Вы находитесь на странице: 1из 176

IOAN TODERITĂ

Amintiri
la capăt de vis
FÂNTÂNI ÎN ARHETIPURI
Amintirea inferioară a nostalgiei

5
Înălţimea firului de iarbă este mai adâncită în aer decât glezna în pământ. Cei care nu
au atins-o cu genele nu şi-au simţit inima bătând, nu au simţit mirosul verdelui însângerat
de talpa copiilor de uriaşi desculţi, învăţând să meargă în vârfuri, netulburând înţelepciuni
eonice şi simetrii de mit.
Memoria unui popas la fântână şi a unui somn în câmp este tot aşa de trează ca şi
memoria unui copil de un an şi trei luni. Mulţi mi-au spus că nu aş fi văzut tancurile
ruseşti pe şoseaua ce atingea gardul ogrăzii părinteşti cu memoria acelei vârste, şi că, ce
cred eu despre chestia aia cu războiu ar fi o imaginaţie recursivă, zidită de filmele cu ruşii
şi nemţii, ce mi-au bântuit copilăria la cinematograful satului, din peretele cu faţa la lună
a lui Vasile Mândru, soţul lui Aristiţa crâşmăriţa.
Eu însă mi-aduc foarte bine aminte cum băgăm capul pe gaura de la poartă printr-o
scândură ruptă şi cum eram mângâiat pe cap de câte un nene cu cămaşa pe dinafară si cu
o tărtăcuţă la brâu, mirosind a tutun şi sudoare dinspre Moscova, care îmi spunea în loc
de "flăcău lui moşu", "rebiata", "rebiatuşka". Mângâiatul prin gaura porţii devenise o
plăcere încât uitam să mai ies din ea, urinând pe cămaşa de hârtie ce o costase ceva pe
mama.
Să fi fost cam în toamna lui '42, la cules de vii, când tata întors de pe front într-o
permisie, din disperare pentru intregirea neamului, a îmbrăţişat-o pe mama mai mult
decât le permitea vârsta şi sărăcia. Nici prin cap nu Ie-a trecut că voi veni pe lume după
treisprezece ani de la ultimul născut. în timp ce pe dinafară crăpau pietrele de ger şi la
Stalingrad cele doua armate ruseşti şi germano-române-italiene, deveniseră statui uriaşe,
sleite de puteri, eu mă străduiam să-mi aşez vertebrele în coloană, neuronii în ţeastă,
neluând-o în seamă nici chiar pe mama pe care o auzeam deseori:
"Doamne, femeie bătrână, să fac copii", şi pe soru-mea: "la ce ne mai trebuie unul?"
6
Mama avea treizeci şi opt de ani şi femeile de la ţară se cred bătrâne la aşa o vârstă,
când spun ele, că e păcatul şi mai mare, că dumnezeu închide ochii la păcatul facerii
omului când eşti tânăr, iar la bătrâneţe să te rogi să fii iertat de negândirea sau pofta
cărnii.
Ascultam cu răbdare, aceste tânguiri de a fi primit pe lume şi m-am temut ca nu
cumva Dumitra, moaşa satului, să nu o sfătuiască pe mama sa mă trimită pe lumea
cealaltă înainte cătata să mă bată pe fund la naştere, înainte ca ţiganca Floarea să-mi
ghicească ursita, sugând vinul din moşoaică dintr-o înghiţitură, punând-o apoi cu gura în
jos la capul meu, bolborosind ceva ca o ceartă, în şoaptă, cu bulibaşa ei şi repetând
exerciţiul ingurgitării cu sânge de poamă, până nu mai ştia dacă alunga din casă îngerii
sau diavolii şi nu mai vedea poarta să iasă din ogradă.
Da, mi-aduc aminte de toate, de fuga mamei cu mine în pântec prin leuşteanul şi
hreanul îngheţat din grădină, în tranşeia săpată să ne scape de bomba ce ar fi căzut pe
casă, fie de la ruşi, fie de la americani.
Aceste plimbări sub luceafăr şi lună plină le făceam când sirenele de la Galaţi vuiau
disperate până la Tuluceşti, când tangourile reflectoarelor şi încrucişările lor măcelăreau
cerul înainte ca ghiulele antiaerienelor să plesnească în punctele cenuşii aducătoare de
moarte.
Mi-aduc aminte cum ziua la prăşit fiind, nenea Radu, pe mâna căruia i-am fost daţi de
tata, ne îngrămădea în căruţă şi ne băga în prima râpă ce-i era în preajmă, fugind de
bombele ce ne-ar fi căzut din întâmplare în braţe sau pe şina roţii mângâind nefast obezile
rotaţiei noastre în timp spre ziua de mâine.
Memoria, memoria e o fiinţă de dincolo de spaţiul terestru, o zestre spiralată şi
hipotalamică a unui creier primitiv, anterior, superior raţiunii de a veni pe lume.
Îi auzeam de acolo, din facerea mea, ştiindu-le parcă din carnea mamei
comportamentele identice, aspiraţiile, clipa de nelinişte, de bucurie şi tristeţe, mai mult
decât simţeau ei, desprinşi de meditaţii interioare odată cu naşterea lor.
"Ce zici? băiat sau fată?, o întreabă Gherghina, o vecină, pe mama". "Nu ştiu, spuse
mama ruşinată"
Adevărul era că nici eu nu prea ştiam şi nici nu mă interesa acest lucru, după cum nu
mă interesa înfăţişarea mea. Umblam,
7
pe dinăuntru în molecula facerii din celulă în celulă, un fel de oaspete ce asistam într-
o brutărie, în cuptor, la creşterea şi coacerea pâinii din covată, de la maiaua mică şi mare,
de la câtă sare pui până la câtă flacără să ardă celula pâinii fără ca "doamne fereşte" să
ajungă scrum, numai bună de privit ori de mângâiat. Aşa, parcă, fiecare pâine - celulă era
un ceasornic pulsând în spaţii fără formă, eu nefiind decât un asistent neutru la facerea
mea, de cineva cu mâini nevăzute, trimis acolo sau eram pedepsit să asist la aceste munci.
Ceasurile aveau ritmuri diferite, unul mai puternic decât altul, unul mai grăbit decât altul,
şi iar nu ştiu cine le pornise pe o suflare ca de plâman ascultat între coaste, pe un geamăt
de durere prelung, continuu, profund. Să fi fost inima, care înainte de a bate cum bate
afară, exact, imita o fiinţă supremă ei, o altă inimă de undeva de departe ori chiar
comunica cu aceasta, fiindcă mi s-a părut să vorbească cu vorbe omeneşti; "lasă-mă să
bat, lasă-mă să bat, doar, doar, doamne, doamne".
Eu nu credeam atunci în nimic. Numai după naştere am crezut în experienţa de
atunci, în vocea pe care am auzit-o şi care nu era a mea; cuvintele mele de acum fiind
parcă ale ei, amintirile mele, de acum, despre mine, fiind amintiri despre ea, eu
neînţelegând nici atunci nici acum ce am fost, neasumându-mi o identitate proprie, fiind
fără forma, iar ceea ce vedeţi voi este numai ceea ce nu văd ou, şi aceasta se întâmplă şi
cu mine văzându-vă pe voi şi aceasta se întâmplă cu voi de mine fiind priviţi.
Atunci asistam la facerea a ceva ce aveam să port ca pe o povara acum, când nu ştiu
mai mult ce este ceea ce port şi de ce port acest necunoscut ansamblu carnal din afara
mea, eu fiind mereu cel dinăuntru lui şi dinăuntrul fiinţei mamei mele, adică înăuntru
altui duh superior amândoura .
Oglinzi false, de argint coşcovit, încercau să mă convingă că sunt confundabil cu ce
ştiu că nu sunt eu, rugându-l pe cel din afara mea să le confirme că sunt înăuntru, printr-
un gest mecanic, mutând în carcasa cu măşti, elemente decorative groteşti; sprîncene,
ochi, buze, obraji, sâni, coapse, mâini, mâini foarte lungi pierdute prin silicii, într-un
punct astral din care numai prin atingerea lui, mi se comunică: "fie-ţi milă, ajută-l",
mângâie-l.
Această muncă herculiană a unor trimişi fără chip şi nume era munca brutarului alb
aşezat în groapa din faţa cuptorului, cu ochii
8
privind printr-o fereastră îngustă arderea pâinii, ori cu ochii privind covată de lemn,
oprea creşterea pâinii apucând-o de ceafă şi trîntind-o pe cântar şi scânduri, bulgăre de
suflare de grâu măcinat la o moară din alta constelaţie şi segment dintr-o falangă
înmiresmată prin care spirala umbla, ca un vierme, răsucire continuă de ceasornic fără
pendul, de roată fără obadă şi butuc.
Aşa asistam, dintr-un punct suspendat în galaxie, la facerea mea, acolo în burta
mamei. Să fi fost câteva sute de ani timpul în care aşezarea aceasta de elemente venind
din mai multe părţi ale universului, avea să se numească inimă, plămân, ficat, creier, ori
numai câteva secunde, nu se ştie, doar cei de afară aveau timpul propiu-zis împotriva lor,
doar cei de afară măsurau această facere cu rigle de aur smulse din cărţi sfinte, cu biblii
aşezate pe inimi, să mă nasc.
Sărmana mamă trecea şi ea prin lume cu facerea mea de dinafară ei, umilită şi biciuită
de privirele duşmănoase a celor care iubiseră cândva, care muriseră cândva ca noi toţi în
univers.
Numai Arsinia, sora lui tata, cu grădina fund în fund cu a noastră, cu casă făcută
dintr-o coastă de salcâm mort, o dădăcea pe mama să nască, şi odată cu ea pe mine,
înainte cu multe secole ca moaşa să mă târască înlăuntrul acestui spaţiu numai cu trei linii
cruce şi două puncte sprijin fiecăruia.
- Tu ,Veto, ai grijă ce faci! se încruntă tata la mama
- Ei! lasă! oi vedea eu, la naştere ziua de mâine e mai lungă decât cea de azi, am timp
să mă gândesc mai mult. Să stai lângă moaşă că-i tare fricoasă şi trage speriată de copil.
Simt eu că asta s-a încurcat în cordon, s-a răsucit mereu spre stânga, şi odată cu el şi eu, a
dormit mai mult pe burtă cu faţa în jos iar de dat cu picioarele nu a dat. Radu m-a lovit
rău. Nu ştiu ce face în timpul zilei că-i tare tăcut.
- O fi visând fa! îşi dădu o părere mătuşa, că şi tu lângă Andone ai visat toată viaţa.
- Am visat să fug de la el, dar nu aveam unde să mă duc Arsinio, nu mai aveam pe
nimeni.
- Păi! da! ştii când ai vrut să fugi din urma căruţei cu grâu atunci când a-i făcut-o pe
Victoria?
- Ei! lasă! nu-mi mai aminti.
Începusem să aud frânturi de cuvânt ştiut dinainte, pe măsura monotonă a cântecului
de privighetoare, dimineaţa, când toţi oamenii
9
de pe pământ vorbesc în somn mai mult decât în timpul zilei, comunicând cu nu ştiu
cine, fiecare cu altcineva, atunci în puţinele clipe ale zorilor. Mai întâi cuvântul fiind
cântec de pasăre, apoi lumină şi numai la sfârşit de tot, sonoră şi dureroasă chemare de
sprijin, de dor şi durere, de oblăduire.
La noi la Tuluceşti păsările erau altele decât în rîpa lui Ciucă, decât în pădurea
Gârboavele, facerea şi naşterea mea era alta decât a celorlalţi din alte părţi, după cum
facerea şi naşterea fraţilor mei se făcuse din acelaşi punct dar pe o altă buclă de spirală,
mai sus ori mai jos, nimeni nu va şti vreodată.
Când pâinile din mine s-au rumenit şi au început să bată ca nişte inimi anume făcute
să trăiască împreună, călăuzite de bătaia ritmată a inimii supreme, un cântec de fluier
întrerupt, o orchestră care-şi acorda tonalităţile şi gamele pe fiecare instrument, dar mai
ales viorile, viorile inebunise, vâitându-se în tânguiri şi strigate oprite cu palma pe gură.
Să fi fost cam prin mileniu trei înainte de naşterea mea această zidire din temelie a
unui adăpost terestru pentru adevărata mea fiinţă venită de undeva de foarte departe aici,
într-o clipă de îmbolnăvire a altor spirite ce trebuiau să plece, eu înlocuindu-le brutal şi
sigur.
Punctul din care venisem se dilatase, luând forma unui spaţiu alb, din ce în ce mai
alb, gata de explozie; explozia primară ce avea să se repete - naşterea mea.
Afară dincolo de spaţii tridimensionale, sub o stea frunză, sunetele orchestrei de
aproape erau culese cu grijă de cineva pregătind uvertura simfoniei zero absolut extrasă
din umbre, când imn, când marş funebru, când o bethoveniană fredonare de sunete surzi.
Toate erau aşezate la locul lor, când o forţă de atracţie intergalactică m-a smuls afară
din liniştea mea cu inimi, brutal, inerţia punându-mi inima regină în mişcare.
Un trăsnet de grindă ruptă a vestit acest seism de durere şi includere abstractă a cărnii
în aer, o foarfecă uriaşă mi-a dat pro-pia-mi suflare şi a sincronizat ceasornicele pâini,
după ceasul meridian al acelei ore din dimineaţa lui 1 Mai 1943, ora zece, într-o prismă
albă, la dispensarul satului, în care nu-i distingeam cu privire pământească dar îi vedeam
cu cea stelară pe mama, tata, moaşa şi mătuşa Arsinia.
10
Drum pe soare

Drumul până la grădiniţă era lung, galactic. O luam pe uliţa din spatele casei spre
moş Gheorghe Pintilie şi de la fântâna lui Codreanu făceam la dreapta, printr-un drum
săpat de căruţe, până la uliţa strâmtă cât o cărare, ce mă aşeza pe drumul bisericii. Era cel
mai scurt drum pe care ajungeam repede la doamna educatoare Calapod, cu înfăţişare de
mamă a tuturor, tânără şi frumoasă,0 de stăteam cu gura căscată privind-o, înainte de a ne
spune ceva.
Cărăruia era cea mai liniştită parte a drumului, în rest câinii stăteau la pândă, gata,
gata, să-mi înşface o parte din infima mea înfăţişare pe această lume, de parcă le-aş fi
ameninţat aşezarea lor în spaţiu, ori propietatea lor asupra lui, mai mult decât unul din
specia lor ori dintr-o specie cât de cât înrudită.
- A cui o fi bălanul ăsta?, îmi adresau din privire uimirea lor, oamenii din sat ce
treceau pe cărare, eu stând deoparte să treacă ei cei mari, aşa mă învăţase mama, spunând
un "bună dimineaţa", apăsat, cum mă învăţase şi domnişoara Calapod.
Eram un segment vertical, smuls din gândurile mele de copil, pornit să mute lumea
mai la stânga decât este, odată cu satul meu, universul ce mi-a fost dat spre amintire şi
păstrare nesfârşită.
- A lui Andone Roşu;
- Da?, mai are unul?
- Da! e ăla făcut la bătrâneţe.
Oamenii îmi puneau mâna pe cap rezemându-şi echilibru de mine, dezechilibraţi de
cărarea strâmtă prin care îşi făcea loc şi un fir de apă galbenă dintr-un izvor de lut, din
gradina unui Mândru, frate cu Vasile Mândru; un alt crâşmar în calea credincioşilor
venind de la biserică.
La piciorul cărării duodenale vedeam fântâna cu ghizdea de piatră, acoperită cu o
ciupercă groasă de lemn, sub care roata mare răsucea cilindru cu lanţ şi ciutura grea la
cap, suind apoi, spre biserică, ca pe o golgotă, dealul-uliţă-lată, luminos şi convex.
Dimineaţa, soarele se zvârcolea în plăpumi de ceaţă fumegândă, dincolo de turla
bisericii, mai jos de ea, sub temelia ei. Din când în când o suliţă scăpa prin ghemul uriaş
de apă cenuşie, plutind pe lac, străfulgerând crucea, iar oamenii o repetau pe frunte
ingroziţi de posibila ei cădere în trupuri şi cuget.
11
Aşa urcam în aer, având mereu în dreapta biserica, cu turnurile rătăcind odată cu
mine prin pletele salcâmilor în floare, ori privind la oamenii care coborau din aer în sat,
care se furişau prin lepureni şi prin Tărtăcuţa să-şi hotărască începerea praşilei în câmpuri
măsurate cu prăjini lungi cât haturile înălţate de bunici şi cât sapa cuprindea nemărginirea
ridicată din vârful degetelor până aproape de sprâncene.
Mă strecuram printre umbrele lor uriaşe, ei măşti legănate, eu punct cu nelinişti, spre
golgota mea, spre grădiniţa cu ograda lipită de ograda bisericii, cu fântână la poartă şi
clădire de chiabur fugit din calea pârjolului comunist. Casa avea în faţă un fel de boltă
suspendată şi pini mereu verzi, cu nelipsite sfere albastre vineţii.
Deşi era săpată pe deal, fântâna de la poartă avea izvorul aproape de pământ, mai
aproape de pământ decât izvorul fântânii crâşmarului. Se vedea şi turla bisericii în luciul
apei lângă umbra ciuturii de pe ghizdea, se vedeau şi steluţe mici mai indepărtate pe boltă
decât privirea mea, ca într-un amfiteatru antic cu măşti de oameni şi de cranii alungite
hipercefalic, faraonic, artistic, aproape de reforma lui Amenophis al IV-lea.
Sala de instrucţie şcolară, la stânga unui hol, plină de mese înghesuite şi de scaune cât
să nu cazi în genunchi, adunase uriaşi cu plumb în mâini, scormonind hârtia chimic ori
mecanic , neîndemânatici şi neîncrezători în hieroglife dacice, latine, în aşezarea spaţiului
în plan ori numai în intuirea punctului suprem.
La dreapta holului erau dormitorul şi sala de mese care se vedea că nu fuseseră a unui
ţăran oarecare, ci a unuia foarte gospodar, ce ştia că scândura de brad poate fi făcută
duşumea şi tavan, iar între ele, vertical, lambriu cum să înmănuşeze pereţii de cărămida
înfipţi canin în fundaţia de ciment. Eu, minuscul fiu de ţăran sărac, trăind lipit de
sudoarea tatălui meu, într-o bucătărie cu miros de tochitura şi de bălegar, cu grajdul dând
în pragul bucătăriei, mă simţeam în alta lume, atras nu de ceea ce voiau comuniştii, de
drepturi comune egale pentru toţi, eu eram atras de splendoarea bogăţiei casei boiereşti
confiscate şi încercam să-mi fac un ideal din a avea si eu una la fel, când voi fi mare, să
nu-i calce pragul oricine ar ţine în piept secera şi ciocanul ci mai degrabă cine ar ţine
aceste unelte în mâini, colo pe câmp, ca tatăl meu, sau în mâini colo în fierăria lui Ionel
Provolovici - sârbul, tânăr rotar, făcător de potcoave şi cuţite la forjă şi la nicovală, cu
bătaie lungă de ciocane cui.
12
Aceasta era ideologia mea, dincolo de biciul vorbelor călăuzitoare ale domnişoarei
Calapod, ce-şi aveau rostul să-mi scoată zilnic ochii că bunăstarea în care învăţam era
venită de la partid şi nu din atrocitatea confiscării muncii altuia, superioară muncii
puturosului, păduchiosului, hoţului, curvei care luaseră puterea în stătea dinastie a
proletariatului.
Nici ei nu puteau pronunţa ultimele cuvinte din fraza anterioară, aşa că, văcarul
satului, la noi, la Tuluceşti, fusese făcut primar cu reciclare, iar de alde, Pirlitu şi Cacsat
secretari cu şcoala lungă de partid oameni politici care în afară de "tovarăşi" nu ştiau
altceva din ideologia comunistă.
Aşa aveam să cresc între două imnuri naţionale şi internaţionale, repetate de
dimineaţă până seara sub privirea de bandit a lui Stalin şi a celor douăsprezece chipuri
fără privire, a unor "fotografii trucate" de vânzători de neam.
Copiii nu iau în seamă vorbele, ei merg prin memoria lucrurilor definitiv aşezate şi nu
acceptă stabilităţi echilibrările decât răsturnându-le mai întâi, verificând în joacă
temeinicia cuvântului şi formele lumii, de la petală până la sâmbure, de la static la cinetic,
de la macrocosmic la microcosmicul ceasului demontat, creionului fără grafit, hârtiei
desprinse din muchii de caiet, frunzei pusă la loc în ram.
Aşa scormonim în măsura lucrurilor, fără metru şi amstrong, numai cu palma şi
viteza luminii aşezate în punct de senzaţii, în arborele nostru cu pâini, în acele pâini
dospind în timp, mereu de la naştere încoace, fără a şti de ce, mereu străini de această
lume, aproape indiferenţi la sedimentarea clepsidrei nerăsturnate.
Veneam în "acest spaţiu de necunoaştere" şi "inocenţă încet vindecabilă", repetând
zorii şi cântecul privighetorilor din grădini, cu un băţ în mână, printre câini, numai printre
câini, zvârlindu-l în afara acestui spaţiu canin, mândru câ am trecut nevătămat prin fiară,
eu, în realitate fiind o parte din ea, o parte neştiută ce-mi fusese dăruită de un necunoscut
înaintea fiinţei mele pe pământ.
Mergeam la grădiniţă cu Fănica, fiul cel mai mic al croitorului Mihalache, mai mic de
statură ca mine, energic şi inteligent, având o educaţie superioară mie, mai puţin
sentimentală, ce-mi dădea încredere şi siguranţă în aşezarea literelor şi cifrelor în caiete,
la joacă.
13
Ştia că ţin la el şi îi plăcea să mă necăjească atunci când într-o după amiază de
duminică ne jucam în ogradă, ori atunci când la sfârşitul ei stătea în poartă, cu mâna pe
clanţă spunând: "Pângi Oane ca pec"! Eu strigam cu lacrimi în ochi; "Nu peca Fanică, nu
peca Fănică"!
Scena mi-a fost descrisă deseori de mama, care ţinea la prietenia mea cu Fănică, dar
şi de o memorie nesfârşită a acelui timp de început de viaţă, cu început de dragoste
omenească şi început de lacrimi în pumni.
Cu toate acestea mint, imaginea lui Fănică în poartă, stând cu mîna pe clanţă cu uşa
nedeschisă, ameninţându-mă că o va deschide şi că va pleca, o aveam din altă parte, eu
stând în ogradă cu el nu eram acolo, ci în alt spaţiu, neterestru, cu alte înfăţişări, numai
ecoul vorbelor stâlcite trădau un cuvânt ce era în noi, prin care puteam deja comunica,
fără sonorităţi, fără senzaţii.
Aşa comunicam de altfel şi cu alţii, cu mama, cu tata, nu cu ceea ce vorbeam,
auzeam, pipăiam, ci prin altceva, greu de spus prin ce, printr-un câmp magnetic ori
electric ori prin ceva asemănător lor, prin acelaşi câmp de aceaşi natură cu mine, cel
dinaintea facerii cu pâini şi ceasornice în burta mamei mele.
Conştiinţa acelui eu interior, te face să-ţi fie milă de comportamentul carcasei lui
carnale, el, cel dinăuntru, având grijă de cel de afară şi niciodată invers, imposibil invers.
Aşa mă striga Fănică în poarta lui tata, nu pe mine, cel din exteriorul meu, nu cu cel
dinafară care era el, eram alţii, înlăuntru, cei care ne jucam, continuând un joc sau
trădându-l numai de foarte departe în timp, de undeva de acolo, de la capătul mîinii
întinse în aer, de dincolo de prima stea, de acolo, de unde privirea crede câ a ajuns. Când
ajungeam sus la grădiniţă, se lumina destul de mult, ca ceaţa să dezgolească biserica şi
fruntea pinilor. Casa boierească mă primea în pragul uşii deschise de stejar bătrân, cu
căciula în mană, ea sluga mea, a fiului de ţăran sărac pofticios de carte ori numai de
semnul ei sfânt, litera, litera linie dreapta, litera elipsă, litera cerc, litera punct şi nelipsita
literă întrebare, veşnică întrebare. Nu mă simţeam trudit de învăţarea lor, ştiindu-le parcă
forma dinainte, eu urmărind cu creionul pe hârtie chipul lor, aflat în mintea mea, cărei se
aşeza în cale oriunde vârful lui de plumb topit încerca să umble, ca şi acuma când vă
scriu aceste mărturisiri, despre cea
14
fost atunci cu mine, cu acesta din afară, rob al măsurării infimului segment de timp
galactic prin care trec.
După întia oră de desen, domnişoara Calapod, ne ducea în sala de mese, unde
ceremonialul băutului cănii cu lapte era respectat de toţi în mod egal, incontestabil. Era
momentul inoculării mărinimiei comuniste, a celor veniţi la putere pe osemintele
propietăţii private, momentul prielnic de vaccinare a spiritului cu ipoteza falsă a fericirii
de a fi egal cu altul, toţi deodată având aceiaşi înălţime, aceeaşi mamă, acelaş loc
dejoacă, nu cel din ograda fiecăruia, aceiaşi cană de băut lapte de la o vacă unică; partidul
popular român. Nu mi-am îmbolnăvit fiinţa niciodată cu acest vaccin, nici atunci, nici
mai târziu. Biserica aflată în preajma noastră ne vindeca sufletele, de atingerea grădiniţei
comuniste, cu prezenţa ei austeră, lângă propietatea chiaburului despropietărit.
În multe sate prezenţa ei sfântă lângă şcoală a fost minimalizată, construindu-se intre
ea şi şcoală un magazin, o crâşmă, ori o primărie roşie.
La noi la Tuluceşti ea a rămas lângă casa boierului, până acum, şi imaginile lor,
împreunate, au reprezentat un simbol de conservare a continuităţii spiritului, a credinţei în
avuţie sufletească şi materială necontradictorie.
"Ioane hai pe soare", îmi strigă aproape, în ureche, Costică a lui Prit, un băiat din
nordul casei mele părinteşti, mai mare ca mine, atunci când mă jucam, sub pinul dinspre
fântână, cu două ghinde străvezii: "Ioane hai pe soare, îmi repeta".
M-am dus după el spre răsăritul ogrăzii boiereşti, în lungul bisericii, pe o cărare
bătută de picior de om desculţ pe pământ galben. La capătul ei se afla soarele, mare, cât
două biserici în lung şi în lat.
"Hai pe soare, hai pe soare", strigă ca un nebun Costică. Dar între noi şi soare era o
prăpastie albastră cenuşie, lacul. De dincolo de el ochiul stelei uriaşe pe jumătate deschis
ne privea somnoros şi plictisit. Prutul se împreuna cu Dunărea împingând Basarabia sub
genele lui inferioare sprijinindu-se infirm de plaiul românesc.
Pe o rază mai groasă, ca o funie, Costică făcuse deja câţiva paşi. în urma lui, eu cu
Fănică si apoi cu toţi copii din grădiniţă, ne înşiruisem cu paşi mici.
Deodată am auzit un strigăt:
- Înapoi! veniţi înapoi! Era domnişoara Calapod. Ne-am răsucit
15
toţi spre ea. Era speriată, parcă ciufulită, cu ochii ieşiţi din orbite, mânioasă şi nu, mai
mult certată de cineva, ori bătută cu o vorbă bici, dureroasă, pe care o ţinea ascunsă de
noi.
Să fi fost cam o oră de când ne-întorseserăm în sala de desen şi scriere, de când
strigase la noi domnişoara educatoare.
Deodată uşa din răsărit s-a deschis şi Costică a apărut în ea uriaş, plin de lumină pe
tot trupul.
- Unde ai fost? îl întrebă, Calapod, educatoarea
- La fântână, minţise Costică, noi copii ştiam, de demult, că rămăsese în urma noastră
pe soare.
Grădiniţa era primul cer al satului meu, deasupra fântânii lacului plin cu necuprins.
Aşa vom tăinui toată viaţa, cei care am crescut acolo, trecerea noastră dintr-un tărâm
în altul, precum vom tăinui fiecare ceea ce suntem aici.

Mărul din livada Nanei

Mai înainte de a mă fi lăsat în livadă, mama, mi-a făcut semn să-i sărut mâna nanei.
Purtam numele lui Ion Bratu, numele fiului ei. Botezul se făcuse fără ştirea cuiva, acolo,
în cristelniţa din mijlocul bisericii, eu fiind o hârtie de turnesol în substanţa alcalină a
aghiazmei, ei hrănindu-se din mit antropofag, la marginea trupului meu de carne
omenească şi de suflet - început.
- A m mr... tre... zi? întrebase parcă nana.
- Da, daa, o auzii pe mama răspunzându-i printr-un cuvînt ecou. Eram departe de ele
în mijlocul livezii. Florile erau negre şi roşii, aşezate în mănunchiuri de ramurele galbene,
deodată desprinzându-se din tulpini nefiresc de albastre. Pământul de sub caişi şi vişini şi
nuci era plin de umbre; ciuperci cărămizii. Mama si nana erau cenuşii, cenuşă de lumină
închegată, vorbitoare, cu ochii de scântei şi părul de smoală, cu feţe vinete-verzi în jurul
gurii şi a pleoapelor şi a sprâncenelor, extrem de mobile.
Erau parcă despletite. Conversaţia lor era un şir de accente silabisite, semănând ba cu
o sfadă, ba cu un bocet, la capul unui mort.
Stăteam drept în picioare, vibrând în locul vântului, descompus în elemente de
culoare de vuiet şi de aer lichid.
16
- Ce neno... ce neno... cumă... o văzui pe mama cu braţele împreunate pe mâna
dreaptă a nanei, de parca mâna mamei mele era moartă, cu lumânarea în spirală, între
degete, stând pe prispă lângă scară de suire în balcon.
- A... a a vrut... mnezeu, vorbi mama pronunţând vocalele cu lacrimi de smarald pe
obrazul ei vânăt.
- ...oamne,... oamne,... urnesc,... oamne, ... oamne ... eresc ... tată..., intona confuz o
rugăciune mama.
Eram aproape de o floare neagră de măr cu petalele ca degetele turtite pe nicovala
fierarului Ionel Provolovici. Am întins mâna dreaptă în sus, spre floare, urmârindu-mi
palma tremurândă, opozabilă. Cerul s-a clătinat şi-o sferă ca o gaură neagră, m-a smuls în
sus, prin braţ, spre floare, spre ramuri. M-am trezit vorbind limpede: "Cred într-unui
Dumnezeu, Tatăl Atoţiitorul, Făcătorul cerului şi al pământului celor tuturor văzute şi
nevăzute".
Apoi rămăsesem nemişcat, cu mâna întinsă după floarea ce nu era decât un punct
negru, dureros, la dreapta întunecimii şi mai dureroase a soarelui.
Mama, sigur era mama, îi şoptea la ureche cuiva Rugăciunea lui Antioh monahul: "Şi
ne dă nouă Stăpâne, celor ce mergem spre somn, odihna trupului şi sufletului, şi ne
păzeşte pe noi de negurosul nesomn al păcatului, şi de toată întunecata dulceaţă a patimii
celei de noapte nesfârşită".
Apoi altcineva, să fi fost nana ori poate tot mama, se ruga departe la marginea auzului
meu aşteptând căderea unei lacrimi de plumb -petala florii negre de măr:
"Stăpâne, Doamne, Dumnezeul meu cel milostiv şi Preabun! Cel ce ai auzit oarecând
glasul de durere al robului Tău lacob, care jelind pe fiul său losif, zicea: "plângând mă
voi coborî în locuinţa morţilor la fiul meu".
Era un alt început de rugăciune, era parcă Rugăciunea părintelui la moartea fiului sau
numai mi s-a părut a fi o rugăciune spusă de om. Foarte mult semăna cu o rugăciune
spusă pentru oameni de cineva nevăzut din livadă.
Un vânt fugind pe sub tălpile mele înţepate de ciulinii livezii, mă clatină din
nefirească ascensiune, căzând în genunchi, în fund.
Se repetau atât de aproape cuvintele monahului, aproape să-l ating cu mâna pe cel
care vorbea călcând în jurul meu, pe fiecare
17
suflare a mea, radial răsfirată în înconjurul spaţiului dintre mine şi el, dintre el şi
pom: "Şi Ne dă... pâne... somn... timp şi suflet... nesomn... păcatului....dulce.., aţă,
patimii..."
Nu, nu se poate, nu era Rugăciunea lui Antioh, era rugăciunea falsă, negată, a
monahului, o rugăciune a altcuiva aflat departe de mine, aflat între mine şi mama, între
mama şi mine.
Pumni cenuşii de pasăre-fum, de pasăre-contur se minunau silabisind în pătrimi
sonorităţi muzicale de litere ondulate pe crengi:" El e dea, Ele... val", parcă "el e diavol,
el e diavol". Apoi doi ochi albaştri, semănând cu ai lui tata, ochi deschişi numai înăuntru
trupului meu, ochi de sineală zvârlită în găleţi cu var alb ca laptele de alior, sfredeleau
împerecheaţi, mereu împerecheaţi de sprâncene încruntate, prin oase, prin cartilagii şi
carne, în jurul inimii, vrând s-o străpungă, murmurâd: "auzi... oarecând glasul... lui...
lacob... jelind pe... losif... cobori în căsuţa morţilor... fiul meu."
Păsările fum intonau tare: "el e ing", el e er", înţelegând ce vor să-mi spună: "el e
înger, el e înger".
Translaţia trupului meu în aer, şi din aer pe ciupercile umbre-cărămizii era infimă, un
vector nul, bipunct oscilând în celula livezii spectrale, cu tulpini albastre şi degete groase,
de ramuri galbene, pline de ciorchine, de flori negre lăcrimând.
Am privit din nou la marginea livezii. între ea şi casă era o ogradă mică cât o linie
dreaptă. Nana şi mama se suise din ea în balcon. Jumătatea lor de trupuri negre, cu ochi
albi în orbite verzi, se rezemau privind în jos. Sub ele un necunoscut cioplea orizontal şi
vertical, cu dălţi de os albe si galbene, aerul fierbinte, inventând basoreliefuri cu INRI-uri
pe cercuri împărţite în patru ori pe elipse tăind un con din umbra albastră a casei cu
palma.
Apoi am auzit ceva din Rugăciunea de pocăinţă a regelui Mânase;... "Cel ce ai făcut
cerul şi pământul cu toată podoaba lor, Care ai legat marea cu cuvântul poruncii Tale,
care ai încuiat adâncul şi l-ai pecetluit cu numele Tău cel temut şi slăvit, înaintea căruia
toate se tem şi se tremură din pricina atotputerniciei Tale, pentru că nimeni nu poate să
stea înaintea strălucirii slavei Tale şi nesuferita este mânia urgiei Tale asupra celor
păcătoşi..."
Lângă omul care cioplea aerul cu linii frânte şi suprafeţe ovale veni nanu. Nanu era
mic, mai mic decât în realitate, ridică braţele spre mama şi împingându-l pe cioplitor la o
parte se aşează în genunchi, cu faţa spre nucul din răsărit.
18
Murmura încet, de data asta sigur murmura el :
.... "Lumină fără de început şi purure fiitoare, în care nu este mutare s-au umbră de
schimbare. însuţi împărate fără de moarte, primesc rugăciunile pe care le aducem Ţie din
gurile noastre necurate, întru acest ceas al nopţii..." rugăciunea către Dumnezeu-Tatăl.
Translaţia mea infimă spre cer, prin mâna întinsă spre floare, spre sfera neagră a
soarelui, prin aerul lichid al livezii, deveni o rotaţie infimă, apoi o deplasare în spirală.
"El e gheea...,el e... val" auzeam în stânga şi în acelaşi timp în dreapta mişcării mele
în sus, infirme, fără efecte mecanice: "el e ing."... el e... ger." Apoi din senin se căţărau pe
mine cuvintele din rugăciunile spuse la marginea livezii de cineva, de cei de acolo...
"nimic - adâncul leagă marea, lumină, fără de moarte, ceas, ceas, al nopţii, nu este
mutare, nu este umbră de schimbare"...
O carte mare albastră s-a închis în mâinile mamei. O petală de măr, numai una, s-a
înroşit pe o aripă galbenă de fluture fix.
Cineva din livadă, din răsăritul ei cu nuci şi gheţării de peşte, învelite cu stuf, adânc
îngropate în pământ, cu uşi de lemn îngropate şi ele în pământ, prin care un singur om să
încapă în adânc şi în afară, mă striga: loa-ne, loa-ne, l-oane.
Parcă ar fi fost Mitică fiul Nanei şi a Nanului, parcă ar fi fost Viorica cea mai mică
fiică a lor.
Funiile din cele multe care-mi treceau prin trunchi s-au rupt, plesnind ca o poartă
închisă, ca biblia din mâinile mamei mele, acolo pe prispă, citindu-i nanei.
Soarele negru, de deasupra mea, avea câteva petale albastre protuberante, luminând
peste livadă.
Pasărea de fum îmi strănuta în ochi cu cenuşă. Pasărea de apă îmi umezea privirea,
pânâ sub pliscul ei, din ţurţuri de gheaţă. Pasărea de aer mă lovea în creştetul capului cu
fărâme de văzduh sugrumat.
Din mugurii de pe frunzele de cositor topit, tulpini adventive mi se aşezau pe frunte
gata să mă străpungă.
Apoi, în sfârşit, l-am auzit pe tata.
- Cumetre dă-mi un topor sau îi dau foc.
- Vezi pe prispă, în balcon, îi răspunse nanu, sau altcineva, fiindcă eu nu puteam să
mă mişc, sub măr întins, cu trupul pe
19
mână, după floarea neagră cu o petală roşie, cu ochii la ea, sub gaura neagră a
soarelui cu fire de cercuri albastre protuberante.
Fire de plumb, altele decât cel rupt, mă străbăteau ca un mănunchi de ierburi mari cu
ramificări sinusoidoale, ca viţa de vie, ca însăşi coroana mărului; pomul oprit, ca marele
nuc din sud şi nemişcatul vişin de lângă mărul ce-mi acoperea fiinţa nemişcată, gata să-i
ating, înaintea florii, cu mâna dreaptă, ochii lăstarilor lui galbeni, violeţi.
Mugurii pe lăstari săgetând flori negre au plesnit încă odată peste prima floare.
Tata tăia mărul, neluind în seama aşezarea mea fixă .verticală, ascendenţa, cerşind
flori de măr mărului, lumină soarelui, freamăt vântului, cântec pasării de fum şi cuvânt de
Iacei din ogradă şi din balconul îndepărtat de livadă.
Poc, pac, poc, pac, vedeam la picioarele mele lama de foc a toporului.
"Dă-mi lumină de-nceput, umbră, umbră schimbătoare, se auzeau în spatele meu ca
un descântec, cuvinte rostite egal, indiferent, ca o recitare cântată de copil neştiutor de
carte.
Poc, poc, lovea tata cu toporul, undeva la picioarele mele, sub ele, în rădăcina
mărului.
"Leagă marea cu cuvântul şi încuie iar adâncul" auzeam din nou suflarea din ceafa,
din apus, din intrarea în livadă.
Ioane, I-oane'', striga cineva la mine de sub nucii uriaşi, stând în răsărit pe gheţăriile
cu acoperiş de stuf.
"Strigă-n ceasul nopţii negre, îngerul ce nu te vede" se auzi din nou vocea
Deodată se făcu lumina. Soarele deveni alb ca laptele de alior.
Floarea de măr, se aşează în forme diferite, succesiv, frunza de viţa de vie, de stejar,
şi apoi degete-petale, roşii, galbene, aşa cum sunt ele pe pământ.
"Ioane, Ioane" plâgea mama lângă mine, cel întins jos pe pământ, cu o carte de
rugăciuni într-o mână şi cu icoana Maicii Domnului în cealaltă mână.
Nana ţinea o lumânare aprinsă la capul meu. Mătuşa Arsinia, plină de miros de oţet,
mă pălmuia zdravăn pe obraji, la fiecare lovitură strigând speriată: "l-oa-ne, l-oa-ne".
20
- Gata! gata! îl auzii pe tata. A vrut şi el să zboare. Nu-I mai pâlmui fă Arsinio, nu
vezi că a deschis ochii şi dă din pleoape?
- Ce-i mamă, ce-a fost cu mine ?
- Nimic mă! nimic! interveni tata. Ai căzut şi tu dintr-un măr şi ai speriat tot satu. Ce
să spun? N-a mai văzut lumea plod şi moşneag căzând din pom.
M-am uitat atunci în jur, ridicând capul din poala nanei. Eram în grădina fierarului.
Un măr mare se desfăcea de-asupra noastră a tuturor celor care mă privegheaseră. Un măr
mic, muscat pe jumătate, alături de multe mere putrede, zăcea ca şi mine pe pământ.
M-am ridicat sprijinit de braţul mamei. în urcare am luat mărul muscat.
- Lasă-l mamă! auzii o voce care nu părea să fie vocea mamei, ai muşcat o dată din el.

La arat

Există o singură cale de adevăr în multiplele ipoteze false ale verbului a fi, una
interioră, dinspre care venim, predestinaţi formelor exterioare ale surâsului existenţei
noastre, dar nu o acceptăm, contrariaţi de justeţea ei nedemostrabilă, de neverosimila ei
înfăţişare, calea destinului.
De cîte ori imperceptibil nu o urmăm, congruienţi şi izomorfi cu ce vom fi, de cîte ori
nu o pierdem în raţiuni lăturalnice de prisos, peregrinând în periplu clipei neputinţa şi
incertitudinea?.
Ca şi căutarea cărţii în raft, a cărţii supreme lecturilor târzii, destinul se află la
numărul x, invizibilă geneză a eului permutabil şi aleator, nestatornicie a împlinirii totale
primare, imposibil de estimat, ca şi sfârşitul lui material moartea.
Există unic, ca şi în spaţii euclidiene, o cale, o măsură minimă a distanţei între
puncte, între suflete, şi cel care pretinde că ştie expresia ei se înşeală, ea nefiind o relaţie
între forme şi număr, ci o ideie despre idei, ea nefiind o argumentaţie a proporţiilor ci
însăşi proporţia invizibilă a lumii.
Tata vorbea cu plugul, apucîndu-l de coarne şi aşezându-l în aşternutul fundului de
căruţă, ca pe sfintele moaşte.
Avea de arat în "Valul lui Traian, la Troian" o bucată de pământ cât palma la ochi,
atât era moştemirea lui de grâu de la bunicu, om
21
cu mulţi copii, cumpătat în a-i da fiecăruia cât se cuvine, fetelor mai mult în zestre de
măritiş, să-şi aibă liniştea în casă, băieţilor mai puţin, cât sa şi pună osul la treabă şi
grijile pe jăratec, aşa cum şi el odată sa învrednicit să-şi alunge din inimă tristeţea de a nu
fi avut destul de la tatăl lui.
Hotarul vechiului imperiu era înalt de doi, trei metri şi lat cât să se strecoare două
căruţe, una lângă alta, pe creasta lui. Venea de nu se ştie unde, mai aproape de Odaia
Manolache, sat de clăcaşi săraci, şi mai departe decât ştie cineva, ca o coloană de legiuni
romane, mărşăluind în fiinţa noastră dacică, mândră şi aspră, mereu încercând
supravieţuirea la limita inferioară a trebuinţelor omeneşti şi la limita superioră a credinţei
în om şi dumnezeu.
Plugul era purtat de tata, din Samalac, pe braţe, ca un copil răsfăţat, cu brăzdarul pe
burtă, şi lama tăioasa desena o urmă de sânge în văzduhul ogrăzii îmbibate cu miros de
vişin înflorit sub streşini şi cu miros de bălegar proaspăt de animal sătul.
Urma coşniţa cu şuncă şi pâine de cuptor încălzit cu paie şi nelipsita damigeana cu
vin, toate aruncate în şuba de sub coarnele plugului. Acolo, într-un colţ de căruţă, mai
aveam loc şi eu, un loc relativ şi indiferent faţă de importanţa zeului plug, un loc unde
clănţăneai din dinţi, pe gropile drumului de ţară, prin lepureni în sus, pe lângă moară,
apoi în valea cu fântâni, şi din nou la deal, mereu la deal. între zare şi cer, Valul lui
Traian se prăvălea peste noi înşfăcându-ne parcă în sus, supărat pe lunga-i aşteptare de
milenii, pe nesăţioasa noastră poftă de arat.
Aşa călcau plăvanii pe coama hotarului antic, induşi de o nevăzută forţă şi energie
geoidă, cu un capăt în inerţia roţilor grele cu obezi de stejar, şi cu celălalt capăt într-o stea
fără chip, augustă.
Ne-am oprit într-o margine, din acest câmp, de forţe nevăzute. Căruţa a trosnit,
aşezându-se în pământul cu peceţi de aşteptare, în sudoarea ninsorilor târzii.
Palma de pământ moştenit avea podul în val şi degetele pierdute în unghia zării.
Invers încărcatului din ogradă, era acum descărcatul căruţei, o aşezare de elemente
inscoditoare în spaţii aburinde, de plane şi unghiuri fragede, depinzând de om şi
clepsidră.
Lama ca un ciot de lună s-a înfipt în felia de pământ de la poalele hotarului prismatic
alungit. Boii, incandescenţi, au înşfăcat sarcina tânjalei în jug, prinsă mai întâi în cotigă
cu un belciug.
22
Ceremonia primei brazde era împlinită de tata, geometru înăscut, pierdut lângă mine,
în conturul negru al dreptunghiului de pământ reavăn.
A doua brazdă era iminentă, şi felii mari de teră roditoare se contopeau săpând
fântâni în urma lor ori numai un pârâu de mireasmă astrală, din steaua sfioasă de ieri, un
fluviu cu mâl tămăduitor de glezne şi speranţă.
Deodată, când soarele stătea la capătul primei suliţe a străjerului nopţii-zorii, boii sau
oprit, şi tata căzut în ceasul nevăzut al trudei începute, m-a luat în braţe din pământul
proaspăt scormonit al arăturii şi m-a purtat ca pe o povară însemnată sub coviltirul
căruţei: "Să mâncăm! să mâncăm"! repeta, hiptonizat de verbul rostit iar înăuntru lui, asta
însemnând clipa de rugăciune faţă de ziua ce i-a fost dată şi faţă de izbânda învierii
ţărânei din ţărână, înainte ca sămânţa să-i mulţumească.
Între soarele devenit fierbinte şi noi, o rogojină acoperea osiile şi inima căruţei sub
care ne-am aşezat. Un ştergar de masă, despăturit alb în două, a dezgolit slănina ghemuită
într-un ziar galben cu litere unse de grăsime. într-o cârpă curată pâinea aştepta să fie ruptă
cu mâna, dospind parcă în umbra verde, îngândurată, a papurii ce alunga lumina dincolo
de noi, ţesută de mama până la cântatul cocoşului de miazănoapte, în nopţi cu lună plină
şi zăpezi de cristal, in iarna de dinaintea fiecărui arat.
Tata, uitând să-şi facă cruce, apucă moşoaica şi o sărută, cu buze groase sugând
aroma sângelui viţei de astă toamnă, înainte de a mânca.
Aşa cum stăteam lipit de pământ, boii arătau uriaşi binecuvântaţi, cu respiraţia şi
trupul aburind, cu ochii mari şi blânzi, de înger fără aripi pedepsit să ne străjuiască,
gravific, puterea şi echilibru pe pământ.
Plugul, cu lama scoasă afară din pământ, se odihnea răsturnat într-o rână, acolo, la
capătul brazdei ce avea să fie începută, şoptindu-i-se, parcă, antecedent, păcatul de a
ucide şi de a fi ucis, de nu se ştie cine, aflat în prejmă.
Am muşcat din pâine înainte de a o rupe şi fărâmiţa, lăsându-mi urma gurii în carnea
ei, carnivor şi vegetarian totodată.
Tata mă privi pieziş, ca pe mama, cu dragoste reţinută, şi-mi spuse:
23
- Ai văzut cum se ară?, du şi tu o brazdă! Aveam vârsta clasei întâi, în primăvara
acelui an 1950 şi nu învăţasem toate literele din alfabet. Aşa cred eu acuma, că ar fi
trebuit să le ştiu pe toate pentru ca să ar, după cum pentru a semăna mi se pare importantă
cunoaşterea numărării fără numărătoarea degetelor. Să fi ajuns la litera L sau M, nu sunt
sigur, oricum ştiam de la grădiniţă să le fac, de plăcerea cuvintelor nescrise, mamă şi
lună, pe care le asociasem pentru mine şi pentru noapte, în acea noapte a conştiinţiei mele
despre lume, copilăria.
Îmi spuse aceste cuvinte şi mă aştepta să iau coarnele plugului în mâini, plugul fiind
un alt tată ocrotitor. Aşa, scufundat până în gât în brazdă, coarnele lui îmi ajungeau la
brâu, iar braţele-mi tremurau de parcă aş fi luat taurul satului de coarne. Era ca un cerb
ucis, aşa cum stătea înfrânt de povara pământului ce trebuia întors, făcându-ţi milă, un
monstru ce-ţi poate aluneca în carne, până dincolo de ea, în suflet, păcătuind mai întâi
atingându-l.
Boii au păşit, singuri, în nemărginirea din apus, ştiind drumul pe dinafară, călcând pe
urme ştiute dinainte, numai de ei ştiute, iar eu ţineam pământul în frâu, pământul care-mi
zbuciuma fiecare mădular şi fibră a trupului, pământul primul pas de om pe pământ.
Eram fiul sărmanului meu tată, un punct violet căzut într-un strop de vin, la capătul
începutului de brazdă, eu nesfârşindu-mi pofta de a fi în falia proaspătă a urmei de plug, a
coarnelor lui, care oscilau în fiinţa mea cu elongaţii de pendul astral.
Ţin minte numai că brazda nu s-a sfârşit niciodată. Tata mai şade sub coviltirul
căruţei, în urma mea, la umbra verde a primului pătrar de zi, privindu-mă fix, de parcă
unul din noi plecam în nefiinţa celuilalt, până peste puterea de a înţelege strigătul
ostaşului ucis ce a îndrăznit să treacă cu un pas dincolo de hotarul imperiului timp,
dincolo de Valul lui Traian, desculţ în moştenirea liberă a pământului dacic.

Numărul real

Profesorul se opri în mijlocul clasei uitând să mai controleze temele elevilor. Nu


recunoştea această clasă, şi nici nu se întrebase cum ajunsese în ea.
Se îndreptă spre tablă, scriind, ca să scape de amnezie, titlul unei lecţii, la întâmplare;
"Partea întreagă a unui număr real",
24
sperând, că odată cu scrisul literelor, să-şi amintească de prezenţa lui, acolo, printre
copii necunoscuţi. Ochi de copii frumoşi, unii albaştri, lăsau lucrurile cu lumina lor cu
tot, să-i pătrundă până în poarta creierului, alţii, căprui, scuturau obiectele şi fiinţele din
jur de sudoarea aşezării lor în verticale.
Toţi făcând inexplicabilă aceeaşi răsturnare a realului în imagini reale, privind.
Urmau răsturnări ireale, imaginile virtuale, de dincolo de câmpul cu narcise a cililor
nevrotici, în rădăcinile frunţii, în hipotalamusul fântânilor cerebrale, neprivind. "Doamne
sămânţa nu-i decât o singură rădăcină embrionoară germinând în ţărână, în lumina
descompusă a trupurilor vii!
Lumea se răstoarnă în sămânţa minţii, germinând în lumina venită de departe, aici.
Sămânţa minţii e retina. Acolo Dumnezeu a separat întunericul de lumină în prima zi a
facerii lumii, întregul pământ fiind o retină. Celulele cu conuri pentru vederea culorii nu
erau decât oboroace de cuvânt continuu. Celulele cu bastonaşe nu erau decât cârjele
nopţii pline de visul ei etern.
Da, sămânţa minţii e retina. Ea respirând în şinele total al lumii învaţă să pronunţe
simetria şi antisimetria, axele longitudinale şi transversale, şi perpendicularităţii
organelor ei, fenomenelor ei. Actinomorfia, zigomorfia radială şi monosimetrică,
polaritatea, metamorfoza lumii vegetale şi carnale, începe, aici în oborocul luminii celulei
con şi a celulei baston, dând altor celule rosturi de măsură şi simţire, de analiză şi psihic,
dând tulpinii cerebrale starea conştiinţei de dincolo, eului, starea de aici, suferind.
Urmează desprinderea obiectelor lumii răsturnate acolo în iris, devorate de substanţe
aflate în lumină, urmează desfacerea legăturilor participărilor mistice ale lucrurilor la
şinele inconştient, posedând cel mai de preţ vestigiu extramundan; privirea, privirea semn
al conştiinţei noastre de sine. Gândurile; câmpul dinamic al religiosului numinosum,
condiţionează prin cauze exterioare eul conştient, independent de voinţa lui, conjuncţiile
şi disjuncţiile unităţii lumii. Doamne câte contrarii, câte contrarii ale unităţii, ale uniunii,
ale reuniunii şi disjuncţiilor lumii senzoriale, reale şi psihice, ale lumii raţionale
existenţiale ori necesare: umed-uscat, superior-inferior, spirit-corp, foc-apă, cer-pământ,
scump-ieftin, est-vest, viu-mort, evident-ascuns, mascul-femeie, sol-aer?
Fiecare dintre ele pot fi aşezate în alte patru forme, simbol al crucii şi creaţiei lumii".
25
Privirile copiilor îl trezi din nostalgii migratoare, din călătorii în exegeze contrarii şi
în dualismul tardiv eu-tu. Privirile, lumini devorate de spirit şi corp, erau nuanţe de
conştiinţă, ademenitor colorată, sincer exprimată, a celor din faţa sa.
- Numărul real este limita unui şir de numere raţionale, vorbi aproape inconştient,
parcă participând la un ritual antropofag. Lecţia, sau ceea ce părea lecţie, devora o idee
carnală, omenească, stinsă de demult într-un timp altfel măsurat ori chiar într-un timp
nemăsurat, substanţa unui fenomen natural, necunoscut întâmplării, fără voinţă.
- Realul are parte întreagă! se exprimă profesorul evaziv uitând să-şi înceapă
propoziţia cu "Numărul real are parte întreagă". El are şi parte fracţionară infinită!
întâiul elev necunoscut se apropie de profesor şi îl atinse cu mâna dreaptă pe frunte.
Profesorul făcu un pas înapoi, clasa nu mai privea. Privirile s-au stins, căt a durat
atingerea întâiului necunoscut pe fruntea lui.
- Partea întreagă a realului este cel mai mare întreg mai mic decât el! afirmă
profesorul liniştit, şi ochii elevilor priviră din nou, cu viaţă, spre el, fixându-l de tabla
neagră, cu linii albe în spirală şi-n elipse frânte la margini. "Să fi răspuns la o întrebare
pusă de mine ori eu am pus întrebarea şi altul a răspuns? Da! eu i-am pus întrebarea
întâiului necunoscut. Nu! eu i-am răspuns lui, păcat că nu m-a auzit, unde s-o fi dus?".
Uşa era crăpată, întredeschisă. Vântul din curtea cu trandafiri uscaţi intra înăuntru, printr-
un geam spart, pe sub catedra indiferentă, ocolindu-i picioarele spre uşă, spre partea
nevăzută a ei, pe unde dispăruse întâiul elev necunoscut.
Al doilea elev necunoscut se ridică dintr-o bancă de rumeguş presat şi-l privi fix cu
ochii mari negri. Clasa clipi din pleoape o singură dată, încet, în jos mai repede, şi apoi în
sus, prelung, până la jumătatea ochilor, aşteptând să se deschidă total până în sprâncene,
după răspunsul profesorului la întrebarea fără vorbe a celui de al doilea necunoscut.
- Astfel realul este suma dintre întreg şi fracţiune dintre întreg şi ficţiune! se pomeni
vorbind profesorul, stâlcind cuvintele bine ştiute de altădată.
Uşa scârţâi nemilos pe creier, rotindu-se înăuntru, spre profesor, deschizându-se, de
parcă în prag unul ar fi intrat şi altul ar fi ieşit.
Al doilea elev necunoscut era la locul lui, în banca lui ciudată, dar şi mai ciudat,
semăna cu primul. Profesorul privea speriat spre
26
banca goală a întâiului elev necunoscut. "Nu s-a întors de afară, nu s-a întors de afară
în mod sigur, constată el trezindu-şi toate simţurile".
- Partea fracţională a realului este infinit subunitară, continuă el fără să mai aştepte o
schimbare de privire a clasei; imprevizibilă ordine spaţială, stând pe firul de aer
neântrerupt, dintre geamul spart şi pragul putred al uşii.
Se opri. Elevul, al doilea elev necunoscut, se mutase în banca goală a primului elev
necunoscut.Toată clasa îi urmări trecerea, pe lângă geamuri, alungindu-şi pata oarbă a
ochilor ei până în gene.
- Între partea întreaga a realului, şi ea mărită cu o unitate se afla tot realul, ţinu să
afirme profesorul pe prelungirea de nerv optic a clasei în genele ochilor ei.
- Dar operaţii? operaţii algebrice reale nu sunt?, vorbi o fată necunoscută cu voce de
bărbat.
- Dar proprietăţi? proprietăţi algebrice nu au aceste operaţii reale? vorbi un băiat
necunoscut cu voce de femeie.
- Da, expiră adânc profesorul, o clipă, o singură clipă, cât vorbise cei doi deodată,
rămânând fără aer. Două numere reale se adună, cel mai uşor, aşezându-le pe o axă, pe
axa lumii de exemplu, ori pe verticala locului, pe firul cu plumb între nadir si zenit.
- Cum?, întrebă o fată, din banca întâi, cunoscută de profesor dintr-o zi de intrare în
şcoală.
- Se adună doi reali astfel: "întregul cu întregul şi infinitul cu infinitul subunitar care,
cel mult, fac la un loc doi".
- Doi necunoscuţi, specifică o fată cunoscută de profesor în altă zi la ieşirea din
şcoală.
- Da cine v-a întrebat cum este partea întreagă a sumei?, se răsti la profesor un băiat
de lângă prima fată.
- Păi! eu n-am spus nimic! se apără profesorul.
- Cum n-aţi spus? eu v-am auzit cum şopteaţi numai pentru dumneavoastră că partea
întreagă a numerelor reale este mai mare ca suma părţilor lor întregi. Despre produs ştiu
eu singur câ e la fel, nu trebuie să-mi spuneţi dumneavoastră.
- Cum vrei! cum vrei! îl linişti profesorul pe întâiul băiat de lângă fata de la intrarea
din clasă, din scoală.
- Pentru a şti să înmulţeşti realele, s-ar cuveni să ştim cum se înmuţesc întregii! sări
din bancă un alt băiat de lângă fata de la
27
intrarea în clasă, de la intrarea în şcoală, privind mânios la primul.
- Asta se ştie de mult, de foarte multă vreme trecută, de la întâiul real absolut,
răspunse ferm primul băiat de lângă prima fată.
- Şi cine este întâiul real absolut?, întrebă al doilea băiat de lângă a doua fată.
- Cardinalul vidului, se auzi din adâncul clasei un duh vorbind pentru toţi, dintr-o
planşă cu structura atomului.
Se făcu o linişte nefirească. Copiii priveau fix la profesor. în uşa clasei apăru întâiul
elev necunoscut. Parcă vorbise el, parcă nu.
- Afară plouă, domnule profesor, se scuză el, ud până la piele, pielea iradindu-i prin
cămaşă de mătase, udă, lipită de coaste şi umeri.
- Nu-i adevărat domnule profesor, se însenină primul elev necunoscut, el nu putea să
înţeleagă realul, a fugit să-şi adune trupul de afară jucând baschet în peretele de la
biserica Sfânta Ana, aşa face când e visător, ia în braţe copacii, sărută podul palmei,
pleacă noaptea de acasă la discotecă şi-n prăvălii cu biliard, e visător, e ireal de visător,
îşi caută un trup şi nu-l găseşte niciodată şi nici nu ştie ce trup are.
- Tu vorbeşti? se însenină al doilea elev necunoscut, tu care abia ai început să
vorbeşti. Ai uitat?, eu te-am învăţat primele cuvinte, ni uitat?
- Trebuie să ştiţi că dincolo de stafia asta de om, nu-i decăt un animal neliniştit,
mereu neliniştit de dorul lui de suflet. L-am văzut întrupându-se cu alţii, l-am văzut
zdrobindu-şi în coarne lapte de cucută, l-am văzut umblând pe sub luna plină căţărat în
plopi, şi pe maluri de lac, l-am văzut şi fără minte, hipnotic, pe raze de luceafăr, suind la
primul cer.
- Numărul real nu-i decât un număr natural, domnule profesor, roalul nu-i decât un
număr natural cu valori de adevăr pozitive şi negative, deveni deodată profesor elevul cu
suflet.
- De ce? întrebă profesorul uimit.
- Fiindcă partea fracţionară a lui, care este bine ţinută în frâu intre zero şi unu, nu ne
interesează. Necunoscut este intregul; naturalul cu valori de adevăr imprevizibile. El are
nevoie de o reprezentare conştientă a matricii lui inconştiente.
- Nu-i adevărat, interveni necunoscutul fără suflet. Numărul real, e număr real şi atât.
El singur este adevărat. Chestia aia cu valoarea
28
de adevăr a realului, pozitiv sau negativ e o ficţiune, e o transcendenţă nepermisă, pe
care numai un psihic încarnat ca al lui îl poate intui, îl poate simţi.
- Nu-nţelegi? Eu vorbeam de duhul numărului întreg aflat în scrierea lui sistematică.
Baza lui de scriere nu ţi-o fi plăcând dar numărul îţi place şi ţie, îl ştii dinaintea scrierii
sale într-o bază.
De exemplu, continuă, ca să nu fie întrerupt, necunoscutul fără trup ori cu trup
împrumutat, am să-ţi explic cum se poate ieşi dintr-o cameră. Se împarte camera în două.
Dacă te afli pe linia de separare ţine minte zero şi sări în una din cele două. Dacă te afli în
una din cele două ţine minte unu şi mai împarte-o în alte două părţi. Repetând procesul,
metoda, schema cum vrei să-i spui, vei obţine punctul de ieşire din cameră.
- Bine, bine şi de ce să ţin minte pe zero şi pe unu?, spuse uimit necunoscutul fără
suflet, celuilalt cu suflet.
- Fiindcă ceea ce vei ţine minte este valoarea existenţei tale în cameră. Dacă linia pe
care o faci trece prin tine, poţi considera că n-ai valoarea sau că nu eşti în cameră sau că
ai murit. Dacă linia de separare te lasă în una din cele două, atunci eşti în viaţă şi-ţi dai
valoarea unu de adevăr a vieţii.
- Ce-mi trebuie mie adevărul şi neadevărul, eu sunt cel adevărat, în mine se află
numărul, nu-nţelegi?, îl lămuri pe căutătorul ieşirii din cameră întâiul necunoscut.
- Da, aşa este, însă eu îţi explic cum numărul devine cunoaştere. El în baza doi este:
x = a0+ a121+ a222 + ... Cunoaşterea ieşirii din cameră este numărul scris în baza 2. Poţi să-
mparţi camera în trei, succesiv punând alte valori de existenţă a ta în această împărţire,
zero dacă eşti pe linia de separare, unu dacă eşti în camera numerotată cu 1, doi dacă eşti
în cea numerotată cu doi, şi dacă eşti în camera numerotată cu trei, începi împărţirea.
Astfel valoarea existenţei tale se aşează în scrierea cu baza trei a aceluiaşi număr astfel:
x = b0+ b131 + b2x32 + b3x33+...
Ţi-am explicat cum naturalul real poate fi făcut "drumuri" de cunoaştere, de ieşire din
cameră. Naturalul sau întregul pozitiv al realului este incontestabil adevărat, numai
drumul cunoaşterii cere o valoare de adevăr al lui, prin intermediul eului conştient, prin
evaluarea valorilor sale de existenţă conştientă, spirituală.
29
- Nu-i adevărat, lumea n-are nevoie de această cunoaştere ea i iste numărul şi atât.
Cine nu are numărul nu are nici şansa reprezentării lui. El este primordial celui ce-l
sfârtecă în această reprezentare.
- Nu are rost să vă certaţi, îi sfătui fata de la intrare. Eu cred că reprezentarea binară a
întregului real poate explica şi creaţia dacă considerăm separarea luminii de întuneric
până la facerea omului. Puterile 21, 22, sunt puterile separării luminii. Valoarea adevărului
creaţiei în primele şapte zile este unul apoi nu ştiu de ce a devenit /ero. Creaţia lumii este
un număr întreg pozitiv cu puterea a şaptea a luminii în el, este componenta religioasă a
cunoaşterii dumnezeieşti.
- Aşadar tot ştiinţa, spuse fata de la ieşire, şi eu care credeam că dogma,
necunoaşterea întregului, e înaintea adevărului reprezentării sale.
- Nu-i aşa, nu-i aşa, interveni profesorul, vorbind singur în finalul lecţiei degenerate.
Există cunoaşterea primordială. Teorema lui Pitagora nu-i a lui Pitagora e a tuturor
oamenilor, e a tuturor minţilor omeneşti, componenta religioasă dinamică a fenomenelor
primordiale o aşează doar pe un eu sau altul, în afara voinţei eului cuiva. Teorema lui
Pitagora este o categorie abisală colectivă, comună lumii întregi, reale ori ireale.
Din uşa clasei, zgomotul soneriei împinse preotul înăuntru. Domnule profesor vă
mulţumesc că mi-aţi ţinut ora! Am avut o slujba mai lungă la biserică! A murit mama
cuiva! – A cui ?, întrebă profesorul contrariat
- Nu ştiu, parcă a unui fiu
- Şi sufletul, ce-aţi făcut cu sufletul moartei? Necunoscutul fără trup fugi din clasă
râzând: "ha, ha, ha", şi după el toţi copiii să-l vadă, să-i vadă schimbarea la faţă.
Trupurile copiilor se tărau, spre W.C.-uri, în capetele culoarului urât mirositor.
Profesorul şi preotul însumau paşii, spre cancelaria de la etajul întâi, fără să-şi vorbească.
Eleva cunoscută de la intrare îi întâmpină la piciorul scării.
- Ştiţi, domnule profesor? moarta este mama elevului necunoscut, de aceea a fugit din
clasă.
- Da? spuse preotul, şi eu care n-am ştiut doamne, n-am ştiut, apoi privind în jur
spuse: "Dumnezeu s-o ierte, Dumnezeu să ne ierte".
30

Norocul de-a trăi

Noaptea de februarie 1948 a căzut pe sat venind dinspre uriaşul lac Brates, încă
îngheţat. Stăteam la masa cu trei picioare aşezată jos pe rogojină, în bucătăria de iarnă,
lângă plita ce duduia de frigul de afară. Lampa sus pe sobă ne privea cu o lumină galbenă
prin mirosul de tochitură şi mămăliga fumegindă. Tata stătea pe un scunel ca-ntr-un jilţ al
sărăciei de care nu ne plângeam fiindcă atât a vrut Dumnezeu să avem pe masă. Crucile
ce cădeau de pe fruntea noastră pe mămăliga tăiata în patru, cu aţa, sfinţeau clipa de viaţă
aşa cum era, mai presus de cea care avea să vie.
- L-au luat aseară cu cătuşele pe fiul învăţătoarei Olimpia, spuse soră-mea Victoria,
care fusese la bal. A strigat "trăiască regele", continua ea fără să-i pese de mine, despre
care tata spunea, de câte ori era supărat, că am să fiu comunist.
- Ia mai taci fă! cine la auzit strigând? L-au arestat fiidcă domnu Andreescu bărbatu-
su a luptat la Stalingrad.
Balul fusese peste drum la Vasile Mândru; vecinul nostru. Eu nu văzusem ce ştia
soră-mea. îl ajutasem pe vărul Ion să-i despartă dintr-o bătaie cu cuţitele, pentru o fată, pe
doi prieteni de-ai lui, fugind în samalâc după furcă. Apoi, după ce i-a despărţit, m-am dus
acasă că mi se făcea rău de vederea sângelui. A doua zi trebuia să merg cu tata la pescuit
şi brişcă de alamă trebuia şlefuită din cinci bani bătuţi pe nicovală.
- Or să vină americanii, or să vină americanii, repetă îmbătrânit de succesiunea
cuvintelor tata, făcându-ne să amuţim şi să-l privim mai atenţi.
- Până or veni ei, sunt aici ruşii, în pădurea Gîrboavele. Auzi tu Victorio să nu cumva
să paşti vaca la Drumul Mare, fata lui Grecu nu s-a întors de trei zile acasă, auzi? ! Soră-
mea, de 19 ani, plecă ochii in jos, în poală, înroşind, de parcă prin gestul ei ar fi spus;
"lasă că ştiu eu de când cu război cum să mă feresc". Era o fată spătoasă, cu faţa brăzdată
de muncă, devotată până la jertfă părinţilor. Dacă nu ar fi fost ea am fi murit de foame în
1947. în fiecare zi căra lapte la Galaţi, paisprezece kilometrii pe jos, ca să ne aducă pîine
şi făină, fiindcă tata s-a întors din Banat cu mai mulţi păduchi decât grâu. Eu, de dragă
ce-mi era nu o mai scoteam din ţaţa Victoria", iar după ce m-am şcolit din "tanti
Victoria".
31
- Veto! se răceşte mămăliga, se răsti, aşa din senin, tata.
- Amintirea discuţiei ce o avuse la crâşmă îl frământa de câteva zile: "Andone, i-ar fi
spus la crişmă Pintilie, să nu mai fie slobod la gură. Ăştia te pot lua la "gherlă" pentru
orice. Toţi chiaburii, crişmarii, morarii, vor fi luaţi. Ai văzut cum au făcut grădiniţa din
conacul lui Botezatu? Tu, mai scapă de ceva pământ şi nu-ţi vor face nimic, vei fi
mijllocaş. Auzi tu, mijlocaşii sunt un fel de sărac mai cu stare, dar tot săraci sunt în
mintea lor şi nu vor face puşcărie".
Ne-am făcut a doua oară cruci, adânc plecaţi pe masă, şi întingeam pe rănd în
tochitură bulgărele de mămăligă, cât trei degete împreunate, sugându-le apoi cu plăcere,
ca pe nişte fructe exotice.
După o tăcere, cât fiecare să-şi asculte foamea, mama turnă în cana de lut vinul din
oală. întâi a băut-o tata, apoi soră-mea, şi la urmă de tot ea. De parcă uitase ceva, se uită
fix la tata si-i spuse:
- Nu cumva te-ai lăudat la crişmă că ai vândut boii?
- Ei şi? Nu am băut aldămaşu?
Mama se îndreptă spre pat, rugându-mă din mers; "Ioane, tu strângi masa". Atingea
cu grijă pernele aşezându-le de două ori în acelaşi loc, făcând patul pentru culcare.
- Tu şi cu Victoria o să dormiţi în "casă". Eram prea mulţi pentru un pat în bucătărie.
Casa era în ogradă, aşezată cu spatele în crivăţ şi cu faţa la lună, îngheţată şi mai mult,
aşa cum privea, deprinsă de vişinii desfrunziţi de la rădăcina prispei.
În prelungirea bucătăriei erau grajdurile cu doi boi şi două vaci: salvarea noastră de
muncă şi foame.
- Dumneata Andone încuie poarta şi vezi de vite. Mama întotdeauna conducea casa.
Niciodată nu am auzit-o decât vobindu-i frumos lui tata. Când venea, trudit de muncă, îl
spăla pe picioare cu un ceremonial de neuitat. Era o dobrogeancă ce supravieţuise, la zece
ani, invaziei din 1916, trecând Dunărea în Moldova. Orfană de tată de la cinci ani, a trăit
greu în anii copilăriei Bunicul meu, loţa Basalici, din ţinutul Babadag; pare-se că fusese
turc, dar ea se considera româncă după mamă şi ţinea mult la acest lucru. Ne povestea, cu
nespusă tristeţe, amintirile din locurile natale, şi cu multă groază, despre cum hăcuiau
turcii şi bulgarii în invazie. Muncise mult ca refugiată la viile din Iveşti şi numai căsătoria
mamei ei în Tuluceşti, avea să-i aducă norocul de al cunoaşte pe tata. Avea cinci clase şi
era mândră de asta.Tata nu avea nici o clasă şi îmi
32
povesti bunica de ce. In fiecare zi pleca la râpă, unde, cu o tablă la fund, îşi dădea
drumul în adâncul pământului. Când au aflat, era prea tîrziu, se sfârşise şcoala. Tata însă
nu a fost un om prost, a învăţat de la "bunicu moldovean" creşterea vitelor şi mai ales
negoţul cu ele, geambăşia. Aşa a călătorit cât îi ţara de lungă, până la Chişinău, la
Odessa, la Vama, vânzând şi cumpărând boi şi cai, din profit bând şi pierzând la barbut şi
la mai mare. Ştia să spună glume de-i făcea pe toţi să râdă cu lacrimi, avea părul roşu si i
se spunea Andone Roşu! "A cui eşti tu, mă"?, eram întrebat de moşnegii satului "Alui
Andone Roşu, răspundeam eufăcându-mă mai mic. "la uită-te ce băiat are Vulpoiul"; o
altă poreclă de-a lui tata.
Am pornit spre casa curată cu două odăi şi chiler. Erau minus zece grade, şi viscolul
din cotloanele cerului cădea pe noi la ultimul cântat de cocs, înainte de miezul nopţii.
Am păşit în tindă, zăvorind uşa după noi, şi ne-am băgat sub plapuma grea de lână şi
cârpe, ca într-un cuptor ce avea să se încălzească de la trupurile noastre. Candela clipea
timid şi busuiocul din grinda de brad înmiresma suflarea. Uşa de la odaia cu zestre avea
cârligul bine înfipt în cuiul din toc. Acolo nu avea voie să intre decât mama şi mi se părea
prin asta toată casa un sanctuar înspăimântător, îmi era frică şi frig. Să fi dormit, cât un
vis lung de joacă cu o minge mare cât pământul, în care parcă mă îndemna cineva, "prin -
de - mă..."; cuvintele veneau însă de afară şi m-au trezit. Sora mea striga răguşit hoţii,
hoţii!, din uşa chilerului, pe jumătate moartă de spaimă, dar şi de mânie că nimeni nu o
aude. Ai noştri dormeau tun.
M-am aşezat în fund şi am început să plâng. în fereastră se vedea umbra unui om
proiectată de lună pe florile din ghivece şi mai jos pe duşumea. Nu ştiam prea bine ce
ţinea în mâini. Prin scândurile de la uşa odăii cu zestre, se auzeau jumătăţi de cuvinte, ca
un sâsâit de şarpe veninos. Sora mea nu mai striga, un horcăit în loc de strigăt semăna cu
hoţ, ho... S-a întors la mine şi m-a luat în braţe spunându-mi: "nu plânge, nu plânge",
privind înspăimântată la silueta banditului înarmat din geam. Un zgomot de săritură, şi
geamul s-a spart în odaia alăturată. Paşi grei, din trupuri nevăzute, cădeau în spatele
casei. Un fluierat scurt, ca de semnal, şi silueta din geam s-a mişcat rezemând ţeava unei
arme de siliciul fragil, spre noi. Gaura puştii mi se părea mare, mai mare decât tot spaţiul,
33
de le parcă, înainte de a-şi împroşca plumbul ucigător, mă hipnotizase. Sora mea
murmura tremurând; "Tatăl nostru care eşti în ceruri..." cu jumătate de silabe pe buzele
crăpate de spaimă.
Deodată, la ultima piedică de trăgaci apăsat, se auzi tata: "care eşti mă?, futu-ţi
dumnezeu mătii"! Arma s-a răsucit spre ogradă, plesnind ca un fulger. Un arc luminos,
cât o palmă, s-a înfipt în dereg, şi banditul a sărit poarta încuiată. Tata în cămaşă şi
izmene, alb, mai alb decât luna şi zăpada din ogradă, scăpase, şi ne scăpase de moarte,
securea lui a fost mai iute decât plumbul răsucit pe ţeavă. A doua zi jandarmul a dus urma
hoţilor prin râpa lui Bulearcă, după dâre de lână şi arnici, până la marginea pădurii
Gârboavele.
- De aici încolo Andone, eu nu mai merg! spuse jandarmul. Nici până azi nu s-a aflat
cine au fost hoţii. Aşa am primit două vieţi în iarna anului 1948, una de la mama, şi alta
de la Dumnezeu, pentru a-mi încerca puterea de a trăi în comunismul ce avea să vie. Hoţii
au căutat banii după boii vânduţi. Mama i-a cusut în perna de la capul ei.

Pădurea lui Ciucă


domnul carelor cu grâu

Pădurea lui Ciucă era sădită pe Valea Mare ca să ferească conacul şi moşia de vântul
sud-estic, mediteranian, aducător de uscăciune.
Între ea şi conac, între conac şi Drumul Mare, era o linişte de livadă în fruct gestind
osmoze ascendente.
Conacul cu cerdac şi temelie de piatră, cu un şir de hambare desenând ograda într-un
dreptunghi cu laturi cât un sfert de pădure, ora aşezat pe aripa dreaptă a fluturelui pădurii
cu viermele axă pe landul văii şi aripile în unghiul diedru al dealului cu stejari. La capul
acestei insecte uriaşe, un pârâu galben curgea din nord, iar la coada ei o sihlă de salcâm,
veghea deasă, de nici şarpele nu-şi putea strecura trupul subţire şi veninos.
Un şir de care cu boi stăteau la rând, la încărcat saci de grâu, şi cărăuşii tot priveau la
soare să nu cadă prea devreme peste stejarul bătrân din apusul conacului. Poarta de
intrare în conac era în răsărit acolo unde aleea cu nuci primenea arşiţa din noi, mereu
călătorind in pulberile de cenuşă a verii; cele din aer astrale, cele din pământ
34
telurice, toate cenuşii şi apăsătoare, galbene şi unsuroase, ca sucul frunzei de nuc în
lapte.
O trăsură cu doi cai, cu vizitiu pe capră şi cu un om roşcovan stând la umbra
coviltirului pe jumătate tras, cu un nor alb argintiu de praf în urma ei, se vedea venind pe
drumul dintre nuci, despletind, în trapul cailor, zarea, în segmente striate de umbră şi
lumină, mai întâi punctiforme, apoi ovale, aproape sferice, aducând a cal-om, şi deodată
neaşteptată înfăţişare, moşierul.
"Face-ţi loc, face-ţi loc" striga un vătaf, călare, trecând pe lângă oamenii care deja
erau lipiţi de căruţele lor, nepăsători şi independenţi faţă de grija lui de a-şi întâmpina cu
fală boierul boierilor.
Era înainte de sărăcie cu un an. An bogat în grâne, cartofi şi ceapă, în vin şi peşte, ca
o recompensă a războiului ce pustiise ţara. Şiruri lungi de care încărcau grâul din
hambare şi-l duceau la vapoarele din port, cu pânzele ridicate, cu cărbuni pe jumătate
încinşi, apăsând, la fiecare bob răsturnat în cale, fluviul de apă mătăsoasă verde şi verde
cenuşie, după câtă lumină înfulecase din salcia pletoasă a soarelui meridian, azimutal,
ecuatorial.
Să fi fost ora prânzului când boierul boierilor, moşierul Ciucă, trecea mândru în
caleaşca alămită, cu doi cai argintaţi şi vizitiu pe capră. în uşa cerdacului îl aşteptau
femeile dragi, ca nişte mirese, în alb, cu şorturi şi volane neliniştite pe grumaz tînăr
indecis. Vătaful, călare, îl escortă de la poartă până la casa cu cerdac, pe un drum
lunecând în infinitul cardinalului sudic, aşa cum vedeam şi auzeam în acest cortegiu, eu,
o biată mogâldeaţă, aruncată în căruţă de tata să nu mă calce caii boierului ori un neghiob
de căruţaş beat.
Moş Ioniţă Munteanu, unchiul meu, mă luă din ţărână, unde îmi făceam baia de praf
în glezne, şi mă ridică până la fundatoare, ca apoi tata să mă smulgă din mâinile lui,
spunând prin acest gest: "lasă că-i al meu, tu ai grijă de Manole". Manole, vărul meu,
fiind mare, ştia ce este frica şi stătea de demult în vârful căruţei cu fundul pe fundul ei, să
nu-l răstoarne boii speriaţi sau pur şi simplu să nu-l atingă privirea mânioasă a
moşierului. Auzise că bătea şi trăgea cu arma cu alice de sare în tot ce-i ieşea în cale, dar
mai ales în hoţi. A lui Smaranda a stat o lună cu fundul în sus, până ce bubele roşi au
început să plesnească şi să se cojească. Aproape un an a mâncat nesărat şi tot ce mânca
era prea gustos; vinul era mereu dulce, apa era cu zahăr, iar sudoarea i se aşeza pe frunte,
în bulgări de sare,
35
s-o culegi cu lingura. Săracul nu a mai furat vreodată, avea să moară i le prea multă
cinste, în sărăcia din '47, singurul din sat, fără păduchi şi miros de mort.
Moşia asta dreptunghiulară, cu ogradă şi conac dreptunghiulare, cu dreptunghi lung
de nuci şi pădure dreptunghiulară, făcea parte din dreptunghiul roţilor urselor, ori imita
constelaţii dreptunghiulare, pete solare dreptunghiulare ori mări solare dreptunghiulare.
Într-un punct al acestor suprafeţe, asemenea unui fluture ucis intre palme, stătea în
adâncul cramei moşierului comoara lui de aur şi argint, ştiută numai de el.
Vătaful se uita în lungul pârâului de care cu boi în jug ori dejugaţi. I ra ca un Sfântu
Nicolae la poarta celuilalt tărâm, cu biciul în mână, ,ilb pe cal alb, ori negru pe cal negru,
după cum animalul înşăuat cu povara infimă a omului, era proiectat pe soare.
Gura calului era deasupra mea, pe căruţă, spumegând. Dinţii lui albi mi-au intrat în
carne privindu-i şi nu-i voi mai uita vreodată adu-cându-mi aminte înspăimântat
împletirea ei. "Roşul! şi tu Bulgarule! să veniţi la conu Ciucă, spuse el în şoaptă tatălui şi
unchiului meu, aşa de parcă le-ar fi svârlit vorbele: Daţi-vă mă la o parte".
I-am aşteptat, pe tata şi pe unchiul Ioniţă, cam un ceas bun, fiindcă soarele căzuse o
palmă sub stejar şi umbra acestuia scărmăna boii în coarne, ba chiar îi mânca de urechi şi
dejug, iar musca nu le mai pişcă cozile, stându-le mai indiferente de la jumătate in jos,
faţă de rotaţia lor neliniştită, continuă, de la prânz.
Mai erau de încărcat vreo zece care cu saci, şi coloana de boi graşi, cu povara grâului
copt, se aşeză spre Drumul Mare, dreaptă, înfiptă înjug.
Încărcaserăm şi noi pe sub amurg, eram ultimii din şirul de urse mari. Tata, aşa cum îl
ştiam eu fără să-mi spună el, ţinea la mine, fără cuvinte, doar trădându-se atunci când
dragostea altora îmi era oferită gratuit. Atunci neştiind ce să fac cu mângâierea unui
străin, îl căutam din privire, fugind la el, şi asta îi plăcea tare mult. Niciodată nu-mi dădea
însă de înţeles că el avea să mă apere în vre-un fel de prea multă iubire ori de prea multă
ură, mă învăţa numai cum să mă deprind cu aceste molipsiri, cum să mă vindec singur de
singurătate, cum să gust dispreţuirea şi dispreţul, cum să-nfrunt patima şi păcatul.
Aşa, cu această credinţă de tată în fiu, cu această credinţă de fiu în tată, am fost
asvârlit pe sacul din vârful căruţei. Carele, fiecare
36
cu un felinar în coada inimii, au pornit spre Drumul Mare, cu vătaful călare în frunte,
vâslind cel dintâi în noaptea de smoală, ce năpădise începutul şi sfârşitul drumului cu
nuci gata să plesnească, cu frunze grele căzând din când în când pe suflarea boilor.
Drumul până în port era lung, terminasem de umblat prin paralelele cu taine ale
nucilor copţi, treceam acum pe lângă şirele curioase, gemând de apăsarea snopilor
treieraţi şi de amintirea câmpului proaspăt cosit. Batozele pufăiau noaptea. O curea lungă
lega roţile lor uriaşe de ale tractorului cât un grăunte, icnind rotaţia aducătoare de bob
curat şi miros de tămâie nearsă, tămâie sfinţită de palmele ce au zvârlit sămânţa din linia
vieţii, din linia norocului, pe pământ.
Ca un şarpe în întunericul cu vertebre de lumină, punct trosnind şi scârţiind în solzii
talgerelor din osii, trăgându-şi suflarea din când în când printr-un ho ho repetat din gură
în gură, coloana infinită se strecura prin calea lactee mai întâi şi apoi pe pământ, cât mai
adânc în inima lui, aproape de rădăcina fluviului pe care îl căuta, îl căuta nebună.
Eu, întins pe sacul cel mai de sus, învelit în şuba de oaie a lui tata, înduram zgâlţâitul
căruţei şi-mi căutam steaua din care venisem aici pe lume, dedus ori indus de forţe
antagonice nemiloase, pedepsit să fiu pământean, de un satan galactic, intergalactic, pe
care l-am iubit cândva, în alte unităţi de timp, în alte unităţi de spaţiu.
Pe lângă Raliţă şi Cloşca cu pui, spre Casispeea, înainte de Urse, speram să aflu
steaua mea într-o constelaţie ce răsare şi apune zodiacală, deşi trecusem de luna mai în
care m-am născut.
Parcă auzeam nişte strigăte Io...EN, în NOI el, ce ar fi semănat cu numele meu, parcă
erau sudalmele căruţaşilor care îşi biciuiau animalele din ce în ce mai obosite şi pline de
sudoare mamiferică, aproape de mirosul sudorii noastre omeneşti.
Erau numai închipurile celui dinafară mea, neputincios să comunice astral, mereu
legat de comunicare finită, terestră şi de atingerile repetate ale cunoaşterii prin atingere.
Eram şi eu mic cât bobul de grâu, neputând şti cine-i mai mare înăuntru şi în afară,
dincolo de măsuri cu metru etalon şi diviziuni atomice.
"Hăis! Hăis! Cea! Cea!" îndemnau patrupedele, taţii altor băieţi, ca şi mine cocoţaţi
pe saci de grâu, în căruţa lor mai mare sau mai mică, cu boi mai frumoşi ori mai urâţi, cu
coarne perfect curbate şi
37
lustruite ori cu ele rupte, toţi ducând în greabăn acelaşi grâu de aur, pe ape, într-o
coajă de nucă, până dincolo de balta mare a mărilor şi oceanelor, până dincolo de văzduh.
Făcusem pe Drumul Mare. Un murmur străbătu coloana, din căruţaş în căruţaş,
grupându-ne deodată câte doi şi făcându-ne cruci pe fruntea plecată pe genunchiul drept
aşezat şi el în pământ pentru o clipă.
Ţin minte şi acum această cruce - rugăciune, o bolboroseală; "Fereşte-mă doamne de
hoţi", "ajută-mă doamne şi în acest drum", "Maică precistă, Doamne Dumnezeule",...,
care sfârşea cu o căutătură în jur, pe întuneric, a prietenului, a copilului şi a animalului
prieten.
- Mă cumnate, stai mai aproape de căruţă!
- Lasă Andone că ai şi tu şi eu pistol!
Tata purta la inima căruţei un pistol. Avea un cocoş cât degetul arătător şi o ţeava cât
o ţeava de tun, aşa de mare mi se părea. îl încărca pe ascuns, pe ţeava, cu praf de puşcă
mai întâi şi apoi cu alice sau cuie sfărâmate. Nu l-a folosit niciodată şi îl purta mai mult
ca pe o amintire de Ia bunicul lui.
De ce îl ţinea la inima căruţei?, fiindcă, spunea el, făcându-te că te legi la opinci, poţi
să-l ei uşor de acolo fără să te vadă cineva. Pe Drumul Mare, drum de hoţi şi năluci, ca să
fi mers singur, era o îndrăzneală mare. Drumul Mare era o ridicătură mai lată de pământ,
cât să treacă doi cai unul lângă altul, ce lega şoseaua Bârladului de Cuca şi de Oasele
până la Pechea. Era un drum printre păduri şi pe el ar fi mers şi Petru Rareş de la Valea
Cucilor, Cuca de azi, până la satele de la Brateş, prin aceste locuri întâlnind o fată şi
spunându-i; "O tătarco cu suviţa-ţi, frumuşică tu luceşti". Aşa spune această legendă, că
s-au format satele Tătarca, Siviţa, Tuluceşti, Frumuşiţa. Cu mândria asta, de a face parte
din legenda cu Rareş, tata, ca toţi sătenii mei, se făleau prin alte părţi de cărăuşie şi
geambăşie.
Mai mult, tata şi rudele lui erau răzeşi, pomeniţi în hronici ca Todireştii de Suceava şi
ţineau foarte mult la asta nemaieşindu-şi (iin fire în clipe de cumpănă, de sărăcie ori de
simplă deznădejde omenească.
- Eu sunt răzăş mă! nu un pârlit de clăcaş ca tine, se adresa el câte unei slugi de vătaf,
ori câte unui scos din minţi pentru nimic.
Avea stăpânire de sine în clipe grele de viaţă şi băţoşenie de moldovean cu istorie
medievală în os, considerându-se fiu al lui
38
Ştefan mai mult decât al lui Dumnezeu şi a unei femei unice, sărmana mea bunică.
Această stare de oameni gospodari, cumpătaţi, am văzut-o şi la bunicul meu, tatăl lui,
care avusese cu bunica patru fete şi doi băieţi. Aveam o casă cu prispă şi balcon cu
acoperiş de tablă, o ogradă mare cât şase arii de treierat grâu, una din ele dându-i-o lui
tata să-şi procopsească o gospodărie cu doi cai, două vaci, doi boi, cât pentru a-şi face
băiatul loc în viaţă.
Unchiul Ioniţă era însurat cu sora lui mai mare şi era foarte bun prieten cu tata din
geambăşie, un fel de negoţ la limita câştigului inferior cu sărmanele vite vândute din
târgurile de la Galaţi la Bujoru, apoi de la Bârlad la Bereşti şi înapoi, bând o parte din
întregul câştigat ori dublându-l la jocuri de noroc, alteori fiind bătuţi şi zvârliţi în şanţuri
de hoţi ori în cel mai bun caz mângâiaţi pe bani de vreo hangiţă grasă şi frumoasă cu
miros de busuioc la subsuori şi de tutun în păr.
Se mai liniştise de pe drumuri şi datorită războiului care l-a lecuit de aventuri; ultima
fiind de întregire a neamului, gata, gata de dezintregirea altora, gata să-şi lase ciolanele în
pământuri străine.
O dăduse pe cărăuşie la moşier, cu căruţe şi boi buni. Căruţele şi le făceau la fierarul
satului. Roţile se rotunjeau la moş Avram Pravolovici, dogar sârb, poposit de o viaţă aici
şi apoi la fierăria fiul lui Ionel Pravolovici, harnic şi priceput că şi taică-său.
Tata era un bun cunoscător de oameni. Pe cei înţelepţi îi distra cu o glumă iar pe cei
morăcănoşi cu o înjurătură prietenească să se simtă bine, în apele lor. Aşa se apropia de
oameni, prin matca firii fiecăruia, fiind când frate cu dracu, când duşman cu îngerul lor,
până ce punţile clipei erau trecute mai departe în viaţă, în viaţa lui simplă, de ţăran fără
carte, iubitor în mod egal de oameni şi animale. Drumul Mare şerpuia pe lângă păduri,
făcând, înainte de atingerea lor, un S mare. în noapte el era sonor, talgerile osiilor erau
atinse de butucul roţilor aşezând în gravităţii grâul din saci şi în închipuirea făinii
fosforescente lumina, ce nu era, în astă noapte fără lună, decât în mintea mea. Carele se
împingeau parcă unele pe alte, cu tot cu boi, cel din urmă izbindu-se în toate dinaintea lui
şi numai primul sărea înainte, în răsucirea roţilor şi în gâtul boilor, de parcă ei, împinşi în
juguri, erau sortiţi inerţiei şi conservării energiei primul impuls, precum întreaga mişcare
terestră ni se trage din neliniştea unui punct: explozia primară celestă.
39
Drumul Mare atingea coada pădurii Gîrboavele doar cu privirea, intre el şi făptura ei
neagră, vegetală, fiind foşnetul înecat al stejarului scălâmb, cu frunze - palme descărnate
şi ramuri flinte mirosind de lum şi de plumb topit aducător de moarte.
Coloana de saci îngrămădiţi în căruţe, cu copii dormind în vârful lor şi căruţaşii
călcând în vârful picioarelor pe lângă ei, să nu-i trezească, se îndepărta de duhul rău al
pădurii, scufundată în dreapta noastră în întunericul de smoală.
Curând se scutura de praful Drumului Mare, printr-un popas; oprire de roţi scârţâind
din om în om, printr-un cuvânt cu o silabă, printr-o interjecţie, repetată obsesiv "ho, ho".
- A ajuns la Vânători, îi şopti lui moş loniţă, tata, părerea lui despre locul unde ar fi
fost capătul dinspre Galaţi a şirului nostru de care pline cu grâu, încolţind înaintea
aşezării lui pe ape.
- De n-ar fi ajuns la râpa lui Tuluc, îşi trăda o nelinişte moş loniţă. Aceste opriri cât
patrupedele înfierbântate să-şi tragă sufletul în jugul tânjalelor lucii, de lemn uscat, cât un
salcâm culcat pe drum să moară între două puncte opuse; origini de vectori cu lucru
mecanic în noi, ori de deîncolo de noi, în protoplasma acestei lumi, aceste opriri
însemnau o clipă de mulţumire faţă de trecerea prin spaţii celeste şi de meditaţie la
următorul punct urnit spre margini de ape, şiroind în fluvii, cu cenuşii fantasme pe aripi
de tăceri abisale.
Să fi fost miezul nopţii. Casiopeea cu potcoava ei de veuri suprapuse sprijinea concav
roţile urselor pe creştetul meu. Mă trezeam la fiecare oprire, îngrijorat de absenţa mişcării
uniforme a carului cu saci de grâu, peregrinând amintirea câmpului cosit şi strigătele
primamidale de vânt în floare şi în spic, cu mireasmă de pâine şi nuci desfrunziţi.
Aşa umblam în livada sufletului meu, în toamna dinaintea iernilor pe pământ, eu
sămânţă fulg în vârful lumii; carul lui tata, ei frunze căzute la întâmplare în jur,
ocrotitoare, înhumând nădejdea timpului înşiruit înainte.
Un foc de armă m-a trezit din aşteptări cu vise dulci, lovind cu plumbi de sunet stricat
în timpane umezi neştiind să asculte. Doi călăreţi, pe cai suri, umblau din car în car, cu
priviri duşmănoase, scrijelind la întâmplare cu cuţitul, sacii mai arătoşi. Mirosea a grâu
vărsat, un fel de sânge curs din artere înfipte în inimi; îndepărtate ceasornice în câmp.
40
Privii mai întâi la tata, liniştindu-mă. Stătea rezemat în umbra umbrei lui moş loniţă,
contopit într-o indiferenţă calculată, între carul nostru şi cel din faţă.
- Unde-i ta-tu? se răsti la mine urâtania de pe calul sur.
Un cocoş cânta de miezul nopţii în satul din preajmă, un cocoş de sat mic, răspunzând
în locul meu călăreţului, alungând diavolul, pe măsura cântecului său, din ceaunul
răsturnat cu gura în jos pe noi de un uriaş nătâng.
- Cred că face pi..., minţii eu, neştiind să mint prea bine, fiindcă l-am auzit;
- Dute-n pi... mătii, mă ameninţă hoţul de cai ori de izmene, ori de mai ştiu eu ce,
fiindcă nici despre asta, despre ce poţi să furi de la altul, nu aflasem în ce-i şase ani de
viaţă pe pământ. Cuţitul străluci ca un canin şi se înfipse rece în sacul de lângă mine.
Inima mi s-a oprit o clipă luând-o apoi la galop în cavitatea ei de spin răsucit.
Deodată chipul i se strâmbă, trupul se aplecă înainte pe coama calului, aluncând în
jos, cu capul în jos, ca un sac, pe jumătate plin, scăpat din mâini.
O ghioagă cu măciucă, de rădăcină de stejar, noduroasă şi pumnoasă, zăcea lângă el,
zvârlită în moalele capului hoţului viteaz ce se jucase cu cuţitul, scrijelind noaptea şi
grâul copt din sacii moşierului.
- Asta-i a lui Rău din Satu Costi, spuse un căruţaş din acelaşi sat, ce se afla lângă tata
şi moş loniţă, în lanul de porumb de peste şanţul din răsărit a drumului care avea să intre
în Galaţi, prin forturi şi prin bariera Traian.
- Mi-a ruşinat fata acum doi ani şi a fugit cu hoţii lui Tuluc, futu-i d-zeu măsii, şuşoti
din nou căruţaşu.
L-au legat, lăsându-mă pe mine sus în car nevătămat de sentinţa lor fulgerătoare, şi l-
au târât în miezul lanului de porumb, cu frunze săbii ieşite din teaca, sângerând galben în
întunericul nopţii, în mijlocul clepsidrei răsturnate de cocoşii muţi necântători.
- Focuri de armă amestecate cu strigăte şi înjurături se auzeau în stânga coloanei de
care oprite, de care fierbinţi, cu grâu fremătând de nelinişte prea multă şi aşteptare destin.
Cam după un sfert de ceas, carul meu, între cel din faţă şi cel din urma lui, s-a pus în
mişcare, hulind clipa de popas. Nimic nu se
41
schimbase în acest şir, cu ranguri precise şi ordine deplină. Monoton, lelinarele electrice
ale străzilor oraşului din Vadul Ungurului, din Hadâlan, ne însoţeau pe macadanul încins
de scrâşnet de şină şi de muşcături de potcoave, în docuri, în docuri.
Tata mă smulse, uitând că sunt copilul lui, de pe sacul cel mai înalt, îl sui cu grijă pe
umeri, făcându-şi venele funii vinete pe gât şi-n tâmple, călcînd pasarela dintre mal şi
vapor. Era alt şir, de cocoaşe cu saci pe umeri, de căruţaşi plângând în gravitaţie şi în
echilibru indiferent al apei fluviului flămând, înainte de a-şi lua rămas bun de la ţărâna
înmiresmată a moşiei lui Ciucă strânsă în boabe do grâu românesc, înainte de comunicare
cu flămânde ţinuturi neştiute, dincolo de apusul şi răsăritul altei lumi.
Vătaful, la ultimul cântat de miez de noapte, fusese ucis pe malul răpii lui Tuluc, de
hoţi nevăzuţi, ce l-au biciuit, până la sânge, cu o singură întrebare: unde-i comoara
moşierului?.
Ea fusese sub mine, aveam să aflu mai târziu. Tata o purtase, cu sacul pe umeri, pe
vaporul din fluviu trist. Moşierul Ciucă fugi din această lume, de pe ultima lui moşie, în
ziua turnării grâului copt în pântec de monstru acvatic.

