: directă (imediată) şi
indusă sau indirectă, care este rezultatul efectelor poluanţilor asupra climei. Surse: activităţi
industriale, de transport, agricole, casnice, conflagraţii. Este maximă în aglomerările urbane,
în care temperatura poate fi mai mare cu 5-10o C faţă de zonele vecine. Efecte: disconfort,
accidente vasculare sau cardiace.
Poluarea cu radiaţii. Este consecinţa proceselor de emisie şi propagare în spaţiu a unor
unde electromagnetice (razele X şi radiaţia gama) şi radiaţii corpusculare (radiaţii alfa, beta,
pozitroni şi neutroni), însoţite de transport de energie şi care determină modificări importante
ale materiei, de natură fizică chimica şi biologică.
Surse naturale: radiaţia cosmică, rocile şi apele radioactive.
Surse artificiale: extragerea şi prelucrarea minereurilor radioactive, combustibilii
nucleari, centralele nuclearo-electrice, reactoarele şi acceleratoarele de particule, aparatura de
cercetare izotopică, experimentele militare, accidentele nucleare. Dintre radioizotopii
constituenţilor fundamentali ai lumii vii menţionăm: 42K (13 x 108 ani, timp de înjumătăţire),
14
C (5568 ani), 32P (14,5 ani), 3H (12,4 ani), iar dintre radioizotopii produselor de fisiune:
239
Pu (Plutoniu, 24.000 ani), 90Sr (27,7 ani), 137Cs (23 ani). Dintre izotopii gazelor rare, cel
mai nociv este Radonul 222Rn, iar cel mai stabil, 85Kr.
Efecte: modificări de natură genetică, afectând cromozomii şi codul genetic; reducerea
potenţialului biotic, deci a productivităţii ecosistemelor; reducerea potenţialului germinativ şi
regenerativ al speciilor; reducerea longevităţii, direct proporţională cu doza şi durata iradierii;
dereglări fiziologice care, în final, pot determina moartea indivizilor afectaţi.
Poluarea cu poluanţi solizi. Surse: arderea incompletă a combustibililor, industria
extractivă în cariere, siderurgia, metalurgia, industria materialelor de construcţie, (în special
ciment), negru de fum, alte industrii care produc pulberi sau praf sedimentabile, precum şi
pulberi în suspensie, (ceaţă, fum, prafuri industriale ultrauşoare).
Pulberi cu plumb care provin din industria metalurgică, crematoriile de gunoaie, gazele
de eşapament). În medie, un vehicul eliberează 1 kg/Pb/an sub formă de particule foarte fine.
In gheaţa din Groenlanda, concentraţiile au crescut de la la 0,04 ppb în 800 e.n., la peste 30
ppb în 1995. În zonele urbane apa de ploaie poate conţine 40 mg/l sau mai mult.
Pulberi cu mercur, eliminate în aer de industria clorului, industrii care utilizează Hg în
procesul tehnologic şi din arderea combustibililor fosili. In centrele urbane concentraţiile
ajung la 0,1 mg/m3.
Pulberi cu cupru, eliminate de metalurgia neferoasă. Pot ajunge la concentraţii de 50
g/m3 în preajma centrelor metalurgice.
Siliciu. Pulberi artificiale de SiO2 (cariere, mori de cuarţ, industria materialelor de
construcţie). Produce fibroze, sau silicoză.
27
2.2. Poluarea chimică a atmosferei
Este consecinţa introducerii în atmosferă a unor gaze care există în mod natural (COx,
NOx), dar care determină depăşirea concentraţiilor naturale sau a introducerii unor substanţe
inexistente în mod natural.
Surse staţionare cu activitate permanentă: emisii cu concentraţii mari, datorate arderii
combustibililor fosili în scopuri industriale sau urbane şi care eliberează în atmosferă gaze şi
particule solide:
– cărbunele eliberează suspensii (C, Si, Al, FeOx, Zn, Cd, Ni, Sl) şi gaze (NOx, CO, acid
fluorhidric, aldehide);
– produsele din petrol eliberează NOx, CO, SO2, hidrocarburi policiclice şi cenuşe
bogată în sulfaţi, Sl, Vn;
– gazele naturale (cantităţi reduse de NOx, COx şi unele hidrocarburi).
Alte surse de gaze: petrochimia, combinatele chimice, metalurgia primară neferoasă etc.
Surse mobile: sunt mijloacele de transport rutier, fluvial şi aerian.
Emisiile de gaze intră în atmosferă concentrat (coşurile industriale, cele de la centralele
electrice) sau difuz (mijloacele de transport), iar viteza de dispersie depinde de: (1)
caracteristicile fizice ale sursei (viteza şi temperatura gazelor, înălţimea coşului de emisie şi
diametrul acestuia, caracterul stabil sau mobil al sursei, durata de emisie); (2) caracteristicile
chimice ale emisiei (concentraţia poluantului şi nivelul de toxicitate); (3) factori naturali:
parametrii meteorologici (viteza şi durata vântului, umezeala aerului, precipitaţiile
atmosferice, presiunea aerului), relief (culoare de vale, zone depresionare, barierele
orografice) şi de prezenţa unor suprafeţe împădurite capabile să reţină particule şi sa
neutralizeze unele gaze.
28
1000 t de pirită, produce 600 t SO2). Emisiile totale/an sunt estimate la 330 milioane tone.
Efecte: > 35 ppb, moartea lichenilor şi muşchilor; > 0.1 ppm, moartea plantelor fanerogame; >
1,0 ppm, moartea tuturor plantelor, iar la om provoacă iritaţii ale aparatului respirator; > 5-10
ppm, spasm bronşic; în concentraţii de 4 - 5 mg/m3, intoxicaţii si decese la mamifere şi om.
CMA sunt de 0,75 mg/m3 pentru maxim 30 minute, 0,25 mg/m3 pentru 24 h şi 0,01 mg/m3
medie anuală. Sub acţiunea razelor UV, SO2 trece în SO3, mult mai toxic şi foarte solubil în
apă. În prezenţa vaporilor de apă, formează acid sulfuric, fiind antrenat de precipitaţii (vezi
ploile acide).
– Acidul sulfhidric sau hidrogenul sulfurat. Concentraţiile naturale în atmosferă sunt de
0,4 mg/m3, adică sub limita de detecţie olfactivă, situată sub nivelul de 0,13 ppm. Surse
naturale: producţia naturală de H2S este estimată la 280 milioane tone/an din care 80
milioane tone în mediile terestre.
Sursele artificiale: industria (petrolieră, petrochimică, chimică, metalurgică, alimentară),
agricultura, zootehnia şi apele uzate. Are acţiune toxică mai puternică asupra animalelor şi
omului (sistemul nervos, aparatul respirator şi sângele) decât asupra plantelor, si acţiune
corosivă asupra vopselelor si metalelor (inclusiv asupra Al, Cu, Zn). CMA pentru România
sunt de 0,015 mg/l în 30 minute şi de 0,008 mg/l în 24 ore.
Compuşii azotului
– Oxizii de azot sunt componenţi naturali ai atmosferei. Cel mai important efect poluant
îl are NO2, gaz de culoare galbenă, stabil chimic. Surse naturale: combinarea în atmosferă a
NO cu oxigenul. Sursele artificiale: arderea combustibililor fosili şi emisiile motoarelor cu
explozie (5 x 107 tone). Contribuie la formarea smogului. Efecte: în concentraţii reduse
provoacă iritaţii ale aparatului respirator, arsuri şi sufocare; în concentraţii ridicate provoacă
asfixiere, convulsii şi blocarea respiraţiei. CMA sunt de 0,3 mg/m3 pentru 30 minute, 0,1
mg/m3 pentru 24 ore şi 0,01 mg/m3 valoare medie anuală.
– Peroxi-aceti-nitraţii (PAN) Se formează sub influenţa radiaţiei solare şi accelerează
procesul de formare a ozonului în troposferă. Chiar în concentraţii de numai 15 ppm
determină leziuni foliare la plante, deci dereglarea fotosintezei, iar la om provoacă iritaţii
oculare şi dereglări respiratorii.
Derivaţii halogenilor
Au provenienţă exclusiv industrială.
– Clorul. Surse: electroliza clorurilor alcaline, lichefierea clorului, producţia de celuloză,
hârtie şi solvenţi organici şi a pesticidelor organoclorurate. Este mai greu decât aerul şi solubil
în apă, deci se concentrează cu uşurinţă în apropierea solului, în zone puţin ventilate (fundul
depresiunilor, culoare de vale) şi în apă.
Efecte: > 15 - 20 ppm, disfuncţii ale aparatului respirator şi iritaţii severe ale mucoasei
globului ocular; > 100 ppm, enfizem sau edem pulmonar, bronşite şi deces; corodarea
metalelor. CMA sunt de 0,1 mg/m3 pentru 30 minute şi numai 0,03 mg/m3 pentru 24 de ore.
– Fluorul. Surse: industria aluminiului. Efecte: chiar în concentraţii de numai 0,1 ppb,
produce necroze foliare, defoliere, iar în concentraţii de 60 - 100 ppb, moartea plantelor.
Poate fi concentrat în ţesutul vegetal pâna la 2 g/kg masă uscată.