Moartea mea şi a bunicii

Bunicu' îşi făcuse casa mai departe de şoseaua care tăia satul m lung paralela cu lacul
Brateş şi cu Basarabia. Făcuse cu bunica doi băieţi şi patru fete. Arsinia avea să
moştenească toată averea lui aşa de bine, că într-o viaţă, cât ia dat Dumnezeu, n-a mai
rămas nimic din ea.
Mătuşa Arsinia fusese măritată, cîndva, fiindcă avea un băiat, varul meu Ion. Oamenii
îi spuneau simplu, Ion al Arsiniei. Era mai mare ca mine vărul Ion şi nu-l mai scoteam
din nene Ioane în sus, nene Ioane în jos.
Bunica a murit în 1950 toamna. Când eu începusem şcoala, ea pleca din această lume
îngândurată, şi la fel de nepăsătoare ca bunicu, ce murise în samalâc, în anul foametei
1947. Mi s-a spus de unii că semănăm cu el la vorbă, la mers, la chip, iar de alţii că
semănăm mai mult cu străbunicul, tatăl lui.
Mai văzusem eu morţi dar bunica moartă m-a înspăimântat mult, mai mult decât m-a
îndurerat.
42
În bucătăria ei de vară, din fundu' ogrăzii aşezată în lungul osiei carului mare, spre
nord, am stat multe zile şi nopţi; acolo, lângă ea, viaţa de copil fiindu-mi parcă mai
ocrotită, mai aproape de liniştea şi nefreamătul astral plasmatic din care venisem pe lume.
Grijile mele de cioplitor în semne, de la grădiniţă, i le mărturiseam ei, mai mult decât
mamei, şi asta o întorcea cu câţiva paşi buni înapoi în viaţă. Privirea ei rotundă, netedă şi
mătăsoasă, făcea din ochii ei căprui incandescenţe ireale.
Nu-mi mai amintesc vorbele bunicii, numai privirea ei, şi mersul ei spre pat, acolo,
unde, sub pernă, ţinea pentru mine o bucată de pâine, de covrig ori de turtă; nelipsita turtă
ţărănească.
Cei care mor fac loc pe pământ celor pe care-i vom iubi. Aşa domneşte genealogia
iubirii pe pământ. Apologeţii acestei genealogii venerează un atribut extragalactic în mod
spontan, inconştient, dezgolind binele de râu, frumosul de urât, eternul de efemer.
Iscoade, duhuri negre, învrăjbesc lauda luminii şi a sufletelor bune, ademenindu-ne în
credinţe false de întuneric şi de repaos total. Moartea, moartea e o trecere în întuneric, ea
lasă loc luminii sufletelor smulse de inducţii galactice în celălalt timp celui pe care l-ai
iubit, făcându-şi cuib în neliniştea exploziei primare şi în păcatul antecedent, în icoane.
Nu-mi amintesc nici priveghiul bunicii. Ea a trecut neobservată de mine în neant,
înapoi în spirit. Lacrimile îmi udau picioarele, purtându-i prapurul greu, mai greu decât
mărul din spatele casei ei din care muşcam căţărat pe constelaţiile stelelor căzătoare,
sferele coapte, din august până în sfirşit de septembrie.
Drumul de la biserică până la cimitir era la fel de lung ca cel de la biserică acasă. L-
am purtat drept, ca pe un salcâm în floare, prapurul bunicii, odihnindu-mă cu seve de
sînge în tâmple, în popasul preotului de iertare a păcatelor ei şi de pomenire a iubirilor ei
pe pământ.
Mă pregăteam parcă de moartea mea, învăţam să umblu în ea, desculţ şi gol; o simplă
celulă cu bătăi de ceasornic şi căderi de bob de nisip în clepsidre răsturnate metodic,
dumnezeesc.
Cortegiu, cu însemnele trecerii prin vămi şi porţi de cruce oblic târâtă pe pământ, prin
timp de om, în sus pe dealul căpăţânii, .xiesfârşea drumul bisericii, tânguind clipa oprită
cu bătăi de clopot trist.
43
Plângeam de la început, secătuind fântâna de lacrimi a durerii, a pomenirii iubitei
mele bunici. Bunica era mama tatălui meu şi aşa îl plângeam şi pe el rămas singur cu noi,
trist ca orice om ce şi-a pierdut taina venirii pe lume.
Această primă durere pe pământ, trăită la moartea bunicii, era începutul durerii mai
mari a trăirii; incertitudine a oricărui om la şapte ani şi mai târziu.
Era o înşiruire din viaţă în moarte toată familia noastră, venită din acelaşi punct al
universului, pe aceeaşi lungime de undă, în rezonanţă cu strigătul cuiva de aici, de
naştere, de moarte.
Ceilalţi priveau nedumeriţi la întâmplarea morţii bunicii mele, de parcă ei aveau o
altă moarte diferită de a ei. Această nedumerită privire am întâlnit-o mai târziu la toţi
oamenii când îşi trăiau durerile singuri, necomunicând.
Da, durerea nu se comunică, ea se trăieşte diferit de fiecare, aşa cum pâinea are mai
multă sau mai puţină drojdie la dospire, şi foc la coacere, şi fructul are mai multă sau mai
puţină lumină în ram.
Nici moartea nu se comunică. Ea este evenimentul unic de nedescris pentru alţii din
afara ei.
Sărbătorim doar cu zîmbet şi lacrimi această unicitate de eveniment şi ce-i comun
pentru toţi care sărbătoresc este numai ceremonia amintirii celui pleacat dintre noi, cu
însoţirea lui peste tărâmuri.
Mi-aduc mai bine aminte de priveghiul lui moş Avram dogarul satului, tatăl lui Ionel
Provolovici; fierarul vecin bun cu tata ce mi-a învăţat inima să-mi bată la trei ciocane cu
fata lui Maricica şi apoi cu ciocanul bătut pe nicovală între alţi doi ucenici.
Stătea dogarul întins pe o lada mare, un fel de masă suspendată în mijlocul dogăriei,
acolo unde făcuse o viaţă butuci de roţi gata de muls osii, obezi de roată gata să sărute
şina şi spiţe de stejar cât cerul ori cât degetul lui mic rotite ca un arc de ceasornic în aer,
în apă, şi în cenuşă.
S-au spus poveşti, s-au cântat bocete, s-au făcut glume pe seama mortului, două
nopţi, aşa ca moşu' să nu se plictisească la sfîrşitul şi începutul drumului sufletului lui
prin spaţii disjuncte.
- Andone, îi spunea el lui tata, ştii cum făcut Nataliţu meu pe Ionel?
44
- Nu moş Avrame! răspundea tata bătrânului sârb care-i văzuse primii paşi ai
copilăriei.
- Eu făcut întâi o gaură cu burghiu lui Nataliţu, apoi pus eu acolo cep de stejar verde
şi aşa a-nflorit Nataliţu' al meu cu Ionel în braţe, înţelegi măi fiu di curva?
- Te înţeleg moş Avrame! numai că tata nu avea burghie de tot felu' ca matale
- Aşa sânteţi voi românii fără burghiu la cap, măi Andone! Voi gândiţi numai cu
socoteala, asta e la voi, până cădeţi în ea!
Nu înţelesesem eu prea bine cum l-a făcut moş Avram pe Ionel cu Nataliţu' lui, şi ce
rol avea burghiu în treaba asta, dar ceva despre cumpătarea moşului simţisem, văzând-o
cu ochii mei în truda lui la bancul de lemn, cu menghine tot de lemn, şi dălţi de tot felul,
rândele concave, plane, în mâini. Avea tot satu' de la moş Avram Provolovici, un butoi cu
vin sau o roată, după cum nu era bou nepotcovit să nu-şi fi lăsat copitele de prisos la fiul
lui Ionel ori vită să nu fi fost adăpată din apa de la fântânile cu ghizdea şi cumpene grele,
din delta nisipoasă a râpii dintre vii, ce sfârşea înainte de vărsare în pădurea cu plopi.
Eu aduceam de mic apă de băut pentru noi cei din casă de la fântâna lui Anton Bratu-
nanu meu. Moşu', mare cât un plop bătrân, stătea în uşa dogăriei lui cu obloanele deschise
şi cu ceardacuri în spate, nevăzute, ca şi cucoana Nataliţa.
- Tu eşti Andone băiat? vino înuntru!
Luam găleata cu mine, să nu bea vre-un câine apă din ea, urcând treptele în atelierul
aşezat pe un beci sonor. Paşii făceau pe duşumeaua groasă sunete seci, de ţi se părea că
păşeşti în aer, dezechilibrat. Moşu' îmi explica rânduitu concav al doagelor şi asamblarea
lor cu o sfoară şi un cui în mână. Ştia să facă cercul şi eclipsa şi cred că ştia să calculeze
lungimile şi ariile suprafeţele lor, fiind zgârcit la stejar tăiat şi la mălai de împrumutat.
Butoaiele îmi păreau nişte cilindri torturaţi şi lemnul opărit o nesfântă siluire a firului
cu plumb, a verticalelor magnetice din arbori. Sârbu cu mâinile lui osoase era un Pan -
Hefaistos, legendă vie a proprţiilor de aur împământenite.
Aşa stătea, înspăimântat puţin de ce i se întâmplase, în dogăria lui, acceptându-ne
veseli la capătul vieţii sale aspre, pe noi copii flăcăii şi adulţii satului, ca la o nuntă fără
mireasă, numai cu un mire
45
îngândurat, în nopţile de priveghere a trupului părăsit de suflet; calator în some şi
somatic.
Aşa fusese şi la moartea bunicii mele, sau puţin altfel, ea făcând loată viaţa copii şi
turte, a frământat toată viaţa pâinea în covată şi-a săpat grădina mereu de la început. Ea l-
a suportat pe bunicu' cum suportă toate femeile nebuniile bărbatului, inclusiv pe aceea a
lacerii de copii şi a poftei de a rupe gâtu' mâţei care mieuna în preajmă.
Eu fusesem bolnav la moartea bunicii. Nu ştiu de ce degetul mare de la piciorul drept
mi se umflase şi nu puteam să mă duc s-o văd cum zâmbeşte cu inima oprită pe patul ei
de vremelnică odihnă pe pământ.
Mă văd însă şchiopătând în capul coloanei mortuare, cu prapurul in mâini, după
cruce, şi-n această amintire parcă nu mă mai opresc, îndurerat şi conştient de
dimensiunea vieţii.
Oamenii din afara pârâului mortuar aruncau cu pietre - priviri şi şoapte - tăciune peste
noi, mustrători şi critici observând nuanţele aşezării ei între biserică şi groapă, necruţători
faţă de ce a fost, necruţători faţă de aceleaşi păcate ce se aflau chiar în fiinţa lor, în noi
toţi, de la început.
Grădina ei era mare şi nu puteam s-o săp toată, nu puteam să mă ţin după ea. Parcă o
văd pe mama făcându-mi semne să trec în grădina noastră prin gaura făcută de câini în
gardul de stuf ce le despărţea. Aveam şi noi hreanul nostru şi ştevia şi loboda noastră, dar
ale bunicii erau altfel. Merele ei aveau alt gust, mai aşezat în carnea zemoasă a sferelor
galbene şi roşii, vişinii ei erau cu scoarţa mai osoasă şi mai sângerie. Era mare grădina
bunicii, de se învecina cu alte patru grădini, de grădina cu meri a lui moş Avram, de cea
cu nuci a şcolii, de cea cu fasole şi mărar şi pătrunjel a lui moş Pintilie şi de micuţa
noastră gradină cât un petec de pantalon cusut direct pe şosea şi pe drumul din nordul
casei noastre.
Odată m-am rătăcit o zi în ea, din fir în fir de mură, pe lângă gardurile de stuf putred
îngropat cu grijă în pământ, apoi din copac în copac, ascunzându-mă între ramuri să nu
mă vadă bunica, care se supăra tare când mâneam fructe necoapte abia ieşite din floare,
fiind un păcat să opreşti creşterea lor până la cunoaşterea luminii până la aşezarea ei în
sămânţa sâmburelui lemnos. Şi era la fel de supărată bunica la vederea crengilor rupte,
mai supărată decât pe
46
propria-i moarte. Aceeaşi supărare o trăise şi un învăţător care îngrijea livada şcolii
dinspre Bulercă când prinzând un şcolar mai pofticios de poame l-a bătut de a rămas
scălâmb toată viaţa.
Scălâmbu' era un sfat viu de ce ţi se putea întîmpla dacă batjocoreşti pomii şi fructele
în floare şi nu le aştepţi coacerea lor, după cum nebunu' satului, slobod printre noi, ne
pondera strigătele nearticulate în liniştea satului, ne potolea rătăcirea negândită în câmp.
Aceste vecinătăţi ale nearmoniei, aceste înfăţişări hidoase, ne impuneau
comportamente măsurate, noi copii învăţând fără a fi învăţaţi, teama, ruşinea, măsura
jocului, intensitatea visului, cuviinţa şi necuviinţa de a fi.
De multe ori am trecut pe lângă nebun, neştiind că-i nebun, dându-i chiar bună ziua.
El mă ştia, îmi ştia numele şi al cui sânt. Vasăzică de asta nu m-a speriat la vie ori trecând
pe sub nucii umbriţi nu a rânjit la mine şi în coliba mea nu mi-a stricat somnul cu strigăte
ascuţite în lanul de porumb uscat şi înspăimântător la auzul frunzelor uscate şi bătute în
gură de vântul din nord.
Purtam prapurul intrând pe poarta cimitirului. Crucea s-a oprit lângă mine, coloana
funerară privea în urmă spre biserică pe drumul drept ca lumânarea topită pe plită.
Ca s-o văd pe bunica m-am suit pe un mormânt vechi părăsit. Era acolo în sicriu ca
mine atunci, ca mine, atunci când am murit şi am stat trei zile în dispensarul lui Vasile
Mândru. Doamne cum îmi amintesc acea trecere peste timp: "Aveam cinci ani, nu şapte
ani ca acuma la moartea bunicii. Vărul meu Ion mă luase de mână ieşind afară din ograda
bunicii. Ieşirea se făcea printr-o uliţă ce despărţea ograda noastră de casa fierarului.
În latura dinspre şosea, în stânga, cum ieşeam din această fundătură de joc a
gândacilor - copii, era piatra de tras şina pe roţi a fierarului şi uşa atelierului lui cu forjă şi
nicovală mare în mijloc.
În dreapta erau pletele salcâmului din ograda noastră, sub care am păşit ascunşi de
ochii soarelui de amiază. Nu-mi amintesc decât mâna vărului meu care încerca să mă
scoată afară din umbletul meu pe dinăuntru. Vorbe tari îşi aruncau unul altuia, vărul meu
şi doi băieţi ce încărcau o roabă cu lut proaspăt săpat dintr-un şanţ de peste şosea.
Deodată lumina zilei a plesnit în fâşii cenuşii, imobile, mate, opace, apoi străvezii ca
lumina dintr-un acvariu sau de pe
47
fundul lacului, văzută atunci când mă scufundam cu ochii deschişi, ţinându-mă de o
spiţă de roată a carului lui tata, în iulie, la scăldat.
Era lumina primăverii lui 1948 ca lumina varului stins pe gardul lui tata, la şosea.
Unul din băieţii de peste drum azvârlise cu un bulgăre uscat de pământ în Ion cel
mare, dar mă lovise pe mine Ion cel mic vărul celui dintâi.
Aşa rămăsesem înăuntru, murind aparent în afară, nemaiştiind de grija lor de a mă
aduce la viaţă. Stăteam în mijlocul unei camere mari plină de o lumină cenuşie, revărsată
în mine mai întâi şi apoi ieşindu-mi afară din trup odată cu ceea ce credeam eu că eram
înainte de naştere. Eram un fel de ochi aşezat când în colţul din sud vest când în cel de
vest nord, ce-şi privea atent trupul aşezat pe o masă, îmbrăcat aşa cum fusesem îmbrăcat
ultima dată, desculţ, cu pârul răvăşit, cu obrajii rumeni şi ochi închişi, drept, extrem de
drept, parcă dormind în lumina dinaintea zorilor ori poate în lumina dinaintea amurgului.
Spaţiul acesta nu avea miros, era ca un vid, eu numai, trupul meu alungit acolo, la un
cot de peretele din sud, nu ştiu cum, parcă miroseam a floare de vişin ori de pelin, nu ştiu
cum de-mi priveam acest miros.
Această cameră, identică în mărime cu dispensarul, care mai mainte fusese crâşmă,
apoi cămin cultural, unde pe locul meu, de acuma, din visul morţii, exact pe locul
trupului meu, avea să fie o masă de şah iar în locul ochiului de unde priveam acuma avea
să fie un horn, această cameră nu avea ferestre nici uşi nici altă ieşire sau intrare.
Celălalt, fără formă, de acolo de sus, îl privea fix pe cel întins pe masă, la fel, la fel
cum ne privim, cum ni-l închipuim noi cei dinăuntru pe cel din afară, în clipe de
meditaţie şi de amintire a cuiva drag. Da, era privirea amintirii celui drag de data aceasta,
nu a amintirii unui om de alt om, ci a amintirii propriei mele fiinţe dedublate.
Numai cel de sus, din apus, avea viaţă şi privindu-l pe cel rumen şi carnal, nemişcat,
de pe duşumeaua de lângă peretele din răsărit, privea el respirând ori pulsa el în locul
inimii oprite a celuilalt.
Era o pândă rea în ochiul superior, o pândă de ochi de câine privind când în jur, când
fix, la cel întins, de parcă aştepta un semn
48
să smulgă trupul întins sau să mai smulgă ceva din trup, ceva ce-i menţinea rumenirea
şi indiferenţa frumoasă de mort cu sânge cald. Să fi durat pânda asta cam un secol în timp
galactic ori numai trei zile în timp terestru.
Deodată trupul a oftat, ochiul superior s-a mişcat gemând şi el. în peretele din sud s-a
deschis o uşă şi a intrat un ins îmbrăcat în alb, semănând cu un medic, deşi nu era medic.
Uşa a rămas deschisă în urma lui şi o lumină orbitoare năvăli înăuntru ca o umbră a lui şi
numai a lui. S-a plecat peste trupul meu şi i-a înfăşurat nişte cordoane în coapse, pe frunte
în jurul gâtului. Eu, vedeam aceste lucruri de acolo din ochiul din apus. S-a întors brusc
spre uşa deschisă şi a ieşit. Uşa s-a închis scârţâind. în spaţiul parcurs de el ca o dâră de
desen egiptean translatat, era un miros de lumină arsă sau de scânteie sărită pe nicovala
fierarului, la lovirea metalului înroşit în forjă. Era şi un miros de om, de om transpirat,
care, încet, încet umplea spaţiul. Mirosul acesta de scânteie şi de om îl simţeam de data
asta cu nările celui lungit pe masă.
Deodată ochiul superior s-a desprins de acolo de sus, s-a mişcat mai întâi fix rotindu-
se, apoi s-a dilatat venind spre trup, luând forma trupului ca un şal de curcubeu,
învârtindu-se pe trup, ca un pârâu epidermic roşu şi galben, galben şi roşu, până ce inima
a început să-mi bată.
Atunci prisma cenuşie s-a luminat, având mii de ferestre, lumina albă, mult prea albă,
năvălindu-mi în ochi, însângerându-mi carnea.
M-am trezit înconjurat de mama şi sora mea mai mare Victoria, de vărul Ion, de
medic, care deşi era îmbrăcat în alb, nu era cel alb din timpul galactic oprit.
Tata nu ştiu pe unde era, probabil nu vroia să plângă la a doua mea venire pe lume.
Numai mama îmi şoptea tatăl nostru în timpanele trezite din linşti adânci. O durere
cumplită îmi sfredelea ochiul drept."
Aşa arăta bunica acuma, ca mine atunci în cubul morţii. Ochiul superior din apus, din
cimitir, fiind eu, sicriul ei, de la intrarea în cimitir, cu trupul ei, era identic cu trupul meu
de atunci.
Eram în alt spaţiu cei drept, cu pomi înfloriţi şi cu o altă lumină diferită de cea de
atunci, dar eu ştiam, eram la vârsta când ştiam, că sufletul ei e undeva în prejmă şi-i
păzeşte fărâma de entitate ce
49
avea să nu se mai întoarcă aici în timp. Mă durea piciorul drept de parcă mi l-ar fi
smuls ţărâna gropii, şi m-am trezit când preotul a spus "Aceasta groapă va fi deschisă ia
sfârşitul lumii". Mormântul era zidit din ţărână proaspătă. Era prea târziu să plâng şi prea
devreme să uit la moartea bunicii.

Moş Tudor şi războiul meu

Era duminică după amiază, după masa de prânz, când ceremonialul aşteptării mamei
de la biserica şi a tatălui meu de la crâşma lui nanu Anton, sfârşise în udătura găinii fierte
înmuiată în usturoi înainte de mestecături canibalice.
Mama plecase la o vie, în Tartăcuţa, cu o prietenă de-a ei, iar lata sforăise deja o oră,
două, când veni Tudor; băiatul mai mare a surorii lui, Mariţa.
Eu plictisit de poveştile de război pe care le tot spunea moş Fudor, mi-am făcut de
joacă prin bucătărie cu o bilă cilindrică de aluminiu, mare cât o jumătate de ştiulete în
lapte, pe care mi-o împrumutase colegul meu de bancă, Gheorghe a lui Beldie. Gheorghe
mi-a devenit coleg, fiindcă aşa socotise doamna învăţătoare Olimpia, ca să-l ajut la
învăţarea literelor, la scris şi la socotit. Repeta clasa a ll-a, şi ai lui n-aveau ce să-i facă,
fiindcă nici tatăsu nici masa nu ştiau carte.
Vineri şi sâmbătă, în loc să fie atent la lecţie, s-a jucat cu cilindru asta, rostogolindu-l
ca pe un burete, fără sâ-l vadă doamna învăţătoare, între noi, pe stinghia de şedere în
bancă.
Sala de clasă era înaltă, fusese prima sală Spiru Haret a şcolii fuluceşti, cu o
cancelarie mică lipită de ea. Vişinii de sub ferestre ne chemau afară. O apăsare pe inimi
ne ţinea bătăile în piept şi o voce din afara ei ne chema în livadă.
- Dă-mi şi mie bila să mă joc acasă, îl rugai pe Beldie. Ţi-o aduc luni, am continuat
de teama unui refuz.
- Da, ţi-o dau dacă mă înveţi tabla înmulţirii cu doi.
- Vino diseară pe la noi. Invitaţia era chiar jurământul de a-l învăţa ce-mi ceruse.
Toată, seara, Gheorghe a repetat după mine; doi ori doi fac, doi ori nouă fac, din doi în
doi, apoi pe sărite, înainte şi mapoi, ca-ntr-un şotron cu pietre de moară, fiind tare greu de
cap şi (ară chemare de carte.
50
Ţinea bila cilindrică de aluminiu în mână ca pe o provocare. La un capăt era netedă,
iar la celălalt avea o intrătatură. Mă fascina albeaţa ei, dar şi forma nemaivăzută; parcă
era un fâcăleţ mic să-ţi faci cu el o turtă cât palma, parcă era o scânteie solidă aşteptând
focul dezlănţuit imprevizibil.
Mulţumit de cum l-am învăţat înmulţirea cu doi, îmi înmâna grav cilindru,
despărţindu-se de ceva drag, de o amintire, ori de un obiect dintr-o comoară numai de el
ştiută.
Îmi amintisem în duminica aceea cât de mult îmi dorisem ciudata jucărie, pe care în
afară de a o privi, rostogolirea ei pe pământ mă fascina. O nelămurită poftă de a o desface
începu să mă stăpânească poate şi datorită sâsâitului de şarpe pe care-l făcea, când
suprafaţa ei cilindrică se lipea albicioasă de rogojina de pe duşumeaua de lut a bucătăriei,
unde mă jucam singur, fiu tomnatec la mare depărtare de ceilalţi fraţi care-şi luase un
aparent rămas bun de la copilărie, apucând pe drumul fără întoarcere în timp al acestei
vieţi nepământeşti, trăită pe raiul pământului.
...Atunci la Ţiganca, bădiţa Andone, trăgeau ruşii cu mitralierele în noi ca-n varză.
Ion Avădanei comandantul meu ne ordonă; "la atac înainte". Doar ce am sărit din tranşee
şi aşa un fulger cald m-a străbătut ca o mângâiere de muiere pofticioasă sau ca o
înghiţitură de vin fiert. Apoi am început să plutesc, să zbor prin aer, de parcă aveam aripi
într-un punct de deasupra unui câmp cu morţi şi soldaţi vii de plumb, ficşi, nemişcaţi, de
parcă cineva le smulsese viaţa din vene, palizi, cadavre galbene şi urât mirositoare, ei cei
din picioare mirosind a ciumă şi mucegai de tranşee a pământ cu sânge închegat.
- Măi Tudore, tu ai avut vedenii? Ai murit s-au n-ai murit?
- Pai, bădiţa Andone asta e, că nu ştiu nici eu. Eu am trecut aşa pe lângă sergent, pe
lângă caporalu Plăcintă, pe lângă prietenul meu Costică Goghie din Fârtăneşti, aşa ca un
înger printre sfinţi. Ei cădeau în genunchi unul câte unul făcându-şi o rugăciune ori
cădeau pe burtă fără să se mai roage.
- Lasă mă povestea asta cu îngerii şi sfinţii şi spune cum a fost în realitate?
- Bădiţă Andone, matale nu ştii să asculţi o poveste de la început până la sfârşit. Găsi
astfel un moment prielnic să mai bea o înghiţitură din cana de lut, nu fără să şoptească
mai întâi un "noroc Bădiţă Andone, noroc" şi apoi "doamne ajută".
51
La ce o fi vrut moş Tudor să-i ajute Dumnezeu nu ştiu. Era probabil aşa o nebunie, o
mulţumire a lui că e în viaţă şi că se bucura de fiecare clipă din ea, inclusiv de clipele de
amintire a vieţii ce-i fusese (iată. "Şi uite aşa după vreo doi stânjeni de plutire ca în vis,
mi s-a făcut frig, tare frig. Zgâlţâind din dinţi m-am trezit pipăindu-mă, dar ce să vezi? nu
eram eu, era altu, unu mai rece ca mine, culcat pe mine, să fi fost unu mai mare ca mine,
parcă Ştefan Avădanei, greu şi mort. Ion sergentu stătea pe burtă cu ochii în ochii mei,
mari, deschişi, sticloşi, supărat parcă pe ordinul de atac şi pe faptul că eu căzusem pe
spate aşa în calea lui de mort înaintând. Stăteam amândoi de vorbă parcă, aşa, eu pe
jumătate mort, el mort de tot, sub hoitu greu al lui Ştefan, cu genele lui de apă aproape de
buzele mele. în surzenia vieţii mele de muribund am auzit; "l-al si pe asta"! Atunci am
ştiut că sunt pe pământ, în viaţa, că dincolo nu te mai alege nimeni decât sfântu Nicolae
cu biciu, nu cu vorba omenească.
L-au luat cam din stânga burţii mele pe Plăcintă, care nu murise nici el de tot. Aşa am
văzut lumina zilei şi mi-am spus: "Tudore tu eşti al Caliopiei nu fi prost şi te dă cu
sfinţii". Aşa gândidu-mă la ea, numai la ea bădiţa Andone, îi simţeam trupul cald lângă
mine şi doamne iartă-mă, parcă îmi dădea să-i sug sânul.
- Iar o iei razna măi Tudore. Se vede că schija aia de la ceafă, te apasă rău, ii certă
tata.
- Da, ce bre? crezi că eu ştiam atunci de bucata asta de fier din creierul mic? Caliopia
mea s-a trezit aşa cu mine cu tot, dându-mi o înghiţitură de viaţă. Fără asta aş fi murit.
- Pe dracu, Avădanei o avea pe Marghioala lui mai grasă şi mai frumoasă ca a ta şi tot
s-a dus.
- Bădiţă Andone, n-a ţinut destul la ea, nici la copii n-a ţinut, altfel nu-l lăsa
Dumnezeu să plece. De când e lumea Adam a fost făcut pentru Eva. Ce ştii matale care
nu te duci la biserică? Ştii matale de ce te-ai luat cu mama Veta?
- Cum să nu ştiu mă?, cum să nu ştiu?, pentru că mi-a plăcut!
- Ei, as! Ţi-o fi plăcut şi alte femei dar pe ea ai luat-o fiindcă are coasta matale.
- Ce coastă mă? care coastă? Şi însetat de atâta conversaţie, cu nebunu cu schijă la
cap, enunţă autoritar: "Hai să mai bem o cană"!
- Bădiţa Andone, nu ştii că Dumnezeu a făcut-o pe Eva dintr-o coastă a lui Adam?
52
- Ei şi?, spuse tata, lingându-se pe buze de vin roşu acrişor, tras de pe drojdie de
curând.
- Păi mătuşa Veta e făcută din coasta matale, Caliopia mea e făcută din coasta mea,
de aia trăim cu ele şi nu cu altele.
- Taci mai Tudore, tu n-ai iubit în războiu ăsta nici o rusoaică?
- Bădiţa Andone iţi spun matale, ca unui tată şi ca unui preot, că nu. Nu-s eu sfântul
sfinţilor dar iată de ce. într-o zi, asta după ce eu am inviat, aşa când soldaţii din plutonul
meu ajunseseră într-un sat, vine la mine Gheorghe Priboi şi-mi spune: "Mă Tudore eşti
cam îndurerat dute şi tu la noapte la o femeie din sat"!
Îmi zic eu, Caliopio aici e cam la ghici dacă ajungi până mâine, te rog să mă ierţi dar
nu mai pot de dorul tău, îmi vine să-l mângâi şi pe Părosu pe fund tot gândindu-mă la
şalele tale.
Aşa că, îmi fac cişmele, îmi pun obiele noi, mă spăl zdravăn la subsuori, pe burtă şi
mai jos şi mă duc la marginea satului unde mă aşteaptă în pat, la o masă întinsă lângă pat,
rusoaica. Bădiţa Andone aşa la lumina candelei de sub icoană, arăta ca o sfântă în cămaşa
ei albă cu volănaşe la gât şi mânecuţe scurte. Avea o carne albă, ca o pâine rumenă,
numai să muşti din ea. Am mâncat pe jumătate din udătura de pe masă şi flămând de
păcat, aproape m-am repezit la fitilul candelei să-l sting.
Se făcu întuneric de nu-mi găseam cureaua de la pantaloni. Bâjbâind m-am urcat ca
un diavol în pat, uitând să-mi fac cruce de păcatul ce aveam să-l fac şi de draga mea
Caliopia cu Vasile de mână şi cu Ion în burtă aşteptându-mă acasă.
Rusoaica m-a luat în braţe. I le-am dat deoparte mângâindu-i gâtul, apoi sânii şi mai
jos, mai jos era soldul, şi mai jos, doamne, mai jos trebuia să-i fie piciorul, dar nu se
poate, dar nu-l găseam. Atunci am început s-o mângâi cu cealaltă mână sărutând tot ce-mi
ieşea în cale, pernă, păr, cămaşă, şi mâna dreaptă a ajuns la coapsa dreaptă cu mângâiatul,
dar, dar nu-i găseam piciorul drept. Odată m-a luat o frică de moarte. M-am repezit la
pantaloni după chibrit. La lumina lui, femeia a apărut albă, parcă mai albă, dar fără
picioare. Burta sfârşea statuia ei de marmură exact acolo unde trebuia să înceapă păcatul
meu.
Am fugit în izmene din casă. în urma mea l-am auzit pe Priboi: "cum a fost mai
Tudore, ţi-a plăcut"? A râs de mine a doua zi tot plutonul. Aşa m-am lecuit de dorul
Caliopiei departe de mine, pentru toată viaţa Bădiţa Andone.
53
- Măi să fie, a dracului poveste, se minună tata de păţania lui Tudor. Da, bine măi
Tudore, femeia nu avea ce căutai tu ?
- Nu ştiu bădiţă, că m-a luat aşa o frică de nu mai ştiam pentru ce m-am dus la ea.
- Măi, măi Tudore, săracu de tine, îl consolă tata şi deodată devenind gânditor spuse:
"Aşa-i în război, aşa-i la război, nu rămâne decât o parte din noi, cealaltă, cea mai
frumoasă, o risipim prosteşte". Mă plictisisem dejoacă, de-a rostogolitul micuţului făcăleţ
strălucitor de aluminiu, care în realitate era mai mult un trunchi de con decât un cilindru.
Sâsâitul lui interior îmi dădu ideia că trebuie neapărat să văd ce-i înăuntru. Am
încercat cu foarfecă, ce stătea mai tot timpul pe pervazul geamului, lângă cuţitul de
scormonit pământ, între două ghivece de flori. Nu ştiu de ce dar capătul adâncit al
nefericitului obiect nu a fost atins de foarfecă.
Nu!, mi-am zis, numai un cui poate să spargă drăcovenia asta de bilă. Am ieşit în
ogradă. Era o zi de primăvară echinocţială. Soarele mai zăbovea, înainte de cădere liberă,
accelerată, pe fiinţa neagră a salcâmului din sud, care comunica cu apusul, peste ogradă.
Uşa de la tindă, aşezată la capătul scării cu trei trepte de lemn, cu pragul în acelaşi
plan cu prispa înaltă, a casei învelită cu stuf, era deschisă larg şi tata cu moş Tudor
stăteau la băut şi mâncat seminţe. Vorbeau printre dinţi, scuipând seminţele, printre două
vorbe, direct pe duşumeaua de lut acoperită cu petecare.
Tata stătea pe pat, unchiul Tudor pe un scaun, în faţa lui, iar undeva pe plită, în fund,
îi privea o damigeana şi două căni de lut.
Din când în când, pe rând, când tata, când oaspetele lui, apucau damigeana şi o
răsturnau în căni, cu mare grijă de a nu-şi întrerupe vorbele unul altuia, preţioase ca
descântecul vinului ce trebuia băut, în acea după amiază de odihnă dumnezeiască.
- Tată! strigai eu de la piciorul scării, din ogradă, nu ştii unde-i ciocanu?
- Vezi în samalac, îmi răspunse sec. Acolo, lângă plug, înainte de paiele stivuite până
sus, era o ladă cu ciocan, daltă, fierăstrău de mână, cuie. Ah! îmi zic, uite şi cuiul de care
am nevoie.
M-am aşezat în mijlocul ogrăzii, încercând să găuresc nenorocita de bilă care
devenise o obsesie cu sâsâitul ei interior. Dar pământul fugea de sub ea, ţărâna luneca sau
o înghiţea la fiecare coliniaritate dinamică, cui, ciocan şi mană.
54
- Tată nu ştii unde-i şina? Şina era o bucată de cale ferată ce ţinea loc de nicovală în
ogradă fiecărui ţăran. Pe ea se băteau sapele şi coasele în gură şi acest concert avea timpi
vernali, estivali, automnali, precişi.
- Asta-i seamănă lui masa, se răsti tata la Tudor, întrebăcios nevoie mare şi cicălitor
ca o soacră. Vezi în chiler! Aşa era. Acolo, mereu lângă sape, stătea un segment de
aproape cinci chile de cale ferată care pentru mine însemnau tone. Cu greu l-am dus în
mijlocul ogrăzii.
Am fixat de data aceasta cuiul în gaura fâcăleţului jucărie de aluminiu. Celălalt capăt
nu mai alunecă.
O mişcare uşoară a ciocanului; îi vedeam urma în aer, şi floarea cuiului a fost lovită.
Ograda a plesnit. Un fum gros alături de un zgomot infernal s-a ridicat din ea, satul
intreg sărind un centimetru, în aer, din locul lui.
Eu am fost aruncat de vreo trei ori pe spate, la câţiva metri mai în spate de explozie.
Moş Tudor ieşise din tindă stringând: "Ruşii, Ruşii! fugiţi! vin Ruşii"!
Tata, calm şi totodată palid, s-a apropiat de mine, m-a pipăit, ridicându-mă din fumul
şi praful gros ce se aşezase înapoi. îl vedeam şi îl auzeam, deci nu murisem, cum nu
murise nici moş Tudor la Ţiganca. Bila lui Beldie Gheorghe, colegul meu de bancă din
clasa a ll-a, plesnise. Fusese un brand sau un cartuş de rachetă, puţin îmi pasă. îl avea din
tranşeele de la marginea satului care trecuse odată prin grădina tatălui său din vremea
când nemţii înaintau.
"Ce-a făcut Andone ficioru-tu de-i aşa plin de sânge?", îl întrebau sătenii pe tata, când
el, parcă mândru de isprava mea, defila prin sat, cu mine de mână, spre dispensar.
- A fost la război, le răspundea tata, oprindu-se o clipă să mă pipăie.
- La dispensar, moaşa m-a tamponat cu apă distilată din frunte până în călcâie. Eram
afumat de pulbere şi belit de schije cât o unghie tăiată, în multe locuri de carne şi os
omenesc în creştere.
Aşa am făcut şi eu războiul de întregire a neamului, datorită lui Beldie repetentu, care
săpând grădina lui tat-su găsise între două hârleţe moartea cilindrică si albă, se jucase cu
ea, dar nu ştiuse să o scoată afară din neverosimila ei aşteptare. Eu reuşisem să o înfrunt,
cu preţul spaimei ce aveam s-o port cu mine toată viaţa.
55
Mama auzise din Tartăcuţa bubuitura şi via în care era cu prietena ei tresărise în
fiecare butuc. Venise într-o fugă acasă, în ograda cu miros de praf de puşcă.
Stai ţaţă Veto că băiatul n-are nimic, a tras si el cu pistolul în nor, o întâmpină moş
Tudor, pe care tata l-a lăsat să aibă grijă de casă.
- Care chistol mă Tudore, ce noi avem chistol?, spuse mama mai înspăimântată.
- Zic si eu aşa că bubuitura n-a fost mare. Să fi văzut matale pe front bubuituri.
- Lasă-mă în pace cu frontu tău, ce am eu cu fronturile voastre... între timp mă
întorsesem cu tata. M-a luat în braţe cât de mare eram şi m-a dus în tindă pe pat. Ce-i
drept tremuram tot, cu lacrimile oi pe obraz am adormit privindu-i buzele murmurând un
descântec mi o rugăciune, prea bine nu ştiam eu ce şi nici ce rost mai aveau acele
tămăduiri la sfîrşitul unei zile, din primăvara anului 1952.
Tata i-a turnat lui moş Tudor încă o cană cu vin. în tindă era linişte ca într-un spaţiu
intergalactic. De undeva de departe de ei auzeam:
- Bădiţa Andone să-ţi povestesc cum m-au găsit brancardieri la Ţiganca?
- Lasă Tudore că-mi spui în altă duminică, îl linişti şi pe el tata.

La vie I

Via mă aştepta lungă, pe creştetul dealului lepureni, cu un capăt m zarzărul înalt cât
cerul la răsărit şi cu celălalt ca o coadă de şarpe, in râpa lui Ciucă, în începutul ei; o
crăpătură de pământ cât să sari ili; pe o prispă mai înaltă fără să-ţi rupi vreun os.
Aşa stând înconjurată de caişi, nuci si vişini, cu coliba de stuf în tăietura diagonalelor
ei lungi, era un dreptunghi astral, cu linişti vegetând conversaţii cosmice primare. De luni
până sâmbătă, stăteam cu turte şi apă, singur, din august până în octombrie, în
dreptunghiul ei, fie pe pământ cu şoarecii ronţâind rădăcina stufului putred, înebuniţi de
mirosul fărâmelor de pâine scuturate afară de pe rogojina pe care mâneam şi dormeam.
Spaţiul verde al viţei de vie apăsată de ploaie îmi moleşea i illarea sedimentându-mi
în trup amărăciuni aguride şi desfrunzirile li '.minelor în livezi cu frunct oprit.
56
Umblam pe hotarul dintre noi şi mama Cristina. Unchiul meu şi cumnatul lui tata,
Ioniţă Munteanu, murise de mult, numărând prea repede butucii copţi ai cudricului şi
tămâiosei, a zaibărului mustind nimicitor.
Hatul era concav şi sonor mai ales în amiază când privighetorile încetau din cântec,
aşezând în fluierele lor, sughiţate prelung, foşnetul frunzelor uscate, eliberate de rouă
albastră cenuşie a dimineţilor, suind apoi din satul cât un pumn, aşezat sub noi, acolo
unde numai biserica desena crucea pe frunţile oamenilor harnici, aşa cum se vedea din
caisul meu, sădit pentru mine de tata; uriaşul scăpat din lume să viseze la maginea ei.
La capătul viei, care trebuia să fie mereu sădită spre apus, spre râpa cu mure şi fragi,
ori peste ea, spre pădurea de stejar dincolo de Drumul Mare, aveam mereu bostană cu
pepeni.
Între ea şi vie adică între ea şi noi care o păzeam pe dinăuntru să crească, ascultându-i
sevele şi fotosintezele în palmele de copil a frunzelor, ori cântecul sferelor verzi negre şi
albastre, din ce în ce mai albastre, era veşnic o postată de dumade şi castraveţi, de ardei şi
vinete cu fasole şi măturică. Aceasta era grădina noastră de zarzavat şi nu odată, pânda
coacerii strugurilor se muta pe coacerea roşiilor cărnoase, pe ţuguirea castravetelui până
la zvârlirea florii lui din vârf, muşcând odată din turtă şi odată din leguma cu gust de
pământ. Număram pepenii mai mari cu litere scrjelite în coajă, aşteptându-le coacerea în
semnul sonor al lovirii sferelor verzi vărgate, cu deget arătător, cu o bătaie în uşi încuiate
ce ascund înăuntru însetate aşteptări de sărut şi mângâiere, până la sânge şi dincolo de
curgerea lui în fecundităţi lascive, eretice.
În primăvara de dinaintea toamnei pe care mi-o amintesc acum, călcând în pământul
reavăn de sub duhul zăpezilor înălţate pe ghiocei, pe minuscule pajişti de toporaşi,
măsurăm cu pasul distanţele între ţăruşi, acolo unde mustaţa coardei din toamna trecută,
pusă la încolţit în acelaşi pământ cu cenuşe de stea stinsă avea să fie îngropată în gropi, în
fântâni cu seve cosmice.
În primăvara aceea, puneam vie nouă pentru mine, moştenire de la cei care-mi trezise
prima dragoste de moşie, pofta de urmaş cu stare, dorul de pământ luat în palme.
- Andone, îi punem băiatului vie dar nu trebuie s-o declarăm la primărie, vorbeşte tu
cu notarul Oprea sau cu Neofit să n-o treacă în agricol.
57
- Da! da! mormăi tata ca un urs mereu în hibernare. Când era cu noi nu prea vorbea.
Dacă se apropia un vecin să-l întrebe ceva, aşa de "bună ziua", un "ce mai face", se uita
roată, căutându-şi căruţa şi boii din ochi, cât să aibă timp să-i răspundă cu o întrebare.
- Da unde-i Catrina mă? se răsti deodată la văru Manole, care apăruse lângă noi ca o
fantomă.
- Acasă, am venit eu cu Domnica la tăiat, îi răspunse, apăsând cu mândrie numele
nevesti-sii. Bătea un vânt rece. Mâinile erau mereu calde, ale noastre fiindcă săpam gropi,
ale lui Manole şi nevesti-sii fiindcă tăia viţa cu foarfece de fier vechi lucios cu guri
ascuţite până la tâmple.
Era îmbrăcat cu o flanea de lână groasă şi pantalon de stofă de la un costum mai
vechi, cu bocanci grei, mai grei decât stratrul de pământ reavăn purtat pe tălpi din butuc
în butuc, din via lui în via noastră.
- Pui vie? pui vie? admiră nea Manole, ori numai exclamă aşa, să-şi verse un necaz
ascuns, că asta ar fi vrut şi el să facă înainte de a fi frizer.
- Pentru Ionel, spuse mama neaşteptând răspunsul lui tata. Andone mai adă nişte
bălegar! Gropile le făceam eu, mândru că-i via mea şi transpirând în pârghia hârleţului,
unealtă şi cumpănă, sfredel şi lopată, învăţam să umblu bărbăteşte în coada lui plină de
sudoarea palmelor, concav şi totodată drept, parcă îngenunchind şi făcându-mi cruce pe
muşuroiul negru de pământ cu miros de frunze moarte şi de mormânt atins.
Tata s-a întors cu găleţile, cu mâinile smulse din coate în jos, mirosind şi el a bălegar
ca şi boii ca şi roţile carului de la cireş.

Puneam vie intre două "babe", ca via veche să nu moară de tot şi nici să nu se
trezească între lapoviţă şi zâmbet de soare trist, înfrigurat, mai înfrigurat ca noi, târându-
se în sud pe geana cerului cafeniu de sfârşit de martie şi început de april, aburind încă ori
lăcrimând din pleoape cu ţurţuri prinşi de ramul de nuc din faţa colibei prăbuşită pe el,
soarele şi-a oprit migraţia în nopţi de viscol bătând nebun din stea polară ori numai dintr-
un pol atins.
- Eu, mamă Vetă, am vrut să am via mea, da nu m-a lăsat mama. "Ce mă băiete nu-ţi
ajunge cât iţi rămâne de la mine?" mă ceartă uneori. Eu cred că via iţi aduce noroc şi iţi
dă viaţă, fără vie, mă simt
58
ca un om mort. Când vine tăiatu, toţi pe care îi bărberesc, nu vorbesc decât de
foarfece şi de zăpezi topite. Când vine săpatu trec pe la mine plini de miros de scânteie
din gura săpilor bătute. La cules, când să-i bărberesc, miroase toţi a tămâioasă şi lăuruscă,
a rugină de frunze de viţă şi a ciorchine zdrobit.
- Aşa-i Manole! aşa-i! fără să pui vie nu ştii ce-i viaţa. Uite noi an de an semănăm
grâu la Troian dar nu este ca via, este altceva, un alt fel de viaţă acolo cu secera în mâini
faţă de aici unde umblii cu rădăcina din groapă în groapă ori umblă butucul de vie prin
noi când încercăm să-l atingem cu sapa, cu foarfecă, cu mâinile.
Aşa mă înfioară via că după tăiat trebuie să dorm multe nopţi ca să-mi scutur sufletul
de strigătul ei de durere. Când trec prin ea, atunci înainte de cules, mă apucă o ameţeală
gata de leşin, sângele mi se suie tot în tâmple şi-s gata, gata să plâng.
Uite, azi, punând viţele în gropi, am avut o presimţire că vii pe deal spre noi şi asta
simţeam de când ai plecat de-acasă prin zori. Noi eram aici atunci.
- Mamă Vetă, matale eşti şi credincioasă, poate fiindcă mâine e sărbătoare şi te-ai
gândit la bătăile de clopot sau la cântecul din strană, sau la murmurul rugăciunilor
repetate de preot, de noi, acolo în biserică.
- Poate! poate! rămăsese mama pe gânduri, dar eu cred că-i o prevestire, când gropile
vorbesc e o prevestire rea.
- Hai femeie, lasă-l pe Manole să-şi vadă de treabă! Tata, cât vorbise mama, işi luase
gura lui de ulcică, dacă nu chiar gâtul de damigeana. Era mai îmbujorat şi mai mare, cu
găleţile de apă în mâini, în via ce avea să fie, gata să ude parcă toţi zarzării din jurul viei
vechi, ori chiar bocancii varului meu, înrădăcinaţi în lutul negru şi lucios al hatului dintre
el şi noi. Era o vorbă aruncată numai ca Manole să-şi vadă de treabă.
- De ce-i puneţi vie ăstuia mic? el o să plece din Tuluceşti, ăsta va fi comunist, se
încăpăţâna să rămână în vorbă vărul meu. Ce Pachiţa n-a plecat?
- Aşa am rânduit noi lucrurile mă Manole, se înăcri puţin mama, nevrând nici să-l
supere nici să intre în amănunte. Cu tact, frizeru de dincolo, care ştia că via veche este a
lui tanti Pachiţa, sora mea mai mare şi mai mică decât sora mea cea mai mare Victoria,
schimbă vorba.
59
- Unchiule, îţi dă la anu bostană la Prut? Aş fi vrut şi eu dar n-are i nu.' s-o păzească.
Mă, spuse tata, de când a murit tat-tu, tu Munteanu Manole, fiul lui Ioniţă şi al
Catrinei soru-mele, nu te gândeşti decât la avere. Casă ai, a ta şi cea bătrânească, că tat-tu
s-a dus, dumnezeu să-l ICI ie, frizer eşti, ce-ţi trebuie ţie bostană? Cât scot eu pe pepeni în
trei ani tu scoţi la bărberit într-o lună.
- Nu de asta unchiule, mi-i dor şi mie să stau aşa cu picioarele în Prut, dormind pe
mal cu un pepene la cap, m-am săturat de tiulei şi floace şi aşchii de păr omenesc, m-am
săturat.
Uite Ticu lui Victoria are meserie mai bună, schimbă iar subiectul fl« să vadă cum îi
merge lui vară-sa Victoria, fie exprimându-şi deja un regret, că altuia îi merge mai bine
decât lui.
- Măi Manole, fiecare cu ce i-a dat Dumnezeu, spuse mama. Uite noi, în afară de o
vacă şi doi boi nu mai putem ţine nimic. Cu Tozu asta n-aveam nici iarbă la vite. Cu
cotele astea nu ne rămâne din vândutul strugurilor nici cât să-l îmbrăcăm pe ăsta mic.
Vinul pe i uio-l tescuim din partea noastră, abia ne-ajunge la pomeni şi slavă domnului,
unchiul tău face pomeni cu găleata mai mult pentru cei care-s în viaţă decât pentru cei
care-s morţi, nu-i aşa Andone? Se uită în ochii lui, cam tulburi de la o vreme. Aşa, cu
părul roşu şi ochi albaştrii ca sineala, era tata un uriaş frumos şi înspăimântat de mama,
care avea ochi căprui şi părul ca pana corbului, sprîncene drepte şi groase de ţărancă şi
faţa ovală de dobrogeancă tătăroaicâ. Doar era o Basalâc din ţinutul Babadagului,
înverşunată la muncă i in credinţa în Dumnezeu, în creşterea copiilor cu multă dragoste,
in,II multă decât iubirea pentru tata atunci când îi făcuse.
Ruşii, ruşii-s de vină. încet, încet ne iau tot şi sufletele. Nu-i vezi cum ne păzesc la
capăt de vie din patul postului de pândă, stând pe rând cu binoclu la ochi? Chiar şi în
pădure stă aţintită spre noi mitralieră. Are acolo armată cât pentru încă două războaie
mondiale, se slobozi la gură frizeru, căutând cu ochii roată şi stând fix în umezeala
pământului de primăvară a anului 1952.
Ba au şi tancuri şi beciuri în care le ţin, îi confirmă tata. Nu mai avem voie să paştem
vitele acolo, l-au dat o bătaie lui Postolache de nu ia mai trebuit calu înapoi.
Cât grâu mai cară la Reni, vagoane întregi, spuse unchiul Manole, cunoscător al
şoaptelor celor veniţi la el în frizerie, ale
60
şoaptelor şoptite de nebărberiţi înaintea ameninţării briciului mâinii lui.
- Se spune că de-asta dăm cote, ca să plătim despăgubiri de război, îndrăzni mama să
lege în altă ideie cele auzite de Manole.
Deodată în acest moment al plângerii lor despre datorii către alţii, dinspre cărarea ce
leagă satul de vie, în spatele unui butuc mare se auzi:
- "Drastvuet, tavarişii"; vorbise un rus în uniformă liliachie, cu şapcă cu cozoroc şi
rubaşcă pe dinafară pantalonilor. Avea o figură de om în izmene, în uniforma asta
caraghioasă, de-ţi făcea mai mult milă decât frică. Aşa, neînarmat, era chiar om ca toţi
oameni.
Mama şi tata au privit înspăimântaţi spre butucul care vorbise ruseşte. Manole
desluşind pericolul vorbelor spuse de mama, îi ieşi în cale invitându-l:
- Da poftiţi! poftiţi!
- Noroc bun! vorbi sărmana figură de plumb verde liliachiu, de culoarea frunzei în
pârg, ori a fluturelui morţii aşezat pe ochi de mac.
- Vasăzică vorbeşte româneşte? i se adresă mama lui Manole privindu-l cu milă pe
soldat.
- "Vreau apă de la voi"! se fâstâci liliachiul, de parcă secase toate fântânile de pe
pământ.
- Bădiţă Andone! strigă Manole la tata, mai tare decât era distanţa dintre ei, adă nişte
apă.
- Întreabă-l dacă nu vrea vin Manole! nu apă, de apă am nevoie la butuci, conversă
tata cu nepotu-su de parcă se aflau în două tărâmuri diferite, noi într-al nostru unde
sădeam vie, ei într-al lor unde via era demult pe rod.
- Auzi! se adresă, ca un traducător de sunete de toţi ştiute, Manole rusului-român.
- Mulţămesc! pronunţă rar şi corect flăcăul cu un accent moldovean şi rusesc totodată,
cu un ni în loc de mî si cu ee în loc de e.
- Măi! da ăsta ştie bine româneşte! îl auzii pe tata minunându-se, în timp ce se
îndrepta spre cei doi, spre Manole şi rus, cu damigeana în dreapta şi cu o cană de lut în
stânga.
- Andone! strigă mama înspăimântată, la gândul că dacă tata o ia la ureche ziua se
sfârşeşte fără muncă şi soarele era abia la jugul
61
boilor înjugaţi, cam pe la cornu stâng al boului din hăisa. Andone adă şi coşniţa cu
mâncare!
Tata se răsuci ca la o comandă şi apucă cu dreapta coşniţa din căruţă, schimbând
damigeana în stânga, acolo unde atârna şi oala minusculă de lut cu miros de vin acrişor
de primăvară.
I le înmâna ceremonial mamei, nerenunţând la damigeana şi cană, la ideea lui de a
bea o duşcă cu rusu.
Ştia că le place să bea tărie, de la ţuică fiartă de două ori până la oţetul din beciuri şi
poduri, aşa cu arma în mână şi cu o poftă nebună i le femei, fete, babe, poftă de orice
le-ar fi încălzit trupurile înşiruite de Stalin spre Berlin. "Gde-Berlin" îşi aducea aminte,
"după colţ tată", le spunea întinzând mâna spre prima casă cu gard la şosea.
Pe Victoria şi Pachiţa pe cele două surori ale mele le ascunsese ui tranşeia din fundul
grădinii, acoperită cu o şiră de paie şi cu o pereche de boi flămânzi la gura de intrare sub
pământ.
Rus-românul clipi din ochi şi-şi supse buzele după cana de vin băută, aşteptându-se
parcă la ceva mai tare ca vinul, dar acceptând totodată miracolul miresmei lui, aşa cum
era, sângele lui Dumnezeu. Mama terminase de întins pe rogojină ştergaru - faţă de masă
şi de tăiat slănina cu turtă ruptă în jur şi cu o farfurie de carne de porc topit la borcan, în
mijloc. Mirosul de grăsime şi de carne friptă şi de slănină împământenea văzduhul stând
pe vie într-o rână şi pe noi cu un genunchi, umanizându-se.
Soldatul cu ochi de om flămând, după ce a aşteptat să fie invitat să şadă cu noi, să se
fi aşezat mai întâi tata şi cu mine şi cu Manole, a luat din slănina tăiată brutal cu un cuţit
ştirb şi fără să-şi facă cruce a dus-o la gură.
Noi ne-am făcut cruci mari fie din credinţă, fiindcă aşa moştenisem începutul mesei
de când eram pe pământ, de la alţii de dinaintea noastră, fie uimiţi de nelegiuirea rusului.
S-a oprit, ne-a privit atent, a privit roată. Fără evlavie imitându-ne, şi-a aşezat cu grijă
de copil degetele mai întâi pe frunte, apoi pe umărul drept şi uitând de umărul stâng
direct în a doua bucată de slănină.
Tata şi mama, chiar şi Manole, au amuţit nemaivăzând un rus să-şi facă cruce, şi
pentru a nu-şi trăda vorbele muţeniei lor se uitau în pământ, conversând fiecare, cu el
însuşi.
62
Era o masă a tăcerii, mare, mai mare decât pacea de la Paris ori cea de sfârşit a
războaielor de orice fel, noi semnând cu pâine şi slănină convenţia stomacului sătul şi a
însetării omeneşti, cu martori mugurii gata să plesnească în jur şi pământul mustind de
vlagă sub noi.
- Cto tî zdelaet?..., ce faci? se auzi peste noi o voce aspră de data aceasta de rus
adevărat, acoperându-ne cu ochi mari însângeraţi, ochi de bou ucis cu cuţitul între coarne.
- Tî sovietsckii celavec! tî znaite? sovietskii celovek!
Moldoveanu nostru, oaspetele nostru rus, convertit la cruce şi slănină şi vin, cel care
îngenuchiase cu noi la capătul de vie sfârşită şi începută totodată, se ridică brusc, în
poziţia de drepţi, uitându-şi şapca pe jos.
Manole îi înmâna şapca, întinzând mâna spre el, de parcă voia să-l ajute să-şi înfrângă
spaima, uitând de a noastră.
- Paşii na post! îi ordonă înarmatul până în dinţi. Rus-românul luă şapca, se răsuci şi
se făcu nevăzut după butucul din capătul cărării venind la noi din est, din postul de pândă
de la capătul viei ce privea satul de sus, de lângă zarzărul plin de muguri gata să
plesnească; zarzărul înălţării mele peste lume, dincolo de timp terestru.
- Ce-a spus? îl întrebă tata pe Manole.
- Că-i cetăţean sovietic, îi tradusese tam-nesam Manole lui tata.
- Adică ce?
- Adică unu care n-are voie să mănânce, să bea, să-şi facă cruce la masă.
- Asta o fi înţelegând ei să fie comunismul? se minună tata.
- Ăştia-s antihrişti, ăştia-s antihrişti Manole! spuse mama, ca să ne dovedescă
prezenţa ei de femeie neputincioasă în faţa atâtora câte văzuse în ultimile clipe ale
dimineţii ce avea să sfârşească curând.
Din postul de pândă, de sus în jos, simţeam privirea soldatului pedepsit să stea acolo
o zi întregă, privind prin binoclu la noi, ori la casa lui de peste lac.
Aşa începuse prânzul în dimineaţa aceea cu ruşi travestiţi în butucii viţei de vie, încet
ofilindu-se de tristeţi internaţionale, sovietice.
63
Eu terminasem ultima groapă de săpat. Mama înfipse mustăciorii m bălegar, la fund.
Tata călca pe pământul zvârlit de mine peste ei. Era o tăcere de înmormântare în jur.
Numai boii ne priveau cu ochi mari şi buni, ocrotindu-ne de diavol.

Lecţia : Finitul şi infinitul si degetele mâinii numărând

Un murmur cerebral era clasa atunci când profesorul intona titlul lecţiei, apăsând pe
clapele pianului vorbirii sale matematice cu expresii simphonice, lirice, cu naraţiuni
cursive. Privea mai întâi într-un punct din spaţiul paralelipipedului cu umbre şi suflete
respirând, într-un punct fantă de idei, comunicare între lumi.
- Ce este infinitul şi finitul? Se întreba privind acolo fix, aşteptând mai întâi un
răspuns de acolo de unde venise sau avea să plece, neştiind sigur cum nu ştia sigur nici
răspunsul la întrebare, dar îl regiza meticulos pentru ca actorii tineri din teatrul existentei
sale spirituale să se mişte, să-şi intre în rolul raţiunilor supreme, în conversaţii cu replici
unice, imuabile, infailibile, mesageri, alături de el, ai adevărului incontestabil,
demonstrat.
- Îl ştia omul primitiv? folosi el metoda întrebărilor ajutătoare ca o deznădejde şi
totodată ca pe o retrospectivă a analizei unei noţiuni.
- Da! veni un răspuns fără mână ridicată şi formalităţi de conversaţie subjugată
autorităţii cuiva.
- Omul primitiv domnule profesor ştia infinitul de la ..., de când a inceput să crescă
vite. Să fi fost acum vreo 10.000 de ani înaintea erei noastre sau chiar mai mult... Când
pleca să le pască lua o mână de pietre şi le punea într-o groapă; pentru fiecare animal
privit câte una. Când se întorcea, dezgropa pietrele, şi privind la o piatră pe care o aşeza
deoparte, dădea cu privirea deoparte şi un animal din turmă. Dacă rămânea o piatră în
groapă, omul primitiv ştia că-i lipseşte din turmă un animal.
- Iar dacă îi mai trebuiau pietre, furase una din altă turmă, glumi Ochi Verzi colegul
lui Faţă Ovală, cel care filozofa corespondenţa biunivocă ştiută şi de un şcolar mic.
- Exemplul lui Faţă Ovală, sări Ochi Albaştri, e ştiut din clasa întâia domnule
profesor, toate învăţătoarele din şcoala mea generală, din cartierul de la Tunel, îl ştiau şi
ni-l povesteau când ne învăţau cardinalul unei mulţimi.
64
- Da! da! confirmă şi Ochi Albi, o face pe deşteptu', o face pe deştepţii', repetând
numai pentru ea acest cuvânt „deşteptu" care neauzit însemna Ochi Verzi - prostu'. Avea
ea un ghimpe pentru acest Ochi Verzi - deşteptu' care-i fura cele mai bune răspunsuri cu o
clipă înainte de a le fi rostit, ori de câte ori profesorul punea întrebări mai fistichii.
- Bine! bine! îi potoli profesorul pe revoltaţii clasei, accept că Ochi Verzi a căzut în
vorbe mai mari decât sunt, exemplul lui este însă o amintire bună a învăţătoarei. Dar ce
voia învăţătoarea dincolo de această "privire răsfrântă" pe două mulţimi ?
- Făcea o funcţie domnule profesor! sări Ochi Căprui odată cu Ochi Negrii, partenera
ei de maraton împotriva îngrăşării, făcut în dimineţi de sâmbătă pe stadionul din râpile
oraşului, înainte de răsăritul soarelui. "Lumina, când alergi, se depune în carne", auzise
ele de la prietene şi mame, "dar mai ales când stai", credeau taţii, aşa că, fugind de ochii
lumii, şi-au zidit prietenia, alergând departe de lumea însăşi, până ce suflarea dată Ie-a
chemat înapoi, până ce gleznele erau trudite ca de rugăciune şi cu echilibru incert.
- Domnule profesor, dacă primitivul avea tot atâtea pietre câte vite avea, funcţia se
numeşte biunivocă! sării aşa, fără motiv, Faţă de Piatră, punând paie pe foc sub un ceaun
cu văzduh fiert.
- Ia mai taci măi! sări contrariată şi Ochi Albi, cine făcea funcţia? cine?
- Păi! privirea primitivului!, bâigui Faţă de Piatră apărându-se de Ochi Albi.
- Ha! ha! sării între ei Gheorghe Iepure, auziţi? privirea e o funcţie? poate dinţii
vitelor făceau funcţie cu iarba ronţăită, poate iarba hrănindu-le pe ele.
- Staţi! staţi! funcţia era chiar numărătoarea lor, procedeul de numărare, îi linişti
profesorul. Procesul avea la bază privirea şi mâna, era chiar omul angajat să străbată
lumea de la inconştientul existenţei ei la conştiinţa necesară vieţii pe pământ.
- Deci şi omul este o funcţie? şi încă ce funcţie-procedeu? se minună Ochiul Verde
- Da!, numai că această funcţie e una specială nu poate fi categorisită de nimeni, ea
conţine nenumărate procedee, unele mai necunoscute ca altele, de legare a infinitului
inconştient de finitul conştient, al sinelui total de eul singular. Dar ne abatem de la ce
65
este finitul şi infinitul. Se opri, se răsuci spre tablă, făcând un efort de amintire a
judecăţiilor rătăcite în conversaţii ajutătoare, de amintire , i enunţării lor exacte, bine
ştiute în lunga-i şi obositoarea lui trecere prin lucruri, prin balanţele dezechilibrate a
cântăririi formelor spaţiale, prin ceasornicele-clepsidre ale vegetării lor în timp.
Se trezi enunţând cu voce abisală, dintr-o fântână abisală, definiţia: ,, O mulţime în
corespondenţă biunivocă cu o parte a numerelor naturale se numeşte finită. O mulţime în
corespondenţă bijectivă cu toată mulţimea numerelor naturale se numeşte infinită."
- Dar, domnule profesor, această definiţie are gen proxim mulţimea despre care nu
ştim nimic, spuse Fiinţă Incertă, mulţimea nu se poate defini. Dumneavoastră, altă dată,
ne-aţi spus că este o noţiune primară şi că noţiunile primare doar se descriu; mulţimile
sunt grămezi de obiecte ale lumii reale de aceeaşi natură ori cu aceeaşi proprietate, aşa
ne-aţi spus. Mulţimea ca mulţimea dar genul proxim era în realitate mulţimea numerelor
naturale şi din nou nu l-aţi definit.
- Da, aveţi dreptate, confirmă profesorul enervat. Apoi revenindu-şi spuse, dar într-o
definiţie presupui cunoscute şi genul şi diferenţa specifică. Uitarea va adus în situaţia de a
nu accepta un nou pas în cunoaştere. Uitarea eului nostru este o altfel de moarte, o moarte
clinică generatoare de inconştiinţă, de spirite transcendentale conştiente; protuberante
instinctive ale spiritului comun universal.
Nu v-am vorbit de construcţia axiomatică a lui Peano? de recurenţa lui inductivă?":
Dacă 1 este natural atunci şi 1 + 1 este natural, atunci şi 2 + 1 este natural şi în final,
presupunând că a este natural atunci şi a + 1 este natural."
- Nu domnule profesor, poate aţi avut de gând să ne spuneţi, poate aţi uitat să ne
spuneţi, se ridică din bancă, Faţă Mirată, negru de supărare, convins de cele afirmate, ca
un suflet subpământean agăţându-se de lună în timp de eclipsă totală, într-o noapte fără
sfârşit. Nu ne-aţi spus decât asta: "numărul natural este cel de atunci de când numărăm pe
degete", aşa ne-aţi spus.
- S-ar putea să fi fost mai nervos, neatent la vorbe, în lecţia de atunci. S-ar putea să fi
acceptat aceasta ca pe o descriere, ca la noţiunile primare, să fi acceptat ca naturalul să fie
primarul inconştient.
66
- Eu cred, spuse Faţă Ovală, calm şi detaşat de alţii, ca pentru sine, că infinitul este ce
nu ştim şi finitul este ceea ce încercăm să ştim din cât nu ştim. .
- „Din cât nu ştiu"! îl apostrofă Neprevăzuta devenind mută vorbind. Vasăzică din
infinit ne este repartizat fiecăruia cât să nu ştim, ciudat, ciudată logică ai.
- Nu putem şti cât nu ştim! domnule profesor
- E aberant ce susţine Faţă Ovală, se trezi şi Ochi Albaştrii din meditaţiile ei adânci.
- Cel mult putea să spună că finitul este o parte din infinit, aşa s-ar explica multe.
Sistemul planetar este o parte din galaxia Căii lactee, Calea lactee este o parte din
univers, spuse dintr-o suflare Ochi Verzi mereu imprevizibil, acolo în fundul clasei,
vorbind fără să ridice mâna, într-o respiraţie de conversaţie şi între două judecăţi
disjuncte.
- Ei, dragii mei, finitul şi infinitul are o cosmologie proprie zidită prin cardinalitate şi
operaţiile ei. Dar să-mi termin expunerea, vă rog, vă rog, daţi-mi răgaz să-mi termin
expunerea acestor noţiuni importante pentru cunoaşterea de tip matematic, expunerea
acestei noi tipologii de cunoaştere.
- Tipologii? repetă în şoaptă cineva din clasă ca o umbră vorbind.
- Fiindcă aţi uitat ce este o bijecţie, repetaţi ce este injecţia şi surjecţia, funcţiile şi
comportamentul lor faţă de valorile în puncte distincte din domeniu, precum şi a
comportamentului imaginilor lor faţă de codomeniu, mustră profesorul clasa.
Copiii clipiră des din ochi ruşinaţi. Uitase, căzuse din nou în hipotalamusul existenţei
lor primare şi recunoşteau, fiecare în eul lui conştient, descendenţa spiritului dincolo de
terestru.
Continuă pe neîncrederea lor în cuvânt repetat, cu mai multă ordine în cuvântul
incipient. "Ce-i dezordinea asta, la ce vă ajută să vă incolţiţi succesiv? când ideile vă
muşcă din credinţa în absolut, din neatingere, din nemăsură. Duhuri neîmpăcate cu stări
ascendente, ce nu vreţi să vă ofer parola trecerii prin ceruri, prin plasme de lumini astrale,
dispersate anume să vă îmbolnăvească de culoare şi carnal"! Aceste gânduri-cuvânt,
aceste împreună- cugetări le adresă clasei, comunicând parcă mai mult decât zvârlind
silogisme
67
sonore, definiţii logice, judecăţi licitate prin înălţimi de cuvinte rostogolite în primul
cuvânt, cuvântul neauzit.
Clasa era împietrită. Era un templu clasa, un templu în care se piogătea sacrificiul
primului născut, finitul în infinitul sacru al percepţiei, al iraţionalului.
- Cosmologia infinitului conţinând finitul are înălţimi numite limite. Pe bolta ei,
numai la limită se operează algebric, după alte algebre, raţional după alte raţiuni, cu
cardinale, cu însemnele mulţimilor finite şi infinite. întrucât mulţimile au ca efigie un
număr, cele cu aceiaşi efigie, cu acelaşi cardinal, se numesc echipotente. Cardinalul
exprimă numărul obiectelor din grămezile mulţimilor, el este o ideie despre finitul tăiat în
bucăţi.
În cazul mulţimilor infinite echipotente cu mulţimea numerelor naturale, numărul
cardinal efigie, ideie, se numeşte alef zero. El se mai numeşte cardinal transfinit. Astfel
de mulţimi nu mai pot fi atinse ori strânse în grămezi, ele au multe forme şi se
autodizolvă.
- Domnule profesor, o mulţime infinită poate fi numărată? obiectele ei pot fi
numărate?, întrebă aceiaşi Ochi Albaştrii, neobosită în urmărirea expunerii profesorului.
- Da şi nu. Unele mulţimi infinite pot fi numărate, altele nu. Numărarea este imaginea
corespondenţei ei cu naturalul, cu mulţimea numerelor naturale vreau să spun, şi atunci
când există o imagine a bijecţiei ce-i defineşte echipotenţa cu naturalele, ea se numeşte
numerabilă.
Nu orice infinit este numerabil. Bunăoară numerele raţionale sunt numerabile astfel:
fracţia zero s-a consemnat pentru numărul 1, fracţia 1/1 s-a consemnat pentru 2, pentru
numărul natural 3 s-au pus într-o casetă fracţiile 1/2, 2/1, pentru numărul 4 s-au dat
deoparte fracţiile 1/3, 2/2, 3/1 pentru numărul 5 s-au scos din mulţimea infinită a
raţionalelor finitul mulţimi fracţiilor 4/1, 3/2, 2/3, I/4, şi desenă la tablă măturarea
diagonală a tabloului raţionalelor pozitive: şi tot aşa pentru numărul natural n toate
fracţiile care au .urna dintre numărător şi numitor egală cu n.
Evident, ele sunt inverse două câte două, altfel spus, toate, din aceeaşi grupă atribuită
unui număr natural, ne dau prin înmulţire numărul unu. Evident, mulţimea raţionalelor
este o mulţime alef zero ca şi naturalele.
68
Există mulţimi infinite nenumerabile. De exemplu toate numerele reale pozitive
subunitare este o mulţime infinită dar nenumerabilă. Cardinalul acestor mulţimi
nenumerabile se notează cu a treia literă gotică, cu ce-ul gotic.
- Domnule profesor ce este limita? de ce spuneaţi că ea ne arată marginile infinitului
şi operaţiile din cardinalitatea lui ?
- Aşa-i, dragii mei, dar sunteţi prea mici, prea mici pentru a intui limita. E nevoie de
vecinătate, care e şi ea un altfel de infinit, apoi de studierea punctului de acumulare, care
are în jurul lui în orice vecinătate ce-l conţine, încă un punct diferit de el...
- De ce ne trebuie limita?, întrebă din senin Faţă Mirată, neridicându-se din bancă.
- Fiindcă numai astfel, la limită, îţi pot arăta că finitul şi infinitul se poate împărţi la
zero, că suma infiniţilor este un infinit, şi că infiniţii nu se scad sau dacă se scad, au mai
multe rezultate, pot fi tot un infinit sau zero sau infinitul negativ. Lumea există numai la
limită, numai acolo ea are înfăţişarea reală cea mai fină, în puncte de acumulare, în
margini superioare sau inferioare. Principiile de stăpânire ale infinitului de orice fel este
limita, obţinută din convergenţă, prin monotonia şi mărginirea tuturor şirurilor reale, a
tuturor înşiruirilor reale ale obiectelor lumii.
- Ce este "şirul obiectelor sale" domnule profesor?, îl opri de data asta cealaltă Ochi
Albi a clasei, timidă şi speriată numai la gândul că poate vorbi.
- Tot imaginea naturalului, în infinitul mulţimii, un fel de infinit mai mic, de tip alef
zero, nu de tip transfinit, sau de puterea continuului cum este de exemplu infinitul
spiritului, infinitul realului, imaginarului, infinitul sinelui universal sau a sinelui omenesc.
Termenii şirului se definesc pe numerele unu, doi, trei, ca primul de acolo, al doilea
de dincolo, al treilea de aici, ca un fel de tu, el, altul, superpronume ale lucrului fără
nume, apropiate de conştient, aşezate în vectori şi curbe pe scoarţa sferei cereşti a
mulţimii infinite mamă, transfinită, aproape de puterea continuului, cum spuneam înainte.
- Nu-nţeleg, îi şopti Ochi Căprui colegei sale de bancă Ochi Plânşi. Aceasta, mereu
ascultătoare, accepta strădania profesorului de a-şi face loc în mintea ei, cu vorbe rotund
şlefuite, hipnotic, prin
69
vocea lui egală, fără interjecţii şi semne de întrebare fără atributive brutale.
- O! marginea!, marginea superioară a infiniţilor, cere să existe mai mulţi majoranţi,
şi cel mai mic dintre ei este ea.
Ea nu există decât axiomatic pentru mulţimi nevide. Nimeni dintre oameni n-a putut
să demonstreze că mulţimile vide au un cel mai mic majorant.
Da, mulţimile vide, nimicul, sunt o mare, o şi mai mare putere, puterea
discontinuului, opusă infiniţilor mari, cu efervescenţe de şiruri convergente şi existenţe
de limite unice, cu semne cardinale numerice ori transfinite operând structuri de grup, de
inel şi de corp. Adâncul lor exterior, înalt, cu puncte de acumulare limită, cu şiruri
convergente sunt echilibrul conştiinţei pe lume, în vecinătăţile-topologie a lumii reale, în
partea nevăzută a fiinţei, prin transfiinţă, în om.
Se opri privind afară în braţele arţarului, prin geamul deschis, mulţimea infinită de
frunze monedă şi păsări priveghind facerea inelelor vârstei în trunchi.
- Unu, spuse profesorul ridicând mâinile la ochi şi îndoind degetul mic al palmei
stângi până în linia norocului din podul palmei.
- Unu, spuse şi clasa, fiecare copil imitându-l, ţinând bucuros palmele aproape de
piept şi suflare, privindu-l, fix, hipnotizată.
- Doi, continuă numărătoarea, îndoind inelarul pe linia vieţii, clasa repetând după el.
Din senin diriginta clasei Măria Sfânta, cu ochi mari de mamă îngrijorată apăru în
uşă. Fereastra s-a închis cu suspin lăsând copacul afară, nedesprins de privirea
profesorului.
- Ce faceţi? spuse Măria, s-a sunat de mult.
- Da, mulţimea infinită a păsărilor este numerabilă îi răspunse clasa încă în transă.
- Numerabilă ? se răsti Măria, şi le "număraţi" din pom?
- Nu! spuse Ochi Verzi, nu! le numărăm în univers în mulţimea lor infinită.
- Aţi înebunit! i-aţi înebunit domnule profesor! Lăsaţi-i să meargă afară, fiindcă au
limbi străine pe grupe. Unii învaţă rusa, alţii engleza şi franceza, în altă clasă.
- Şi aici ce se învaţă? rămase descurajat profesorul în mijlocul clasei goale?
70
- Aici vor veni alţii, să înveţe istorie.
- Istoria cui, stimată doamnă ?
- Nu ştiu, se pare că istoria gândirii umane de dinaintea asirobabilonienilor, dinaintea
săptămânii a doua siderală din marele An, mult, cu mult înaintea răstignirii şi învierii pe
cruce a OMULUI şi DUMNEZEULUI IISUS, cam din prima clipă, din primul răsărit de
lună a zilei întâi de după creaţia lumii.

La vie II

Mă făcusem mare prin 1953 . în vara şi în toamna ce urmau aveam să păzesc via, a
mea în primul ei an de lăstărire, a tatălui meu sătulă ca şi el de rod şi rodire.
Drumul cel mai scurt, ca să ajungi pe dealul Iepurilor, îl faci, mergând fie prin
Tărtăcuţa, fie prin râpa lui Bulearcă. Dimineaţa preferam râpa care se întindea prin tălpile
altor vii, sugându-le din toracele vegetal ploaia, ele, aşezate ca pe nişte grătare,
suspendate faţă de buzele şi artera-i şerpuită, ca un pârâu curgând din cer, cu izvor într-o
stea stinsă de demult.
Era tare frumos să mergi pe fundul nisipos al râpei. Râpa asta era istoria tectonică a
satului. Venea de acolo din apus, sărea şoseaua pe sub un pod de piatră şi mai găunoasă,
înspăimântător de adâncă, ţinea, în coastele ei stângi, livada cu vişinii a şcolii şi chiar
şcoala cu drumul la primărie, şi la gară, iar în mâna ei dreaptă un alt drum ramificat în
uliţe şi ulcioare paralele, perpendiculare, nesfârşite.
Mereu curgea de nu se ştie unde, câte un segment de pârâiaş oprit în bălti galbene de
lut fără fund, în râpa asta liniştită la apus şi tumultoasa la răsărit.
Pe mulţi dintre cei care veneau la şcoală i-a făcut fără carte, ispititoarea, nemiloasa
râpă, cu prăvălişuri ce ademeneau căderea în adânc şi vitejia de a te prăvăli cu fundul de
pământ la vale, mai la vale, uitând de oase rupte şi zdrelituri de carne, de sângele
amestecat cu ţărână şi frunze moarte.
Tata a fost unul dintre ei şi nu a regretat vreodată. Râpa era destinul lui în carte, o altă
carte, o porţie de râs, un joc cu verticale geologice şi funii magnetice de lumină.
71
Urcam prin râpa din apus, prin cântec de privighetori, stând de vorbă cu mine, cu
cineva permanent din mine, apoi cu nefiinţa pârâului aşezând pietre de var în nisip şi cu
liniştea nopţii pietrificată în maluri.
Îmi era frică şi mă ţineam de un băţ apărător de câini şi ferească Dumnezeu de şarpe,
aşa cum mama mă învăţa mereu. Eram mândru să înfrunt duhurile cu ochi de lup şi de
pisică şi de cucuvaie prinse de zorii zilei în mărăcinişul crăpăturilor ei paralele, opuse,
adverse.
Aveam o felie de soare pe umăr, cât două raze, ce îmi biciuia la fiecare pas pleoapa
stângă, urmându-mă ca pe un mânz de curând Înhămat la căruţă, stându-mi acolo, sus, pe
ceafă, pe malul stâng, şi îndemnându-mă cu strigăt cuantic înainte, înainte.
Îmi aduceam aminte, atunci când străbăteam râpa prin axul ei inferior cu simţiri
cardinale, de tăbliţa mea de gresie, atârnă de gât c-o sfoară, cum doamna Olimpia m-a
trimis să-i caut pietre de var sub streaşină podului, la începutul ei înalt, dincoace de şosea,
cât ţine cimitirul, până în poarta viei lui Bulearcă. Acolo era delta superioară a pârâului
de sub vii, nisipos şi curat ca rădăcina înmiresmată a zarzărilor şi merilor sălbatici, a
salcâmilor uriaşi ce-i oprise revărsarea şi adâncirea peste om.
Luam piatra, o încercam pe tăbliţă şi dacă nu zgârâia ştiam că o să-i placă doamnei
învăţătoare, apoi o aşezam cu grijă în fundul buzunarului de la pantalon, mângâind-o mai
întâi în pumnul mâini drepte.
Aşa adunam pietre şi ora doamnei Andreescu, care mă iubea ca pe fiul ei, era plină de
linii albe pe tablă, de litere şi cifre frumoase la fel plecate, conversând fără voie între ele
şi cu noi. Cuvintele aveau nevoie de mai multe pietre şi pentru a le învăţa, am mers după
culesul lor şi în alte râpi, mai adânci, mai pline de seve de lumină în aceeaşi unitate de
timp.
Casa de lut, din stânga lui Bulearcă, ce nume, de unde o fi venit ăsta pe lume, cu via
lui nobilă şi cea a lui Neofit, din dreapta spre nord, împinsă în oiştea ursei mici, lăsau în
urmă cimitirul, strâmbătura din stânga gurii râpii, în urma viselor mele de copil, în urma
gîndurilor mele de dincolo de vis.
Aşa deodată, fără să pricep Spaţiu prin care am trecut, ajungeam la o ultimă ruptură de
pământ, cât un prag de prispă şi dădeam în vadul Tărtăcuţei, acolo unde alte vii pătrate,
rombice,
72
trapezoidale se înălţau din cumpăna inversă a apei spre cer, diedric, poliedric trecând
prin oameni cu sapa în mâini, statui negre de piatră, presărate pe lângă nuci pitici şi prin
furcile viţei de vie suind cu cântec din pământ, trecând prin mine, eu luând-o pe drum
spre deal, la via mea, la via lui tata, unică în această reuniune de suprafeţe cu verde şi
albastru, cu linişti fluturând în aer.
Fără a simţi durerea paşilor desculţi în cioate, în spinii copţi şi în rădăcini de iarbă
smulse de ploaie şi vânt din drumul păscut de vite în sus şi-n jos până la sânge, cu troscot
şi ciulini între şinele roţilor ce l-au săpat, ajungeam în colibă. întins cât un elev de-a doua
pe rogojină, muream încet, într-un văzduh ameţitor de miros de cudric şi nohan, ici, colo,
oprit în puncte acustice de ronţăit de şoarece şi foşnet de om care vine prin lanul de
porumb; vântul, vântul biet nebun, înspăimântându-mi închipuirea.
Mă făcusem mic, trecând pe sub patului postului de pândă, pe lângă acoperişul de
pământ a casei lor cu două trei odăi săpate în pământ, din care nu se vedea decât jumătate
de ochi la pândă, ochi de cârtiţă ieşită din greşală afară.
Militarul de sus cu binoclul la ochi vorbea ruseşte, tare, ca să-l audă parcă cineva. De
jos i se răspundea, din pământ, cu ticăituri de furculiţă bătută în altă furculiţă sau într-un
ceaun când cu gura în sus, când cu fundul în jos.
Trecea peste noi, peste mine şi ei, un avion lucios ca o barză puturoasă şi bătrână,
sâpând în văzduh cu mare greutate un tunel unde să-şi pună ouăle.
"Samaliot nomer... se deplasează în direcţia..." urla cel din cuşca suspendată pe patru
stâlpi în aer. înţelegeam eu că ar fi fost vorba de avion, dar nu ştiam ce bâiguie în limba
lui care îmi rupea timpanul şi de ce îl urmăreşte cu gura căscată, cu binoclul la ochi, dacă
era tot a lor, fiindcă aşa cu ochiul liber se vedea bine steaua roşie rusească de pe burta lui
şi pe aripi, parcă şi în aer, înaintea şi înapoia lui, chiar şi pe noi, ca o pulbere otrăvitoare
de vopsea urât mirositoare.
După ce-şi terminase logosul slujbei sale ostăşeşti, când avionul se făcuse un punct
codat, numai acolo în nord peste Negoiasca, ori mai aproape, la stânga peste Târnâşoaia,
militarul din vârful celor patru ţăruşi uriaşi îşi schimbă vocea, fredonând Katiuşa ori
Sulico un cântec de război şi dor omenesc, aşa de amestecat în sentimente vocale că nu
înţelegeam nimic.
73
La noi cântecul e clar. Durerea e durere, şi seamănă la cântat cu tăcerea gemând.
Bucuria e bucurie, şi seamănă la cântat cu sunetul tobei ori cu tânguitul apăsat al
taragotului. Niciodată nu râdem şi plângem în acelaşi timp, ci, pe rănd, îndepărtându-ne
unii de alţii, in cotloane de ascultare şi de suflet, pe cărări de aduceri aminte şi pe început
de amintire.
Ieşind în patru labe din vizuina lor ciudată, un altul îi semnală prezenţa mea, cu semn
de mâna întinsă în aer şi cu un sunet-cuvânt hârşcâit; rebiata, rebiata.
Era o distanţă mică între ei şi mine cât bate praştia după vrăbii, ori cât zvârlitura unui
bulgăre după şobolani. Mă învăţase mama să nu vorbesc cu nimeni pe câmp ori la vie şi
să-mi văd de drum că aşa-i stă bine călătorului cu drumul, pusnicului cu rugâcinea şi
omului cu gândurile sale vorbind.
Cuvântul hârşcâit ce-mi ajunse la urechi mă înroşi tot, mă iuţi în pas şi abia în faţa
colibei l-am scuturat din mine, de pe mine, neputând să mă pătrundă, doar mă murdărise
aşa cum înconjurul viei era murdărit de prezenţa lor.
Aveam sentimentul că ei ar fi trebuit să stea acasă la ei, nu în capătul meu de vie,
unde zarzărul era un paroh ridicat în picioare, să mă ţină mai sus pe umeri ca să-mi tai o
felie de cer, tot aşa de sfânt ca depărtarea de dincolo de mine, cu chemări şi taine ce
trebuiau sfinţite privind. Creşteam cu acest sentiment odată cu tabla înmulţirii şi rostirea
cetitului şi scrisului în vocale şi consoane cu silabe de cerneală şi cu miros de tămâie.
După ce mi-am tras trupul rătăcitor acolo pe pământul neted al colibei uitând de
întâlnirea cu ruşii, m-am rotit în tinda sufletului după înfăţişarea alor mei, conversând cu
nenea Radu, cu tanti Victoria şi cu nepoata mea Săndica, prin care devenisem străbunic,
cu tata care nu ştiu pe unde umbla în carul cu boi, şi mai la urmă cu mama, întodeauna cu
mama.
De sora mea Pachiţa nu ştiam prea bine pe unde era plecată, undeva, după ceva carte
pe la Galaţi. Era croitoreasă, scăpase de sapă şi de păzit la vie, de mers prin râpi cu
şopârle şi păianjeni cu duh rău şi copaci frânţi mai jos de rădăcini, acolo pe unde numai
copii trec să-şi facă loc în câmp, invers decât apa şi frunza căzând.
Aşa m-am aşezat în cotlonul clipei şi a colibei mele, în mijlocul viei mustind în sus
prin văzduhul neclintit.
74
Departe afară, viespile din scorbura unui cireş bătrin, intonau un concert la vioară şi
simfonii de suspin în mi minor. Aşa-mi aşezasem în carcasa trupului osândit de drumul
din sat până aici, în latitudinea eului meu pământean, mai mult de jumătate din unghiul
drept al firului cu plumb şi axa lumii care trecea puţin mai sus de lanul cu porumb, cu
foşniri de nebun slobod în aer uscat, mai sus de Casiopeea stinsă în meridianul colibei
mele.
Celui de afară îi era frică, celui dinăuntru îi era dor de fugă în neant, aşa s-au înfrăţit
pe numele meu cei doi măsurînd imagini şi oscilaţii cu oglinzi sfărâmate în bucăţi cât mai
mici, cu chipuri microscopice diforme ori cu o parte infimă a unui trup universal.
Apa era la mare preţ acolo sus în cer, şi turta de grâu de la Troian îmi îmblânzea setea
şi foamea de dinafară mea, pentru a fi înăuntru, încă un pas, în timpul măsurat cu umbră
de băţ înfipt în ţărână, cu cerc împărţit în patru, în timpul măsurat deci în afară, muşcând
cu dinţii odată din cocătură şi altă dată din zeama însângerată a pepenelui cules de aseară,
în paie, la capul meu.
Deodată, în liniştea foşnitoare ce-mi apasă suflarea în amiaza din vie, am auzit
strigătul mamei; un ecou rugăciune, "Ioane ai grijă, Ioane ieşi afară", de parcă cineva ar fi
fost gata cu o palmă să-mi zdrobească via şi coliba, eu nefiind decât o muscă pe pământ,
el, acel cineva, un uriaş nevâzător ce umbla în ţărâna lumilor inferioare după ierbi de leac
ucigându-mă din nebăgare de seamă.
Un tunet indepărtat mugii prelung în dreptunghiul din apus a prismei dreptunghiulare
culcate, în care mă aflam, sporindu-mi îngrijorarea generată de strigătul mamei numai de
mine auzit.
M-am târât afară, cu grijă, până la marginea deschisă a colibei, ferindu-mi ochii de
ghilotina soarelui din nuc, şi urechile de sonorităţi interferate surd.
Nu se vedea uriaşul pe care-l bănuiam că pândeşte, nici palma lui să mă zdrobească,
nici suferinţa lui de orb căutându-şi vindecarea în ierbile fruct a câmpiei lumii noastre.
M-am tras înapoi, înăuntru, gata să dorm. Am adormit în curând uitând de analize
senzoriale şi sinteze cerebrale, de numărătoarea inversă a trecerii în vis.
"- Za şto, za şto striga soldatul care vorbise ruseşte, atunci, la pusu viei, cu tata cu
mama şi cu mine.
75
- On rumân, on rumăn, vorbi aspru, ca un om rău, soldatul ce-l înfăşcase atunci pe
nefericitul de lângă noi.
- Şi eu sunt român, se făceau parcă traduse vorbele celui dintâi.
- Tat-su a luptat împotriva noastră, se răsti cel care avea arma în mâna, lasă-l aici,
lasă-l să moară.
- Du-te la dracu şi voi l-aţi omorât pe tata când ne-aţi luat în Siberia".
Un tunet a spart zidul dintre vis şi realitate, pluteam pe apă printre butuci, încet la
vale, pe rogojnă, ca un fulg.
Am sărit în picioare ţinându-mă de crengi, de butucii de cudrică, de lăuruscă, dar apa
"fluviului" mă ţâra la vale. Din cer curgea apă cu galeta. Nu vedeam şi nu auzeam decât
tunetele şi fulgerele, rupându-se de-a latul şi lungul viei. Apa avea miros de cenuşă şi
ebonită arsă. Nu aveam decât un singur gând să prind nucul frate cu al nostru din via lui
văru Manole, şi aşa, împingându-mă din toate puterile prin noroaiele cereşti căzute pe
pământ, i-am prins unul din cele nu ştiu câte braţe avea, vânjoase, cenuşii.
Deodată peste mine, ciorchine omenesc agăţat de ram, cu gura plină de lacrimi şi
pământ, se aşează umbra unui om cu glugă în cap şi pelerină mare, mare, acoperindu-mă.
Era Luca, soldatul rus cu sânge de român din Basarabia. M-a luat de mână. Potopul
fusese cu apă caldă dar clănţăneam din dinţi.
La postul de pânda am ajuns cu greu prin norii ce fugeau pe pământ, turuind, turnând
apa pe noi, în noi, în copaci, substituindu-ne, vrând să ne azvârle în afara lor, mai sus de
ei, luându-ne locul cu orice preţ.
Am intrat în bordeiul cât o casă săpată în pământ. M-au întins pe o ladă cu pătură de
cal pe ea şi gol puşcă m-au înfăşurat cu o alta aspră dar călduroasă.
Erau cinci de toţi, doar Luca şi un prieten de-al lui rus se îngrijeau de mine. Mi-au dat
ceva ce semăna a biscuit, o felie de pâine uscată şi o cană de tablă cu apă fierbinte cu gust
leşios.
Rusul prieten cu Luca românul, îmi fredona de data aceasta cuvintele ce mi s-au părut
cândva jignitoare: Rebiata, rebiata. Erau acuma cuvinte de dor, asemănătoare celor auzite
de la armata roşie în ofensivă, pe şoseaua satului meu, aşezate pe capul meu, ieşit din
ogradă prin scândura ruptă de câine cu dinţii, din poartă, pentru
76
o căţea în călduri, nevăzută. Stihiile cerului ne făcuse pentru o clipă oameni de acelaşi
sânge şi neam, homo-sapiens universalis şi mai mult i-am văzut cum uitase de cine
luptase cu cine, privindu-mă ca pe copilul lor de-acasă, Ivan, Alioşa, Oleg ori mai ştiu eu
ce nume ori fi avut pentru un suflet drag.

La secerat cu dijma

Secerea sfârteca tulpina grâului cu alior şi cuscută şi alte ierburi fără nume priveghind
coacerea spicului.
Mai întâi, cu mâna stânga se apucau firele galbene de cilindrii concentrici, suind în
vântul molatec, din două trei rădăcini de seminţe încolţite, fiecare în alt loc, în arătura din
primăvara trecută mai sus de punctul vernal.
Vadul lui Traian suspina în cântecul privighetorilor cu fluiere crăpate, însingurându-
se ca un şarpe zvârlit pe pământ, de o mână uriaşă. Carul venea pe el, tras de boi grei,
laţându-i vertebrele cu oase de soldat dac şi roman până în trupurile noastre îndoite pe
seceri.
Pe miriştea din urmă se-nşiruiau fire mănunchi, aşezate cu grijă în palma ei ţepoasă,
pe-o întindere cât snopul, cât braţul întins al secerătorului să-şi dezmorţească covrigul
trupului în genunchi.
Mama respira şi pentru mine, înainte, tăind odată cu paiul vertical şi vântul infăşurat
în spic. Din respiraţia lui ne arunca în urmă bulgări de lumina galbenă, galbenă, aproape
de culoarea scânteielor din zorii aprinşi pe cochilia soarelui crescând pe lac.
Lacul fremăta sub pădurea de salcâmi în adâncul rădăcinilor ei, ce se opreau mai întâi
în şinele trenurilor grăbite, apoi în scoicile de apă dulce şi în mâl.
Soarele venea din Basarabia, apoi se lăsa târât prin delta infimă a Prutului, peste
Dunăre, peste fluviu, unind amurguri europene cu fărâma de lumină a sufletelor noastre
estice, însămânţate în trupuri desculţe, sângerând de vis nesfârşit.
Tata lăsând în urmă firele tăiate în picioare îşi făcu drum de coasă prin hatul din sud,
suduind când ajungea în ochiuri goale de lan, pe cei ce-i furase grâul, neluând în seamă
potârnichea şi prepeliţa cu pui.
77
Aveam infăţişarea lumii. Lumea era ca noi, acolo-n câmpul năruit in sămânţa
ascendentă, în sămânţa sămânţei mamă, noi păcătuind cu secerea-n mâini facerea ierbii în
a nu ştiu câta zi a săptămânii primordiale şi în a nu ştiu câta zi a vieţii noastre pe pământ.
Doar tata făcea înconjorul "bucăţii" noastre de grâu, doar el ştia drumul înainte şi
înapoi în comorile de dincolo de zare, doar el ştia cât ni se cuvine din înconjur, el, singură
legătură cu sămânţa zvârlită atunci, demult, în arătura pe care eu lungit pe grapa trasă de
boi, o adâncisem sub unghia zării, sub epiderma pământului încins.
Lumina albă a soarelui stând pe munţii Dobrogei, ne apăsa în lulpinele vide, noi
rezemându-ne, în genunchi, cu mâna stângă, de ijravitaţiile câtorva paralele, iar cu mâna
dreaptă, secerându-ne sprijinul, căzând pe spate, într-o mişcare curbilinie de căutare a
căderii dinainte, a grămezii de fire galbene plângând.
Satul ne pândea de sub dealul cu vii, cu câteva case pe drumul ce cobora la fântâni, şi
apoi, nevăzut, se aşeza în Valul lui Traian plin de oftat de om.
Mi-era sete, apa era în căruţa, în butoiul de stejar fără, fund spre cer.
Covrigul trupului meu, neînvăţat să îngenuncheze în spic a plesnit de durere în aer,
ridicându-mă în picioare, căutând căruţa în limasul roman.
- Aduc eu apă! strigă tata sfârşind de secerat înconjurul grâului nostru.
- Lasă băiatu să-şi mai desmorţească oasele! strigă mama de jos, la el, mogâldeaţă de
carne şi fuste vorbitoare.
M-am clătinat, sprijinindu-mă de data asta de aerul fierbinte al zorilor ucişi de duhul
lacului, călătorind fără trup, pe podişul Vânătorilor spre Odaia Manolache, peste noi.
Tata era supărat pe trecerea lui prin lan, privindu-şi moşia în haturi. L-am ocolit pe la
coarnele boilor dejugaţi şi priponiţi în preajma căruţei. Se schimbase la faţă ca un om ce
plecase pentru o clipă din timp. Stătea cu cana de vin în mâini, golită pe jumătate, uitând
parcă de rostul lui în câmp şi de venirea lui pe lume.
M-am suit pe roată, punând laba piciorului drept pe butuc. Apoi, trăgând de stângu în
sus, din pământul ce nu voia să-l lase din mâini, ajungeam în căruţă, lângă butoiul
acoperit c-un petecar ţesut de mama în iarna de dinaintea primului meu drum în câmp.
78
Era nevoie de cană, ori cana era la tata, care nu-şi mai termina vinul de băut. N-am
îndrăznit să-l tulbur din suişul lui la primul cer, să afle parola trecerii lui prin el.
O găleată de tablă, din care se adăpase boii mai înainte, stătea trântită pe suprafaţa-i
riglată în fundului căruţei. Am scufundat-o până la mijloc cu gura în jos în butoi. Apa,
bulbucind, suflă în afară aerul prins o clipă în argintul ei. Am smuls din îmbrăţişarea-i
lacomă găleata în sus, auzind cum îmi trosnesc la încheieturi oasele braţului drept. Braţul
stâng rezemat de butoi, învâţându-mi genunchiul să se sprijine de ovalul convex de afară,
mă ajută, să smulg în sus, o parte din steaua lichidă, din structura necunoscută a apei, una
din stelele dilatate în concavitatea lui interioară, una gata să plesnească.
Am văzut, acolo, plecat ca-ntr-o fântână, pe gura de stejar, cu soarele în spate, chipul
de temut a nefiinţei mele, întoarsă în placenta lichidă a lumii, semiobscură, şi-o frică de
moarte îl pătrunse pe cel de afară.
Era o cădere în instinctul venirii mele pe lume acea formă-neformă aşezată în tăcerea
inconştientă a apei. Pojghiţa ei, înainte de a scufunda găleata, separă două spaţii imense;
cel dedeasupra fiind eu măsurabil, celalalt de dedesubt imposibil de reprezentat în forme
terestre, în forme cerebrale, altul, necunoscut, de neresunoscut.
Atunci m-am întrebat cine este cel adevărat. Tata acolo jos din căruţă, se afla înăuntru
lui şi mama acolo-n câmp sprijinită de fire verticale, de seve lichide, era tot înăuntru
împreună cu vitele. Calul călăreţului, dinspre soare, venind spre noi se afla tot acolo-
năuntru. Numai eu de-aceeaşi înălţime cu Valul lui Traian de-aceeaşi înălţime cu Movila
soldatului roman necunoscut, rezemat de Drumul Mare, ocolind pădurea din valea
fântânilor, eram singur, în afară, transfiinţă a fiinţei din adâncul lichid.
În puţinele clipe de timp fisurat, însetarea şarpelui din mine îmi mărturisea
inconştient conştiinţa sinelui total, din care, fărâmă protuberantă am sărit în pronume,
transfigurând valoarea naturii în adevăr şi fals.
Şarpele se afla dincolo de setea mea, în abisul inconştiinţei apei, el se-nălţase în mine,
convingându-mi suflarea să mi s-aşeze-n apă, bând apă din găleată cu o altă suflare,
coborâtă din cer în trupul meu.
79
Nu era nimic adevărat sau fals acolo-n neexistenţa lumii deci. Dorul de viaţă a celui
de aici, dorul lui de moarte, sunt fără valoare sunt coeterne substanţe dinamice fără
sfârşit, expresie a inconştiinţei din care vine prin porţi sfărâmate de clipa suspin, de clipa
havuz, de clipa cascadă.
- Te aşteaptă mă-ta Ioane! îmi comunică tata ca-i viu, din carne şi oase, ca tot ce era
sub soare.
- Da tată! şi am coborât pe cealaltă roată din sud, invers decât urcasem pe cea din
nord, aproape fără să ştiu, ajungând cu găleata în faţa mamei.
- Ştii mamă, n-am avut cană de băut, tata o ţinea cu vin la gură.
- Băiatu mamei, tu eşti încă însetat, bea! bea! pentru numele lui Dumnezeu. Am pus
găleata la gură. înăuntru, acelaşi chip nefiinţă atinse şi el marginea celor două spaţii. Eu
cel de afară am închis ochii să nu-l mai văd, dar, deodată l-am simţit sub pleoapele
închise cum îmi pleca capul cu funtea în găleată: "Bea! bea! fără frică" Am oftat şi am
îndrăznit să-nghit odată, apoi, aşa cum fruntea îmi atingea apa şi suflarea-mi sorbea cu
ochii-inchişi sufletul din găleată, am înghiţit a doua oară, a treia oară, până când trupul a-
nceput să mă doară înfipt în mirişte şi coastele mi s-au desprins şi braţele mi s-au lungit
îndepărtând găleata de el.
- Da ştiu că ţi-i sete! da ştiu că ţi-i sete! repeta mama sau altcineva prin vocea ei.
- Da mamă, îi răspunsei celei care-i spuneam mamă.
- Da găleata asta-i de la vite, ştiai?
- Da mamă, n-am avut alta.
- Ce spui? Dar taică-tu ştia de cealaltă găleată a noastră, de ce nu ţi-o fi spus?
- Nu ştiu, probabil a uitat, probabil adăpase vitele înainte şi a uitat.
- Doamne tare-i mai place tatălui ăsta al tău să uite. Azi a uitat să secere. La praşilă a
uitat să prăşească. Nu ştiu cum nu uită că trebuie să bea nenorocitul ăla de vin" şi numai
cu cana de lut de care avem şi noi "trebuinţă"
Am privit spre apus. Călăreţul se apropia în galop, apoi încetini la trap, scuturându-şi
praful pe drum. Se opri curatei şi calul, negrii, cu soarele în spatele lor.
- Bună ziua! strigă de-acolo, de sus, din soare. Erau uriaşi. Umbra
80
lor ne acoperise cu tot cu găleată trupurile noastre frânte între două căpiţe de grîu
secerat. Apoi, blând, ca un copil încălecat fără voie pe un cal alb, primit în dar de la cei
dragi, strigă, la tata, în celălalt capăt de lan.
- Moş Andone! moş Andone! sunt eu Gheorghe a lui Palade din Odaia Manoloche.
- Ce-i mă? îi răspunse tata apărând deodată lângă noi.
- Nu-i nimic moş Andone! nu-i nimic! toate-s aşa cum Ie-a făcut Dumnezeu! numai
că tata m-a trimis pe mine să-ţi spun ce vrea.
- Ce vrea tat-tu mă? se încruntă tata la el de parcă o mare discuţie avusese cu cineva
mai înainte şi i-o întrerupse venirea băiatului, că el mereu vrea ceva de la alţii! mereu
vrea ceva!
- Aşa-i tata, se apăra băiatul, de data asta vrea să-l ajuţi la cositul grâului din Miloşu.
- Când mă? nu vezi că nu-mi ajunge timpul mie?
- Păi mâine, poimâne, cum termeni matale seceratul; se opri descumpănit, neprimind
un răspuns, la "solia" lui. Apoi vorbi tânguindu-se "şi eu i-am spus să secerăm, că-i mai
curat câmpul secerat decât cel cosit".
- Lasă! mă! că tat-tu are pământ cât pentru tot satu vostru, nu mai fiţi aşa de zgârciţi
cu păsările, lăsaţi-le şi lor câte-un bob de grâu în lan.
- Da matale?
- Eu fac alte pomeni mă băiete, eu fac pomeni la oameni, tat-tu să facă pomeni la
păsări, auzi?
- Da?? Rămase uimit băiatul de pe calul ce avea acum soarele pe coama în apus.
M-am sculat speriat din somn, în jurul meu, cu capetele pe braţele drepte întinse spre
apus, mama, tata, ţaţa Victoria şi fata ei de 7 ani Săndica, dormeau de parcă erau morţi.
Dormeau pe pământ, lipiţi de pământ, îmbrăcaţi şi plini de sudoare, contopiţi cu arşiţa
soarelui de amiază. Căruţa era la picioarele noastre şi-n spatele ei vitele dormeau şi ele, la
umbră, rumegând.
- Tată! scoală-te! îmbrâncii în stânga mea omul cu sforăituri în gât, bătrân, parcă mai
bătrân în somn decât treaz.
Cei băiete? se ridică în picioare, la fel ca mine, tuşind şi scuipându-şi flegma în
rădăcinile călcate în picioare a grâului cosit.
Am apucat coasele de hreapcâ ferindu-ne de lama lor tăioasă înfingându-le cu coada
în pământ. Pietrele, ca la o comandă, au
81
ieşit din tecile de la brâu, scrijelind aerul moale pe strălucirea oţelului flămând; zvâr!
zvârc! zvâr! zvârc! pe faţă şi pe dos. Buza tăblii bătută în zori pe nicovală, rânjea înainte
în văzduh, scăpârând în jur scântei de mânie şi miros de scrum de piatră arsă.
Eram sincronizaţi de instinct, paraleli şi în acelaşi pas, prinşi cu mâna dreaptă de
caporâie şi cu mâna stângă de coada coasei fiecăruia, două coloane de cântec şi suspin,
suflete de om învăţând culoarea galbenă a grâului şi durerea spicului izbit de pământ.
Eram doi ucigaşi de linişti vertical - neliniştite, orizontal aşezate în calea femeilor legând
snopii cu legături alese din firele mai lungi a tulpinelor scâncind în amiază.
Femeile erau pe urma noastră. Pe urma tatălui meu venea mama, pe urma mea venea
soru-mea Victoria, impingându-ne cu zorul lor de grâu strâns în snopi, înainte, înainte-
ucigaşi de trupuri galbene de grâu, de iarbă cu sămânţă-uger, cu sâmânţă-semn a timpului
trecut.
- Mâine-mergem "la cosit la moş Palade"!? îi strigai lui tata, apăsând silabele pe
fiecare pas şi pe fiecare rotire a coasei în altă brazdă.
- Care Palade? se uită mirat la mine tata, peste umărul drept, făcând şi el, cu piciorul
drept, un pas înainte.
- Cel de la Odaia Manolache.
- Gheorghe Palade? prietenul meu de cărăuşie? a murit demult! Nu ştiu să te fi născut
tu cât era el în viaţă.
- Păi i-ai promis fiului său, pe care îl cheamă tot Gheorghe, să-l ajuţi la cosit, atunci,
când noi seceram la Valul lui Traian.
- Dar asta am şi făcut, asta şi facem. Pământul asta e a lui. Am uitat să-ţi spun ieri şi
azi dimineaţa, când am trecut prin Odaia. De vină-i lutu asta păcătos al satului lor. Mai,
mai să nu ajungem pe podiş.
La ei pe vale plouă într-una, în timp ce aici e mereu soare.
La ei fântânile au apă sălcie cu pânze sugând din rădăcina stejarilor Pădurii
Gârboavele şi din rădăcina cânepii din Valea Mare.
La noi apa e limpede, e pânză de lac fermecat de baltă cu nuferi-luceferi de seară şi
lumină de lună răsărind pe grinduri. Aşa să ştii! aşa să ştii!...
Tata vorbea singur. Se-ndepârtase de mine. Un nor ameninţa mersul lui înspre capăt,
aşteptând căderea soarelui în amurg.
82
- Andone! Andone! striga mama, întoarce-te! Tata infipse coasa în pământ, cu coada
în pământ şi cu vârful ei ucigaş în soare. Parcă se oprise mişcarea soarelui şi a norului şi a
noastră o clipă. Deodată vorbeam toţi cu omul din capătul din sud, acolo de unde clăi
mari de snopi cu grâu porneau spre Târnâşoaia între pădurea Milosului şi a Gârboavei.
- Gheorghe! eu nu m-am înţeles cu tine, ci cu tat-tu! Nu-ţi dau nici o dijmă să ştii!
i-am dat o pereche de boi pentru pământul ăsta! Ce-s de vină eu că i-a pierdut la "mai
mare"?
- Dar, moş Andone, nu-i scris nicăieri schimbul dumitale şi al lui, a boilor cu pământu
ăsta!
- Dar cine mă deşteptule, a scris nenorocul lui tatu-tu pe hârtie în viaţa lui de golan?
- Bine! bine! se răzgândi Gheorghe Palade, fiul celuilalt Gheorghe Palade, mort
dinaintea naşterii mele. Bine, să fie şi pe din două, cum vrei matale, să fie pe din două.
"Mă mulţumesc pe din două", se auzeau până sub poalele pădurilor şi pe satul Odăii lui
Manoloche vorbele lui alungite de ecouri nefireşti.

Praşila întâi

Praşila întâi a porumbului e ca o trecere cu cădelniţa prin buruieni fără vlagă. O iarbă
mai mare cu două trei frunze; bricege fâlfâind în vântul de primăvară, înfăţişa tulpina
roditoare a fructului cilindric de aur de mai târziu, a seminţelor similare din care se trăgea
ea.
Praşila e o pildă de fidelitate a ţăranului faţă de sămânţa de preţ, ca şi botezul şi
cununia şi înmormântarea, fată de rubedenii de sânge ori rubedenii prin încreştinire.
În seara de dinainte praşilei de orice fel, ca şi de dinaintea cositului, satul fierbea de
şoapte în ogrăzi şi de simphonii în văzduhul de deasupra pomilor înfloriţi cu flori grele
ori scuturaţi de ele după vrerea sevelor suind în frunze, după vrerea luminilor cosmice
nevăzute. Mai târziu, aveam să aflu că aici din sunetele ciocanului bătând sapa pe
nicovale rotunde şi lungi ori pur şi simplu pe segmente de şină de cale ferată bătrână, ori
pe ghiulele fără focoase şi fărâmă de ţeava de tun, pe osii de căruţe obosite, Haydn,
Mozart, Chopen, Betoween, înălţau pastorale imn şi horă bocet şi strigăt de durere,
pastorale cu furtuni dezlănţuite şi râu ieşindu-şi din matcă,
83
cu întinderi de lac rupând biserica în două pe noi şi pe adâncuri de temut.
Tata, în fund pe rogojină, ţinea cu stânga gura netedă a sapei, zdrenţuind-o cu lovituri
succesive de ciocan pe nicovala pe care odată aruncasem în aer brandul lui Beldie;
colegul meu de bancă, iar eu în pulberea arsă, văzusem pentru întâia oară hlamida morţii
îmbrobodită alb.
- Ioane, adă şi sapa ta! Am alergat s-o caut acolo printre furci şi greble, în samalicul
cu miros de fân mucezit de zăpezile topite şiroind prin acoperişu-i şubred.
- Acuma bate şi tu! ordonă el blând.
Văzusem eu cum bate fierul înroşit fierarul Provolovici, pe nicovala lui mare, cu
ciocane mari în mâna lui şi a ucenicilor zdrahoni; flăcăii din Vârlez şi Smulţi, cu palme
bătute din naştere şi frunţi şi umeri laţi cât satul.
Lovii fără încredere în acelaşi loc: "Cline! cline"!; am auzit ciocanul muşcând din
carnea săpii ruginită de crivăţul iernii care a trecut. Urmai aceeaşi mişcare îndrăzneaţă la
stânga, spre celălalt corn de lună a săpii, cu aceeaşi lovire, apăsată în mâna mea de sus în
jos de o cumpănă nevăzută, de un fir de scânteie sărind în lături. Sunetul era, la început,
umed în înserarea de peste grădina lui Vasile Mîndru, în înserarea ce-mi despletea caisul
din amintirea viei ori săpa cu încă un dinte spre nord râpa lui Ciucâ, apoi, era moale
moderat, din când în când andante, când ciocanul ratând muşcătura buzelor de sapă, lovea
nicovala sărind mai sus de creştet, până în locul mâinii drepte pe coada de sapă, până sub
ramul ocrotitor al cireşului vânăt sub care învăţam cheia sol a semnelor lui. Un alegro
sfârşea gura de sapă zgrumţuită, lovind o singură dată, în acelaşi loc, hotărât să sfârşesc
monotonia cu zvârlituri de pietre în geamuri, ori cu găleţi goale tăvălite pe asfalt.
Eram copil. Răbdarea mea avea margini, şi odată depăşite, stricam armonia voit, cu
încăpăţânare, neacceptând repetiţia infinită şi amortizarea sunetului în punct.
- Ce faci? te grăbeşti? observă tata nemilos.
O luam de acolo de unde-mi numărasem greşit bătaia pe loc ca la sârbă, de la bătuta
din hora satului, şi, parcă, erau paşii mei apăsaţi acolo, şi privirea mea, mai caldă, prin
pieptul răvăşit de sâni feciorelnici.
84
- Aşa, tată, aşa! îmi dădea ghes tata să învăţ cuţitul semilunii -sapă, să taie, să smulgă
cu coarnele din rădăcini iarba nesăţioasă, ce fura din seva necartelată a pământului
cuponul de supravieţuire a sămânţei noastre de porumb, ocrotită de noi în hambare -
fiinţe, făcute anume de Dumnezeu să crească în ea. Simphonia ogrăzii noastre se sfârşise.
Un intermezo - suspin era satul o clipă, numai o clipă, fiecare ogradă având simphonia ei,
plutind peste sufletele din ea, ca o repetiţie la sonata lumii inferioare de care ţinem, ca un
preludiu al concertului Căii Lactee.
- Veniţi la masă, că se răceşte mămăliga! strigă mama prin miros de făină arsă şi
untdelemn ars şi cartof prăjit fără milă, în felii, în tigaie, la plita din vântul de
miazănoapte a şopronului lipit de bucătăria de iarnă.
Tata îmi smulgea din mână sapa, eu rămas cu ciocanul în aer îl priveam uimit
spunându-i "mai aveam o lovitură", iar el răspun-zându-mi "lasă că-i tăioasă, destul de
tăioasă pentru mâine". O lăsa oare mai nebătută să nu-mi tai degetele? cum făceam mereu
cu degetul mare de la piciorul drept? ori voia să mă trudească mai mult decât vârsta mea
o cere, decât trupul meu de copil putea să ducă lucru mecanic al praşilei întâi?
Untdelemnul nostru era mai plăcut mirositor decât al mătuşii Arsinia, după cum
ograda noastră era un fund de lac secat, în timp ce a ei, moştenită de la bunica, era o albie
de fluturi şi artere, de nisip zburând spre sud, spre livada cu meri a domnului Ionel
-Fieraru, ori spre sud - est, spre gheţăria lui nanu Anton - crâşmaru, în curtea şcolii, peste
copii fără căpătâi, bătând o sferă de piele umplută cu suflare, până ce grămezile de piatră
a porţilor nu se mai vedeau şi praful de pe hainele lor îmbibate cu sudoare iradia de slin
în noaptea posomorâtă din jur.
În sâmbăta asta eram departe de strigăte dejoacă şi bezmetică fugă pe maidan. în
astfel de sâmbete de ascuţit topoare şi seceri şi sape simţeam pădurea şi grâul necopt şi
frunzele de porumb fremătând în mine adult, adultă fiinţă desprinsă de joc şi de joaca de
a trăi.
Se primeneau în mine isterice agonii şi pofte de fugă în neant, cu limpeziri de măsură
şi cumpătare în ziua ce vine, cu bucurii negrăite, dospindu-mi în cănile de lut ale firii.
Masa de lemn, şubredă, cu echilibru indiferent, ca şi scaunele din jurul ei, ne aştepta
rezemată de un stâlp al şopronului.
85
Tata zvârlise sapa mea lângă celelalte două, în unghiul diedru dintre prispă şi scara ce
se căţăra spre tindă.
- Vom dormi pe prispă Andone, se văita sau se bucura mama. Noaptea asta e cu lună
plină şi-ai să vezi de găini. Iar mi-a mâncat dihorul o puiculiţâ de la cloşca piestriţă.
- Să-mi pui furca la cap Veto! adă-mi aminte! acceptă tata că dihorul trebuie ucis.
Mâncasem, cu mâna, smulgând din roata mămăligii tăiată cu sfoară, fiecare din felia
lui, apoi, înmuind bucata galbenă în tigaia plină cu cartofi prăjiţi şi untdelemn ars şi ouă-
ochiuri, unu-două pentru liecare, apoi zvârlind amestecul în gură, îmbucătură şi bol şi
bulgăre dătător de viaţă, şi poftă de viaţă, în clipa bătând în florile pomilor înşiruiţi pe
prispă, şi lângă ea, şi în rădăcina casei acoperită cu stuf şi lut galben feţuit de mama
înainte de a o vârui.
Tata se duse în chiler şi se întoarse cu cana plină în mâna dreaptă însângerată.
- Andone vezi cât bei, să ai mintea limpede, că mâine mergem la biserică.
Bolborosi ceva, îşi şterse mâna cu o cârpă şi duse cana la gură.
- Du-te tu Veto! du-te tu cu Ion! că eu sunt păcătos.
Ca să sfârşească masa şi vorbele mamei, apucă mătura şi începu să măture ograda, de
la prispă spre poartă, sub vişini, acolo unde aveam să dormim, spre mijlocul ogrăzii.
Mama adună, în penumbra albastră a înserării de pe ograda noastră, ce era de strâns
pe masă, iar eu fără vorbă am luat găleata goală din faţa cotlonului plitei spre fântână.
Dincolo de întuneric e lumină şi iar întuneric; găurele negre şi albe ale apei în fântâni.
Fântâna ştia structura materiei ondulatorii, materiei energetice, venite departe din stele
moarte şi vii până la noi în palme, pe buze şi în carne, până în sfânta candelă de sub
icoană şi-n trup de om cu heruvimi plângând.
Erau două sau trei fântâni în preajma casei mele. Una în nord mai adâncă decât toate,
alta în sud cu apă tulbure, şi alta, parcă, în răsărit, cu apă sălcie.
Toate aveau roţi cu lanţ pe butuc şi ciuturi groase muşcând din esofagul de piatră a
tuburilor suprapuse şi din ghizdeaua acoperită cu uşi veşnic umede.
Fântâna lui Dogaru aduna sătenii din ieşirea spre Tătarca , cea din sud, a lui nanu
Anton, pe cei din jurul fierăriei, a lui Codreanu pe
86
cei din calea grădiniţei mele, pe cei din răsărit. Erau multe fântâni în sat, sfinţite de
ziua naşterii cuiva, săpate în pomenirea celor morţi şi apa avea gust diferit de la una la
alta, precum diferite erau şi izvoarele lor, din care ne adăpam oameni şi vite laolaltă, în
care ne botezam şi făceam aghiazmă cu busuioc sfânt de sărbători.
M-am îndreptat spre sud, străbătând, cu capul plecat, distanţa dintre uliţa Arsiniei şi
duzii lui moş Avram din ograda celuilalt Provolovici, Nicolae Provolovici frate cu
fierarul, feţuitor şi făcător de cherestea din butuci de arbori uriaşi, ce-şi sfârşise zilele în
topoare lungi, prăvăliţi ucigaş pe drumuri de munte. îmi era frică şi totodată ruşine de
fierar, frică de răutatea lui de a îndoi fierul şi ruşine de doamna fierăriţă care-şi ţinea
ascunsă fata de noi băieţii, pe Maricica, pe care ştiam sigur că Fănică o iubea, nu ştiu
cum, după şira cu paie din ograda tatălui meu, plimbând-o cu cotiga în spaţiul strâmt
dintre ea şi salcâm. Eu care ştiam secretul iubirii lor, plecam ochii la vederea mamei fetei
iubite, de parcă eu aş fi săvârşit păcatul rătăcirii ei prin lume, păcatul ei dintâi omenesc.
Apoi străbăteam poarta tăietorului de scânduri, înaltă, de nu ştiam decât punând
ochiul în crăpăturile ei ce se află înăuntru ogrăzii cu sunete de porc înjunghiat în
beregată, până ce colţul crâşmei lui nanu Anton mă atingea cu biciul violachiu a
amurgului, venind pe ocolite, din cimitirul cu liliac în floare.
Era multă lume la fântână. Paşii mei se clătinau printre oamenii vorbind în grupuri de
trei patru trupuri verticale, în mâini ţinând pahare cu băuturi miraculoase.
Era un sfat în cercuri tangente exterioare, în cercuri de prietenii ad-hoc, în cercuri de
cuvânt rostit la întâmplare; sonorităţi plângând cuvântul, cuvintele tâlhare.
- A cui e ăsta? se întrebau unii văzându-mă aşa băiat mare, cu două găleţi goale în
mâini, mai mare decăt un copil de clasa a şasea cum de fapt eram.
- A lui Andone Roşu, răspundeau alţii. A lui Vulpoiu?, ce băiat mare are ?
Era o dezmierdare, o uimire, apariţia mea printre ei, fiindcă nu prea ieşeam prin lume
decât cu nenea Ticu, la vreo casă de acoperit şi de ridicat, o mare parte din vremea
creşterii mele consumând-o în rindea şi juvănică, exersând linia dreaptă şi florile în lemn,
şi uneori, ca să-i fac pe plac mamei, cioplind câte o icoană în scânduri curate de lemn de
brad sfinţit.
87
- Ăsta-i frate cu Radu? Da! va fi tâmplar, lucrează la bărbatu lui Victoria! A? la soră-
sa? Da, da!
Mă făcusem mai mic cu un deget, admirat şi umilit în acelaşi timp de curiozitatea lor
primitivă, gata să-mi dau sufletul de ruşine. Era un rând lung spre roata fântânii, ocolind
pietrele din jurul ei şi ghizdeaua umedă pe care cineva, permanent un altul, răsturna
ciutura adusă de lanţul răsucit pe butuc, din fundul fântânii, în găleţi de tablă zincată,
emailate ori cu buze crăpate. Găleţile mele erau curate. Cu ultimul strat de apă nebăutâ
spălasem acasă nămolul fin depus pe fundul lor, să nu mă fac de râs în ochii lumii.
Se întreceau, icnind mai tare şi mai lung, la învârtitul roţii, flăcăii din faţa mea, cu
venele umflate pe mâini şi gât, cu frunţile brăzdate de gravitaţia ciuturii ţintind inima
pământului, lăsându-se greu smulsă de acolo, plină cu plumb îngheţat - apa, apa de izvor.
Mă făceam şi mai mic văzându-i, noroc că ei aveau să plece, să nu vadă puterea mea,
câteva femei urmându-mi rândul, unele bătrâne cât satul.
Am ajuns şi eu la roata cu spiţe mari. Trebuia s-o învârt până ce toate găleţile
femeilor din urma mea vor fi pline. Aceasta era regula; bărbaţii învârt roata pentru câte
femei sunt între ei, tinere ori bătrâne, morală simplă, moştenită din tribal, din pastoral
antic, din drumul ulcioarelor la izvorul de munte deschis sub două stânci cenuşii.
Lucru mecanic al rindelei şlefuind epidermele scândurii de brad e mult mai mic decât
momentul cinetic al rotaţiilor butucului cu lanţ şi ciutură, suind izvorul în cilindrii de
piatră şi în gură de om însetat. Noaptea căzuse gemând pe sat. Forja fierarului zvârlea
bulgări de lumină în găleţile mele şi luna făcea primii paşi pe lac urcând tiptil pe crucea
turlei mici a bisericii.
Mama aşternu-se pe prispă rogojina şi un pled curat pe ea şi perne mari de puf de
gâscă la mijloc. Dormeam cap la cap; mama, tata şi cu mine, la marginea prispei, cu furca
rezemată de prispă.
Carul stătea lângă şira de paie pe jumătate pieptănată de greblă şi boii rumegau sub
salcâm. Cât timp eu adusesem apă pentru oameni, tata adâpase vitele din butoaiele de
lângă uşa bucătăriei, sprijinind streşina de stuf şi zidul ei de lut. Coteţul găinilor era în
capătul ogrăzii, în colţul ei cu mraniţă, spre uliţa Arsiniei şi o grămadă de vreascuri de
viţă de vie uscată şi de hlujeni desfrunziţi, îl împingeau spre noi, sub pătulele salcâmilor
tineri din peretele de sud a grajdului, cu vacă dormind pe uger.
88
Nu adormisem încă. Doar destrămasem gândurile întregi în fărâme, pentru ca visul
să-şi împletească chipurile sale fără nume, fiinţele sale nepământeşti. Un ţipăt de pasăre
sugrumată mă întoarse la conştiinţa lumii din ogradă. Era dihorul, ucigaşul laş de păsări
outoare, de pui de pasăre fără apărare. Tata era de mult pe urmele lui. I se zbătea în furcă,
în coarnele ce-l străpunse, apăsându-l în pământ.
- Adă sapaJoane! îmi spuse, văzându-mă lângă el. Uman, îl lovi-i în cap cu brăţara
din coada săpii.
- Ăsta-i diavol nu dihor, uite-l cum rânjeşte la noi.
Aşa, sub clar de lună, dinţii lui, cuie de sidef, erau mai albi, rânduiţi în două
fierăstraie paralele, ca joagărul prăbuşit în noapte în curtea lui Nicolae Provolovici.
- Să-l zvârlim în closet, hotărî tata şi furca se ridică din pământ, cu trupul negru
cenuşiu al carnivorului mort, descriind o traiectorie albă, de dinţi strălucind, spre uşa
grădinii de lângă chilerul casei mari.
Duminica a trecut ca primul scâncet de copil nou născut. Noaptea de duminică a fost
scurtă fără vise. Cu mult înainte de zori înainte ca luna să-şi schimbe strălucirea în faţa
luceafărului vesel, tata şi mama umblau, încă umbre, prin ogradă. Mama suise coşniţa cu
mâncare şi sacul cu făină şi ouă între scoarţele căruţei, mai spre coada căruţei cu
fundătoarea dată jos la roată. Tata înjugase boii şi scoase vaca din grajd s-o lege de
corabia noastră terestră.
- Sapele, sapele!, îşi aminti mama.
- Ai pus damigeana?, se îngrijoră tata.
Fundătoarea, completă ceremonialul încărcării nocturne, fixată bine în şanţurile de
lemn a scoarţelor. Căruţa era o luntre pe roţi în întunecimea tramsparentă a dimineţii de
primăvară cu lună.
Deoparte şi de alta a cojii ei de nucă plutitoare, rogojini strânse sul mă protejau de
hurducăielile roţilor pe drumul lung spre Târnâşoaia, unde, aveam să prăşim o săptămâna
pământul nostru şi cel luat cu dijmă de la cei mai bătrâni.
Urcam prin Tărtăcuţa făcând unghi drept cu o uliţă din şosea, în faţa porţii croitorului
Totolici. în stânga, casa misterioasă a familiei Mitu în dreapta, a lui Ţulicâ şi încet
desprinzându-ne de sat, via lui Valinatos şi alte vii aşezate ca nişte scoici, spre sud, în
plan înclinat, în grădini împrejmuite cu dracilă şi cu sârmă ghimpată şi salcâm american...
89
Butucii erau viermi cu aripi negre, nemişcat înfipţi în pământ şi < lardurile erau
albastre, albastre-negre, la acea oră, când zorii aveau să se nască, când luna pălea încet,
încet în orizont, aproape de /area spre care se ţâra caravana noastră cu patrupede
paricopitate.
În carul legănat, călătorisem o vreme pe drumul robilor, prin caerul de lână stelară, de
parcă boii noştrii trăgeau la ursa mare iar eu pe roţile din spate vărsam sacul cu făină a
mamei şi vinul din damigeana lui tata pe hăurile vinete ale cerului.
Apoi am suit dincolo de lentila galactică, în vis: „Duminica ce trecuse era o horă cu
oameni îmbrăcaţi de biserică şi de nuntă. Bătăi de clopot sfâşiau bolta alungând în sus
farfuria cu diamante a galaxiei şi undeva, într-o nervură de lut a ei, grăuntele soarelui cu
sămânţa pământului făcând frunze, trei frunze. îmi pregătisem sapa, să cobor de acolo, să
presar ţărână în jurul lor, scurmând la rădăcina vidului cosmic, şi iar veneam înapoi,
dincolo de lentilă, spunând : ce-mi pasă, ce-mi pasă?"
- Să nu spui asta Andone de faţă cu băiatu Dumnezeu o se te pedepsească, am auzit
clar vocea mamei. Era nevoie să fi mers la biserică, preotul Ciobanu era tare supărat că
nu erai cu mine.
- Ce-mi pasă mie de preot? se auzeau clar, acuma, cuvintele lui tata.
- Cu douăzecişicinci de lei pe care-i dai tu acolo eu beau o săptămână, la crâşmă,
Veto.
- Şi pe lumea cealaltă ce-ai să spui? cum a-i preţuit tu casa lui Dumnezeu ? Pereţii
bisericii se coşcovesc Andone, ca şi ai casei noastre, altarul putrezeşte ca şi masa noastră,
turla bisericii se dărâmă, până şi clopotul trebuie şlefuit, ce ştii tu om păcătos ce eşti?
Apoi icoanele din iconoclast au ochii trişti...
- Ho! ho! strigă tata, de data asta, trezindu-mă de tot din vis. Dă-te jos Veto, scoală
băiatu. Eram deja în picioare lângă căruţă. Pune piedica Ioane !
Valea mare, prăpăstioasă, se ascundea în întunericul ceţos de la jumătatea drumului
lutos pe care-l coboram până în adânc în firul pârâului galben ce lega pădurile lui Ciucă
de ale Gîrboavelor.
Talpa de tablă lată cât să prindă şina roţii din spate scrâşni de pământ, călcată de roată
şi întinsă de lanţul din inima căruţei. Inima căruţei trăgea şi vaca în tânjala jugului greu
din gâtul boilor. Eram pe fundul văii. Boii s-au oprit mirosind apa dar ea se afla mai
departe
90
în cealaltă vale, valea Tîmişoaiei, cu fântâni şi uluce pline cu argint viu lichid. Am
urcat dealul Văii Mari şi am coborât încă o pantă, o pantă lină ca un plan cu scripeţi şi
prismă lunecând în apăsări normale, de greutăţi verticale şi inerţii nevinovate celulare.
Era carul nostru cu boii însetaţi, aburind, o palmă pe văzduhul dimineţii cristaline,
încă opacă, oscilând cromatic pe fântâni. Cumpenele scârţâiau indiferente la briza
dimineţii venind dinspre crestele din răsărit cu tălăngi de lumină sferică, dându-se peste
cap pe lanuri semănate cu grâu şi secară, prin spinii cu ţepi în floare şi flori cu răsuciri în
spice.
M-am căţărat pe ghizdea, apucând de lanţ, să trag cumpăna de ciutură, ciutura în
fântână, până ce rădăcina ei de pe pământ s-a suit deasupra văi şi capătul ei subţire s-a
închinat la picioarele mele.
Erau adânci fântânile Tîmişoaiei, acolo în valea dintre dealuri pline de sămânţă de
porumb; păsări pui cu trei aripi, fluturi oprind aerul în pâlnii răsucite de osmoze şi de
metamorfoza luminii.
Mai întâi am umplut ulucul, turnând apa printr-un arc de plasmă albă izbind cu spume
în cealaltă apă, orizontală, surprinsă de năvala celei curgătoare din ciutură, din cer pe
pământ. Boii, cu botul fix în apa ulucului clipeau des din ochi, sugând neliniştea lichidă
cu buze groase omeneşti.
Apoi butoiului umezit, de sâmbătă seara, se umplea cu aceeaşi apă, repetând
răsturnarea cumpenei în punctul de sprijin al furcii salcâmului uscat, ce o ţinea în aer
odată, de două ori, până când fundul căruţei nu mai era locuibil. O altă dâră, de apă, ne
trăda prezenţa pe drum, semn al rătăcirii noastre timpurii în zarea dealului de deasupra,
din ce în ce mai cenuşiu, mai verde-albastru, reazăm al stelei ce avea să răsară - soarele.
Aşa îşi numărau, tata şi mama, paşii lor şi ai vitelor, să ajungă la primul ceas al
dimineţii, acolo, în rădăcini, cu sapa sângerând verdele trup al unei ierbi pentru alta,
dibuind cele trei frunze late cât un deget, din marea dilemă a ierbilor de leac, a ierbilor
otrăvitoare şi a celorlalte, cu alte rosturi pe pământ, ce trebuiau să moară, să fugă din
calea seminţei de aur încolţite.
Se întâmpla ceva cu noi la praşila întâi. Câmpul, înainte de desfacerea epidermei lui
bătătorite de ploaie şi vânt, împinse buruienile la vale, departe, din calea sapelor, noi
mângâind numai urma lor, strigătul lor de groază şi de căutări de alte spaţii terestre.
91
Ici, colo, rădăcini uscate, de cocean tăiat, împiedicau sapa în ţjură gata, gata să-i rupă
câte un dinte. Câmpul era curat. Praşila întâi e un marş funebru fără popas, cu tobe -
inimi, zgâlţâind doar trupuri în cârja săpii, un cânt de promenadă, de şoapte măturând alei
paralele în grădini liliputane.
Dimineaţa era un cântec de privighetoare aruncat pe câmpul înnegrit de sudoarea
înrourată a săpilor grele, cu poveri de stea polară stinsă în ţărână. La prânz ciocârlia sărea
vertical în cântec ascendent şi în fir cu plumb, atârnând în noi. Seara, seara şi inserarea
lungă şi noaptea plină de cântec de licurici, aprindea lămpi microscopice şi lumânări de
pomenire a zilei care a fost. Aveau valori sentimentale unice pentru noi şi vite cele trei
frunze salvate de la moarte.
Câmpul era inconştientul agonic al universului ca şi pământul <ie sub noi, noi
protuberante instinctuale, rădăcinile conştiinţei lui superioare, conştiinţei umane,
desprinse total de arhetip şi necuvânt.
Noi eram un "corpus alienus", un corp străin, o iarbă străină în vegetarea-i spontană,
siluind nepermis valoarea organică a seminţelor, sacrificând primul născut, după raţiuni
flagelate, necugetând.
Am fi putut tăia planta aducătoare de vis la fel de bine, ocrotind pelinu' ori chiru' ori
pălămida şi troscotul, una din ele, făcându-ne o altă sămânţă conştiinţă şi stare - atribut,
ca o credinţă în alt dumnezeu decât al nostru, care ne-a dat un fruct anume de a şti. Un alt
fel de păcat primordial şi antecedent ar fi zidit atunci lumea şi omul, - imagine
transcedentă a subconştientului universal.
Cred că rămăsesem în urma lor, ori eram prea mult înainte, de le auzeam tânguielile
monolog, învolburând tăcerea cântecului stins a privighetorii în fărâma de dimineaţă ce
se căznea să fugă prin văi.
- Ne aşteaptă zile grele; era mama, cu tozu ăsta. încet, încet vom rămâne fără haturi.
Ţăruşii de parcelare şi compasul lui Andrei Barbă, ca şi piciorul lui de lemn, vor fi
aruncaţi la gunoi. Nu vom mai şti nici unde ne e pământul de la părinţi, nici dacă
pământul ăsta, pe care ne rabdă Dumnezeu, mai e al omului. Avenit antihristul, a venit
antihristul omule!
- Nu te mai văita femeie, era tata, dumnezeu mamei lor de comunişti tot omor eu
unu, nu le dau nimic, nu le dau nimic. Am să vând vitele, am să fac eu ceva. Dacă ne lasă
via, de ne-ar lăsa via
92
şi tot trăim. Cu cât am pierdut în '47 şi în '52 la stabilizare trăiam la oraş, îmi luam o
casă acolo şi adio sapă, dar nu pot, nu pot să plec de aici. Se spune că pe fierarul şi pe
tâmplarul Provolovici îi vor lua, am auzit ieri la crâşmă. Le-a cerut să muncească pentru
toz şi nu au vrut.
Fac alimentară în casele lor, cum a făcut şi la Vasile Mîndru şi la Ion Bratu şi la
Palade lângă casa preotului Cheorpec.
- Ce, eu mă vait? Mai degrabă tu te vaiţi pentru alţii! Vezi-ţi de treburile tale Andone!
nu te mai băga în vorbă cu beţivii tăi! ăştia or să te ducă la puşcărie. Satul e plin de
codoşi şi vânzători de oameni de când a venit la sfat, primar, sau cum i se mai spune
acuma, golanu ăla de la fabrica de untdelemn din Galaţi. Nu uita că ai fost la Frontul
Plugarilor, cine ştie ce front a mai fost şi ăsta? că am avut atâtea fronturi în ţara asta câte
duminici sunt în calendar de la sfântu Ştefan încoace.
O vână de vânt spulberă cuvântul Ştefan, din om în om, din plantă, în plantă, până
peste zare şi iar se auziră vorbe omeneşti.
Aşa s-a sfârşit prima zi, când ei, venind după mine, de o parte şi de alta a rândului
meu, când eu, ţinându-mă după ei în dreapta urmelor lor, mereu în dreapta lor.
- Cât or mai fi ăştia cu tancurile în ţară vor fi colhozuri şi la noi ca şi la ei, dar dacă
pleacă ne luăm pământul înapoi Veto, n-o să ne oprească unu sau altu care i-au sărutat în
fund.
- Să dea domnul să fie aşa, dar odată ce fiara simte miros de sânge, sfâşie şi sfârtecă
tot ce-i iese în cale. Uite cum au şi adus un inginer agronom, unu Macarovski, care numai
în şaretă umblă de parcă ar fi doctor veterinar ori doctor de oameni. Nici doctorul Guriţă
nu umbla aşa ţanţoş printre oameni ca ăsta.
- E olog Veto, e damblagit rău. Săracul abia de se mişcă pe pământ, acolo pe roţi se
simte şi el mai bine. Am văzut cu ochii mei cât de greu l-au dat jos nevastâ-sa şi băiatul
lor aseară. Stau la moş Avram în casă.
- Vezi? vezi? ce repede vine pofta mâncând? l-au dat casă, ogradă şi livadă, ce
livadă? cu mere albe, ce livadă?...
- Lasă că-s mai bune merele pădureţe, astea de grădină sunt viermănoase şi prea
dulci. Fructul trebuie să fie acrişor ca şi omu pe pământ, aşa ne ajută să scăpăm de pofta
cărnii şi a zahărului din vin.
93
Nu osteneau de muncă, ci de vorbe mari şi mici. în fărâma de linişte dintre două
vorbe ciocârlia luneca în sus şi-n jos, numărând notele într-un portativ ştiut numai de ea.
Era semn de odihnă pentru oameni, cu dejun sub coviltirul căruţei încă nefăcut.
Un vânt rece încă fumega, din nord, peste deal şi peste noi, dinspre gura boilor şi a
vacii ce păşteau în pripon, la margine, pe drumul dintre lanurile de porumb.
- Ţine băiete! spuse tata scoţând loitrea din nord, de pe scoarţă, şi prinzând rogojina
între ea şi cea din sud, pe scoarţa dinspre noi. Apoi alte lemne uscate, mai scurte o
sprijineau, făcând un adăpost cât pentru trei oameni. O altă rogojină spre vântul din
spatele căruţei, pe roţile ei, aşeza linişti relative cu vârtejuri de ţărână în ochi, pe
mămăliga rece şi în castroanele de lut cu fasole, amestecându-le în linguri de lemn şi în
guri flămânde, acolo sub inima căruţei, sub streaşină rogojinilor lăcrimând lumină.
Lumea este o repetiţie a unui vis-instinct universal. Ea există în subconştientul trăirii
umane înaintea conştiinţei de sine în transcedentale forme de eu şi noi, în afara oricărei
raţiuni.
Aşa era şi dejunul nostru în câmp, o repetiţie a instinctului de ieri, în numele hrănirii
viermilor din noi şi a acizilor diviziunii noastre celulare, organice, neorganice, materiale,
sufleteşti.
O altă rogojină orizontală ţinea loc de masă şi de pernă sub oase şi muşchi
înfierbântat de sapă.
- Doamne ajută, spuse mama rupând mămăliga rece în trei, până diseară dăm gata
postata asta a noastră.
- Ce te grăbeşti aşa Veto? doar stăm o săptămână aici, şi nu suntem singuri. Vezi au
venit şi ai lui Severin şi Drăguşanii şi lamandii, uite-i de jur împrejur, nu suntem singuri,
repetă tata, încercând s-o liniştescă pe mama, care dincolo de grija acestui apocalips al
muncii, mai avea o grijă nespusă, grija singurătăţii ei pe pământ, aşa cum de altfel o are
orice om, ce a trecut prin clepsidră răsturnată, o vreme de timp terestru.
- Trebuie să ne grăbim. Dumneata Andone ştii bine că într-o săptămână ierbile vor
omorî bietul porumb. Sunt înfometate ca şi noi dimineaţa ca şi soarele la prânz.
Săptămâna asta dacă nu le învingem noi pe ele atunci ne înving ele pe noi.
- Ei şi tu! ce te mai temi de un biet mohor de Tîmişoaia? parcă ar fi mohor de baltă
ori fir de stuf în capul Spiei, îi alunga tata temerile.
94
Migraţia ierbilor pământului pe pământ, a ierbilor bălţilor în baltă, a ierbilor
văzduhului în văzduh ca şi a ierbilor trupului în carne, era pentru el firească, firească
pribegie a celulei primare în diviziuni spaţiale pământeşti, neştiind de creaţia lumii,
acceptând lumea aşa cum a fost creată, neştiind cine a rostuit armonia ei, dar trăind în
această armonie supus. Era o altă credinţă în Dumnezeu, dincolo de oaze căutătoare de
linişte, o credinţă prin deşertul nisipos al peregrinărilor sale prin lume, o neostenită
acceptare a elementelor ei conştiente ori inconştiente, raţionale ori iraţionale, rele sau
bune. Mama îşi aşeza trăirile în evadări de conştiinţa apocaliptică. Tata îşi consuma
lumina ce i-a fost dată, neluînd în seamă dacă ea se sfârşeşte, conştient că există şi trebuie
consumată precum vinul din butoiul de stejar, precum roadele vişinilor de sub prispă.
Tata fără ştirea lui era adeptul apocalipselor ciclice ale anotimpurilor, ale praşilelor, ale
aratului şi semănatului, ale înmulţirii pe pământ. El aştepta cu răbdare sfârşitul lumii şi
începutul ei, toamna şi primăvară, iarna fiind o lungă aşteptare de vis, ori de trecere prin
alte trupuri a aceluiaşi gând de a fi, de a fi ceea ce dumnezeu ştie ce suntem; suflet,
nesuflet, ideie, neideie, parte de neatins din el.
Ştia ori nu ştia această deosebire mama, despre tata, nu-mi pot aminti. Trăiau însă
între a fi şi să fii mai mult sau mai puţin conştienţi, împinşi de o forţă nevăzută în câmp,
mereu în câmp, sub ploi de stele scurmându-le în carne.
Eram desculţ, ca ei, cu tălpile crăpate şi degete mari sângerânde, cu pământul suit
până în glezne, până la pantalonul ud de sub genunchi, dătător de viaţă, ca un balsam uns
direct pe oase, dea dreptul în oasele bolnave de leneviri sanguine.
Pojghiţa de pământ cenuşie a câmpului suit pe glezne se usca, sugrumând venele mari
ale labelor, oprind oxigenarea acelei părţi din mine, aşa, nescuturând ştreangul lor din
calea sângelui. M-am ridicat nesimţindu-mi picioarele, dezechilibrând căruţa cu sprijinul
braţelor mele de scoarţă şi de nervurile lemnoase ale coviltirului ei. Aveam să umblu,
aveam să merg pe paşii fugind din ologirea mea de o clipă, de infirmitatea ce se afla în
mine, în câmp, în câmp.
- Ioane, mai fă un rând şi la întoarcere sapă cotlonul, tată. Rareori propoziţiile
ţărăneşti sfârşeau în acest fel, cel care dă un ordin pu-nându-şi rangul la coada cuvintelor
aproape de punct. "Tată", de după imperativul "sapă cotlonul", era o rugăminte, un semn
de
95
dragoste a celui ce ordonă, un semn al conştiinţei asprimii sale în cuvânt. O astfel de
sintaxă e numai la români şi face parte dintr-o morfologie organică a limbii lor. Aveam să
aflu mai târziu de valoarea ei sentimentală în expresii de felul; rezolvă această problemă
aşa, băiete, fetiţo, omule, sfat ori imperativ latent, călăuză ori aprigă confruntare cu
hăţişuri de gânduri nemiloase.
Cotlonul era un şanţ cât coada de hârleţ, aproape de adăpostul nostru sub căruţă, ca
focul făcut în el să ne-ncălzească începutul de noapte în câmp.
Urma să strâng din înconjurul căruţei rădăcini de porumb din celălalt an, uscate,
galbene, pline de scântei latente şi tristeţi de hibernări adânci.
- Da, tată! m-am supus rugăminţii lui, făcându-mi ordine în gânduri şi în speranţa că
voi sfârşi rândul lung înaintea lui.
Am zorit semiluna săpii în rădăcini adverse, dar zorul meu era calculat tot de el, în
marş mai lent în urmă, zăbovind în jurul boilor mai întâi, apoi a căruţei şi numai la urmă
cu damigeana în mâini, suită în vânt, sfidând graba trecerii noastre prin lume.
- Andone! Andone! striga mama înaintea mea, privind peste mine. Tata nepăsător îşi
sfârşea gâlgâietura roşie, aşezând cu grijă damigeana jos, în adăpostul ei sub căruţă,
numai de el ştiut. Bolborosea ceva în coarnele boilor înainte de a le trânti în faţă maldărul
de hlujani şi uitând parcă de ce se află în câmp ieşea din transa bahică şi ne urma visând.
El nu trăia decât luptându-se cu demonul său ori îngerul său, firesc, fără motivele
căutării apocaliptice, transa lui era de aşezare a cărnii în suflet nu a eliberării sufletului de
păcatul ei, neacceptând păcatul de a fi soma înainte de spirit.
Mama, mă ţâra în ascendenţele chemării de dincolo, până la epuizare, purtându-şi de
fapt trupul în incubaţii şi îngenunchieri halucinante, în transele rugăciunii şi postului, în
mânioase mânuiri de pârghii şi scripeţi în câmp.
Aşa supărată pe necredinţa tatălui meu în ea, încetinea uciderea ierbilor vasale, şi eu,
dintr-un inconştient eu universal, răsturnam trecerea prin gânduri şi socoteli.
Am ajuns întâiul la capătul cu suspine de vită însetată. Tata nu-şi terminase rândul.
Zvârlii sapa privind soarele căzut pe norul lung cât Ţîru.
96
Terminasem de săpat cotlonul, când umbra de cerneală neagră zvârlită din amurg,
năvăli în lumina zilei, cu miresme de ploaie şi fulger, gata să plesnească.
- Vine ploaia! se-nveseli tata, lăsându-şi sapa, departe de noi, în câmpul prăşit.
Ne-am strâns trupurile ghem, sub coviltir, fugind de biciul sferelor cu lacrimi
multicolore. Ploua cu soare.
- Plânge Maica Domnului! şi o cruce mare făcută cu grijă, îndepărtă fulgerul de noi,
în sapa tatălui meu, smulgând-o din coadă şi adâncind-o în pământ.
Doamne iartâ-ne! Doamne iartă-ne! Vitele s-au smuls din pripoane speriate. Căruţa a
tresărit odată cu noi răsucindu-se ca un ac magnetic spre sud-est, perpendicular pe soare.
Totul s-a sfârşit în cerneluri ude de văzduh şi pasăre cântând rar, la două bătăi de
aripă odată, spre nord, tot mai spre nord.
Cotlonul ne-nveselea c-o flacără de lumânare de nuntă. Tata turnase apa în ceaun
înainte de ploaie iar mama presăra o mână de făină pe ea împământenind-o.
Rar, calculând intensitatea scânteilor în cenuşă, puneam pe focul primar încă o
rădăcină, transformând o energie în alta, asumându-mi riscul luminii în înconjur.
- Ce-ai pus pe cotlon Andone? apăru un om necunoscut mie, lângă tata, de parcă l-ar
fi ştiut de când lumea, vorbindu-i pe nume cu respect.
- Vântul din noaptea asta o să usuce pământul, ai să vezi, vorbi tata neluîndu-l în
seamă. Apoi, adresându-se mamei, o întrebă dacă sapa din câmp mai poate fi pusă în
coadă. Mama stătea mirată în ochii lui albaştrii, strălucind în flacăra violetă - galbenă a
focului din cotlon.
- Ce spui Andone? mai putem prăşi?
Ciudat, tata, răspunse la întrebarea mamei'înainte să i-o fi pus cu voce.
Apoi omul mi se adresă mie :
- Tu ştii?
- Da! îngânai din instinct
- Nu ştii! îmi spuse omul din miazănoapte, e apă polară, nu se cade să pui făină în ea,
n-o să fiarbă niciodată, e plină de noroi stelar şi duhuri necurate din ceruri îndepărtate.
97
Focul s-a stins deodată. Ceaunul era rece, inert. L-am auzit pe tata:
- Lasă Ioane focul în pace! apa aia e moartă nu mai fierbe! Veto! mâncăm fasole rece
cu ceapă şi ne-om încălzi c-o cană de vin.
N-a mişcat nimeni ceaunul de acolo până târziu, era tot rece sub flacăra rădăcinilor
uscate.
Un miros de aghiazmă şi pâine caldă umplea noaptea venind parcă din biserica şi
brutăria unui sat. Omul de lângă tata plecase în câmp, cu paşi neauziţi, odată cu
rugăciunea mamei mele de culcare "Tatăl nostru care-le eşti în ceruri... şi nu ne duce în
ispită..."
Adormisem. Aşa s-a sfârşit ziua întâi la întâia praşilă de porumb.

Gheorghe a BABANEI

Toată ziua mă jucasem cu Gheorghe, uitând de vie, în râpa din apus. Râpa începea
din Drumul Mare cam din primele rădăcini de floarea soarelui tăiată de unchiului meu
moş Manole Toderiţă, singurul frate a lui tata, mai devreme născut de bunica, înalt şi cu
fii uriaşi. Verii mei, toţi peste unu nouăzeci, se clătinau cu umerii pe cer, mergând prin
sat, prin câmp, prin pădure.
Gheorghe a lui Babana avea şi el via lui, între Drumul Mare şi Gîrboavele,
înconjurată cu nuci legaţi de garduri vii de dracilă şi măcieşi, de iederă şi cânepă şi mure,
amestecate, de nu vedeai niciodată via din afară. Ca să intri în via lui, trebuia să ştii exact
locul unde frunzele mereu verzi-crude de lăuruscă târâtoare acopereau gaura făcută în
spini cu foarfecă şi cu trupul strecurat mereu înăuntru, înfometat.
Via lui tata era ca un şarpe slobod, suind din râpa lui Ciucă, dincoace de drumul
hoţilor de altădată din vremea geambăşiei lui şi a cărăuşiei lui la moşier.
Via noastră era neîmprejmuită. Vântul trecea prin ea liber, învârtindu-se ca un copil
în joacă de trunchiurile zarzărilor mai mici, a vişinilor mijlocii, ocolind nucul din faţa
colibei din via vărului Manole Munteanu, fiul lui loniţă Bulgaru, cel mai bun prieten -
cumnat a lui tata. Apoi vântul, sătul de şotii, desfrunzind frunza lată verde-galbenă de
cudric, frunza parfumată verde-cenuşie de nohan, se căţăra prin şanţul cu dinţi de lut, în
caisul din capătul de răsărit, acolo în patului meu cu boarfe şi cu scânduri tari, în caisul
înalt cât lumea, caisul privirii mele peste lume.
98
Doamne cum ne mai azvârleam în râpă, din malul ei înalt în nisipul de pe fund,
plesnindu-ne tălpile în ochii lui nepăsători, apoi afundându-ne în el până în genunchi,
până în coapse. Repetam căderea în gol simţind nebunia plutirii în aer, suflarea ghem din
piept, strângerea inimii, acceptând ca pe o mare izbândă a trupului gravitaţia nisipoasă,
durerea căderii pe pământ şi aripile braţelor frânte în rug de mure sângerânde.
- Moş Andone de ce porţi matale băţ în câmp ?, îl întreba Gheorghe pe tata, fiindcă
aici nu sunt câini, nici lupi, doar popândăii şi cârtiţele astea de ruşi din pădure şi din
capătul viei matale.
- Bă! tu îi semeni lui tat-tu la minte. El întreabă aşa fără rost, întreabă numai ca să
întrebe. Aş putea să-ţi răspund că l-am făcut ca să mă apăr de oameni, că ei sunt mai răi
decât toţi câinii la un loc, dar nu de asta îl port. Oamenii se tem de vorbe măi Gheorghe,
de sămânţa vântului din ele, de tunetul fulgerului din ele, de mânia blestemului din ele.
Bătu ăsta are alt rost. L-am cules din stejarul bătrân, de la fântână. Era smuls din
încheietură ca o aripă din trupul unei păsări. L-am curăţat de uscături, i-am şlefuit trupul
şi căpăţâna şi mi-am spus: ,, hai să-l fac să umble". Aşa, el, în mâna mea, mergând prin
vie e bici, e şarpe şi sprijin la mers. Nu ştiu ce-o fi cu mine dar îmi aduc tare repede
aminte de când eram copil ţinându-l în mână ori ţinându-l culcat lângă mine. Ba aud cum
mă latră câinii, văd cum trec prin baltă, simt că joc la horă, astea mi se întâmplă.
- Ai dreptate moş Andone, eu, dacă am un bici în mână mă şi văd călare sau aşa din
senin fluier, sângele mi se ridică mai repede în vene, am aşa o poftă de fugă, de ţipăt, de
bătaie, se molipsi şi Gheorghe de la tata. Uite tot aşa când stau pe malul râpii îmi vine să
mă arunc în ea, sau când sunt pe fundul ei, aş vrea să fug pe ultima ei suflare, acolo unde
se prăvale cu apele ploilor cu tot, în fântâni, la fântâni.
- O fi mă Gheorghe ceva cu lucrurile astea prin care trecem noi oamenii, ceva ce ne
spune că venim din ele. Poate că nu venim din ele ci numai ne învaţă pe noi oamenii să
suim în ele, Dumnezeu ştie, că el a făcut lumea şi pământul.
- O fi având suflet moş Andone?, se întrebă Gheorghe aşa fără răspuns, ca tatu-su.
Apoi tata nu-i mai răspundea, se ridica în băţul de stejar cu căpăţâna şi umbla prin vie
ţinându-l la subsuoară, ieşea printre caişi,
99
în afara ei pe câmp, pe drumul din nord, când spre sat, când spre pădure, ca un vis
carnal, biped, culegând spaţii de văzduh proaspăt ou miros de poamă şi cârcel rupt.
Rareori Gheorghe venea aproape de via mea, îndepârtându-se de a lui, doar atunci
când proviziile i se terminau şi-i era foame, i loar atunci când singurătatea îl scotea afară
din zidurile lui de spini, '.irigându-mă de departe cu frică, neliniştit.
Mânca repede, rotindu-şi ochii împrejur, să nu-i fure cineva de ol ştiut din bucata de
turtă, iar boabele de poamă le mânca direct din ciorchine, fără să le culeagă una câte una,
cu degetele mâinii în I lalma mâinii, aşa cum făceam noi în via noastră. Pepenele îl
spărgea de genunchi exact în două şi-l sugea direct din coajă, afundându-şi (jura şi ochii
în zeama lui, faţa fiindu-i însângerată, cu ochii negrii nepătaţi, adânc sfredelind aerul spre
via lui, parcă ascultând cu privirea zgomotele, tunetele ei îndepărtate.
Era un rit antropofag masa lui, cu picioarele sub trup, fără să-şi facă cruce. Sfârteca
turta cu mâinile, apoi o arunca între dinţi neme-•lecată, aşteptând rândul fructelor să-i
mângâie dinţii albi şi gingiile însângerate.
- Bă Ioane! vorbi el, sătul, mulţumit de masă, ce-ar fi să ne luăm la trântă? Eu, ştiind
că este mai vânjos ca mine, că namila asta neagră de om, sau ce-o fi fost, putea să se
tăvălească şi-n smoală nu numai în carnea mea, îi ocoleam provocarea. Faţă de toate astea
. ivea şi o vârstă mai mare şi o înţelepciune diavolească de a frânge oase şi încheieturi.
- Gheorghe eşti puternic! îl linişteam eu, căutând cuvinte potrivite, să înţeleagă nu
teama, repulsia mea, ci indiferenţa mea faţă de lorţele distructive ce-i cotropeau fiinţa.
Mai toţi oamenii din sat aveau nevoie de această confruntare diavolească, primitivă şi
abia mai târziu aveam să aflu că neputinţa i omunicării în afară, inexistenţa unui limbaj, îi
făceau antropofagi în limp şi ontologici în spaţiu. Sunetele, cuvintele lor, nu ieşeau în
afară, i le se aflau în spaimele lor jinterioare, în mâniile şi iubirile lor, în murmurul apei
din carne, în tunetul întins gata să plesnească în livezile sufletului lor, aşa cum era via lui
Gheorghe, el erau împrejmuiţi de spinii nevorbirii.
Eul lor neevoluat era o excrescenţă carnală a inconştientului suprem, imposibil de
închipuit de o minte omenească, precum mposibilă este de atins înfăţişarea lui
Dumnezeu.
100
Gheorghe era arhetipul adamic, de dinaintea cuvântului rostit, din vremea cuvântului
continuu, din ajunul coborârii logosului în carnea sa.
Ceasul, băţul înfipt în pământ, arăta pe cercul de ţărână din jurul lui, trecerea soarelui
la meridianul locului. Ne-am întins amândoi, deodată, ca la un semn, pe mâna dreaptă
acolo pe pământul cald de vară târzie în cenuşa ţărânii dospind. Un somn de prânz cu vise
negre, cu hoţi furând butucii cu tot cu rădăcini şi dispărând în nucul vărului Manole îmi
zvârcolea o parte din trup, cea mai obosită, cea mai atinsă de lucruri. Doi drumeţi, parcă
venind din via lui Gheorghe, se sfătuiau stând pe suflarea mea, unde să cioplească o
troiţă, la care răscruce de drumuri, pe buza râpei? sub zarzărul meu uriaş sau în vale în
Tărtăcuţa?
- "Ce faci bă! l-am auzit pe tata umblându-mi prin somn. Era cu moş Tudor."
- "Şi ziceai bădiţă Andone că băiatu' păzeşte la vie?, puteam să-l bag în sac şi să-l
azvârl în râpă."
Privindu-i aşa proiectaţi pe soarele din amiază, apariţia lor era în pânza visului
meu,ce nu mă părăsise încă, phantasmă surâzătoare, umbră lichidă fremătând.
Trupurile lor înalte erau ca un "corp incorporai", o "soma natsoma". Soarele numai
rămânea deasupra lor un spirit de foc un "pneuma noeron".
Gheorghe dispăruse nu se ştie de când. Umbra băţului înfipt în cerc trecuse de
meridianul viei. Nu ştiu cum, privind la soare, timpul s-a oprit atât de mult că simţurile
mi s-au încetinit în suflări rare şi în cascade îngheţate.
Via Babanei, cu Gheorghe înăuntru gardurilor cu spini de drăcilă fluizi, privea din
amurg spre noi cei de aici, ca un ochi negru-lăcrimând sub pleoapa pădurii cu tancuri şi
mitraliere îngropate în rădăcinile stejarilor.
Se auzeau de acolo, de dincolo de ochiul înspăimântător ce oprise timpul, sunete de
trompetă şi vorbe fără înţeles, ruseşti.
Mă aflam încă în vis. Carul de lângă vişinul pitic, negru, boii de cositor, roţile
călcând pe liniile paralele de pământ cu copite de lut cald, moale, oboroacele de nuiele
aşezate în car şi legate de mânere cu funii, trecerea noastră prin vie, cu struguri în mâini,
toate acestea se întâmplase, demult, în fărâme de timp cât gradul centesimal de rotire a
umbrei pe cerc.
101
În realitate, în prezent - nimeni nu poate şti ce-i prezentul, stăteam cocoţat pe o
scândură lată sprijinit de scoarţe, legănat de mişcarea leneşă a boilor pe Drumul Mare, în
capul râpei lui Ciucă, apăsat de Cloşca cu pui, de pumnul de sateliţi a lui Jupiter, de parcă
Ganimede, luna lui, ar fi fost luna pământului nostru şi viitoarea explozie a planetei
uriaşe ar fi vestit apocalipsul lumii.
Acuma, trec pe lângă via lui Gheorghe plutind pe Drumul Mare spre Troian. O linişte
cu duhuri rele păşind pe vârfuri, dincolo de spini, unde credeam că se află un suflet de
om, stătea între cer şi pământ pe spaţiu dreptunghiular împreună - verde, negru. O
cucuvaie, prinsă într-un nuc, cu gravitaţie de meteorit căzut după întâiul cântat de cocoş,
repeta silabisind gheor! - gheor! ghe! - ghe!
Tata rostea cuvinte onomatopeice mergând pe lângă boi mai cu grijă ca în alte daţi:
"Hăis! cea! talane!..."
Erau cuvinte clopot, legănarea unui vânt primar lăuntric, pe care teama trecerii lui pe
lângă via Babanei le scotea în afară purificându-1 de apăsări dreptunghiulare cu spini în
trup dar mai ales în suflet, în sufletul lui cu nimosul aprins de prima celulă a universului.
"Gheorghe"!, se auzeau scârţâieturi de arbori în via Babanei ca atunci în biserică, ca
atunci când preotul ne vorbea cântat: "cel ce păzeşte vântul nu seamănă şi cel ce se uită la
nori nu seceră"!
- Dacă trecem de Troian şi de movilă, şuşaua de chiatră o să dezbârne cochitele
boilor, Tudore.
- Bădiţă Andone, să mergem pe drumul de pământ, de lângă ea, ce dumnezeu, n-o să
omoram sărmanele vite.
Şi iar în urmă, de data asta în nord, tot mai în nord, cucuvaia trâmbiţa "Gheor-ghe!,
Gheor-ghe!". Din nou l-am auzit pe preotul Ciobanu vorbind peste noi în biserică, cu
cădelniţa în mâna stângă, cu cartea deschisă în mâna dreaptă, umblând peste noi cei
ingenunchiaţi: ,, şi i-a zis diavolul : dacă eşti Fiul lui Dumnezeu, zi acestei pietre să se
facă pâine, şi a răspuns Iisus către el : scris este că nu numai cu pâine va trăi omul ci cu
orice cuvânt al lui Dumnezeu "
- Da Tudore, mai întâi vom merge prin pădurea de salcâm, apoi tot aşa, când s-o
sfârşi, spre râpa lui Tuluc şi om vedea noi atunci, cum să umblăm pe macadamul din
forturi.
Pareă fuseseră mai mulţi acolo, în clipa oprită, în urma băţului pe cerc. Parcă mama
culesese cudricul, tereaza o culesese
102
soră-mea Victoria, iar tămâioasa nenea Radu, fiecare cu oborocul lui în braţe,
umblând prin vie dintru-un capăt în altul al ei, de la est la vest, mereu spre amurgul vânăt
din pădure. Şi în alte vii oamenii, pe ascuns, îşi umpleau căruţele cu poamă, fiecare
plecând spre Galaţi în altă vreme din noapte, ştiind dinainte străzile pe care vor umbla,
cât să ceară pe o strachină de ciorchini, din care prăvălie evreiască să-şi cumpere cămăşi
şi izmene, funde pentru coarnele boilor, dârmoaie şi site, broboade şi căciuli.
Parcă în timp ce toţi ai casei noastre stăteau la sfat în uşa colibei, în jurul ceasului
vertical, eu în vis, deasupra lor, îi priveam, plângând pe ei, lăsând câte o lacrimă să-mi
cadă pe fiecare.
Tot aşa în vis, în secunda clipei oprite, auzeam cuvinte fără sens: ferească,.. .scoate
din rădăcini,.. .dau foc..., îl omor...,.. .cu plugul, auzi?... Era vorba despre vie despre viaţa
ei viitoare.
Apoi moş Tudor, de la marginea lor îşi povestea singur viaţa :
"După ce mi-au scos glonţu de la Ţiganca, m-au dus mai departe spre Stalingrad.
Lung e răsăritul bădiţă Andone, mai lung decât apusul, până în bătălia aia, ultimă, din
care am scăpat cu schijă la creier. Alţii au câte una lângă inimă, alţii în oasele coapselor,
a mea este cât o fărâmă de ceaun pe creier. Nu-mi face nimic, numai stă acolo şi-mi
pândeşte gândurile, judecăţile fără măsură. înainte de a o avea vorbeam vrute şi nevrute,
acuma, cu ea în ţeastă, îmi cumpănesc fiecare mişcare a sunetelor cuvânt"
Cei din cerc îl ascultau, pronunţând numai două cuvinte de la unul la altul, urmărind
cu privirea sonoritatea lor: "aici şi acolo" spuse tata, "acolo şi aici" îi răspunse mama,
"aici şi acolo", "aici şi acolo" ... se auzeau ca două bătăi rare de tobă. Apoi fără ştiinţă,
fără impulsul "scientes bonum et malum" alte două cuvinte se repetau la infinit "hodie
tibi, cras mihi - astăzi ţie, mâine mie"... Erau judecăţi primare, o cădere a îngerilor într-un
delir supramundal.
Nu ştiu cum, moş Tudor, se auzea vorbind întreg ca un summum bonum - binele
suprem al transei lor din visul meu.
"Omul este un rege al anotimpurilor şi al celor patru zări, este marele rege al apelor,
al vânturilor şi al focului, vorbi el neîntrebat, aruncând câte un vreasc în cotlonul aprins,
peste fiecare, ocolindu-le trupurile - cerc... regio cuaternaria et elementaria (rege al
cuaternităţii şi al elementelor), "regio cuaternaria", ... se auzeau, repetate de lumina
albastră de deasupra lor, sunete ciudate venind din via călcată în picioare.
103
"Dumnezeu este domnia trinităţii divine peste el, peste lumea ce i-a fost dată
vremelnic să o cunoască în doi, şi iar se deşteptau sunete în lumina albastră a nopţii,
aşternute pe trupurile lor pline de: lumină roşie şi verde şi neagră".
"...binarius sub monarchia unarii, monarchia unarii... Unitatea celor doi sub dominaţia
lui unu, dominaţia lui unu " striga fericit Tudor nepotul tatălui meu, de parcă văzuse ceva
prin vie şi voia să strige cu strigăt neauzit.
Aceste privelişti se succedau în timpul oprit ca un vis, în visul meu, început sub
soarele meridian atunci când Gheorghe adormise lângă mine, cu mine. Dar el îşi sfârşise
oprirea, picătura lui de ceară fierbinte reverbera în mine, acum, pe drumul sub Cloşca cu
pui şi sub pumnul cu diamante a lui Jupiter.
Moş Tudor, înspăimântat de râpa lui Tuluc, întrebă chiar în clipa căderii unei stele, cu
faţa plină de scrum de lumină şi de meteorit pulverizat.
- Bădiţă Andone, nu-i aşa că o să ne scoată viile cu tractorul? Ce diavoli, ce diavoli!
Se spune că vor sădi ei alta pornind din fundul râpii cu buldozerele spre cer.
- Taci! mă nepoate, via se sădeşte pe buza cerului nu în fundul râpii. Cum să curgă
soarele în viţă acolo unde murele se învineţesc şi plâng... şi-am auzit deodată potcoavele
lovind în piatră şi am văzut cum boii lunecau pe scântei şi căruţa era mai uşoară,
trezindu-mă de tot şi sărind din căruţă alergam pe urma lor, şi mai alerg şi acuma, mereu
îndepărtându-mă, mereu singur pe un drum neumblat.