29
2.4. Autoepurarea atmosferei
În atmosferă funcţionează mecanisme naturale prin care se realizează autoepurarea
aerului. Dintre acestea enumerăm mecanismele fizice (dispersia şi difuzia poluantului în
masele de aer, sedimentarea, aderarea la particulele de apă sau la cele solide din aer,
antrenarea mecanică descendentă prin intermediul precipitaţiilor atmosferice şi transformări
sub influenţa radiaţiei solare), chimice(recombinări chimice) şi biologice (consum de poluanţi
sau transformarea biochimica a acestora). Calitatea şi intensitatea cu care se realizează aceste
procese depinde de natura poluantului, starea de agregare, concentraţia şi nivelul de toxicitate,
starea parametrilor meteorologici.
Întrebări de verificare
1. Praguri de diferenţiere a poluanţilor şi unităţi de măsură a concentraţiilor 2. Care
sunt sursele antropice de poluare a atmosferei ? 3. În ce mod arderea combustibililor fosili
produce poluarea atmosferei ? 4. Care sunt cele mai importante tipuri de poluare a
atmosferei urbane ? 5. Care sunt gazele poluante emise de mijloacele de transport ? 6.
Expuneţi procesele de autoepurare a atmosferei şi factorii de care depind.
3. POLUAREA HIDROSFEREI
Apa este o resursă naturala neregenerabilă, al cărei volum total este apreciat la 1,386
miliarde km3. Proprietăţile naturale ale apei pot fi modificate datorita poluării, proces
convergent cu cel de creştere a cerinţelor.
30
3.1. Poluarea apelor de suprafaţă
Sursele de poluare pot acţiona permanent, temporar sau accidental, emisiile având
caracter punctual (canalizarea, cu sau fără reţea de tratare a apei, surse industriale, deversări
accidentale, industria minieră) sau areal (activitatea agricolă, forestieră, de construcţii,
sedimentele atmosferice).
Poluarea fizică
Poluarea termică. Surse: deversarea în apele naturale a unor lichide calde utilizate ca
refrigeratoare în diferite industrii (nucleară, metalurgie, siderurgie, centrale termice) sau a
apelor menajere. Peste 25 % din debitul râurilor de pe glob sunt afectate de poluare. Efecte:
reducerea cantităţii de oxigen dizolvat; - accelerarea degradării biologice a substanţei
organice, dezvoltarea microorganismelor aerobe, modificarea structurii biocenozelor, moartea
organismelor acvatice la temperaturi de peste 30OC după 1- 2 ore.
Poluarea cu substanţe radioactive. Surse: deşeuri provenite din industria nucleară sau
din depozitele de roci radioactive. Efecte: iradierile acute distrug măduva spinării, diminuează
numărul de hematii şi produc mutaţii genetice. Planctonul din apă are capacitatea de a
concentra radiaţiile de 2 până la 10.000 ori, iar peştii, de 500-800 ori. Unul dintre cele mai
nocive elemente este 90Sr, produs de centralele nucleare, care este interschimbabil cu Ca din
ţesutul osos, şi care poate fi ingerat prin consumul de lapte sau carne provenite de la animale
ierbivore contaminate. CMA pentru apa potabilă este de 3 picoCurie 226Ra/l sau 10
picoCurie/l 90Sr.
Poluarea chimică
Constituie forma cea mai frecventă şi mai intensă de poluare a apelor şi se produce cu o
mare varietate de substanţe, unele biodegradabile, altele cu grad ridicat de persistenţă şi nivel
ridicat de toxicitate.
• Poluarea cu compuşi ai azotului (azotaţi, azotiţi, amoniac). Surse naturale:
descompunerea substanţelor organice care conţin azot. Surse artificiale: îngrăşămintele cu
azot şi apele uzate.
• Poluarea cu compuşi ai fosforului (greu solubili, persistenţi). Surse artificiale:
fertilizatorii agricoli şi efluenţele urbane. Concentraţia fosfaţilor în apele menajere urbane
variază între 20 - 150 mg/. CMA la fosfaţi este de 0,5 mg/l în apa potabilă. Efecte: determină
eutrofizarea apelor lacustre.
• Poluarea cu pesticide. Pesticidele pot să ajungă direct în râuri, antrenate de şiroire sau
ca urmare a răspândirii lor prin aviaţia utilitară; unele insecticide (ex. cele destinate ţânţarilor)
sunt împrăştiate direct pe suprafaţa apei. Cele mai toxice sunt pesticidele din categoria
hidrocarburilor clorurate şi compuşii organofosforici. Efecte: la animale şi om, reduc
permeabilitatea membranelor celulare şi împiedică formarea enzimelor. CMA admise în apa
potabilă pentru pesticidele dintr-o singură clasă este de 0,5 mg/l, iar din apele de suprafaţă
trebuie să lipsească cele organofosforice şi nitroderivaţii. Pentru cele organoclorurate CMA
este de 0,001 mg/l.