Teoremei lui Fermat

Clasa dormita în banei fără spătează, umbre coşciug, inexacte ca formă şi instabile în
spaţiu cenuşiu, cu insuficientă lumină în tavan.
Profesorul îşi controla vocea într-o întrebare mai mult pentru sine pusă, înainte de a
se înfuria pe neputinţa elevului din faţa sa de a formula o judecată.
- Dragă Andrei, cine a fost Fermat?
- Un matematician, d-le profesor, care a trăit cam prin secolul al şaptesprezecilea.
- Ce afirmă în teoria cu numele lui?, întreba cu răbdare protest uni
104
gândindu-se cu invidie la câte secole a rămas Fermat în memoria omenirii
- Orice funcţie derivabilă îşi anulează derivata într-un punct de extrem al ei.
- Ce fel de extrem domnule elev?
- Extremul local domnule profesor!
-Aşa va să zică. Există deci şi extreme globale pe care numai Dumnezeu le studiază.
- Domnule profesor, se repezi un băiat cu mustaţă şi barbişon, cu părul scurt şi
îmbibat de gel, din rândul de la fereastră, eu cred ca textul teoremei se referă la un om, nu
strict la o funcţie.
-Adică?, ridică privirea profesorul peste catalog.
- Omul realizează multe funcţii, deci este o funcţie. Derivatele funcţiilor lui umane
sunt multuiple. Fermat ne comunică mult mai multe prin această teoremă.
- Domnule elev, ai o imaginaţie bogată dar în matematică spre deosebire de
adevărurile din societate relative la om, adevărurile sunt universale, ele sunt adevărate
chiar pentru lumile din afara lumii noastre. Fermat este o întâmplare între două sau mai
multe lumi, ca şi dumneata, ca şi mine. Cineva dinafară noastră sau dinăuntru nostru, la
ales mesager al unei şoapte dintr-un gând universal sau numai a unei părţi dintr-o
judecată supremă.
- Dar tocmai aici este problema, insistă elevul, uitând de reguli de comportare în
dialog. Din câte ştiu, el a formulat mai multe judecăţi fără demonstraţie.
- Permiteţi-mi să demonstrez teorema! domnule profesor, se trezi deodată Andrei,
neaşteptat şi ferm.
- Manole, cel din rândul albastru-cenuşiu, de la geam, s-a aşezat în banca de la
fereastră jignit şi neânţeles.
- Da! mda! spuse profesorul privind mai mult la mâna lui Andrei, decât la
corectitudinea scrisului alb, în puternic contrast cu negrul absolut al tablei. Creta era
singura scânteie din spaţiul clasei, urma ei, era o dâră şerpuitoare de lumină, ori frânturi
din această linie: punctuaţii şi semne ce ascund cuvântul, semănate în mâna lui Andrei.
Hotărât să nu se lase intimidat de intervenţia filozofică a lui Manole, pe urma semnelor
scrise, vorbea egal fără expresie, ca un robot conectat prin inducţie la un creier din afară,
superior şi indiferent:
"Fie o vecinătate a lui ies zero, dacă ies zero este punct de extrem, să zicem maxim,
creşterea funcţiei pe creşterea argu-
105
montului este pozitivă la stânga lui ies zero şi negativă la dreapta lui ies /ero, deci
derivata la stânga este pozitivă şi derivata la dreapta nste negativă. Funcţia fiind
derivabilă în maximul ies zero, derivatele ui laterale sunt egale şi deci egale cu zero.
Aşadar derivata funcţiei uste nulă în maxim".
Ora se sfârşise. Profesorul se ridică cu greutatea catalogului sub braţ, îndreptându-se
spre cancelarie.
Conversaţiile copiilor, cu voci neformate, de pe hol, îl însoţeau, 1.1 fiecare pas făcut,
spre salonul odihnei cerebrale de zece minute. (Hlihnă aparentă, fiindcă, acolo, în
paralelipipedul cu ceas exact, grija orei ce urmează nu va sfârşi niciodată clipa ce s-a
încheiat.
"Elevul Manole s-ar putea să aibă dreptate. Fermat a gândit sau numai ne-a transmis
un mesaj nematematic, inducţia lui era ileasemenea ciudată, ascendenta lui Pascal era la
el descendenţă. Cât de frumoasă este faza: orice şir de numere naturale, descrescător, este
constant. Nu oare vine şi se întoarce din, şi la om, acest enunţ aparent matematic? Nu
cumva el a fost sau există in lume sub forma: viaţa este un sir descrescător de aspiraţii
mneneşti, care cu puţin înainte de moarte este constant?" N-o uita pe profesoara lui de
geometrie, căreia prezentându-i cândva primul articol publicat, ca o recunoştinţa, aceasta
îi spuse brutal: "Ştii, stimate fost student, voi ieşi la pensie, nu mă mai interesează
geometria."
"Ciudat, îşi spuse atunci, să fi murit profesoara mea? care mi-a răpit multe nopţi cu
probleme în plan şi în spaţiu, la care numai zorii uni dădeau soluţiile optime. Acum încep
să o iert, când mă gândesc la inducţia pe uman a lui Fermat. Nu murise, devenise
constantă, i H iate constanta dinainte de maximul naşterii, ori constanta dinaintea
derivatei experimentelor trăirii pentru trăire."
"A nu te mai interesa ceva este un fel perimat de recunoaştere a UIUM derivate
omeneşti -satisfacţia de a fi maxim, darea şi în teoria lui I ermat, ea va fi nulă chiar în
momentul măsurii maxime a acestei satisfacţii."
"Să fie oare teorema, aşa cum afirma cel care nu învăţa exact matematica - băiatul cu
puberi căniţi prematur, un principiu supe-noi intuiţiei lui Fermat? în care tangenta în
punctul de extrem imita II uatorul orizontal şi neputincios, un principiu al regenerării
zeroului in trăiri extreme?"
106
"Da, în viaţă este mai greu să descoperi valorile extreme, nedispunând, ca în
matematică, de relaţii funcţionale analitice, derivabile.
Omenescul este un extrem intangibil. Da, elevul are dreptate, undeva dincolo de
literă, de matricea matematică, Fermat ne sugerează parcă un principiu de existenţă în
extreme locale, antici fiind, ne învaţă parcă sistemele inerţiale nematematice cu mecanica
sistemului închis, ori mai mult, dincolo de viteza lumini, spaţiu ce se contracta în punct,
timpul ce se dilată nemărginit."
Profesorul, părăsi pentru o clipă conversaţia cu sine, căutând un alt mănunchi de
nume omeneşti în chenarele negre ale unui catalog.
Niciodată nu i-a plăcut să-şi târască trupul lipit de această poliedrală închipuire de
tezaurizare a valorilor. Zăbovea parcă, mustrându-se în faţa muchiilor verticale, uitându-
şi, în măselele grilajului de lemn, terfelit şi murdar, mâna întinsă după catalog.
- Unde a-ţi ajuns cu predarea la clasa a Xl-a domnule profesor? îl întreabă un coleg
mai tânăr.
Răspunsul veni neaşteptat de repede:
- La principiul extremelor locale nule. Cel tânăr a tăcut mai mult uimit.O profesoară
de filozofie, rezidual marxista, din preajmă, i se adresă curioasă profesorului bolnav de
ritmuri exacte.
- La principiul extremelor cui?
- Extremelor nule din dragoste, îi răspunse ursuz tânărul profesor de aceiaşi vârstă cu
doamna axiomelor marxiste, ieşind amândoi, deodată, prin uşa cu sirenă de pahebot
înfiptă în timpane.

Plugul din grădini

Caravana flămândă de papuri crude, ce aveau să ne hrănească prin uscare şi împletire,


prin treceri paralele în curmeie şi degete crăpate de ţesătoare mamă, ţesătoare soţie, se
opri pe grindul din faţa Rotundului.
O gârlă subţire ca un pârâu, cu izvorul în lac, se sfârşea aproape de noi, unde
pământul era crăpat de uscăciune iar feliile palmelor de lut coşcovit ne sfârteca tălpile,
împreunându-se sub apăsarea trupurilor vlăguite de înşiruiri în spaţii umede, vâscoase.
încă nu reuşise să străpungă acest strat de abur-carbonic, soarele, de dincolo de
sălciile Prutului, încă nu-i vedeam clar umbra
107
lui tata, lângă a lui moş Pintilie, statuie de ceară lichidă, văzduh .işuzat nepermis pe
pământ, ce se contopea cu vorbe cu tot într-o Indie galbenă de seu - soarele presupus
fiinţa.
Deodată, explozia unei păsări de baltă, cocoţată în sălciile din Intui Prutului, aflat la o
palmă de noi, vesti apa. Cenuşele din aerul lichid fugeau înspăimântate spre Ghimia şi
Spia si Butnaru, grinduri mari, fuse de pământ paralele cu satul din care veneam, cu Prutu
şi cu cerul, zugrăvit fără ştirea noastră; cârtiţe scormonind în molecula npei sămânţa de
nufăr şi cântecul de broască, albastru, albastru încins.
-Azi va fi căldură mare, privi tata în sus, vorbind de unul singur, l.icându-şi curaj să
înfrunte apa rece ce-i plângea în faţă, plină de pnpuri cât un braţ lung de copil scăpat din
faşă, înrădăcinat în aer până la cer.
- O să plouă; o să plouă, se vaită şi moş Gheorghe de felul lui neplângâreţ.
Ne-am îmbrăcat în câte un pantalon vechi, petecit mai lung decât liecare şi l-am legat
pe glezne cu aţă, cu mare grijă. Tălpile ne ieşeau din crăcii pantalonilor ca nişte palme de
circar umblând în cap pe duşumele. Cămăşile, dintre cele mai rele, de acasă, ne acopereau
trunchiurile costelive şi vânjoase, unul numai, al meu, fiind la începutul oaselor coapte şi
la începutul căţăratului în pârghii musculare, cu vectori în punct, neînvâţat cu răsucirea
repetată, zilnică, a ceasului inimii, în spirala hisiană a cărnii.
Soarele avea chip întreg, căţărat pe un nor, ca o pernă mototolită de o ţeastă în
coşmar, în noaptea himerelor ce a trecut.
Moş Gheorghe, aproape pe furiş, işi făcu o cruce întârziind cu privirea pe grămada de
boabe de la botul calului şi pe drumul urmelor noastre, prin lutul grindului.
Tata si cu mîne îl imitarăm ca pe un preot.
- Dumnezeu să ne ajute! se văita a doua oară moş Gheorghe
- Dumnezeu să te audă! îndrăznii eu să-i răspund, arătându-i ce şliu de la mama şi de
la oamenii ce mergeau mai des la biserică. ('.heorghe Pintilie, prietenul lui tata, mă privi
lung şi făcând primul pas în baltă, necredincios, păcătos ca orice om care înjură şi merge
l.i crâşmă şi-şi bate copii şi nevasta şi care iubeşte pe ascuns câte 11 vndană, îmi spuse
aproape în şoaptă.
- Nu cred Ioane! nu cred! Dacă ne auzea n-am fi trăit din tăiatu
108
papurii, ci din semănatul grâului în pământul lui tata pe care ni l-au luat nenoriciţii
ăştia cu colectiva lor.
Pornisem prin balta într-un front lung cât şase braţe întinse lateral, fiecare cu pasul
lui, în necunoscutul ochiului apei de sub el, din faţa lui, şi apoi mai departe în neantul
succesiv al lacului dintre noi şi papuri.
Ne afundam încet, mai întâi până peste glezne, ghicind gropile de ieri făcute sub apă,
tot de tălpile noastre, de gravitaţia trupurilor noastre, ţintind inima pământului aşezat pe
patru broaşte mari de baltă, cât patru elefanţi de la ecuator, aici la noi la Tuluceşti, nu
departe de "imperiu roşu" de colo, înconjurat cu sârmă ghimpată şi umbre cachii
iscoditoare, cu ochii alungiţi peste noi, până dincolo de podişul satului pe deasupra căii
ferate, până peste prima pădure ştiută, Gârboavele. Apoi apa ne umezea pulpele şi
gleznele, rece, nepăsâtoare, câte unul din noi căzând icnit, intr-o groapă mai adâncă decât
lungimea unui picior de om. Ruşinaţi de dezechilibrare, mai întâi ne sprijineam cu mâna
de partea piciorului afundat, să nu ne lungim pe fund, apoi plecaţi pe cealaltă mână
smulgeam nămolul magnetic al gropii în sus, cu tot cu vidul afundării din el, cu tot cu
bulgărele de aer de care avea nevoie apa să-şi găsească locul în cotloanele malului
scormonit.
Era un pelerinaj de condamnaţi la moarte prin lacustrizare, o întoarcere în oul de
broască de la începutul lumii, o nouă geneză a omului făcut din lut, acum amestecat cu
saliva "zeului lac" şi cu mirosul de iarbă crudă subacvatică; papura, papura.
După această prima înfruntare a mocirlei cu fund găunos, cu sulfine de apă ca nişte
pui de şerpi verticali, deodată, lacul se aşează pe prispe drepte de fund nisipos, cu
ademeniri de ape mai adânci, din ce în ce mai adânci, până dincolo de genunchi, până în
coapse. Era limpede strălucirea lui în rădăcina papurii: fir cu plumb vegetând verde,
sângerând galbenă sub lama cuţitului de tarpan. Apa o dizlocui şi o azvârli în sus, cu tot
cu mâna mea, ce o apucase de trupul aerian şi o aşeză orizontal, în urmă, spre celelalte
tulpini tăiate mai înainte, supusă, nespus de supusă, intuindu-şi sfârşitul vegetal, învăţam
fiinţele verticale să şadă perechi orizontale în stânga secerişului nostru, tăind cu dreapta
câte 30-40 de fire plută, fire surori, fire maldăr.
109
Măi Andone! strigă moş Gheorghe, peste mine la tata: eram i :< iliniari şi dinamici ca
trei planete apropiindu-se şi îndepărtându-se pe» aceiaşi dreaptă una de alta, dar
mişcându-se prin translaţie, l). II alele cu malul, departe de el, mai aproape de stuful şi
papura din inima nevăzută a lacului Rotundu.
Rotundu era un cerc turtit de apă, cu şerpi şi broaşte, aşezat tangent la uriaşul Brateş
ca şi Daduvu ca şi Dadăvelu, ochiuri de apa care privite de sus, dintr-o stea, erau
lacrimile unui om aşezat la facerea lumii, acolo în maluri, plângându-şi venirea de
dincolo aici ori plângându-ne pe noi, termite rostogolind sfere de lut, în lumină, până la
moarte.
- Ce-i Gheorghe?, îi răspunse tata năduşit de lumina orbitoare ce venea din adâncuri,
dintr-un soare de argint ars în apă.
- Să-mi dai si mie plugul tău, să-mi ar grădina înainte de omăt!
- Care plug Gheorghe? care plug?, mi l-au luat la colectiv astă primăvară, nu ştii? îi
aminti tata ca să audă tot lacul.
- Vorbesc de ăla vechi de la tat-tu, ştii tu, ăla din samalâc, de la Arsinia.
- De unde ştii tu măi de plugu lui tata? mă tu eşti cu ăştia cu eapiştii? dumnezeu
mami lor! mi-au scos via, mi-au luat vaca şi
boii, iar acuma, vorbi aşa pentru el privind spre mal, acuma mi te-au luat şi pe tine
Gheorghe. Mă! tu eşti cu ei! cum de nu ţi-au luat calu?
- Mai Andone nu fi tâmpit, iapa asta-i pe moarte de bătrână ce-i. Asta a făcut războiu
cu nemţii până la Stalingrad iar ruşii au adus-o înapoi. E mai umblată prin lume decât
Ana Pauker.
- Cine ţi-a spus ţie de plugul lui tata?
- Păi! tu mă! ieri când am băut găleata de vin pe prispă.
- Ce vorbeşti mă? şi cine mai era acolo? că eu nu mai ştiu nimic.
- Te-ai lăudat că ai o mitralieră în pod şi grenade în beci, că pui iu mâna pe un
comunist să-l faci şuncă de Crăciun şi câte şi mai i.ite, încearcă să-i amintească moş
Gheorghe lui tata, dar fie de mahmureală, fie din încăpăţânare, nu confirmă că ar fi spus
el aşa ceva aseară.
- Era a lui Priţ, a lui Purcaru, nepotu-tu Ion şi Drăguşan frizeru şi parcă, parcă a lui
Cac-sat, şi sigur Gheorghe a Nalangâtei. Ionel l 'rovolovici bătea nebun în şina unei roţi,
la el în fierărie, arătându-ne • :i ■ qospodar e, iar domnu Mihalache croitoru, ne-a dat un
bună seara peste gard, aşa, ca să scape de hai la un pahar:
110
- Mai rămăsese să fi fost şi miliţianul Reki! spuse tata în glumă.
- Păi! asta-i! ca fost si el, îl asigură moş Gheorghe, ca să-i treacă lui tata pofta de
glumit.
- Hai! nu mai spune!...
- Andone! Andone! se auzi dinspre mal strigătul mamei şi se văzu chipul ei cu
broboada răvăşită pe creştet. O deslegă apoi de sub barbă ştergându-se pe fruntea ei plină
de sudoare şi de îngrijorare, cu riduri adânci în jurul ochilor şi pe obrajii roşii de
alergătură.
- Vezi ce vrea mâ-ta! îmi ordonă tata, nepăsător la strigătul numelui său şi la apariţia
neaşteptată a mamei în baltă. Ea rămăsese acasă să vorbească cu Petrică Mândru, nepotu
ei de la achiziţii, câtă papură tăiată să-i puie în contract, câte rogojini să se spetească să-i
facă în iarna asta.
Tarpanul scânteia în rădăcina papurilor de sub apă, mai iute, în felii de semicercuri
albe, de lumină arsă şi udă în acelaşi timp.
Mama îl auzise şi-i simţea teama, fuga de răspundere, neîndră-zneala lui de a da ochii
cu ea, după o boacăna, una mare, pe care o cam repeta des tata, boacăna de a-şi trăda
resentimentele faţă de comunişti.
- Vino tu! lasă băiatu acolo! Tata înfipse tarpanul în ultimul maldăr tăiat, plutind
nepăsător în derivă spre mal, după alţii, într-un şir ce se aştepta târât pe grind.
- Muierile ne bagă în mormânt, Gheorghe, în mormânt, i se adresă aşa, fără rost, lui
Pintilie.
- Lasă mă! că Veta ta e femeie bună, tu eşti rău!
- Ce să-ţi spun? uite cine vorbeşte? îl repezi tata.
Aşa s-a îndreptat, cu chiu cu vai, spre mama, care se aşezase la marginea piramidei
boccelelor noastre şi la marginea privirii iepei bătrâne păscând în apă, pnrpi.
Se făcu linişte, mama îl aştepta pe tata, acolo în pumnul ei de tăcere, parcă plângând.
Paşii, cu trup târât prin apă, paşi de om sărac, sătul de viaţă, îndepărtau cercurile din tata
jur împrejur, trecând de la infraroşu la violet, prin retina noastră, în cercul suprem al
Rotundului.
O raţă sălbatică îi tăiase calea, într-un zbor cu aripile pe apă şi labele nedesprinse de
epiderma ei, lăsând în urmă o dâră din ce-a fost, o umbră de zbor început. Tata ajunse
lângă mama.
111
Au venit, au venit, jandarmul, primarul şi de la Galaţi un procuror. i li! ui răscolit
toată casa, ograda şi beciu, şi podu, şi soba, şi groapa i u vin. Auzeam povestea mamei şi-
i simţeam lacrimile, curgându-i In poală şi apoi în mine, în carnea mea.
Moş Gheorghe, nepăsător, cu fundu pe pluta maldărului de lângă ii, luma o ţigară
răsucită în foiţă, din tabachera din buzunarul cu humb de la piept.
Se făcea că nu ascultă, dar ştia tot, minunându-mă de calmul
Im
Să fi avut dreptate tata?, să-l fi pârât pe bunul lui prieten şi totodată pe mine, la
comunişti ?
- Aşa faci mereu! aşa faci mereu! bei de nu mai ştii ce spui şi uite cu ce ne-am ales?,
era mama.
- Am glumit fă! am glumit! tu nu ştii cum sunt eu la beţie?, era tuta.
- Da, tu şi când ne baţi glumeşti. Iar am dormit, astă noapte, cu Ionel la Arsinia,
umblai ca un turbat să ne baţi. Cu mine ai ce ai, dar cu băiatul ce ai? Este elev la liceu, nu
ţi-e ruşine de oamenii din sat?
Deodată în monotonia ceartei lor, moş Gheorghe, fie auzind mai bine ce-şi spuneau,
de la o vreme tata şi mama se certau cu şoapte •,.i mâini gesticulând, ori fără să fi auzit,
se hotărî să-i împace. Mă lua de mână aruncându-şi ţigara şi se îndreptă cu mine cu tot
spre mal.
- Hai Ioane, hai să-i liniştim. Mă ţâra repede, ca pe un fir de papură în piciore.
Scrijeleam apa cu piciorele, genunchii se ridicau (lt :asupra ei, căzând din când în când în
cotloane de nămol frământat do alţii sau chiar de noi altădată, intr-un timp de care am
uitat, într-un spaţiu în care ne-am rătăcit.
Ioane! Ionele! mă îmbrăţişa mama, apoi, uitând de mine, i se adresă lui moş
Gheorghe. Gheorghe cineva ne-a pârât.
- Nu v-a pârât nimeni, era miliţianul cu noi la băut pe prispa în oi|iada voastră. Omu
şi-a făcut datoria, asta-i tot.
- Da plugu? da plugu? l-a găsit Veto?, o întrebă pe mama disperatul meu de tata.
Răspunsu veni însă de la moş Gheorghe. Plugul lui tat-tu e la mine mă Andone.
Pata, înţelegând acuma, năvăli cu o îmbrăţişare ţărănească vanjoasă şi sinceră pe el.
112
- Dumnezeii mătii de tâlhar, că mare bine i-ai făcut băiatului ăsta.
Dacă plugul bunicului meu ar fi fost găsit eu nu mai terminam liceul. Moş Gheorghe
îl furase în noaptea trecută din samalâc, de acolo, din paiele aranjate mai bine pe pământ,
trecând mai întâi prin grădina lui Arsinia, prin gaura de câini în călduri din gardurile de
stuf, despicând lumina lunii cu palma şi povara fierului, cu încă o cană de vin băut înainte
de a-şi face curaj.
Nimeni n-a mai întrebat de plugul lui bunicu. în fiecare an însă grădinile din jur erau
mereu arate de un plug necunoscut.
Eu invăţasem, băiat mare fiind, să sap grădina noastră cu hârleţu, până ce băşicile din
palmă plesneau de bucurie, de căldura ce suia din rădăcinile mărarului, pătrunjelului,
hreanului, unele moarte pe jumătate, altele mereu vii, în mine, prin palma hârleţului de
fier, vertical si oblic şi plan, aşezat pe untul pământului, umed scos la suprafaţă.
Fantoma plugului furat, bântuia grădinile vecinilor şi eram mândru, de parcă bunicul
meu se întorsese pe pământ să facă o nouă ordine opusă ordinii comuniste.
Bostana de la Prut

Bostana era pe malul stâng a gârlei izvorând din Prut şi vărsându-se în Daduvu; un
ochi de baltă la răsărit de lacul Brateş.
Basarabia era dincolo de Prut, aşezată şi ea pe un podiş cu maluri zgrumţuroase şi văi
cu lut galben, amestecat cu nisip şi pârâiaşe, poposind în lunci înguste, mai înguste decât
i-ar trebui unei turme de vite să pască o zi, sau unei păsări să înveţe zborul din cuib pe
pământ
Până la Prutul pe care-l vedeam clar şerpuind în pădurea de sălcii pe drumul spre
Şiviţa; drum nordic aducător de veşti triste şi povestiri malefice, nu era decât o fugă de
mânz zănatec, înainte de a fi pus în hulube să tragă o căruţă cu lemne uscate şi câţiva
maldări de stuf, aşa cum o făcea Miţa, iapa lui tata, ca să avem un adăpost la capăt de
bostană, o colibă cu deschizătura spre pepeni şi cu fundul spre drumul de apă din Daduvu
la noi.
Pe malul drept al gârlei erau alte bostani în floare şi grădini de legume fremătând.
113
i Jârla lega răsăritul oprit în Prut de apusul ascuns în lac, separând bostana noastră de
a lui moş Alexandru Prit; Costică a lui Prit fiind ' opil (ie pază acolo ca şi mine aici; Ion a
lui Andone Roşu.
Avea multe de făcut un copil la bostană, să dea mâncare la pnsarile din coteţ
slobozindu-le şi păzindu-le de dihorii de baltă, să plivească iarba ce năpădea peste noapte
în curpeni, să ude dumadele şi castraveţii.
Când pepenii se făceau mai mari, şi se făceau într-adevăr mari ni acea jumătate de
august, spre toamna anului 1954, copilul de bostana le priveghea creşterea apărându-i de
ciori şi de popândăi, punând sperietori imprejurul trapezului verde şi toaca în vânt, la uşa
colibei, înecând cu apă turnată în cotloanele, patrupedele rozătoare, veşnic flămânde şi
hoaţe, aşa cum mă căutau privind în |ur, aşa cum muşcau din cea mai mare sferă de zahăr
în sânge.
In ziua aceea, tata creştea dintr-un punct pe drumul dinspre Şiviţa. Ştiam că este
căruţa lui fiindcă nu mai aveam turte, nici apă, şi dorul de deal şi de casă mă năpădise
precum ţipirigul marginile I i.iduvalului, precum lişiţele năpădise apa, ca o lamă de cuţit,
M.ormonind în rădăcini de papură si stuf.
Doamne! ce dor îmi era de prispa casei şi de ograda noastră cu vişini, cu şira de paie
sub salcâmul din sud şi uliţa dintre noi şi moş Aloxandru la nord, cu bucătăria rezemată
de chiler, cu infinitul drum h i ost ce lega Bârladul de Galaţi, şoseaua pietroasă, ce tăia
satul în două, de atunci de când Petru Rareş slobozi credinţă pe aceste l ilaiuri, cu o
singură zicere înţeleaptă: "o tătarcâ cu şuviţa-ţi frumuşica in luceşti", ori numai cu
plecăciunea ţăranului sărutând sceptrul domniei sale cu aduceri aminte de Ştefan,de
Ştefan cel Mare şi Sfânt.
Priveam de acolo satul şi vedeam ograda noastră, măsurând i li iimul făcut de tata cu
căruţa trasă de cal, acuma un punct desprins do cantonul de grăniceri, de pe digul de la
Şiviţa, de la marginea i Marginii privirii mele de copil, din inchipuire şi până în vârful
degetelor Incute streaşină să-l văd mai aproape, mai aproape .
Parcă îi auzeam strigătul de zor spre băiatul lui, aflat pe moarte do însingurare: "Hai
Mito mâncate-ar câinii de puturoasă"!
Miţa alerga, ciulind urechile la cuvintele spuse de tata, cu blândeţe. Ştiu, fusesem si
eu pe capră lângă el, drumul e o dâră de ui me şi de paralele tăiate în clisa cenuşie a bălţii
din malul drept al Prutului Românesc.
114
Sălciile erau si ele capete plecate de români, cu căciuli în mâni, în faţa soarelui, ici,
colo, presărate cu un plop desprins din ingenuchierea lui în maluri, cu rădăcini
scormonind apa tulbure curgătoare a Prutului şi cuiburi de păsări mai sus de suişul
cântului de leagăn şi sâsâitul de moarte a şarpelui din lutul cald.
Trecusem şi eu, nevăzut de cei de-afară, prin pădurile de acolo, de la Cotul Prutului; o
căutare sinusoidală a apei curgătoare în curbe de nivel zero, o respiraţie mai lungă a
gravitaţiei lichide, în cotloanele pământului dintre două ţâri fictive, nebănuind absurda
separare în două a aceluiaşi neam.
Oamenii, străinii de peste graniţă, vorbeau aceaşi limbă ca tata, ca moş Alexandru, ca
mine, care, încă nu ştiam toate rădăcinile cuvintelor. Ei erau dincolo de apa asta
blestemată, cu înşiruiri de ochi şi văi în maluri cu sârmă ghimpată în privire, sfătuindu-şi
păsările lor să-şi depună ouăle în malul drept.
Era un câmp magnetic priveliştea pădurii, cu graniţa cusută din fir de apă cu fâşii de
arătură, să nu calce vita şi omul în preajma ei, în argintul ei cu vârtejuri de lut auriu si
umbre de sălcii şuşotind parole si consemne neştiute. Puncte mişcătoare de oameni verzi,
rezemau trunchiuri de arţari şi sălcii în partea nevăzută de noi, pândindu-ne fiecare
mişcare a trecerii noastre prin pădure.
Ştiam, de la tata, că nu trebuia să ne oprim, să nu facem zgomot în această linişte de
moarte dintre două lumi. Eu aveam senzaţia trecerii în lumea lor ca într-o altă lume, fără
hore şi naşteri şi nunţi, fără cruce, într-o lume pe care o vedeam privind-o chiar şi din
patului meu de la vie, de acolo din vârful satului şi a zarzărului înflorit pe dealul
lepurenilor, ca pe o enigmă, ca pe o himeră.
Drumul era departe de fâşie, căprioarele însetate şi vacile scăpate din pripon o călcau
la dus şi la întors cu copite pare sau impare după cum dumnezeu în socotelile lui a făcut
lumea animală, negânditoare, sau poate mai mult decât noi gânditoare, frumoasă şi liberă
să cutreiere oriunde pământul, migrând magnetic în spaţii cu apă, cu floare, cu viaţă de
început.
Până şi păsările îşi aveau urmele lor în arătura neagră a fâşiei, ghearele lor apăsând ca
nişte flori desenate de un copil pe o hârtie albă lăţimea blestemată de dinaintea păcatului
de a privi apa curgătoare a Prutului, jumătate a noastră, jumătate a lor, adică cealaltă
jumătate a noastră, cu evlavie, cu teamă.
115
Deodată, l-am auzit pe tata înjurând de plăcere iapa şi ridicând luciu (ară s-o
lovească, acolo de unde trebuia să apară, de la capătul ilArlei adâncă cât o palmă, atât cât
îi trebuie unui copil sâ-şi facă i ;istel de nisip şi mamei faină să facă maiaua pentru
dospirea pâinii din covată.
Era uriaş tata şi căruţa lui, cu mărimea lor măturau sălciile de dincolo, până la creasta
râpelordin malurile podişului Basarabiei, şi umbra lor, soarele fiind de câteva clipe la noi,
înmiresma tăcerea cu lacrimi căzând pe Reni, pe Chilia şi Ismail, în pământuri cu istorie
do neuitat - românească.
Venea, venea, din ce în ce mai mare, coama calului se desena in vânt semeaţă,
exprimând trapul cu tresăriri sinusoidale, pârul roşu •,.i ochii albaştri şi coloana lui
vertebrală infiptâ vertical în mişcarea căruţei erau ca un catarg-om, ca o funie legând
inima pământului de soare. Era tatăl meu, era tatăl meu unic, mândru, şi drag. Deodată,
lumul galben cenuşiu al prafului din urma lor s-a risipit, semn că mirase pe drumul
înverzit din bostană, pe lângă gârlă, pe malul ei i Irept, unde ea eram acum un punct de
aşteptare, o fărâmă desprinsă cândva din el, pentru a creşte sfera de floare până la
coacere, din i urpeni; şarpe neâmplinit de iarbă, până în şarpele suprem al luminii.
M-a îmbrăţişat de parcă mă pierduse ori mă uitase într-un colţ al -.urletului său şi
deodată, din întâmplare, m-a găsit.
- Ce mai faci, mă băiete? M-a îndepărtat din braţele lui ascunzăndu-şi emoţia
revederii şi apropierea mea prea apăsată de impui lui osos şi transpirat, plin de praf din
cap până în picioare.
- Bine tată! bine! Nu mai aveam turtă, dar mi-a dat Costică. Apă am luat din baltă că-
i mai curată. Ce face mama?, îl întrebasem, aşa, într-o doară, să nu se supere. Ştia că sunt
băiatul mamei, că mama ţinea mult la mine până dincolo de putinţa omenească de a iubi
şi nu voia să fiu un mămos, un fusta mamei, ori altă posesie, i are să nu-i dea dreptul de
tată, de învăţătură de la bărbăţia bărbat.
- Sănătoasă! sănătoasă! azi e sărbătoare, s-a dus la biserică. i omeia asta a trăit mai
mult cu popa decât cu mine. Jumătate din /ilole anului e la biserică.
Tăceam, nu era bine să te pui cu tata când îi sărea ţandăra, aşa, din senin. Voia el să
mai spună; "la câte acatiste i-am plătit preotului Ciobanu s-ar fi cuvenit să fiu şi eu mai
bogat". "Nu ştiu i um se roagă, cred că nu se roagă destul, de ne merg toate
116
de-a-ndoaselea anul ăsta". "Lasă tată, îl dojeneam eu nevorbind, că mama nu a dat la
biserică mai mult decât ai băut matale".
Ştia că-i ghicesc gândurile, ştia că-l ascult vorbind în gând şi îmi arunca o privire
numai pentru mine, numai mie, care auzită ar fi fost; "S-o lăsăm baltă Ioane, mă-ta are
rostul ei acolo lângă Dumnezeu, eu pe al meu lîngă prieteni, la crâşma lui nanu-tu Anton
Bratu".
Toată această sporovăială de cuvinte neauzite o făceam descărcând căruţa de
calabalâcuri; ciaun, sac cu făină, ouă, şuncă, şi gogoşile, şi turtele lui mama făcute pentru
mine.
"Dumneata Andone sâ-i duci băiatului de mâncare, că s-o fi săturat de castraveţi şi
dumade, fără pâine şi apă nu poţi trăi oricâtă zarzăvârie ai mânca".
Trecuse de prânz, când mâncând din cele puse de mama pentru mine ne-am potolit
foamea lungindu-ne în colibă. Miţa păştea spre Dădăvelu, din marginile lui, din ţipirigul
cu şerpi şi lipitori, nechezând din cănd în când la un cal de peste Prut.
Nu trecu un ceas şi tata se apucă sâ-şi încerce norocul la undiţă.
- Tu pune mai pe înserat ceaunul să fiarbă, pe cotlon, eu merg după nişte somotel. Ai
grijă să priponeşti iapa.
- Da tată! i-am răspuns bucuros să primesc ordine în singurătatea din mine gata să
plesnească.
- Costică! strigă apoi peste gârlă, ce ai mâncat azi?
- Cea dat Dumnezeu moş Andone!
- Vino să-ţi dau nişte gogoşi de la mata Veta!
- Bogdaproste moş Andone! lasă-le acolo lui Ion! că trec eu gârla mai pe seară, tot
trebuie să dăm cu vologu.
Tata plecă cu undiţa pe spate fără să-l mai ia în seamă. Ştia Costică, ştiam şi eu că o
să treacă fâşia ca să ajungă la Prut. Dar era treaba lui, niciodată nu ne spunea cum face de
nu lasă urme pe ea. Unii spuneau că le mătura înainte şi înapoi, alţii că ar fi folosit două
scânduri ori mersul de-a-ndărătălea, numai el ştia cum, fiindcă sigur era că pescuia în apă
interzisă şi mâneam peşte din ea, ca din gârla noastră, gârla dintre bostana lui Andone
Roşu şi Alexandru Prit plină de pui de ştiucâ din Dădăvelu şi din toate celelalte lacuri ale
lumii oprite aici la noi la Tuluceşti, dintr-o năvală de ape subterane şi cereşti, împăcate de
şiroaiele ploilor vâjîind prin lutul dealurilor de dincolo de zarea văzută din cel mai înalt
stejar din pădurea
117
i iAiboavele, privind spre nord, spre Milosul, spre Tîrnişoaia, spre \/.IIIM Paielor şi
Ţâru şi tot aşa mai departe, privind spre steaua I II ilară, într-un azimut numai de el ştiut.
Fatal meuseînşiruiaîn ritmul paşilor lui după răchitele din capătul i II II .tanei, acolo
unde, deodată, între două rădăcini, se făcea nevăzut i neauzit, de parcă un zid de difracţii
l-au absorbit din pământeşti forme şi somatice gesticulaţii.
Soarele se aşezase în furca de la fundul colibei, găinile se învârteau pe cercuri cu raze
din ce în ce mai mici, spre cotineaţă, unele căţărându-se pe ea, altele, aşteptând parcă
umbra trestiei din lac să le atingă înainte de amurgul total.
Se însera. Mai aveam o jumătate de oră să ne prindem cu mâinile do volog, eu şi
Costică, eu pe malul meu, el pe al lui, pe malurile < i n lei noastre plină cu pui de ştiucă.
Mergeam fiecare pe drumul lui, pai alei cu celălalt, până ce nevoia de înfăşurare a
vologului pe apa i ai genunchiul ne făcea pe unul din noi să ne oprim, iar pe celălalt ■a
treacă dincolo gârla, spre celalalt, astfel ca năzbâtioasa ştiucă ■a nu mai sară peste plasă,
cum sărea la început, cuminte, să năvălească pe mal, imitând un trup de zeu sfărâmat alb
şi cenuşiu, i u solzi de peşte şi fărâme de carne, zvâcnind în aerul albastru, şi mşu, şi
verde, înaintea nopţii şi a pleoapelor soarelui căscând de somn.
Focul, în cotlonul din faţa colibei, ardea cu flacără de lumânare ni iasă sub ceaunul
nepăsător pe chirostii, neluând în seamă nici apa de gârlă limpede din el, nici morcovii,
nici ceapa, nici cartofii, luate la un loc sarea pământului şi untul lui scormonit în grădina
dintre marginea bostanei şi braţul drept al Prutului, care le uda cu vi me de apă ascunsă şi
cu vânt proaspăt umezit de oglinzi de argint lupii, iradiind în ceţurile nopţii şi ale inserării
cenuşii.
Ne strecuram prin aceste osmoze multiple, noi, osmoze în spaţii do gând fără trup,
îngreunându-ne, îngreunând măsura bucuriei şi Insleţii de a fi şi a diviziunii celulare,
stelare, diviziunea şi difracţia Imunii în amurg.
O neaşteptată tristeţe apăsa lacul şi sufletele noastre în marginile lin uscate, aparent
uscate, în grindul relativ al bostanelor.
Sperietorile din capăt, se făceau lungi şi umblau vizibil prin bostană. Nu le luam în
seamă fiind obişnuiţi cu translaţiile lor în amurg şi cu dreptul lor la umbre cenuşii şi
vinete, călcându-ne uriaş
118
trupul, până ce ultima zvâcnire de pleoapă a soarelui s-a stins, pe dealul lepurenilor în
coama zarzărului meu din capătul de vie, o clipă stând nehotărât în furca colibei de aici.
O ameninţare, de noapte fără lună, plutea în acest întuneric, începând să incolţească
pe cotlonul cu flacără de lumânare, o ameninţare de întâmplări stranii plutea pe
inconjurul Dădăvelului, centru lumii mele şi a lui Costică ce trecea gârla cu ceaunul de
mămăligă în mâini.
Plumbul întunericului topit de focul rădăcinilor de plop şi de butuci de salcie
putrezită în smârcuri uscate, curgea pe noi violet şi cenuşiu, iar aerul avea miros de ţărână
arsă şi de fâinâ arsă de curând.
- Moş Andoneîntârzie^o să se răcească mămăliga, vorbi Costică, răstumând
mămăliga lui din ceaunul mare plin de duh pe rogojina ce ţinea loc de masă.
-Avea picioarele pline de nămol, până aprope de genunchi, peste glezne, cu o palmă
mai sus, până aproape de suflecătura pantalonilor lui peteciţi, fără o culoare anume, cu
urme de stea stinsă şi ploi uscate, de treceri prin gârle cu mătasa broaştei şi clise,
vindecând neliniştea peştelui obosit de lumină.
Fără să-i spun ceva, s-a răsucit, ca vrăjit, spre coliba lui de dincolo de gârlă şi a spus:
- Am uitat să pun pe foc!
- Lasă Costică! şezi! trebuie să vină şi tata.
- Ai pus sare? ai pus sare?, mă ameninţa învârtindu-se în jurul ciaunului cu supă de
ştiucă vie fiartă în legume cu apă de baltă.
- Ioane! tu uiţi să pui sare în mâncare şi în mămăligă, uiţi să puii sare, ce-i cu tine?
- Nu ştiu, mama uita la fel, i-am răspuns ca să scap de nedumerirea lui.
Erau câteva mâncăruri de făcut acolo în câmp, ouă prăjite în tigaie, chinuitoarea
prăjire de cartofi noi, cât degetul, şi la toate uitam să pun sare. Uneori încercând să mă
vindec de această uitare, puneam sare de două ori, mâncarea era dulce, mai dulce ca
miezul crud de papură ori ca o lingură de zahăr ţinută în gură la dureri de inimă.
- O să se răcească mămăliga, aşa întârzie mereu moş Andone, tata se aşeză la masă
înainte de a pune făina în ceaun şi ouăle în tigaie, compară fără voie pe cei doi taţi,
Costică, neştiind care-i mai bun.
119
Nu era nici o diferenţă între taţii noştri, decât una ascunsă în noi, una de care nu ştiam
atunci când erau în viaţă.
Mai târziu, era prea târziu să ne-ntrebăm de ea, fiind mari, i 11 '/And în diferenţele
dintre noi, uitând de ale lor. Aşa o fi fost zidită lumea neluând în seamă, ori neputând lua
în seama diferenţele şi diferenţierile eterogene, formele ei exterioare ori interioare, atribut
II II i >ntestabil al căderii din spirală, al smulgerii centrifugale din lumine i din axe rotite.
Era întuneric, un întuneric mai apropiat de lumânarea focului de sub ceaun, pe care în
silă întingeam un coşcan; o rădăcină de stuf ULII apăsat, cu neştiute sonorităţi de paşi
venind dispre Prutul aşezat intre fâşii de arătură, cu neîncredere în om şi în fiară şi în
soarele Mib-meridian, apus.
- Ce faceţi băieţi? vorbi tata dintr-un punct nevăzut, purtat, de ol, prin spaţiu negru,
până la noi.
- Te aşteptăm, moş Andone! vorbi Costică, exprimând şi supărarea mea că
întârziase. Deodată a apărut în lumina galbenă * u scântei cenuşii din scrumul cenuşiu de
sub ceaun, oval aşezată pe obrajii lui. De jos în sus privindu-l, partea inferioară a bărbiei,
vârful nasului, câteva gene şi fire de sprânceană, îi erau luminate, iar restul capului era o
sferă lugubră cu găuri negre în locul ochilor şi nărilor, fără buze şi pleoape, fără formă.
- Ce ai tată? îndrăznii să-i întreb fantoma tristă de peste noi, '.imţind că e supărat.
- Nimic! nimic! vorbi, aşezându-se şi devenind deodată om, mai trist de această dată,
cu o tristeţe luminată în întregime pe chip, cu o îngrijorare vizibilă în privirile-i albastre
ca stelele ce începeau să lăsară, urmărind norul de ţânţari ce s-a desprins de tata, în fumul
de bălegar venind dinspre colibele celorlalte bostani.
- A Nalangâtei este la colibă?, îl întreabă tata pe Costică, care ÎŞI avea bostana ca şi el
dincolo de gârlă.
Nu moş Andone! nu e nimeni! m-a lăsat pe mine să-i păzesc
bostana.
- Aşa! aşa! spuse tata îngândurat, deci nu pot vorbi în seara
asta decât cu voi.
- Da, ce vrei să ne spui moş Andone?, îl iscodi Costică pe tata Ţăranii şi fii lor cresc
într-un sfat deschis, în care înţelepţii nu au vârstă, dreptul la cuvânt se dă pe rând,
fiecăruia, o părere buna
120
este binevenită chiar de la copii şi este acceptată de adulţi cu admiraţie pentru cel care
o are.
Aşa cresc copii, aşa se îmbătrâneşte în familia ţăranului, mama, tata, fiul, fica, nepotu
fiind oricând înţelepţi ori proşti în judecăţile existenţei şi în judecăţile morale, din care
provin cei-şapte ani de acasă, mereu nedesprinşi de drumuri rătăcitoare prin lume, cu
întoarceri, cu veşnice întoarceri în dorul de casă, în moşie sfântă.
- Mâi băieţi, am auzit de la un basarabean, care dădea cu undiţa în Prut, că la noapte
biserica din satu lor Giurgiuleşti o să fie dărâmată cu tancurile.
- Da, ei nu mai cred în Dumnezeu moş Andone?, întrebă Costicâ, fiind mai mare ca
mine cu doi ani.
- Mai cred Costică, mai cred, chiar dacă tătuca lor Stalin îi trimite pe capete în
Siberia, poate că tocmai de asta mai cred, spuse el la capăt de vorbe triste, aproape
odihnindu-se.
- Giurgiuleştii sunt departe. Noaptea, liniştea e uşor de răvăşit, auziţi tancurile? spuse
tata fâcându-şi urechile pâlnii spre sud, spre Ghimia.
Parcă un fir de zgomot, mai mult închipuit decât real, ne ajunsese în timpane, stând
cu timpanele şi fruntea plecaţi în mămăliga fumegândă, desfăcând ştiuca pe cârpele din
faţa noastră, carnea ei albă prinsă de os, şi mestecând-o în gură, lângă o lingură de supă
luată direct din ceaun.
Clopotul focului şedea pe noi, proiectându-ne umbrele înfometate în smoala nopţii
din afara lui.
într-adevăr, un uruit de tractor, îndepărtat, se auzi, parcă ar fi urcat din greu un deal.
Zgomote asemănătoare lui mestecau liniştea în dinţi, însângerând depărtarea cu
scrijelituri de piatră sfârtecată şi cor de strigăte omeneşti.
- Sunt oamenii, se roagă de ruşi să nu le dărâme biserica!... Un dangăt de clopot spart
veni dinspre Prut, ca o bufnitură, ca o
cădere de meteorit.
- Au dărâmat clopotniţa, spuse tata privind în punctul pe unde venise dangătul.
Moş Andone, or să tragă şi cu tunu?, spuse Costică înspăimântat.
- Nu ştiu Costică, nu ştiu. Un vaiet lung pluti prin aer.
121
Cred că este crucea de pe turla din faţă spuse tata, făcându-şi rupede cruce pe frunte.
- N-au nici un Dumnezeu dacă fac asta moş Andone!
Nu au Costică! nu au! îl mângâie tata cu vorbe părinteşti, creştineşti.
Deodată, un zvârcolac de foc, cu capul în sat şi coada întinsă pe toata Basarabia, în
lung, ne sfărâmă privirile, după care o bubuitură venită parcă din centrul pământului, de
dincolo de Prut, ni se prăbuşi în timpanele deschise spre ei, cutremurându-ne, ndicându-
ne în picioare.
- Cea fost asta tată? cea fost asta moş Andone? l-am întrebat amândoi pe tata,
inspăimântaţi.
- Trotil! trotil! au aruhcat zidurile în aer! spuse tata oftând.
Aşa cum a oftat, ne-a liniştit, numai o lacrimă nevăzută de alţii i-am vâzut-o eu, ştiind
cum plânge tata şi numai eu auzisem un "Dumnezeu vostru de comunişti", ştiind cum
înjura el.
Scrâşnetul de fier, împingând piatra, şi de şenile călcând tencuieli <ie icoane, au
umblat în tăcerea sfântă a bâlţii noastre, până în zori, cănd vântul se oprise în jumătatea
noastră românească privind curgerea însingurată a celelalte părţi, din malul basarabean -
rusesc.
Ne-am culcat fiecare cu tatăl nostru în gând, acolo pe rogojina din faţa colibei,
îmbrăcaţi, acoperiţi de mătasa înstelată a nopţii, ici colo ruptă de o stea căzătoare,
aproape, mai aproape de noi sufocându-ne căderea în gol, privirea pornită în sus, în afara
(jravitaţiei cutremurată de prăbuşirea bisericii peste Prut.
M-am trezit. Tata nu mai era cu noi. Undeva la coada gârlei pe buza Dădăvelului, cu
mâna straşină la ochi, ferindu-şi privirea de navala luciului apei, căuta satul nostru. L-am
auzit, trezându-ne de-abinelea:
- Biserica noastră e acolo, Ioane!
- Da tată? îl întrebai mai mult încurajând cele văzute de el. Dimineaţa cu ierbi şi
păsări lipite de cuiburi, repeta dialogul meu
şi al lui: "biserica e acolo! da! biserica e acolo! da"!, peste Prut, peste Prut, mai
departe în Giurgiuleşti.
Basarabenii, lângă a lor, îngenunchiaţi, nedormiţi o noapte, s-au Irezit, mergând pe la
casele lor. îi vedeam şi îi auzeam cum se desprindeau pe uliţele în care năvălise cuvintele:
"biserica e acolo! da! biserica e acolo! da!"
122
Era acolo, se mutase în sufletele lor. Fiecare cu fărâme de icoane în mâini şi fărâme
de clopot spart, deschidea uşa de la tindă şi se afunda sub candelă, mic, izbăvit, curat,
tăinuindu-şi durerea şi imaginea bisericii dărâmate. în locul bisericii s-a zidit o şcoală, dar
copiii copiilor lor au ştiut că acolo a fost o biserică a neamului lor.
Mai târziu, trecând un pod de flori pe apa Prutului plină de lacrimi şi sârmă ghimpată,
am aflat cum, aproape de noi, fiul primarului de atunci şi-a omorât tatăl cu o lovitura de
topor în cap, şi asta, m-a făcut să-mi aduc şi mai bine aminte de teama noastră de a nu fi
avut biserică în sat si cruce pe frunte şi în trup trecând pe lângă ea.
Tata s-a întors de acolo, din streaşină mâinii sale, cu biserica dreaptă şi sat vertical în
zare, infipt în cântec de privighetoare şi imagini răsturnate de ape, până la picioarele lui,
până în singurătatea acelei dimineţi cu miros de pulbere venind dinspre Prut, la capăt de
lumină, în răsărit.
- Ioane, merg acasă! îmi aruncă vorbele ţinând calul de căpăstru între hulube,
înhămându-l. Merg acasă! tu rămâi la bostană. Se opri, sări cu ochii peste gârlă şi-l văzu
pe Costică.
- Costică să ai grijă de Ion, auzi ?
- Da moş Andone! nu-ţi fă griji! suntem băieţi mari, îi întâmpină restul vorbelor
Costică sigur pe el.
Căruţa s-a îndepărtat în acelaşi punct al pădurii de sălcii, pe drumul ce intra în ea.
O singurătate de piatră se aşternuse pe baltă, apăsătoare, pe suflarea văzduhului şi a
noastră.
O bubuitură plesni în mii de bucăţi apăsarea dinainte sfărmân-du-se în spatele nostru,
până în Spia şi Butnaru şi mai departe spre Tuluceşti.
- Ce-a fost asta Costică? întrebai privind spre izvorul gârlei din Prut.
- Aruncă ce-a mai rămas din biserică, spuse nepăsător vecinul meu, neobservând
direcţia pe care venise bubuitura la noi.
- Da, parcă, s-a auzit dinspre Siviţa, la deal de Prut, încercai să-l fac pe Costică să
renunţe la ideea cu biserica aruncată în aer.
- Nu ştiu Ioane, nu ştiu, o fi cum zici tu, ăştia au trotil şi-n pantaloni şi nu prea ştiu
geografie. Când au venit la noi în sat tata a scăpat de moarte răspunzându-le la întrebarea
"gde Berlin?" cu braţul întins spre Moscova.
123
- Şi unde-i Moscova Costică? devenii şi eu curios.
- Păi! în răsărit! aşa ne spun la şcoală, eşti abia în a lll-a, las-ca-ţi vino şi ţie rândul.
- Rându la ce Costică? îl repezii puţin.
- La, de unde ne vine lumina, mă deşteptule, de unde ne vine lumina.
- Lumina nu ne vine de la soare?
- Ba da, dar soarele e la ei şi ni-l dau nouă cât vor, la ei e foarte IOŞU, la noi însă e
galben, alb şi violet, în amurg.
- Va să zică soarele vine de la Ruşi? da unde se duce de la noi?
- Păi tot la ei după ce ocoleşte pământul, trece aşa violet pe la englezii, pe la
americani şi deodată se cuibăreşte în Moscova de unde cotcodăceşte spre noi.
- Măi! da deştept eşti tu Costică! mă minunai de cele spuse de Priţ junior, mai, mai să
mă tăvălesc de râs. îmi plăcea să-l las să se creadă deştept, altfel în pustietatea aceea de
capăt de lume cu picior omenesc rar, aş fi fost pierdut. Costică aşa cum era el, era tot
satul meu, ciumat de dăscălirea comunistă de la şcoală, cu morala săracului bogat în
conştiinţa burţii şi a chiaburului contrarevoluţionar ce trebuia să fie proletar reciclat în
puşcărie, la Canal.
Un foşnet nocturn de ape, umblând ca şarpele prin ierbi şi ţărână, se simţea în aer,
ameninţând lacul, în marginea căruia, bostana stătea rezemată trapezoidal, tangentă
discului ei verde de apă dulce, cu nuferi travestiţi în zâne şi crini sub clar de luna albă, de
ceară, de lumânări de nuntă şi de naşteri intempestive .
- Ioane! Ioane! strigă speriat Costică, uitând de teoria luminii comuniste cu originea
ei moscovită, americană, astrală.
- Ce-i Costică? m-am speriat şi eu.
- Gârla! gârla creşte!
într-adevăr apa din gârlă lucea verde, împingând mătasea broaştei spre lac.
- Vine Prutu! vine Prutu! continuă înspăimântat Costică. Trecu cât putu de repede pe
malul meu, lângă mine, ţinându-mă când de umeri, când de mână.
- Ioane! să nu te sperii! sunt cu tine! îl priveam uimit pe Costică, noînţelegându-i
spaima.
-Şi ce dacă? îl încurajai eu, stăm pe digul gârlei! Costică a lacul :,tapânindu-şi tema,
găsind alte temeri pe care nu mai voia '.a Io
124
rostească. Apa creştea, văzând cu ochii, în gârla tulbure, alunecând spre lac.
- Hai la Prut! hai la Prut! se repezi Costică din mâna mea, pe digui gârlei. Da, Prutul
dădea încet, încet, peste maluri. Fâşiile de graniţă erau acoperite şi la noi şi la ei, dinspre
firul apei lui spre cele două ţări cu aceiaşi istorie, brăzdată cu brazda, şoptind parcă "cine
a semănat ură în malurile mele?", "cine nu lasă românii să-mi vadă meandrele şi răchitele
şi pletele sălciilor plângătoare în cotloanele malului surpat şi peştele meu de aur din
adâncuri şi ştima bălţilor mele şi păsările mele vorbind aceiaşi limbă-cântec, hrănindu-se
cu văzduhul sufletului meu de ceţuri calde cu lumină umedă, de soare în pârg?" Da,
Prutul ştergea urma creioanelor apăsate pe harta lumii cândva de un nebun.
Capătul bostanelor ce sfârşeau în el se umpleau cu apă, încet, încet, făcând curpenii
să plutească. Pepenii creşteau odată cu apa ce-i înconjura migrând cu ea cu tot spre
colibă, spre bostana neinundată. O teamă mută stăpânea aerul şi paşii noştrii pe creasta
digului gârlei. Apa creştea în gârlă şi în bostană continuu, constant. Un vuiet
subpământean, de linişte scâncind sugrumată, se desena în înconjur, cu ecou pe baltă, mai
întâi prin Dădăvelu şi apoi dincolo, în Basarabia, spre satul cu biserica aruncată în aer, în
noaptea de dinaintea apei mânioase.
- E răzbunarea lui Dumnezeu! spuse Costică. Ca să nu ne înecăm hai să facem o
plută. Nu mai putea să treacă gârla la bostana lui. Am adunat toate uscăturile de la fundul
colibei mele şi le-am legat cu funii pe dig. Păsările s-au căţărat pe colibă, cârâind
speriate.
Apa ajunse la colibă. Pepenii pluteau ca nişte geoizi-corăbii, în derive astrale, se
strângeau mereu spre margina necruţătoare, lacomă şi flămândă, de uscat împuţinat.
Nu puteam fugi spre lac, acolo unde un pescar ne-ar fi văzut, de teamă, stăteam ficşi
în preajma plutei.
- Mai adă o prăjină, Ioane! de la colibă! cât nu vine apa! s-o facem ghionder, mă
sfătui Costică tremurând.
- Ar fi bine s-o priponim de colibă, îl îndemnai eu.
- Nu! nu! ne-am scufunda. Trebuie să plutim în voia apei, dacă se face mare, hotărî
Costică.
Privii spre Basarabia, la oamenii din satul de pestePrut. Apa năvălitoare, nomadă, le
matura lunca. Era o luminozitate să vezi
125
i -.mă în prispa caselor suspendate în malurile lutoase şi nisipoase, pline de livezi în
fruct.
Priveam disperaţi spre satul nostru cu biserca nedărâmată, i ii iveam în apusul
speranţei noastre de supravieţuire, fără speranţă
Apa ridicase pluta. Noi stăteam lângă ea ţinând-o cu mâinile amorţite.
- Tată! strigă Costică, tată! se repetă cuvântul peste ape.
- Hai Costică! urcă pe plută! l-am sfătuit tremurând acum şi eu de frică. Pepenii
pluteau spre Daduvu. Din bostane nu rămăsese i li icât o cenuşie întindere de apă constant
curgătoare spre lac. Era l'rutul cel rău, înspăimântător de râu, răzbunător pe nelegiuirea
oamenilor din satele din jur, pe necredinţa noastră, a crescătorilor de pepeni, în
Dumnezeu.
Deodată, dinspre sat, prin Dădăvelu, se văzu o umbră, cât un punct în creştetul
soarelui, umblând prin ape. Era o barcă, era o barcă. "Iţi mulţumim Doamne, ce vină
aveam noi că blestemaţii de comunişti au dărâmat biserica din satul basarabenilor."
- Hehei! hehei! strigarăm amândoi eu şi Costică, din fundul plămânilor cu respiraţii
ghilotinate de spaimă, de spaima înecului.
Deodată, în spatele nostru acolo, de unde venea apa, de unde Prutul nu mai avea
formă, se auzi:
- Sunt aici băieţi! sunt aici! veniţi la moş liie. Ne-am repezit fără vorbe spre barca
neaşteptată, rezemată cu fundu de ultima creastă a digului.
- Doamne ajută! doamne ajută! oftă Costică făcându-şi crucea mai mare decât trupul
lui, acoperind cu ea malurile Basarabiei.
Barca se răsuci. O clipă am mai văzut găinile cocoţate pe colibă ,,i ultimii pepeni
plutind nepăsători spre Tuluceşti.Vâslaşul îndreptă barca spre râul fără maluri, fără fâşii
de graniţă interzise piciorului de om.
- Unde ne duci ? întreabă, la fel de înspăimântat ca înainte de a urca în barcă, Costică.
- în Basarabia, în Basarabia noastră, spuse vâslaşul nepâsâtoi Era liie Ţarălungă, din
satul fără biserică, prietenul lui tata de
pescuit în maluri opuse.
- Ştiam că sunteţi aici, de la Andone, de la tat-tu, mi se adresa, parcă ştiindu-mă
dedemult. Şi el cine este?
I28
pământului şi apoi subţiindu-se cât un deget să migreze spre lac, hibernând în argintul
lui.
Eu imitând umbrele lor, în foşnetul frunzelor de dinaintea mea, săream în rânduri, cu
translaţii de sapă flămândă şi de paşi măsuraţi.
- S-au sculat dinaintea noastră lacobii şi Mateii şi Gorea şi Codrenii, e plină Valea
Paielor de ei, se tângui mama.
- Au un rând mai mult spre marginea pădurii, ei şi? Tot o săptămână vor căuta de
păduchi umbra rădăcinii, făcând la fel ca noi umbră pământului, o linişti tata.
Trecuse cinci zile identice, egale şi nevăzute.
Eu nu ştiam prea bine cum îl chema pe vecinul din vale, ceva de felul lui Gheorghe
Avădanei sau Ion Avădanei, nu mai ştiu. Nu se vedea decât un cap negru deasupra
săbiilor verzi de frunze şi doi ochi de tăciuni scânteindu-i nemernic în ţeastă. Avea un
gâfâit de fiară hăituită praşila lui. Săpa blestemând pământul şi înjurând iarba ce-i stătea
în cale. A trecut ca o vijelie pe lăngă mine, în ziua a şasea, nevăzându-mă, plin de
gânduri ce-l orbeau, ce-i orbeau privirea sferică neomenească. Puf! paf! puf! paf! două
note; do, re, do re, muşcătură în dreapta şi în stânga, pe rând, îl târau vijelios înainte.
- Stai fă! ridică vocea la o basma roşie de femeie scundă cat o creangă de soc.
M-am oprit aproape de sapă cu degetul piciorului drept sângerând.
- Ce vrei neisprăvitule? iar?, iar?.
- Nu mai pot fă! nu mai pot!
îmi zic. O bate. Să-ntorc capul spre rândul neprăşit din stânga, stand fix în coada
sapei.
Gheorghe sau cum i-o fi spus, bărbatului negru din coama Văii Paielor, trânti femeia
cât jumătatea lui pe tulpinele infirm tăiate de sapă din jurul plantei rege - porumbul, ales
instinctiv din mai mulţi, să rodească sămânţa rara, de aur, curat.
Spaţiul verde de pretutindeni s-a oprit în vânt fărămiţându-se. Două trupuri amestecau
pământul în carne omenească confuză. Mâini crăpate scormoneau cârpe murdare şi
coapse murdare şi sânii uzi ai femeii nedezbrăcate. Un gâfâit, ca grohăitura unui porc,
urma acelei căutări pătimaşe mânjind vântul îndreptat spre mine, ascultându-le
descompunerea înfruptării din păcat.
129
Am văzut, apoi trupurile lor separându-se neputincios, mi iretându-şi parcă oribila
suprapunere, el cu fundul gol, ea cu fusta mototolită peste gură, peste ochii, cu basmaua,
atârnându-i pe cap
■ im teaca unei frunze, gata să-i cadă pe frunte.
Doamne! văzusem eu câinii făcând asta, dar ei dansau mai întâi in doua picioare,
muşcându-se fără durere de boturi şi blană, imbraţişându-se întâi cu labele de labe, în aer,
departe de pământ, şi numai după această mângâiere de trupuri înfierbântate, numai după
acest ritual al cărnii, se-nperecheau vindecaţi de instincte şi de patimi la fel ca cele
omeneşti.
- O s-avem un copil Mărio! vorbi Gheorghe cu pantalonii în mâini
- Ţi-am spus Gheorghe că numai sub clar de lună, nu l-a prânz! ii i.ispunse femeia
smulgând mânioasă basmaua de pe ochii frunzei mpte.
- Bine, bine, se mulţumi acesta să murmure apucând hotărât sapa.
Do, re, mi! do, re, mi! auzii loviturile ei în pământ, ca un bocet prelins dintr-un trup
ostenit.
- Mi, sol! mi, sol! răsturna pământul sub talpă, o altă sapă, în mâini de om pângărit.
Solfegierea se-ndepărta, lăsându-mă în urmă, cu vorbele femeii. Sub clar de lună"?,
vasăzică acceptă repetiţia brutalităţi. Femeia .ivea suflet, "sub clar de lună"era parola ei
de trecere prin păcat, prin vama păcatului de a fi femeie.
Aşa o-i fi venit şi eu pe lume? din aceste anime asmatice în
■ irhetipuri fărâme de instinct şi celulă uraniană?
Nu! mama avea mai multă putere şi frumuseţe, decât femeia Hcundă, în faţa ispitei.
Ea crede în Dumnezeu. "Ea nu m-a făcut din .Hcastă împreunare ci, înainte de trup, acolo
în sufletul cu dor neîmplinit şi cutremurătoare conştiinţă a incoştiinţei."
Chipul celor doi, înhămesită haită bipedă, m-a ţinut prea mult în i unp. Mama şi tata,
o voce dinspre ei, mă striga: IOANE, IOANE. Viu! viu! am repetat absent verbul
neconjugat ori substantivul disperării altui verb, infinitiv, a fi.
in lumea vegetală, verticală până la epuizare, până la extremul Muşterii sale mereu
mutat în plerome, ordinea osmozelor şi Intosintezei era inferioară spicului mascul şi
femelă, vântului i n mpreuna celulele sexuale, şi mult superioară mie "corpus alie-ihis"
prin ierburile tăiate de sapă.
130
Pădurea de frunze încovoiate spre soare, imitând sfericitatea pământului în jos; o
nervură străbătând simetric lungimea incomensurabilă a dealului, avea rosturi ascunse,
acolo între văi. Comunicam cu instinctul sevelor unei stele stinse de demult şi cu o anume
parte din existenţa, din creaţia mea, dincolo de cele şapte zile ale ei, până dincolo de
fiinţa mea.
Câmpul era o plasmă verde, fluidă, trecându-ne prin trup miresme vindecătoare,
înainte ca el sâ-şi sfârşească ciclurile vegetărilor sale de orice fel.
- Hai mamă! hai!, era mama. Umbla spre mine, prăşind pe rândul meu, fără zgomot,
de parcă sapa ei nu atingea pământul, ci, numai aşezată pe ierbile din rădăcina
porumbului, le alunga, lăsându-le trupul întreg, ca pe nişte păsări infometate din ogradă.
- Te-aşteaptă taică-tu în capăt, cu-n braţ de coceni, verzi, tăiaţi. La praşila a ll-a,
munca de strângere a cocenilor ucişi, aşa cum
au vrut sapele în alegerea plantei rege, dintr-un mănunchi de două sau trei înrudite,
era o munca grea. întâi ne aplecam pe ofilirea ei şi atingând-o, un suc verde la capătul
tăiat îţi ungea vârful degetelor. Un miros de sânge de alt fel decât cel omenesc îţi umplea
nările şi părul aşezându-i pe umărul stâng ori pe umărul drept ori pe cocoaşa spinării, pe
ceafă. Făceam atâtea drumuri în lan, din sud spre nord şi înapoi, câte astfel de îngrămădiri
de plantă moartă, în măldări, se întâmplau să fie, neţinând nimeni socoteala porumbului
ucis ori a căderilor de stele.
Vitele dădeau din coadă bucuroase văzându-mă împovărat verde, trecând pe lângă ele
şi răsturnându-mă în căruţă, din arcul coloanei vertebrale.
înşfăcau materia verde, gelatinoasă, sumeţindu-şi buzele şi lăsându-şi dinţii albi afară,
ca într-un zâmbet omenesc, nepăsătoare şi drepte.
Comunicam cu ele, cu foamea lor, întinzându-le un fir de plantă neânsufleţită. O
apucau aproape de încheietura mâinii mele, de punctul meu de sprijin în osmoza oprită,
dezechilibrându-mă cu o mişcare de smulgere a firului din mine.
Foamea lor schimba conştiinţa sentimentelor mele faţă de moartea ierbii, faţă de
netrebnicia mea de a schilodi rosturile sămânţei.
Le iubeam şi pe ele, fără o comparaţie, fără a şti să desluşesc mărimea iubirii, la fel
de brutal ca Gheorghe cu femeia lui şi ca tata
131
i And m-a adus pe lume, crezând că el decide asta, că.lui îi stă în putere să mă smulgă
din neant pe pământ.
Doamne cum înfăţişarea ta e imposibilă ochilor mei văzători de nit) şi negru, neştiind
niciodată ce-i lumina şi întunericul, aşa ne sfinţeam cu umblet desculţ în sevele
pământului, acolo la paşila a II a în a nu ştiu câta zi a facerii mele.
- Gata! veniţi la masă! ne strigă mama de sub căruţă, aproape de cotlonul fumegând.
Abia atunci mirosul de mămăligă răsturnată pe ştergar, pe masa cât pământul de mare, mă
pătrunse, uitând de p.icatul trecerii noastre prin ierbi. Tata venea mai din nord decât
mine, mai încărcat de verde, trântind un munte de hlujani în căruţă.
Ne-am spălat, pe mâini şi pe ochi, pe subţiori şi pe ceafă, în găleata de băut a vitelor.
Aveau să bea mai cu poftă apa din butoi lasturnată în ea.
Mama murmura o ectenie pe cântecul vorbelor lui tata.
- Veto până-n asfinţit să strângem păpuşoii tăiaţi. Mâine rouă îi aduce la viaţă şi-s mai
grei. în apus de noi, voci găurite străbăteau cu ecou scurt Valea Paielor. Soarele era
deasupra capului nostru picurându-şi seul în tigaie cu ouă şi tochitură.
- Dumnezeu să ne ajute Andone, stă în puterea lui să sfârşim şi săptămâna asta în
cămp. Era sâmbătă. Simţeam semnele unui sfârşit.
Deodată bolta cerului s-a întunecat pe vârful cozii de sapă în picioare. Vitele au
început să-şi smulgă funia din gât mugind. Gheorghe şi femeia lui au apărut ca din senin
lângă ele, Inspăimântându-le şi mai mult, stringând.
- Zvârcolacul! zvârcolacul! moş Andone.
- Care zvârcolac mă? un diavol mai mare ca tine nu ştiu să fie în lan.
- Ăla de sus! ăla de sus! înălţă el un braţ spre cer, acelaşi braţ care trântise fără milă
pe femeia lui în rând, acum tremurând vestejit.
înspăimântaţi de ochii lui, ieşiţi din orbite, plini de sânge, ca a unei vite buboase, am
privit spre cer. Soarele nu mai era întreg.
- Nu priviţi! nu priviţi! spuse mama, să ne rugăm! să ne rugăm! Ne-am aşezat în
genunghi acolo unde eram fiecare, la marginea
mesei, cu mămăliga fumegândă, cu miros de tochitură de carne şi miros de iarbă
verde sângerând, la marginea sufletului smuls în sus iIc o gaură neagră, în cer, dincolo, în
celelalte ceruri-vămi, atmosfi 1111 consemn şi energii ale luminii sedimentate.
132
"Doamne atotştiutorule, Dumnezeul puterilor şi a tot trupul, Carele într-u cele de sus
locuieşti şi spre cele de jos priveşti... împărate fără de moarte primeşte rugăciunile pe
care ţi le aducem Ţie din gurile noastre necurate, într-un acest ceas al nopţii... Curăţeşte-
ne de toată întinarea trupească şi sufletească... să-i judece pe toţi şi să plătească fiecăruia
după faptele lui..."
Valea paielor până în pădurea Miloşu, spre Mălina şi Ţâru, spre ţinuturi neştiute, era
din ce în ce mai vânătă, ca un amurg, ca o înserare cu nori vineţi, înmormântând soarele
în cristalele de ghiaţă polară, ori în pâlnii de vulcane stinse.
Tata asculta rugăciunea întunecat. Vitele erau şi ele negre, cenuşii, albastre. Un cal
alb a săgetat drumul în galop scăpat din căruţa lacobilor.
Omul negru şi femeia lui mică stăteau ascunşi sub oiştea carului lor, nevăzut în coasta
Văii Paielor, undeva sub noi.
îi auzeam numai eu.
- Ţi-am spus Gheorghe! sub clar de lună! nu la prânz-
- Taci fă! nu vezi că acuma luna trece peste soare?
- Dar e păcat, e păcat Gheorghe, e noapte necurată cu duhuri rele.
- Lasă că se roagă pentru noi mama Veta. Şi întors la ai mei, într-adevăr mama-şi
sfârşea rugăciunea:
..."Că tu eşti Lumina cea adevărată şi pe Tine Te laudă făptura în veci. Amin".
Atunci, numai atunci, stelele care îndrăznise să ardă în Casiopeea şi în Urse şi în
Cefeu şi în linia zodiacală, în jurul stelei polare din capătul osiei ursei mici, în
constelaţiile Leului, în apus şi a Gemenilor, în răsărit, stelele, s-au stins pe rând aşezându-
ne-n lumina curată a zilei. Rugăciunea mamei şi capetele noastre plecate acceptând-o,
vindecă spaţiu de duhurile rele şi pofta cărnii din sufletele negre omeneşti.
O altă zbatere de om, un altfel de şarpe purta femeia lui Gheorghe în pântec, fără voia
ei, un suflet negru coborât prin al treilea cer cosmic o atinse, Gheorghe nu făcuse decât
să-şi poarte oala trupului său prin ierbi pline de venin şi fiere, iubind ori numai căutând
iubirea înşelat.
Era tânără femeia lui Gheorghe şi păcatul lui era firesc, era incestul lumii femeia lui,
şi fecioara
133
i iiniopirii înaintea eclipsei, ca o prevestire, ori după ea, eliberând himerele
inconştiinţei din care venea.
Soarele se ştergea pe ochi cu ştergarul cu trandafiri din mâna unui nor. Un clopot
îndepărtat, mai mult dedus de timpane, sfârşi .•iii.i de citoplasmă frântă în două şi încă
odată în două până în punct.
Căruţa porni la vale pe-acelaşi drum din sud ca o cruce târâtă In jug de boi, gata să
cadă în ei. Era sâmbăta ultimei zile de praşilă. l ia clopotul bisericii noastre mai aproape
de noi, cu strigăte din ce in ce mai clare, "fugiţi, fugiţi din lazaretul ierburilor flămânde".

Pe urmele pecarilor din maluri

Sufletul pădurii de plopi, din marginea lacului, se înălţa din i, idăcini veşnic umede
spre cerul veşnic albastru, cu seve fără preget scriind antologia creaţiei vegetale în stele,
în stele.
Satul exprima apodictic prezenţa lui în lume, cântărind aşezările-i • Ic oameni şi case,
de lucruri şi fiinţe, în crucea bisericii înalte răsfrântă în argintul apei, împingând dealul şi
paralelele de oţel ale drumului de fier, din picioarele lui, mai sus de orizont.
Era un amurg de toamnă până la pleoapele apei din maluri, intinzându-se de acolo,
orizontal, spre Basarabia, spre Reni şi Galaţi, oprită o clipă de grindurile Spiei şi Prutului.
Bărcile înfruntau iernile invizibile ale adâncului şi volbura vântului plumbuit de valuri,
cât un pumn, ori cât o plapumă răsucită pe trupul înfrigurat de moarte.
Se întorceau acum din linişti, cu vâsle şi smoală, pline de peşte, pline de văzduh.
Aşteptam, ca mulţi alţi copii, să văd, ofranda năvoadelor de mătasă târâte cu
învârtituri de osii de lemn în barcă, cu bulgări de l ilumb prin ierburi şi cuib de peşte, cu
plute pe ochi de valuri plângând. ( Mranda strânsă de dimineaţă până seara, când soarele
nu mai avea putere să privească în întunericul trupurilor omeneşti, aşeza omul vi peştele
în lumina presărată pe drumuri intergalactice, la fel de înfometaţi.
Dinspre o barcă, dintre cele multe venind spre mal; cârduri de pasări negre de baltă,
lişiţe scufundate până în plisc în iarna apelor iln dincolo de maluri, o voce spartă,
insetată, rosti numele meu neaşteptat de tare, neaşteptat de încet.
134
- Bă! tu a lui Andone Roşu! vino şi trage de barcă! Ştia el ce vin bun de cudric şi
lauruscâ, de nohan şi producătoare avea tata. Poate ne cunoştea şi via, poate nu odată
băuse cu moşoaica din găleata cu vin de pe prispa casei noastre, atunci cănd pe tata îl
apuca amintirea tatălui şi mamei lui, şi dorul de prieteni, şi o nemăsurată poftă de viaţă cu
uitare de sine, şi-nţelepciuni venite din sângele pământului.
Mi-am ridicat traista cu sticla de vin pe umăr mai sus, punându-mi în gât sfoara ei
groasă de negară, ori de in, ori de cânepă, împletită de mama după ce meliţa sfărâmase
tulpinele glilite în nămolul gârlei dinspre Şiviţa, acolo mai sus de pădurea de plopi, în
proiecţia peretelui de nord a bisericii, pe oameni fără trup, pe suflete apostazice.
Aveam deja pantalonii suflecaţi. Drumul până la barcă, se despletea prin apă,
bâjbâind urmele vechi, din zilele trecute, a loitrelor apăsate pe fund. întâi călcam cu
dreptu, laba piciorului aşteptând comanda cerebrală a degetelor pe adânc, apoi decis, îmi
aşezam greutatea în gravitaţia lui, trăgându-l pe stângu după mine. El repeta aceeaşi
mişcare neluând în seamă gleznele amorţite de frig, îmbrâncirea altor copii peste mine,
înfometaţi de nume strigat.
- Hai mai repede băiete! mă auzii îndemnat de pescarul nerăbdător să-mi vadă sticla.
Ajuns lângă barcă, fără nici un alt cuvânt în plus, mi-o smulse din traistă, de parcă ştia de
locul ei ascuns, de forma ei, de sângele viţei noastre de vie.
Dintr-o gâlgâitură, sticla întoarsă de braţul său, ca o lumânare cu flacăra în jos, în
gura lui, se făcu mică şi pe jumătate goală. O altă mână mai vânjoasă i-o smulse de la
gură.
- Dă-mi să gust şi eu! spuse o namilă de om, mai plin de bale de peşte, decât primul,
pe hainele de foaie de cort şi pânză cauciucată.
Aveau cisme lungi în picioare şi haine lucioase, ude, până la brâu. La gulere li se
vedeau puloverele de lână de sub ele. Mâinile lor, cu palmele crăpate şi unghiile negre de
nămol, ochii lor încercănaţi, le dădea înfăţişări de oameni amfibii, venind de sub ape,
înrudiţi cu duhurile ei, poseidonici. Privirea lor, de ochi de mort, fără amintirea lucrului
răsturnat în retină, era vânătă şi necuvântătoare. Ei nu erau purtători de timp, erau umbre
îmbrăcate omeneşte; un imens gol cenuşiu le ţinea loc de chip.
Un minciog lung, de ispolit barca, era când lopată, când mână de lemn. îl împingeam
sub peşte, pe fundul bărcii şi-l aruncam într-un
135
coş de nuiele. Peştele mare luneca, zbâtându-se pe o parte, în afara Iul, liind obligat
să-l prind de cap şi să-l aşez cu grijă în trunchiul de i;on lemnos. Ne aliniam apoi, trei la
două coşuri, smulgându-le duşmănos de mânere; uriaşul stătea la mijloc. Coşurile din
mâinile Iul, şi noi la capătul lor, fiind infime poveri pământeşti, eu şi pescarul ■ ii inimă
bună care-mi vorbise pe nume, plutind spre mal, spre malul i ii căruţe îndreptate spre
cherhana.
I ;iceam acest drum, de coşuri pline şi de coşuri goale, umblând prin apă, prin
sfârşitul existenţei sale periodice oscilante.
Se insera. Stâlpii cu năvoadele suspendate sughiţau loviţi de valuri, mai jos de plasele
cu plutele în aer şi de plumbii-pumni; ancore ur.amănţând adâncul.
Câte un cap de copil înota în preajma lor, cu mâna întinsă spre 11< iştele mic, uitat în
plase, ocolindu-i în semicerc, apucând-o în lungul 11, iii; iţelor de aţă pescărească,
vânătă, ca o venă împletită pe femurul unui picior uriaş.
Erau copii fără noroc, neluaţi în seamă de pescarii din bărcile cu poşte, trase la mal,
fără norocul de a li se gusta vinul şi de a li se •■liiţja numele de fantomele cu pelerină şi
cisme până-n coapse.
Drumurile mele cu peşte în coşuri spre mal, erau floare la ureche po lângă drumul
înotului lor în apa rece plină de peşti morţi plutind Indiferenţi pe o parte, ca nişte linguri
de argint svârlite la-ntâmplare po o masă uriaşă de plumb topit.
Mă vedeam acolo în locul lor. Stăteam în mâl, până târziu, într-o .îmbată rea de
octombrie fără noroc. îmi venea să răstorn vinul în mal ca pe o otravă rară fără leac şi să
fug în zarzărul cu fulgere de l,i capătul viei, blestemând amurgul pe ape.
Dar n-am fugit, întunericul era adânc şi păsări de baltă spintecau imo,re văzduhul
nevăzut al cântecului de broască şi a boului bălţii.
"Nu! nu pot merge acasă cu vinul înapoi! cu traista goală!" Am Insat sticla jos, acolo
în mal, lângă piciorul drept nevăzut, am băgat • i,11uI în sforile traistei cu şnur la gură,
şi-ncet, încet, am călcat apa m uliindând-mă până în glezne până în genunchi şi în coapse,
apoi p/uia în gât, cu peştii morţi rezemaţi de ureche şi de ceafă şi de hu/e. înotam spre
năvoade, spre locul suspendării lor în aer. Un vini rece, din ceafă, îmi apăsa părul ud pe
frunte şi apa deveni i nlda în trupul sucufundat, mai caldă decât înainte de scufundare
inotasem un sfert de ceas şi stâlpii nu-mi ieşiră în cale în degetele I ii ivirii mele
întinse să plesnească pe valuri mici de apă, eu piatra In
136
cercuri concentrice, eu, gravitaţia unei stele stinse dedemult.
înotam câineşte. Braţele, lungi, cărau în palme concave apa sub mine, plutind.
Traista, zvârlită pe spate, mă trăgea înapoi în coloana vertebrală a unui om flămând
de peşte. Deodată mâinile mi s-au oprit în nămol şi picioarele au încetat să bată, devenind
un şarpe scăpat în întuneric, într-o ogradă cu melci.
Nu ştiam nimic de câmp magnetic şi azimut la vârsta scormonirii în ape, atunci, copil
din câmp scăpat în arătura nopţii lăcuite. Nu ştiam nimic nici de măsura distanţelor
terestre, de răsucirea lor în numere mistice cu destin predestinat.
Doi ochi mari de broască, aproape de ochii mei, enormi de mari în întunericul de
dinaintea mea, aproape de suflarea şi pleoapele mele, privind în jos de pe o frunză lată
plutitoare, m-au oprit din înot, hipnotizându-mă.
Un fel de "ce cauţi nebunule aici în împărăţia mea"? erau luminile lor verzi-negre,
sub pielea râioasă, zgrumţurată mai verde, a duhului rege.
Da, eram cu picioarele pe pământ şi cu mâinile pe pământ; trupului meu de şarpe
fiindu-i ruşine de înotul irosit şi de scufundarea lui neputincioasă.
înspăimântat de moarte şi-nruşinat de adâncimea apei, m-am ridicat în picioare
apucându-mă cu mâna de întunericul din jur, vâscos şi infinit.
Din senin cântecul de broască a încetat o clipă, numai o clipă, cât o viaţă de om. Ca
un braţ de om, întins sub o pernă galbenă din paie de grâu copt, Basarabia ridica luna în
marginea de răsărit a lacului.
"Răsare luna"! mi-am zis şi m-am trezit în ciaunul uriaş al lacului fierbându-mi
mădularele canibalic. Luna era o seceră de aur zvârlită din sat în Prut, de cineva drag mie,
să curme strădania mea de a umbla în neantul apei, în tămăduitoare nămoluri de suflet
omenesc.
"Da! ăsta-i drumul spre grind! spre Rotundu! Sunt la capătul lacului mai sus de gura
gârlei cu cânepă la ghilit. Acolo sunt setei şi vintire, în ţăruşi de lemn covrigat, de ramuri
de salcie şi de plop. Acolo sunt raţe si corcodani, şi miros de cale lactee, şi praf de puşcă,
venind de departe din alte ceruri pământeşti, cu strigăte neauzite şi vânt nebănuit şi cu
nevăzute fiinţe lumeşti. Le ştiam de-atunci din
137
i m ii. ii ile păsării pe ape, de la vânat cu nea Nicu; soţul surorii mele I 'in inia, în
luntrea cu fund plat şi vâsle de tei, de la capătul aşteptării liubuiturii armei lui şi a privirii
lui aşezată pe cătare, din plutirea niiustrâ (ară respiraţii, în viaţa fără de moarte a
exploziei primare. Ai olo, trebuie să ajung, acolo." Cu paşi rari şi lungi, aşezaţi în nu-.i
area oprită, contopindu-i cu freamătul valurilor şi sonoritatea îmbrăţişărilor lor, m-am
îndreptat spre larg şi spre adâncul lunii roşii, multicolore, din ochii mei, culegându-i
frângerea din apa fără somn.
I ram indus de gânduri negre în lumină, de gânduri pământeşti, uitAnd de prevestirea
umbrei din adâncuri, de-adâncul lunii şezând ■.iiia/atoare, în primul pas, pe mreje de-
oglindă sfărâmată şi de ■ ■nil atent.
Ştiam că apa îmi este prieten. în pădurea din spatele meu m-am |ui al adeseori până în
prispa ei, până în rădăcina plopilor semeţi, i u bucăţi de valuri înspumate bolborosind în
cranii de capre şi .uinasar flămând, în biciul vântului cu cataracte.
Am făcut câţiva paşi în noroiul plin de raci şi scoici de apă dulce, i mi i; i la
genunchi, apoi pe caierul de lumină a lunii. O putere nevăzută ni ii smuls din 'întunericul
trupului meu şi din înconjurul malurilor ilnltuind în rădăcina satului.
M-am intors să-l văd fugind ca o fantomă înspăimântată în urma nna în mâna mea
stângă era, neaşteptat de aproape, pădurea de plopi Frunzele cât o monedă cenuşie,
albastră, se legănau ca-n milbn de aur a unei ţigănci înferbântate de cântec si vaiet de
vioară. I'ndurea îşi flutura broboada ei de mătasă, acolo în mal, iiH|andu-mă: "întoarcete!
întoarce-te"!
Mi-am zis: "am înotat în adâncul lacului , nu spre năvoade, ci printre ele şi mal, în
celălalt capăt al pădurii, opus cherhanalei, liman punctîn derivă. "Eu aveam nevoie doar
de un peşte, de-o
iţim a numai, ori de-un crap, să-mi umplu traista în locul sticlei de in i.imasăîn mal,
să-mi spăl ruşinea de a mă întoarce la tata ca un mu neisprăvit, ce n-a ştiut să-şi vândă
sângele viţei lui de vie pe flnqele apei de baltă, sevele dealului pe sevele lacului.
M am răsucit înapoi cu faţa spre lună, spre mult iubita Basarabie w luliilui meu, ca
spre un tărâm de vis românesc, ca spre un alt iln-.liii al celor de acolo şi al meu.
I io ce-o fi! pădurea n-are duşmănie pe fiinţa mea! doar lacului • i ii stat vreodată în
cale, în umbletul meu pe ochii lui deschişi, cu
138
vâsle fumegânde şi ghionder ţăpos, cu pulberi şi plumbi în mâini aducătoare de
moarte!
Nevoia de umblet, în neantul lui, era mai mare decât neliniştea peregrinării mele prin
lume, decât înfăţişarea mea de om. Un alt neant lăuntric se perinda înainte, în cele
dinaintea lui, memorând din spaţii pline de vis, nevoia de umblet în conştiinţe carnale, în
legile nescrise ale existenţei terestre şi ale creaţiei dumnezeieşti.
"- Ioane vino acasă"! o auzeam pe mama strigându-mă în minte, şi-l vedeam pe tata
zvârlind furca în dihor, trecând ca un fulger pe lângă mine prin ograda cu găuri mari de
pasăre smulsă în adânc".
"Nu! este vântul"! mi-am spus, "bate dinspre Prut, nu poate fi tata şi mama, acolo e
un alt neam românesc, cu un alt dumnezeu, cu altă infăţişare de om şi de fiară, cu alte
adâncuri de lac şi cu alte feţe de lună"! Următorul pas era mai adânc decât primul. Apa
îmi pătrundea în trup mai sus, furându-mi din suflare câte un pic, până în umeri, gata să-
mi dau duhul. Apa a ajuns, doamne, la buze, iar eu neîntrerupt mergeam înainte, înainte,
nebun. înconjurul era plin de descântecul mamei: "fugi diochi dintre doi ochi, fă să
plângă ochiul strungă şi din stele pune miere şi pe frunte pune tâmple, fugi din ochi,
bătrân diochi..."
"- Nu se poate, nu se poate! am auzit-o pe mama spunându-i mătuşii Arsinia care
venise în ogradă să cerşească un ciur de făină, băiatul e viu! băiatul e viu"!
"-Aşa s-a dus şi Ion a lui Plătică! aşa s-a dus! mormăi Arsinia". Apoi mama o repezi
cu vorbe aspre "Ion e făcut pe deal, el nu moare pe vale şi nici în baltă, aşa să ştii
Arsinio"!
Le auzeam cuvintele din adâncul cenuşiu şi le vedeam aşa de aproape ca- ntr-o
farfurie luminoasă de argint, în care ele, umbre, se certau pe fiinţa mea rătăcită în baltă.
Nu voiam să înot deşi mai aveam în trup o respiraţie. Am făcut următorul pas înainte,
apa mi s-a aşezat în umeri eliberându-mi gâtul, apoi la următorul pas, un lung strigăt
"băiatul mamei"! m-a eliberat până la coapse, zidindu-mi în noapte o nouă înfăţişare de
om.
Trecusem gârla ce aduna pârâul din dealurile Bujorului şi Valea Jorâştilor, cu ape
pline de lut galben cules din malul cu fântâni a satului, mai jos de râpa bisericii şi-a
grădiniţei, în care n-a umblat nimeni vreodată.
139
l miceam prin ierbi, mângâindu-mi gleznele cu fierăstraie fără Inţjfl, in apa caldă cu
lună plină, zâmbind trist, cu chip de ceară pe i 'in şi chip de lumânare suind din adânc,
înainte, în oglinda cozii iln baltă, înconjurată de nuferi, spre grind.
Era o linişte-antract, în simfonii de viori soprane şi corn englezesc i,11. imitat în
cântec de broască, cu strigăt de"mamă" prelung, cu mrtngâieri de palme pe sâni de femeie
nevăzută, cu-mperechieri de duh pe ape ascendente şi de cuvânt continuu pe urma unei
păsări ui v,i/duh.
Genunchii mi s-au oprit într-o plasă vie, ca zbaterea de şarpe în iii.ina. Un par, din
stânga lunii, s-a plecat pe lumânarea ei, din apă ..î o privească, să i se-nchine.
Era o setcă. Venisem în lumea mea, în scoarţa cerebrală a fînmnelor ei, din
subconştientul hipotalamic al nopţii, desprins de nrhetipuri matriciale, de celule cu
instinct răvăşit. Aveam să măsor timpul şi spaţiu prin simţuri, cu rigla eului de după fuga
din rai, peste ' itix, înapoi, din nemurire în lumea mea plină de cruci şi morminte şi
vlcemii cu clopot bătând.
Am simţit peştele rezemat de pulpa piciorului stâng, i hemându-mi înapoi piciorul
drept din plasă. Bucuria de a-l atinge, de a-i simţi lunecarea zbuciumată în palmă, era o
bucurie de copil ncapat din faşă, din dulci îmbălsămări de vis matern şi cântec de Inngân
fără sfârşit. Lacul, din urma mea, era amintirea de dinaintea nxistenţei mele cerebrale, din
fiinţa mea de copil sugând la pieptul ni.unei visul despre lume şi însăşi visul lumii.
Am smuls cu lacrimi de bucurie peştele, dintr-un ochi de plasă împletită pe genunchi
şi l-am zvârlit în traista ce-mi atârna de gât. i rum mai greu cu-n peşte decât fiinţa mea
nocturnă decât sufletul iiH-n rătăcitor prin tărâmuri.
Au urmat ştiucile verzi, cenuşii, linii şi bibanii, şi alte specii rare iln peşte, cum numai
lacul Brateş ştia să le-nmulţească, să le hiAnească pe rând ori deodată, ca o altă mamă cu
sânii veşnic în lupte, autoflagelând dureri neîmplinite.
Mi-am scos traista din gât târând-o prin apa flămândă de om şi .(•Line interstelar,
spre nord, spre un pământ presupus. Tată! strigam în gând, sunt aici! sunt aici!"
Malul, segment de lumină albastră, în contrast cu i niuişiul-argintiu al apei şi verdele-
negru al papurilor stând la pândă
140
în preajma mea, ca nişte duhuri gata să mă smulgă din nuferi şi din visul lunii, din
adânc, îmi repeta primul cuvânt, mut, articulându-l; "Tatăl", apoi sonor "Nostru", "Carele
eşti în ceruri, sfinţească numele Tău, vie împărăţia Ta precum în cer şi, pe pământ. Pâinea
noastră... dată nouă...astăzi...peştele şi pâinea, apa vin de nuntă, omul cel cu trudă a trecut
prin lume, pilda să adune drumul spre morminte..." "Nu! nu era tatăl nostru! era un
descântec profanând rugăciunea creştină, era o rugăciune dintr-un testament mai vechi,
dinainte de Hristos, dinaintea facerii lumii, o apocrifă metaforă a spaţiilor de dincolo de
cosmos şi de ceruri planetare."
Apoi am călcat pe mal, scuturându-mă de ape pe grindul tăiat în felii de crăpături
lacome de talpă omenească, migrând în adâncuri cu smârc şi iarbă cu peşte de aur şi
necuprins. "Trezeşte-te odată"! mi se adresa uriaşul pescar ce nu mă iubea. "Ce stai cu
peştele ăla în mănâ ca o stană, azvârle cu el în coş"!
Vasăzică atât de puţin mi-a trebuit să-nşirui visul acolo spre năvoade, spre noaptea
din marginile amintirii mele. Atât ne trebuie să trecem prin lume? Atât de scurtă este
calea în conştiinţe a inconştientului etern? Aşa de scurtă să fie conştiinţa visului vieţii pe
pământ?
- Ioane! mă strigă pescarul bun, dă-mi traista! îmi azvârli indiferent în ea crapii şi
ştiucile covrigate sufocate de aer, flămânde de apă. Vezi pe unde ieşi la mal!
Un întuneric perfid se lăsa pe buza lacului, între noi cei din apă şi căruţele înşiruite pe
uscat, spre cherhana.
- Voi fugi prin pădure! i-am răspuns, încurajându-mă.
- Ai grijă, Gicâ Mocanu e peste tot, să fugi când spune "stai că trag" fiindcă nu trage,
şi-ţi ia peştele degeaba!, auzi mă, ăsta a lui Andoni Roşu?, mă sfătui în felul lui omul care
nu mă iubea.
-Aşa voi face nene! continuai în minte, ...diavol, aşa voi face! învăţasem în drumurile
mele prin baltă să comunic cu duhul celuilalt din mine, ori cu a celuilalt din afara mea, cu
duhurile bălţii. Mi-am făcut cărare din coama înspumată a malului, spre pădure, la umbra
carelor pline cu peşte, ce se-ndreptau spre nord, încet spre nord, în gheţăriile cherhanalei.
Gheţăria era o groapă adâncă, acoperită cu stuf, umplută cu paie şi prisme lungi de ghiaţă
smulse în inima iernii din lac, cu târnăcopul, cu răngi de oţel sfredelind polul latent al
apei dulci.
141
Acest mormânt multiplu, aceste sarcofagii subpâmântene, ni.i nspăimântau mai mult
decât pădurea aşternută pe ele, decât pădurea de plopi, plopii fiind lumânări stinse la
capul peştelui cu .»in fix, privind în înconjur.
Sfârşind cărarea de spume, cu tălpile tăiate de scoici şi de nămol in mI şi de cenuşe
stinse, intram în freamătul plopilor de parafină i uicjând în rădăcini de frunze incolţite şi-
n mucegaiuri şi-n urzici.
Ocoleam prin răsărit pădurea cu ochii închişi aşteptând răsăritul < li i lună, din umbră
în umbră, până în nord, pe pământ uscat, atingând I m: .i >rica cu privirea, unde crucea
stătea pe un amurg stins dedemult.
Urcam în brânci panta cu dale de piatră a căii ferate, bucuros să mi. i lurişez ca un
şarpe în picioare pe liniile paralele de oţel, apoi în ■..nitul de scurgere a ploii dintre ea şi
dealul bisericii şi al grădiniţei, îmi trăgeam sufletul rămas în urmă pe baltă, agăţat de
traista cu poşte, de zbaterea lui pe piept, om fără inimă.
De-acolo, o cărare de lut ca o scară la cer, mă înălţa legănat l H in umbra vidă, fără
văzduh; albastru de cerneluri închegate, turnate po suflare, pe uliţa strâmtă cât un om în
picioare umblând cu grijă, m sat, spre casă.
Treceam prin faţa bisercii, pe uliţa din zarea văzută din pădure, |)o alte uliţe lăuntrice
ajungând la fântâna lui Codreanu, şi deodată po uliţa din spatele casei noastre, zvârlind
încărcătura în grădină, aproape de mărul uscat.
Tata mă aştepta făcându-se că se uită peste gard la o nălucă. Intram apoi în ogradă,
mândru dar plecat de spate, ca un hoţ i onştient de păcatul de a fura, după cum pescarii,
acolo în malurile bălţii, coborau din barcă mândri şi plecaţi de spate, ca nişte ucigaşi i
oiiştienţi de păcatul de a ucide.
Acelaşi drum am străbătut în alte toamne de copil, dinspre lac •.pic casă. Nu voi şti
nicicând, dacă trecerea mea prin maluri era o in 'cere prin marginea pădurii ori prin
duhurile din noaptea când m-am intacit în spaţii cu lună plină sângerândă, atunci în visul
meu şi-al iacului, lung cât o clipă, cât să azvârli peştele înapoi în apă, în coşul do nuiele
blestemat, în locul sticlei cu vin, din traista atârnată de Malul unui copil rătăcitor prin
lume.
142

Lecţia: Relaţia fundamentală a prieteniei

In ora următoare se simţea ostenit de bucuria descoperirii principiului extremelor


nule. Câte nu erau de aşezat însă, pentru a-l folosi în explicaţii de diriginte zelos, ori de
coleg doct sau cel puţin de coleg care aspiră la o doctrină, la o nouă filozofie înălţătoare
şi totodată exactă, stabilă.
Conversa cu Andrei; elevul cu gel pe ţeastă, împiedecându-se de propriile-i întrebări
şi eliberându-se totodată de brutalitatea cu care acestea s-au născut. îl acceptă în
conversaţia neutră pe copil ca şi pe foştii colegi de liceu, trăsniţi, şi uneori greu de
suportat, foarte aproape de manifestări fără comportament etic, venite spontan, din
zestrea noastră genetică, aparent comună cu a unui animal ajuns prin nu ştiu ce culoare de
timp biped-cerebral, fiară învăţând silaba şi cuvântul; perechile de vocale şi consoane
nefireşti.
Drumul până la "paralelipipedul cu nădejdi", era mai lung decât cei zece metri, cât
era distanţa de la uşa cancelariei la sala de clasă.
Un "bună ziua domnule profesor"! îl sfârşi, pregătind freamătul pădurii de semne şi
expresii de la tablă, care au pătruns mai întâi, în clipa de trudă, în carnea celulei nervoase,
din vegetativ în vegetaţia luminii.
Asaltul cunoaşterii şi necunoaşterii, împerechiate dual, era pe măsura vârstei de
mijloc a unor suflete neîncrezătoare în raţiunea de a fi, adânc înveşmântate în vibraţii
senzoriale, epitelice şi carnale.
Profesorul îi provoca până dincolo de puterea de a înţelege, pe fiecare, după puterile
fiecăruia de atingere a formelor, după câtă ascunsă energie se afla dincolo sau înaintea
acestei forţe dumnezeieşti, puterea de a cunoaşte.
Există o teamă reciprocă în aceste cuşti cu lei înfometaţi: a dresorului faţă de lei şi a
leului faţă de dresor, ultimul îndrăznind să-şi exercite rolul nu numai în cuşcă, ci
pătrunzând din când în când înăuntru fiarei, o clipă, cât plesneşti un bici, fiind altfel în
pericolul de a distruge armonii nevăzute ori în pericolul de a fi devorat de lăcomia
cunoaşterii celui înfometat.
O regie grea pentru spectacolul unui nesfârşit "prim sacrificat" - Şi cine îţi dovedeşte
ca relaţia este funcţională? Se trezi conversând cu Andrei în mod brutal, neomenesc.
143
Nu-i adevărat domunle profesor! sări, din punctul lui cu nelinişti i li ii1< I;in. Numai
dacă domeniul relaţiei este omul!
Ce bâigui acolo băiatule?, noi vorbim de relaţii matematice.
Domnule profesor, mi-am amintit! Numim relaţie o submulţime .1 unei mulţimi de
perechi formată cu elementele unei aceleiaşi mulţimi.
Sau a două mulţimi diferite! suspină cu şoapte Geta, aflată în l>.mea de lângă tablă.
- Da! confirmă Andrei, scurt, conştient că profesorul auzise şi nu ni.ii avea rost să-şi
asume ce nu ştia prin frauda copierii auditive, şi i .1 sa-i dovedească lui că învăţase,
întonâ bucuros: "mulţimea de porechi se numeşte produsul cartezian a lui Acu Asau a lui
Acu B"! Şi pentru a convinge că nu pierduse în zadar după amiază zilei de lori, când ştia
el că restul clasei fusese la onomastica lui Alina prietena Im ce îl schimbase cu Bogdan,
se lansă în scriere şi în vorbe grave matematice; "Dacă A este mulţimea cu elementele
Andrei, Bogdan ■,i Mihai, Valentin şi B este mulţimea elementelor Geta, Alina şi
Madălina, Mihai, un exemplu de relaţie este "a fi prieten cu". Din câte ştiu eu domnule
profesor aceasta submulţime a produsului i artezian AxB la noi în clasă este mulţimea
perechilor: Bogdan, Alina: Alina Bogdan"
- Nu este adevărat domnule profesor! sări ca arsă Alina, Andrei nu înţelege noţiunea
de relaţie funcţională, ea trebuie să aibă domeniul egal cu Adacă este definită pe A, deci
perechile în această prietenie funcţională ar fi.....
- Deci ar exista şi o prietenie nefuncţională?
- Da domnule profesor! am să vorbesc eu despre asta! sări din cuibul lui cu nelinişti
Andrei. Andrei fusese prieten bun cu Bogdan, Alina pretena lui Bogdan a fost piatra de
încercare a acelei pretenii.
- Lăsaţi-mă să continui! se adresă Alina cu vorbe blânde profesorului şi cu priviri
mâinoase spre Bogdan şi Andrei, perechile iu această prietenie funcţională ar fi...
- Vă spun eu sincer domnule profesor, se inoportună şi Geta în această conversaţie,
mai mult sentimentală decât matematică, de luama să nu fie băgată în exemplul Alinei, în
pereche cu cine nu vrea.
- Era mai bine să se fi dat un exemplu cu numere în loc de oameni, constată aproape
indiferentă Madălina.
144
- De unde ştii tu că omul nu este un număr?, o luă peste picior Mihai
- ... ar fi Valentin, Mihaela; Mihai, Mihaela; Andrei, Mădălina; Andrei, Geta;
Bogdan, Alina; având grijă să-i facă în ciudă lui Andrei
- Să-ţi fie ruşine! strigară Mădălina şi Geta în cor.
- Domnilor, e greu să vă urmărească cineva controversele, mai bine renunţăm la
acest exemplu, spuse profesorul.
- Nu! nu! strigă Valentin, este foarte bun, simţindu-se bine aşezat în preche cu
Mihaela cea mai bună şi deşteaptă fată a clasei, deşi stătea singur în bancă şi niciodată nu
se gândise la o altă împerechere decât cu el însuşi. Cu personalitate indivizibilă, senti-
mental cu măsură, făcea parte din consiliul elevilor, din "Broadul elevilor", iar elevii mai
mari care apucase viaţa la cartelă a comunismului, spuneau despre el că tare mai seamănă
cu un secretar utece de altă dată.
în realitate Valentin avea şansa să fie aşa cum ar trebui să fie un viitor parlamentar,
neutru, aparent indiferent în scopuri şi activ în cauze imediate.
- Nu! nu! îl încuraja pe Valentin un elev nou venit în clasa, fără nume.
- Imposibil exemplu! imposibil! strigă Gheorghe-Verde, un elev din fundul clasei.
- O aberaţie! îl susţinu şi Marin - Ochi Verzi, o mare greşală se face chiar pornind de
la noţiunea de relaţie, de la prietenie. Nu vedeţi că Valentin este prieten cu Mihaiela şi
Mihai e prieten tot cu Mihaela?, atunci ar rezulta că Valentin e prieten cu Mihai.
Cei doi crucificaţi se uitau unul la celălalt indiferenţi şi cu gura căscdată la Ochi
Verzi.
- Nu! nu! i se adresă categoric lui Marin Ochi verzi, Ion Păr Negru, greşeşti, prietenia
nu este nici simetrică: dacă eu sunt prieten cu tine nu înseamnă că şi tu eşti prieten cu
mine, nici tranzitivă: dacă eu sunt prieten cu tine şi tu cu altul nu înseamnă că devenim
prieteni toţi trei. Prietenul prietenului meu poate fi duşmanul meu. De aici vine: "fereşte-
mâ Doamne de prieteni că de duşmani..."
- Da! da! se auzi şi profesorul dintr-un colţ al clasei, lăsând elevii să călătorească în
silogisme şi judecăţi sentimentale mai mult decât o cere pedagogia clasică a ordinii
succesive în evaluarea cunoştinţelor şi însuşiri lor. Dar cine mai ştie unde începe şi
sfârşeşte

145
P'Miagogia în viaţă? Clasa era un model pedagogic viu, superior imaginării
corelaţiilor ştiinţifice. Era viaţa însăşi; pedagogia sufletelor Iromâtând. Elena Scurta şi
Petre Cârnu râdeau rânjind în afară metodei râsului.
- Şi totuşi, exemplu lui Alina nu este o funcţie, observă calm Mihaela, nemailuând în
seamă prezenţa profesorului în clasă, preluând lecţia, de parcă ea ar fi fost profesor. Nu
vedeţi că relaţia nu-i funcţională? Andrei nu poate să fie în relaţie în acelaşi timp şi cu
Geta şi cu Mădălina dacă vreţi ca relaţia prieteniei definită de Alina să fie funcţională.
- Vrei să spui funcţionabilă? spuse Mihai Ochi Verzi.
- Ha! ha! făcu Petre Cârnu spre Elena Scurta. Vrei să spui că prietenia este o funcţie
dacă Andrei renunţă la una din două?, o întreabă pe Mihaela.
- Puteţi fi, de exemplu, voi toţi băieţii prieteni cu o singură fată din această clasă dar
în nici un caz un băiat să nu fie prieten cu două fete. Aceasta este prietenia funcţională,
cu domeniu cei patru băieţi.
- Deci, dacă lărgim domeniu, putem realiza o relaţie de prietenie funcţională cu toţi
băieţii şi numai cu o parte din fete, interesant, spuse Valentin gândind la parlamentul
lărgit în cvorum pentru o nouă constituţie, Constituţia lui Valentin independentul.

Tâmplăria lui Ticu

Mă făcusem mare. Sapa se lungea în coadă de la an la an şi mama părea tare


îngrijorată.
- Andone, să-l dăm la tâmplărie pe băiatul ăsta. O meserie e de aur chiar şi pentru
comunişti.
- Veto, eşti tare sucită. Nu spuneai că vrei să înveţe carte ?
- Carte, "carte că-i mai bună decât toate" dar să încercăm şi cu mâinile lui să-l facem
om, că la sapă nu s-a ales nimic din noi.
- Ba s-a ales Veto. Vitele nu din sapă le avem? porumbu ăsta şi mămăliga de pe plită
şi vinu din cană şi butoaie şi tochitura aia din tigaie, nu din sapă le avem?...
Machina lui nanu Anton măcina ştiuleţii zgomotos, în tinda bucătăriei de iarnă şi a
grajdurilor goale. Vacile erau ia baltă, la păscut în cireada cu văcar, iar boii rumegau sub
salcâm aerul înmiresmat al zilei de primăvară dinaintea praşilei întâi a porumbului
146
Babele trecuse de mult prin sat şi cojoacele lor abandonate pe dealuri se scămoşise în
pământ trezind rădăcini de pelin şi osmoze în seminţe hibernale.
Mama îşi terminase proviziile de făină, şi moara, care nu mai înceta să bată şi să
aşeze satul la rând, cu boabe de porumb în mâini, cu sămânţă de grâu în pumni, o chema
din râpa Bălaii, dându-şi parcă duhul, scrâşnind din dinţi în valţuri grele de piatră şi
curele lungi de roţi răsucite.
Se saturaseră ai mei de dejghiocarea boabelor de pe ştiuleţi, nu înainte de a face
bătături în palme şi crăpături sângeroase în degete.
- Adă machina aia de la cumătrul Anton! se trezi mama din locul ei, acoperită până la
brâu cu boabe galbene lăptoase, de nu i se mai vedeau genunchii şi picioarele îndoite sub
fustă, plină de fulgi albi şi cenuşii pe tulpan, pe pleoape şi obraji.
Grămada de boabe se făcuse mare cât o piramidă care să încapă în doi saci, dar mai
aveam nevoie de încă una şi de încă una pentru a străbate foamea în lunga vară ce urma.
Tata şi cu mine şi cu văru' Ion am urcat machina în căruţă. Avea tot felul de fiare
sucite înăuntru şi o roată mare cu mâner în afară, şi se lăsa greu urnită de pe pământ, în
aer şi apoi pe pământ, fiind mai grea decât un plug cu tot cu cotigă. Acuma luase locul
boabelor piramidă şi aştepta nesăţioasă, cu gura deschisă spre mine, ştiuletele cu boabe.
Cu mâna dreaptă prinsă de manivelă, îmi arătă tata, se învârte roata şi cu stânga bagi
ştiuletele în gura ei de ştiucă cu zimţi în esofag şi cu maţele undeva în altă parte a cutiei
de lemn greu de stejar. Printr-o spărtură paşnică zbura cocianul gol care ne va încălzi
plita şi soba la iarnă.
Jos, ca dintr-un uger de vacă, curgea laptele de aur a boabelor de porumb captând
energia rotirii roţii şi a braţelor de om.
Piramida era con şi trunchi de con. Mama se grăbea să o distrugă trăgând-o cu ambele
mâini în sacul din poala ei, până aceasta se făcea ca o burtă de vită culcată şi deodată,
stând în picioare, cilindru curbat.
învăţam geometria în spaţiu pe sămânţa curgând din fructul vertical al ştiuletelui
sfânt.
învăţam mecanica planului înclinat în gravitaţii de fier topit, în matriţa palmă,
palmele noastre stimulând în cerc inerţia, siluind repaosul cu rotiri armonice.
147
Şi unde vrei să-l dăm ucenic Veto? spuse tata într-o oprire de ni-H lună, când mama
nu mai dovedea să smulgă conul de porumb iln sub ea şi eu aveam prilejul să-mi trag
sufletul.
- Eu ştiu, Andone ? mă gândesc la Neculai Provolovici. E aproape do noi şi îl vedem
cum creşte în ochii noştrii.
• La ăsta? cu câte maşinării are, nu ştiu ce-o să mai rămână din Ion! Circulam lui
mănâncă oameni. Ieri i-a tăiat unuia de la Şiviţa ii'M degete, acum un an i-a ronţăit altuia
mâna până la os. Şi zău! nu •,.liu ce meserie poţi învăţa când în locul omului face treaba
maşina? Apeşi un buton şi ai scândura rânduită, tragi de o manetă şi ţi-o taie im două.
Rindeaua şi fierăstrăul sunt azvârlite într-un colţ de atelier pl.mgându-şi de milă.
- Atunci să-l dăm la Ticu! Victoria soră-sa o fi lângă el!
- Da! el munceşte cu dalta şi ciocanul şi are băiatul ce învăţa. I >.i e tare departe
acolo la marginea satului, îi trebuie o zi la dus şi doua la întors.
- N-are de ce să se grăbească, poate să şi doarmă la ei, oftă mama.
Eu mi-am tras suflarea răsucind roata de manivela cu ţeava, Intr-un scrâşnet dureros.
Se aşezase un ştiulete peste altul şi rotaţia încetinită a roţilor nevăzute, dinăuntru,
ameninţa cu un geamăt lung i onversaţia celor doi. Eram mulţumit să nu-i mai aud
tocmindu-se l»• destinul meu cu încăpăţânare, înspăimântaţi parcă de creşterea trupului
meu ce trebuia pus la muncă, de parcă nu aş fi fost fiul lor, do parcă nu eu le păzeam via
şi bostana, de parcă nu eu duceam rândul singur la praşilă ţinându-mă cu uşurinţă după
rândul lor, nu • ■ii păşteam vitele în pădure şi câram apă cu cobiliţade la fântână ?
Doamne cât de nerecunoscători îmi sunt, să fie ei îngerii mei i i.Vitori pe pământ? ori
îngerii crucificării trupului meu în numeroase vămi cu spini în carne şi deznădejde şi
suspin?
Acest sfat, cu boabe de porumb prăfuit şi machina scuipând i ocenii vineţi în rotaţii
de roţi dinţate, mă aşeză a doua zi în paşi, pie nord, spre casa de ciamur a soru-mi
Victoria.
Nu am apucat să intru pe poartă că privirea cumnatului meu mă întâmpină bucuroasă,
printre scândurile zaplazului.
Ionele, vino la nenea Ticu! ţine! Aşa! întoarcem scândura! lin cârcă şi tu!
148
Rânduia cu un cioplitor o scândură murdară. Talaşul se făcea papirus plin de praf prin
gaura rindelei brutale, muşcând cu mânie din carnea lemnului de brad.
Treceam prin şoldul drept scândura, progresiv şlefuită, eliberată de rugina dinţilor de
circular şi a cuţitului cât palma din podul mâinii mele. Ce copac falnic vertical am siluit
azi pe bancul cu menghine de lemn, orizontal şi fără simţire? Ce pădure mamă îşi strigă
fiul rătăcit în fierăstraie şi dălţi, pângărit de furt de răşină şi ani inelaţi, de cântec de
leagăn în vânt?
Braţele sfârşeau ziua, în imense amorţiri de tendoane şi oase articulate, cu găuri în
palma dreaptă şi muşchi plesnind în piept. Eram mai greu ori pământul a suit în mine
mercurul firului cu plumb şi geogravitaţia mi s-a vărsat în sânge? Nu! eram mai bătrân în
acea primă zi de ucenicie, în iadul lemnului cioplit cu dălţi plane rezemate în trup de
copil nevinovat.
M-am târât spre casa părintească, reptilă hăituită şi vultur cu aripa smulsă şi slugă la
prima lui neplată a muncii la stăpân. Stăpânul era cumnatul meu şi sora mea şi s-ar fi
cuvenit din milă ori din puţină dragoste să-mi răsplătească truda nepricepută cu un ban ca
apoi la rândul meu mândru, să-l pun în mâna mamei pentru bucata de pâine de la cartela
zilnică.
Am muncit cinci ani până în 1957, fără plată, simţind ceva din fostul capitalism, din
nenorocita stare de ucenic, pălmaş, zilier, de proletar revoltat pe exploatarea muncii
omului de către om. încet, încet, săvârşeam revoluţia mea, cu destinul stând la pândă, ca
un lunetist din alt târâm ţintindu-mă în inimă şi în memoria timpului curs.
O fi vrut mama să fiu un losif, dar truda mea neplâtită n-a făcut decât să-mi
nesfinţească aplecarea pe carte, să-mi ţină ciutura fântânii sufletului meu aproape de
buzele însetate a căutării în lucruri.
O mare vreme din viaţa copilului ce-am fost mi-am irosit-o în lemn bătut în cuie pe
acoperişuri de casă, în căratul ţiglei pe piept pe scări şubrede şi pe leţuialăleţuială
înşelătoare, căzând în picioare din podul casei ori oprindu-mi tesla cu scânteie cu tot din
creasta cuielor pe falangele arătătoare, inelare, opozante.
Gorovei, Ababei, Ştefănică, Gheorghe, numele desenate mai întâi cu grijă, literă cu
literă, erau găurite în curburi şi decupate cu juvănica.
149
învăţasem uşor cântecul fierăstrăului şi a chitfalsului, a lămbarului i .i drotului şi a
prelungului robanc, aşezând în cepuri cercevelele ilii geam şi uşi, ţinute la clei presat de
menghine o noapte şi apoi •,.mii(|heluite şi mângâiate cu palma înainte de lăcuire.
lablia, era o artă, o icoană cioplită în lemn, cu dălţi curbate şi brici bătrân.
Şi conul tăiat aiurea era elipsă sau tăiat anume era parabolă şi hiperbolă. Mama voia
să facă din mine un losif dar eu nu am vrut să
tn, i însor la 16 ani cu fata din lepureni, fugind de ruşine, din calea ei,
i oprindu-mă în tindă mi-am răzimat gândul într-o culegere de
nlqebrâ şi în desen de icoane de mamă cu prunc.
Mai bine te făceam fierar, se sfătuia mama cu ea însăşi, vAzându-mă dărâmat în calea
ei, plin de praf şi talaş mărunt în păr, in (aţa ligheanului cu apă caldă în care mă spăla.
- Lasă mamă că mai am puţin şi termin cei şapte ani de ucenicie ■,.i o să fiu meseriaş
ca nenea Ticu, o încurajam eu bârbăteşte.
Capul, în palmele ei, era mare ca un pepene uriaş, zvâcnind de nove zaharoase şi
gânduri prelungi liniştitoare. Mirosul de săpun de i nsâ îmi intra în ochi cu usturimi
ameţitoare. Atingerea degetelor ei mă furnica ca şi atunci când mă descânta de deochi
căscând nomâsurat. Era o atingere placentară de dincolo de lume, la capăt do fiinţă
vegetând, la început de ursită blestemată.
Mamă Veto! mamă Veto! repetă mai mult pentru el, omul de puste gardul de stuf, din
preajma salcâmului uriaş, din colţul ■.ud vestic al ogrăzii.
Cine-i acolo?, uită mama de mine ieşind afară din bucătăria de Iarnă care era acuma
de vară.
Eu! îşi ridică faţa Ionel Provolovici - fierarul, peste creasta ţjardului.
A! dumneata eşti domnule fierar? fusese uimită mama. Dă-mi-l pe Ionel oleacă în
atelier!
Fu îmi ştersesem pleava apoasă de săpun de pe cap şi de pe M U îmi uscasem pieptul
ud cu alt ştergar, trăgându-mi cămaşa. Nu nin mai aşteptat ordinul mamei. îmi plăcea la
fierărie. Parcă eram imponderabil, cu ciocanul greu în mână ridicându-l cu muşchii
pinptului, spatelui şi burţii până în cer, apoi trăgând cu putere de el ii i |i >s, împotriva
gravitaţiei puturoase, şi aşa mereu, repetând lovitura, când cilindrul fierului roşu de fontă
se făcea pe nicovală o felie
150
de tablă subţire, ce avea să fie şină de roată ori potcoavă ori foarfece de vie ori
belciug ori grilaj de cimitir ori numai zăvor de poartă şi balama de uşă. Asta era treaba
fierarului, el croia odată cu răcirea fontei, formele imprevizibile ale trebuinţei omeneşti,
noi, cei trei rotiţi în jurul nicovalei uriaşe, trebuia să nu gândim cum să tragem de
clopotul ciocanului cu cântec de orgă, izbind scânteia şi rădăcina ei, cu cântec de flaut
reverberând ecoul până departe spre viile din Tărtăcuţa şi spre pădure. Noi eram ucenicii
iadului, acolo în fierăria lui Provolovici, copii părăsiţi de lume, fii lui Hefaistos pribegind
în foc, prin scânteie, în aer, prin lumină.
Hâm! hâc! na! hâm! hâc! na! acesta era rimul la trei ciocane. Cel neatent strica
întreaga simphonie, fie lovindu-l pe cel dinainte, fie lovit fiind de ciocanul care urma să
cadă. Zburau în curbe lemniscatice şi hiberbolice cele trei ciocane, înmănuşind gura de
văzduh dintre duşumeaua de lut şi zgură şi tavanul înalt de paiantă şi azbest.
Cenuşele şi fumul ne cădeau pe pleoape şi se linişteau în plămâni, fumegând parcă şi
noi lângă fierul încins în cărbuni şi plămădit pe nicovală.
Fierarul curba bătaia noastră în sus, într-un cerc cât o roată mare de car cu boi. şina se
albăstrea la un capăt şi mereu roşie la celălalt se zvârcolea în cleştele din mâinile
sârbului.
- Unu, doi, trei! unu, doi, trei! aşa băieţi! ne încuraja cu vorbe scurte numărând, cu
privire de foc şi faţă ovală făcută dintr-o scânteie.
Ţineam ritmul drăcesc smulgându-ne din carne energii neştiute, până dincolo de
puterea de a fi, de a-ţi place, de a şti. încet, încet, un spic de metal înroşit se împreuna, cu
o ultimă bătaie, cu cel verde răcit şi talpa roţii, şina, era aproape gata. Mai înroşea odată
meşterul fierar capetele ce trebuiau împreunate, uitând parcă de dilataţii necesare şi răciri
lente. Apoi cu o mişcare amplă, noi dându-ne deoparte cu baroasele la picior, făcea o
piruetă, prin cerc o clipă şi în afara lui cealaltă, îndreptându-se cu şina în cleşte spre roata
cu obezi de stejar, prinsă în butuc, de osia pietrei mari de moară, aşezată în faţa fierăriei.
Şina a oftat sfârâind pe buzele lemnelor-obadă, unite în cerc cu spiţele cât o mână, cu
pumnul în afară şi umărul în butuc.
151
Bătea încet, cu grijă, muchia şinei, fierarul Ionel şi noi ştiam câ nsta e clipa lui de
potrivire a cercului pe cerc; unul fix iar celălalt lacindu-se mănuşă pe el.
Albastrul şinei se făcea cenuşiu şi înainte de a fi negru, cei trei cu baroasele, loveau în
rogvaivul răcirii, cu putere, stimulând contracţii simetrice şi simetrii de punct în spiţe.
Solia rotaţiei roţii în osia căruţei era şina de fier, făcută de noi şi de meşterul fierar, dintr-
o bucată de fontă absentă, vândută la cântar în târgul de fiare vechi ori în magazia cu
cărbuni a unei turnătorii bizare.
Aşa am învăţat să cresc printre sudalmele omului simplu şi-n lacrima sudorii lui, printre
ocările iui; tata şi văicărelile mamei, înspăimântaţi de verbul a fi şi de necuviinţa de a fi
fost fără să fii.
Mi-era frică de Măria Sfânta cea care într-o noapte văzuse minunea izvorârii mirului din
pământ sub icoana MAICII DOMNULUI ori chiar lăcrimarea ei în peretele din răsărit a
casei lor cu brutărie la stradă.
Soţul ei o rugă pe mama să-i fiu ucenic o iarnă.

Înceguful drumului spre oraş

Sistemul de învăţămînt comunist se aşeza în ţară. Pînă în clasa a lll-a, când brandul lui
Beldie m-a zvârlit în ogradă, nu prea înţelegeam rosturile şi iţele lui. Doamna învăţătoare
Olimpia ne învăţa cititul şi scrisul în continuarea semnelor pe care ni le puse în mână, din
mâna ei, educatoarea Calapod.
Clasele l-lll le învăţasem în şcoala veche, în sala cea mai înaltă lacută de Spiru Haret,
lângă cancelarie, lama ne făceam, de frig, mai mici decât eram, iar primăvara suiam în
dilataţii nevăzute până la tavan, ori ieşeam prin siliciu coşcovit al geamurilor cu
cercevelo putrede de bătrâneţe, în afară în vest, în livada cu vişini înfloriţi, mereu călcată
în picioare de copii, alergând după o minge nărăvaşă, ce nu ştia în rostogolirea ei decât de
impuls şi tangenţă, de sferice drumuri peste gard, în crengile în floare ori chiar înăuntru
clasei, ■.fărâmând în ţăndări lumina-soarelui fără anotimpuri.
Eram copii silitori şi pofta noastră de joacă din recreaţii ne era potolită de uşa mare în
două canate, prin care priveau la noi copiii iilor clase ori ochii mai întunecaţi de gânduri
ai învăţătorilor ce so îndreptau spre cancelarie.
152
îmi amintesc cum fiecare învăţa cât putea, şi doamna Olimpia ştia cât poate fiecare, mai
mult decât ştiam noi. Niciodată nu cerea unui copil să înveţe mai mult decât poate. Se
purta cu noi într-un mod simplu, extrem de simplu, întrebându-ne mereu sau cerându-ne
un răspuns la întrebări pe jumătate puse.
Era frumoasă ca o statuie, acolo, la catedra cu pedestal, înaltă, unde se odihnea făcându-şi
orele, unde întinerea privindu-ne.
Avea o aşezare în spaţiu clasei şi în planul peretului din nord, la fel de nehotărâtă ca un
ochi suprem asemănător celui din moartea mea de la cinci ani, din dispensarul doctorului
Guriţă. Această desprindere de trupuri, a fiecăruia, a ceea ce era fiecare, înăuntru, în
afară, de antropoide forme şi diviziuni celulare, umplea clasa cu sonorităţi de conversaţii
fără cuvânt, ori de cuvânt neauzit; era truda învăţării, şi doamna Olimpia nu făcea decât
să constate această stare, să o privească cu gândurile ei, cu acel ochi al sufletului
universal, în care noi ne aflam dinainte, dinainte de naştere.
Părea bătrână învăţătoarea noastră, nu mai bătrână ca o mamă, mai tânără însă ca oricare
dintre chipurile din spatele ei, rimelate şi retuşate, ale membrilor biroului central al
partidului muncitoresc român. Gheorghiu Dej stătea în mijlocul lor, ca o fantomă fără
viaţă, iar în jurul, lui tovarăşii de ideologie, cu bărbi şi chelie marxist-leni-niste, arătau ca
nişte măşti decupate în fugă dintr-o cutie de carton de împachetat magiun. Câteva nume,
sub câte o mască, ne înspăimântau şi mai mult pronunţia şi încrederea în strâmbăturile
lor; tovarăşul Luca, tovarăşa Pauker, tovarăşul Moghioroş ungur get beget, tovarăşul
Vişinevski rus din tată în fiu, tovarăşi buni cu cei din perete, şi alţii, a căror nume nu au
însemnătate în amintirile mele.
Livada cu vişini era salvarea noastră de fantome, privirea fugea acolo salvîndu-se de
zgâielile alb-negre ale puterii comuniste. în spatele clasei stătea Stalin, iar după moartea
lui ne-au fost puşi Marx, Enghels şi Lenin scoşi de la naftalină de teoria cultului
personalităţii şi a altor culturi idioate, într-o ordine gândită în fel şi chip de cei de la
putere.
Cântam la începutul şi sfârşitul orelor imnul "româniei populare" şi "internaţionala", apoi
treptat, treptat numai la începutul şi sfârşitul zilei. Până în liceu, am cântat aceste stupide
versificaţii ale slavei calicului niciodată bogat in idelogia lor, nicicînd mai bogat decît
burghezia comunistă ce o reprezentau.
153
In clasa a IV-a ne-am mutat într-o altă clasă făcută pentru şcolari m,II mari, cu mai puţin
oxigen şi mai puţină lumină.
l li >, unna Andreescu ne-a dus în învăţătură mai departe, catedra si urii şi inai mare, iar
noi din ce în ce mai aproape de ea iscodindu-i InAlţimea.
< nmunicarea ei cu noi, fără vorbe, ca în prisma în care fierarul nil) uni legase cordoanele
ombilicale la o stea neagră din galaxie, n.iv.ihnd cu miros de scînteie în halatu-i alb de
sol intergalactic, din peiretele din sud, era o comunicare fără cuvinte. Ne căuta pe rînd
Inmându-se să nu ne fi rătăcit. Nu ne căuta în bănci trupurile, privea undeva mai sus de
noi, cam pe deasupra capetelor noastre, ■«teptând să-i răspundem la o întrebare nepusă,
la o întrebare pe i are o auzeam fiecare, în felul nostru, din privirea ei.
In această conversaţie se izbea de ceva ce o făcea să se întunece l,i chip, să-şi schimbe
înfăţişarea, ca atunci când ochiul din prisma i u vid se muta în muchia vestică superioară
să mă vadă, între mine mort-viu şi el fiind un zid nevăzut, ca un clopot de sticlă cu vitralii
■■ui) care mai aveam înfăţişare de om.
Da! aşa ne căuta acolo sub clopotul nostru de plasmă, de radiaţii Interstelare, observându-
ne cealaltă fiinţă, interioară, în care numai noi credeam că suntem veşnici, imuabili.
Tot astfel ne făceam temele lecţiilor doamnei Olimpia, acasă, i nmunicând cu ea. Eu
aveam scăunelul meu de lut în bucătăria de lurnâ, între peretele sobei cu paie şi soba-
masă din faţa mea. O Inmpă lumina de sus în jos, cu o jumătate de clipire plita şi ea
arzând in ciaun şi în tigaie, unde mama pregătea masa, iar cu cealaltă clipire i netele mele
de scriere şi socotire.
Erau serile de iarnă lungi. Nimeni nu ştia ce scriu, nici eu nu mai •■lui acum. Sigur e că
nu mîna mea scria şi socotea, eu imitam o HI riere dictată de ochii doamnei Olimpia cu
privirea ei de la catedră, i ii II iată acum ca un segment alungit spre mine, spre ceea ce
credeam i i sunt eu, acolo, pe scaunul de lut.
Dacă nu poţi să rezolvi problema du-te la Fănică! îmi spunea, provocându-mă, mama,
atunci când lăcrimam de ciudă că nu ştiu să NI nu judecăţile şi lucrările pe coala de caiet
împărţită în două.
Ma opream din plâns. Ce! crezi că el ştie? îi spune tat-su croitorul, mă încuraja tot ei i I
asă băiatu Veto în pace! că eu fără carte şi tot ştiu să socoti •:■.< Apoi se întoarse la
mine.
154
- Mă! ştii să numeri? dacă ştii să numeri afli cît fac un sac de bani. Aşa am adunat eu, am
numărat tată, din doi în doi, din om în om, din casă în casă, până te-am făcut pe tine cu
mata.
îmi era deajuns, ştiam ; fac cinci mere. Ce uşor! ce uşor! Cum de ştia tata?. Sigur, îi
şoptise cineva pentru mine, a vrut să mă ajute un grai de tată. Ciudat, ciudat şi eu care
credeam că vorbisem numai cu doamna Olimpia. Ciudat.
Deci poţi vorbi cu oricine cerebral, important e să fi pe aceeaş operaţie a gândirii, pe
aceeaşi lungime de undă a strigătului ei, pe aceeaşi direcţie a impactului ei cu lumea.
- Dumneata Andone, ai uitat să faci focul în sobă! o să murim de frig în noaptea asta! îl
cicălea mama, şi tata îşi făcea drum la uşa sobei de afară, băga paiele în ea şi foc cît să ne
ajungă o noapte Caietul se scofilcea şi literele şi cifrele se făceau groase, acoarele pe
sugativă, şi parcă cerneala fierbea în călimară şi seva ei suia în peniţă, în toc, şi de mână
atins, în mine. în mine. Oglinda reflecta o mască prin soldurile afumate a sticlei de lampă,
şi un miros de vin fiert şi de zahăr ars venea dinspre plită.
Odaia de lut era deodată mare. Mama cu umbrele răsfrânte în geam comunica neliniştită
afară, cu ţurţurii din streaşină privinc înăuntru curioşi; gene de pleoape lungi legate cu
sfoară de salcâmu îngheţat.
Apoi intra tata cu trupu-i aburind lumina galbenă, sângerie, dintre mine şi mama, dintre
duşumeaua cu rogojină şi podeaua de var mucezit.
Un fir de noapte proaspătă, cu zăpezi dându-şi duhul sub stele fără număr, îl ajuta să
închidă uşa grea, de parcă tot văzduhul nocturn voia să năvălească în fărâma noastră de
aşezare pe pământ -bucătăria de paiantă şi stuf.
- Haide-ţi la masă! ne ordonă mama, ca un general în retragere în castelul năruit al
trupului înfometat.
Noi cei trei eram singuri, singuri pe lume, în prisma cu ţurţuri privindu-ne prin geam.
Vitele sforăiau şi rumegau culcate în paie, în grajdul din aripa sudică a bucătăriei
ţărăneşti.
O arcă a lui Noe, în miniatură, eram cu toţii, plutind în derivă spre neant, prin noapte,
odată cu pământul, în pătrimea lui de cale lactee şi ea la rândul ei în emisfera sudică a
nimicului uriaş.
Printre aceaste amintiri mărunte, de şcolar mic, nu pot uita iarna lui 195?.
155
Dormeam toţi în corabia sfântă, în bucătăria cu plită şi cuptor încălzit cu paie de tata,
stând cu fundul şi coloana vertebrală în gura crivăţului şi cu ochii pe foc să nu se stingă,
mai mult decât soarele în amurg.
Era cald în palatul nostru de ceară cu uşi de scânduri crăpate la încheieturi, lăsând loc
printre dinţi sufletelor animalelor învecinate să ne încălzească, amestecându-ne
respiraţiile, de om şi animal, în înfometarea frigului-fiară de afară.
Cineva apăsa cu un deget pe văzduh, din afara pământului, şi oasele gemeau, şi inima
bătea mai repede, şi văzul viselor ne era mai cenuşiu, mai plin de ceaţă şi aşteptare.
Un cântec sugrumat de cocoş, trăda ninsoarea peste casă şi tata îngrijorat mai mult de
păsări decât de vite şi-a tras cişmele să le vadă în coteţ.
-Ai uitat să închizi coteţu! îi dădu de lucru mama pe afară, prin asta înţelegându-se: "fii
bărbat, mai vezi şi tu de ogradă, dacă poarta e încuiată, dacăArsinian-amuritacoloIaea
peste gardul din răsărit, dacă uşa de la casa curată din nord nu are cumva cheia în
broască, pe din afară, la îndemâna hoţilor".
Ieşea de sub plapuma grea de cârpe gemând paiele de sub el, din salteaua patului de
scânduri cu patru picioare de lemn, trosnind uşurat; tata din oase şi patul din încheieturi,
lăsând un gol rece în locul lui, pe care aveam să-l încălzim noi tremurând.
Era cald tata. Nu ştiu să mai fi întâlnit un trup aşa de cald. Făcuse şi crescuse patru copii
cu fierbinţeala sângelui lui. Şi la bătrâneţe, mama, avea să mi se plângă mie, că ar fi prea
bărbat şi o păcătuieşte.
- De la vin Ionele! de la vin! i se trage pofta asta păcătoasă.
Eu stăteam cu capul plecat şi nu încercam nici un răspuns sfătuitor, de teamă să nu dărâm
secretul ei cu vorbe nepotrivite, de teamă să nu-i înţeleg tristeţea-i iremediabilă. Eram
mare, asta voia să-mi spună mama; "să ştii să iubeşti la vreme din bătăile inimii, nu din
iuţimea sângelui, nu din pofte carnale diavoleşti". Nu acceptam să învăţ eu, atunci la 21
de ani, ceea ce ştia şi putea să mă înveţe ea, deşi băiat fiind, sfaturile acestea s-ar fi
cuvenit să-mi vie de la lată. Dar taţii îi lasă pe băieţi să afle ei singuri ceea ce ştiu, nu le
mărturisesc fiilor secretele fiinţei gratuit, riscând chiar îndepărtarea de fiu. Mama mea se
temea de această îndepărtare, de îndepărtarea m mărturisire a sufletului meu şi al ei, ca o
îndepărtare de reguli dumnezeieşti de vieţuire.
156
Mergea desculţ până la uşă, apăsa mânerul broaştei cu clanţă şi al doilea val de aer rece
năvălea înăuntru, făcându-ne să ne băgăm capul sub plapumă. îl auzeam cum îşi trăgea
cişmele de cauciuc, cum sorbea o cană de apă din găleata de lângă uşă, cum vorbea cu
vitele; "Ho, plăvane"! şi apoi scârţâindu-şi paşii pe afară, prin zăpada îngheţată, cum
tuşea alunecând înainte.
Deodată apărea, în geam, ca o dihanie uriaşă, nocturnă, rezemându-se parcă de casă,
călcând fără cruţare fulgii mari de stea descompusă, pe cărarea dinspre casa curată. îl
auzeam: urca treptele scării de lemn de la prispa înaltă a casei curate, scuturându-şi
picioarele pe trepte, cu o apăsare monotonă; aşa şi aşa! trosc! trosc! Un clinchet de cheie
răsucită şi scoasă din broască vestea coborârea pe aceleaşi trepte cu paşi de pisică, apoi
un scârţâit de paşi se îndrepta pe altă cărare, pe lângă vişini, spre poarta ogrăzii, spre
apus, uriaşul făcându-se mic, mai mic până ce încuia poarta, cu zăvorul greu, transversal,
ca o sabie băgată în teacă de un domnitor în faţa oştirii, apoi deodată se făcea mare pe a
treia cărare a ogrăzii, în triunghi cu celelalte două, de parcă soarele nu murise în amurg şi
amintirea lui îl proiecta din spate pe tata peste noi, mai uriaş decât uriaşul pornit spre
nord şi spre apus, decât omul uriaş plecat din patul lui sărac.
Adormeam şi eu şi mama simţindu-i ocrotirea ca o reverberaţie a "tatălui nostru" spus cu
voce egală de mama, ca un cîntec de leagăn înainte de culcare, ori ca o bătaie de ceas în
înconjur.
Cu ochii mari deschişi pe lume, Maica Domnului, din icoana peretului din răsăritul odăii,
cu răbdare, sufla în candela aprinsă, alungând din noi visul urât.
Dar trupul altuia, cald, pe care îl ştiam dinainte de naştere, m-a atins în vis şi întinderi
mari de suflet închipuiau încet fiinţa iubită ce aveam s-o caut, mai întâi înăuntru prin
ceţuri de baltă cu iele dansând, apoi în diviziunea zgomotoasă a bătăilor inimii. Nu era
trupul lui tata, era un trup opus mie, care mă absorbea încet, dureros, ca o tăietură de sapă
în degetul mare ia prăşit, ca un cui bătut în degetul arătător sub unghie, ca un suspin
prelung. M-am trezit, îmi era sete. Doamne ce luminoasă este ograda?. Ba, nu! geamul
este alb. Dar unde-i ograda şi cărarea de sub geam? unde sînt ţurţurii de aseară? "Un vuiet
lung mătura liniştea dinăuntru casei de iarnă, tulburând liniştea din candela arzând
vertical, mai vertical. Am apăsat clanţa uşii
157
h.ljbâind în întunericul din stânga ieşirii din odaie, după cană, şi odată 11. isind-o, după
găleată. Apa era îngheţată, am spart-o cu fundu cănii vi mi-am luat din copcă cât buza ei
să muşte.
Era rece şi bună apa, ţinută mai întâi în gură, cât oprirea unei ii ".piraţii, apoi ca o licoare
magică, mă aşeza în firul cu plumb mai vertical ca axa lumii şi salcâmul negru din
ogradă.
Vitele m-au simţit, foindu-se pe pământ, în aşternutul de paie din
lirajd.
Eram în cămaşă şi izmene, desculţ, în faţa uşii corăbiei cu viaţă. Deschid uşa spre
înăuntru. Un zid alb cât ea de mare mă împinse înapoi.
Un cocoş cânta de miezu nopţii sugrumat de o mână nevăzută.
Zăpada era cât tocul uşii. Printr-un colţ gol viscolul sufla, ca printr-o gură de şarpe,
înăuntru.
- Tată! tată! am strigat speriat. Dumnezeu ne îngroapă de vii!
- Ce-i Ionele? sări mama, înainte ca tata să se trezească.
- Ninge şi viscoleşte năpraznic afară! i-am răspuns întorcându-mă înfrigurat în bucătărie.
- Ei şi?, vino de te culcă, îmi spuse mama neluând în seamă spaima mea.
-A acoperit casa! o ameninţa-i eu pe mama, care, nepăsătoare, ;ir fi vrut să doarmă.
- Ce spui? a acoperit casa? Andone! Andone! îl zgâlţâi pe tata care dormea cu o poftă
nebună.
- Ce-i Veto? ce-i?
- Dumneata dormi şi zăpada ne îngroapă de vii!
- N-o să avem aer mamă! îi înspăimântasem şi mai mult ştiind eu cum circulă aerul prin
cameră de la doamna Andreescu, căreia nu puteam să-i spun tovarăşă nici după ce m-au
făcut pionier în a 11-3.
- Ce aştepţi mă omule? pune mâna pe lopată. Şi ce să fac cu ea Veto?.
- Fă o gaură în aer, spre poartă, spre casa curată, fă ceva! Să
.ivem aer!
-Auzi? gaură în cer, spuse tata, trăgându-şi pantalonii şi ciorapii <iroşi în cişmele pe care
i le-am adus eu din tinda cu apă. Da, tu, băiete ce faci?, îmbracă-te.
Am luat-o înaintea lui, cu lopata desenând cuburi în carnea /apezii din uşă.

158
- Veto să topim zăpada! aprinde focul în plită! Mama era deja în picioare. Sub plită erau
ştiuleţi de porumb şi hlujeni şi un maldăr de viţă de vie; sursa noastră de foc. O oră, două,
trei, pînă aproape de înfăţişarea zilei, până aproape de privirea stelelor stinse, pe sub
fundul văzduhului, am săpat tunele de cârtiţă, în zăpada de 4 metri, înaltă, făcând ici şi
colo băgeace de aer şi fântâni de lumină cu miros de gravitaţii interstelare şi citoplasme
cuantă.
Nu se schimbase nimic în cumpenele ogrăzii. Apa fiartă luneca prin acelaşi şanţ din sud,
ce aşeza ploile în uliţa bunicii, făcând o gaură cât un câine în picioare, apoi cât un câine
târâş, şi mai la capătul ei, câtun vârf de suliţă încinsă în cărbunii presăraţi cu suflare de
burduf, dându-şi duhul în foaie ca un plămân perforat, la fierăria lui Ionel Provalovici.
Auzeam sub zăpezi fierăria, venind spre noi ca un dromaderde sunet surd.
Oare strângea şina pe roţi sub zăpadă? ori zvârlise fierul ei înroşit în jur, ţinându-l în
cleşte, să-şi facă şina de roată curcubeu în plăpumi de omăt, acolo în lăuntrice suspine de
pârjoliri carnale?.
Aceasta a fost felia de spaimă trăită de noi atunci în iarna lui 1952, cu ceva vreme înainte
de moartea unei satane şi în aceiaşi vreme cu primul pas în ciuma comunismului,
stabilizarea; soargerea buzunarelor goale.
în primăvară fusesem făcut pionier. Cravata roşie ca o ruptură dintr-o cârpă plină de
sânge de bou, îmi atârna cu sfichiuriie pe piept şi cu fundu-i de tulpan inutil pe spate,
dându-mi mâncărimi pe gât şi ceafă.
Stăteam într-un rând de "strânşi de gât cu pânză". Clasa ne privea uimită pe cei din faţa
ei, umilită şi discriminată în viitori de nu ştiu ce şi viitori de nu ştiu cum, ceremonial trist
de vaccinare în masă, cu anticorpii proprietăţii private, individualităţii şi personalităţii,
tratate ca boli ale umanităţii.
Figuri de casapi, de văcari şi de borfaşi, vorbind o limbă românească cavernoasă cu î din i
şi ţ din u codat, oaspeţii de la Consiliu Popular, sfârşeau virgula în punct dând peste
accepte şi punctuaţii nescrise, imperativi şi circumstanţiali.
Doamna Andreescu stătea, dată la o parte, lângă catedra ei, având o cravată în gât ca un
jug de plug, trăindu-şi vizibil amintirea fiului întemniţat. Eu ştiam asta de la ai mei, şi îmi
făceam griji pentru
159
''.i, să nu-şi trădeze mânia tristeţii în care se afla, cu o vorbă nepotrivită.
Domnu Andreescu, cu ceilalţi profesori ai şcolii stăteau în fundul clasei noastre înalte,
fără stele, cu tavanul coşcovit mai tare în acea t\ de adulaţie imbecilă.
Făcuse războiu de întregire a neamului dar nu l-au arestat pe el, i au arestat fiul. Privea la
noi, clipind des, ca atunci în bătălia fatală de la Stalingrad.
- "Jur să fiu credincios... aşa şi aşa... intonam cei şapte împovăraţi de batice roşii strânse
de gât". Aşa jurase şi el atunci când a trecut Prutu, alături de nemţi. Apoi la fel jurase şi
când a început să lupte împotriva lor, cu ruşii.
Doamne câte jurăminte false, câte jurăminte de prisos aşează omul pe buze în nemiloasa
lui trecere prin viaţă.
Noi eram la primul jurământ mincinos. Inima îmi bătea nemăsurat In colţul scurt al
baticului înodat pe beregată. Cineva scrijela conştient In sufletul nostru curat cu un cuţit
nevăzut. încet, încet, pierdeam, .iltceva diferit de sînge, din ce aveam eu. Mi se lua ceva
şi i se d.idea de pomană altuia pentru a fi egal cu mine dar asta numai pentru a satisface o
ideie nu pentru a fi egali în faţa lui Dumnezeu, «■ii fiind ereticul ce mă ridicam deasupra
lui, eu fiind bogatul iar celălalt Râracu resentimentar.
Am devenit primul comunist al familiei noastre de răzeşi.
Tata când m-a văzut, cu pestelca roşie la gât, s-a minunat.
- Veto! ăsta-i comunist! uite ce mândru e!
Da! eram mândru, fiindcă doamna învăţătoare ne spusese că < (îi mai buni elevi vor fi
făcuţi pioneri. Nu observase nici ea că prin l.iuda asta nu mai puteam fi egal cu ceilalţi, că
mi se acorda un imvilegiu faţă de ceilalţi, că încet, încet, deveneam o altă clasă decât i oa
de ţăran mijlocaş, clasa burgheziei comuniste, în mare parte a muncitorilor din Vadu
Ungului şi Bădălan, aflată la putere, acum, în ■..iţele noastre din jurul Galaţilor.
- Lasă-I Andone, poate o să scape de sapă învăţând carte.
- Nu fă! nu despre asta vorbesc eu! se răsti tata la ea, nu vezi? I .iu pus în gât steagul
ruşilor.
- Ei şi? Cercetaşii l-au avut pe cel verde, îl aruncă din gât şi i uiiâne cu cartea în cap. Tu,
care n-ai învăţat, te opreşti ca şi ăştia i .no fac politică în cârpe, adică la marginea
sufletului. Andone de
160
acolo începe omul şi ei nu au cum să ştie de asta fiindcă nu au dumnezeu.
- Păi asta spun şi eu, băiatu tău începând de azi va fi fără dumnezeu, nu înţelegi?.
- Ba nu! ba nu! cât oi trăi eu n-o să se întâmple una ca asta, suspină mama, obosită de
discuţia cu tata.
De acum în colo, de câte ori era supărat pe mine, bolborosea cuvinte zgrumţuroase care,
aproximativ adunate într-o propoziţie, erau mai degrabă o înjurătură de felul; "tu-ţi asta a
măti de comunist".
M-au obligat din clasa a IV-a să învăţ limba-rusă din care paisprezece ani nu am vrut ca
orice fiu bun de român să reţin ceva, nici acel: "iubitvoimateri" din războiul cu ei, nici
"cactebiazavut-ul" de şedere pe plaiurile noastre strămăşeşti. Mai târziu alţii aveau să-
nchine vorba românească în faţa lui "I Iove you" şi "uatiziourneim", urmaşii primelor,
adepţi ai rotaţiei istoriei în puncte cardinale.

SMMVA fuga din copilărie

Umblam prin ogradă, când a venit Fănică fiul croitorului, plin de făină şi de miros de
pâine coaptă, cu oasele trosnindu-mi de contracţia temperaturilor din afara cuptorului.
Acolo în schimburi de noapte prelungă, aşteptând coacerea pâinii şi dospirea maielelor
mici şi a celei mari, căldura pe cuptor ridica mercurul la 60°. Fierbeau deshidratându-se
degetele pline de cocă, sudoarea omenească amestecată cu făină, în miros de pâine
rumenită, pâine fumegândă, pâine cenuşă, suind din flacăra injectorului ţinut în mâini de
cocătorul Nicu, soţul sfintei Măria, cel care îşi avea casa cu minunea plângerii icoanei în
capătul de răsărit al cuptorului şi ograda ca o coloană vertebrală pe şcoală, pe jocul şi
strigătul nevinovat al copiilor.
- De ce nu vii la liceu Ioane?, mă întâmpină el calm, aşa cum ştia să se apropie de mine
ca de mulţi alţii, cu suflet bun şi sfat sincer pe buze. Poate îi era milă văzându-mă aşa plin
de trudă albă, cu genele albe şi părîncăruinţit ori fără a se pleca pe sentimente de
compătimire, rămăsese acelaşi camarad de nădejde de atunci, de pe drumul plin de câini
spre grădiniţă, acum pe drumul plin de alţi câini ai destinului meu şi al lui, neîmplinit.

161
Nu-mi aduc aminte decât aceste aripi-cuvânt "de ce, liceu, hai ori vii", care la un loc, erau
chemările mele spre lume întoarcerile mele în regrete adânci interioare de abandon al
cărţii, de-nchidere a celei necitite şi de uitare a cetirii primei cărţi veşnic deschisă.
Acele prime silabe ma-ma, lu-na, sa-pa, ta-ta, succesive, cu literă de învăţat la început, ne
urmăresc trecerea prin lume, prin alfabetul ei nesfârşit, cuvintele sunt numai o algebră
vectorială de matrici liniare înşiruite dinaintea pronunţării lor, în noi, de sunet stârnit în
calea sufletului, de judecăţi predestinate tăcerilor de aur.
Nu ştiu cum, vişinii din ogradă au râs ori s-au oprit din sfadă, pe flori imperechiaţi de
vânt, gata, gata să-mi toarne în trup visele mele din somnul de pe prispă, sub mângâierea
lunii sângerând în ei, sub varul alb din pereţii casei curgându-mi pe suflare.
- Liceu, ce-i asta?
-A! da! şcoală medie vreau să spun. Sunt o mulţime la Galaţi. Şi parcă citindu-mi în
suflet, coborât din înălţimea lui de băiat ce n-a lăsat cartea vreodată din mână, ca mine
după şcoala elementară, pribegind în destine mici de ucenic veşnic, îmi spse blând, ca un
frate.
- Tu Ioane, ai învăţat bine la Tuluceşti, de ce nu a-i învăţa la fel de bine şi la Galaţi?
- Dar nu mai ştiu nimic! La ce trebuie să dau examen?
- Numai la matematică şi limba română.
- Păi! am auzit că în anul cât am stat acasă, la şcoală, cei din ultima clasă au învăţat şi
geometrie în spaţiu sau cam aşa ceva, cine ştie ce-o mai fi şi asta? De la domnul
Alexandru profesorul de română mai ştiu că Eminescu trebuie învăţat pe de rost nu
comentat, sau ăia de la Galaţi vor să-i desfaci versurile, pe care eu nu le ştiu decât aşa ca
pe un cântec, ca pe rugăciunile şi psalmii mamei cântaţi la Oastea Domnului, ori în
strană, în altar, de preotul Ciobanu.
Nu, nu pot Fănică să mă întorc la carte. Ai mei vor să muncesc nici la CAP, că tata după
o bătaie pe care i-au dat-o la miliţie, pe ascuns la tălpi şi-n plămâni, să nu se vadă, a
semnat blestemata aia de cerere, care ne-a lăsat fără vacă, fără vie, fără pământ.
- Cum vrei! e păcat să nu-ncerci, examenul este uşor, mai (|.indeşte-te! Plecă lăsându-mi
în mâini o carte pe care scria lângă nisle litere mici ex.. şi prob... şi un cuvânt mare
Algebră care îmi plăcuse mult în scoală si din care lucrasem cândva, tare demult,
162
toate ecuaţiile şi sistemele, toată aritmetica cu litere şi geometria plană cu distanţe
necunoscute şi arii de dreptunghiuri decupate. Da, lucrasem din această Algebră multe
exerciţii şi probleme scrise cu litere mici, ce se aflau în cuvinte totemice, cuvinte avânt,
înainte de enunţarea lor pe o hârtie de ziar galbenă ca foaia de tutun, tipărite de o editură
românească prin 1954, tradusă mai întâi din limba rusă, cu grijă la exprimarea lui î din i
şi la schimbarea copeicilor şi rublelor în bani şi lei. îmi amintii de profesorii mei de
matematică, Şoimu Vasile, de doamna Streşină Mariţa pentru care chimia era alchimia
sufletelor noastre riguros aşezate în eprubetele trupurilor.
Tata umbla fără rost prin vecini, iar mama, în casă, torcea, înainte de bătăile clopotului
vestind sfânta duminică, câteva fire în fus din furca de lână, murmurând un psalm nou de
la ultima ei întâlnire cu oastea domnului. Erau din ce în ce mai rare aceste întâlniri ca şi
lâna din caier, ca şi oile din turma satului, ca şi oamenii pe pământ, încrezători în oameni
şi-n avuţie omenească cu haturi mari pe suflet şi obiceiuri vechi de neuitat.
Era o sâmbătă cu rugăciuni rostite-n gând, de fiecare, pe izbânda fiecăruia din săptămâna
trecută, pe marea veste a sfinţirii ei colective în biserica de deasupra lacului.
Oamenii mai credeau într-o minune, dar mai înainte de toate, în minunea de a nu fi fost
dezmoşteniţi de fărâmele lor de pământ primite zestre de la părinţi, ori de sângele curs în
războaiele ofrandă numelui de român.
- Şi spui că ai semnat Andone? îl iscodi moş Ion Mândru.
- Ei, am pus şi eu subtceau scrisei un A şi un T cum m-a-nvăţat Ion să semnez.
- Lasă mă! că e spre binele lui! l-ai ţinut degeaba acasă anul ăsta care a trecut.
- Cum degeaba? a învăţat o altă meserie la Bulearcă, mai curată ca tâmplăria şi fierăria şi
ca munca în câmp.
- Măi Andone! tu care a-i cărat saci o viaţă, nu-i aşa că nu mai poţi să zbori? grâul ăla
care-ţi stătea pe umeri ţi-a intrat în oase şi-ţi apasă, apasă în carne, nu mai poţi să zbori!
Aşa-i şi cu făina, una e s-o azvrâli în vânt la moară să-ţi umezeşti ochii arşi de soare, alta
e s-o faci pâine în covată mestecând-o cu sudoare, apoi lăsând-o să se-ngreuneze cu apă
şi sare, apoi să se înalţe până la gura cuptorului aprins, dospind fără oprire. E muncă grea
la brutărie Andone, eu am
163
(acut asta în spatele frontului şi n-a fost uşor. Numai aşezat în gura focului aluatul se
opreşte din nebunia lui de a fi mai mare decât ijândul bobului de grâu sfărâmat la moară
să fie iar sămânţă, de data asta în carne nu acolo sub brazdă încolţind.
- Ce spui măi Mîndrule sunt vorbe de prisos, el o să înveţe cum se face pâinea şi gata, că
de rupt bucata ei la masă şi de băgat în gură ştie de cînd l-a făcut masa fără învăţătură.
- Măi Andone, făcutu oamenilor, mîncatu, dormitu, vorbitu, văzutu, auzitu, mersu, ne
sunt date de la Dumnezeu. Cum faci oameni, cum mănânci, cum vorbeşti, cum mergi,
cum vezi şi auzi, le învăţăm de la oameni, uite-aşa cum de la altu ceri o ţigară, nu-
nţelegi?.
- Mă Mîndrule, tu de atîta stat acasă, în timp ce alţii erau în câmp, ai luat pe dracu de pe
uliţă şi ţi-ai scrântit mintea stând cu el ta taifas. Noi, ăştia, care n-avem decât după-
amiaza de sâmbătă şi duminica să ne vedem la ochi, nu-ntoarcem vorbele pe toate feţele
si nu privim prin gânduri ca printr-un puşcoi de soc, ci vorbim pe o singură faţă a lor, aşa
dintr-o bucată "ce mai faci măi Mîndrule, ţi-o fătat vaca?", ţi-ai înţărcat purceii"? "ţi-o
făcut muierea plodu ăla de care tot îmi baţi capu c-o să te îngroape"?
- Vezi, vezi tu nu ştii cum să vorbeşti, tu doar vorbeşti aşa cum ţi-o dat Dumnezeu pofta
de mîncare şi băutură, scuipi vorbele din (jură şi-atât, nu le rumegi întâi, nu le guşti
otrava şi mierea amestecându-le în cuvinte care să dospească ca pâinea în covată şi în
sufletul celui care le aude.
Aşa se sfădeau pe seama mea. Eu îi auzeam din ogradă acolo in poartă. Ştiam că moş Ion
Mîndru ca şi moş Gheorghe Pintilie mă iubeau, venind la noi la "şuşa" de-acolo din uliţa
din spatele casei, dinspre fântânile lui Neghină şi Codreanu, ca nişte şerpi muşcând din
încetineala de minte a unora, făcându-i să-şi măsoare vorbele, ca nişte îngeri sfătuind pe
cel cu suflet bun să fie om de omenie.
Apoi aşa din şicană în şicană, din cusur în cusur, se împăcau pe prispă, lângă găleata cu
vin, şi uitând cuţitele vorbelor în inima celuilalt r.i spuneau: "Lasă mă că nu mori de
înţepătura asta, doar te trezeşti din somnul prostiei tale, hai scoală-te odată"!
Aşa învăţau mai mult să rabde durerea de a fi, nu durerea unei sfredeliri în carne, glumind
pe seama prostiei ca pe seama morţii tlnrnruia, făcând din vorbă înţelept tovarăş de viaţă
şi de beţie.

164
Numai despărţiţi sângerau în simplitatea fiinţei lor, uşor răniţi în ceea ce credeau că sunt,
sărmani robi ai unei idei stăpân: comunismul, acum colectivizare, după cum ideia sărăciei
era foame, ideia cotelor muncă pentru despăgubiri de război, canalul-ideie, moartea
chiaburilor, ideia de viaţă pe pământ era naştere pentru moarte.
Mama asista neputincioasă la zvârcolirile lor adamice, sub furca ei de lână dătătoare de
viaţă, gândind mai adânc la ziua de mâine, mai prevăzătoare la timp viitor decît la cel
prezent, punându-şi mereu deoparte lucrurile de înmormântare şi suflet pentru judecata
de-apoi.
Toată ziua sâmbetei de mai, din acel an 1958, am ocolit şcoala atingându-i pereţii cu
mâna ori rezemându-mă de ei.
Băieţii, de diferite vârste, se hârjoneau pe-o minge de cârpă spre una din porţi, supăraţi pe
rostogolirea ei înceată, agăţată neelastic de picioare goale şi de praful ogrăzii cu noroi
uscat, bătătorit de tălpi. Aceleaşi picioare de copil ţăran, venite din câmp de la praşilă, se
revoltau acum pe mersul legănat pe rând, pe sapa-n care braţul apăsa gravitaţia înceată pe
pământ strălucind o clipă pe ochi şi frunte. Acesta era ultimul an de proprietate
individuală a acelui câmp a fiinţelor lor. Eu aflasem asta, atunci la vie, când nimeni, nici
măcar închinăciunea, nu mai putea să ne apere de trecerea la "colectiv", la "colectivă",
cooperativă blestemată de măcinat identităţi umane cu sperantă-identitate în ziua de
mâine, şi-ntr-un Dumnezeu cu nume de om pribeag.
M-am întors acasă. Mama turnase mămăliga pe masa joasă cu trei picioare sub şopronul
cu plită în peretele de nord a bucătăriei.
Tata strângea cănile din jurul găleţii goale de pe prispă, în înserarea albastră-cenuşie, sub
caisul plecat pe un dereg să-l ajute. Aceleaşi vorbe-semn le erau suficiente să-şi înceapă
chemările la sfat.
- Ce facem cu băiatu Andone?.
- Nu facem nimic! o să fie brutar! îi răspunse tata fără chef de vorbă.
- Eu zic să-l dăm la tâmplărie la fabrică ori la o brutărie în Galaţi să plece de aici din
calea colectivizării. Moştenire n-avem să-i dăm, casa asta se dărâmă, nici stuf să o
învelim n-o să mai avem.
A doua zi era duminică. Mama m-a privit toată ziua, cu fruntea pe gânduri, încruntată.
165
- îţi spun eu că poţi s-o înveţi singur, îmi arăta cartea Fănică, în tinda poveştilor lui moş
Tudor şi a norocului meu de a mai fi în viaţă din noaptea când ar fi trebuit să mă omoare
pentru banii fără valoare do la capu lui tata, bandiţii din pădurea Gârboavele. "Geometrie
în spaţiu" scria pe ea deasupra unei piramide scrijălate de linii în fel şi chip.
Am deschis-o cu degete tremurânde la "Prisma". Un corp la fel <ie negru ca şi cel de pe
copertă era descărnat scheletic cu oase-segmente, pline de litere mari, unele cu virgulă la
cap, de îmbrăţişări de drepte în puncte negre, apăsate până dincolo de foaie.
în această încâlcire de trecere prin spaţiu, dreptunghiul cu dreptunghiuri era desfăşurat
lateral. Suprafaţa desfăcută a prismei explica formula ariei sale. Deodată am tresărit.
- Dar eu ştiu aceste formule! îi mărturisii fără elan lui Fănică.
- De unde? se minună el.
- Din agenda lui nenea Ticu. Tare îi mai plac agendele de calendar. I le-am citit. Au şi
astronomie în ele şi multe poveşti despre oameni mari, despre ce-i în lume, la fiecare lună
desfăşurată pe zile. El o folosea mai ales pentru cotarea butoaielor. Eu am învăţat toate
formulele ariilor şi volumelor corpurilor din ea. Acolo, în agendă corpurile erau desenate
cu tot cu formule, pe o pagină, o carte într-o pagină, şi era mai simplu, al naibii de
simplu. Nu-i povestii ultimele gânduri lui Fănică.
- Să văd! să văd dacă pot! i-am promis, de parcă nu eu eram interesat să merg la LVA.
Dar ce este LVA?
- Şcoală medie mixtă, adică liceu de băieţi şi fete mă lămuri el, I iceul Vasile Alecsandri.
- Să nu le spui "lui mama şi lui tata", o să văd. Când este examenul?.
- în 25 iunie sau pe 1 iulie îţi spun eu când mai viu acasă, dar trebuie să mergi la Galaţi să
te înscrii. Cum ai să faci dacă ai tăi nu-ţi dau voie.
- Nu ştiu, o să văd, o să văd , repetam năucit de grijile pe care trebuia să le înfrunt şi mai
ales de grija învăţării după lunga mea .ibsenţă din ochii cărţii. îţi mulţumesc Fănică! m-
am auzit, la un moment dat, în uşa porţii, luîndu-mi rămas bun de la el.
- Lasă mă! tu trebuie să înveţi carte! nu te teme! Fusese îngerul trimis în răscrucea de
drumuri a vieţii mele de atunci. Era un prieten. Acelaşi dintotdeauna. Mi-am adus aminte
cum vizitându-l, tatăl lui,
166
domnul Mihalache, mă provoca să mă întrec cu el la înmulţiri cu numere zecimale sau cu
numere întregi cu multe cifre. Ştia vestitul croitor înmulţiri rapide şi multe şmecherii cu
calcule încâlcite. Ne lăsa, pe mine şi pe Fănică, să ne chinuim, el ştiind rezultatul
dinainte, apoi făcându-se că nu-l ştie, ne căuta greşelile, ori fără asta, spunea pedepsindu-
ne "aţi greşit! a-ţi greşit! sunteţi slabi la aritmetică, da sunteţi slabi!"
Nu ştiu cum, nu reuşeam sâ-l întrec niciodată pe Fănică. El termina înmulţirile înaintea
mea, le mai controla odată pînă să termin eu, intimidat de privirea domnului Mihalache şi
atunci când tatăl lui, striga "a-ţi greşit"! implicându-mă şi pe mine, se contrazicea cu el
dezvinovăţându-se de acuzaţia nedreaptă.
- Ioane tu cât ai găsit?.
- 132, 725 spuneam eu.
- Da! da! mă încuraja domnul Mihalache, e bine! dar înmulţeşti foarte încet, foarte încet.
Şi iar o luam de la început. Avea răbdarea unui croitor ce făcuse atâtea haine câţi oameni
erau în sat şi chiar pentru oamenii multor alte sate de la Smulţi până la noi.
Da, Fănică îmi era prieten. Acolo în clasă ne întreceam mai mulţi pentru note bune,
pentru răspunsuri bune la întrebările profesorilor. Inimoşii clasei în ale învăţării Fănel
Atanasiu, Liţa Ciupitu, Niculina Tănase împărţeam diplomele la sfârşitul anului. Urmau
apoi Drăgan Costică, Munteanu Vasile, Gigi Palade, fraţii gemeni Tofan, inimoşii cu
suflet şi dragoste de pământ şi de oameni, superiori nouă celor care aspiram la gloria
înţelepciunilor citite, cu laurii falşi ai cititorilor în stele ruseşti şi în totalitarismul
comunismului autohton.
Ai mei, tata şi mama, desmoşteniţi, mă ocroteau mai mult în acel "mai ocrotitor", ca pe
ultimul lor semn de proprietate, ca pe ultima rădăcină a neamului lor de răzeşi.
Dimineaţa zilei de luni era plină de privighetori şi presure şi cucuştiuci. Gara era la
capătul unui şir de plopi înalţi cât fumul locomotivelor cu cărbuni.
Dincolo de şine, în barieră, era mai întîi cherhanaua, apoi iunca din sudul pădurii.
Peninsula gării în lac avea un triaj de alte linii paralele, cu vagoane de marfă şi magazii
de depozitat obiecte de preţ.
Număram traversele din barieră până în gară, să-mi fac cărare în urmă, în dorul meu de
casă atunci la primul drum hotărât de mama de a mă face muncitor tâmplar.
167
O treime de ceas dura străbaterea celor 18 km până la Galaţi cu Irenul murdar şerpuind pe
lângă lac, pe sub podişul Vânătorilor şi a lui Satu Costi, pe sub covoare de lut alunecător,
pe sub râpa lui fuluc. Trenul intra prin "Vadu Ungului" în gara scundă a oraşului cu
lumini încă aprinse, cu sirene infernale vestind începerea lucrului, printre coloane
înveşmântate sărac, de oameni - umbre, vâslind în negurile dimineţii, în mâini cu sacoşe
de pâine cartelată şi magiun, în ţeastă cu ochi încercănaţi fără culoare, îndobidociţi de
turma proletară ce-i conţinea, de credinţa lor în forţa conducătoare a clasei muncitoare, de
credinţa lor depersonalizată în proprietatea colectivă a covrigului din coada câinilor -
secretari de partid, de sindicat, instructori de tot felul, securişti, miliţieni, procurori,
codoşii ideologiei internaţionaliste, hibridată pe o industrie renovată din recuperări de
război, cu forţă de muncă ieftină, cumpărată la preţ de monedă stabilizată în 1954, în
pielea goală, flămîndă, şi cu marfă expediată înainte de a fi produsă în inima rusă a
lagărului socialist; pe gratis altor muritori de foame uniţi cu noi de nu ştiu ce posedaţi de
stele roşii invadând lumea şi de război iminent cu apusul capitalist.
Ici, colo, trecând pe străzi, în fabrici mici şi mari, în clădiri, se auzea "internaţionala"
semn al credinţei noastre în toţi şi în nimic, semn al subjugării noastre faţă de
comunismul ce trebuia să cucerească lumea.
Din câte o Volga sau din câte un Moskvici; coşciuge nichelate, zgomotoase şi grele,
ieşeau tovarăşii în costum cu cravată strânsă pe gât de-le scotea ochii roşii de băutură din
orbite, tovarăşii noştri conducători de regiune şi raioane. Fluiere de miliţieni dând
disperaţi din mâini în câte o intersecţie, străbăteau în cruce străzile, înspăimântând câţiva
căruţaşi somnoroşi.
Mergeam pe strada Muzeului Cuza ocolind clădirea mare a Consiliului popular Regional
păzită în afară şi înăuntru de miliţieni
graşi, sătui.
Apoi am urcat pe "Primăverii" prin "Republicii" tăind "Mavramolu" spre "Traian" şi
ocolind piaţa pe "1 Mai". Am tăiat strada Coşbuc plină de maidane cu fum şi gropi de lut,
pe "1 Mai" în sus, spre fabrica de mobilă.
Mama a întrebat de-un om ce lucra acolo şi deodată ne-am aflat într-o încăpere plină de
praf şi rumeguş şi zgomot infernal.
- Aş fi vrut cumetre, să-l iei ucenic aici pe Ion al meu! strigă mama disperată în urechea
lui.
168
- Hai afară! zise omul conştient că nu se poate vorbi. Maşina la care lucra, urla, scheuna
după cum lemnul intra într-un cilindru cu cuţite, vijelios învîrtit de o curea, venind dintr-o
cutie de lemn de la piciorul bancului de metal. Alte mese zgomotoase se alfau înăuntru la
care oamenii abia se zăreau, confundându-se cu praful-făină de lemn şi cu umbrele
permanente ale luminii insuficiente, crenelată în geamurile mici din pereţii nevăzuţi.
Atelierul era imaginea infernului, iadului de care-mi vorbise mama, de care îi pomenea
lui tata c-o să aibă parte de el la sfârşitul zilelor, fiindcă înjura, fiindcă nu mergea la
biserică şi fiindcă nu-şi făcea cruce la masă.
Afară, mama şi cumătru ei plin de lumină udă, hotărau soarta mea viitoare, fără să mă
întrebe, aşa cum le vorbea inima, acolo în faţa infernului în care mă aflam în treacăt, să
mă conving de păcatul de a fi, înainte de a muşca mărul cunoaşterii şi a primi pedeapsa
lui Dumnezeu, înainte de a umbla fără rost în lucruri, pe pământ.
M-au chemat afară. O clipă mi s-au părut a fi îngeri, se străduiau să-mi caute un loc în
lume, neabandonându-mă cu uşurinţă, oriunde. Vorbele lor nu le-am auzit, numai ochii
lor îmi vorbeau ceva de felul: "nu-nţelegi că-ţi vrem binele, nu te putem lăsa să mori
acolo în satul fără pământ, fără credinţă în Dumnezeu. Aici poţi să-ţi ascunzi sufletul
printre oameni, printre roţi răsucite, printre case fără nume, doar cu numere în tăbliţe de
tablă. Aici poţi să ai eul tău neatins, neidentificabil, în această mulţime impersonală. Aici
este salvarea ta. în satul fără pământ te vei rătăci la fântâni şi-n margini de câmp, ca
nebunu satului, ca pădurea din zarea rănită de tranşee şi ghiulele neexplodate".
O altă voce, de data aceasta din mine, îmi şoptea "ai răbdare, ai răbdare, aşa sunt îngerii,
vor să aibă mereu dreptate, ei uită că un alt înger le pot lua locul în calea sufletului
omenesc, masager al unui alt drum, al unui alt semn de împlinire a noastră".
Plângeam înăuntru, simţindu-mă părăsit de mamă, de îngerul care voia să scape de mine,
dându-mă în primire celuilalt înger-cumătru, plin de lumină umedă, întunecată. Deodată
i-am văzut ochii scânteindu-i la gândul că voi fi al lui. "Nu-i înger mi-am spus! Nu! omul
acesta îmi vrea sufletul nu trupul, e diavol! e diavol!..."
Am plecat spre poarta fabricii înspăimântat. Plângeam cu lacrimi mari, sărindu-mi afară
din coada ochilor, pe obraji şi cămaşă.
- Ce ai Ionele?, se minună mama. Cumătru vrea să vii ia lucru de mâine.
169
- Bine, bine mamă, cum vrei tu, i-am răspuns luându-i şi ei ceva din durerea pietrei
zvârlite din casă şi din suflet. Ne-am întors în piaţă, apoi la numărul 12 sau 22 pe
Dumitru Chicoş". Am intrat într-o ogradă strâmtă, cât umbra casei vechi de cărămidă
aşezată cu spatele în sud cu un singur geam la stradă şi celelalte pline de fulgi cu mucegai
ai vântului de miazănoapte, pline de înflorituri de lemn putred cu carii cenuşii sub o
vopsea fără culoare şi miros.
- El este băiatu? spuse cumătră, privindu-mă blând ca o mamă.
- Da, răspunse, puţin supărată, mama, de lacrimile mele, de parcă ar fi fost ale ei şi abia
acum le-ar fi simţit lipsa.
- Spuneai că a învăţat bine în şcoala elementară? la Tuluceşti?
- Da! repetă mama aproape instantaneu, ecoul celuilalt "da" supărat, spus mai înainte.
Apoi, trezindu-se parcă dintr-un vis lung, vorbi cu mândrie. A fost premiant în fiecare an,
nu mă plâng, i-a plăcut cartea, nu mă plâng.
-Atunci de ce nu-l dai la carte?.
Nu ştiu ce îi răspunsese mama la întrebarea asta, un fel de
meseria-i brăţară de aur" sau" cum o vrea dumnezeu" apoi ceva de
'colectivă nenorocită" despre "ne-au luat pământul" şi altele şi alte
văicăreli de mamă înaintea rătăcirii fiului prin lume, începându-i chiar
ea rătăcirea lui prin lume fără a şti.
- Ionele poţi să stai la cumătră cât îţi faci ucenicia la fabrică, o să-i plătim noi ceva în
făină, în ouă şi tochitură, o să-i plătim. Trenul sfărâma vorbele ei, calm, sărind din şină în
şină, noi stând în cocoaşa lui de cămilă pe roţi.
încet, încet, legănarea lui zgrumţuroasă îmi dădea, totuşi, ceva din echilibru aşezării lui în
acceleraţii constante, din segmentele mişcării sale uniforme.
- Nu! nu! în mod sigur voi urma sfatul lui Fănică!, e cel mai înţelept!
- Ce spui de Fănică? auzi mama o parte din cele spuse de mine, printre pâlnii sparte de
fiare tangente.
- Nimic, nimic. Şi privii prin geam lacul. Trecusem de Capul Spiei i ne apropiam de
Salcia Şahiştilor. Ne-am ridicat repede chiar în
momentul trecerii pe ace, la canton. Coloana de cămile a vagoanelor scrâşni, dând năvală
şi peste locomotivă, fluierând de necaz că se opreşte.
Gara roşie se fălea cu numele ei "Tuluceşti", refăcută de curând. I usese bombardată de
ruşi înainte de intrarea trupelor noastre în
170
Basarabia, cu tunurile lor din coasta Prutului. Fusese bombardată de americani, ca şi
oraşul Galaţi, cu bombardierele lor din Salonic.
Era plină de tristeţe aşa renovată pe schije de obuze şi bombe străine.
Eram plin de tristeţe şi eu la prima mea călătorie dincolo de spaţiile venirii mele pe lume,
dincolo de clopotul stelelor ce mi-au dat viaţă.
Printre frământări de pâine şi de drumuri pe cuptorul încins al coacerii ei, oprind dospirea
înfinită, repetam algebra şi geometria plană, oral, privind rezolvările model ale
manualelor, şi în scris, acasă, pe ascuns, în grădină, sub mărul bătrîn fără rod şi sub mărul
uscat fără umbră.
Eram decis să îmi încerc norocul de a da un examen, altul decât cel de la sfârşitul fiecărui
an de şcoală elementară, sau poate asemănător celui de la sfârşitul şcolii, asemănător
acestuia din urmă.
Puteri nebănuite, puteri-sfat, stihii concav privind la mine cu ochi-n bârnele tindei
sufletului meu, aveau să-mi lumineze cu-ntuneric pur drumuri neştiute, drumuri-destin.
Nopţile înfăşurate pe luminarea aprinsă în miez de clipă oprită mă aşezau în carte pe-
ascuns, aşa cum pe-ascuns aveam să citesc în liceu cărţile sfinte Biblia, şi din nou Biblia
cu Noul şi Vechiul Testament.
Mi-am aşezat călimara cu cerneală, peniţa şi tocul pe pervazul geamului. în zori eram
hotărât să fug la Galaţi.
Trecusem de Râpa Bălaii ţinând şoseaua pe stânga apoi poala pădurii de salcâmi până la
casa de la şosea, desprinsă de satul Vânători, cu lămpi somnoroase licărind în geamurile
caselor lui din dreapta.
Urma mormântul-movilă cu osemintele nedezgropate ale unui soldat roman, aproape de
pleoapa răsăritului cu gene lungi de raze arămii, vişinii şi violete la un loc.
Aveam să trec pe lumină prin locul înspăimântător al Râpii lui Tuluc. Forturile din
bariera Traian mă-ntâmpinau în coasta Satului Ciobanului Costi, cenuşii, cenuşii, cu ochi
de mort în preajma şi duh de om proaspăt ucis. îl auzeam pe moş loniţă spunându-i lui
tata: "mă Andone acolo îi împuşcă pe deţinuţii politici, acolo, unde vroiau să-i ucidă
nemţii pe ruşi, ca răzbunare pe îndrăzneala lor de a le sta în cale".
Călcam drumul cu ei lângă mine, eu parcă stând cocoţat în căruţa cu pepeni, cu grâu, cu
struguri, ei supraveghind mişcarea rectilinie
I71
şi opririle în popasuri cât să-şi tragă suflarea omul de la vită şi vita de la om.
Popasurile mele erau o privire tristă în urmă, şi una la fel de tristă înainte, eu fărâmă din
ea, licărind pe începutul şi sfârşitul popasului, cu pumnul drept strâns pe călimară şi
pumnul stâng direct din inimă sprijinit în aer de tocul fără peniţă. Peniţa era obiect de
preţ, ca şi lumânarea în noapte, ea făcând urme de flacără albastră pe hârtie, cealaltă
făcând urme în tenebre ca în prima zi a facerii lumii.
Tata cobora cu pepeni pe Traian, făcând la stânga ori la dreapta în apropierea pieţii, pe
Basarabiei şi apoi deodată pe Mavramol în faţa "şcolii medii" cu poartă veche de stejar şi
portar somnoros în piciorul-cameră, dinspre nordul portalului, cu ziduri mai înalte decât
omul şi cu multe coroane de tei şi arţari dând peste el în stradă.
Clădirea era înăuntru, cărămizie, vopsită cu ocru, cu sânge închegat şi oxid de fier cu
vreme lungă depusă în temelie.
în faţa zidurilor era chiar trotuarul străzii, iar între zid şi clădire era un parc în care rareori
aveau voie să şadă elevii; doar în zile de examen însoţiţi de părinţi.
Ştiam de acel loc şi m-am târât chemat de el, pe aceleaşi drumuri ocolite ale carului cu
pepeni de altădată, furând din memoria roţilor lui, urme doar de el ştiute, larma străzilor
speriate de strigătul meu "hai la pepeni, hai la pepeni", de strigătul copiilor alergând, cu
banii în mâini sau fără bani după hrana vegetală a zilelor lor de post neîntrerupt.
Făcusem patru ore de mers şi la capătul drumului inima îmi bătea mai tare. Trecusem de
"Doctor Carnabel" şi pe-o uliţă strâmtă cu nume de copac, plină de vile, m-am strecurat
spre Bălcescu"-Mavramol de altă dată. Intram pe uşa SMVA-ului speriat de moarte,
întrebându-mă dacă portarul, în loc să-mi arate drumul spre secretariat, nu cumva mi-o fi
arătat drumul spre iad aşa cum ştiam eu de la mama că sfântu Petru face, la poarta
tărâmului de dincolo, cu sufletele ce-au plecat de pe astă lume.
Mai mulţi copii stăteau la rând într-o cameră împărţită în două de un perete de lemn. Un
cap alb cu-nfăţişare de om bun se vedea prin singura deschizătură a peretelui spre noi.
Era secretarul Teodorescu, sfătuitor-calm a celor întrebăcioşi din faţa mea.
- Tu de unde vii mă! întreabă bătrânulsecretar văzându-mă şi simtindu-mă fiu de ţăran.
172
- De la Tuluceşti i-am spus fără voce, sugrumat fiind de gândul că nu mă va înscrie.
Auzisem eu de la alţii că fiii celor ce nu s-au trecut la CAP nu pot învăţa carte, că fiii
chiaburlor condamnaţi la Canal sunt daţi afară, din şcolile astea de la Galaţi, aşa, fără un
motiv anume.
Zăbovi în spatele peretului de placaj vopsit, o vreme lungă cât jumătate din drumul de
acasă pînă aici.
- Cum te cheamă? l-am răspuns tremurând.
- Dar pe tata?
- Andone.
- Şi pe mama?
- Veta, adică Elisabeta.
- Ai certificatul de naştere la tine?
- Da! da! domnule secretar.
Mă privi mai atent la cuvântul "domnule" decât la cuvântul "secretar".
- Ai certificatul de şapte clase?
- Da!... tremurai din nou umblând în buzunarul de la piept a cămăşii mele fără culoare.
îl luă din mîna mea care îndrăznise să se întindă dincolo de geam. Ochii i s-au dilatat şi
pleoapele i s-au alungit. îi plăcusem, aveam note mari.
- Bine! bine băiete! ia o coală de hârtie şi fă-ţi o cerere de înscriere! Hârtia era subţire,
galbenă, aproape transparentă. Cerneala mea înşirui, aşa cum mă învăţase domnul
Alexandru, cuvintele de compunere a unei cereri. Apoi la sfârşit "Luptăm pentru pace"
sau "trăiască republica" sau dracu ştie ce mi-au spus cei din faţa şcolii din jurul băncii pe
care scriam.
- Bă! tu de la ce şcoală vii? mă iscodi un băiat mai scund ca mine, cu poftă de bătaie.
-De la Şcoala Tuluceşti, i-am spus eu sincer şi oarecum mândru de obârşia mea de ţăran.
- Da? va să zică eşti ţăran! rânji el la mine, neputincios chiar să râdă.
- Fiu de ţăran, îl corectai eu.
- Tot aia-i! tot aia-i! tot ţăran eşti!
- Lasă-I în pace! sări un băiat de pe banca de dincolo de alee.
173
Era un băiat bine legat, cu ochi căprui ca ai mamei mele, cu bărbie scurtă şi faţă ovală ca
a ei.
- E Titi Păduraru, face box, îi şopti un camarad scund ca o umbră bătăiosului din faţa
mea.
Cel care era supărat pe numele de ţăran până acum o clipă, uimitor de repede, se dădu
înapoi.
Pe calea rămasă liberă veni băiatu ce-mi luase apărarea.
- Va să zică eşti din Tuluceşti?, mama mea e tot de acolo! îmi spuse tare să audă toată
lumea.
- Hai să ne înscriem! şi mă luă de braţ prieteneşte, îndreptându-mă spre secretariat, şi
conştient parcă, să mă îndepărteze de arţăgosul din urma mea. Protector, extrem de
protector, continuă să-mi vorbească.
- Da ai braţ de fier mă...?
- Ioane, îl ajutai eu să mă cunoască. Ne-am aşezat la un alt rând la fel de lung ca primul.
- Mama e o Budileanu din Tuluceşti, îmi mărturisi el văzându-mi numele din cerere. Tu
pe unde stai?
- în centru satului, mă grozăvii eu. Ştiu că "ai mamei tale" stau pe-aproape de barieră.
Titi Păduraru se oferi să mă găzduiască la el cât o dura examenele.
M-am întors acasă. Noaptea m-a prins pe drum cu înserarea prin pădurea de salcâmi de
sub Vânători. Mergeam, de frică, mai mult pe şoseaua pietruită, departe de fiinţele negre
verticale conversând în rădăcini, departe de salcâmii umeziţi de umbrele cenuşii ale
amurgului.
O lună plină, ca o mămăligă răsturnată de mama pe masă din ceaun, aburea pe lac
încremenită de un nor violet, de furtuni de lumină, în marginea rarefiată a văzduhului.
Urma să mă tem de malurile înalte de lut prin care şoseaua fusese săpată în pantă,
separând viile de pădure. Urma să mă tem de malul alb de nisip - râpa Bălaii şi de podul
peste râpa Morii şi de oamenii din sat, să nu mă creadă nebunul umblând prin marginile
înserării, să nu mă creadă fugit de-acasă; un alt nebun mai mare decât cel dinainte.
- Unde-ai fost Ionele? mă întâmpină mama înspăimântată de venirea mea târzie acasă.
174
l-am spus povestea drumului lung din acea zi. Mă asculta aparent indiferentă dar în
realitate mult îndurerată.
"Să nu-mi spui tu unde te duci? Eu care credeam că ai fost la brutărie ori la Ticu la
muncă, să nu-mi spui"? o auzeam sfredelindu-mi povestirea cu gândul".
Nu puteam să nu-i mărturisesc mamei că hotărârea mea pornise de la discuţia cu Fănică şi
cu mult înainte de venirea lui, atunci cînd fără rost umblam prin pâine şi prin lemn, când
o forţă impersonală mă aşeza inconştient într-o fărâmă de prag conştient a eului meu
imperfect.
Conversam cu mama hotărând eu ce dedemult ar fi trebuit să facă ea, ceea ce demult şi
incoştientul ei îi arătase în vis, drama devenirii mele, drama trecerii mele prin lumea
comunistă fără valoare şi altitudine abisală. Era plană lumea comunistă, ca un câmp fără
haturi, ca un munte retezat, ca un râu cu debit constant, fără albii, ca o pădure cu copaci
microscopici hrăniţi din pipetă, ca o grădină japoneză de nisip greblată în pământ
european înţelenit.
Ştiu numai că, a doua zi, dimineaţă, mi-a umplut o traistă de făină cu ouă şi fără să ştiu
mi-a cusut în căptuşeala hainei o cărticică de rugăciuni. Hainele toate din liceu aveau
acest ascunziş al credinţei mamei în mine ca şi cel din inima ei. Deasupra inimii mai port
şi-acuma apăsarea dulce a acelei cărţi, fără ca ea să mai fie cusută în hainele de acum.
Aveam să aflu mai târziu de asta, înainte de a părăsi liceul, când haina veche, plină de
rosături în coate, stătea în mâinile unui coleg, a unui coleg mai mic, ce nu avea haină.
-Ai ceva aici, pipăi el sub buzunarul de la piept. Şi scoase cartea de rugăciuni dintr-o
cusătură cu aţă în căptuşeala desprinsă pe jumătate. împietrisem. Norocul meu că nu era
nimeni în dormitorul internatului. Am recunoscut fapta mamei.
- Da, e o carte de rugăciuni pe care am vrut să i-o dau mamei, dar am uitat, minţii
apărându-mă. Nu m-a trădat niciodată acel băiat, nici atunci când ajunsese ceva mare prin
PCR, semn că în conştiinţa lui, inconştiinţa credinţei în dumnezeu era mai mare, era
conştiinţa inconştiinţei noastre comune.
La fel străbătusem drumul din zori şi până în amiază, fără popas, trei ore şi jumătate până
la Titi Păduraru. Casa lor era pe Domneasca-Republicii, colţ cu 23 August. Avea patru
camere şi un
175
hol mare. Titi, după ce i-am dat darul sărăcăcios, i l-a înmânat mamei indiferent, lui.
Aceasta, simţind mai mult însemnătatea darului mamei mele, îmi mulţumi cu ochii
umezi, aducându-şi aminte de mama ei, ori de o altă viaţă de dinaintea celei pe care o
avea acum.
- Ouăle nu cred că s-au spart, sunt acolo, în făină. Am mers drept ocolind oamenii de pe
străzi şi copacii de pe drum, îi explicai, mai mult ca să mă apăr dacă unul ar fi fost spart.
- Şi ai venit pe jos de la Tuluceşti?
- Da, îi spusei eu şi un fior îmi străbătu coloana vertebrală. Călimara, unde este
călimara? Firul cald al măduvii spinării se stinse deodată, era în buzunarul drept "O
doamne ce spaimă". Femeia nu observă tresărirea mea şi continuă.
-18 kilometrii?
- Cred că sunt numai 12-14 kilometri, am făcut cam patru ore. Mai greu mi-a fost din
barieră până aici, unde mi-a arătat Titi că locuiţi. A doua zi aveam examen. Titi m-a luat
în camera lui. Ne-am întrebat o vreme unul pe celălat câte ceva din cele ce ştiam. Apoi,
de parcă s-ar fi supărat pe mine, plecă în oraş lăsându-mă singur în camera pustie. Am
învăţat singur aşa cum învăţasem acasă pe prispă, în picioare, ori pe soba de lut din
bucătăria de iarnă.
Obosit, am adormit îmbrăcat în patul mare cu arcuri de sârmă, în somn am văzut-o pe
mama în genunchi sub candela din tindă cu capul în pumnii rezemaţi de patul nostru de
scânduri cu patru picioare şi saltea de paie pusă pe dulapi şi rogojină îndoită pe peretele
icoanei.
Un lerui-ler plutea în punctul amintirii spaţiului tindei, şi-o tânguire de răspuns, ca în
versurile "cel plecatu s-a-nălţatu lerui doamne", iar alţii cântând spuneau "se scutură
frunza-n livezi şi în toamne".
O tăcere eteromorfă plină de tensiuni înfrigurate era visul spulberând imaginile casei
părinteşti. Apoi în uşa lui se ivi un strigăt de fiară sugrumată, trezindu-mă.
Am sărit în picioare fiind îmbrăcat într-o cămaşă şi în izmene mai mari decât eram eu.
Titi îmi făcu semn să tac rezemat cu urechea de uşă, palid ca lumina lunii ce răzbătea prin
geamul mare şi prin teiul aţipit în el.
Tatăl lui venise de la bodegă şi-şi vărsa necazurile nemărturisite pe toţi cei stăteau în cale,
pe mama lui, înconjurată de ficele ei mai mici.
176
Eram obişnuit cu o noapte de acest fel, din amintirile tatălui meu, eu aveam o grijă mai
mare decât teama visării lor, examenul de a doua zi. Am adormit obişnuit să dorm în
lacrimi.
Un trup cald mi se-făşură pe suflet coborând din mărul lui Marcel Makarovski, din
grădina fierarului Provolovici, alungat din sat.
Marcel mă lăsase să sui în el şi n-aveam trup, îl uitasem în braţele lui care mă apucaseră
de picioare, acolo, la începutul ramificaţiei spre mere coapte.
îi plăcea lui Marcel să frângă oase şi muşchi de om, el înrădăcinat în carnea tatălui lui,
inginerul agronom al CAP-ului, umblând pe roţile cu obezi făcute în dogăria lui moş
Avram, unde le era camera de oaspeţi, umblând fără picioare, numai cu toracele deasupra
lanului de grâu şi a lanului de porumb, întânzind biciul pe amurg în coama unui cal
nevăzut, umblând prin oceanul verde al câmpului.
Apucasem cu mâna un măr copt, galben-albastru, pe care fierarul nu m-a lăsat niciodată
să-l muşc, un măr pe care-l văzusem an de an de la mine din ogradă. înainte de a-l muşca
un vierme ieşea din el, verde, plin de întunericul săminţei devorate. Cu mâna mea de aer
şi lumină pământie l-am scuturat în ochii unui câine din cealaltă grădină, a lui nanu şi l-
am muşcat cu o gură ce nu era a mea. Gura mea şi degetele mâinii mele erau mai jos, în
trunchiul copacului ţinut de fiul agronomului în braţe, de parcă s-ar fi luat la trântă cu cel
ce eram acolo pe pământ. Deodată am căzut în trup, bulgăre de aer ori de lumină galbenă,
de cenuşă, strivindu-l pe băiatul inginerului sub povara mea dublă de carne şi sevă de
fruct. Visasem. Mă trezisem scuturat de braţ de Titi. - Hai! avem examen!
Pe tatăl lui nu l-am văzut. Două ochiuri prăjite mi-au fost aduse într-o farfurie din altă
cameră, pe masa în care mai era deschisă algebra tipărită la Moscova în româneşte.
Examenul scris la matematică, apoi cel de limbă română, apoi tragerea la sorţi a celor
ştiute şi mai puţin ştiute de mine, cu bilete aşezate cu fruntea în jos. începusem
terorizarea fiinţei mele de dincolo de ceea ce credeam eu să sunt, pentru o lungă ucenicie
în nemernica temniţă a cărţii, scormonind în abisale instincte ecranate de timp, de
primăverile lui, în spaţii incomensurabile, scormonind şi mai mult în scoarţa cerebrală a
transcendentelor unui conştient terestru, fără valoare eternă şi eternitate tărâm.
177
Intrasem la SMVA sau SMMVA sau mai pe scurt la istoricul, ponderalul şi ponderatul
măsurii vieţii mele de adolescent; Liceul "Vasile Alecsandri" din Galaţi.
Titi nu a reuşit la LVAÎn acea primăvară de înger păzitor a sufletului meu rătăcitor. Avea
să-şi facă singur drum în viaţă, nu ştiu pe unde, tiu ştiu cum. Aveam să fiu coleg de
internat cu Fănică, bunul meu sfătuitor şi cu Marcel Makarovski băiatul care mi-a prins
sufletul în trup din mărul interzis al fierarului, la rădăcina lui, cu un an în urma lor dat la
şcoală, fugind la şcoala de care nu mai ei ştiuse înaintea mea.