• Poluarea cu produse petroliere. Surse: transportul maritim şi fluvial, schelele de foraj
continental şi marin, industria prelucrătoare, şi unele activităţi urbane. Anual ajung în apele
oceanice 10-15 milioane tone de hidrocarburi uşoare (kerosen, benzine, solvenţi folosiţi în
procese de degresare sau curăţire), hidrocarburi grele (asfalt, bitum, motorină, diverse
categorii de uleiuri), lubrifianţi şi agenţi de curăţire. Produsele petroliere ajunse în apă
sedimentează (40%), se menţin ca emulsii (40%), sau formează o peliculă pe interfaţa aer-apă
(20%)1. Efecte: limitează oxigenarea apelor, distrug fito- şi zooplanctonul, omoară peştii şi
păsările.
• Poluarea cu substanţe tensioactive (detergenţi). Surse: industria textilă, a pielăriei şi
coloranţilor, activităţile menajere si utilitare, unele insecticide şi fungicide. Efecte: produc
31
spume care limitează schimbul de oxigen, iar la concentraţii de 100 ppm distrug cele mai
multe animale din zona litorală sau de mal (viermi, moluşte, crustacei, peşti).
• Poluarea cu substanţe cu grad ridicat de toxicitate.
– Poluarea cu plumb. Surse: procese tehnologice care includ acest metal şi care se
desfăşoară în mediu lichid (prelucrarea galenei în flotaţii, procese de galvanizare, refrigerări),
precum şi pulberi sedimentabile antrenate în hidrosferă (25 000 tone/an numai pentru
Atlanticul de Nord). Concentraţiile naturale se situează între 0,003-0,002 mg/l în apa de mare
şi între 0,003 - 0,2 mg/l în apele continentale, iar CMA este de 0,1 mg/l în apa potabilă.
Efecte: la animale şi om este acumulat în ficat, rinichi şi oase, plămâni, inimă şi creier. La om
produce anemii şi saturnism.
– Poluarea cu mercur. Surse: industria chimică, arderea diferitelor categorii de deşeuri.
Emisiile totale de mercur sunt evaluate la 3625 t/an. Concentraţiile naturale în apa de mare
sunt de ordinul a 0,3 µg/l. Efecte: Mercurul şi derivaţii acestuia sunt slab biodegradabili, iar
procesul de concentrare pe diferitele niveluri ale lanţurilor trofice este intens. Compuşii
mercurului afectează creierul, produce paralizii, orbire, malformaţii şi sterilitate.
– Compuşii arsenului (trioxidul de arsen, arseniţii şi arseniaţii). Surse: din ape reziduale
industriale şi din pesticidele cu arsen. Efecte: se acumulează mai ales în păr, unghii şi piele.
Blochează acţiunea unor enzime, determină paralizii, sufocări, cancer pulmonar şi cutanat.
CMA este de 0,05 mg/l în apa potabila şi de 0,01 în apele de suprafaţă.
– Cadmiul. Surse: industria (minieră, metalurgică, chimică, termoenergetică,
acumulatoare şi baterii), agricultura (îngrăşăminte şi pesticide) şi toate procesele care produc
materiale zincate, cadmiate, emailate, sau realizate din policlorură de vinilin sau polietilenă.
Efecte: efecte toxice cumulative pentru rinichi şi ficat. CMA este de 0,01 mg/l în apa potabilă.
1 O tonă poate acoperii cu o peliculă moleculară fină până la 12 km2 de apă.
• Poluarea cu substanţe chimice indezirabile. Aceste substanţe au un grad redus de
toxicitate sau nu sunt toxice, dar produc modificarea proprietăţilor fizice şi organoleptice ale
apei, făcând-o improprie pentru consum. Unele dintre substanţele indezirabile se găsesc în
mod natural în apă (Al, Fe, Mn), iar altele sunt introduse numai prin poluare (Cu, Zn). Cuprul
- modifică gustul (amar), culoarea (albăstruie) şi turbiditatea; CMA este de 0,1µg/l pentru apa
potabilă şi 0,05 mg/l în apele de suprafaţă. În concentraţii de 8 mg/l în sânge provoacă icter şi
afecţiuni renale severe. Fierul (sulfaţi, fosfaţi, silicaţi) modifică gustul (astringent), şi culoarea
(galben - portocaliu sau roşiatic în concentraţii ridicate). Favorizează dezvoltarea
ferobacteriilor, care au efect corosiv asupra obiectelor metalice. CMA pentru apa potabilă şi
în apele naturale din categoria I - a este de 0,3 mg/l. Manganul - însoţeşte poluarea cu Fe şi
determină modificarea gustului (sălciu) şi culorii (cenuşie).
Poluarea biologică a apelor
Poluarea biologică primară a apelor este consecinţa introducerii în acestea a unor
microorganisme patogene de origine umană sau animală (bacterii, viruşi) sau a unor substanţe
organice care pot fermenta. Surse: efluenţele urbane şi zootehnice şi, secundar, cele
industriale sau din transporturi. Utilizarea cursurilor de apă drept mijloc de diluare a unor
efluenţe menajere, agricole sau industriale, pune probleme deosebit de grave de igienă
publică. Efecte: creşterea frecvenţei hepatitei virale, colibaciloză, dezinterie, antrax, variolă,
diverse forme de micoze ale epidermei etc.
Cele mai vulnerabile sunt zonele de mal şi ţărm ale lacurilor şi mărilor utilizate pentru
plajă şi râurile care traversează aglomerări urbane sau zone cu ferme zootehnice.
32
pierderi din instalaţii de depozitare/stocare supra- sau subterane (substanţe utile, deşeuri) sau
tratare; pierderi din instalaţii de foraj; infiltraţii din terenuri agricole tratate cu îngrăşăminte
şi/sau pesticide; excavaţii care distrug stratul impermeabil din acoperişul acviferelor; activităţi
ilegale (spargeri de conducte, deversări intenţionate, etc). Tipul şi intensitatea poluării sunt
dependente de proprietăţile filtrante ale solului şi rocii traversate. Un poluant ajuns în apele
subterane este răspândit în acestea prin trei procese care pot acţiona independent sau simultan:
advecţie, difuzie şi dispersie.
33
Verificare
1. Sursele antropice de poluare, comune apelor de suprafaţă şi subterane. 2. Ce tipuri
de poluare produc: (1) apele menajere; (2) apele industriale ? 3. Care sunt substanţele
poluante cu grad ridicat de toxicitate şi ce efecte produc ? 4. În ce constă efectul poluant al
pesticidelor şi al îngrăşămintelor artificiale ? 5. Prezentaţi şi exemplificaţi procesele naturale
de epurare a râurilor.
4. POLUAREA SOLULUI
Poluarea solului este un proces permanent produs de industrie, agrozootehnie şi
activitatea menajeră. Degradarea naturală a solurilor sau cea determinată de activităţi
antropice sunt procese rapide comparativ cu cele de pedogeneză. Poluarea solului prezintă un
grad ridicat de risc deoarece nu exista procedee de depoluare, iar refacerea solului prin
procese naturale este lentă. Poluarea poate fi directă (deşeuri solide, pesticide sau
îngrăşăminte) sau indirectă, prin aport de poluanţi din atmosferă (gaze, pulberi, soluţii sau
suspensii apoase) sau din apă (precipitaţii, ape industriale, ape menajere). Poluanţii din sol
sunt înglobaţi în masa vegetală, iar din aceasta, prin intermediul lanţurilor trofice, ajung la
animale şi om.
34
biodiversităţii ecosistemelor acvatice şi productivitatea lor biologică. La om, reduc
capacitatea de oxigenare a ţesuturilor, generând anemii severe.
Poluarea cu metale grele şi ape reziduale
Surse: îngrăşăminte chimice, industria, transporturile rutiere, deşeuri solide sau lichide
(industriale, agro-zootehnice, stradale, menajere). Efecte: modificarea calităţii solului şi
perturbarea proceselor pedogenetice. Fierul, inhibă procesele de formare a solului fertil,
plumbul diminuează procesele de fermentaţie din sol, iar cadmiul frânează sau blochează
procesele de denitrificare şi de sinteză a azotului. În România, în apropierea zonelor de
depozitare a deşeurilor, CMA sunt depăşite de până la 15 ori.
Verificare
1. În ce mod atmosfera şi hidrosfera produc poluarea solului ? 2. În ce mod pesticidele
şi îngrăşămintele chimice produc poluarea solului? 3. Care sunt efectele generale ale
poluării solului ?
5. POLUAREA CU DEŞEURI
Prin deşeuri se înţelege ceea ce rămâne dintr-un material prelucrat, folosit sau
consumat, şi sunt impropriu numite gunoaie.
35
Deşeuri industriale
Majoritatea sunt nebiodegradabile şi se apreciază că rata anuală de creştere a acestora
este de 3-4 %/an în ţările industrializate. Obţinerea unei tone de cupru duce la producerea a
500 tone de reziduuri. În 1999, în România, deşeurile industriale erau depozitate în 354
depozite, care ocupau aproape 12 000 ha.
Deşeuri toxice
În această categorie intră metale sau compuşi metalici, solvenţi halogenaţi, acizi,
compuşi organohalogenaţi sau organofosfataţi, cianide, fenoli, etc, care deţin cca16 % din
totalul deşeurilor industriale, iar cantitatea produsa anual numai în ţările OCED este de cca 45
milioane tone/an. O mare parte din această categorie de deşeuri ies peste graniţele ţărilor în
care sunt produse prin export.