Pe baltă

Toamna, după culesul viei sau în preajma acestei sărbători, papura se coace în bălţi, ca un
răspuns la pârguiri totale, înaintea
fructului oprit.
Lacul e un loc de comuniuni astrale şi de trecere în neştiute taine, un ciaun fierbând pe
rădăcini, suind din ape spre noi; pietre punct zvârlite la întâmplare în grinduri de
nesăbuita cutezanţă a scormonirii în neant. Tulucenii trăiau "din baltă" încălcând hotarele
nevăzute dintre ei şi Tătărani, Frumuşeni, Stoicăneni până aproape de Folteşti. între Prut
şi calea ferată, pe o lăţime crescând trapezoi-dal spre Galaţi, pe o lungime de 18
kilometri, străbăteam cei zece kilometri, desculţi, cu tarpanele în mână, cu pantalonii
suflecaţi până dincolo de genunchi sau fără ei, cu ei în mâini sau în creştetul capului, pe
coşniţa de mâncare, noi şi animalele; vaca, măgaru, calul şi nelipsitul câine.
Era un pelerinaj în a patra dimensiune, de supravieţuire, a unui cortegiu de oameni săraci,
căutători de comori lacustre, subacvatice,
subpământene.
- Dacă tăiem azi încă 20 de malduri, avem cu totu o sută de malduri şi pot să-i plătesc
băiatului taxa de internat. Măsa-i de vină, a vrut să-l dea la şcoală. Putea să înveţe o
meserie la Ticu, tot învăţase să rânduiască în atelier din clasa a patra încoace.
- Lasă, măi Andone! că murea cu fierăstrăul în mână degeaba. Nu vezi să ne-au luat tot
la colectiv, plugul şi boii, caii şi căruţa până şi vaca de la gura copiilor, dumnezeii mamei
lor de comunişti, înjură moş Gheorghe.
178
- Vor veni americanii! mi-a spus mie unu' pe care-l ştiu din cărăuşie la docuri, din Galaţi,
speră cu voce şoptită tata, privind speriat în jur.
- Dă-i în crucea măsii pe americani! dacă erau să vină veneau din '48 şi până acuma pe
jos, de acolo, de unde or fi. Nu le pasă de noi şi nu Ie-a păsat niciodată. în '42 ne-au
dărâmat Galaţiul cu bombardierele din Salonic. Ce de oameni au mai murit. Mai ştii când
am fost să-l curăţăm de morţii, de sub dărâmături?.
- Da! da! răspunse tata, bucuros că se schimbase vorba cu venitul lor. Şi după ultimul da,
privi roată, mai roată decât balta toată, până dincolo de ceaţa s-o tai cu cuţitu, se opri şi
şopti; mă Gheorghe să vorbim mai încet, ştii cum e balta, auzi şi la un kilometru ce se
spune. Ăştia în paştilii mami lor, au securişti peste tot. Apoi ruşii sunt cu ochii pe noi, ce
crezi că ăştia nu văd? ăştia văd s) aud tot ce se mişcă şi suflă în ţara asta. Ăştia ne ascultă
cu gura tunului şi ne văd cu ochiul lunii, aşa li-i teamă de noi. ( )
- Da mă Andone, ai dreptate, îi confirmJKdând din cap moş Gheorghe. Cum i-au mai
băgat la canal, pe brutarul şi morarul Bulearcă; naşu-tu Anton a scăpat că-i crâşmar şi ne
trage de limbă pe rând când bem, pe băiatul lui dom'Andreescu, pe maiorul Ciucă, parcă
şi pe Valinatos.
- Măi Gheorghe se zice că ăştia au fost legionari. Noi i-am apucat pe legionari. Ştii când
l-au omorât pe ăla de la Tătarca pe drumul dintre râpi?, nici azi nu s-a aflat cine l-a
omorât.
- Fir-ar a dracului de scoică, iar mi-am dezghinat degetu de la chişior, se văitâ sau mau
mult constată indiferent, moş Gheorghe. Ştia să schimbe vorba aşa de repede, că tata se
ţinea după vorba lui nouă uitând de toate. Aşa au fost prieteni o viaţă, de copii şi până la
moarte. Cearta între ei era o înjurătură spusă în gând sau "nu mai", "las-o baltă", o privire
a unuia pe ochii celuilalt, ca nişte vorbe mângâietoare; "eşti nebun", sau cel mult un
pumn în coastă, de împăcare înainte de cearta ce ar fi fost să fie.
înaintasem în baltă cam un lat de sat prin ceaţa ce ne apăsa trupurile, cu pumnii ei de
respiraţie mai umedă decât vorbele fierbinţi cu care ne încălzeam, mai grea decât
bulgărele roşu al soarelui ascuns undeva sub geana zării, lăcrimând pe rând, la acea oră
de dimineaţă, când lumina e numai o închipuire a zilei de ieri şi ştimele bălţii dansează pe
ape de plumb topit, într-un ciaun uitat de diavol cu gura în jos, înaintea plonjonului
suprem, aici pe vatra satului
179
fuluceşti, vechi de când lumea, prin care au trecut domintori să-l mângâie cu talpa, şi să-l
sfinţească cu sceptru întins pe capetele plecate ale str-stră-bunicilor bunicilor mei.
Ne îndreptam spre Rotundu, un ochi de baltă, ca o elipsă, cerc să fi fost acum o sută de
ani, turtit de piciorul omului călcându-i malurile ori de rotaţia pământului neliniştit.
Catârul lui moş Gheorghe cu coşniţele atâmându-i pe şale şi pufoaica pe greabăn mergea
înainte, pe un drum numai de le ştiut, mutând limbile unui ceas nevăzut cu răcnete de oră
exactă.
Treceam ultima gârlă până la elipsa cu apă şi lipitori cu broaşte şi plaur cu miros de hoit
şi gust de algă şi ciuperci, parcă prin râul Stix dincolo de tărâm, dincolo de închipuire, pe
o nouă planetă umedă si fără oxigen.
Un sunet surd îl trăda, ca un cântec de bufniţă, ca un balon uriaş de săpun plesnind în aer:
Hu! hu! buum! Hu! hu! buum! îmi era frică şi mă ţineam aproape de umbra tatei, gata să
mă agăţ de el, aşa cum făceam când treceam prin gârlă.
Deodată la umbra lui, în umbra lui, timpul s-a oprit. Nu ştiu, nu-mi aduc nimic aminte,
unde, cum au trecut ceasurile acelei zile pe baltă, îi zăresc prin vis numai, la capătul
amintirii, stând în jurul focului pe grind.
Măturători de stele benchetuiau în polii pământeşti, ca la poalele muntelui Olimp, în
elipsa rotaţiei diurne. Aureole zglobii măturau sufletele lor de cristal, ei nefiind vizibili
decât în spectru privirii omeneşti.
Se spune că într-un pol geografic un om pe o sanie trasă de câini s-ar fi făcut nevăzut, şi
aşa, în ecuator au crescut piramidele şi sfinxul pe gravitaţii nule de geoid turtit.
Eu nu avem decât o nelinişte în visul meu de liniştit, pe grinduri cu ţânţari flămânzi,
dragostea tatălui meu şi a lui moş Gheorghe, pe ochiul de lac gemând sub genele
malurilor de mâl şi cenuşă stinsă.
Undeva mai departe, în adâncurile desprinse din trupul meu ca nişte prăpăstii-plane
înclinate, peştele, şarpe cu aripi, îşi aşeza ouăle HI cântecul de broască, cumpănind în
vertebre şi în solzi luna pe nuferi, din adânc spre mine aflat în afara lucrurilor.
Măgarul lui moş Gheorghe Pintilie cânta iar ora exactă, de data aceasta în locul cocoşului
de acasă. Fumul de bălegar ars afuma
180
ochii zeilor din antipozi şi înmuia setea de sânge a ţânţarilor-vampiri roind magnetic pe
întunericul cenuşiu. Era înaintea miezului nopţii. Aerul se umezea încet, încet, migrând
pe noi din Rotundu şi Daduvu. Ascultam a nu ştiu câta oară povestea lui tata, povestită a
nu ştiu câta oară lui moş Gheorghe, care totdeauna îl asculta cu plăcere bând direct din
damigeana între două închiţituri de slănină şi între două priviri fixe într-un punct nevăzut,
în sălciile din Cotu Prutului.
- Pe Veta măi Gheorghe am luat-o de nevastă fiind pilot. Am trecut odată cu avionul
peste o vale cu şapte fântâni. Şapte fete scoteau apă cu ciutura, răsucind cumpenele în sus
şi-n jos, până ce pietrele din capătul uneia m-au lovit şi am căzut pe pământ. Când m-am
trezit, numai cea oacheşă mai rămăsese în viaţă, celelalte muriseră căzând în fântână
înainte ca ciuturele să iasă din steaua în care se afundase. Nu ştiu dacă eram viu atunci
când m-am trezit în braţele ei, ţinându-mă cu mâinile la pieptul ei, între sâni, şi
plângându-mi cu lacrimi în ochi, cu lacrimi din ochii ei negrii visători de viaţă, sigur e că
de atunci nu am mai zburat niciodată peste fântâni, fiindu-mi mereu frică de înălţimi, de
adâncul lor.
Am învăţat de-atunci să fac copii, să-mi ridic casă, din pământ, cu faţa la soare, să pun
vie pe deal, să mă bat cu cuţitu pentru femeia mea, să mă apăr de câini şi apoi de oameni,
de oameni.
- La mine Andone a fost altfel decât la tine. Eu am cunoscut-o pe Măria mea pe seară,
mergând la vânătoare de gâşte în Tărtăcuţa. Deodată, cum stăteam lângă fântâna secată,
s-au ridicat dinspre răsărit, în sud, spre ţeasta roşie vânată a sorealui alunecând în amurg,
şapte raţe; una în vârful săgeţii cârdului şi câte trei în aripele ei nemişcate. Am apăsat pe
trăgaci dar arma nu mi-a luat foc; cartuşele aveau capsele umede. Le-am aruncat supărat
şi m-am întors acasă. Să fi fost cam pe la răsăritul luceafărului de seară pe cireşul din
fundu grădinii, când, ce să vezi? s-a deschis poarta de la ogradă, din senin. M-am dus să-i
trag zăvoru, mângâind în cale cu mâna peretele din apus a casei lui tata. Când m-am
întors în casa mea, Măria mă aştepta în mijlocul tindei, împrăştiind lumina candelei în
jur. Aşa ne-am împreunat în noaptea rătăcirii păsărilor în noapte, şi a sufletelor din trup,
în trup nemaiştiind cine se va naşte, cine o să moară.
Uitasem, călătorind în vis, vorbele lor afară; ierbi târâtoare sub lună, fărâmă de om în
malul lacului adormit. Grindul solfegia pe apa nevăzută, hu! hu! bum! hu! hu! bum!
181
O clepsidră spartă rătăcise boabele de nisip ale prânzului zilei trecute, făcându-mă să-mi
număr bătăile inimii lângă ale lui tata, sub şubă, sub povara stelelor umede aşezate pe noi.
- Şi am iubit-o de atunci ca un nebun, măi! măi!... Nu ştiu care din ei mărturisi sfârşitul
povestirii iui, să fi fost tata, să fi fost moş Gheorghe, să fi fost altcineva, nu ştiu nici
acum.
Balta intrase în sufletul nostru şi-n trupurile noastre respirând din ce în ce mai rar: Hu!
Hu! Bum!, Hu! Hu! Bum!

Piramida Cu istorie

Dintr-un castan ce intrase pe fereastră, cântecul de cucuştiuc tăia în felii liniştea clasei cu
respiraţii ce dilatau cubul cu bănci şi feţe interioare plane, cu domnitori aşezaţi pe citate
de temeinicie a faptelor lor istorice, şi de amintire a zvârcolirilor neamului românesc
pentru supravieţuire într-o demnitate falsă, comunistă, postcomunistă.
Copii, cu rigle în mâini, prelungeau dreptele din ei pe hârtia caietelor mici, neîncăpătoare,
pentru a cuprinde spaţiu, ori proiecţia lui optimă în sisteme ortogonale. Aşa cum desenau
mutând punctul pe muchia de plastic, ori de lemn, arătau antici, identificând o parte
antică din ei cu desenul parcă hieroglif, mai mult decât hieroglif, decât acea scriere sfântă
cu mâini de sfinţi pentru faraonii despotici şi răi, ei, ca şi el, servi umili ai zeului suprem-
semnul literei, cuvântului pietrificat.
Era o dimineaţă cu gene înrourate în timp, cubul cu suflete trudea la construirea din
temelie a piramidelor, triunghiulare, pătratice, drepte si strâmbe încercând piramida
perfectă, tetraedru regulat.
Profesorul cu o mişcare sincronizată cu a elevilor, în mimetism si simbioză cu ei, apăsa
punctul cu cenuşă stinsă de var-vârful cretei, pe sticla neagră, verticală, a tablei prinsă în
două cuie, sub portretul lui Ştefan cel Mare, la dreapta icoanei lui Isus şi la stânga
castanului ce intrase prin geamul deschis spre apus.
Era o tăcere cu respiraţii aşezate în funii şi pârghii nevăzute, de parcă milioane de sclavi
trudeau la aşezarea pietrelor grele în piramidele lor, nu o dâră de cenuşă de grafit pe un
stejar făcut fărâme coala de hârtie albă.
- Numim piramidă, poliedru mărginit de triunghiuri, enuţă rar profesorul, renunţând la
definirea semispatiilor si intersecţiei lor, la
182
axiomele de separare care le definesc mai întâi pe acesta, renunţând la descrierea
amănunţită a suprafeţei piramidale prin mişcarea unei drepte fixe într-un punct şi mobilă
pe un poligon director.
- Şi de bază?, domnule profesor?, murmură aşa pentru sine Bogdan Cerchezan, cu
mustaţa în doi peri, a unui elev de clasa a X-a.
- Mda! şi de o bază..., toate corpurile au o bază ca şi ideile omeneşti.
- Domnule profesor! sări Mihai Ginghină elevul cu observaţii permanente şi totodată
încâlcite din succesiunea cărora nu mai ieşea niciodată, în carte se spune că piramida este
intersecţia semispaţiilor cu baze feţele şi direcţii vârfurile.
- Lasă-le încolo de semispaţii! sări Mugurel Drobotă, ce? fără ele nu vezi piramida?
- O face pe grozavul sări şi Roxana Balog parcă nu se vede că orice segment determinat
de câte două puncte interioare ei este conţinut în ea?
- Dar asta este proprietatea de corp convex domnule profesor, se apără Mihai Ginghină.
- Da! da! chestia cu segmentul vine de la definiţia semiplanului îşi dădu şi lonuţ Ştefan o
părere.
- Copii, sunt două moduri de a defini piramida, descriptiv sau pe genuri proxime şi
diferenţă specifică, eu v-am descris-o din afară, voi văd că o descrieţi din interior.
- Păi! da! unul din blocul meu şi-a aşezat capul într-o piramidă cu muchii de cupru şi s-a
vindecat de meningită, interveni nepoftit Cristian Golăeş, care de obicei era mut la ore.
- Cel care a făcut piramida, doctorul, era un muncitor disponibilizat din Combinatul
siderurgic. N-avea omu cu ce să trăiască - îl ajută să expună mai explicit, Mădălina
Udrea, calmă şi sigură pe ea. Vindecă orice şi pe oricine cu piramida lui. Pe altul de la un
bloc vecin l-a tratat de gleznă ruptă, l-a legat piciorul de muchii, aşa ca glezna să-i stea în
centrul de greutate a piramidei o săptămînă, cu călcâiul pe muchia bazei, cu talpa pe bază
şi cu degetul mare în apotemă.
- Se spune că ar avea în interiorul ei energie, enunţă ca pe un corolar la o teoremă, Doina
Hoţoleanu
- Dacă ar fi avut energie, atunci toţi regii egiptului de la Menos care a unificat egiptul în
3200 î.e.n. şi pînă la Ptolomeu al XV-lea fiul
183
lui Cezar şi al Cleopatrei din anii 47-30 î.e.n. ar fi acum în viaţă printre noi, bolborosi
Sanda Sandu.
- Şi de unde ştii tu că nu sunt printre noi? o apostrofă Alina lordache şi Alina Căeru
deodată, neîncrezătoare parcă chiar în propria lor existenţă.
- Domnule profesor, copii au luat-o razna cu exemple cotidiene nesemnificative, noi am
avut de pregătit pentru azi, ca să vă ajutăm, o temă, aţi uitat?
- Ce temă? să mă ajutaţi? îl întrebă profesorul mirat pe Verholeac Cătălin un elev ce avea
de gând să scape de corijentă la matematică Iară să înveţe la matematică.
- Păi! am avut de învăţat tema "Piramida cu istorie".
- Piramida cu istorie? întrebă din nou profesorul.
- Da! despre piramidele din istoria arhitecturii egiptene.
- Aha! se lămuri profesorul. Şi ce ştii tu despre asta domnule Cătălin Zvârcolac?
- Verholeac, domnule profesor.
- Bine, bine, Versculeac, îi mai stâlci odată numele profesorul, intenţionat parcă, să-l
provoace la mult salvatoarea lui ideie, "piramida ou istorie".
- începând cu epoca dinastică arhitectura funerară a mastabalelor-banchetelor a fost
abandonată şi s-au construit pentru faraoni piramide în trepte. Prima dintre acestea este a
regelui Djoser de la Sakkara care cuprinde aceleaşi culoare şi încăperi ca o rnastaba. Ea a
fost construită, se pare, de un arhitect medic şi vrăjitor pe nume Imhotep.
- Divinizat de egipteni ca zeu al arhitecţilor, se repezi să-l i ompleteze un alt ameninţat
de corijentă Balica Durac.
- Domnilor, ora de azi are titlul piramida cu surprize. Corijenţii la matematică ştiu istorie
şi vor să mă impresioneze.
- Staţi domnule profesor că am învăţat şi noi, îl încuraja pe profesor i Jnghie Vrabie, elev
ciudat la matematică. Mai mult întrebăcios ieşea in evidenţă în dialoguri contradictorii,
anume proiectate să-l favorizeze ni răspunsuri finale, la jumătăţi de întrebări puse. Dar ce
fel de piramidă era a regelui Djoser? i se adresă direct lui Verholeac
- Dreptunghiulară, răspunse mirat Cătălin neştiind cine îl mai ascultă.
- Ce dimensiuni are baza, sări Unghia din Vrabie?
184
- Ştiu, ştiu spuse Vîrcolac, care, dintr-o greşală de scriere a unui notar beat, apăruse în
viaţă ca Verholeac, ori mai ştii, notarul nefiind beat, la rusofilit pur şi simplu, aşa cum
erau mai toţi acum 40 de ani. Dreptunghiul de la bază avea dimensiunile de 109-125 m şi
pentru a nu mai fi întrebat de grozavii cu caietele deschise în bănci continuă: această
piramidă are înălţimea de 61 m şi are şase trepte mari.
- Bine, bine, intona cu voce egală profesorul. Dacă ştii să-i calculezi aria şi volumul,
unghiul feţelor cu baza şi m-ar interesa şi greutatea, atunci vei promova.
Zvârcolac se făcu mic, aplecat total în vertebre şi în paşi opriţi de uriaş bolnav. Era mai
înalt aşa trist şi îngrijorat de parcă luase forma piramidei regelui Djoser, cu textele şi
basoreliefurile ei interioare. Să fi fost eFoare vrăjitorul? arhitectul Imhotep din Sakkara?
Poate, poate prin metemsomatism, sau de ce nu, printr-o eroare.
Avea să socotească uşor aria şi volumul, nu ştia însă densitatea pietrei pentru a afla
greutatea. Cât priveşte arc tangentă de 1,119 sau arctangentă de 0,9 era şi mai greu.
Şi câte mai ştia despre această piramidă. "Cum cele unsprezece rude ale regelui erau în
aceeaşi cameră funerară cu a regelui, săpată la o mare adâncime sub piramidă. Cum ea
era înconjurată de un zid de 10 m înălţime pe un dreptunghi de 1600 metri în perimetru.
Ştia să-i spună profesorului că ea era în trepte şi că are multe asemănări cu zigguratele
sumeriene şi babiloniene ori cu piramidele toltece, şi maya înălţate după forma ei."
Radu Şarpe, al treila corijent, vorbi aproape neîntrebat.
- O pidamidă în trepte, patrulatură regulată, este domnule profesor şi piramida generalului
Sekhemkhet cu latura bazei de 120 m şi neterminată, are numai înălţimea de 7m.
- Şi piramida romboidală? se grozăvi Sanda Sandu, a faraonului Snefru, tatăl regelui
Kheops?
- Cu 8 nivele, se afimă şi Udnas Adnas răsturnatul lui Sanda Sandu, Septimie Gheoagă,
Şarpele de Radu învenina liniştea cu:
- Dar piramida lui Kheops fiul lui Snefru?
- Vorbesc eu despre ea, se ridică al patrulea corijent, care era corijenta Soledad Smintita.
Vîrholeac însă uită de aria şi volumul piramidei dreptunghiulare în trepte a lui Djoser şi
ridicându-se în picioare, în verticala locului din muchia a patra a cublui clasei, recită grav
din memoria lui cu istorie egipteană.
185
- Este cea mai mare piramidă de pe pământ, domnule profesor, nste una din cele şapte
minuni ale lumii, singura care a rămas nodistrusă.
- Cine nu ştie! cine nu ştie asta? îl minimaliza în mândria lui de olev erudit, Soledad
Smintita, cine nu...
Neluându-o în seamă Zvârcolacul tună din înălţimea clasei fără lavan.
- Singura intrare în piramidă, care a fost căutată timp de secole, este pe faţa de nord, la
16,50 m deasupra solului.
- Bine, bine, dar ce dimensiuni are?, întreabă elevul fără nume mereu prezent la ore şi cu
ochii pe fiecare.
- Păi, înălţimea de 147 metri, fără câţiva metri din vârf, parcă vreo zece, baza este un
pătrat cu aria de patru hectare. Axul culuarului de acces la mormânt are direcţia pe steaua
polară, vârfurile bazei sunt punctele cardinale. înălţimea este a miliarda parte din distanţa
pământ soare, adică din 150 milioane de kilometri, raportul dintre apotemă şi latura bazei
este numărul de aur iraţional rădăcina pozitivă a ecuaţiei x2 - x -1 = 0, de care s-au ocupat
Pitagora...
- Câţi oameni au muncit la ridicarea ei!! exclamă, aşa pentru el, Cerchezan Bogdan,
aproape 100000 de oameni!
- Raportul dintre perimetru bazei şi lungimea înălţimii este 6,28 continuă Vârfculac
neluând în seamă intervenţia lui Cerchezan ca şi raportul dintre lungimea cercului şi rază,
adică doi pi. Panta feţelor laterale faţă de bază este de 52° iar aria suprafeţei unui triunghi
lateral este egală cu pătratul înălţimii piramidei.
- Greutatea piramidei este 1013 din greutatea pământului iar camera funerară destinată
regelui se află în centrul ei de greutate sări în expunerea lui şi Andrei Ştir.
- Ar trebui să vorbim şi de tehnologia construcţiei, domnule profesor, sugeră Adriana
Buruiană firavă şi sensibilă ca o făclie de lumânare. Picturile ei, basoreliefele pe
culoarele piramidei, au fost făcute cu alge fosforescente.
- Ba cu licurici! strigă, din extremitatea iraţională a diagonalei pătratului clasei, Aurel
Vrabie.
- Nu! Nu! cu viermi fosforescenţi, adăugă Cosmin Bouroş şi Tănase Poalelungi.
Un clopot-sirenă marcă sfârşitul orei, brutal, cu o sonoritatea gata, gata să dărâme
amintirea piramidei lui Kheops şi a celorlalte 150 de
186
piramide egiptene ce se află pe terra, carte poştală a faraonilor către noi orbiţi de viteza
electronului în ecrane cu Mighty-Mauss şi Pussy-Cat.
Grigore Arnăutu, elev indiferent la conversaţia strict istorică şi matematică despre
piramide, îi şuşoti colegei lui de bancă Viorica Iepure. Am scris un eseu.
- Zău, făcu iepuroaica, mi l-ai dedicat mie? hi! hi!
- Grigore Arnăutu îi citi: "Viaţa unui om este o piramidă cu istorie. Istoria vieţii este un
volum. Planul existenţei sale este o arie a nădejdilor. Suferinţa este un Sfinx egiptean.
Bucuria este o statuie de lut românesc. Eternitatea este mormântul faraonului dezgropat.
Cuvântul este o foaie de papirus atârnată de apotema mâinii hieroglife."
- Şi eu unde sunt? şi eu unde sunt? strigă supărată Viorica.
- în punct, dragă, o încuraja Arnăutu.
- în care punct?
- în ultimul punct al vârfului ei.
- Păi n-a spus Verholeac că piramidei îi lipseşte vreo zece pietre în vârf.
- Tocmai, asta-i, asta îi lipseşte, de aceia noi toţi trebuie să ne aflăm acolo pentru
nesfârşirea ei, mă înţelegi? Nouă tuturor oamenilor de după zidirea ei ne-a rămas acel loc
lipsă; cameră mortuară, exterioară, de conexiune cu restul lumii sau cu celelalte lumi. Tu
lepuroaico vei fi punctul din care va învia Kheops pentru a-l vedea pe fiul lui Kefren şi pe
fii fiilor lui, adică şi pe noi.
- Ce frumos! ce frumos! repeta femeia iubită doar cu metafora punctului, inocentă,
ruşinată de o nemiloasă necunoaştere a riglării cuvântului în scrierile intermediare ale
hieraticului şi demoticului antic egiptean.
Visul întrerupt de înger

Lui Florin Constantinescu i se făcuse milă de mine invitându-mă acasă la el. Aveam
şansa să fug de mica Bastilie a internatului, de fluierul-privire a pedagogului Mazilu,
neobosit cordonator de credite moraliceşti alambicate, literar-eminesciene, politico-
demenţiale, teatral declamate în uşa sălii de mese peste sunetele scheletice, ale radioului
scheletic, făcut de Lăstun, cu două pentode dezdrăbălate în legea lui Ohm, sunete-
inducţie, sunete-alternative ca şi lumina
187
infraroşie din farfuriile cu veşnică zeamă de roşii fierte în tăieţei infirmi. Sunetele
rezonante, redundante, refugii salivând în gura orbului sfătuitor, ne strângeau de gât în
loc de rugăciune, titanice, flămânde, sfârtecându-ne fărâma de suflet rămas în noi de la
mame, de la taţi, de acasă.
Invitaţia era după amiază, la el acasă, pe 23 August, aproape de Republicii, lângă casa aia
unde meditasem pentru doi covrigi două fete grase şi frumoase. Covrigii se vindeau la noi
în curtea liceului la chioşc stând la rând după fetele externe cu părul lung pe spate de-ţi
venea să-l mănânci fir cu fir de foame, de o altă foame decât cea pentru care stăteai la
rând, după băieţii externi parfumaţi şi neutrii faţă de internii urât mirositori, cu pete pe
haine şi cu iz de ţăran în trup flămând.
Liceul, liceul, era împărţit în clase invizibile, diferite de cele cu patru pereţi şi uşă şi
ferestre, era împărţit pe clase sociale, ţăranii mai la urmă, fii de politicieni mai în lături,
să nu simtă căderea vorbelor rigide ale profesorilor aşezaţi în catedre-amvoane, peste noi,
ignorându-ne la un moment dat pe toţi. Clasa muncitoare în faţă mereu, în faţă, cu gură
mare, îndrăzneaţă, pepinieră-bostană a UTM-eului, a muncilor voluntare nesfârşite,
mereu inventând "acţiuni politice" din iniţiativele spontane ale unui profesor trădător de
oameni şi neam.
Noi internii nu vedeam aceste lucruri în lumina lor adevărată, le simţeam numai aruncate
fără voie, ori cu bună ştiinţă, printre fii de politicieni de tot soiul, printre puţinii fii de
evrei ai căror părinţi rămăseseră fără prăvălia, fără băcănia existenţei zilnice, mereu
dispărând din clasă şi din ţară, spre o ţară fără hotare.
Noi internii eram "armata lor de corvezi". Ore, zile, săptămâni, eram scoşi de la clasă şi
aruncaţi în numele PMR pe tarlaua oraşului în ruină, cele mai adânci din
bombardamentele americane fiind înconjurate cu rogojini, de la cinema Central până la
Dunăre între Scoală 24 şi Liceul Al. I. Cuza - fostul liceu israielit.
Sfârşitul orelor de clasă, sfârşit de dogme scolastice şi pedante, cu valori ştiinţifice
stâlcite, de un ateism fierbinte suind din materia primordială unică, fără suflet, ne aşeza
foamea pe burtă, în paturile din dormitoare, ori pe iarba din faţa internatului, din ograda
liceului, spre care ne târâm printre teii uriaşi, prin mirosul de pulbere venind din
poligonul aşezat între noi şi vilele ştăbimii comuniste din nord.
188
Eram în clasa a Xl-a, crescusem aşa, mereu flămând, cu trupul plin de ceai cu miros de
cazan de supe de roşii şi ciorbe de varză, cu trupul plin de mazăre fără sfârşit şi de "cine
de taină" lângă nelipsita cană de cacao ori "ce dumnezeu" o fi fost zeama aia ruginie ce
nu-mi iese din gât nici acum.
Nu ştiu cum, mă făcusem mare, aveam ceva din statura unui plop umblând bezmetic din
noaptea fără sfârşit în grindurile stelelor, ori numai în lunca Brateşului, fugind din
pădurea cu gheţării adânci.
Trecuseră patru ani de liceu. Cum mai trecuseră aceşti ani. Aşa de bine mi-i aminteam
acum înaintea invitaţiei lui Florin la el acasă..
învăţasem trei ani, în meditaţia juniorilor, în clasa din peretele sălii de mese. După masa
de prânz, ridicaţi cu greu din aşteptarea pe burtă în ierbi şi cerceafuri murdare, a
trupurilor noastre vlăguite cerebral, dormeam o oră până la patru după-amiază, apoi
fluierul elevului de servici ne cobora surzi la meditaţie. Orice eveniment început şi
sfârşit, era consemnat de blestematul ţignal de gvardist.
Meditaţia avea un şef ce ţinea strict prezenţa, de obicei acesta era preferatul pedagogului
şi codoşul lui.
învăţam înghesuiţi, sub privirea gălbuie a unui bec afumat ca sticla de lampă din tinda
casei părinteşti. învăţam pe litere strâmbe şi cuvinte nocive, structura fără suflet a
materiei citoplasmice, evoluţia ei la nesfârşit prin diviziunii observate metodic, în desene
şi scheme logice, fără căpătâi.
Legile fenomenelor simple se aflau în materie, la gramaj ca şi cartelele din care a trăit o
ţară, mereu în război cu sărăcia şi foamea altora de suflet românesc şi de hotare de neam
românesc.
Orice explicaţie cădea în existenţă şi în materie, liberul arbitru fiind mereu aşezat pe
necesităţi sociale, obiective, oglindă a ideologiei comuniste; "toţi pentru unu şi unu
pentru toţi" - nimicul drămuit tuturor şi întregul individual sacrificat nimicului colectiv.
Trăiam fără să-mi dau seama atunci, aşa se-ntâmplă trăind, să nu-ţi dai seama de
sacrificiile tribale ale clipei, de valoarea timpului curs, de cât pierzi şi câştigi în bătălia
pentru clipa de mâine, şi cei mai trist, nu ştii nimic din rostul acesteia din urmă.
Aşa-i făcută lumea, biciuită la est de Eden de heruvimi cu bice de foc, departe de pomul
vieţii, de pomul nemuririi, deodată oprită în punct cu vecinătăţii de intervale deschise din
care poţi fugi ori să rnmâi în ele mereu diferit de punctul final extramundal.
189
Meditaţia era aglomerată. Eu învăţam pe picioare rezemat de pervazul geamului, privind
grădina dintre cămin şi gardul ce desena strada Doctor Carnabel.
Plopi uriaşi, diferiţi de cei din pădurea noastră de la Tuluceşti, umbreau spaţiu de sub ei
făcându-l mai cenuşiu decât frunzele lor. "Ce faci biete"? mă trezii odată întrebat de "moş
Frachi" profesorul meu de fizică, un polonez pripăşit după război la noi în liceu.
"Şi eu învăţam ca tine, la geam, aşa în piciere" - mă încuraja el nepăsându-i că n-am fost
disciplinat să stau cu fundu într-o bancă,nepăsându-i de limba română.
Aşteptam nerăbdător zilele de antrenament la handbal sau la volei, să mai fug din camera
asta de "tocială", să mai zbor aşezat pe sfera mingii în spaţiul fără sfârşit al gravitaţiei ei
aleatoare.
Doamne, ce frumoasă era evadarea din această ordine colectivă. Băieţii mai curajoşi
fugeau după fete, sărind un gard numai de ei ştiut, în Doctor Carnabel, pe lângă garajele
cu "maşinile de război" ale liceului. Maşinile erau recondiţionate pentru noi de "tovarăşul
inginer Cerbu" care ne învăţa ce este un motor sovietic "ural şi zis", ce este combustia
internă a maţelor lui. Maşina era şi ea o subtilă demonstraţie a superiorităţii materiei faţă
de suflet, desigur a unei materii venită din răsărit. Se pare că inginerul a vrut să ne
prezinte şi un "chevrolett" dar era să fie dat afară din învăţământ.
Avea mare încredere în mine domnul Cerbu încât îmi dăduse cheile de la garaj. Acesta
era o altă evadare a mea din temniţele învăţării impuse. Un băiat ţinea ""şufa" - o cârpă
îmbibată în benzină, la carburator, iar altul învârtea la manivelă până ce i se înroşeau
urechile. Un trosnet sec ne demonstra că va reuşi motorul să-şi clănţănească singur dinţii.
Aşa şi era. Un nor de fum negru acoperea ograda internatului, cocoaşa cămilei, caroseria
maşinii era plină de băieţi. Eu, mândru, mă aşezam la volan, băgăm în viteză, şi cu mare
grijă, mă strecuram printre plopii uriaşi, spre grămada cu lemne. Acolo încărcăm maşina
şi făcând un ocol mai lung decât ograda, prin gropile ei mărginaşe, aproape de zidurile
liceului, mă îndreptam spre magazia cu lemne. în faţa ei aştepta "drujba" să le taie şi să le
despice, printre zeci de băieţi ce aruncau din mâni în mâni feliile mari de lemn de brad,
de fag, uşoare ori grele, de-ţi trosneau încheieturile numai privind. Eram ca furnicile de
harnici. Preferam epuizarea fizică faţă de epuizarea scolastică a învăţării.
190
Era o luptă între noi elevii şi cei care ne obligau să învăţăm pe de rost rosturile unei lumi
de care nu aveam nevoie. învăţam sfidând inutilul, subliniindu-l mai întâi, descriindu-i
componentele, dar fiind prea mici, uitam să-l distrugem.
Virgil Ţigănuş era ca un Eminescu printre noi, cu trupul plecat pe gânduri adânci din care
se ridica la fiecare pas să ne zâmbească să ne ajute să supravieţuim. Felea Victor, cu părul
roşu ca tata, plutea prin internat, confundat cu Ţiţeica ori cu ecuaţia transcendentă, fără
soluţie exactă, dar existentă conştient, dovedibilă conştient
Erau şi alţii care te învăţau cum să te desprinzi de vulgarităţi ieftine şi meschine în
învăţare şi în comportament, cum să te înalţi din mlaştinile cu rizomi plutitori ale
ideologiei comuniste. Erau eroii noştri suferinzii, aceşti elevi mai mari ca noi în toate,
deşi eram obligaţi să le spunem "tovarăşe elev". Sfidau fiecare în felul lor ordinea
meschină, ţinuta cu insigne UTM-iste în piept şi tunsoarea scurtă, primii, de felul lui
Virgil, fiind foarte frumoşi, aşezaţi în magme astrale eminesciene, ceilalţi de felul lui
Victor, indiferenţi faţă de frumuseţea exprimată, erau preocupaţi de simetria judecăţilor şi
predicatelor matematice pure, valabile pentru toate lumile universului.
Majoritatea încercam să-i imităm, oscilând între salahoriile de zi cu zi a muncilor
patriotice şi drumurile lor de existenţă superioară, intelectuală, nepăsătoare faţă de ruine
ori zidiri materiale de orice fel.
Alţii interni, înaintea noastră, scormonise sub dărâmăturile oraşului după cadavre, pe care
le mai găseam şi noi putrezite în escavările fundaţiilor instituţiilor publice comuniste,
aşezând osemintele la temelia lor, craniile unor strămoşi apropiaţi, în rădăcinile vergilor
de fier beton, alungând dihoniile din neam, din fărâma noastră de ţară fărâmiţată.
"Hiperion ce din genuni/răsai c-o-ntreagă lume/nu cere... semne şi minuni/ce nu au chip
şi nume", ne recita în uşa sălii de mese pedagogul Mazilu, fost actor în trupa lui George
Vraga, inconştient ori conştient, aşezând tristeţea eminesciană a geniului năruit în
sufletele noastre ce nu trebuiau să îndrăznească la ascensiunea eului împlinit.
Era un fel subtil, această manifestare poetică, teatrală, a pedagogului, de personalizare a
eului, o inhibare a instinctivităţii dezvoltării lui fireşti în marele spaţiu dinamic al
matricilor arhetip plin de complexe şi valori proprii conştiente.
191
Noi ne vindecam în realitate prin complexul de inferiotitate mconştiinţele eului ce avea să
fie curând mai puternic, mai conştient de sine.
Eram în mod cert fiinţe flămânde şi triste, triste şi flămnde, adâncite în carte şi în
fântânile lumii ei, cutremuraţi mai ales de neputincioasa noastră necunoaştere.
Pedagogul, profesorul, erau fiinţe hăituite în teatru mut al dinastiei proletare, târându-ne
şi pe noi, magnetic, spre credinţe false, în colectivităţi anonime fără valori individuale.
Parcă mă văd îndrepâtându-mă spre centru, pe Mavramol în jos, mai întâi trecând prin
spaţiu strâmt dintre şcoală şi sala de sport, apoi întinzându-i portarului biletu de învoire
semnat de padagog şi diriginte.
Sala de sort, prima amintire. Un băiat mai mare ca mine, m-a lignit făcându-mă chior şi
înjurându-mă de mamă. A doua zi m-am înscris la Tir, la poligonul lui nea Coşuleanu -
un instructor blând şi iubitor de oameni, reparând dauna jignirii privirii mele. înjurătura
de mamă mi-a străpuns inima. Fiul de ţăran din mine n-o va uita niciodată. De atunci am
învăţat să urăsc cuvântul zvârlit de gura strâmbă şi neagră a unui om rău. Atunci am
înţeles valoarea lui ucigaşă şi ascuţişul lui ascuns.
Mă înjurase de mamă, aici, departe de ea, în şcoală străină, fără frică de Dumnezeu.
Ce mă! te-ai supărat?, mă apucă de gulerul hainei "tovarăşul elev" beat. încercă să mă
înjure din nou. Atunci de spaimă să nu mai îndur o altă înjurătură, l-am lovit în falca
dreaptă. Căzu în fund, mai mult ameţit decât doborât. Nu ştiu ce s-a mai întâmplat cu el
acolo unde căzuse, de atunci nu l-am văzut.
Urma curtea externară a liceului; un pătrat asfaltat rezemat de chioşcul cu biscuiţi şi de
gardul unei vile, de intrarea în parcul de odihnă a profesorilor, cu arţari şi castani foioşi,
sfădindu-ne când treceam prea încet spre poarta strânsă în chingi de magazia
administratorului şi a portarului şi de povara umbrelor teilor seculari.
De câte ori nu ieşisem "învoit" pe poarta liceului spre frizerul Costică din piaţă, spre
oglinda lui din argint mâncată de azotaţi nelegiuiţi, să-mi taie părul ţăpos din creştet - ce
nu-mi stătea niciodată lins şi nu se-ncreţea niciodată, ştiind parcă de aşezarea lui
vremelnică pe ţeastă, să-mi bărberească pădurea de tiuleie roşii ca părul lui lata, de care-
mi era ruşine, simţind eu, că rădăcina ei mi s-a înfipt în :ame pe ascuns, odată cu
instinctul otrăvit al animei lascive.
192
De câte ori fără voia cuiva, nu-l pândeam pe portar să adoarmă, ca noi băieţii să ne
furişăm afară, dincolo de ziduri şi de consemne, în oraşul plin de lumini, cu miros de tei
pe Domneasca, până la rogojina dărâmăturilor de la cinema Central, riscând să fim
pedepsiţi cu "plantoane" între două şi patru noaptea.
Dar atunci? când s-au filmat Valurile Dunării? ce bubuituri! ce salve false! scuipau
flăcări în aer sfârtecând somnul nostru de muncitori voluntari la construirea "ţiglinelor"
cu tărgile de cărămidă pe piept, somnul somnului nostru de copii cu părinţii aflaţi dincolo
de bariere, la fel de nedormiţi, plângându-şi haturile furate ale moşiei lor de-o palmă,
pământul moştenit de la bunicii bunicilor lor.
M-am scuturat din aşteptare şi din vis. Eram la poarta lui Florin. Soneria sună strident sub
o aripă de înger în capătul coloanei de beton de la scară.
- Vino, Ioane! Mă luă de mână cel mai bun elev al caisei noastre, cu suflet mereu generos
şi cu vorbă bună de sfat şi bineţe.
Se înserase? ori numai lumina sorealui, căzut între acoperişuri de ţiglă, se reflecta
însângerată, umbrind cenuşie pinui mare de l-a intrare?
Cele trei trepte lungi, din rădăcina casei, m-au înălţat în uşile mari de stejar cu vitralii.
Acolo în ochii sticlelor verzi şi albastre şi negre, soarele şedea cu pleoapele închise
râzând duşmănos. Mai fac un pas dincolo de uşa deschisă şi lumina dispersată-şi bătea
joc de privirea mea nelăsând nimic întreg în cale, obiectele din casă legănându-se la
fiecare încercare de a fi văzute, aerul făcând inele colorate de rogvaiv ireal.
"Hai! păşeşte! vino Ioane!" auzeam de departe glasul lui Florin.
O lampă ascunsă îl făcu vizibil într-o sferă de lichid galben, aerul era fluid acolo, dincolo
de o prispă de întuneric, numai capul şi ochii fiindu-i vizibile. Mâinile, cu palmele lor
ascunse, şedeau drepte pe lângă jumătatea lui de trunchi, apăsat parcă de troiene de omăt
în inima pământului.
Am pipăit un scaun în stânga mea. "la loc! îmi ordonă Florin cu glasul lui de cristal".
Deodată liniştea colorată a camerei obscure s-a cutremurat sonoră.
Florin cânta la pian iluminat de o veioză şi de soarele absorbit de vitralii, adânc, până pe
creştetul lui.
193
Nu ştiu cât a durat timpul havuz al simphoniei fără nume. într-o uşă din peretele din nord,
apăru, într-un spaţiu alb dreptunghiular, figura întreagă, omenească, argintie, a mamei lui.
"Haide, Ioane! vino înăuntru"! îmi făcea semne disperată, ca un niger părăsit, femeia
argintie.
Trezeşte-te bă! n-auzi? era vocea lui Ciută, loa-ne! trezeşte-te!
- Ce-i! ce-i! am sărit ca ars de parcă trebuia să intru în schimbul meu de planton.
-A dispărut lorgu! îmi strigă înspăimântat, lorgu Vicol a dispărut! II căutăm de acum o
oră şi tu dormi ca un nesimţit.
M-am îmbrăcat şi am pornit alături de alţi băieţi pe Primăverii, pe Domnească, în Parcul
de la Statuia lui Cuza, în piaţă şi pe uliţele alăturate liceului, dosnice, cu vile sumbre de
oameni fără griji.
Nu era de găsit. Zorii aveau să ne aducă vestea tristă. Poliţia îl găsise spânzurat de o cracă
a unui vişin înflorit,aproape de triaj, cu picioarele rezemate de pământ. Cureaua lui de la
pantalon îi stătea înfăşurată pe gât ca un laţ. Părea că ne zâmbea. Noi băieţii în zorii
acelei zile de iunie, cu o lună înainte de examenul de maturitate pentru unii, cu o lună de
sfârşitul labirintului celor 36 săptămâni ale anului şcolar, plângeam în arhetipuri cu
semne de-ntrebare.
Eu, aproape de visul sugrumat de Ciută, ascultam aceeaşi simphonie cântată de Florin la
pian înainte ca mama lui să rostească cuvinte cunoscute, stăteam aproape de trupul
vertical, neatins de oameni, al sinucigaşului fericit.
Aveam să-i găsim scrisorile de adio, răzbunarea lui pe lumea ce nu i-a plăcut, în locuri
ascunse; scrijelituri de cuvinte împachetate în hârtie, cuvinte bolnave molipsitoare.
Noi nu le-am citit. Am pornit, prin noi, fiecare spre locuri omeneşti de vis neîmplinit.
Fluierul pedagogului Mazilu ne încolona pentru a străbate curtea, cu "cântec patriotic", pe
sub castanii cu enigme ai liceului nepăsător.

Gloriei 8 şi Tăune 13
Moartea lui lorgu m-a apropiat mult de moartea mea. El definea in mine conştiinţa
inconştiinţei. Şinele lui, devorând eul lui, era comun cu al meu. Sufletul lui sătul de
tridimensiune umbla nepăsător, dincolo de lume, aşteptând ca şi al meu saltul energiei
primare şi judecata
194
eschatologică, apocaliptică. Tăcerea, mama noastră primară, este colectivitatea morţilor.
Acolo, în ea, ne naştem dintr-o dorinţă de a fi pe lume, odată, de mai multe ori. Astfel
sufletul îşi caută un trup, unele trupuri având mai multe sau mai puţine suflete, unele
sufletele fiind în mai multe trupuri. Perechea din prietenii, ursita şi destinul împlinit, sunt
exemple de aflare a rătăcirii lor, de cuminţire a doi stăpâniţi de unu.
îl vedeam mereu în vis, după noaptea în care trupul îi atârna acolo în grădina de lângă
triaj, oprind şinele paralele în punct şi fântânile orizontale ale dealului mişcător în
rădăcina unui fir de iarbă.
Parcă umbla fără umbră printre noi, în dormitorul de la etaj, de deasupra meditaţiei,
însoţindu-ne câte o clipă în vis, comunicând cu fiecare.
Eram hotărât să plec din spaţiu pe care-l ştia el, instinctiv călătorind în el, pe urmele sale
de conştiinţă, la fel ca noi, nepuntincios.
Trupul şi imaginea lui pământească, se sfărâmase, părăsit de suflare, dar aceasta fierbea
în repicientul-uter al tăcerii noastre colective - somnul inconştienţei, ciclic aşezat între
răsărit şi amurg terestru.
Mai aveam o lună până la sfârşitul acestui început de drum prin carte, atunci în fuga mea
de oameni ce m-au adus pe lume, început pornit din inima lor până în foamea mea de
cuvânt perfid, erudit. Am fugit de vorbele lor simple onomatopeice; da, nu, de
adjectictive lor simple; bine, rău, în spaţiii cuib; acolo, aici, în spaţii-anotimp rece, mai
rece, cald, mai cald, conjugate cu ei şi ele cu eu şi el.
Mătuşa Ioana, sora vitregă a mamei, locuia în Piaţa Moruzzi pe Gloriei nr. 8 într-o curte
cu mai mulţi chiriaşi. Casa ei, cu echilibru indiferent, din cărămidă rânjind afară de sub
buzele crăpate de tencuială veche, ca nişte resturi de măsele de minte în gura unui om
bătrân, aştepta să se prăbuşească pe mine, atunci când îi călcam pragul şi intram în holul-
bucătărie cu plită, atunci când priveam o clipă la ceaunul în care fierbea apă de prisos,
când îndrăzneam să trec al doilea prag prin uşa ce nu se închidea vreodată în singura ei
cameră de locuit, cameră dormitor, cameră bibliotecă, cameră mortuară.
Burlane mari, înfundate cu cenuşă şi-au făcut loc afară alegând la întâmplare o cărămidă
putredă prin care să treacă.
195
Burlanul din dormitor era un ombilic lung, netăiat, venind parcă din afară înăuntru,
captând mai mult frigul oxigenat, invers menirii lui.
Patul cu saltea de paie, ca la noi la Tuluceşti, şedea în cochilia de tablă a unui pretins
crivat.
Dormeam cu mătuşa Ioana, unul la picioarele celuilalt, uitând de pernă şi de capete.
Nu ştiu ce tratative de coexistenţă paşnică exista între mama şi sora ei, fiindcă, în fiecare
toamnă, bătrâna mea mătuşă, venea de la Galaţi cu gentile goale şi pleca plină, că numai
carul nostru cu boi zdraveni o urnea din ogradă la gară. Niscaiva pământ rămas moştenire
de la tatăl ei şi dat în dijmă alor mei era cauza vizitei ei autumnale, în spaţiul sărăciei
noastre de după război, dinaintea colectivizării.
De trei ani, de când eram eu la liceu mătuşa Ioana era mai blândă, nu mai intra încruntată
în ogradă şi pleca mai mulţămită ca oricând din ea, numai cu o sacoşă de făină, în care
mama, fără să vadă tata, afunda câteva ouă proaspete. Sacoşa de cartofi, din cealaltă
mână îi dădea un echilibru drept că nu-i stătea nimeni în cale de fericită ce era, mergând
sigur şi uşor spre aceeaşi gară cu plopi privind spre lac.
Şi asta de când pământul, averea ei, îi fusese luată de comunişti. Ea se strecura prin sat ca
şi ceilalţi ce trăiau în sat fără moşie, personalitate anonimă, de aceeaşi natură cu uriaşul
nimic al colectivităţii rurale.
îmi era milă de mătuşa Ioana, singură, fără copii, trăind pe Gloriei B într-un timp
victorios a prostiei de a fi fost născut puţin mai înainte decât s-arfi cuvenit, prea târziu
decât se cuvenea. îi era dragă mătuşa Ioana mamei, iubindu-o ca pe o soră adevărată ca şi
pe sora ei vitregă mai mare de la Schitu, Mărioara Gujbă, ca şi pe mama lor comună ce
nu mai era demult. Eu n-am cunoscut-o pe bunica-mama mamei mele. Murise înainte de
a mă naşte, la Vânători, în casa unor străini, crescându-le copii, învăţându-i să meargă şi
să mănânce din pumn.
Un alt consiliu de familie s-a făcut pe seama mea şi mătuşa Ioana care se spune c-ar fi
vrut să mă înfieze, îmi spuse:
- Să vii la mine de-acum încolo. La internatul vostru au năvălit ilunurile rele, să nu ţi se
întâmple şi ţie ceva.
196
- Bine tanti! îi răspunsesem eu.
- Eh! puteai să-mi spui mamă Ionele, aşa, cel puţin când suntem numai noi doi.
Cât am fost împreună, în viaţa comună din crucea drumului meu cu al ei, i-am spus
mamă. Cuvântul avea o altă rezonanţă, o stridenţă grosolană în gura mea, dar ea îl
accepta neluând în seamă ecoul lui sec, nefiresc.
Piaţa Moruzzi şedea pe trunchiul Cereşului şi Dogăriilor. Era o piaţă în faţa unui spital cu
una s-au două crâşme, cu o alimentară cu pescărie şi câteva tarabe pentru zarzavagii.
Coboram spre ea pe o linie frântă de trepte suind în Alexandru loan Cuza. Venind dinspre
liceu, pantofii mei, fără toc şi talpă întreagă, mângâiau deznădăjduiţi, ca şi tălpile mele
din ei, ca şi trupul meu vertical din ele, Primăverii, Domneasca pe lângă casa lui Pripici şi
Toader, apoi deodată, pe 23 August în Cuza, iar de acolo fie pe o uliţă-şanţ în Cereş, fie
pe lângă terasa berăriei, cascadele scărilor strâmbe, descendent, direct în piaţă.
La prima treaptă priveam Bădălanul mohorât, ceţos în amiază, plin de coloanele de fum
ale locomotivelor din depoul Gării nr. 8, plin de coloanele văzduhului Dunării oprite în
Şantierul Naval pe schele de corăbii fără catarg, sub cale scheletice fredonând scânteia
sudurii autogene din flăcări oxihidrice şi din ochi încercănaţi de clasă muncitoare,
fredonând acolo sus internaţionala, dimineaţă, la prânz şi seara, sub vajnica privire a
tovarăşilor ştabi, a dictatorilor proletariatului.
Eram o petală smulsă din zarzărul meu de la vie de un vânt netrebnic, bătând spre răsărit,
spre Reni, peste mocirla urât mirositoare a Bădălanului drenând fecalele oraşului, lăsată
să cadă în infern, în Hadesul construcţiei comuniste. Undeva, pe malul Dunării, între
şantier şi Palatul Navigaţiei, Cristea Nicolae - laminorul de tablă subţire, tărâm comunist
al luptei sindicale de altă dată, scotea un fum cenuşiu, de picior de om ars în creuzete de
fontă topită, fără să dea socoteală nimănui. Câţiva pescăruşi legau sufletul meu, privirea
mea, de catargele vapoarelor cu fum din malul Dunării, din jurul Gării fluviale, ca pe un
fir de mătase în jurul unei iubite -depărtarea, necuprinsul apei curgând.
Doi marinari beţi, stăteau cu o singură fată în braţe, la o masă vizibilă prin poarta
întredeschisă a berăriei, sub un arţar ofilit. Garduri
197
de fier forjat împrejmuiau partea ei prăpăstioasă şi un miros greţos de urină, de tutun şi
bere plutea peste prima treaptă a scării ce aveam s-o cobor în infern.
Coboram în spirală, la stânga, zece trepte, numai zece trepte, şi deodată mă întâlneam cu
un popă. O fi de la biserica din spatele spitalului, îmi spuneam, şi plecând capul în semn
de "sărut mâna părinte", mai coboram zece trepte. Simţeam cum muşchii picioarelor îmi
dislocau oasele din coapse, gata să se rupă coborând. Atunci când pasul al nousprezecelea
sfârşea treapta douăzeci, un bătrân cerşetor se făcea văzut la dreapta mea, acolo unde
gardul de piatră a scării în spirală făcea puţină umbră şi piatra puţin muşchi, privind în
nord, cu spatele la soare. "Daţi-mi... păr, pâine, daţi-mi... zeu cu voi", fredona cerşetorul
privind înainte fix, peste lumea din piaţă, l-am dat ce mi-a rămas dntr-un biscuit, din
mers, neoprindu-mă din coborâre. Am auzit cum fărâma de pâine uscată i-a căzut din
mână plesnind cu ciudă piatra unei trepte.
Aveam să întâlnesc o bătrână pe la mijlocul scării, apoi o pereche de tineri, şi mai la
sfârşit, parcă privind în sus, un miliţian într-o cămaşă transpirată.
- De unde vii mă! m-am auzit strigat, ins fără valoare în mintea lui.
- De la şcoală, încercai să mă apăr de o eventuală confuzie. -Aha! de la SMVA! spuse el
apucându-mă de mâneca stângă a
uniformei mele, scurtă şi pătată de grăsime, numărul 365? aha! Mă privi cu atenţie ca pe
un străin de spaţiu lui miliţienesc ca pe un corp străin în privirea lui.
- Da, sunt elev, i-am mărturisit eu grasului. Miliţianul din satul meu, era frumos în
comparaţie cu ăsta, deşi amândoi fuseseră educaţi în acelaşi spirit neofascist, cum să bată,
cum să înjure, cum să îngenuncheze în faţa şefilor lor, cum să violeze femei nevinovate,
totul în numele avutului obştesc, al trupului lor fără suflet.
- Şi unde pi...da mătii stai, se enervă, deodată, din senin.
- Pe Gloriei 8 îi spusei eu, neştiind ce să mai cred.
M-am răsucit să urc înapoi scările. Atunci am rămas uimit, atunci m-am lămurit. în
spatele meu era cerşetorul - o huidumă ce mă acoperea, cu ochelari de soare pe o faţă
imobil - aceeaşi faţă de pe trepte.
- Tovarăşu colonel, se vaită grasu, să trăiţi! e elev la SMVA! are numărul 365!
198
- Şi aşa va să zică, mi se adresă civilul cu grad de colonel, mi-ai azvârlit cu biscuiţi în
faţă; prăjina de om cu ochelari negri rânji. "Du-I la secţie!"; îi făcu semn grasului într-un
anume fel. "Ce-oi fi făcut?" îmi căutam eu vină întrebându-mă. Grasul, transpirat, mă
apucă de braţul drept, împingându-mă spre piaţa de legume, spre tarabele şi chioşcurile
amestecate din faţa spitalului. Deodată, un nor nefiresc de negru, veni dinspre Dunăre,
din munţii Dobrogei, ca un bombardier american din Salonic. Un fulger plesni piaţa în
fărâme, tunetul ridicând-o de pe pământ c-o palmă în sus. Oamenii fugeau ori se
adăposteau sub pereţii bătrânului spital. M-am desprins din gheara miliţianului supărat pe
mine.
- Dute-n... mătii auzii în urma mea, ca o mângâiere, înjurătura lui.
O salvare şi-a deschis uşa la poarta cu urgenţe. Doi băieţi electrocuraţi, vineţi, zăceau pe
fundul ei. Cu mănuşi şi cisme de cauciuc, doi brancardieri îi cărau de cap şi de picioare,
pe rând, în spital.
- la trăsnit la meci, spuse un tânăr cu tricou în mijlocul unor curioşi, ia trăsnit când au
sărit la cap după o minge înaltă ce cădea dintr-un nor, la o lumânare.
- Săracii, îi plânse un ins acoperit de un altul înalt cu ochelari. Erau din echipa noastră
mai continuă el.
Am privit mai atent. Era miliţianul în spatele colonelului.
- Dăi la dracu de miliţieni! se auzi prin piaţă, printre oamenii amestecaţi cu stive de
morcovi şi ceapă şi ardei graşi şi dumade roşii ca sângele.
- Clne-a zis asta mă? cine-a zis asta mă? apucă el de mână vreo doi oameni muţi.
- Lasă-i sergent!, îi ordonă civilul-prăjină, vezi că l-am prins pe neghiobul ăla care
spunea că-l omoară pe tovarăşu Dej.
- Da? spuse grasu.
- Da! şi cară-te odată de-aici!
Auzisem eu că tovarăşul Gheorghiu Dej ar fi avut prima soţie prin Bădălan. Zvonul l-am
aflat la vizitarea muzeului ăla de la gară, în care se spunea că tovarăşul făcuse gaură în
cer la o şedinţă ilegală în inima oraşului. Auzisem, tot aşa ca o mândrie de ce conducător
iubit de popor avem noi româniii, că umbla singur prin Galaţi, aşa, sărăcăcios îmbrăcat ca
noi toţi, cei drept mai puţin flămând, sfidând duşmanii posibili ai poporului stradal şi
încarcerarea protocolară a
199
burgheziei clasei sale de conducător. Imaginea asta prefăcută, do om simplu, din clasa
muncitoare care îşi iubeşte chiar femeia ce l-a trădat poliţiei burgheze atunci în toiul
bătăliei lui ilegale şi ilegaliste, avea să fie propăvăduită prin zvonuri şi bancuri politice
ieftine şi mai târziu pentru Ceauşescu.
în faţa unui public adunat sub difuzoarele din centru oraşului Galaţi, sub privirea lui
Eminescu, un ins vorbea fâlfâit şi agramat, noi studenţii find uimiţi de această apariţie
stranie, comentând: "Cine o mai fi şi analfabetu ăsta"? Un individ, care se făcea că nu
aude, îi mărturisea altuia; "Săracu, tovarăşu Ceauşescu", i-au tăiat limba în puşcăriile
burgheze", "săracu", "săracu ce greu vorbeşte", îi ţinu hangu celălalt. Era în 1965.
Alţii, mai dibaci în construcţia imaginii conducerii de partid, imaginii purificării prin
comunism, vindeau curcanii din fermele partidului în piaţa 30 Decembrie - ziua
României populare; ce nume dat unei ţări de eroi.
Dar iată-mă visând înainte, nepermis, săvârşind impietăţii în visul adevărat, mereu în
urma mea prin lume, mereu înaintea facerii ei. Mama Ioana mă aştepta în poartă,
rezemată pe numărul 8, nepăsătoare la apariţia mea.
Ajunsesem mai repede pe Gloriei, tăind piaţa drept spre Dogăriei, lăsând în stânga
stadionul cu fulgere şi fabrica de ulei a oraşului, făcând deodată spre Dunărea cu vapoare
oceanice oscilând în danele
din port.
Uriaşele vapoare îmi numărau paşii de-acolo din vârful catargelor cu nacelă şi pânză
strânse de scripeţi nevăzuţi.
M-aş fi dus spre ele, chemat de legănarea lor, uitând de spaţiu cu chingi nevăzute a urbei
miliţieneşti.
Doamne cum mai visam să trec linia datelor, a zilelor şi nopţilor, din meridianul oceanic
a celeilalte lumi, doamne cum de nu m-am născut dincolo, dincolo de hotarele acestui
lagăr, de acest stix roşu desenat de Stalin prin inima noastră, în faţa întregii lumi.
Tot aşa puteam să ajung pe Gloriei, strada cu şapte case vechi de când lumea, mergând pe
Cuza, spre Dunăre, apoi făcând la stânga la mănăstirea Mitoc, jos în Bădălan. Apa
Dunării m-ar fi izbit în ochi, corăbiile mi s-ar fi rezemat de pleoape, neputând fi cuprinse
cu privirea de-acolo din curtea mănăstirii, din malul prăpăstios al aşezării bisericii ei
sfinte, din sunetele bătăilor de clopot şi a rugăciunilor sfinţilor din catapeteasmă.
200
Mătuşa Ioana, nu răspunse la salutul de mamă, privind peste mine, la doamna croitoreasă,
dincolo peste gard. O fată grasă şi urâtă ca un urangutan ieşea de la latrina din colţul
curţii vorbind singură. M-am strecurat în casa din stânga, înaltă, gata să se prăbuşească.
Pe plită fierbea un ceaun, cu apă cu tot, la un foc din cărbuni prăfuiţi. Nu m-am atins de
nimic din ale bătrânei mahalageoaice. Ştiam că nu-mi gătise de mâncare, că ouăle şi
cartofii de la mama erau ascunse 6ri date prin vecini.
Am tras direct la pat şi m-am întins pe el, trosnind odată cu el, eu de oboseală, el de
bătrâneţe. Mi-era foame. O apăsare în stomac îmi făcea orizontalitatea imponderabilă,
gata de plutire. Mi-am urmărit cu ochii închişi trupul din vârful capului până la călcâie.
Un lichid greu, din trup, mă golea progresiv înăuntru, cercul lui de tangenţă luând pe rând
forma gâtului, toracelui, muşchilor de la picioare forma trupului interior până în glezne şi
vârful degetelor. Un muşchi dorsal zvâcnea semn că exerciţiu reuşise. Respiraţia se
încetinise la patru pe minut. Pulsul, în jur de 50, îmi eliberase rezidurile energiei
consumate, fiind stăpân pe zvâcnirea muşchiului his.
"Pluteam, mai întâi prin cameră, privindu-mi atent trupul inert din pat, apoi neluîndu-l în
seamă, părăseam camera cu o parte din ceea ce era plutirea mea, cu gândul acelei părţi, în
afară, înapoi pe drumul pe care venisem; "Mătuşa Ioana stătea în poartă privind fix,
miliţianul desfăcut la gât stătea cu o halbă de bere în mână la crâşma din colţul pieţii. Pe
trepte nu urca şi nici nu cobora cineva. Spaţiu era o noapte cenuşie fără mişcare. Eu
singur mă mişcăm, ori numai aveam impresia că mă mişc, privindu-l atent pe fiecare om
întâlnit. La fiecare casă, peste care pluteam, căutam ceva. Da, căutam pe Tăune la
numărul 13. Un băiat blond citea la o masă cu veioză dintr-o carte. Era colegul meu de
bancă Piciu Popescu". Deodată m-am trezit lângă el.
- "Ţi-i foame Ioane? mă întrebă el apăsând rar pe i şi o, moldoveneşte. De ruşine i-am
spus că nu mi-i foame. Calm, fără să mă privească, îmi aşeză printre cărţi o farfurie cu
pâine şi salam şi nu mai ştiu ce bunătăţuri nemaivăzute de mine.
Ai lui erau profesori universitari la laşi. Casa din Galaţi o dăduse în grija vecinilor, ori a
prietenilor neştiuţi de mine, cu tot cu băiatul din ea.
201
Piciu avea suflet de înger, era ca un înger. Blond, cu ochii mari, mic de statură, cât
jumătate din trupul meu ciolănos, dar cu suflet dublu, triplu, infinit.
- Ioane! apăsa el pe numele meu cu voce calmă ce te făcea sigur pe tine, mulţumit, am să
mă duc în apă! Şi înota în Brateşul din Galaţi, din calea ferată până spre Ghimia, până în
soarele căutând trupuri pe fundul lacului şi pământ moale din care să se hrănească.
Se întorcea în malul răzbunării lui pe existenţă bipedă, cerebrală, din călătoriile lui
amfibii, scuturându-se de duhurile rele şi iluminându-se prin cuvinte:
- A fost grozav! De acolo, din larg, malul e o riglă cu furnici, o creangă de salcâm uscată
pe pieptul unui uriaş mort".
Era dimineaţă. Toată noaptea învăţasem din "Coşniţă şi Turtoiu", biblii matematice,
mituri cu numere şi geometrii algebrice. Ne alungasem din somn cu câte o fiolă de
cofeină. Până la primul cântat de cocoş noaptea a trecut greu, prin vârtejuri şi tensiuni de
câmpuri magnetice, suind din apele curgătoare ale Şiretului, Dunării şi Prutului, mai întâi
pe oraş, apoi aşezându-se în cotonul fără fund al Bădălanului, al străzii cu nume de
insectă hâdă Tăunele, la nr. 13, peste casa unui înger blând, în care eu eram un oaspete
din alt tărâm.
Apoi, noaptea desfăcută în fărâme de cântatul cocoşului, punea în mişcare roţile dinţate
ale stelelor, şi aripile păsări scrâşneau în văzduh plutirea oaselor şi a craniului lunii, şi
suflete din casa morţii umezeau clanţa uşii şi geamurile casei clipind des în afară. Trecea
repede acest timp de suflete fără trup umblând desculţe prin alte trupuri decât cele ce le-
au fost date, atunci în clipa de aşteptare, în clipa salt din energia primară extramundală,
prin arhetipuri şi anime carnale.
Zorii luminau purificând nemernicia formelor ireale, dinamice, mai întâi fiinţele, apoi
lucrurile, apoi ce rămăsese din noi devoraţi de cărţile în care căzusem aseară.
Maturitatea mea cu cofeină şi cărţi rare nemaiîntâlnite, începea pe Tăune 13. Trupul se
ţâra în pomana de pâine a lui Piciu, eu, cu (jrijă în altruismul lui, luând cât se cuvine, să
nu-i împietez iubirea de oameni, spontana lui iubire de om.
Atunci, acolo, am trecut prin vămile catabazice ale celor o sută de scări cu preoţi şi
cerşetori codoşi şi curve mirosind a urină şi cu
202
spirale şi cu paznici la poarta tărâmului plin de fulgere şi fulgeraţi, plin de cenuşe şi stix
multiplu, atunci în Bădălan pe Gloriei 8, trecând prin Piaţa Moruzzi şi poposind cu
sufletul în Tăune 13, mi-am început viaţa de om printre oameni, pe pământ.

Mărul uscat

Am plecat curând din infernul păzit cu grijă de alţii şi de mătuşa Ioana în poarta casei de
pe Gloriei 8, din Bădălanul superior al Pieţii Moruzzi
Maturitatea, cu patru examene oral într-o zi şi trei examene scrise, se sfârşise.
Piciu, îngerul meu păzitor ori Constantinescu prietenul meu indiferent, mă sfătuise să mă
înscriu la Marină Comercială.
Nu mai ştiu unde mi-au depus dosarul de înscriere, mă dusesem eu undeva sau venise
alţii după mine, nu mai ştiu. Obosit de drumuri în cărţi, de început şi simţiri de începuturi
conştiente, m-am întors la Tuluceşti.
Satul cu linişti adânci m-a primit în ogradă. Salcâmul scârţâia bătrân în sud şi casa
acoperită cu stuf vechi se făcuse mai mică, mai rezemată de vişinii şi merii şi de zarzărul
din prispă.
Mama şi tata îşi pierduse din dorul de viaţă, umblând cu braţele întinse spre mine să mă
îmbrăţişeze, parcă prea devreme întinse, parcă dând la o parte curtea goală dintre mine şi
ei, curtea fără vite, fără plug.
Zilele lor de viaţă erau zile-muncă la "colectiv", pentru câteva boabe de grâu şi porumb la
păsări, pentru o colivă de pomenire a morţilor. Ziua avea puncte ca şi cartelele de pâine, o
zi de viaţă fiind un sfert sau o jumătate din cât voiau hoţii de socotitori şi normatori din
câmp, de la vite, de la grădină, din moşia noilor chiaburi comunişti şefi, şefuleţi, tovarăşi,
golanii de altă dată, înfrunptându-se din mierea moşiilor noastre strămoşeşti.
Nu mai avea nimeni speranţă să-şi vadă înapoi hotarul, desfăşurat acum în memorie şi pe
hărţile ascunse de la primărie.
Supravieţuia fiecare, înfruntând viforul comunismului, ca pe o boală fără leac, ca buba
neagră şi cancerul ori ca ciuma de cari având parte nu te mai poţi lecui.
Tata şi mama erau slabi ca nişte sfinţi, ca nişte pustnici înfometaţi, vegetarieni. Grădina
era singura lor sursă de viaţă.
203
- Hai să vezi grădina! mă luă de mână mama. Beciul se surpase ameninţând chilerul,
prispa se coşcovise până la pământul de dinăuntru, acoperişurile putrezise.
Casa avea un miros de stuf rânced şi papură mucegăită, stând parcă vertical în jurul
băgeacului de cărămidă, ca o corabie în jurul unui catarg.
Mai trăisem acest sentiment în câteva întoarceri de la internat, pe drumul invers al
plecării mele din sat, prin bariera Traian şi forturi, pe lângă vestita râpă a lui Tuluc, acum,
un şanţ mai adânc spre lac.
Un primar fără minte tăiase salcâmii din marginea şoselei. Satul arăta ciuntit şi apăsat în
pământ. Casele nu mai priveau în sus, la păsări, numai bufniţele noaptea, în grinzile unui
pod spart, prevesteau moartea, cu cântec oprit pe oameni la-ntâmplare.
Pădurea cu plopi, de sub biserică se usca şi lacul încet seca, sub ochii trişti ai oamenilor,
Salcia şahiştilor s-a frânt în două, scorbura ei ţinea în rădăcini un cer uscat, fără nori de
ploaie şi vânt umed.
Cineva ştrangulase venele nevăzute ale apelor, cineva sugruma suflarea lor pe dealuri,
peste păduri, smârcurile, pline de peşte şi lişiteşi amiobeşi nuferi, secau văzând cu ochii,
un grind mare năvălea din nord peste Bratesul alergând în sud, scormonind în maluri
scoicile şi melcii din cochilie, şi putrefacţia peştelui mort.
Mama mă privi cu băgare de seamă lăsându-mă să intru eu întâi în grădina copilăriei. O
cărare nesăpată ducea în fundul ei, acolo unde fusese tranşeele şi gaura din gard spre
grădina bunicii. în stânga, un trapez cu ceapă, fasolea şi pătrunjelul, în dreapta, măraru şi
usturoiu şi ridichile, şi salata, şi dumadele, toate, dreptunghiuri disjuncte, împingând
cecul umbrei mărului, spre sud, spre Arsinia, spre casa ei cu spate de lut galben crăpat.
-A înflorit măru mamă? parcă era uscat?
- Da! minune mare! Ionele! l-am udat, aşa, odată cu loboda şi hreanul şi trandafirul de
lîngă el. Ba nu, odată cu dumadele şi salata, trandafirul nu prea l-am udat.
- într-adevăr minune! Uite ce mere mari a făcut? şi când ştii că n a rodit ani de zile?
Tat-tu era gata să-l taie astă iarnă dar nu l-am lăsat eu. Tăindu-I ( a:,a Arsimiei s-ar fi
dărâmat. Aşa el o ţine în picioare. Cred că a snpat dincolo de lutul din temelia ei. S-o fi
oprit cu rădăcina în el, că «pa este dincolo de el, dincolo de oasele şi carnea lutului.
204
- Ce importanţă mai are? îi spusei eu, bine că şi-a revenit la viaţă.
- Să vezi ce turturele şi cucustiuci îi stă în plete! cum se mai ceartă dimineaţa cu
privighetorile din oţătari! cum îl vor desmierda greierii la toamnă, şi licuricii!
- Mamă eu cred că l-a salvat ciocănitoarea, umblându-i în trunchi, după viermi, an de an.
- Bine! dar rădăcina? în rădăcină cine i-a umblat? Am tăcut. Cărarea era strâmtă, nu
puteam să mă întorc în ogradă fără ca
mama să se întoarcă ea mai întâi. Mă ţinea prizonier, acolo, parcă mai mult decât trebuia,
şi aveam să înţeleg de ce.
- Ionele, spunei tatălui tău să nu mai bea. O să moară ca Pintilie, prea devreme, şi-am să
rămân singură în ograda asta de lume a satului, cu fii aşezaţi la marginea lui, şi cu tine la
marginea ei.
- Bine mamă! am să vorbesc eu cu tata! şi ieşirăm din grădină trişti.
Tata împletea o curea, pentru un bici, pe scară. Nu mai avea boi, dar îi rămase acest
obicei de-atunci, când prin sat, păşind mândru pe lângă ei, oamenii îi strigau în loc de
salut "vulpea mă"! Tata nu scotea nici o vorbă, mergând înainte ca o vulpe şireată într-un
coteţ de păsări speriate de apariţia lui. Ştia el, porecla i se trăgea şi de la părul roşu dar şi
de la viclenia de a trăi printre oameni, viclenie, descoperită sau nu, de ocupaţiile lui de
geambaş, de cărăuş, de plugar şi de om mereu pornit pe şotii.
- Mă! vezi că tat-tu o bate pe mata la fântână la Dogaru de-i stă apa-n ţeastă! îi arunca el
câte unui flăcău pe care-l întâlnea în cale. Acesta alerga înebunit la fântână şi nu-şi găsea
părinţii. îi întreba pe oamenii care stăteau la rând la apă, "unde-i mama? unde-i tata"?
speriat de moarte. "Vezi că sunt acasă"! îi spunea câte o vecină venită la apă, "da ce eşti
aşa speriat băiete"? "Păi mi-a spus moş Andone că tata o bate pe mama aici", se destăinui
băiatul. "Vulpoiul, vulpoiul"! exclamau însetaţii. în cor. "Să-şi bată joc de băiat"?, spunea
unu. "Bă da prost eşti"! spunea altu. Aşa, flăcău pornea ruşinat, umilit, dar zâmbind de
bucurie că nimic n-a fost adevărat. Acest ultim zâmbet era conştiinţa glumei acceptate de
cel păcălit, bucuria că nu s-a întâmplat răul anticipat de tata, răul glumei lui, ca răul din
vis alungat de trezire.
205
Ştia şi tata ce fel de om este cine-l asculta, ştia să-i drămuiască pe oameni după grijile şi
bucuriile lor; celui prea vesel îi arunca o i|lumă cu dureri închipuite, celui prea trist o
glumă cu veselie de pomană. El punea atâta sare în viaţa celor din jur, cât viaţa lor să
Hibă gust şi rosturi binecuvântate. Acceptase ca pe un sacrificiu porecla de Vulpoi, de om
viclean, de om glumeţ, ca şi pe cea de Roşu, Andone Roşu, recunoscînd pe jumătate
amestecul culorii parului în sufletul omenesc, pisica neagră în cale, popa în drumul
liravidei.
Ştia tata că acestea sunt agonii omeneşti, el crezând în oameni, nşa cum erau, trăind
printre ei, în sărăcia sufletelor lor şi în sărăcia caselor lor apărate în faţă de adâncurile
fântânilor din ogradă şi în •.pate de grădini plutitoare semiramide. El era un adevărat
vegetarian al sufletului, rătăcit în trupuri carnivore flămânde. Nu-şi mai aveau tost
grajdurile din capătul bucătăriei, chilerul cu hambarele putrede de grâu, butoaiele cu vin,
gojderul cu porci. Câteva găini numai umpleau ograda pustie, ici, colo, pestriţe, albe şi
roşii, cerşind boabe şi fărâme de iarbă. Colectiva, însuma viaţa lor în puncte de hrană
tigaia, în colectivităţi umane şi animale omogene suprapuse, tiansformându-i în asceţi
vegetarieni.
Oamenii vorbeau cu grijă, priveau cu grijă, să nu răstoarne ordinea comunistă, să n-o
atingă, să nu se prăbuşească peste ei.
Drumul l-a biserică era cu mai puţini oameni. Pe el se aşezase In calea oamenilor miliţia
şi sfatul popular, urmărindu-i parcă de după gratii pe cei cuvioşi.
Corvezile mele de elev m-au umilit mult în satul natal. Culegeam, '.aptămîni întregi,
spice, la un loc cu ceilalţi liceeni, prin mirişti lungi. Adunam de la gura popândăilor şi a
ciorilor, câte o căpiţă de zece Miopi pe vară, cinci-şase copii hăituiţi de la casele lor.
Oamenii, scârbiţi de munca noastră fără rost, ne ocoleau. Auzeam, în faţa sau ni spatele
nostru, pe drumul de întoarcere în sat: "le trebuie pentru UTM, altfel nu-i înscrie la şcoală
în anul viitor". Aşa era. Când luminam spicele din miriştea secerată de combine, căram
pământ i II roaba la zidirea căminului cultural, alături de sătenii ce aveau obligaţia să facă
6 zile de muncă şi 6 nopţi de pază pentru sfatul popular. Şi când ştii că-n istoria P.C.R.
sărmanul exploatat făcea la fol pentru moşier?! "Atunci cine erau cei de la puterea
comunistă?! i Ine alţii decât moşierimea comunistă!? într-o zi, oamenii care venise
206
cu "remorca" din câmp, de l-a floarea soarelui, au fost aşteptaţi de locotenentul Zeamă
sau Caisă, la capătul satului.
Erau femei şi copii trudiţi, numai ochi în trupurile pline de praf şi de soare.
în bocceluţe golite de mămăligă îşi adunase câte un kilogram de sămânţă de floarea
soarelui, câte doi, trei, ştiuleţi de porumb. Ofiţerul miliţian de la raion, ajutat de miliţienii
din sat, îi dădeau jos pe rând, scuturându-i de infima lorautorecompensă la deficitul
punctelor zilei de muncă. Băteau fără milă, femei, copii, cu picioarele şi pumnii repetând
demenţial la fiecare lovitură: "avutul obştesc mă! auzi? ai furat din avutul obştesc, fă!
Sora mea şi cu mine, plini de sânge, am fost aliniaţi lângă gardul de stuf a lui Fotache.
Alţi pumni am primit în cap, în piept, în burtă. Priveam fix la şeful de post. Nu m-a
turnat. Putea să-i spună ofiţerului de la Raion că sunt elev. Nu i-a spus. Mai avea probabil
o fărâmă de suflet de om, de dinaintea îmbrăcării uniformei lui sovietice, de dinaintea
jurământului lui de miliţian.
Aşa îmbrăcat în zdrenţe nu m-am trădat. Urau elevii la zi, ei ofiţerii şi activiştii de tot
felul. Ei învăţau la cursuri speciale, la fără frecvenţe speciale, cum a fost cea de la Şcoala
medie nr. 3. Ani de zile portretul domnitorului Al.I. Cuza a fost ţinut la beci. Nu i-arfi
suportat privirea de domnitor făuritor de şcoală comercială la Galaţi, de stat naţional şi
istorie sacră. Ori poate i-arfi suportat-o cum s-a întâmplat atunci când după moartea lui
Dej, Ceauşescu i-a atârnat portretul în cui, uitând să desfiinţeze culoarele şcolarizării la
minut a "cadrelor securiste, miliţieneşti, politice".
Facultăţile pline cu doctori absolvenţi de rudimentare faculăţi cu 2-3 ani, muncitoreşti,
erau politice şi numai politice. Dosărelul, dosarul, erau ticluite cu grijă în culise,
absolventul, studentul, elevul, fiind urmăriţi de la al treilea neam, de la naştere până la
moarte, cine, ce, şi cum este.
într-un astfel de moment istoric, pe mâna serviciilor de cadre securiste, mai puternice
decât partidul comunist, în acea vreme de sfârşit de colectivizare, trebuia să aleg viaţa lor,
a celor de la putere, ori viaţa mea curată, de fiu de ţăran curat în sărăcia lui impusă de
oameni ori aşa cum credea mama, impusă de dumnezeu oamenilor, acuma, ca în cartea
lui Iov. Tata şi mama arătau, în credinţa lor în
207
Dumnezeu, sfâşiaţi de veşminte, rostind la orice privire a mea către ei: "gol am ieşit din
pământ, gol mă voi întoarce în pământ".
Mai aveau însă via, în vremea acea mai aveau via Satan nu venise a doua oară la
dumnezeu, lovise abia întâia oară, pusese credinţa Iovilor la încercare abia întâia oară,
bucuria lor de viaţă.
Tata îşi terminase de-mpletit biciul de curele. îi prinse o fundă, sus, la capătul fix al
băţului tare de alun. Plesni, în ograda goală, cu un ecou sec printre găini. Se ridică, se
învârti cu el în mână, spre stânga jumătate de cerc, şi-l plesni a doua oară, ca pe un
harapnic de anul nou, prin cântece de colinde şi plug.
Atinse buricul văzduhului din ograda încinsă de soarele de prânz. Aerul a scâncit ca un
copil căzut în ţărână. De afară, de peste gard, moş Ion Mîndru îl tachina.
- Vezi să nu sară iapa gardu, Andone! Tata avusese şi un ultim • mimai, o iapă, înainte de
colectiv. O botezase Miţa ca pe o curvă de ciudă că o să-l lase singur ducându-se la ei la
comuniştii din capătul satului. Ţinea mult la biata patrupedă umanizată. Ei îi povestea
toată viaţa lui atunci, în zilele acelea, când nu puteai să te mărturiseşti nici preotului.
Când se-mbăta pe deal calul-femeie îl aducea acasă, înţelept, prin drumuri greu de
străbătut, fără frâu şi vorbă omenească, la vale, mereu la vale, cum erau toate drumurile
din câmp spre I u Iu ceşti, din cer pe pământ.
Mama o auzea nechezând şi-i deschidea poarta lăsându-l pe i.iia să doarmă acolo unde
murise beat, în căruţă, o deshăma, o ndăpa şi o mângâia întrebând-o.
- Te-a bătut nelegiuitu ăsta de bărbat al meu fata mamii?
în acest fel uitau de singurătatea lor, animalul suplinind, i .i ntotdeauna, întoarcerea fiului
risipitor, uitarea celor dragi. La gluma lui moş Ion Mîndru, tata răspunse tot cu glumă.
- Am băgat-o în grajd nu vezi? Acuma stau în căruţă şi-mi număr hunii.
- Şi nu-ţi bate soarele-n cap? şi nu-ţi strălucesc argintii să-i vadă
luată lumea?
Nu! nu vezi căruţa? e acolo sub pom, vino şi tu, şi moş Ion Mîndru intra cu-n băţ în
mână, mai mult ca să se apere de câinii lui i 'ut decât să se rezeme în el.
Veto! adă nişte vin, îi ordonă tata mamei, uitând de mine. Dar
208
moş Ion Mîndru se făcu că nu mă vede, lungise vorba înadins văzându-mă pe mine acasă.
Nu ştiu cum ştia că luasem maturitatea,
- Şi ce mai face Ionică? mi se adresă, neaşteptând să-i dau bineţo
- Sănătos, moş Ioane.
- La vârsta ta nu poţi să fii decât sănătos.
- Da, matale?
- Păi eu, ce? se miră moşu.
- Eşti sănătos?
- Dumnezeu ştie mă băiete, de la o anumită vârstă Dumnezeu ştie cât eşti de sănătos ca
să mai păcătuieşti pe pământ. De asta-l ţine sănătoşi şi în viaţă pe oameni, să vadă cât
poate să păcătuiascâ fiecare, apoi îi pune pe cântar. Unul pe un taler, alţii doi pe alt taler,
să vadă dacă toate păcatele la un loc fac cât cel socotit de el la începutul lumii, pentru toţi
oamenii la un loc.
- Chestia asta cu păcatele la un loc i-o fi făcut pe ăştia să ne treacă la colectiv, îi obtura
tata fluxul lui de judecăţi rebele. Ăştia vor să ne ducă pe lumea cealaltă pregătiţi, raşi în
cap şi în izmene, mai puse tata paie pe foc.
- Da!, confirmă moş Ion, dar mai ales să ţinem post.
- Şi să-i urâm pe bogaţi, să n-ai de la cine cerşi.
- Da! numai de la ei, dumnezei mamii lor, întoarse neaşteptat vorba moşu din glumeţ,
devenind prea serios, după numai o cană cu vin băută în fugă.
- S-a cam oţetit, continuă el, uitând de înjurătură. Şi al meu e la fel, nu mai are miros,
doar un gust de sânge închegat.
- Da cine ţi-a gustat vreodtă vinul mă zgârcitule? îl luă tata la rost, voi de pe uliţa asta nu
daţi de băut nici la o vacă însetată darămite la un om însetat de vorbă.
Aşa se dondăneau până terminau de băut cana de doi litri de tablă roşie pe dinafară ca
vinul oţetit dinăuntru, ei roşii pe dinafară de supărări sângerânde pe dunăuntru.
- Şi ce vrei să te faci după liceul ăsta Ioane? mă trezii din nou pus în vorbă cu moş Ion.
- îl fac marinar, spuse tata, cu un ultim cuvânt hotărât cândva de noi doi.
Venise şi mătuşa Arsinia, tiptil, prin poarta de nuiele dintre bucătărie şi samalâc. Mama o
îmtâmpină şi o târî în bucătărie, prin uşa dintre ea şi grajdul golit de vite. Se înserase.
Fereastra era
209
Irulrodeschisă. Tata şi moş Ion nu mai vorbeau, priveau fix unul la illul sub vişin, pierduţi
parcă sub coroana lui, cu cănile de Iul în Mi.inii, în picioare, nefiresc de înalţi. O auzeam
pe mama citind din iubim: "Fericit este omul pe care Dumnezeu îl mustră", auziArsinio?
Bii/i? Da Veto! citeşte mai departe! "Şi să nu dispereţueşti iertarea i ului Atotputernic",
"căci El răneşte şi El leagă rana, El loveşte si iii.iinile lui tămăduiesc". "De şase ori din
nevoie te va scoate iar a luptea oară, răul te va ocoli..."
Moş Ion îi povestea ceva lui tata. Rar, ca pe un basm cântat, îl ni i/eam vorbind: "Era
odată în ţinitul Uz, un om pe care îl chema Iov M acest om era fără prihană şi drept; se
temea de Dumnezeu şi se lorea de ce este rău"...
Nu-i mai auzeam. Vedeam doar buzele lui moş Ion Mîndru inr,cându-se şi buzele mamei
mele prin fereastra întredeschisă, -.land la masă, cu ochelarii pe nas şi cu biblia în mâini,
atentă la i uvmtele din ea, atentă la mine.
Chiar în clipa în care umbra amurgului se făcu albastră, pe oijradă, Ion Mîndru, moş Ion
Mîndru vorbi:
... "El avea şapte mii de oi,..., cinci sute de prechi de boi,... şi... na cel mai de seamă
dintre toţi răsăritenii".
Apoi mama dinăuntru vorbi; "căci vei avea legămînt cu pietrele i impului şi fiara
sălbatecă va trăi cu tine în pace"...
Moş Ion plecă.
- Ioane! încuie poarta! l-am auzit pe tata. Era întuneric, Am bîjbîit ,-avorul sub clanţă.
Deodată, după ce l-am tras, din salcîmul bătrîn răsări luna, pasăre galbenă şi făclie de
ceară.
Mama se despărţise demult de Arsinia. Răsturnă mămăliga pe masa cu trei picioare de
lîngă prispa plitei de afară. Un miros de i artofi prăjiţi, şi ouă, şi untdelemn ars, prin
mirosul greu de mămăligă, plutea în ograda pustie. Găinile se foiau în cotineaţa de pe
fostul tjrajd al vitelor. Dihorii stăteau la pîndă în jur, sfărîmînd cîntecul de incuvaie
timpurie, în colţii lor albi, ascuţiţi.
Mîncam cu mîna toţi trei din mămăliga stinsă între degete, înmuiată în undelemnul ars, în
cartofi şi în ochiuri de ouă.
Era ograda noastră centrul lumii, iar noi fărîme din treimea ei, miraculoşi de simpli, de
singuri în ea.
- A înflorit mărul uscat din grădină îi spusei eu lui tata, lmcurîndu-mă.
rio
210
- Care măr uscat? se minună tata. L-am tăiat de cînd ai plecat tu la şcoală, la Galaţi, în
iarna lui 58, preciza el fără să clipească.
- Păi ăsta?...
- Ăsta a crescut din rădăcina celui tăiat, e primul lui an de rod. Dar nu cred că va trăi
mult, e găunos ca şi primul, chiar mai găunos.
- Dar mama mi-a spus că?...
- Mă-ta nu mai ţine minte băiete, ea crede mereu că un măr uscat va înflori.