Deşeuri agricole
Sunt alcătuite din dejecţiile animalelor (îngrăşămintele naturale), resturi de recoltă,
subproduse agricole şi reziduuri agrochimice. Cantitatea acestora depinde de importanţa
acordată agriculturii în fiecare ţară şi de tipul de agricultură. Cea mai mare parte sunt
reziduuri organice, deci biodegradabile şi pot fi reconvertite prin procese biologice, fizice sau
chimice în furaje sau îngrăşăminte. Pe glob, producţia acestora este apreciată la cca 2 miliarde
tone/an, rata de creştere fiind de cca 6-7 ori mai mare decât cea a deşeurilor urbane şi
industriale la un loc.
Deşeuri radioactive
Rezultă din: extracţia, concentrarea şi rafinarea minereului de uraniu; obţinerea
uraniului metalic; fabricarea barelor combustibile de uraniu metalic sau oxizi de uraniu;
procesul de exploatare a CEN (schimbarea combustibililor nucleari uzaţi, golirea si curăţirea
circuitelor de răcire, materiale de la schimbătoarele de ioni, nămoluri de decantare etc);
retratarea combustibilului nuclear uzat (depozitarea timp de un an în bazine acvatice strict
controlate, interval în care radioactivitatea scade la 2-5% din cea iniţială şi recuperarea în
proporţie de 96- 97% din uraniul şi plutoniul existent. Un reactor nuclear cu o putere de 1000
Mw produce într-un an deşeuri radioactive cu o activitate de 13,52 x 109Ci printre care şi
90Sr şi 137Cs.
36
Depozitarea în ocean. Procedeul se aplică nămolurilor rezultate din dragări, canalizări,
procese industriale si pentru unele categorii de substanţe cu grad ridicat de toxicitate sau
radioactivitate (introduse în containere speciale).
Verificare
1. Categoriile de deşeuri solide şi geosferele pe care le afectează. 2. Care sunt efectele
deşeurilor asupra apelor de suprafaţă şi subterane ? 3. Comentaţi principiile preferenţiale de
gestionare a deşeurilor. 4. În ce mod sunt gestionate deşeurile ?
37
Aerul, râurile şi curenţii marini sunt „transportatori” importanţi ai unor emisii naturale
sau antropice de agenţi poluanţi. Prin intermediul acestora, poluanţii depăşesc frontierele
naţionale, afectând teritoriile altor ţări. În cazul unor accidente tehnologice, poluarea poate
avea caracter global, mai ales când emisiile se produc în troposferă. Partea inferioară a
troposferei, în care se concentrează cea mai mare parte a emisiilor poluante, este si cea mai
mobilă. Gazele, aerosolii şi pulberile pot fi transportate la mii de km de locul de emisie.
Accidentul nuclear de la Cernobâl, din aprilie 1986 a poluat o bună parte a emisferei
nordice cu 137Cs şi 239Pu, cu perioade de înjumătăţire de 23 ani, respectiv 24 000 ani.
Depunerile acide din NV-ul teritoriului României sunt cauzate de industria Europei Centrale
(peste 3 keq/ha/an).
Problema poluării trece din sfera naţionalului în cea a internaţionalului, din cea a
problemelor la scară locală în cea a problemelor la scară regională sau globală.
Efecte cumulate ale poluării asupra omului
Omul este sursa principală a degradării mediului şi principalul receptor al efectelor
negative, care se manifestă pe planuri multiple:
• efecte fiziologice - ¨poluanţii determină inconveniente senzoriale dar şi modificări
funcţionale şi patologice;
• efecte psihice - ¨acţiune directă asupra sistemului nervos, fapt care poate determina
modificări comportamentale, sau acţiune indirectă prin crearea condiţiilor de producere şi prin
cumularea efectelor factorilor de stress;
• efecte morale - ¨deoarece determină alterarea unor concepte şi valori, ca o consecinţă a
îndepărtării de realităţile naturii;
• efecte sociale - ¨ modificări în structura populaţiei, a grupurilor, modificarea calitativă
şi cantitativă a hranei, schimbări ale structurii economice şi ale condiţiilor de dezvoltare
socială.
Verificare
1. Comentaţi şi exemplificaţi accidentele tehnologice. 2. Care sunt cauzele naturale
care favorizează poluarea transfrontalieră ?
38
a stratosferei, radiaţia UV rupe legăturile chimice ale CFC şi BFC şi eliberează atomii de
halogen care sunt foarte reactivi. Un singur atom de clor poate distruge până la 100 000 de
molecule de ozon. Procesul este accelerat în prezenţa cristalelor de gheaţă din norii
stratosferici fapt care explică scăderea concentraţiilor de ozon deasupra ţinuturilor polare.