Amintirea de la începutul visului


Regula înmulţirii întregi şi înmulţirii raţionale

Viaţa e un şir de erori, mai mari sau mai mici, după cum fiecare încearcă să o măsoare, cu
metrici şi unităţi metrice diferite. Pînă şi eternitatea ca măsură supremă nu-i decît o
normă obişnuită într-o tpopologie terestră, veşnic legată de carnal şi vegetativ, de
aspiraţie şi împlinire, de inocenţă şi cunoaştere.
O mare parte din ea o irosim cu întoarceri în timp, de prisos, amintirea de la capătul
visului fiind una din aceste întoarceri. Există o amintire a începutului de vis şi o amintire
a visului sfîrşit, prima plină de fiori şi aşteptare, ultima, obişnuinţa cu moartea, cu
apocalipsul. Geneza, de la început ni se pare unică, pentru fiecare, neacceptînd contrar
vieţii, dialecticul ciclic al facerii noastre somatice şi metemsomatismul arterial, sanguin,
al spiritului universal aprioric Apocalipsul este accepţiunea dezintegrării noastre liniare,
progresive, a celui ce nu se mai poate diviza, a celui ce nu mai poate autofecunda
neliniştea existenţei de orice fel.
"Doamne! astăzi voi vorbi despre număr, despre numărul întreg, se tîngui profesorul
măsurând cu paşi de cuvînt nerostit cavităţi neuronice, matematice, memoria spiritului
său moştenit de la tîmplele necărunte aşezate pe carte atunci, atunci în biblioteca din
Alexandria, pe codul lui Hamurappi ori pe testamentul vechi al lui Zoroastru.
Doamne câtă scriere apocrifă dincolo de canonul biblic; eretice tăinuiri de talmud, este
mintea omenească, câte naraţiuni de prisos nu ne irosesc primul impuls, şi câte
deznădejdi profetice ne însoţesc venirea pe lume?
211
Numărul natural e o necesitate a numărării, o capcană a cardinalităţii, o măsură a
mulţimilor finite. Cine îşi dă seama privind pătratul, că diagonala lui conţine un radical?,
cine ştie că pătratul unui număr pozitiv poate fi negativ şi că acesta nu este decît i;
imaginarul număr al lui Gauss?. Cine îşi va da seama şi cum de numărul negativ? lăsând
deoparte pierderea şi câştigul, căldura şi frigul, mersul înainte şi mersul înapoi, simetria
faţă de zero a lumii şi a unităţii ei desfăşurate de la minus infinit la plus infinit: numere şi
cardinale ale necuprinderii, ale echivalenţei cu natura naturală a obiectivelor acestei
lumi."
"Azi trebuia să-l definesc logic, doamne ce este logic în agonia mea? o pereche ordonată
de numere naturale, care se adună şi se înmulţeşte cu alta, aşa şi aşa..." Profesorul îşi
anticipa expunerea viitoare de la clasa a Xl-a, obosit de rezumatul superficial al
întrebărilor virus, al întrebărilor fără un răspuns precis, depinzând de altă întrebare, ca în
definiţii diferenţa specifică de gen proxim, ca în teoreme concluzia de ipoteză.
"Ordonată? Ce este ordinea?" Parcă îl auzea pe Vlad Gheorghiu din banca a doua din
mijloc dar şi pe profesorul lui de analiză enuţând; "o relaţie reflexivă şi tranzitivă se
numeşte ordine parţială".
"Auzi? reflexivă şi tranzitivă! lată, mai mic sau egal, da mai mic sau egal e o astfel de
relaţie. Da, eu sunt mai mic sau egal decît mine însumi, aş spune că uneori sunt mai mic
strict decât mine însumi. Dacă eu sunt mai mic decât tine şi tu decât altul, tot eu sunt mai
mic decât al treilea ar fi tranzitivitatea. Ce stupid, în vis totodeauna mi-am dorit să fiu
mai mare decât cine-i mai mare, decât altul mai mareea mine, contrar tranzitivităţilor,
translaţiilor tranziţiilor de orice fel.
Cât de complicat este să-i explic sărmanului elev, la început de vis, că perechile de
numere sunt echivalente dacă suma dintre primul din prima pereche, cu al doilea din
perechea a doua, este egală cu suma celui de al doilea din prima pereche, cu cel dintâi din
a doua pereche.
Toate perechile echivalente în acest fel sunt număr întreg. Una din ele, oricare, este
numărul întreg."
Avea pregătite exemple, "doamne cât de bun este exemplu, (2, :<) e acelaşi număr întreg
ca şi (3, 4) ca şi (4, 5) ca şi perechea (0, 1) şi toate la un loc se numesc clasa -1 sau
numărul întreg minus unu."
212
- Atunci toate perechile (1, 2); (2, 4); (3, 6) sunt din aceiaşi clasă domnule profesor, fiind
echivalente prin relaţia; "produsul dintre primul din prima pereche cu al doilea din a doua
pereche este egal cu produsul celui de al doilea din prima pereche cu primul număr din a
doua pereche", se trezi deodată din cancelarie în clasă indus parcă de o forţă nevăzută.
La tablă, cu acelaşi scris ca al său, scria Răzvan Gheorghiu, pe o jumătate de tablă, şi
Anca Pralea pe cealaltă jumătate. Răzvan demonstra că relaţia lui trăsnită este
echivalenţă, adică reflexivă şi simetrică şi tranzitivă, iar Anca formula exemple şi operaţii
cu ea.
Cui îi foloseşte munca voastră? îi certa pe rînd, ţinîndu-le creta în mâini. Ei ca nişte
roboţi scriau; (a, a) z (a,a) axa = axa; (2,3) z (4,6); 2x6 = 3x4. Perechea (a,a) domnule
profesor, este fracţia unu dacă a este întreg nenul. Ale mele se grozăvi Anca sunt numărul
raţional doi pe trei.
- Dar eu aveam de predat numărul întreg, fără el, nu are înţeles (-2, 3) echivalent cu (4,
-6), în perechile voastre trebuie să fie numere întregi.
- Dar asta ne-aţi predat ora trecută domnule profesor!
- Da!? Da!? se minună profesorul; cum de nu-mi aduc aminte?
- Păi! aţi fost în greva foamei! suspină indiferent elevul nou venit în această clasă, cu
şpagă, de la seral.
- Era să muriţi! domnule profesor, treisprezece zile v-au ţinut cu apă intravenoasă, cu
perfuzii, acolo la etajul opt, în spital, la diabet.
- Da? da! parcă îmi amintesc, îşi culese cu grijă profesorul cuvintele pe buze, înainte de a
le sonoriza vorbind. Şi cum aduni numere raţionale? se aşeză temeinic în întrebarea strict
matematică infometatul profesor.
- Aşa! aşa! repetă scriind pe tablă fără comentarii Anca: (a,b) + (c,d) = (ad + bc, ad) unde
b şi d sunt nenuli.
- De ce nu scrii ca la clasele mici? se răsti aproape, la ea, Rott Erika din banca a treia de
la perete. Făcu cei cinci paşi câţi o despărţeau de tablă şi smulgându-i lui Anca creta din
mână scrise.
a/b + c/d = (ad + bc)/bd
- Fiindcă la tine a supra b este a supra b nu şi (a,b) care înseamnă o clasă nu o entitate
izolată, adică şi (a', b') ce satisface relaţia ab' = a'b, nu înţelegi? Tu în 1/2 + 2/3 nu-l vezi
şi pe 2/4 + 4/6 care are
213
■ iceiaşi valoare adică este numărul raţional "şapte pe şase", altfel spus clasa din care
face parte şi (7, 6) şi (28, 24). La fel 1/2 - 2/3 este acelaşi cu 2/4 - 4/6 adică clasa
perechilor echivalente (-1, 6) şi (-2, 12) pe care le notăm cu un simbol numit "numărul
raţional -1/6" sau "-2/12", nu are importanţă cu care dintre ele, importantă este relaţia ce
le caracterizează -1 x 12 = - 2 * 6 nu înţelegi?.
- Prea multă filozofie, prea multă filozofie, se răsti la tablă Erika zvârlind aproape creta în
cutia de tablă prinsă în perete cu acest scop, de a prelua resturile osificate ale amprentelor
digitale odată cu rămăşiţele pietrei de var prismatic, rezidual.
- Matematica e filozofia tuturor ştiinţelor prelua un gând de la profesor, Răzvan
Gheorghiu, privind-o cu milă pe Erika şi apoi la întreaga clasă. Tu nu a-i învăţat
numerele întregi de asta nu înţelegi numărul raţional. Şi se porni să-i explice înmulţirea
lui - 2 cu -3, corect aşa cum o spune operaţia (a,b)x(c,d) = (ac + bd,ad + bc) pe
care în realitate o ţinea minte de la separarea ca diferenţă a ''■ '
produsului simplu Cauchy (a-b)(e-d) „.,),_,
- Am să-ţi explic de ce - 2 înmulţit cu - 3 fac şase.
- Explică-mi! explică-mi! mai avu răbdare Erika cu Răzvan. ""*"
- N-am să-ţi zic - 2 ori - 3 ci perechea (0, 2) ori perechea (0, 3) i , ,i Tac
perechea (0.0 + 2.3, 0.3 + 2.0) adică (6, 0) care este în clasa lui 6 ca şi (7, 1) ca şi (8, 2)
înţelegi?.
-Aşa va să zică? perechea produs vine de la "primul cu primul plus al doilea cu primu",
ce aiureală! ce aiureală! şi eu când mai văd un film sau mai citesc o carte de dragoste?
- Păi! asta se învaţă, pe perechi, la discotecă, glumi Ene Daniel fluturându-şi coada din
ceafă în rotiri de cap cu râs sarcastic.
- Ori în vizitele dintre familii, trăda un secret al ei, Mihaiela Iepure dintr-o familie cu
doisprezece copii.
- Domnule profesor, operaţia de multiplicare întreagă este total diferită de cea raţională,
se autoinvită la conversaţie Carmen Nistor.
- Adică? adică? îşi exprimă uimirea profesorul, neînţelegând intervenţia deformantă a
acestei eleve, mereu pornită în nostaligii filozofice, duşman de moarte a exactităţilor
matematice. Spre deosebire de Erika ea desfăcea în alt fel firul în patru, ontoiogiile ei
.ivea alte alegorii mai aproape de pseudoştiinţă, de argument finit, cu probe
convingătoare la analiza formelor şi în sinteza formală a monadelor.
214
- Să considerăm, continuă ea prin metoda exemplului, două perechi de forma (+, -) şi (-,
+) ele "compuse" prin înmulţierea numerelor întregi ne dau perechea de forma (-, +)
adică una din cele două şi "compuse" după regula înmulţirii numerelor raţionale ne dă un
alt tip de pereche de forma (-, -), deci o pereche din afara lor.
- Dar cine te-a învăţat pe tine regula înmulţirii "raţionale"? o opri profesorul din
protofilozofia ei.
- Dumneavoastră, cînd eraţi în greva foamei, adică eu, fiindcă nu mai puteaţi preda, dar
copii nu m-au ascultat, nu m-au ascultat; se întrista Carmen aducându-şi aminte de
nepuntinţa ei de a avea autoritate.
- Vorbea de una singură la tablă, aşa cum vorbesc profesorii cînd sînt supăraţi, încercă
să-i amintească profesorului, Nicoleta Moroşan, o mută pastelând cu vorbe rare, cu vorbe
brici, conversaţii monotone.
- Deci cum vă spuneam, sunt două moduri de a privi lumea, prin aceste două operaţii.
- Care moduri domnişoară Carmen? care moduri?, ce? înmulţirea este microscop?; se
entuziasma profesorul.
- Da! microscopul reproducerii umane! înmulţirile "întregilor" şi "raţionalelor" poate fi
pur şi simplu o înmulţire a unei specii, să zicem, umane.
- Hă! hă! scuipă interjecţii, elevul venit de la seral.
- Hă! hă! îl aprobă şi elevul fără nume.
- Domnule profesor, eu vorbesc serios! Să considerăm că perechile cu semne conţin în
locul primul semn trupul şi în locul celui de al doilea semn sufletul. Am observat că omul
este o astfel de pereche pe care am rezumat-o la trup şi suflet, la perechea trup-suflet.
lată ce devine "înmulţirea întreagă"; un om cu trup frumos şi suflet urât "înmulţindu-se"
cu un om tot cu trup şi suflet urât ne dă un om cu trup urât şi suflet frumos, punând în loc
de urât şi frumos plus respectiv minus şi acceptând regula semnelor. Deci filozofia
reproducerii prin "înmulţire întreagă" dă un individ cu trup urât şi suflet frumos aşa cum
\\ vede geneza creştină. Adică observăm că şi spiritele rele cu trupuri frumoase pot genera
prin "reproducere întreagă" pământeanul cu trup rău carnal si suflet bun ceresc.
215
în condiţia în care trupul bun este mai mare în valoare absoluţii decît sufletul rău, omul
(+, -) generează prin reproducere cu toate celelalte tipuri de oameni (+, -); (+, +); (-, +) (-,
-) trei indivizi din patru, cu suflet bun.
- Foarte ciudat! foarte ciudat! se opri să cugete la cele afirmate de Carmen, punând febril
mâna pe stiloul din buzunarul de la haină şi mâzgălind pe o hârtie împrumutată de la un
elev regula semnelor în perechi pe înmulţirea întreagă. Da! da! aşa-i! confirmă el după o
bolboroseală ca un cântec interior al cavităţiilor pulmonare.
- în timp ce la "înmulţirea raţională", un om cu trup frumos şi suflet urât, fără nici o
restricţie, generează două suflete urâte, spuse Nicoleta Moroşan, deci "înmulţirea
raţională" este fără restricţii şi generează specia umană necondiţionat.
- E speculativă restricţia lui Carmen domnule profesor! sări Laura Aniţoiu de lângă
Claudia Lefterache. în realitate sufletul este mai mare în valoare absolută decât trupul,
astfel prin înmulţirea întreagă lumea s-ar prăbuşi, un om de tipul "trup-suflet rău" ar
genera trei indivizi, din patru, cu suflet rău.
- Păi tocmai prin asta s-ar explica necesitatea apocalipsului, suspină, aproape învinsă,
Carmen, trupurile fiind eliberate de întuneric, devenind frumoase, şi asta numai prin
"înmulţirea întreagă."
- Tocmai asta nu înţelege Carmen, domnule profesor, se trezi Anca din jumătatea ei de
tablă unde mâzgălise "înmulţirea raţională" convingător.
- Ce nu înţelege domnişoară Pralea? ce nu înţelege? o provocă profesorul.
- Că reproducerea pe pământ este raţională, lată ce dă la "înmulţirea raţională" omul (+,
-) adică trup curat, suflet rău, numai indivizi de tipul (+, +); (-, +); (+, -); (-,-). După cum
vedeţi, doi din patru au trup curat şi tot doi din patru au suflet bun.
- Ciudat! ciudat mod de gândire aveţi clasa a Xl-a, afirmă derutat profesorul.
- Dar, domnule profesor, Carmen ar avea o lume mai bună prin reproducerea ei întreagă
dacă am şti ce înseamnă valoarea absolută; valoarea absolută a răului să fie binele şi a
binelui să fie binele?, discutabil! discutabil! se avântă într-o altă analiză Sorin Bulai,
devenind mai filozof decât se credea că este.
216
IOAN TODERIŢA
- Da! asta-i cam aşa! nu ştim valoarea absolută, nu putem defini valoarea absolută, repeta
profesorul neconvins de lumea "mai bună a lui Sorin".
- Dar putem observa că "înmulţirea întreagă", fără a folosi valoarea absolută a răului şi
binelui, este "principiul posibil de creaţie", mai real decât ce raţional, şi din faptul că
omul; trup curat - suflet murdar, generează cu celelalte patru tipuri umane doi neoameni
şi doi oameni foarte clari (-, +) (-, -) adică ambii cu trup murdar, unul cu suflet curat, altul
cu suflet rău. Am observat că la fel se întâmplă şi în înmulţirea unui om "trup murdar -
suflet curat" cu celelalte patru tipuri de oameni, lese doi neoameni şi tipurile de om (-, +)
şi (+, -), existând şanse egale de suflet curat-murdar, de trup curat-murdar.
- la să văd? ia să văd? privi profesorul în caietele lui Carmen. Da! da! aşa este! curios?
curios?!
- Nu-i bine! domnule profesor, nu-i bună logica lui Carmen; foloseşte "neomul". Ce este
neomul? Ea vrea să fie ceva sau cineva ce nu se află în cele patru tipuri ori nimeni nu
poate şti dacă neomul ei nu poate fi om, se repezi Cornelia Bujeniţă, nepoata unui Ciupitu
din Tuluceşti.
- Şi tu ai dreptate! şi tu ai dreptate! o linişti profesorul". Da, matematica dă şanse egale
de dreptate oricărei libertăţi de gândire, continuă el să gândească pentru sine, în
cancelarie, trezindu-se acolo, de parcă nici nu a trecut pe la clasa a Xl-a". Nici acuma nu
ştia dacă a fost la clasă, când se îndrepta spre colţul cu scaun şui, rezemat de şifonierul cu
teze, mai singur, mai tăcut.
Amintire muntelui

Un soare ce ardea privirea îndrăznind să-l focalizeze pe retină omenească, stătea într-un
punct fix, pe Jepii mici, la un pas de Babe.
Valea, în lătrat de câini, întâmpina turma la capătul ei, în satul de munte prevestind
amurgul albastru, cenuşiu, verde. O pulbere de nor sfârtecat pe malurile abrupte dintre
om şi soare dispersa spectru luminii până la raze-curcubee, şi fantome de apă plutitoare.
Pa Omu şi Costila, cranii negre argintate pe margini, prindeau valea dintr-o căpiţă mare
de nori suind-o pe Gura Diham.
Câinele meu lătra aţintând fundul pădurii din spatele buturugii pe care şedeam privind
spectacolul opririi rotaţiei astrului zilei, încă

217
nemişcat în azimut. Un fascicol colorat în roşu gălbui s-a aşternut pe Jepii Mari,
prevestind coborîşul sferei cu ochi lichizi, de apă neîmplinită, fierbând în creuzete atomii
de hidrogen.
O vreme a privit valea cu mugete stinse de vită şi porţile deschise Hle stăpânilor anonimi.
Era încă neîncrezător în mormânt terestru, cercul protuberant de plasme cromosferice, în
axul cerebral al Sfinxului din Babe, încet lacându-se lacrimă şi inel şi scară la cer pe
craniul alb, mai alb decât gândul curat, al unui nor eratic desprins din Valea Rîjnoavei.
Casele ardeau, ca nişte păsări înfipte în pământ, pe marginea umbrei dezlănţuite a
muntelui. Pădurea, de sub stânci fierbinţi, îşi scutura tulpanul în vântul înserării, zvârlind
cu bulgări de răşină şi văzduh descarnat în suflarea neliniştită a omului coborând potecile
lui din inimă.
Acum privirea mi-l aşeză pe cili şi bastoane de retină, în celule optice fremătând; un disc
de pică, de elipsă plină cu miere, de fagure hexagonal, turtit în unghiuri şi în muchii
făcute fără rost.
Acum străbate grădina cu ciuperci a Babelor şi visul bezmetic al 'ilinxului, şi cu pas rar
calcă cabana; fulg de cărămidă şlefuită în vale de nesfinte căutări în capătul lumii şi-n
zări sacrosante.
Deodată se opreşte făcând un pas înapoi, înspăimântat; peste (jardul grădinii babelor;
crucea îi stă în cale făcându-i cu degetul, lngenunchindu-1.
Discul lui, atins de noi cu milă, se înjumătăţeşte plecat în ţărână '.i n jepi şi-n sânge de
iarbă ruptă cu dinţii de turmele flămânde.
Mai întâi este un om îngenunchiat, apoi melc, apoi vierme, şi la sfârşit de tot, o scânteie,
o fărâmă de scânteie, desprinsă din iiujăciunea unui copil sub icoană.
Umbrele se aşezau pe sat, mai înainte de urcuşul lor spre nord, do sub Vîrful cu Dor pe
Sinaia, de sub Piatra Arsă pe Podul Zamorei, ■•mulgând câte-o floare din Poiana Stânii.
Jepii Mari umbreau Poiana Ţapului. Casele, ca-ntr-o oglindă cu i'.nluri tăiate, se desenau
clar, în contrast de alb cu verde cu HI operişurile şi ferestrele, albastru-închis şi ocru.
Departe, prin valea râului cu spume, deasupra podului sfredelit iln apă în picior, biserica
ţinea un brad în braţe să nu cadă în sunetul ilti clopot.
218
Oamenii furnicau pe uliţi în ultimii paşi, pedeştri, ori zoreau galopul cailor trăgând căruţa
trupului lor.
Deodată o coloană de fum alb-cenuşiu se ridică spre cer din creuzetul scânteiei, din sauna
jepilor, ca un vulcan zvârlit cu pietre şi cenuşă din valea Rîjnoavei, din Pîrul Rece, sau
poate din Castelul Bran.
- Se-ntunecă Omu! spuse în loc de bună seara nea Ion, stând în ograda lui pietruită,
rezemat de gard. Avea, el şi Sterică, aceeaşi casă, cu două nivele, făcută la frăţie de pe
munca lor de zidari. Nu se îmbogăţise din asta. Bogăţia lor era în palmele lor bătute zilnic
de mistrie şi în braţele lor, pârghii veninoase cu sprijin în umeri şi coloană vertebrală, în
gât şi în brazdele frunţii.
Omul din faţa mea părea istovit. Privirea îi era aţintită peste uliţa în care mă aflam, la
grădina lui cu flori, şi cu ea peste mine, şi peste gardurile ce mă ţineau în afara
proprietăţii lui private. Cu ea, plivea buruienile din rădăcina reginelor miresii, uda cu
lacrimi margaretele uriaşe şi busuiocul de munte.
îşi dorise mult Ion să-şi aibă grădina cu flori şi fasole hărăgită în ogradă, floarea de cartof
să-i dea bineţe deschizând una din uşile casei sale etajate şi-n bucătăria de la parter să-i
intre zmeura pe geam.
- Unde ai trudit astăzi domnule Ion? îl întrebai, în locul aceluiaşi bună seara cu care a-şi fi
putut să trec mai departe, dar vaca gospodinei din răsăritul casei lui nu venise din Crină şi
aveam timp să stau de vorbă cât să o lege în grajd, cât să o mulgă şi să-ml toarne laptele
prin sită în sticla ce o lăsasem acum o clipă pe pragul grajdului ei.
- Am lucrat la un apartament cu două camere domnule profesor, cumpărat de o
bucureşteancă de la un bucureştean ce şi-a făcut bloc în Podu Zamorei.
- Bloc? mă minunai eu.
- Da, ăştia au câte două trei magazine la Bucureşti şi n-au ct face cu banii.
Ne-a comandat să dăm jos ce a avut în interior, chiar şi tencuiala, faianţa de la baie,
gresia din holuri, instalaţia electrică, fiindcă nu i-l plăcut culorile cred, fiindcă încăperile
nu-şi vor schimba oricum mărimile.
Au bani! au bani! domnule profesor. Cucoana e tare bună aşa cu banii în mână, ne aduce
cafeaua la mână şi berea la gură, de-ţi vint să mori muncind.
219
- Ce să-i face domnule Ion, fără ei nu a-i fi trăit nici matale. De unde au banii nu are
importanţă, important e că dumneata trăieşte pe muncă cinstită.
- Bine spuneţi! bine spuneţi! Cucoana s-a răzbunat pe banca aia a Religiilor cumpărând
acest apartament. Zice că şi i-a scos tare ureu de acolo din seifurile ei. Asta a făcut-o ca
de acum încolo să Iacă din banul românesc, ban american. Toate materialele le-au
cumpărat cu verzişorii în mână. Bărbatu ei este un cetăţean român-austriac nu ştiu de o fi
austriac românizat sau român austriac, sigur e că are şi el bani. Cînd nu i-a mai ajuns
banii, am auzit-o vorbind la telefonul mobil; "iubitei îmi mai trebuie săti handrid bacs",
ce dracu o fi însemnând, ştiţi cred că ceva de bani că iubitei ştiu eu ce înseamnă.
- Pari a fi supărat pe ei nene Ioane, deşi îţi dau de lucru.
- Cum să nu fiu domnule profesor! unii au prea mult iar alţii prea puţin, atât de puţin că
nu pot trăi. înainte aveam cam la fel toţi şi nu murea nimeni de foame. Puturosii se
amestecau cu harnicii şi la stătu de plată erau toţi la fel de bogaţi. Ce! acum nu ne
amestecăm la fel hărnicia lucrând la patroni cu fustă şi cu cetăţenie dublă?
Aici la noi toţi miliardarii României, hoţii ăştia de legat, şi-au făcut case de parcă ar trăi
pe pământ 1000 de ani. Vă spun eu ce o să se întâmple după moartea lor, odraslele lor le
vor juca la cazinouri, n-o să se mai ştie cine a furat să-şi facă casă, cine a jucat şi a
câştigat casa.
- Astea-s legile capitalismului, domnule Ion.
- Nu-s astea domnule profesor, eu am apucat capitalismul de dinainte de '47, cine avea
casă în Buşteni şi Sinaia, în Breaza şi-n l'redeal erau oameni adevăraţi, afacerişti cinstiţi,
cunoscuţi de toată lumea.
- Uite vila lui Pătrăscanul, castelul cântăreţei Zamora pe care I-a ii împărat de la vărul
regelui Cantacuzino vila lui Cezar Petrescu şi uiţi şi alţi, dumnezeu să-i ierte! Pătrăşcanu
a murit în ochii noştri, l-au liiuit cu domiciliu forţat în propria lui vilă, apoi l-au executat
într-o cameră zero din ordinul lui Gheorghiu-Dej.
Zamora, ce cântăreaţă! Cantacuzino a făcut cele două poduri de poşte Prahova spre sat,
unu la Buşteni şi altul în Poiană. Ce poduri! i o poduri!, dar pe cel din susul râului l-au
dus la fier vechi şi-n locului
220
lui au făcut unul ca o plăcintă de beton armat. Era un inel de aur peste Prahova, ăsta-i o
cătuşă. Nu se pricep arhitecţii de azi la proiecte. Ăştia sunt tot ăia care au demolat oraşele
vechi ale ţării, cu biserici cu tot, ca să-i bage pe români în puşcăriile blocurilor, ca să le
ştie şi măselele din gură prin carte de imobil şi recensăminte fără greş.
Păcat de castelul ăsta că nu-i muzeu, cum cred că şi-ar fi dorit Zamora, păcat! în vremea
lui Ceauşescu s-au odihnit aici, şi-au vindecat vânătăile hăiturii omului, mulţi din
securitate. Ţin de el şi acuma, cu dinţii. Se spune că s-ar fi odihnit definitiv şi alţii
nevinovaţi care le-au stat împotrivă în spitalul ăsta secret, comunist.
De zece ani vor să-l dea Culturii şi nu reuşesc. Pe ăsta care l-au construit mai jos l-au
făcut cu târâita, din buget, adică pe buzunaru nostru, ca o cazemată cu creneluri pentru
mitralieră, nu pentru a odihni privirea unui om bolnav...
Ne lungisem la vorbă mai mult decât mulsul vacii şi din susul uliţii o voce de copii strigă
blând.
- Domnule profesor! a spus mamaia să veniţi să luaţi laptele! O fetiţă de 7 ani mai scundă
decât vârsta ei, cu ochii amintind de soarele dispersat în noi, se zărea printre şipcile
gudronate ale unui gard suspendat pe curtea colonelului. Era Alina, fata care-mi citise la
amiază un eseu despre Făt Frumos, acolo în leagănul de la grădiniţă, cu Tedy ia
picioarele noastre întrebându-se de ce s-a oprit oscilaţia la cuvintele pronunţate rar de
copil; "Făt Frumos era copil din flori. Părăsit într-o zi de iulie de o garofiţă a fost înfiat de
orfelinatul româno-englez de sub Coştila. Tatăl lui, un spân, l-a însurat cu Ileana
Cosânzeana; o floare de colţ scuturată din Caraiman de copita caprelor albastre mugind în
jepi. Aşa au crescut scaieţi în inima muntelui şi amurgul sângerează în ciulini de câmpie
pe stâncă", Ascultasem povestea fetei înspăimântat de transfigurarea basmului pe care
copilul din mine îl ştia, nemairecunoscând lupta dintre rău şi bine, urâtul şi frumosul,
avertismentul ultimilor categorii umane dat primelor categorii, antonime.
Geta mă aştepta în balconul casei lui Costică de parcă o piatră arsă venind din munţii
Doftanei s-ar fi prăbuşit peste mine. Tedy m" mustra şi el în limba lui câinească cu
sentimente nelimitate, confuze lătrându-măşi scheunând.
221
Domnul Ion dispăruse de la gard la un semn al femeii lui din uşa bucătăriei de pe pământ
a casei lor cu trei nivele P+2 cum o numesc zidarii, cu trei feluri de a te desprinde de
pământ asemănătoare urcuşului pe munte cum ar spune un alpinist însetat de căţărare.
- Haide! vorbă lungă! mă izbi Geta cu vorbe printre dinţi.
- Am aşteptat să mulgă vaca! mă apărai deschizând uşa porţii încuiată cu zăvoru, pe
dinăuntru, la ultima stânghie, făcând mai întâi gimnastica căţărării peste capetele
şipcilordrotate. Intram în ograda lui Costică. Era tristă ograda şi triste erau lucrurile din
ea, căruţa şi casa, şi triste erau fiinţele din ea, pomii din grădină, şi florile şi caii din
grajd, şi mai triste decât toate sufletele omeneşti.
Viaţa lui Costică fără Ecaterina, care murise de un an, tovarăşa lui de viaţă, era o himeră,
o prăbuşire în clipa de nefiinţă a femeii iubite ce s-a stins.
Făcuse casă trainică cu "Katy". Fugise din Secărie cu ea prin 65. i Iu banii strânşi din
munca lui în Oraşu Stalin ca electrician, şi apoi ca fochist, şi mai la urmă cu banii unui
mecanic de locomotivă de intervenţie, cumpărase în Zamora, bucata asta de pământ, cât
era in preajma vilei profesorului de muzică - Lăutarul Claponii şi a Vişanilor bătrâni.
Avusese minte destulă Costică să se bată cu cei doi trei moştenitori ai locului pe care-l
cumpăra, cu lăcomia lor de a schimba pieţurile pe metru pătrat. Locul era o bucată de
păşune părăsită, un maidan cu pietre şi gropi, cu bălării necosite cu anii, cu arbuşti şi
rădăcini de brazi prăbuşiţi ori tăiaţi mişeleşte.
Lucra două schimburi, unul după altul, ca să-şi facă timp de trudă pe bucata lui de
pământ. Mai întâi l-a curăţat de pietre, apoi de rădăcini '•i numai la urmă, de buruienile
"floare la ureche". în trapezul acesta ile nădejde în ziua de mâine nu-şi mai simţea
bătăturile din palmă, .imorţeala căţărărilor pe stâlpii de înaltă tensiune şi tremurul
coloanei vertebrale între sârme de curent trifazat. îşi aducea numai vag aminte do naveta
lui spre un salariu comunist, dimineaţa, devreme, plecând iiin Secărie, trecând prin
unitatea militară spre Posada, şi aşa, zi de ■i. /ece ani, intrându-i ceasornicul în carne şi
carnea în oase şi oasele uvemate de suflet în lumina zilei. Munca, bucuria de a munci,
pentru fi NI femeia lui, îl făcea să uite de hărţuielile şefilor de tot felu, de ora ii-l de la
condica de prezenţă, de mâncarea insuficientă din traistă, ilu răceala stâlpului de beton
luat în braţe în iernile cu îngheţ
222
diavolesc, căţărându-se să bage curentul în fire lungi, cât munţii Carpaţi cât câmpia
Bărăganului la un loc, pentru alţii, din focul inimii lui.
Colonelul, fratele lui Katy, îi oferise găzduire înainte de a-şi turna fundaţia şi încă puţin
după asta, până ce patru pereţi de bucătărie ţărănească s-au înălţat, cu un acoperiş
sărăcăcios, între ograda buruienoasă şi viitoarea lor casă, între pământ şi cer.
Apoi a venit pe lume Adriana, rodul primei lor iubiri pământeşti. Erau tată şi mamă
Costică şi Katy, în preajma înălţării din ţărână a casei lor de piatră, înălţării din mâinile
lor, învăţate mai mult să culeagă livada, să cosească fâneaţa, să ude florile, să mângâie
trupul omenesc, decât să cioplească din munte piatra, să mestece făina nisipului şi
pietrişului în sufletul umed al cimentului de Comarnic, să îmbine tencuiala pe ziduri.
- Dormeam pe jos toţi trei, aici nasule! îmi arăta Costică duşumeaua din bucătărie. Am
ridicat casa în doi ani, cu mâinile mele!, cu mâinile mele! Repeta îndârjit ultimele
cuvinte, ca să audă cine trebuia, ficele lui, ori ginerii din preajma lor. De când a murit
Katy, nu mai vreau nimic. începea să plângă cu şiroaie de lacrimi neşterse pe obraz şi în
barbă, lăsându-le să curgă în farfuria din care mânca, în paharul din care bea, pe picioare,
în pământ, ca o binecuvântare a celei duse de pe astă lume şi ca o eliberare de păcatul de
a mai fi fost pe lume fiinţa lui.
Katy a mai fost bolnavă, ca orice femeie care a născut patru fete, fete frumoase una şi
una, după care, spre mândria ei, mulţi băieţi din sat îşi rupeau gâtul. Adunase în ea şi
bucuriile şi necazurile, dar mai mult necazurile căsătoriei lor, aşa cum se cuvine să
strângă durere pentru fice mai întâi mama, mamele pe pământ.
îi aştepta ursita celei mici, care, parcă, cu mai mult noroc, reuşise la facultate lângă
prietenul ei devotat Andrei.
Dar n-a apucat să vadă sfârşitul fericirii depline a ultimei fiice Veronica, n-a apucat. în
iunie 1999 o durere cumplită a îndreptat-o spre spital. Avea să se facă o primă operaţie
care nu reuşise. La a doua, inima i-a stat şi sfârşitul vieţii ei a venit prea devreme,
fulgerător de repede într-o viaţă de numai 57 de ani împliniţi.
Costică a făcut tot ce-i era în putinţă să-i prelungească viaţa. Munca I-a făcut un uriaş
înlăcrimat dar nu îngenunchiat. Ieşit la pensie, de pe blestemata aia de locomotivă, mereu
urcând şi
223
i.uborând Valea Largă, de sub Sinaia, şi-a umplut durerea cu cărăuşia In miliardarii
bucureşteni ce-şi însămânţau banii în mănăstiri false, de prisos, pe fiecare petec de
fâneaţă a Zamorei; cumpărau cu 50 de dolari metru pătrat, aici, în Piatra Arsă, din malul
stâng al Prahovei până în marginea pădurii, din furia apelor de munte până în gura ursului
înfometat.
Cu banii strânşi abia, abia, a făcut toate pomenile Ecaterinei, a reuşit să-şi cumpere zilnic
hrana şi să-i plătească cazarea Veronicăi la căminele studenţeşti din Braşov.
Grija cositului, a fânului cosit, neliniştea de dinaintea creşterii ierbi sau a ierbii doborâte
îl ademenea în afara amintirii femeii iubite ce s-a stins, lăsându-l singur, cu atâtea destine
mereu de împlinit; ursita fetelor măritate.
Mă feream din calea lui, simţindu-l ca un bolovan prăvălit din munte peste case şi
oameni, în vijelia sufletului său revărsată cu ciudă pe cei fericiţi, pe cei fără de griji
majore, cum era grija lui de iim rămas singur printre atâtea oameni ce pretind că-l iubesc.
Nu spunea niciodată unde se duce şi de unde vine. înhăma şi ileshăma calu la căruţă de 3-
4 ori pe zi. îi auzeam trapul clopoţit .mume, pe Panduri în sus şi în jos, cu căruţa plină de
pietriş ori goală, ocolind deodată Vila Lăutarului şi intrând în ogradă. Apoi, doshâma
calul înfierbântat, trântind hamurile la o parte din calea lui, pe marginea grădinii-livadă,
cu flori şi legume aducându-i aminte de Katy. îl lăsa să pască din toată ograda, până
socotea că trupul lui înfierbântat se răcise lent, însănătoşit. Apoi scotea "iapa uriaşă" din
ogradă, lăsând mânzul neliniştit s-o urmeze. Trecea clămpănind mândră potcoavele de
asfaltul turnat de primarul Menghea - fostul ilirector al fabricii de hârtie, la prima lui
alegere democratică; I )umnezeu ştie ce fel de democraţie fiindcă mai sus strada era
numai 'iropi, vechiul macadam dispăruse şi nisipul luat de ape acoperi mormintele adânci
ale Prahovei.
Sunetul clopoţelului îi făcea pârtie în aer, şi botul, şi coama iepii Doina luau locul aerului
reverberat cu trup cu tot. Mânzul ţopăia, şi imaginând o sperietură, alerga înaintea şi
împrejurul ei, făcându-i i ale prin grădina cu salcie uriaşă în apus.
O umbră de frunze căzute cu capul în jos, în rădăcina ierbii .n;operea pegaşii zburători a
lui Costică Brîndză, om ce nu învăţase a fure şi să mintă, gândind la cinste şi adevăr în
plecăciunea lui pe
224
coporâia strânsă în mâini, în păşunea îngrădită, împrumutată la cosit pe o căruţă două, de
balast.
Urmându-şi caii, acolo în umbrele albastre, îşi rezimă privirea de vila de cărămidă cu
căciulă ţuguiată. Vila arăta ca un cap de mort cu 6 ochi deschişi, îngropat până în gât, fără
braţe, strigând ajutor. Printr-un ochi deschis o femeie în capot îi strigă:
- Domnule miroase a baligă! du jivinele astea în altă parte!
- Se spune "pute" îi replică fostul mecanic de locomotivă trăind acum la pensie dintr-un
singur cal putere. Se spune "pute a hoţ", "pute a curvă" şi într-adevăr aveţi dreptate,
miroase a baligă, a trandafir, a mort.
- Hm! spune miliardăriţa, închizând fereastra mai mare decât omul dindărătul ei.
Mai sus de vila invadată de baliga proaspătă de mânz, în marginea unei alte parcele
cosită, cu otava strânsă în căpiţe, era vilă de lemn cu obloanele trase, galbenă, aproape de
năruire.
Costică adună cu furca fânul împrăştiat de vântul "nebun de prins", scăpat de pe
Caraiman, cu volburi umede de râu, şi-l înălţa cât vila de lemn pe creştetul conurilor de
paie.
- Lasă Katy, lasă că vin şi eu, că vin şi eu odată, aşteaptă-mă femeie, aşteaptă-mă în
pace. La ultima aripă de fâneaţă strânsă cu furca, se opinti în coada de lemn şi odată ce
pălălaia uscată atinse crucea parului din inima căpiţei, se rugă: Dumnezeu s-o ierte,
Dumnezeu s-o ierte! şi crucea lui era mare, cât cea de pe munte, cât cea nevăzută de
dincolo de el.

Translaţia amintirilor si Petrică

Domnu Petrică a murit de şapte ani. Ieşise la pensie prin 91 şi nu apucase să mănânce
mult din ea. Murise aşa de vesel, că aproape nu i se simţea lipsa dintre rudele care-l
pomeneau mereu, ei molipsiţi la rândul lor în astfel de clipe, de o veselie ciudată.
Măria nu rămase deloc singură, îl pomenea mai întâi cu popă la mormânt sau direct în
camera unde îşi dăduse duhul, înconjurată de nepoţi, strănepoţi şi apoi de fiii acestora,
care nu se mai sfârşeau sâ înveţe carte, semănându-i.
Ea învăţase greu, fiindcă începuse şcoala în '44 după război, şl tot învăţase, tot învăţase,
terminând liceul în 1955, apoi la facultate, la fără frecvenţă până mai spre sfertul ei de
viaţă tânără şi nebună.
225
Azi era sfântu Petru şi ne invitase să-l pomenim, "pe Petru al ei", care în viaţă o alinta
mereu cu Mărio, "Mărio dragostea mea".
Fusese mulţi invitaţi ca oaspeţi de onoare, la acest ceremonial trist de pomenire a unui om
ce nu fusese trist vreodată, nepăsător la ce credeam despre el, care, aşa din întâmplare, a
plecat o clipă dincolo, să ne privească mai bine, în taină.
Azi însă, nu ştiu cum, eram ultimii dintre oaspeţi, şi poate a fost mai bine să se
nimerească aşa, fiindcă puteam să fim mai în familia ei, mai aproape de mărturisirea
vieţii ei cu Petrică.
în uşă ne primi bucuroasă şi prietenoasă, discordant cu evenimentul sărbătorit. Ne-am
pupat fără jenă amestecând "Dumnezeu să-l ierte" cu "ce bine arăţi"! sau cu "ce mai
faci"?
O soră mai mare de la ţară şedea pe singurul recamier al sufrageriei. Femeia, la
încercarea mea de a-i săruta mâna şi-a tras-o înapoi, parcă cu tot cu trup smulgându-şi-o
dintr-a mea. M-am oprit, ştiind că greşisem, rostind spre apărarea neştiinţei mele un
"Dumnezeu să-l ierte"! Femeia s-a destins din crisparea iniţială, cu un răspuns imediat;
"Dumnezeu să te audă"!
Mi-am găsit un loc, despărţind o familie de nepoţi mai mari, până am ajuns la două
scaune alăturate, eu şi soţia mea. Au apărut, să ne vadă, să ne privim reciproc, rudele
ascunse prin bucătărie, familii desperechiate ori neîncepute, rudele din Lieşti.
- Fetele au luat ieri nota 9 la limba română, mă anunţă mândră doamna Matei, arătându-
mi în pragul uşii de la dormitor două gemene care nu prea semănau. Vreau să spun că-i
notă mare fiindcă ele sunt la matematică informatică.
Doamna Matei locuia aproape de şcoala unde fusesem colegi. A predat o viaţă
matematica. Mereu ocupată cu ceva omenesc, nu-şi dăduse gradele, dar ştia să predea
bine, pe înţelesul oricui. Era căutată de toţi nepoţii care voiau să înveţe carte. Pe toţi i-a
crescut in casa ei, luându-i de acolo de la Lieşti şi aşezându-i mai întâi în dragostea ei de
"matematician înrăit". îi încuraja simplu; "Haide mă! că-i uşor! nu vezi schimbarea de
semn!, nu vezi schimbarea de semn!" şi nepotu sau nepoata mânca algebra. La geometrie
corpurile i le desena cu răbdare, îl băga pe copil înăuntru, şi-l plimba prin dementele
piramidei cu teorema lui Pitagora, până îi afla volumul şi iiria. La cilindru şi con ofta pe
umerii lor, când le arăta desfăşurarea şi secţiunile axiale, aşa cum ofta ea singură în casa
părintească, unde le desenase mai întâi în camera cu perdelele trase, apoi le
226
desenase cu formulele în mână, le calculase aria şi volumul, măsurând şira de paie, ori
stiva de coceni uscaţi, ori luna plină în nopţi de-argint.
- Vreau să vă spun că, la Capacitate, fata unei profesoare, pe care am meditat-o, a făcut
de 9,30. Am prins problema de geometrie! Aia cu trunchiul de piramidă. Da! am prins-o
aici! la masa asta! în testele mele de pregătire.
Iradia de bucurie, era pentru ea nota obţinută de copil, nota ei, pentru care trudise de
mică, prin care îşi justificase pe pământ prezenţa spirituală mai mult decât răsplata lui
Dumnezeu cu încă o zi de viaţă.
Această bucurie de a fi învăţat altul de la ea, ce-i mai bun în ea, matematica, matematica,
era greu de înţeles de cei ce nu au predat matematică.
M-am făcut mic în faţa acestei explozii de credinţă în geneze matematice, uitând de copiii
mei, de succesele mele mândre, care păreau infime faţă de mărturisirea doamnei Matei,
faţă de credinţa ei în matematică.
-Auzi domnule? am făcut problema aici! aici în casa mea! repeta fără să-i pese de alţii,
adresându-mi-se numai mie parcă, ştiind că-i înţeleg incredibila întâmplare si-i apreciez
şansa de a fi ţintit în centrul ţintei subiectelor de examen.
- Bravo doamnă Matei! bravo! Ştiţi să-i pregătiţi nu glumă! Eu nu prea-i prind pe ăştia cu
variantele lor scoase din urna cu plicuri şi mă aventurez să fac şi eu variantele mele.
-Aşa fac şi eu! aşa fac şi eu! dar "vreau să spun că" în fiecare an, la fiecare examen, prind
câte o problemă. Ce-o fi cu mine nu ştiu, dar acuma la bătrâneţe "prind din ce în ce mai
multe" şi am aşa o poftă de carte, de "vreau să spun că", nu ştiu cei cu mine domnule?
Aşa "de clare" îmi devin toate despre viaţa asta, "vreau să spun că", parcă trec din nou
prin ea. îmi amintesc tot ce am trăit, şi trăiesc zilnic ceea ce am trăit.
începu să povestească cu amănunte de atunci din vremea şcolii primare, din satul ei natal.
-învăţătoarea mea bătea, doamne ce mai bătea, începu doamna Matei profesoara de
matematică, uitând de pomenirea lui Petru al ei, care murise acum şapte ani.
- Eram străjeri, intră în vorbă soră-sa mai mare, şi ea dădea, cum se zice? onoru la
învăţătoare.
227
- Da! da! ezită să mai continuie profesoara, parcă supărată pe intervenţia surorii ei, ce i-o
luase înainte cu amănuntele amintirii.
- Odată m-a bătut fiindcă m-am trezit că răspund neîntrebată la cât face cincizeci şi cu
zece". De ce vorbeşti neîntrebată?", strigă învăţătoarea la mine. "întinde palma!" şi mi-a
dat două cu varga.
- Dar ţi-aduci aminte? cum în curtea şcolii, atunci când a trecut tata şi mama cu căruţa pe
uliţă, noi am strigat în cor: Măria a luat bătaie!", "Măria a luat bătaie!" interveni şi
cealaltă soră, parcă trezită şi ea, de amintirea învăţătoarei de atunci. La masă, în dreapta
profesoarei gazdă, invitata ei, o profesoară pensionară de istorie, mărunţică, cu înfăţişare
de femeie bătută şi alungată de acasă, întreabă dement şi izolat.
- Astea sunt icre?.
- la! ia şi mănâncă! o îndemnă Matei, profesoara cu amintiri, puţin supărată de aşezarea
brutală a întrebării nebuniei în firul povestirii dragi.
- Da cu sărăcia cum a fost? intra-i şi eu în vorbă aşezând-o din nou în şirul de amintiri
plăcute ori neplăcute, numai să uite de flămânda rumegătoare de istorie, care nu dădea
doi bani pe amintirea cuiva şi nici pe aşezarea noastră în jurul ei.
- Nu-I uit pe profesoul meu de muzică. Avea un nume cu eski la sfârşit. Pe atunci aveam
cartelă cu un sfert de pâine pe zi. El mergea înaintea mea pe drumul spre şcoală şi mânca
lacom dintr-o jumătate de pâine. îmi spuneam: "dă Doamne să-i cadă o bucăţică! o
fărâmitură din gură"! Darţinea, aşa, mâinile căuş la gură, şi nu i-a curs nimic din palme.
Nu mâncasem de ieri la prânz. Gazda mea îmi fura colăceii aduşi de tata şi nu-mi făcea
nici un ceai dimineaţa. Cartofii, ouăle şi făina, o vindea pe ascuns lăsându-mâ flămândă.
- Da, spune! cum era cu cărţile? sări cea mai mică dintre surori. O carte în Tecuci se lua
de la Patron aşa îl chema pe librar,
Patron, cu 40 litri de ulei. Când a auzit tata cât costă o carte a vrut să mă ia acasă. Am
plâns şi i-am spus că eu voi învăţa fără cărţi; ştiu ou cum, auzi! ştiu eu cum! "Bine, bine
Mărio, nu mai plânge, dacă ştii tu, te las să înveţi carte."
Era un ţăran deştept, fusese şi secretar la Primărie ştia să facă cereri la oamenii din sat.
Odată, când refugiau tecucenii din faţa ruşilor, când avioanele noastre se băteau cu ale lor
în văzduhul de la Ţigăneşti, a venit şi
228
ne-a luat cu căruţa de la gazdă. Am făcut o zi până la Iveşti, aşa de greu se mergea pe
şoseaua plină cu refugiaţi.
- Ea de frică striga la el. "Hai tată în lanul de porumb să nu cadă bombele peste noi!" la
care tata-i spunea: "du-te tu Mărie acolo! eu stau aici sub fundătoarea căruţei", îşi aminti
şi cealaltă soră mai mare. Doamne tare mai era tatăl nostru şugubăţ...
- V-aduce-ţi aminte când tata a vrut să mă dea la şcoală cu Măria? că stând amândouă în
gazdă va economisi mai mult?. Am început să strig la el şi i-am spus: "Eu nu vreau să
stau cu nasu în carte cu perdelele trase, eu vreau să valsez auzi? eu vreau să valsez? Şi
uite-aşa am valsat o viaţă întreagă cu sapa în mână.
- Da! mie mi-a plăcut matematica, frumoasă mai e bat-o focu! Am terminat liceul în
1955. Aşa de clare îmi sunt toate cum au fost, Doamne tare-mi mai sunt aproape! în
1975, la întâlnirea de 20 de ani după absolvire, unii nu-şi mai aduceau aminte de nimic.
- Ăsta-i vin? o opri, din povestire, nebuna de istorie, care nu cred să fi auzit, după cum
arăta, de Ştefan cel Mare ori de întregirea neamului, ci mai degrabă arăta ca o pagină
ruptă din istoria PCR la revolta Bucureştilor şi Timişoarei din 1989.
- Bea! bea dragă! o sfătui, cam apăsat, bătrâna profesoară, din nou întreruptă când nu
trebuia. Cum vă spuneam, în 1975, nu-şi mai aducea aminte nimeni de ce-a fost. Le-am
amintit eu despre fiecare, câte ceva. Erau foarte uimite fetele care au stat cu mine în
gazdă sau la cămin de întâmplările din viaţa lor, pe care le uitase. încet, încet le-am întors
înapoi la ce au fost şi erau tare bucuroase, nespus de bucuroase.
"Tata îi aduse gazdei mele cam 50 de litri de vin şi tu i l-ai băut înlocuindu-l cu apă. Tu ai
primit de la mine porecla de "moleculă de lifiţier" fiindcă erai îmdrăgostită de un ofiţer de
aviaţie, tu nu veneai la timp la ore, şi aşa ai rămas, întârziind şi după 20 de ani de la
întâlnirea noastră".
Toate m-au privit aşa de uimite încât au început să se privească în oglindă şi au cerut să
se mai strige odată catalogul. Erau ele, erau ele de atunci, dar se recunoşteau greu, foarte
greu.
Deodată soneria de la uşă zbârnâi ghilotinând sonoritatea plăcută a povestirii bătrânei
profesoare.
- Este Petrică al meu, este Petrică; unde-ai fost mă bărbate noi avem oaspeţi şi tu umbli
prin coclauri, spuse ea păşind spre uşă.
229
Am privit înspăimântaţi cum vorbea cu cel a cărui moarte de fapt o sărbătoream. Până şi
profesoara absentă, de istorie, holbă ochii. Una din surori se ridică din pat şi-i spuse:
- Unde te duci Mărio?.
- Să-i deschid, nu vezi?
Răsuci yala şi apăsă clanţa. Uşa se deschidea singură, parcă uşor împinsă de cineva de
afară. Un băiat cât jumătatea canatului ei stătea în prag cu un caiet în mână. De ruşine, la
văzul atâtor ochi aţintiţi asupra lui, aproape şopti:
- Doamna Măria, m-a trimis Petrică, fratele meu, să vă spun că a rezolvat la examen
problema cu trunehiu. .
- Care trunchi măi ciofligică? se răsti la el matematiciană pensionară.
- Păi! nu ştiu! eu sunt clasa a Vll-a şi am ajuns abia la cerc.
- Şi problema 10? aia cu grupele de câte doi şi câte trei, a rezolvat-o?
- Păi! nu ştiu! că tata a murit demult.
- Săracu de tine! hai în casă! îl invită profesoara pe copil peste prag. Şi cum îl chema pe
tatăl tău? îl întrebă aşa dintr-odată curioasă. Răspunsul veni făcând ordine deplină în toate
aşteptările noastre.
- Petrică! Petrică! repetă lăcrimând copilul, oaspete şi masager în acelaşi timp.

Cresa lui Ioanide

Ioanide îşi vându-se apartamentul de la etajul patru a scării mele şi-şi încropise, la stradă,
pe o vină de canalizare, din cele ce nu sunt scromonite decât odată la o sută de ani, un fel
de crâşmă alimentară, un fel de dugheană cu dormitor şi bucătărie, iar în spatele ei, între
el şi garajul lui Dediu, Stroe şi Struţă o, ogradă pentru câini. îi plăceau nespus de mult
câinii lui Ioanide mai mult decât pomii ori decât chiar blonda ce-i umbla prin prăvălie,
numărându-i banii, puţinii bani ai câştigului trecerii sale prin lume.
.Dragostea lui era precisă şi greu de vindecat. Precisă, îmi ziceam eu, fiindcă nu iubea
decât câinii, dar nu era aşa. L-am surprins odată tăind fără milă doi vişini, ca să-şi facă
loc pentru patrupede, şi la rugămintea mea să-i lase unde sunt, că şi ei sunt fiinţe vii ca şi
noi, mi-a răspuns.
230
- Domnule profesor, îi ajut să meargă, nu vedeţi? îi ajut să meargă de pe canalizare, altfel
vor muri.
Avea dreptate loanide. îi plantase mai încolo de canal. Cu un an în urmă cei de la Regia
de apă îşi primenise ţevile la stradă.
Plopi mari de douăzeci de ani, scormoniţi în trei sferturi din rădăcinile lor crescute pe
plăci de ciment, acum dislocate, sau prăbuşit din ochii noştrii pe pământ.
Doamne cum îi mai ciopârţeau nişte fiinţe negre, cu ochi mari, albi, înfometaţi de lemn şi
de hârtie şi de fier vechi, ca să supravieţuiască vânzându-le, ca să-şi crească salcâmii lor
de acasă copii, copii mereu nevinovaţi.
Strada Brăilei era o baricadă longitudinală ridicată împotriva invaziei luminii stelei polare
spre sud, sprijinind blocurile turn din Ada Marinescu - nume de personaj necunoscut
multora, din cei ce stau în prismele nemilos suspendate până la cer, ca nişte leagăne de
copii gata să se prăbuşească, în adulta, mult prea adulta frământare a furnicilor de pe
pământ, a albinelor truditoare în faguri.
Odată, într-o noapte, un pui de câine scăpat dintr-o terasă pe acoperişul magazinelor
comuniste, acum privatizate de la parterul mastodonţilor cu 12 etaje, un căţeluş de trei
luni, maidanez intrat în dizgraţia omului modern ori prea curios la ce este afară, plângea
în plină noapte cerând ajutor.
Nimeni, nici chiar cei aproape de el, de la etajul I, care îşi udau mereu seara florile
dinspre el, nu i-au dat ajutor. Firmele luminoase clipeau nepăsătoare la evenimentul
sonor, nepercepând durerea de câine, ci numai o infimă parte din durerea luminii
dispersate.
O umbră de vierme vertical se căţăra, pe un uluc, spre nefericitul strigăt canin; era
loanide. Câinii din ograda lui cu rase diferite, câinii iubirii lui de om, îl trezise
conversând cu scheunatul celui pe moarte, urlând şi ei la fel, ori înfierbântaţi de
nesimţirea oamenilor. Se aruncau, cu trup cu tot, în poarta zăvorâtă a ţarcului lorşi-n uşa
"dormitorului prăvăliei" stăpânului.
M-aşfi dus şi eu acolo pe eşafodul ghilotinării gravifice a bietului animal, dar nu m-am
dus. Stăteam, pe terasa mea, lângă câinele meu, aşteptând un miracol; ca suflarea
zdrenţuită ce-mi sfâşâia urechile şi-mi oprea inima în loc de durere - schelălăitul căţelului
prăbuşit, să se oprească în clipa morţii sale, să sfârşească spaţii nocturne indiferente.
231
N-a fost aşa, loanide era îngerul ce nu accepta moartea, loanide a ajuns, acolo, sus, la
animalul pe moarte, el animal sortit pieirii ca noi toţi, superior însă conştiinţei noastre de
a fi, iubind inconştient şi pur, de netăgăduit.
Apoi, luat într-o mână, cu grijă, căţelul ocrotit a încetat pe jumătate intensitatea
strigătului său de durere, dându-i răgaz salvatorului să-şi măsoare descendenţa pe uluc, să
atingă pământul. Cineva, dintr-o terasă suspendată, şopti: "l-a salvat"! alţii de la alte
terase, nesufleteşti de această dată, îşi spuneau "javra dracului m-a trezit din somn"!
Dus în "dispensarul de câini" a lui loanide, în spaţiu cu oase fărâmiţate şi miros de
şobolan încolţit, "paraşutistul nefericit" a încetat să urle, să scheune, să plângă. Pe rând,
mai întâi Cafeniu, cel care avea o funcţie mai mare, bătându-i pe toţi când femelele erau
în călduri, îi spuse: "mă nu te mai văita dacă vrei să fii câine adevărat! ori dacă vrei să
mori cu adevărat! priveşte şi taci! auzi"? Auzea cel mic, ştia sfatul ăsta şi de la mama lui
pe care i-o luase de la gură copii cartierului şi un nene cu o praştie în mână, apucând-o cu
o spirală de gât şi ducând-o undeva la marginea oraşului; rămăsese singur, singur pe
lume. "De am să tac"! îi răspunse şefului haitei, privind larg la toţi deodată, neîncrezător.
Apoi veni la rând să-l sfătuiască un ciobănesc mioritic de câteva lui, uriaş şi calm,
călcând, de parcă nu voia să trezească o turmă, turma înfuriată a oamenilor de dincolo de
el; "Nu te lua după Cafeniu, se crede şef! când mă voi face mare am să-l provoc la luptă
pentru astă menire, a moştenit un obicei vechi; să fie conducător de haită cel care-i mai
vânjos. Eu zic să avem mai multe instincte, mai multe instincte, cine simte mai bine omul
râu şi bun, cine simte durerea câinească, cine miroase mai de departe chemarea altui
câine."
"Ham! ham!" veni, o corcitură căţea, Baghera, lângă el. "Fie calm, ăştia-s filqzofi! învaţă
de la mine cum să rabzi de foame ori cum să cerşeşti sub geamuri! La început ţi se zvârle
de la o fereastră o bucată de pâine. Chiar dacă nu-ţi place s-o mănânci, altfel nu-ţi mai
dau nimic. Apoi fiind zgârciţi cu pâinea lor, îţi dau un os, din găleţile lor ascunse sub
chiuvete. Li-i silă să umble acolo, de aceia trebuie să-i alinţi cu lătrături. Tare le place să-
i alinţi. Sunt mai slabi ca noi, dorm în case şi se îmbolnăvesc de plămâni, mănâncă
fierturi şi se îmbolnăvesc de stomac, le cad dinţii înaintea noastră, nesfărâmând în gură
oase ca noi, si mortăciuni şi pietre cu miros de carne."
232
"Eu nu ştiu prea bine toate ce-mi spui, mie mi-au dat până acum lapte diferit de cel de la
mama, mai acru şi mai murdar". "Nu fi mofturos! îi spuse Baghera, ăla e lapte de vacă şi
rareori şi-l rup de la gură oamenii!"
"îl folosesc pentru odraslele lor, încă neumblătoare, care stau în cârpe şi fac pe ei mulţi
ani de-ai noştrii, cât un an de-al lor".
"Ce vorbeşti"? spuse căţelul, cu coasta ruptă şi piciorul luxat, salvat de loanide, "dar ăştia
sunt murdari tare, eu n-am făcut niciodată pe mine, am udat doar cu sânge locul unde am
căzut, zău! numai cu sânge"!
"Ştiu! ştiu!" spuse Baghera lingându-l pe labă, "eşti de-al nostru, de asta te-am salvat. Eu
am sărit cu pieptu în uşa iui loanide, care tare mai doarme greu, sâracu, de sărăcie. Şi el e
păsărit de oameni, ca şi noi. Noi îl ocrotim, îl păzim noaptea, îi alungăm beţivii şi hoţii şi
oamenii răi din jur".
- "Ce-mi spui?, n-am ştiut că voi aveţi grijă de el! credem că el are grija voastră"!
- "Da de unde! el numai ne vorbeşte frumos, ne adapă şi din cât are la masă ne mai zvârle
şi nouă ceva".
- "Atunci cum trăiţi, cum trăiţi?" repetă noul venit pe lume, uitând de oasele lui rupte şi
sângele curs.
- "Trebuie să înveţi să trăieşti. Nu se mai găsesc slujbe de câini de pază, ori de lătrat cu
ora. Mai pică ceva din cerşit, din scormonit în gunoaie, dar să nu furi. Dacă furi ăştia te
omoară, nu există pentru furt decât condamnare la moarte. Doar pentru poftă de înmulţire
te condamnă la castrare, şi-ţi pun un cercel în ureche, aşa, ca să te facă de râs în rasa
noastră. Aşa cred ei oamenii, care ţin foarte mult la înmulţirea lor. Noi ne înmulţim însă
fără a şti de ce. Puţin îmi pasă dacă te aduc pe lume cu unu, doi sau trei câini
înfierbântaţi, spuse căţeaua Baghera ca o mărturisire, aşa, mai intimă, între căţele".
"A! va să zică, ei nu ştiu asta?"; răspunse aproape neştiutoare căţeluşa rănită.
- "Ştiu ei bine, dar se tem de ceva, de ceva ce este scris în nişte cărţi pe care noi câinii nu
le putem citi, sunt eretice pentru noi şi sfinte pentru ei, ce-o fi însemnând sfint? aşa spuse
loanide".
"L-am auzit citind dintr-una, bâlbâindu-se: Să nu ucizi - dar nu spunea de câini, să nu
curveşti - dar nu spunea de oameni, şi altele pe care nu le-am înţeles".
233
"Ce spui soro? ce spui"? se vaită de data asta, trezind haita din somn, care-i răspunse "ce
spune? ce spune"? cu lătrături şi urlete prelungi.
Apoi uitând de păcatele oamenilor, de chinul lor de a citi în cărţi şi de aşi face semnele
crucii pe frunte, şi de a se minţi unul pe altul, vorbind în loc să latre, o întrebă pe
Baghera:
- "De ce te cheamă Baghera?". - "Nu ştiu!" îi răspunse cealaltă căţea "şi nici nu mă
interesează, noi nu ne botezăm, noi ne cunoaştem după miros şi după lătrat. Tu semeni cu
o fiică, ce mi-a fost furată de un copil la alăptare, avea acelaşi miros ca tine, de piele cu
nectar şi răşină de cireş amar, că de lătrat nu ştiu ce lătrat avea. La început latrăm toţi la
fel ca şi oamenii, care nu ştiu să articuleze sunetele, să le rupă şi să le unească în vibraţii
cu înţeles".
- Deci suntem la fel ca ei o vreme?, se încruntă din pleoape căţeluşa infirmă fie de durere
fie de curiozitate.
- Da! în mod sigur da! Au şi ei dureruile noastre de oase rupte, de muşchi întins, de
înţepătură cu sânge, fac şi ei aceleaşi sunete în gât ca să şi le spună, vorbesc şi ei tare
când se tem, cum lătrăm noi la vederea ursului sau calului, ori a umbrei ce se mişcă ori a
scânteii ce ne sare în ochi, se urinează şi ei la fel ca noi la pom.
-Vai câte ştii tu Baghero? câte ştii tu? o admiră nefericita bolnavă.
- Eu nu ştiu, doar simt, eu nu judec ce ţi-am mârâit, eu scot numai la vederea sunetului
ceea ce îmi spune cineva din afară ori dinăuntru, cineva ce nu ştiu cine este.
- Da, da? deveni foarte curioasă cealaltă.
- Ce ţi-am spus, nu-s spuse de mine, ci de altcineva din mine, care pare a fi om. Vreau să
zic că o parte din câine este om şi o parte din om este câine, aşa vreau să zic şi nu ştiu de
ce zic, nu ştim cum să zic.
- Poate fiindcă vrei să fii om?
- Poate! poate!
- Şi cum trăiţi cu vecinii? nu vă zvârle pietre în cap ziua şi noaptea cînd vorbiţi câineşte?.
- Nu! nu! la parter e una care-a fost condamnată 16 ani, dar se pare că va veni peste cinci
ani acasă. La etajul întâi locuiesc unii care au plecat în Italia, iar când se-ntorc acasă
dorm pe rupte nu •,hu ce or fi făcând pe acolo de sunt aşa obosiţi. La etajul doi sunt
234
oameni buni, ne aruncă mâncare direct în ogradă. La etajul III sunt două bolnave de
visuri, de ceva ce nu se vindecă nici în somn, umblă pe stradă dând din mâini şi vorbind
singure, ne-am obişnuit cu ele.
Iar la etajul patru nu ne mai interesează, de acolo în sus oamenii nu mai trăiesc pe pământ
să ne vadă, să ne audă, şi nu mai sunt oameni, sunt un fel de vrăbii în colivii şi frunze
bătute de vânt în cer.
- Auzi? auzi? latră încet oloaga.
- Da! da! îi răspunse într-un lătrat mai gutural Baghera, lingându-i totodată şoldul şi
coasta celei aduse de loanide de peste drum.
- Ştii că ai căzut pe o casă de copii bolnavi? o întrebă între două pansamente salivare
Baghera.
- Vai! să nu mă molipsesc de vreo boală!, se înspăimântă oase rupte.
- Fii liniştită ai căzut în afară, nu înăuntru. Noi ne-am aciuat aici, peste drum de
dispensarul lor, ca să-şi dea seama oamenii că avem şi noi nevoie de îngrijire câinească.
Ei însă n-au făcut decât să ne numească "Creşa lui loanide", ce prostie! ce prostie! latră
gros Baghera.
- Auzi soro? auzi soro? scheună căţeluşa convalescenta. E dimineaţă, loanide le deschise
uşa spre dormitorul lui. Au năvălit toţi la un castron de apă mârâindu-se cu echidistanţă.
Apoi le deschise uşa prăvăliei spre curtea cu mese de băut bere omenească şi, în sfârşit,
poarta cu zăbrele de la trotuar. Pe primul pescar din cale l-au apucat de picioare şi de
undiţă şi de traista cu cârlige şi viermi proaspeţi şi mămăligă veche.
O piatră însoţită de înjurături îi zvârli în lături pe înfometaţii de om şi poposi, cu zgomot
teribil, în geamul prăvăliei lui loanide.
- Du-te dracului! om-neom ce eşti! strigă loanide la pescarul furios şi apoi se îndreptă
spre haita dezlănţuită "Ce-aveţi cu el mă"? de ce-l muşcaţi?
- Noi nu-i muşcăm pe oameni, stăpâne! i se adresă Baghera cu glas omenesc, ci pe
diavolul din ei. Ăsta e plin de diavolul scoaterii peştelui nevinovat din lacul Cătuşa.
- Şi pe mine de ce nu mă muşcaţi? îi vorbi cu glas câinesc loanide.
- Fiindcă ai în trupul tău îngerul păzitor al câinilor, îngerul nostru păzitor.
- Cum? aveţi şi voi îngeri, ca şi noi?
235
- Da dar voi nu ştiţi cine sunt, în timp ce noi îi "ştim" şi îi simţim de fonrte departe.
- Şi cine este îngerul vostru? tremură loanide în cămaşa lui ruptă, sub barba-i murdară şi
sub ochii-i încercănaţi.
- Sufletul omenesc! "sufletul bun omenesc!" latră lung Baghera, de sub geamul omului ce
avea să-i arunce pâine, în dimineaţa lui cu lupte de vacă în cafea şi fereastră de stejar
deschisă pe lume.