Deasupra Antarcticii, concentraţia ozonului din stratosfera inferioară (13-25 km) a scăzut cu
aproape 95 %. Ca o consecinţă, cantitatea totală a radiaţiei UV care ajunge în troposferă şi la
suprafaţa terestră a crescut.
Ozonul din troposferă
Sursele naturale de ozon troposferic sunt stratosfera (cca 20%) şi poluarea antropică
(80%). Rata anuală de creştere a concentraţiei ca urmare a poluării este de 1-2 % pe an.
Concentraţia ozonului troposferic variază în limite foarte mari; valorile ridicate sunt asociate
cu poluarea, deoarece sursa principală o constituie reacţia dintre oxizii de azot şi compuşii
organici volatili din gazele de eşapament, 1 Concentrat în formă pură, ozonul ar acoperi
Pământul cu un strat gros de numai 3 mm. sub acţiunea radiaţiei solare. Rata de disociere a
ozonului troposferic este de 0.32 % pe an în emisfera nordică şi de 0,4 % pe an în cea sudică.
Moleculele de CFC sunt de cca 10.000 de ori mai eficiente în procesul de captare a a energiei
termice decât cele ale CO2. Efectul cumulat al acestora determină creşterea temperaturii
globale.
Efectele degradării stratului de ozon: (1) modificarea stratificării termice a atmosferei,
fapt care determină modificări climatice; (2) creşterea intensităţii radiaţiei UV-B la nivelul
solului cu efecte negative asupra lumii vii; (3) amplificarea efectului de seră; (4) favorizarea
procesului de formare a smogului fotochimic în troposfera joasă din zonele industriale; (5)
reducerea producţiei de biomasă deci reducerea productivităţii la ha, a producţiei de peşte, etc
(6) efecte dăunătoare asupra organismului uman, concretizate prin slăbirea sistemului
imunitar la infecţii şi creşterea frecvenţei cancerului de piele.
39
8.4. Intensificarea efectului de seră
Efectul de seră acţionează ca un mecanism ce reţine pe timp de noapte, la partea
inferioară a troposferei, energia calorică primită de la Soare pe timp de zi, reducând
considerabil amplitudinea termică. Efectul de seră este provocat de gaze naturale (CO2, NOx,
CH4) sau artificiale (CFC), la care se adaugă ozonul şi vaporii de apă. Acestea lasă să treacă
radiaţiile solare de unde scurte, dar reţin radiaţia infraroşie emisă în sens invers de către
suprafaţa terestră.
Cel mai important gaz cu efect de seră este CO2, produs de activităţii antropice,
preponderent de către industria energetică. Înainte de revoluţia industrială, concentraţia
atmosferică a CO2 varia de la 190 la 280 ppm. În prezent aceasta este de 350 ppm. Arderea
combustibililor eliberează anual în atmosferă 6 miliarde tone, din care 3 miliarde nu pot fi
anihilate de păduri şi oceane, deci se adaugă anual celor peste 170 miliarde tone carbon
acumulate în atmosferă de la începutul revoluţiei industriale. Stoparea emisiilor de gaze de
seră ar determina o scădere a concentraţiei acestora cu 50 % abia în 2100. Menţinerea ritmului
actual al emisiilor de gaze de seră va determina o creştere a temperaturii globale la nivelul
anului 2030 cu 1,5–4,5 0C.
Amplificarea efectului de seră în ultimele decenii determină modificarea climatului.
Intre 1880 şi 1995 temperatura globală medie a crescut cu 0,6 – 0,7 0C. Cea mai pronunţată
creştere s-a produs după 1980 (cca 0,3 0C) Aceste modificări termice atrag după ele
modificarea altor parametri climatici si intensificarea sau încetinirea unor procese naturale,
precum si schimbări în structura ecosistemelor. Evaluarea schimbărilor climatice se face
luând ca element de referinţă dublarea concentraţiei gazelor de seră faţă de perioada
preindustrială. Efectele preconizate au în vedere:
• Topirea gheţarilor montani. În ultimul secol, nivelul oceanului planetar a crescut cu 10
– 15 cm, iar până în 2100 va mai creşte cu 15-90 cm.
• Inundarea zonelor joase, sporirea inundaţiilor temporare provocate de maree şi furtuni,
modificarea configuraţiei şi morfologiei ţărmurilor, etc;
• modificarea ciclului hidrologic şi a structurii ecosistemelor;
• modificarea caracteristicilor agricole ale unor zone, deplasarea limitelor zonelor de
cultură, reorientarea culturilor, modificări de productivitate şi de tehnici de cultură.
Verificare
1. Care sunt sursele de ozon stratosferic şi troposferic. 2. Explicaţi legătura dintre CFC,
deteriorarea ozonului şi efectul de seră. 3. Formarea ploilor acide şi efectele acestora asupra
mediului înconjurător. 4. Comentaţi efectele complexe ale creşterii temperaturii medii pe
glob.
40
Etapele de realizare ale monitoringului de mediu sunt: prelevare de probe, analiza
probelor, crearea bazei de date, analiza datelor, întocmirea şi distribuirea rapoartelor.
Monitoringul integrat de mediu presupune integrarea şi corelarea datelor sectoriale într-
un ansamblu care poate asigura predicţia evoluţiei mediului.
41
În România, procedura de obţinere a autorizaţiei de mediu pentru diferite categorii de
activităţi proiectate sau existente este reglementată prin acte normative (Legea 137/1995,
Decretul 417/1995, Ordinul 125/1996). O componentă importantă a managementului de
mediu o reprezintă „auditul de mediu” prin care se urmăreşte modul în care o întreprindere
respectă cerinţele legale (locale sau naţionale), de protecţie a mediului.
42
Bibliografie
BĂLTEANU, D., ŞERBAN, N., (2004), Modificări globale ale mediului, Editura CREDIS,
Bucureşti.
IANOS, I., (1990), Elemente metodologice privind analiza organizării spaţiului geografic.
Lucrările Seminarului Geografic „Dimitrie Cantemir”, Universitatea „Al. I. Cuza”, Iaşi.
IANOS, I., (2000), Sisteme teritoriale. O abordare geografică, Editura Tehnică Bucureşti.
IOANID, V. (1991), Urbanism şi mediu, Editura Tehnică, Bucureşti.
MAC, I., (2003), Ştiinţa mediului, Editura Europontic, Cluj-Napoca (pp. 18-84).
MANESCU, S., DIACONESCU, LIGIA, ANDRONACHE, ELENA (1997), Practica
igienei mediului, Editura Fundaţiei România de Mâine, Bucureşti, 84 p.
NEACSU, P. (1986), Ecologie şi protecţia mediului, II, Univ. Bucureşti (pp.5- 47).
PĂTROESCU MARIA, IOJA, C., (2004), Disfuncţionalităţi în gestionarea suprafeţelor
oxigenante. Studiu de caz – spaţiile verzi din municipiul Bucureşti, Analele Universităţii din
Craiova, Seria Geografie, Vol. 7, Serie Nouă, Editura Universitaria, Craiova.
POPOVICI, EVELINE, (1998), Studiul mediului înconjurător, Centr. Multipl. Univ. Al.I.
Cuza Iaşi (pp. 11-43).
PRIMACK, R., M., PATROESCU, L., ROZYLOWICZ, C., IOJA, (2002), Conservarea
diversităţii biologice, Editura Tehnică, Bucureşti.
ROJANSCHI, V., BRAN FLORINA, DIACONU GHEORGHITA, (1997), Protecţia şi
ingineria mediului, Editura Economică, Bucureşti.
ROJANSCHI, V., BRAN FLORINA, GHEORGHIŢA DIACONU, (1997), Economia şi
protecţia mediului, Editura Tribuna Economică, Bucureşti.
ROŞU, AL., (1987), Terra – Geosistemul vieţii, Editura Ştiinţifică şi Encilopedică, Bucureşti.
ROŞU, AL., UNGUREANU IRINA, (1977), Geografia mediului înconjurător, Bucureşti
SOROCOVSCHI, V., editor (2002), Riscuri şi catastrofe, Casa Cărţii de Ştiinţă, Cluj
Napoca (pp. 11-20).
ŞCHIOPU, D., VINTU, V. (coordonatori), (2002), Ecologie şi protecţia mediului. Editura
Ion Ionescu de la Brad, Iaşi (pp. 29-40).
TEUSDEA, V. (1998), Protecţia mediului, Editura Fundaţiei România de Mâine, Bucureşti,
pp. 5-24; 39-45; 62-126.
VĂDINEANU, A., (1995), Dezvoltarea durabilă, vol. I, Editura Universităţii, Bucureşti.
VĂDINEANU, A., (1998), Dezvoltarea durabilă, vol I, Teorie şi practică, Editura
Universităţii, Bucureşti
VISAN, SANDA, ANGELESCU, ANCA, ALPO, CRISTINA (2000), Mediul înconjurător.
Poluare şi protecţie, Editura Economică, Bucureşti, pp. 295-321.
UNGUREANU IRINA, (2005), Geografia Mediului, Editura Universităţii „Al. I. Cuza”, Iaşi.
UNGUREANU IRINA, (1984), Analiza şi protecţia mediului înconjurător, Centru de
multiplicare al Universităţii „Al. I. Cuza”, Iaşi.
UNGUREANU IRINA, MUNTELE, I., GRUGU, V., GHEORGHIŢĂ, C., (2003), Geografia
mediului. Omul şi natura la început de mileniu, Institutul European, Iaşi.
43