Mos llie Ciupitu

Dintre toţi cărăuşii camarazi cu tata pe drumurile spre Galaţi, în ■ locuri, moş llie Ciupitu
mai trăia în anul 2000. Tata murise în 1976 şi născut fiind în 1901 era mai mare decât llie
cu şase ani.
Drumul lui spre casă şi a fiului lui şi a nepoţilor lui, avea un capăt In bariera căii ferate şi
altul pe lângă râpă, pe lângă pod, în şoseaua şcolii.
îşi aducea aminte, la 92 de ani împliniţi, de foarte multe istorii nle satului, ale oamenilor
lui, de sfânta istorie a vieţii sale lungi.
- Tu eşti Ion a lui Andone? Cu tat-tu am fost cu sărăcia la rudele voastre de la Costineşti.
Nu, nu, de la Costineşti, de la Schitu. Avea mâ-ta o soră mai mare acolo, tare gospodari
erau, nu ştiu ce familie ii fi fost...
- Gujbă! Gujbă! îi strigai eu crezând că nu prea aude.
- Da, Gujbă, repetă moşu după mine. Şi spui că eşti profesor de nritmetică la Galaţi?
- Da! moş llie, mi-a plăcut cartea.
- Mă a dracului! şi când ştii că tat-tu nu ştia nici să scrie, nici să i iţească. Tu-i semeni lui
mata, lui Veta; ne citea din cartea ei cu rugăciuni când plecam la târg, să ne meargă bine
la vândut boii şi să ne ferească de hoţi. Credincioasă femeie mai era. Parcă te duceai cu
ea la oastea domnului, nu?
- Da, îmi plăcea să cânt psalmii şi acolo, şi în strană, la biserică, H încurajai eu. Da ştiu că
citeşti ziarele moş llie! mă minunai privind pramada de "Viaţă liberă" de "Adevărul" de
pe scaunul de lîngă masa unde mă aşezase.
- Ei! câteva! Nu-mi bat capu cu minciunile lor, ăştia mint ca să-şi vnndă hârtia, asta fac!
Şi cealaltă viaţă, Viaţă Nouă şi celalt adevăr, Rcânteia, erau la fel de mincinoase, spuneau
numai ce voia Ceausescu.
236
- Moş llie, eu am făcut grădiniţa în conacul de lângă biserică, a cui a fost casa aia?
- Unde-i Ocolu Silvic? Se opri ca pentru a-şi aduce aminte, scuturându-şi rădăcinile
adânci ale timpului sedimentat în minte, apoi vorbi; Zău nu ştiu Ionele! uite că nu ştiu!
De multe ori şi eu am privit spre ograda aia cu casă boierească şi brazi în faţa ei cînd
ieşeam dd la biserică printre bătăi de clopot, dar am lăsat pe altă dată să aflu, şl uite-aşa la
sfîrşitul vieţii nu ştiu nimic de locul ăla, de unde vine bucata aia de pământ.
- Lasă moş llie! că aflu eu de undeva, îi oprii văicăreala neamintiril sale, dar moşu nu se
lăsă.
- Tu să ştii că satu ăsta a fost moşie mănăstirească, a unuia Topală, care s-a împărţit la
oameni în 1864, când cu reforma Iul Cuza. Bunicu-tu şi bunică-ta, Vasile şi Mărioara
Toderiţă, au apucat împărţirea asta a moşiei alături de străbunicu tău..., nu, nu mai ştiu
cum îi spunea.
- Spuneai că ai tinerit cu tata în cărăuşie? în sărăcie?
- Cum am tinerit? am fost tovarăşi de sărăcie şi cărăuşie, ml certă moşu, eu fiind
contrariat de cuvântul tovarăş.
- Ce tovarăş? îl întrebai uimit.
- Păi! nu tovarăş comunist cum crezi tu, un tovarăş de-al nostru, de drum prin necazurile
vieţii, măi Ionele. Şi Hristos a avut tovarăşii lui, pe sfinţii apostoli. Noi eram apostolii
fiecărui prieten, de la semănatul grâului până la încărcatul lui în carele ce scârţâiau spre
docuri, la Galaţi.
- Duceaţi grâul de la gura altora în port, moş llie?
- Da de unde! noi aveam grâu cât să semănăm încă odată grâu şi să trecem pe la moară de
două trei ori pe an, moşierul Ciucă avei însă mult mai mult decât îi trebuia.
- Tot aud, şi l-am auzit şi pe tata vorbind de moşierul ăsta, dar nu ştiu prea bine cine a
fost, aveam doar 3 ani când mă lua la moşid acolo, în pădurea de la Valea Mare, ştii
matale...
- Ei! băiete! asta e poveste lungă pe care nu ai cum s-o ştii, nlol citind-o, nici auzind-o de
la alt cineva, decât de la moşu.
A fost cândva un moşier, după Topală, unu Botez Gheorgh care avea o moşie aşa de mare
că ţinea de la Ijdileni până la Lozo Aceasta a avut mulţi fii şi o singură fică Zizica văduvă
după bărbatu-mort în războiul la ruşi. Pe fiii lui îi chema Mihai şi Costică Bot
237
doar pe ăştia mi-i amintesc. Pe mortu lui Zizica parcă îl chema Juvală, da, nu, ăsta era un
ginere, un procuror ciung, nu mai ştiu. Mihai însă (I Costică aveau să fie cumnaţii
doctorului Ciucă viitorul soţ a Zizicăi. La bucata ei de moşie s-a mai adăugat ce a mai
cumpărat doctorul 'lin jur, dar şi de la fraţii ei. Eu cu tat-tu munceam la el numai la
iimerat grâu şi la căratul lui la vapoarele greceşti de la Dunăre.
- Era o altă fermă pînă la Valea Mare, cu un drum la stânga plin il<; pruni, spre Negoiasa,
spre pădurea Mâţele, îi amintii eu din iimintirea mea.
- Da! ăsta era Juvală măi Ionele, asta era! firar să fie cum am mai uitat, se căina moşu aşa
de rău că-mi era milă de el. Da, tu? cum de-ţi aduci aminte măi băiete?
- Păi! eram mare! aveam trei ani înainte de a pleca regele, patru Mii când cu Republica şi
când cu Tozurile, eram deja pionerîn clasa M ll-a, mă fălii eu, foindu-mă pe scaun.
- Măi! ce memorie ai! se cutremură moşu, vasăzică ţii minte ce făcea tat-tu cu mine de
cînd aveai trei ani! mă felicită în felul lui llie Ciupitu, stând în pat cu bastonul în dreapta
şi privindu-mă cât era din ceea ce a fost. Se ridică, se sprijini cu o mâna de masa unde
Mateam, cu mâna dreaptă în baston, apoi mă mângâie cu mâna '.lângă pe creştet.
-Tu eşti Ionele! te recunosc! aveai părul bălai şi ochii albaştrii ca icum.
- Da moş llie şi eu te recunosc pe matale! nu-ţi fie teamă! Ne '.puneai multe poveşti pe
Drumu Mare în nopţile cu grâu, cărat sub Cloşca cu pui, spre cuibarul cu licurici a
Galaţiului.
- Care poveste Ionele? care poveste? era curios moşu să-şi audă n poveste de atunci uitată
acum cu tristeţe.
Spuneai că prin 1920 cărai peşte în piaţă la negustori, de la i hcrhanaua noastră din
Tuluceşti, la piaţa din capătul lui Columb. I i,ii cu o căruţă plină de peşte. Drumul îl
făceai de decuseară, dar i'.uia să urci şoseaua de la râpa Bălaii, să treci de movila
ostaşului roman necunoscut, unde se leagă Drumu Mare cu şoseaua noastră, iui oafărul
era sus şi Luna îl însoţea misterioasă.
Astea nu-s vorbele mele nepoate, se supără moş llie.
Păi! nu! îţi povestesc povestirea matale de atunci, cu vorbele Huile; de acum, îl liniştii eu.
Şi cine este movila de care vorbeşti? movila ostaşului roman? i'iniiunţă rar cu
neîncredere.
238
- Aia care arată "ceva topografic", cu o "mănăstire de lemn" ia, de la intersecţia cu
drumul Cucii. Aşa îi spuneam noi copiii doamn Andreescu când mergeam în excursie
acolo.
- Da? dumnezeu s-o ierte! l-a învăţat carte şi pe Ion al meu şi p nevestele lui. Ştii că
prima i-a murit. Săracu să nu ne audă, că plan de-ţi frânge inima.
- Ştiu! a doua lui nevastă mi-a fost colegă de clasă la doamna Olimpia.
-Aşa, ai dreptate, Olimpia o chema, şi pe soţul ei Toma, da! îm aduc aminte. Da spune
povestea mea până la sfârşit.
- Păi asta-i moş llie, că n-o ştiu până la sfârşit, o ştiu pe undev până la jumătate.
- Spuneai că urcam dealul Bălaii şi nu ştiu cum a răsărit luceafărul pe mormântul
soldatului roman din anul 100-101? Ăsta cred c săpase la Vadul lui Traian de ştiaţi voi
copiii de el.
- Da, mi-am amintit. Te îndreptai spre râpa lui Tuluc şi la crâşm lui Tuluc te-ai oprit cu
carul plin de peşte. Era noapte plină şi Tulu închisese crâşma, da ştiai să-i baţi într-un fel
în oblonul de la fereastră, anume, ca să-ţi spună ceva prin crăpătură. Aveai o traistă de
peşte bun pentru el, ca la întoarcere să-ţi plătească c-o ţuica bună şi cu un vin bun, nu mai
ştiu cu ce. Ţi-a deschis oblonul cât să-dai peştele şi închizându-l repede la loc, ţi-a spus
pe întuneric: "Vez că mai la intrarea în oraş e un mort în şanţ". Se împuşcase între e hoţii
de la râpa ce-i purta numele, cei din Bădălan cu cei din Vadu Ungurului.
- Măi taică! da ai memorie nu glumă! Când ţi-am spus eu asta?
- într-unui din drumurile la Dunărea de după sărăcie, într-unui din drumurile cu grâu.
- Bată-te norocul, că tare-i mai semeni la vorbă Vulpoiului. Aşa-I întâmpinau tovarăşii de
cărăuşie când venea spre ei cu caru greu şl mare, cu boii purtând cordele galbene în
coarnele găurite la vârf; "Vulpea mă"! "vulpea mă"! îl întâmpinau. El zâmbea din cap
până în picioare, mândru de poreclă, şi aşa cu părul roşu şi cu ochi albaştri, se oprea
neluându-i în seamă, lângă mine, lângă loniţă Munteanu -Bulgaru, cumnatu-su, unchiul
tău, soţul mătuşii tale Catrina - sora lui tat-tu şi lângă Ion Pintilie vecinul vostru din
răsărit de pe uliţa car se sfârşeşte în fântâna lui llie Codreanu şi în poarta lui Neghină, şt
tu, pe lângă moş-tu Ion Mîndru, mai jos.
239
- Da, tatăl lui tanti Gligoriţa şi Ileana, tare mă mai iubeau
- Ei, Gligoriţa-i pe moarte iar llieana cu un bărbat gospodar de la oraş şi-au făcut casă
nouă din casa lor bătrânească.
- Moş llie, mi-ai mai spus atunci o poveste şi despre moş Priţ sau despre fiul lui, nu mai
ştiu cum îl chema.
- Da! despre Puf! despre Puf, mi-aduc aminte nepoate. Era tot prin 1920, tat-tu avea cam
20 de ani, eram flăcăi, umblam mult pe drumurile moşiei lui Botezatu, care avea grâu şi
la Tîrnîşoaia şi mai departe la Valea Paielor cu pădurea Miloşu în vărsarea ei spre
Smirdan, chiar şi la Ţâru cu Mălina pe aceeaşi vale.
Atunci cred că ne-am oprit să se odihnească boii la Tuluc, ia Satu Costi...
- Nu moş llie ăsta a lui Priţ, a lui moş Alexandru Priţ, trăise în preajma ultimului război.
-Aşae Ionele, aşae. Puf era fratele lui Alexandru... Da, mi-aduc aminte, era mai încoace,
mai după război. Golanii de după război s-au înmulţit ca ciupercile, şi ăsta, cu încă unu,
stătea la masă într-un colţ mai întunecat din crâşma lui Tuluc. Am auzit cum un negustor
îl întreba pe Tuluc, de la tejghea, de unde să cumpere vin, din care sat şi dacă ştie de la
care gospodar. Era prin 1947 ştiu sigur acum, după sărăcie, vinul se făcuse şi grâul se
făcuse, lacul era plin cu apă şi mult peşte, nopţile aveau mai multe stele, mai multe decât
acuma, căzu în vis moş llie.
- Şi? îl întorsesem eu la începutul sau mijlocul poveştii lui. -Au ieşit după el să-i fure
banii, dar negustoru a simţit, s-a dus la
căruţă ocolindu-le umbrele din marginea drumului, a băgat mâna într-un maldăr de
hlujeni de păpuşoi şi aşa cum venea unu dinspre coada căruţei să-i ceară bani, l-a trosnit
cu-n foc în frunte de-a rămas lat în drum. A lui Priţ, Puf lacob, da Puf lacob, lacob se
numeau ei, a fugit de nu l-a găsit jandarmii o jumătate de an.
- Păi! tocmai aici voiam eu să te opreşti. Ştii că în iarna aia când nu l-au găsit jandarmii
ne-au prădat pe noi nişte hoţi? n-o fi fost şi el?
- Cine ştie? Dumnezeu ştie nepoate! Oricum e mort demult, a murit ca un câine, nu se
ştie unde, departe de satul nostru, Dumnezeu să-l ierte!
- Dumnezeu să-l ierte! moş llie.
- Măi! măi! ştiai şi povestea asta, eu era să greşesc cu 28 de ani.
240
Ce ţi-i şi memoria asta. Cum ne joacă feste, cum ne poartă prin lume înapoi mai tineri
decât suntem. Parcă te văd sus pe căruţa lui tat-tu, sus pe ultimul sac spre cer, noi
mergând pe jos printre roţi şi prin scânteia potcoavelor boilor, călcând pe macadam, în
bariera Traian. Atunci tat-tu striga: "dă-te jos mă băiete! că nu mai pot trage plăvanii ăştia
de greu ce eşti"!
- Da moş llie! îmi aduc aminte! îmi aduc aminte ca azi!
Ştii ce nu-mi aduc deloc aminte? cine a fost primul primar comunist?
- Vrei să spui după 1947? se interesă bătrânul nonogenar.
- Da, începând cu 1948, precizai eu anu pentru uşurinţa amintirii lui.
- Cred că Tatu Corciovei plugar sărac, apoi Mane Atanasiu, Paraschiv Lepădatu fost
văcar şi unu foarte rău, mai încoace, un borfaş de la fabrica de ulei din Galaţi. Tare era
rău şi codoş nevoie mare, codoaşa tot la securitate şi la partid. Ai noştrii, din Tuluceşti, au
ţinut cu oamenii, dar tot au mai arestat câte unu doi şi i-au trimis la canal. Pe lancu
Severin, pe Dumitru Toderaşc tatăl învăţătoarei Constanţa pe care se pare că au arestat-o
şi pe ea acolo la şcoala din Scânteieşti.
- Da pe preotul Popovici?
- Nu ştiu prea bine cum a fost cu preotu că la el a fost mai scurtă treaba cu arestatu.
Lumea spune că ar fi fost legionar.
- Şi ce dacă, tată? vorbi deodată, neinvitat, Ion Ciupitu, fiul lui moş llie, care intrase tiptil
în odaia cu bagdadie joasă, în care eu pe scaun şi moşu lângă mine, eram un mănunchi
fierbinte de taine în timp, împrejmuţi de scaunul cu ziare galbene şi ... mincinoase, cu
ştiri dintr-un prezent fără valoare. îmbătrânise Ion, reazemul bătrâneţii moşului.
Suferise mult Ion de pe urma primei soţii care fusese paralizată la pat 16 ani. Tot atâţia
ani a văzut de ea, până s-a stins de tot, dându-i să mănânce din mâna lui, ducând-o la
closet pe braţe, spălând-o, aprinzându-i candela de sărbători, trecând-o astfel prin
creştinească trăire latentă, ţinându-i treze simţurile de om atât cât să se bucure de
grăuntele de viaţă pe care Dumnezeu îl mai ţinea încolţit în ea.
- Şi ce dacă? foarte mulţi din foştii legionari au fugit la P.C.R. atunci în 1945 când cu
guvernu lui Groza, după cum acuma în 1990
241
toţi comuniştii au fugit la Ţărănişti, la Liberali şi cei cu puţin bun simţ şi-au spus
pedeserişti, pedişti pe-pizdamăsii cum i-o mai fi chemând cu găştile lor cu tot.
- Lasă măi Ioane, că aşa a fost să fie cu ţara asta. Câţi dintre jandarmi n-au devenit
miliţieni iar miliţienii de ieri, azi, nu-şi zic poliţişti? Ce vină au ei?
- Cum nu au vină? Până ieri strigau la noi să muncim, că în 2000 vom intra în comunism,
adică vom rămâne în izmene, iar acuma ne arată tot ei ce-i capitalismul, pe care dacă-l
admirai ieri c-o vorbă te insfăcau pe viaţă în puşcărie.
-Aşa se face istoria Ioane, nu avem alţi oameni, nu putem să aducem alţii dinafară mă
băiete, să nu aducem de afară pe nimeni să ne conducă ţara, cu ăştia ai noştrii, răi ori
buni, trebuie să facem casă. Ţi-aduci aminte cum ai şoferit la maşinile alea de la
colectivă, parcă un Chevrolet şi un Ford, a fraţilor Bida, alea veneau din capitalism să ne
sprijine comunismul stalinist, din inima Americii, erau gresate cu oţel capitalist, dar nu să
ne conducă, de condus le-ai condus tu. Apoi ne-au dat ruşii jafurile lor din război Ural,
zis apoi am avut Dacia, auzi Dacia, ce jignire, spuse moşu trăgându-şi suflarea, mai bine
îi spunea aşa cum era de fapt, Renault.
- Dar le era ruşine tată să recunoscă că am cumpărat-o de la franţuji.
- De ce mă? noi nu aveam banii noştri? Eu am apucat vremea cînd cu un leu românesc
cumpăram zeci de franci de-ai lor şi câţiva dolari buni de-ai americanilor.
- Tată cum gândeşti matale, gândesc şi ei, parcă ai fi de-ai lor. Ei ştiu că nu-i va lua
nimeni la rost, nici că au furat atunci în comunism cu vagonu, nici că fură acum cu
miliardu. Ei nu trebuie să facă ce vor în ţara asta.
- De ce mă să nu facă? ce regele n-a făcut ce-a vrut? moşierul ducă n-a făcut ce-a vrut?
popa nu face ce vrea în biserică? au dat .ocoteală cuiva de averea lor?
- Da! dar ăştia, comuniştii, au omorât oameni nevinovaţi la canal, în puşcării şi s-ar putea
şti cine pe cine a judecat, cine pe cine a i'xecutat, cine a stat, din miliţie, la capul femeii
muribunde ca să-i •pună cine i-a făcut chirotajul.
- Mă tată, şi ceilalţi au omorât! Vătaful bătea zilierul în bătaie, învăţătorul bătea degeaba
copilu neputinsios la învăţătura de carte,
242
dar nu poţi, cum vrei tu, să faci o judecată publică cu toate astea, nu poţi. Numai
Dumnezeu ne va judeca pe fiecare după faptele noastre ia sfârşitul lumii.
Stăteam între ei fără suflare. Se înfierbântase rău tatăl şi fiul amestecând amintirea cu
amintire, judecăţile cu sentimentele.
- Da, cu colectivizarea cum a fost moş llie? intervenii în disputa lor.
- Cum să fie Ionele? aşa cum ştii! pe unii ne-au lămurit cu vorba bună, pe alţii cu bâta la
sfat, în beciurile de la miliţie. Şi eu şi tat-tu le-am ţinut piept cât am putut. O parte din
vite le-am vândut. Eu l-am aşteptat o săptămână pe unu din Vrancea, să-mi cumpere boii,
şi nu mai venea. în fiecare noapte primarul bătea în poartă să-i dau la colectiv, dar eu am
zăvorât-o şi am pus doi câini mari în uşă. Am încuiat grajdurile cu drugi de fier în uşă, pe
dinăuntru, să nu mi-i ia, să nu mi-i ia.
- N-am boi mă! le strigam din ogradă printre lătrături de câini, n-am boi! Şi m-au lăsat în
pace până i-am vândut.
Aşa a făcut şi Andone, cu o vacă, până a scăpat de ea fugind într-o noapte la târg, la
Bujoru.
- Păi! vezi tată? şi pentru colectivizarea asta trebuiau să fi fost luaţi la rost de cineva!
- De mine mă? de cine? de voi copii mei? Voi nu a-ţi fi avut destule amintiri ca să-i
condamnaţi, voi i-aţi fi condamnat cu ură nu cu judecată, şi ura duce la război Ioane, la
război civil. Toate războaiele lumii au fost ură buboasă, nu judecată sfântă. Dumnezeu a
vrut ca eu să nu le fac, am ţinut numai arma în mână între ele. Săracu Andone a prins doi
ani buni, darVulpoiu a ştiut să nu lupte în linia întâi, a fost în spatele frontului, la încărcat
saci, aşa cum a făcut toată viaţa.
Ne-am oprit, fără vreun semn, din conversaţie. Un ceas de masă îşi scârţia limbile spre
ora unu. Bătrânul se aşeză pe marginea patului tremurând uşor, nedespărţit de baston. M-
am ridicat să plec, socotind că era vremea să fac asta atât pentru ca masa de prânz să nu le
fie tulburată de oaspeţi nepoftiţi cât şi datorită drumului lung ce mai aveam să-l fac de
acum încolo în viaţă, cu amintirea plăcută a tatălui meu în suflet, amintire împrospătată
de vorbele bătrîneşti, înţelepte, ale lui moş llie Ciupitu. Vorbele lui erau o caravană, într-
un timp deşert, într-un deşert de timp, pe planeta durerii, prin durere şi bucurie
pământească.
243
Ion îmi făcu semn să ieşim, dar bătrânul a observat, s-a ridicat drept, ascunzându-şi orice
efort, şi, ceremonial, m-a condus pe sub verande deschise în ogradă, în ograda vieţii lui,
până la poartă. Mergea drept bătrânu în spaţiile scunde ale casei lui, eu prea înalt pentru
ele, frângându-mă de vertebre, cu capul plecat, precedând şirul tată-fiu.
Am ajuns parcă, direct din casă, la poarta ogrăzii. Un salcâm mijlociu, tânăr, o ţinea în
balamale ca pe o scândură mare. Ion se repezi să o deschidă. Maşina mă aştepta
răbdătoare. Era un obiect străin de sat ca şi mine. Bătrânul mi-a spus adio, înainte de a
ocoli cu privirea dihania mov a patrupedului necopitat. Stătea acolo, în poartă, sprijinind
salcâmul gata să cadă peste noi, cu jumătate din trupul lui de altă dată, dar cu un suflet
mare, mai mare decât mine şi Ion şi tot satul laolaltă.
Aştepta să mă urc în maşină. Ion mă însoţi câţiva paşi spre uşa ei de la volan, spunându-
mi.
- Ştii ce-am păţit cu prima soţie Ionele? Plângea, plângea adevărat. Uitase că-mi
povestise şi altă dată şi că plânsese şi atunci în calea mea, destăinuindu-mi sincer durerea
lui. Atunci avusese curajul să plângă chiar de faţă cu a doua soţie, de faţă cu colega mea
de clasă Frosă Ioana.
- Da Ioane, da... Dumnezeu s-o ierte. Ai fost şi eşti un om de mare omenie domnule
Ciupitu, îl încurajai cu respect protocolar, ca şi atunci, acum, la sfârşitul celei de a doua
vizite în casa lor.
Atunci îl căutasem fiindcă nu ştiam unde este unu, a lui Cur, din capătul râpii lui
Drăguşan-frizerul-rival cu văru meu Manole în anii copilăriei, şi vecinul nostru, ca şi el în
sud, în sud de via noastră cu salcâm uriaş în capăt.
Aveam nevoie ca cineva să-mi sape o altă vie, cea moştenită acum după revoluţie,
lovitură de stat sau ce-o fi fost în istoria României în toamna lui 1989, ce-o fi fost pentru
că moartea mamei mele din 17 decembrie, însemna de fapt nu sfârşitul comunismului
nare m-a făcut profesor ci o parte din sfârşitul meu, o parte din memoria prezentă a
timpului trecut universal din care am venit pe lume.
Am răsucit volanul în zgomotul motorului pornit.
- Drumul ăsta este bun?
- Da, duce spre râpă, îmi răspunse sec Ion Ciupitu cu ochii umezi şi fruntea zbârcită de
durere sinceră, vrând de altfel să spună că
244
duce în şoseaua principală. Un om mic, ca un sfânt într-o icoană mă însoţi în oglindă,
dinăuntru ei până la primul colţ de uliţă. Ion în oglinda de dinafară îmi făcea din mâini
semne de întoarcere la ei şi de rămas bun.
M-am strâns în mine ghem, pe banchetă, la volan. Andreea Botceli umplea spaţiul
exterior trupului meu lăcrimându-mi din când în când în sufletul împovărat de amintiri.
Şoseaua era dreaptă, fără meandre de care cu boi, nefiresc de dreaptă, şi bitumul
descompus de 50°Celsus se lipea plescăind rotativ de roţi.
Pe acest drum mergeam, cândva, pe jos, trei ore, la internatul Liceului Vasile Alecsandri,
de acasă la Galaţi să-mi văd de litera ce urmează în cărţile deschise, şi invers, de
rădăcinile venirii mele pe lume din satul natal.
Acum străbăteam drept acest drum, neutru, într-un sfert de oră, de parcă nimic nu mai era
în sufletul meu, un drum şi el pierdut prin liniile paralele ale luminilor vegetând.

Amintiri succesive

Mă strecuram prin bulgării de omăt ai aerului de munte cu un tic-tac nebun de inimă


bătând, năvălind în paşi, cu sufletul la gură, pe culmea de deasupra mea, cu urme de
turme astrale şi ploi de meteoriţi dăltuind zarea, mereu fugind înainte, înainte, dincolo de
privire.
Trecusem podul peste Prahova, mai jos de Fabrica de hârtie. Pe drumul dezrădăcinat de
ploaie mi se aşează în cale un molid bătrân care purta, într-un cui bătut nemernic în
trunchiu-i verde etern, pe o tablă cu caligrafie de şcolar neiubitor de carte, cuvântul
Panduri.
Tăiam cu paşi paraleli şi măsuraţi Pandurii, la fel înşiruiţi, apoi mă afundam în pădurea
Crucii, pe lângă pârâul Zamorei, mai sus de Castel.
Treceam un alt pod peste Zamora şi pădurile Stânei cu capul în pădurile Doftanei, se
aşezau în trepte, pe malul stâng al drumului.
Un al treilea pod lăsa pârâul în stânga, şi-ncet, încet, dădeam peste cariera cu urşi în
dreapta, şi în acelaşi loc, de groapa cu gunoi a oraşului. Piveliştea, acolo, era dezolantă.
Un mal înalt de fum de cârpă arsă şi de nemernică putoare, de conserve vechi stricate,
245
împietrea mirosul pe ici pe colo de răşină, pe ici pe colo de lemn putred şi ram rupt, de
izvor început.
Fragii-licurici, se înteţeau în rădăcinile pădurii din stânga, privind la mine şi peste drum
hăul infernului de cenuşă. Mirosul de fragi mă smulgea din priveliştea dezolantă,
făcându-mă să-mi uit prezenţa, pe poteca din ce în ce mai forestieră a drumului umed.
Deodată două puncte patrupede, negre, la o aruncătură de băţ traversă drumul meu cu
linişti fumegânde, în urma lor o sferă mare, patrupedă şi ea, aţinându-mi calea. Era o
ursoaică şi doi ursuleţi.
M-am oprit. Suflarea mi s-a înjumătăţit. Animalul mamă s-a îndreptat spre mine, patru
paşi mari.
Un pocnet sec de armă cu glonţ i se opri în frunte, răsturnând-o pe o parte, de parcă mi-ar
fi spus: "ce ai cu mine omule?"
Apăru şi bipedul cu armă ucigaşă în mână, însoţit de un pădurar.
- What are you locking for hear? Ce cauţi aici, îmi vorbi cu accent de neamţ...
-"Păi! e ţara mea! i-am răspuns, trezindu-mă din ameninţarea morţii mamiferice.
- Ce spunem? se adresă pădurarului.
- Că estem România! îi imită gramatica, omul verde, vândut pe câţiva ţechini străinului.
Am ridicat mâna spre ei luându-mi un rămas bun, de felul celor; "hai s-o lăsăm baltă"! De
altă dată am să fluier, am să strig, am să-mi iau câinile la plimbare prin pădurea asta, îmi
reproşai din toate unghiurile minţii, îmi reproşai nu imprudenţa pasului în ea, ci regretul
morţii mamei-mamifer cu fulger de plumb în ţeastă.
Puii au luat-o înaintea mea. Neamţu vânător era gata să tragă.
- Nain! Nain! i-am stâlcit eu accentele limbii sale, aşezându-mă în calea puştii.
- It is craisy! its craisy! silabisi repetat, într-un speling diform, posesorul de praf de
puşcă.
Am mers mai departe, până ce drumul s-a pierdut în cetini sub brazii falnici, schimbându-
mi înfăţişarea de om în fiară nocturnă, numai ochi şi urechi.
în stânga, acolo de unde inima bate mereu, puii de urşi urcau o stâncă cât o palmă, cu
scrâşnet de labă şi urlet de orfani îndureraţi. Sus pe steiul umed, pe sub care un izvor
sfredelise pământul, îi aştepta cu doi ochi mari în orbite de om negru, cu ţeastă neagră-
ursul lată.
246
Un muget prelung de mulţumire mă acoperi, acolo, sub conul de noapte a pădurii fără
nume. Cele trei forme ovale, mobile, pline de viaţă, au dispărut, spaţiu verde-albastru al
întunericului subcutanat, epidermic, al văzduhului în putrefacţie, era adânc şi nemişcat.
Pe un drum nevăzut, ca o cărare în tâmpla surdă a pădurii, veneau străinul şi păduraru,
fiecare cu o sticlă de băutură în mână, sfidând legănarea amplă a bradului pe brad. Se
opriră, în drumul fără sfârşit, aşezându-se jos, lângă stânca sfredelită de izvor în pântec.
- One, two, three, număra neamţu hîrtiile verzi, ca şi cămaşa şi pantalonii şi pielea
pădurarului.
- Four! spuse acesta supărat.
- Not! three! se răsti aproape neamţu.
- Tus dumnezeu măti de friţ! auzii din cotlonul meu de întuneric cu cetini mustind.
- Ce este un "dumnezeu mătii"? încearcă să traducă neamţu, cu ajutorul românului lacom,
totodată ferându-se un pas înapoi, cu arma dată jos de pe umăr în mâna dreaptă. Păduraru
simţi mişcarea mercenarului şi-şi aşeză şi el arma în mâni, aţintită, de tragere din şold.
Eram aproape de ei, îl vedeam şi-i auzeam acolo mai sus decât mine, mai jos decât
stâncă, la nivelul frunţii mele, în stânga inimii mele bătând nebuneşte.
"Are să se împuşte", "au să se împuşte" mă zăpăcii în gramatici româneşti încâlcite.
"Pentru bani, doamne pentru bani". "De biata ursoaică au uitat".
Deodată, din coama stâncii, trei puncte negre au sărit pe cei doi sinucigaşi. Cel mai mare
a sărit bufnind pe străin, apucându-l de beregată, celelalte două puncte negre, grele ca
nişte bile de plumb, l-au înşfăcat în cădere, cu dinţii, de ceafă şi faţă, pe pădurar.
Cât ursu devora intrusul şi luneta fiinţei lui însetată de vietate ancestrală, pădurarul fugi
la vale trecând pe lângă mine, fără armă, cu ochii ieşiţi din orbite şi obrazul drept scrijelit.
Era o fantomă verde însângerată, în urma lui vântul, stârnit, alunga hârtiile verzi de o sută
de dolari, cu Washinton dându-se peste cap şi cu ani de fabricaţie falşi.
Ursu şi-a terminat sfârtecarea până la stingerea ultimii licăriri de viată a străinului.
247
Privi în cerc pădurea, cu urlet prelung; îşi făcu o rugăciunea de iertate şi de durere. Cei
doi îndepărtaţi pe urmele pădurarului îi răspunseseră.
Eram între ei înspăimântat. Mai întâi m-au aflat puii, stând în fund în faţa mea la
marginea cetinii bradului-noapte; acoperiş al lumii şi a singurătăţii mele pe sfârşite. Apoi
a venit ursu lângă ei. M-au privit toţi trei cale de un sfert de ceas, dacă cineva mai putea
măsura timpul în locul meu, acolo, în liniştea cu urşi, în care mă aruncasem singur.
Privirea lor însoţită de urlete scurte, de muget de vită bătută, trecea dincolo prin trupul
meu în valea cu ursoaica moartă.
Am îndrăznit să mă mişc, s-au mişcat şi ei, opus mişcării mele, eliberându-mi calea. S-au
îndepărtat, cu grohăituri de porc mistreţ, de urs rănit în suflet, cu suflare bocet, cu botul
plin de sânge de om.
Aşa îmi mulţumise familia întristată şi decimată de vânătorul mort.
Mai târziu, altă dată, mergând pe acelaşi drum, îi ştiam în preajmă însoţindu-mă în
singurătatea mea şi a lor, în plai carpatin. Crucea de pe Caraiman şi Coştila văzuse toată
această durere trofică, cutremurându-se acolo sus, mutând soarele de fiecare dată în
amurg spre stânga ori spre dreapta, cu faţa spre râpa cu urşi morţi.
Numai doi ciobani au înhumat ursoaica luându-i cojocul pentru iarnă şi labele pentru
câini. Alţii au înhumat Neamţu cu amintiri meschine, lângă ea, împietrind regnul animal.
Mai târziu, canişul meu m-a însoţit în pădure, tulburând liniştea ei sfântă, cu lătrături de
câine alintat.
M-am oprit deseori la stânca cu izvor, neluând în seamă creasta ei cu jumătate de ochi de
fiară hăituită, nici câinele meu nu mi-a dat un semn de îngrijorare. îmi fusese oare lăsată
în dar această fărâmă de umblet? în râpa carierei de piatră, cu fum de cârpă arsă, nu s-au
mai auzit împuşcături de-atunci şi nimeni nu s-a mai răstit la numere şi la hârtii verzi.
Pa uliţa lui Mitei, coborând din pădure, Tedi privea cum cocoşul călca găina, nedumerit.
Intrasem în sat. Pe jepi, soarele îşi aşeza culcuşul mângâind mai întâi Babele apoi fruntea
din sud a Sfinxului, şi târziu, trecând prin cruce, şi numai la urmă de tot, contopindu-se
cu Omul.
Costică mă aştepta la piciorul uliţei bucuros că-şi strânsese fânul în căpiţe, în felia lui de
ţarină dintre şosea şi râu, în Piatra Arsă.
248
- Nasule, vine ploaia! îmi arătă el fulgerul din Poiana Stânii, urcând la deal, spre Buşteni.
Calul, ţinut de căpăstru în mâna stângă, necheză, dându-i dreptate. Mânzu se băgă între ei
cu o veselie de neînţeles, mânzească. Trecură prin poarta întredeschisă toţi trei fără să se
zdrobească şi să se calce în picioare.
- O să-avem iarnă iungă, nasule! mă avertiză, intrând în grajd, ocolind grădina prin
curtea cu păsări înspăimântate de vederea murgilor uriaşi.
Vorbea singur, plângea singur. Ecaterina soţia lui murise de un an. O durere grea îl
măcina încet în suflet uitând de idealurile cununiei cu ea. Fetele, patru la număr îl
mângâiau cu prezenţa lor. Angela a doua născută, avusese noroc cu Ion că îşi făcuse casă
acolo aproape de cimitir, parcă să-şi îngrijească mama în odihna ei de dincolo, în
meleaguri fără timp şi visare. Ady cea dintâi născută, rodul dragostei lui adânci, după
lungi suferinţi de scormonire în ursită, rămăsese singură, înstrăinată prin legi stupide
omeneşti de propri-i copii Mirela şi Andrei.
Suferise toţi pentru ea, şi Ecaterina care nu mai e, şi el, văzând-o muncind în fabrica de
hârtie, cu baloţi pe spate şi căsătorind-o devreme cu o şansă de a fi fericită. Urma
Nicoleta, încruntată şi veselă în acelaşi timp, inimă din inima lui, cea care din "tătuţu
meu" nu-l mai scotea şi era mereu în prejma lui.
Doar Codruţ, nepăsător la câte au fost şi sunt, îl făcea să creadă în viaţă, să uite de
valurile ei, băiatul lui Ion şi Angela, venind din braţele lui Katy, cea care nu mai este, ca
o fărâmă din sufletul ei.
Se însera. Caraiman nepăsător, îşi lăsă umbra peste noi, ţinând în braţe soarele cu cântec
de leagăn omenesc, adormindu-l. Ziua fusese lungă, plină de amintiri.
Colonelul, vărul lui Costică stătea mai sus spre Castel, pe Panduri şi apoi doi paşi pe
Aluniş spre pădurea familiei urşilor îndureraţi.
De dimineaţă îl vizitasem şi acum, înainte de odihna mea în penumbra înserării, în fotoliu
din balconul suspendat peste case, îmi aduceam aminte fiecare cuvânt şi gest din
conversaţia cu el.
Domnule Colonel fratele meu mai mare a făcut armata la Sîrbi, se spune că-i împuşcau pe
capete atunci în 1950 pe frontiera noastră, chiar şi în foişor.
- Da! domnule profesor, i-adevărat chiar şi pe mine m-au vînat. Fratele dumitale e leat cu
mine.
249
- Ei! da!, el a fost un pîrlit de soldat. Nenea Radu a făcut armată la Jimbolia. Nu uit cum
îmi povestea, eu fiind atunci în clasa a doua, cum într-o noapte, făcând "pândă într-o
groapă", cu încă un flăcău din Buzău, au auzit în groapa vecină o împuşcătură. A doua zi,
din doi, unul era mort şi celălat fugise peste graniţă. De-atunci fratele meu a "pândit" în
aceeaşi groapă graniţa numai cu prieteni. Aşa era, domnule colonel?
- Da! da! treceau mulţi dincolo şi ca să-i mai oprim puneam câte trei în schimbul de pază.
Ne-au omorât mulţi soldaţi atunci. Ca să nu ne împuşte, noaptea, puneam în vârful unui
băţ o lanternă. Trăgeau în ea şi noi scăpăm.
- Dar dumneavoastră cum a-ţi scăpat?
- S-au mai îmbunătăţit lucrurile după moartea lui Stalin, Tito a venit la noi în 196...
- Ba nu Mitică, ba nu, el a venit în 196... sări ca arsă doamna Sanda, soţia lui, ce pregătea
cafeaua în camera cu uşa întredeschisă la capătul holului în care mă aflam cu domnul
colonel.
- Nu-i adevărat era în 196...
Se contraziceau ca doi copii. Soţia îl acuza de lipsă de memorie. Cafeaua venise în faţa
noastră.
- Tu, Mitică, să nu mă contrazici! Lasă-mă să vorbesc şi eu cu domnu' profesor.
-Şi cum vă spuneam, continuă domnul colonel, uitând de doamna Sanda, Tito venise la
noi şi au avut loc primele treceri de graniţă, pe bază de tabel, la Turnu Severin.
- Doamne cum mă întrerupi! şi ce memorie scurtă ai? Nu, domnule profesor! Tito a venit
la noi în 196...
- Eu aş zice doamnă Sanda că prin 195... pe vremea lui Hruşciov la ruşi şi a lui
Gheorghiu Dej la noi.
- Da, cred că aveţi dreptate, spuse domnul colonel ... aia din 196... era a doua.
- Aşa mai zic şi eu că se leagă lucrurile interveni doamna colonel.
- Multe unităţi şi subunităţi româneşti de graniţă au avut nume de eroi, soldaţi ucişi de
sîrbi.
- După vizitele astea or mai fi rămas eroi domnule colonel? Schimbai vorba văzând că nu
primise răspuns. Dar sărăcia cum
a fost?
250
- Păi n-a plouat toată primăvara lui 1946 în Moldova şi cum ţara era secătuită de război
am ajuns să fugim din nord în sud.
- Trenurile foamei Mitică! spune-i domnului profesor de trenurile foamei, pline de
păduchi şi de oameni din Moldova fugind spre Oltenia, Dobrogea, Banat. La noi la
Zimnicea pe mulţi i-am ocrotit, i-am pus la muncă, i-am despăduchiat şi le-am dat de
mâncare. Era în 1947, spuse convingător doamna Sanda.
- Ba nu! era în 1946, în 1947 a fost naţionalizarea.
- Ei aş! abia fugea regele şi ne făcusem Republică.
- Da, dar atunci a început şi naţionalizarea, pînăîn 1948, interveni colonelul luptîndu-se
din greu cu Sanda, cu femeia lui de-o viaţă ce-i făcuse o fată, de la care dumnezeu Ie-a
dat o frumuseţe de nepoată Bogdana - visul bătrâneţii lor.
Casa lor împreună cu a unui profesor prieten, era aşezată în latura de nord al
dreptunghiului ogrăzii cu o grădină suspendată, în miniatură, pe pământul gras, roditor,
unde florile concertau cu câteva legumele ce nu aveau şansa de a se coace aici, la 800
metri altitudine, în umbra şi semeţia Caraimanului, aflat la o azvârlitură de băţ, mereu
deasupra capetelor lor cărunte.
Refugiau de la Bucureşti, aici, cantr-un exil sentimental, ca într-o oază de linişte
bisericească, ca într-o amintire adâncă plină de alte amintiri.
- Dar cu ruşii cum a fost? doamnă Sanda! o provocai eu între sorbirea a două guri de
cafea, atunci când s-a mai liniştit din discuţia contradictorie cu domnul colonel.
- Erau oameni buni, ţineau foarte mult la copii.
- Se cam îmbătau domnule profesor şi voiau după asta femei ori fete ca la război,
interveni domnul colonel.
- Nu-i aşa! nu-i aşa! erau oameni buni. Nouă la Zimnicea ne-au adus smochine şi
portocale din vasele de pe Dunăre. La noi au intrat în ogradă odată vreo patru, cu armele
în mâini, şi mama Ie-a ascuns pe surorile mele în hambarul de grâu. Nu Ie-a găsit.
- S-au dus la un crâşmar, continuă colonelul, şi au intrat în pivniţă. Au găsit acolo un
butoi l-au scos afară. L-au urcat în căruţă şi smulgându-i caneaua îşi turnau în cănile de
tablă ce curgea din butoi. Era oţet dar de beţi ce erau nu mai aveau gust.
- Spui tu Mitică astea în derâdere dar ia aminteşte-ţi ce disciplinaţi erau.
251
- Ei disciplinaţi? se miră colonelu'.
- Domnule profesor, la noi, la Zimnicea, cînd a fost să-şi facă de cap cu o femeie din
ograda unui vecin, unu dintr-un grup de înfierbântaţi, a apărut o maşină, din care a
coborât un ofiţer. Fără nici o vorbă s-a dus la cel care însfăşcase femeia în braţe şi i-a tras
un glonţ în cap.
-Asta a fost aşa ca un exemplu, interveni colonelul dar ei tot îşi făceau de cap.
- Nu Mitică!, n-ai dreptate!, erau disciplinaţi.
Era plăcut să-i vezi pe aceşti oameni contrazicîndu-se pentru un adevăr. Ei supravieţuise
unor nenorociri naţionale căutând un sâmbure de bunătate chiar şi la cei care ne-au siluit
fiinţa naţională. Erau oameni buni, cu suflet curat, neplecaţi în convingerea lor că toţi
oamenii ar trebui să fie la fel. Colonelul văzuse mizeria omenirii dar nu se molipsise de
ea, o înfruntase trecând prin ea. Sanda, soţia lui, asistase la aceste munci, "trudirii de
curăţire a grajdurilor", înconjurându-l, sfătuindu-i braţele şi mintea. Eu eram o fărâmă
neputincioasă în râul amintirilor lor în timp adâncit de povara răscolirii lor. Câtă evlavie
în destăinuirea acestor amintiri, câtă evlavie.
Andrei era sergent angajat. Nu-şi găsi de lucru nicăieri decât în armată. O iubea pe
Veronica fica mai mică a lui Costică de când era la grădimiţă. Aştepta să-şi termine
viitoarea mireasă studiile ca şă-şi înceapă casa lor.
- De ce eşti trist Andrei? îl iscodi Veronica la masă. Era ora când se întorcea din misiune,
fiindcă fiecare zi la vânătorii de munte e o misiune.
- N-am nimic, eu n-am nimic, numai că unul n-o să aibă mult mai mult decât nimicul
meu, a murit.
- Cum să moară? se încruntă Veronica
- S-a rupt funia, era prea greu. Căzând între stânci a făcut hemoragie interioară şi s-a dus.
-Ai grijă Andrei! n-o mai fă pe grozavul la trecerea prăpastiei, şi cu americanii a-i cam
exagerat, îl sfătui mai întâi Veronica ca o prietenă şi mai apoi ca o viitoare soţie.
- Ei! n-a fost decât un scandenberg, era culturist băiatu şi îngânfat ca un "best boy". Noi
n-avem nevoie de haltere ca să fim prieteni. Lopata înfiptă în piatră de râu şi drumul pe
creastă fac mai mult decât toată teoria lor cu muşchii siliconizaţi.
252
- Da, dar era să te împuşte! îi aminti Veronica
- N-a tras, i-a fost frică, le e frică şi de umbra lor. Privesc roată ca nişte speriaţi. Ăştia
trag din orice unghi. Dacă i-i se ordonă trag şi-n ei chiar, n-au nici o morală decât "to be
the best", "să fii cel mai cel"
Dacă i-ar pune Costică să adape calul, cărând găleţile de apă în mâini, din Prahova până
la grajdul vostru, s-ar face ca o legumă după cinci drumuri.
Şi ce mă enervează şi mă distrează la ăştia, e cum fotografiază tot şi când stau pe vine în
tufiş fotografiază. Li-i frică de pădurea noastră de stejar de brad, de salcâm, ca de racheta
sol-sol.
- Aşa Ie-o fi spus comandanţii lor Andrei, îşi dădu o părere Veronica.
- Atunci de ce dracu mai vor să ne fie prieteni? Aşa i-au fost şi lui bunicu prieteni ruşii şi
au pus mâna pe noi. Unu, Avădanei, spune că la ei există un principiu vechi de pe vremea
caw-boylor;întâi te impuse şi apoi te apăr de muşte.
-Auzi tâmpitu! ce-i fabrică mintea? sau poate nu-i tâmpit! tot o fac "rogerii" ăştia pe
poliţiştii lumii! spuse Veronica.
A doua zi, Bogdana mă întâmpină la poartă cu domnul colonel Mitică de mână,
apărându-mă de câinii profesorului. Doamna "profesor" veni în ajutorul lor, îmblânzindu-
şi căţeaua cu vorbe numai de ea ştiute, un fel de: "treci, treci în cuşcă". Domnul profesor
se vedea la etajul I făcându-mi din mâini.
- Unde a-i reuşit cu media aia ponderată Bogdano?, am întrebat-o la sfârşitul aleii
pietruite, unde nepoata colonelului stătea în jurul unei mese de lemn într-un fotoliu de
paie.
- La mate, domnule profesor, la singura clasă reală din cele cinci, de la liceul meu
Româno-German.
- Şi cu informatica cum rămâne? o provocai să vorbească ştiind-o zgârcită la vorbă
- O învăţ acasă, mi-a luat "bubu" calculator
Colonelul zâmbea mulţumit de răspunsurile clare ale nepoatei sale. Doamna Sanda mă
întâmpină, scuturându-se pe mâini de muncile ei din bucătărie.
- Să vă fac o cafea domnule profesor? mă întreba.
- Bogdana, interveni domnul colonel, are mulţi băieţi în clasă
- Dar, lasă-mă domnule să vorbesc şi eu cu domnul profesor.
253
Mitică, Mitică ai să mă înebuneşti, nu mă laşi şi pe mine să spun o vorbă...
S-a stins ziua lungă cu noapte la mijloc, a amintirii de sub linia frântă a munţilor Bucegi
începută în Vârful cu Dor şi sfârşind în orizont sinusoidal, în Gura Diham, acolo unde
americanii vroiau să filmeze intrarea în munte, sub Sfinxul românesc.
- Şi cu matematica ce-ai să faci în viaţă? întrebai familia Şchiopu ca un rămas bun.
-Am să gândesc! am să gândesc! domnule profesor.
- Nu uita Bogdano orice limbă străină se vorbeşte gândind mai întâi româneşte.
-Aşa-i bunicule! aşa-i!...
M-am suit pe o cărare, apoi pe 50 de trepte până la grădiniţa aşezată desupra pădurii
Urlătoarei dincoace de Prahova. Casa grădiniţei era o vilă a unui fost ministru de finanţe,
zgârcit cu banii şi generos cu spaţiile înverzite. Veranda şi balconul ce o împrejmuiau
aveau forme hexagonale concentric înscrise. Doi copii de doi ani şi de patru ani urcau în
urma mea uimitor de repede.
- Nenea, câinele muşcă? Sunt cu asta mică, adăugă flăcăul de patru ani, privind la canişul
meu maron.
- Nu, nu muşcă!
- Cum îl chiamă? mai întrebă inteligent, să ştie cum să se apere, în eventualitatea unui
mârâit ori lătrat.
- Tedy, Tedy, strigai la el ca să nu-l confunde pe t cu d.
- Bebi, Bebi? răspunse el, şi ca să-mi fie pe plac, continuă fără să-l întreb. Ea e Gabi,
sora mea
"Bucuros de cunoştinţă" mi-am spus în gând, dându-mă la o parte din calea lor. M-am
aşezat pe o cascadă a zidului în trepte, a unei alei în scară, bântuită de buruieni. Pe
aceasta, părăsită acum,urcase cândva ministru la vila lui cu ferestre mari, cu ogive
semicirculare la partea de sus.
Soarele cădea în aceleaşi punct de aseară, lângă cruce, mai sus de ea c-o şchioapă,
învingând Omu.
Un tren miriapod, străbătea valea paralel cu râul, dincolo de liniştea Zamorei, de parcă
vântul venind din munţii Doftanei împrăştia zgomotul mototolit de roţi la vale, spre
Posada, precum odată oştirea română medievală năvăli asupra turcului înfometat de sânge
creştin. Tedy privea înconştient amurgul divin. O pisică neagră traversă

254
ograda grădiniţei prin faţa noastră. Un motan alb o aştepta sub leagăn. Plictisit de
întâlnirea lor fără semne rele, câinele îl privi cu coada ochiului zicându-mi.
- "Haide tată acasă, că mă dor ochii de depărtarea muntelui." Vitele se întorceau din
Crină, de la păscut. Văcaru le lăsase să se ducă, fiecare după cum ştie, la casele lor. Aşa
era şi la noi în Tuluceşti în anii copilăriei mele, până când ciuma roşie să ne
dezmoştenească. Aşa era şi atunci, numai că văcarul avea să fie primar comunist,
neştiutor de carte, proletar plin de balegă scuipând pe cruce, ideolog al dictaturii golăniei.

Cotia Vasile din Riciu de tâmple

în dimineaţa unei zile de august, profesorul urca treptele trenului de Cluj. Avea într-o
mână o geantă diplomat cu cărţi şi creioane şi una adidas de fâş, în cealaltă mână, cu
făină şi carne. Era o dimineaţă fără evenimente pe peronul cu oameni puţini, o parte stând
la rând la chioşcul de ziare, o altă parte, fără rând, în grup, servindu-şi cafeaua la barul
din incinta gării.
Cumpără Monitorul de Galaţi, în speranţa apariţiei articolului dat la redacţie, în urmă cu
câteva zile fierbinţi, de admitere în licee, după criteriul mediei ponderate şi a dosarului
depus înaintea orei 18 în fiecare zi.
Da, apăruse cu titlu "Noua metodă de admitere în liceu este o aberaţie". Citi spre final;
"scopul actual al învăţămîntului nu ar trebui să fie cuprinderea într-o formă de
învăţămînt, ci ieşirea din acest sistem cu certitudinea bucăţii de pâine câştigată prin
muncă, a cărei deprindere se poate realiza chiar şi lângă un om neştiutor de carte, dar cu
mare iubire de oameni".
Era mulţumit de adevărurile exprimate, erau aceste înşiruiri de gânduri mărturisite într-un
ziar, propria sa vindecare de bolile istoriei prezente. Istoria trecută rămânea însă speranţa
lui de vindecare totală de "eul comunist" aflat încă în jurul fiinţei sale, înfipt ca un scaiete
în blana animalului vestic, al unui capitalism corcitură, plin de speculă, speculanţi şi
speculaţii de valoare şi plusvaloare, de profit meschin.
în eseul său "Nelinişte cu pietre în punct-şcoala la români" trata cu tristeţe spaţiile
interioare ale unei societăţi prăbuşite: "nu se mai învaţă după 90 încoace, neştiindu-se de
ce, neştiindu-se cum.
255
Pedagogi de şcoală vestică transplantată pe un spirit muribund, muribunzi într-o
pedagogie veche, nesfârşesc ceea ce demult este sfârşit; pofta de a fi ceea ce nu putem fi,
cu bani fiind săraci, proşti fiind deştepţi, urâţi fiind ai dracului de frumoşi". Nu uita nici
fraza "un grup de fete, râzând, aprind lumânări pentru morţi şi vii în curtea bisericii fără
acoperiş şi fără clopot de aramă", care-i îndulcea tristeţea neputinţei de a fi ce-am fost
odată, noi românii, în istoria îngropată de comunişti în gropile comune ale ideologiei lor
internaţionaliste.
Trecea prin bumerangul gândurilor lui scrise, căutându-şi locul nu în spaţii celeste cum ar
fi trebuit, ci în vagonul murdar şi plin de miros de sudoare şi fum, plin de zdruncinătura
roţilor înfăşurate pe osii şi pe segmente de fier puse cap la cap între puncte cardinale. Da!
acesta era compartimentul! Se bucură că este gol şi că locul scris pe bilet era la geam,
aproape de priveliştea translaţiei câmpurilor si apelor prin siliciu stins.
într-o clipă, gândurile singurătăţii îi fură spulberate. Un tânăr deschise uşa brusc,
umplând spaţiul de deasupra cu o valiză şi pe cel dinăuntru cu nelinişte. Avea la şoldul
din dreapta un "celular în teacă", arăta ca un bandit de altă dată, de la Râpa lui Tuluc, cu
"cuţit la şold" şi o siguranţă de viaţă lungă, cutremurătoare.
Profesorul se trezi ameninţat de o întrebare indiscretă.
- Până unde mergeţi?
- Trebuie să răspund la întrebarea dumneavoastră? întrebă la rândul lui.
- Nu, îndulci vocea tânărul, mai puţin aspră decât înfăţişarea lui, dar prietena mea ar fi în
siguranţă cu dumneavostră dacă a-ţi merge până la Braşov, unde merge şi ea.
- Aa..., se lămuri profesorul, merg până la Buşteni.
- E bine! e bine! spuse cawboiul electronizat.
O fată cam cu patru ani mai tânără ca el îşi făcu apariţia, din hol în compartiment, prin
uşa deschisă, prin spaţiu rămas liber între iubitei" şi canatul din nord. "Doamne ce subţiri
sunt, gândi profesorul, încap doi în deschiderea uşii compartimentului, ce-i tinereţea? ce-i
tinereţea? un fir de carne şi oase şi tendoane în punct, un fir cu plumb oscilând haotic prin
ceaţa sufletului neştiutor de trup, prin suflet neştiutor de păcat."
- Ştiţi! sunt atâţia oameni răi! mi-i teamă pentru ea.
- Sunt profesor, îl linişti oarecum pe tânăr.
256
- Da? Ea este studentă.
- Bucuros, bucuros repetă profesorul încercând să sfârşească discuţia de autoprezentare.
Citi mai departe Monitorul de Galaţi. Titlurile exprimau ştirile principale ale lunii,
dezbătute pe o altă faţă, de fiecare dată mai aproape de adevăruri şocante: "50% creşteri
salariale în Sidex"; i-auzi domnule şi ei au datorii la stat. "Profiturile CEC vor fi încasate
de păgubiţii de la FNI", deci un hoţ îl ajută pe altul. Sub articol, prim ministru Mugur
Isărescu arăta cu degetul "Pulsul economiei la şapte luni de guvernare", aşa se numea
seminarul unde fusese fotografiat, în stânga primei pagini, deasupra titlului, poza unui
copil handicapat era însoţită de "acordaţi o şansă unui copil ce vrea să înveţe", de ce nu să
se însănătoşească, da, da, au dreptate, ar trebui să ne adresăm lui Dumnezeu pentru asta
ori ziarele nu-s citite dincolo, mai ştii, mai ştii?.
Izbitoare contraste, în nenumăratele sacrificii ale eului conştient într-un bine fundamental
inconştient.
Auzi? pulsul economiei la şapte luni? ce "gnoză gestantă", ce creaţie placentară e facerea
unei lumi? De ce nu "creierul economiei la şapte luni"? ori "inima ei hipotensivă"? "ori
coloana ei vertebrală versificată"?. Izbitoare ecografii a unui Făt Frumos înainte de
naştere, uimitoare sudalme de cuvânt nerostit şi neputinţe imaginând timpul efemerid,
timpul destin lăcrimat de clepsidre.
Zvârli ziarul pe banchetă, acolo unde între el şi studentă erau două locuri libere.
Un sărut plescăit şi-o îmbrăţişare fără vlagă anunţă plecarea trenului peste difuzorul de
afară, vorbind cu vocea nazalizată a unei funcţionare nedormite. Cei doi, pe hol, îşi
exprimau din priviri un fel de regret faţă de timpul trecut aşezat acum pe şine şi roţi
incerte. Un scrâşnet de sabot desprins din cercuri concentrice de oţel, trăda inerţia
mişcării scăpată din mâinile unei oscilaţii neamortizate; motorul electric al locomotivei.
Prin dreptunghiul mic cât un geam de penitenciar, fata privirea indiferentă. Dincolo şi
dincoace zâmbetul era murdar şi plictisit. S-a întors la numărul ei de pe bilet, la locul de
vinilin şi jeg sub valiza-i studenţească tot de vinilin.
Profesorul n-a luat în seamă trecerea trenului pe ace obişnuit cu drumul lunecos si scârtâit
din călătoriile studenţiei lui.
257
Fata luă, fără să ceară promisiunea, ziarul din stânga ei. Apoi deodată, se făcu întuneric.
Nu se auzea decât trosnetul repetat al traverselor din capătul şinelor rupte şi un fâsâit ca
de ziar ori de şarpe mort târât pe pământ.
Un minut şi jumătate până la două minute era lungimea tunelului sub oraş. Cu câtă trudă,
înainte de a fi fost făcut, urca trenul această barieră lutoasă de oraş, între 1889 şi 1916 pe
la Hanul lui Tuluc -tatăl ori Tuluc - Bunicu? se gândea profesorul de fiecare dată când îl
străbătea.
Se prăbuşea bătrânul tunel. Ogrăzile de deasupra lui făceau fântâni în trupul lui de
cărămidă umedă, cu bolţi de palme puse una lângă alta să sfânţească trecerea prin infern.
De multe ori fântânile, în calea prăbuşirii lor din ceruri, aveau izvoare şi căderi de pietre,
inundându-l. Trenurile se-nchinau atunci, în faţa felinarului roşu, a unui acar smintit
aşezat pe şine, întorcându-se-napoi din drumul lui intestinal, în gară, în punctul fix al
inerţiei sale iniţiale.
Profesorul îşi scria povestea rătăcirii sale pe lac în noaptea plină de fantome. Repeta în
gând cuvintele descântului de deochi; "fugi diochi dintre diochi, ochiul rău din ochi să
fugă, lacrima din lacrimă, sângele să sângereze pe peretele de casă, de copil jertfit pe
masă..."
Nu-şi aducea aminte decât jumătăţile de cuvinte, "fug, di, din, ochi sân, sâ, pe, casă, în, ii,
moş", şi foarte bine ritmul de tren alunecând pe şine, în tâmple, în suflet. Adormise.
înainte ca pleoapele să-i acopere întunericul dinăuntru, parcă întrebase.
- Şi ce studiezi în oraşul Stalin?
- Dreptul! răspunse studenta, aşezată în întunericul de sub pământ prin care se ţâra un
zgomot repetat, dreptul!, dreptul!...
-Ah! justiţia, justiţia aplicată, repetă zăbovind în cuvinte profesorul.
Adormise cu adevărat. Somnul îl aşeză deasupra spaţiului compartimentului de vagon,
undeva în afara trenului, într-un punct fix de deasupra lui, fără conştiinţa mişcării şi
aderenţei la mişcare, într-un punct fără conştiinţă. îşi percepea de acolo trupul ca pe un
vas gol în care cineva trebuia să toarne vin ori văzduh, ori sânge pentru a fi om. O lumină
neagră era acest vas, acest "gol de privire" smuls din lumină, iar în jurul lui, nefiresc de
albastre, de crepusculare, chipul fetei şi a lucrurilor sale, cartea din mâna ei cu litere
galbene şi copertă violetă, cu litere mari oblice ce semănau cu Dreptul civil, penal,
administrativ, cuvinte înşiruite ca nişte oscilaţii în culoare.
258
Deodată uşa compartimentului culisă în urma trenului şi un bătrân uriaş năvăli, ca o
suprafiinţă pământeană, înăuntru.
- Eu sunt Goria Vasile domnişoară, dumneata?
- Eu sunt Viorica lui Lepădatu din Cahul.
- Din Basarabia? din Basarabia va să zică? se minună indiferent bătrânul.
- De unde veniţi? nu am oprit în nici o staţie, suspină fata.
- De la capăt, din celălalt capăt, accentua bătrânul. Şi pentru a-şi preciza clar identitatea
nefirească repetă lung: eu sunt Goria Vasile din Tîrgu Murăş, Goria Vasile din România.
Şi zici că faci justiţia la noi, în oraşul Stalin? deveni uimit moşneagul, cu păr alb şi ochi
nefiresc de negrii, de adânci.
- Nu!, în oraşul Braşov.
-A! uitasem, în Braşovul nostru drag, plin de biserici şi oameni cu dumnezeu, pragul
casei noastre Ardealu. Apoi se îndreptă spre locul profesorului îl pipăi cu grijă, parcă
punându-i mâna pe ochi, acoperindu-i pleoapele închise să-l trezească. Dar nu se trezi.
Ăsta doarme de la începutul lumii, reclamă moşneagul, aşezându-se opus trupului celui
adormit.
O linişte adâncă se aşternu peste lume şi-n cubul de lumină cu fiinţe negre şi violachii, în
trenul care străbătea zorii unor aşezări din apus.
- Deci Viorica Lepădata, din Basarabia, spui că te cheamă?
- A lui Lepădatu, se supără fata.
- Da! numele tău este o jertfă! Tu, Viorico, ai fost jertfită pentru tatăl tău Lepădatu.
- Ei aş? un nume şi-atât!
- Nu-i aşa fetiţo! nu-i aşa! numele omului este jertfa adusă Tatălui de pe pământ care nu-i
altul decât cel din ceruri. El este dat omului de Dumnezeu, ca o ofrandă, pentru mântuirea
păcatului eului lui conştient.
- Dar ce spuneţi dumneavoastră e o justiţie penală civilă! se minună fata, şi acestea sunt
nume omeneşti.
- Oamenii nu pot judeca drept, ei săvârşesc chiar păcatul de a judeca fetiţo,
basarabeanco, pronunţă cu ecou bătrânul, rătăcit în ultima vocală. Şi schimbând vorba
observă grăbit, "Lepădatu, numele tău românesc e vechi şi nu poate fi schimbat", înţelegi
ce vreau să spun? ruşii n-au putut să-i schimbe numele tatălui tău, pe care îl are
259
de la bunicul lui şi de mai departe decât viaţa regatelor şi imperiilor, de la Ştefan, vechi
ca şi al lui, de la Dumnezeu.
Numele nu poate fi schimbat, iar oamenii se sacrifică pentru ele de-alungul istoriei lor
omeneşti pentru sfânta lor povară, purtătoare de păcat, de efigie a păcatului şi a sufletului
păcătuind. Ca să-nţelegi trebuia să studiezi mai întâi istorie, dar istoria din cărţi e
mincinoasă şi nu vorbeşte decât de războaie ca despre ceva ce nici n-a fost, despre iubiri
ca despre ceva ce ar fi de când lumea, despre naşterea şi moartea omului, ca despre un
tribut plătit nimănui.
Eu de fapt nu sunt din Tîrgu Mureş, sunt din inima Ardealului, sunt român ardelean din
Riciu de Cîmpie. istoria vieţii mele e adevărată şi plină de durere şi bucurie; alte ofrande
dumnezeieşti, ca ale lui lisus. Dumnezeu fetiţo a săvârşit un act sfânt, un sacrificiu,
făcând omul din chipul şi asemănarea lui. Omul, fără ştirea lui, îşi sacrifică viaţa
trupească dându-i lui Dumnezeu înapoi sufletul, sufletul său aşa cum a fost la început,
curat, neştiutor de came.
Eu sunt păcătos, am scăpat de moarte în războiul trecut, cei curaţi au fost luaţi de
Dumnezeu ca să se oprească în lume acest prăpăd, au fost sacrificaţi.
- Cum adică? adică în ce fel? se nedumiri studenta în cumpăna cărţii ei aşezată pe
genunchi.
Bătrânul începu să-şi povestească viaţa oftând; "- Hei fetiţo, ai multe de ştiut şi ai destulă
vreme pentru a şti, pentru a te cunoaşte din cât eşti" şi rar, sacerdotal începu.
Eram în biserică la noi la Riciu de Cîmpie în 30 ianuarie 1942. Ţin minte data asta ca
acum. Era sărbătoarea Sfîntului Vasile cel Mare, Grigorie Teologul şi loan Gură de Aur.
Clopotul de sfârşit de slujbă răsuna dogit, simţind parcă în preajma lui duhuri rele. Da! la
poartă erau jandarmii unguri, cenderii, nouă la număr. "Comogai iobro - dumneata la
dreapta arătă cu mâna întinsă spre mine. Apoi încă 18 băieţi au fost scoşi din mulţimea ce
părăsea biserica. Ne-au aşezat în coloană de câte doi. în capul coloanei era un cender, în
părţi câte trei şi doi în spate. Elore indui - înainte marş, ne ordonă unul din ei mai mare în
grad. Ne-am dus la plutonul maghiar de grănicei. Curtea cazărmii lor era împrejmuită şi
în mijloc avea o casă de piatră ameninţătoare. Pretutindeni zăpada acoperise Ardealul
Cedat, până departe în bătălia de la Stalingrad cu morţi umblând în picioare, cu vii morţi
înfometaţi de suflet. Simţeam că
260
ziua asta cu trei sfinţi ortodocşi, avea să fie o zi de patimă, că ea cerea un sacrificiu de
sânge, cum am văzut multe de acest fel în viaţa mea, dar mai ales în anii războiului, când
necredinţa oamenilor în Dumnezeu începe cu necredinţa în alt om.
Iubirea între oameni, care este iubirea în lisus, era sacrificată, pregătindu-şi ei mântuirea,
nepermis, nepermis. Justiţia de identificare a noastră cu Dumnezeu, de contopire a iubirii
mele cu a altuia, se stricase prin ură, care nu-i decît ea însăşi un război fără margini.
Nu mai exista parcă nici identitatea noastră cu Mîntuitorul, care este dincolo de puterea
de înţelegere a minţii omeneşti. Iubirea, domnişoară, e un sacrificiu creştin a Tatălui care
răstigneşte şi a Fiului răstignit. Ambele se împlinesc în iubirea fără prihană a Duhului
veşnic şi sfânt.
Ura, opusă iubirii, distruge unitatea sacrificiului iubirii în treime, generează sacrificii
false, eretice, gnosice, care au forme istorice, politice care au instituţii-tribunale,
judecători şi preoţi falşi.
Numai un creştin poate iubi cu adevărat. El se supune mântuirii iubirii sale, mântuindu-şi
chiar păcatul de a iubi.
Cu această îndoială de iubire între oameni, mergeam în coloana celor 18 băieţi de 17-18
ani spre garnizoana de frontieră maghiară. Ungaria intrase în Ardeal din voinţa acelor
preoţi falşi ai apocalipsei, ca o limbă de şarpe veninos întinsă într-un sufletul de om
paşnic la arat, în păşune, în livezi, în sufletul nostru de român.
Ungurii sunt răi, domnişoară, sunt mai răi ca românii îşi încheie el durerea de a fi trăit în
ocupaţia hortistă.
- Nu-i adevărat, mai adevărat, sunt tot atât de răi pe cât sunt şi românii, răutatea şi
bunătatea e drămuită de Dumnezeu cât trebuie în iubirea de care vorbeai. Era profesorul,
se trezise. Aproape speriat, bătrânul, care nu se aştepta să fie contrazis aşa uşor, confirmă
uimit.
- Da, cred că amintirea m-a făcut mai rău decât sunt. Dumneavoastră sunteţi ungur?.
- Nu, sunt moldovean cu nume vechi din vremea lui Ureche şi Ştefan.
-Aha, deci sunteţi român, nu vă supără dacă vă povestesc ceva de unguri, ceva ce nu prea
la sfinţeşte numele de om în istoria lor încălecată pe-a noastră!?
- Nu, deloc, îmi face plăcere să ştiu de la un om, nu din cărţi
261
ticluite, adevăruri istorice. Nu uitaţi însă că vina în istoria rea ori bună a oamenilor, a
popoarelor, aparţine tot oamenilor, preoţilor de care vorbeaţi, sacrificantii sacrificaţilor.
Dumneavoastră aţi fost victima unor astfel de sacrificii probabil.
- Da, vorbiţi foarte frumos ca un judecător la o judecată de apoi, la o judecată de pe urma
altor judecăţi.
-Am auzit cum v-au luat cederii şi v-au dus la garnizoană, ce a urmat?.
-Aţi auzit? Ce bine. Şi eu care credeam că nu-s luate în seamă de nimeni vorbele mele.
Ştiţi domnişoara e studentă la drept şi cred că se plictisise. Ce bine că v-aţi trezit. Până
unde mergeţi?
- La Buşteni, la Buşteni, repetă îngândurat profesorul.
- Mda, bănuiam, la Cruce, la Crucea de pe Caraiman.
- Nu, sub Cruce, în Zamora, peste râul Prahova, spre pădurile Doftanei.
Trag acolo pentru câteva zile, apoi mă-ntorc la Dunăre. îmi este destul, îmi este suficient
să văd câteva zile muntele de piatră de peste Stix, de peste Prahova .
- Stix, ce râu e ăsta? n-am auzit de el.
- A, e o metaforă de-a mea, o comparaţie a Prahovei cu-n râu dintre tărâmuri.
- Există un râu între tărâmuri?
- Da, aşa cred unii, pe drumul sufletului din trup în Spiritul transcendental.
-Şi pe unde ar fi el?
- Pe sub Lună, spun unii.
- Interesant, interesant spuse bătrânul, de la cine ştii dumneata toate astea?
- De la oameni, uite bunăoară de la oameni ca dumneata. Da, continuă-ţi povestea, sunt
tare curios să ştiu ce ţi s-a întâmplat atunci când ai plecat din biserică.
- Deci ne-au băgat coloana noastră, de băieţi români, în cazarmă. Primul pe care l-au
strigat era Gîrba Theodor. Dar nu l-au strigat aşa, ci altfel, pe ungureşte, Gîrbo Tivodor,
ştiţi la ei Theodor este Tivodor. îmi zic, .dacă ne stîlcesc aşa numele or să ne trimită pe
front, doamne mai bine era să fi fost trimişi în lagăre de muncă, la făcut drumuri şi la tăiat
pădure, ca fraţii noştrii, numai să ne fi rămas numele românesc. Şi chiar dacă pe front ne-
ar fi trimis să fi rămas cu nume românesc.
262
- Şi, ce-a urmat?
- După ce l-au strigat pe Gârba,l-au dus în clădirea cazărmii între doi cenderi şi nu l-am
mai văzut. Apoi îl strigă pe Radu Avram, Radu Abraham, venea la rând Cucuiet Petru
ştiam că o să-i spună Cucuiet Peter, cu accentele puse aiurea decât româneşte şi apoi
urmam eu. M-am uitat la huiduma de Alexandru prietenul meu. Era greu la înţelesul
vorbelor pe care le auzea deodată dar rumegându-le încet, cu răbdare de cioban, îşi turna
toţi muşchii într-o ideie mai mult decât alţii într-o viaţă.
"Măi Alexandre eu cred că nu-i curată treaba asta. Aşa i-au chemat şi pe cei şase din
Oghiţa Teaca pe 10 ianuarie şi nu s-au mai întors nici acuma, ştii ce spuneau oamenii?
îhî! mă ascultă Alexandru cam derutat. "Şi crezi că şi noi?" ... "Da, aproape sigur"! îi
grăbii spaima de a gândi.
No mai scos un cuvânt, so rotit cu ochii în jur şi s-o dus la primul jadarm din cale. "Bă
noi vrem să merem la...". "Bine, bine confirmă acesta".
Eram pe gardul cazărmii din spatele ei, când l-au strigat pe Cucuiet şi apoi, neaşteptat de
repede pe mine Goria Loţi adică Vasile, cum mi-a dat Dumnezeu numele la botez. S-a dat
alarma. Noi sărisem gardu, ne-am azvârlit bocancii, alergând desculţi prin zăpadă. Nu ne-
am oprit din fugă doi kilometri. Strigau grănicerii unguri "Ai, ai", "stai", "stai", dar nu ne-
am oprit decât peste graniţa lor blestemată, arată în inima Ţării Ardealului, nu ne-am
oprit decât la Pogăcioana, la grănicerii români. Le-am povestit întâmplarea. Nu ştiu ce-au
făcut dar am aflat mai tîrziu de la alţii, fugiţi ca şi noi din sat, că flăcăii din Rîciu au
scăpat de moarte. Nu scăpase însă cei din Ogliţa. Le-au fost găsite rămăşiţele în pădure,
chipurile sfârtecate de lupii pădurii, nemaivăzându-se urmele sfârtecării trupului de glonţ,
şi dumneata spui că sunt la fel de buni ca noi?
- Şi noi am tras în alţii, şi noi am fost răi povestindu-ne ceilalţi întâmplările prin care au
trecut în război, spuse profesorul mai mult pentru a-l linişti pe bătrân.
- Dreptul penal nu se aplică în război, se trezi vorbind fata, studenta la drept, neaşteptat
de hotărâtă, să clarifice disputa celor doi. Ar trebui să se desfăşoare procese între popoare
să existe probe de popor acuzat şi popor apărat sau ambele noţiuni nu pot fi definite.
I ÂNTÂNI ÎN ARHETIPURI
263
- Dar criminalii de război?
- Ei sunt judecaţi de fiecare popor în parte. Ei sunt osândiţi ca o dovadă de recunoaştere a
unei părţi din răutăţile săvârşite de un popor, nu de recunoaştere a răutăţii poporului ce
osândeşte. Asta-i tot un fel de sacrificiu de apropiere a lui Dumnezeu de cei ce au săvârşit
păcatul de a "sacrifica de prisos" faţă de cei ce au făcut din Dumnezeu, Dumnezeul lor,
uitând că Dumnezeu nu este un altul pentru fiecare, ci un nou Adam care cuprinde fiecare
om în parte, uitând că Dumnezeu este omul integral, total.
Fata plecă apoi ochii în jos conştientă că-şi trădase prea mult lecturile sale despre
sacrificiu creştin. Ar fi vrut să-i explice bătrânului mai multe despre asta dar era
conştientă că îl îndurera şi mai mult. Ar fi vrut să-l lămurească despre golirea sacrificială
a Treimii urmată de o punere pe cruce şi de o înviere în exemplu lui Cristos, despre
împreună-răstignirea lui cu noi. Bătrânul era prea îndurerat ca să înţeleagă că făptura
creată se sacrifică împreună cu mântuitorul ei numai dacă se sacrifică singură pentru
acesta, numai aşa Hristos moare cu cineva care a murit dinainte pentru el.
- Până la urmă dumneata studiezi acolo la Braşov dreptul-justiţia umană sau teologia-
justiţia dumnezească? interveni profesorul din extremitatea cealaltă a băncii comune cu
fata şi a conversaţiei ei opuse cu a bătrânului. Aşa e domnule, cum spune domnişoara,
trebuie să gândim mai adânc mântuirile noastre şi ale altora, acolo în fiinţa noastră
comună creştină. Dar viaţa omului din aceste puncte de vedere este un sacrificiu, un şir
de sacrificii. Dumneata în afară de fuga de moarte din Riciu ce alte sacrificii mai ştii din
viaţa ce ai trăit-o?
- Multe domnule profesor, multe, răspunse mai potolit bătrânul, vădit descurajat de
filozofia fetei; a unui om la începutul vieţii, care-şi făcea din viaţă, prin carte, drumuri
mai încurcate decât cele pe care Ie-a străbătut el cu pasul, cu suflarea oprită periodic în
mărul lui Adam şi cu simţurile bătătorite cu maiul freamătului lucrurilor şi fiinţelor lumii
atinse. Privi prin geamul murdar, aburit pe dinăuntru de nevinovăţia sufletelor şi pe
dinafară de trecerea şarpelui prin carnea văzduhului.
- Am avut domnule profesor un văr, un om mic cât o fărâmă din mine. Noi am avut
aceeaşi mamă la supt, pe mama lui, fiindcă a mea a murit după trei zile de cum m-am
născut. Era glumeţ vărul
264
ăsta al meu. După o palincă băută cu alţii striga "Măi ştiţi de ce eu sunt aşa mic de
statură?, fiindcă hoţul ăsta de Goria Vasile mi-a mâncat laptele meu de la ţâţa mamei".
Era mic de statură dar cu un suflet mare, mai mare ca al meu, Dumnezeu să-l ierte!
- Dumnezeu să-l ierte! spuse spontan profesorul, apoi studenta trezită din lectura ziarului,
participă şi ea la ceremonia de amintire a unui mort, speriată, rostind la fel ca cei doi,
"Dumnezeu să-l ierte".
Devenise atentă la povestea bătrânului. Bătrânul o iertă pentru prezenţa ei indiferentă
uneori şi categorică alteori, pentru instabilitatea ei de comportament, specifică
basarabenilor români, tăvăliţi prin istorie ca şi ardelenii, ultimii fiind însă drepţi ca brazii,
nedesprinşi de templu Sarmisegetuzei, centrul lumii pentru ei, şi efigia zeilor ocrotitori de
neam şi moşie, efigia sângelui lui roman, ca el Goria Vasile din Riciu de Câmpie,
supravieţuitor a ciumei crucii îmbârligate pe pământ.
-în 1944, domnişoară, n-am să uit, nişte români de-ai noştri care munceau în lagăr, sub
pază ungurească în comuna Moisei, printre care era şi vărul meu, s-au hotărât să fugă,
auzind de vestea ruperii frontului şi de întoarcerea armelor împotriva lui Hitler. l-au prins
şi i-au bătut, într-o casă, la marginea satului Moisei. Erau 34 de oameni închişi într-o
cameră de patru pe patru. Asta se întâmpla cam pe 1 octombrie 1944. Până în ziua de 14
octombrie 1944 i-au ţinut fără mâncare ungurii care i-au prins, mai rău ca pe nişte vite,
mai rău ca pe nişte fiare. Doamne răi au fost ungurii atunci. Mi-a povestit toate astea
vărul meu care avea să supravieţuiască unui măcel fără egal în Ardealul Cedat.
- Cum fără egal? dar la Ib şi la Trăsnea şi în alte sate româneşti, nu i-au omorât pe români
când s-a cedat teritoriu ungurilor, cu parul băgat în gură, în bisericile din sat? Fapte de
hortist de nazist ungur.
- Păi tocmai că nu-i aşa ridică vocea bătrânul, nu-i aşa domnule profesor. Ucigaşii au fost
ungurii din satele Ib şi Trăsnea, nu ungurii veniţi să le cucerească.
- Nu cred, nu cred. Cine ştie să-i separe pe criminali într-o invazie? Au omorât şi unii şi
alţii, ce importanţă are dacă au omorât unii sau alţii, morţii sunt morţi. Cert este că n-au
omorât ce credeau ei, sufletul de român şi neamul de român.
- Aşa-i! aşa-i! dar nu pot uita cum pe o femeie în a noua lună au întrebat-o: "vrei să naşti
un român nu-i aşa? Vrei să te ajutăm noi
265
femeie"? Au dus-o la marginea satului şi i-au tăiat burta cu baioneta, asta mi-i sfânta
cruce, aşa de cruzi au fost.
-Aşa o fi, cum spui dumneata. Numai cel care a trăit şi a văzut ştie cel mai bine un
adevăr, numai el poate fi martor al acuzării pe care dumneata o formulezi. Eu doar am
auzit din cărţi, de la alţi martori ca dumneata, eu nu pot participa la un eventual proces al
crimelor săvârşite, ci numai la un proces al conştiinţei despre fapte omeneşti umane şi
inumane.
- Ba prin aceasta puteţi fi un alt fel de martor un martor, al mântuirii celor care au săvârşit
păcatul de a ucide, precum şi a mântuirii celor ucişi fără vină, se aprinse din nou, cu
vorbe mari, studenta la drept.
- Da? da? spuse profesorul aproape umilit şi prudent să nu strice povestirea bătrânului,
făcând din vorbele lui, vorbe mai mici decât înţelesul lor sincer de comunicare a unui
sentiment, resentiment, de comunicare a unei amintiri triste. Dar ce s-a întâmplat la
Moisei, spune mai departe?
- Erau, cum v-am spus, 34 de oameni închişi în casa aia cu o cameră, cu ferestre mici de-
un cot pătrat, fără aer şi lumină, fără hrană. Sperau să-i elibereze. Tunurile se auzeau
bătând sub zarea din răsărit şi în înconjur nici patrulele parcă nu se mai mişcau. Era a
paisprezecea zi, pe 14 octombrie, cînd deodată, aşa mi-a povestit văru meu, geamurile s-
au spart şi-n locul lor au apărut gurile ţevilor de mitralieră. Au tras în plin. Peste fărâma
de om a vărului meu au căzut morţi oameni voinici cât muntele, români de-ai noştri
ardeleni, ucişi fără inimă, fără rost. Peste o zi două ruşii ar fi fost acolo în faţa ochilor lor
plini de viaţă. Peste o zi, ar fi avut dreptul să mai trăiască liberi în ţara lor, iertând
păcatele altora de a le fi schimbat numele, de a le fi siluit rudele, de a fi atentat la
identitatea neamului lor.
- Bine zici domnule Goria, repetă mecanic profesorul. Dar vărul dumitale?
-A stat aşa, rănit şi el la umărul drept şi la piciorul drept, cam o zi sub morţi. Apoi ieşind
de sub ei, prin sânge închegat şi carne sfârtecată, s-a uitat în jur. Nu era nimeni. Departe,
pe deal, o casă îşi zvârlea lumina lămpii dintr-o fereastră spre el. S-a târât până acolo,
unde o femeie, româncă de-a noastră, l-a oblojit. Cât stătuse ei acolo îşi povestise fiecare
viaţa unul altuia.
- Vedeţi? au simţit că vor fi sacrificaţi. Ei şi-au purificat sufletele prin mărturisire unul
altuia. Fiecare era primitorul păcatelor celuilalt
266
şi dătătorul păcatelor lui altuia, ca sufletele lor să se mântuiască, interveni supărător de
analitică, erudita în teologie.
- Vărul meu îşi propusese să treacă pe la fiecare acasă, la casa din satul în care trăise
fiecare, continuă bătrânul, povestindu-le rudelor, ultimele dorinţi din viaţa lor smulsă de
alţii din trupul lor, din voia lui Dumnezeu ca sufletul să locuiască în ele.
- Din voia lui Dumnezeu nu? fiindcă el a vrut aşa! în locul lor ar fi fost alţii, ca mânia
ungurului să fie vindecată, să fie iertată, ca sacrificiul-dăruit al neamului românesc să-i
purifice meleagurile şi să-i dăruiască o viaţă fără duhuri rele, continuă studenta
intervenind în dialog, meditativă, neutră, neconvingătoare. Vărul dumneavoastră a rămas
în viaţă ca purtător al sufletelor lor în jurul jertfei trupurilor lor, jertfei vieţii lor, ca o
dovadă a jertfei primite.
- Da, cred că ai dreptate spuse obosit bătrânul. Niciodată de când îmi povestesc viaţa nu
am privit lucrurile aşa. Cred că sunt rău, sunt rău, aşa se explică de ce nu m-a luat
Dumnezeu înaintea lui deşi am supt la acelaşi sân din sânul mamei lui, a mea murind la
trei zile după naşterea mea, la numai trei zile din viaţa mea.
- Poate că nu eşti rău, spuse profesorul, poate că dumneata eşti mesagerul altor jertfe. Nu
ai fost şi-n războiul spre apus? Mi-ai spus că te refugiaseşi la Turda.
- Da, uitasem, m-am luat cu amintirea vărului meu. Trenul se oprise, parcă pentru a-şi
culege din gară imagini trecute, uitate de el în alte drumuri prin regat, spre copiii copiilor
lui împrăştiaţi prin ţară. Avea o familie mare, cu 15 copii, nepoţi şi strănepoţi la un loc şi
îl chemau în afara amintirilor lui triste, dincolo de ele, în grădina lor de griji şi nevoi
mărunte, în pacea lor săracă de după revoluţii false, într-un timp mereu minţind clepsidra
cu pânze infinite şi deşarte.
îl privi pe profesor nevorbindu-i. îi vorbi studentei neprivind-o. "Nu-i adevărat
domnişoară, viaţa pe pământ nu~i un sacrificiu! Nu există nici un fel de sacrifiu! Violenţă
e lumea creştină şi cea necreştină, crimă, omoruri, războaie. Bărbatul îşi brutalizează
femeia aducându-i pe lume copii, femeia îşi brutalizează bărbatul fiindcă i-a adus pe
lume. Ce sacrificiu, ce acte sfinte sălăşluiesc pământul? crima, violenţa şi moartea
aceasta-i fundamentul trăirii omeneşti. Ele sunt boli nevindecabile precum nebunia,
cancerul şi cunoaşterea. De-a-ţi şti voi cât sânge era în sedinul - barca pneumatică, în care
fuseseră măcelăriţi camarazii mei în bătălia de trecere peste Tisa?,
267
35 de morţi. Am scăpat numai eu şi Crăciunu Vasile, răniţi sub salcia din malul unguresc.
Era până la gleznă sângele în barcă. Ne mitraliase din celălalt mal în dimineaţa aceia
ceţoasă aducătoare de moarte, din noiembrie 1944.
Crima nu-i sacrificiu, crima şi războiul sunt boli molipsitoare. Toţi cei care le săvârşise
sunt posedaţi de diavol, real participant la facerea lumii. Ce spune profesorul? Eu ştiu că
râul ăsta al morţii; Stix cum îi zice el, trece pe sub pământ, nu pe sub Lună... Cum o fi
visat el când dormea, înainte de a fi povestit o parte din viaţa mea?... Crima are
credinţele, religiile ei. Hitler făcând din rasa ariană rasa pură a ucis tot ce-i stătea în cale,
dincolo de evreii purtători ai originii creştinismului. Stalin făcând din comunism
resentimentul bogăţiei, a distrus întreaga bogăţie sufletească a naţiunilor.
Doamne cât de confuză e nebunia crimei războiului. Noi românii târâţi în ea, am luptat
până la Stalingrad; vrând ţara până la Nistru şi până la Berlin, pentru ca soarele românesc
să apună în Tisa, în acelaşi timp când fraţii de luptă, ungurii, ne furau Ardealul în
războiul din răsărit, iar ceilalţi fraţi, ruşii, ne furau Basarabia în războiul din apus.
Oare eu sunt victma acestor nebunii? oare eu sunt cenuşa nestinsă a unui război ce va fi
să mai fie? Sfârşitul lumii nu-i decât o ultimă crimă a omului împotriva lui însuşi!
sfârşitul lumii e un ultim război al lumii cu întâia explozie ce a generat-o"! Şiruri de
munţi coborau la vale pe lângă el. Pădurile verzi din ce în ce mai verzi acopereau cerul,
peste stânci, peste izvoare. Adormise. Plutea în vis ca o pasăre în punct fix contemplând
acceleraţia trenului cu oameni prin Valea Largă, prin Sinaia, Buşteni şi apoi, brusc,
oprindu-se în Tîrgu Mureş în inima Ardealului încruntat.
Un strănepot îl trezi din somn. Era strănepotul din Buzău. "Tataie să te trezeşti la Tîrgu
Mureş, să te trezeşti la Tîrgu Mureş"!, auzi bătrânul chemarea din vis.
Pe peronul gării un bătrân, drept, octogenar, călca pe istoria pământului ardelean, cu
nepăsare, eliberat de himere. Unde o fi profesorul?, o fi coborât la Cruce? Unde o fi
studenta?, o fi ajuns la lacultatea ei de drept? Cineva din cealaltă parte a gândurilor lui
desprinse din vis îl strigă: "suntem aici tată!, suntem aici tată!" Erau copiii lui din Ardeal.
268

Lecţia de dirigentie

- Azi am să vă povestesc despre religiile dualiste şi demiurgul coţcar, anunţă profesorul


titlul orei de dirigenţie, stând rezemat de catedră, în faţa clasei, cu privirea în jos.
-Auzi? "demiurg coţcar", şopti încet Elena Nedelcu pentru sine.
- Da, denumit şi Tricksterul, adăugă profesorul, îngrijorat de întreruperile de început.
începu totuşi calm, cu evlavie pentru auditoriu şi ideile ce-i năvăleau în minte.
între Religiile dualiste sunt diferenţe mari. Ugo Bianchi în Prometeu formulează primele
perechi de trăsături opuse în sistemele dualiste: radical/moderat; eschatologic (sau
liniar) /dialectic(ciclic) -anticosmic /procosmic. în diferenţierea doctrinelor dualiste s-au
folosit două păcate, păcatul originar şi păcatul antecedent. Dualiştii explică situaţia
decăderii actualei lumi şi a omului printr-un "eveniment dezastruos" care precede creaţia
lumii - "păcat antecedent", ludeo-creştinismul pune decăderea pe seama liberului arbitru a
lui Adam şi Eva - "păcat originar" care-l scuteşte pe dumnezeu de orice răspundere.
S-a constatat că moştenirea dualistă piatoniciană se bazează pe tradiţiile mai vechi legate
de numele lui Orfeu, Pitagora şi Empedacle.
A existat de exemplu în Grecia antică - apăsă pe cuvinte profesorul - un curent religios
numit orfism. Orfismul, după unii, era un mod de viaţă ascetic implicând
vegetarianismul. Abţinerile (apochai) orfice se justificau printr-un mit dualist creat în
jurul lui Dionysos-copilul, moştenitorul puterii tatălui său Zeus şi sfâşiat în bucăţi de
Titanii invidioşi. Zeus l-a reînviat pe Dionysos slujindu-se de inima lui, salvată şi adusă
de zeiţa Athena. Partea cea mai îngrozitoare din crima Titanilor de abia acuma urmează.
După ce l-au omorât pe copilul Dionisos, titanii au mâncat din carnea lui. Zeus plin de
furie în faţa acestei neligiuiri şi-a repezit fulgerele asupra lor şi i-a ars. Din rămăşiţele lor
fumegânde a apărut o rasă necunoscută pînă atunci, rasa oamenilor muritori. Astfel natura
noastră este dublă; suntem născuţi din Titani, odioşi fii ai pământului, dar în noi subzistă
ceva de natură divină, pentru că în corpul nostru au trecut fărâme din trupul lui Dionysos,
fiul lui Zeus Olimpianul, din care Titanii s-au hrănit prin sacrilegiu. Acest "păcat
antecedent"
269
marchează pentru totdeauna condiţia umană care nu-şi va putea răscumpăra greşela, decât
înbrăţişând viaţa orfică ce constă în 'obţinerea de la consumul cărnii fiinţelor vii" şi în
practicarea ascezei.
Profesorul făcu o pauză oprindu-se din lecturarea din memorie a schiţelor sale.
Clasa îl aştepta să continue neputând pune întrebări, gata să plesnească de curiozitate.
Mai curios decât alţii Tudorie Cristi întrebă aşa dintr-o singură vorbă, ca la ei la Cudalbi.
- Ăştia, "orfiştii", credeau în reîncarnarea sufletului în mai multe corpuri?
- Este sigur că împărtăşeau metensomatoza, împreună cu pitagoreicii, cu Empedocle din
Agrigent şi cu însuşi Platon. Ceva totuşi se întâmplă la ei şi la orfici, nu ştiu ce. Ei sunt
nu numai antisomatici dar şi antinomişti.
-Adică cum? nu se abţinuse Georgiana Radu.
- "Ei în viaţă să nu-i ucidă pe oameni" explică lapidar profesorul. Şi ca să nu fie
enigmatic continuă, vom vedea mai târziu, că doctrina metensomatozei nu este legată de
dispreţuirea vieţii pământeşti.
Orficii în doctrina lor se caracterizează prin antisomatism, antinomism cu forme specifice
de asceză implicând vegetarianismul. Dar să revenim la tipologia funcţională a
trăsăturilor opuse. Prima pereche de trăsături priveşte originea situaţiei dualiste. Dacă
cele două principii sunt coeterne, dualismul este radical, dacă, dimpotrivă, principiul
Răului apare la un moment dat din cauza unui "păcat antecedent", avem de-a face cu un
dualism moderat sau monarhian cu un singur arche-principiu.
A doua pereche se referă...
-... adică dualismul eschatologic ori dialectic, preciza fără jenă, uitându-se în noţite,
Veronica Hobu.
-... se referă, continuă profesorul fără să se supere, la rezolvarea sau la finalul conflictului
dualist. Dacă el e destinat dispariţiei în momentul în care "monarhia principiului bun" va
fi stabilită, avem de-a face cu un dualism eschatologic, contrar, conflictul se repetă ciclic
şi vorbim de un dualism dialectic. Urmează a treia pereche tip de dualism, ce se referă la
poziţia lumii în cadrul conflictului din a doua pereche şi anume dualismul anticosmic
care crede că lumea este rea, în timp ce dualismul procosmic afirmă bunătatea lumii.
270
lată trei dihotomii fundamentale ale principalelor forme de dualism. Se opri cu privirea în
ceasul de la mâna stângă, ridicată discret, de parcă ar fi vrut să deschisă o uşă nevăzută
dintre el şi elevi pentru mai multă lumină şi oxigen, în cubul fiecăruia de suspin şi
freamăt cerebral.
Câţiva dintre elevi stăteau cu creioanele şi stilourile în mâini pândind cuvintele ori
fărâme din ele pentru a le prinde în vârful peniţei pe hârtie ori mai întâi în minte şi apoi
pe hârtie.
- Zoroastrismul ce fel de dualism a fost domnule profesor? întrebă Roxana Drăghici aşa
ca un exemplu la cele clasificate de profesor.
- Radical, eschatologic, procosmic răspunse profesorul pe gânduri. O fi ştiind caisa cine
a fost Zoroastru?
- Domnule profesor dualismul de care ne vorbiţi este gnostic, se făli cu pronunţarea unui
cuvânt nou, Chiriţă Sorin care conversase pe tema asta înainte cu "dirigu" între două clipe
de matematică austeră şi aspră.
- Ce este "gnoza" de care vorbeşte Sorin? domnule profesor se minună, tare supărată,
Luminiţa Berechet.
- "Gnoza", pretindea că este o "ştiinţă" pe care nu o aveau toţi oamenii, un sistem de
filozofie religioasă, bazată pe tradiţii seculare cunoscute numai de "iniţiaţi", ce ducea în
mod sigur la fericire, se apără profesorul de cele două întrebări protest-deschis.
Ideile gnosticismului erau răspunsuri la diverse întrebări, dar şi rezolvări ale marilor
probleme ale spiritului omenesc. Unde homo et quomodo? (de unde vine omul şi cum)
Unde malum et quare? (de unde vine răul şi de ce?) Important pentru gnostici este
mântuirea de rău, de răul fizic şi de cel spiritual, dar izbăvirea, mântuirea omului nu se
poate face prin credinţă oarbă, ci se face prin cunoaştere. Gnosticismul este o mişcare
sincretistă având idei provenite din iudaism şi creştinism şi doctrine ale diferitelor
credinţe păgâne.
- Şi dualismul gnostic ce este domnule profesor? intră în vorbă şi Dănilă Comănică.
- Dualismul gnostic credea că există două principii veşnice opuse unul altuia, spiritul şi
materia. Gnosticii, spre a da o idee cât mai înaltă despre divinitate, o numeau pe aceasta
"tăcere", ceva despre care nu este îngăduit a se vorbi.
Ei arătau că divinitatea este departe de lume, infinită şi separată de om şi de natură. După
ei ea era o "tăcere eternă" a adâncurilor unui abis.
271
Ei o mai numeau "început" sau "preînceput" sau "protopărinte" ori "unul şi totul".
Materia, opusă divinului, ar fi sediul răului, după gnostici, şi este chiar identică cu răul.
Materia era numită la vechii iranieni, "ceea ce nu există", "ce nu are fiinţă" lipsită de
formă, în opoziţie cu spiritul mereu divin.
Gnosticii credeau că lumea nu este creaţia divinităţii a acelei tăceri abisale, ci este opera
unui Demiurg, o entitate inferioară emanată de divinitate.
- Ce sunt eonii domnule profesor?
- Entităţi cosmice, în cosmologia gnosică, reprezentând sau figuri din mitologia greacă
sau personificarea unor entităţi abstracte ale unor concepte filozofice. Numărul eonilor
ajung până la 360, ori de 7 ori mai mult . Creatorul lumii, Dumnezeu este socotit în unele
concepţii gnosice cel mai de jos eon, pervers şi rău. Alt eon este cel superior, inteligenţa
sau raţiunea, cuvântul ce va salva lumea.
Salvarea are sens de eliberare de materie pentru individ şi pe plan cosmic disoluţia lumii
materiale empirice prin despărţirea elementelor ei constituiente şi reîntoarcerea la starea
de puritate iniţială.
Salvarea individuală nu se realizează decât prin "cunoaştere", prin "gnoză", susţin
gnosticii.
- Există o religie gnostică? îl opri din meditaţia lui verbală, eleva Nicoleta Căuş mocnind
de curiozitate.
- Prin convenţie vorbim de o religie gnostică. Miturile gnostice au un conţinut ştiinţific
în ciuda aparenţei lor naive sau imature. Este o religie revoluţionară în raport cu religiile
cele mai importante ale epocii apariţiei ei, platonismul, iudaismul, creştinismul. în
contrast cu aceste religii, gnosticismul neagă bunătatea Creatorului, inteligenţa
ecosistemică ce ordonează universul vizibil. Lumea, după ei este totdeauna rezultatul
unei erori, iar demiurgul este ignorant în momentul Creaţiei, chiar dacă pe urmă poate
primi iluminarea.
Toate religiile cunosc trei principii antropice: lumea a fost creată pentru om, omul a fost
creat pentru lume-varianta biblică, lumea a fost creată precum omul, omul a fost creat
precum lumea - varianta platonică şi o combinaţie a celor două ca în îudaismul
platonizant şi în creştinism.
272
Gnosticii neagă principiul antropic opunându-i o nouă concepţie: omul a fost creat
împotriva lumii, omul este superior creatorilor săi, concepţie extrem de revoluţionară şi
optimistă în acelaşi timp.
- Gnosticismul, religja gnostică are mituri? întrebă în această conversaţie - prelegere,
Elena Susanu, fata lui Ghiţă Susanu sora lui Cici Susanu din Lieşti, sat mai aproape de
Tecuci decât de Galaţi.
- Gnosticii îşi propun mituri pe care nu le împrumută nici de la îudaism, nici de la
religiile Iranului ci pur şi simplu de la dualism ca atare, tot aşa cum mitul potopului
înainte de a fi iudaic, grec sau maya este în primul rând mitul potopului.
- Domnule profesor, partea asta cu miturile mi-aţi dat-o mie spre exemplificare, se supără
Stanboală Cărare, un elev de sub icoana lui Isus.
- Da! da! toată ziua a citit ieri despre Demiurgul Coţcar, îl trăda pe nimic Fieşticine Rău,
elevul fără un loc precis în clasă.
- în ce-am citit pe marginea plonjonului cosmogonic începu Stanboală,...
- în multe legende asiatice se spune că adversarul lui Dumnezeu, Satanael este în realitate
un colaborator-adversar care scufundându-se în adâncul apelor, aduce de acolo pământul
necesar formării lumii. Acesta este numit motivul plonjonului cosmic de dualişti, enunţă
Fieşticine Rău de data asta în bancă cu Stanboală.
- Demiurgul coţcar, antogonist al creatorului este răspunzător pentru tentativele nereuşite
de reorganizare a lumii în urma cărora condiţia umană este alterată şi degradată pentru
totdeauna. Mi-am ales mai multe mituri cosmogonice cu mai multe versiuni de la indienii
maidu din California.
După varianta nord-occidentală pământul ar fi fost creat de Fiinţa celestă cu ajutorul
Broaştei ţestoase care aduce nămol de pe fundul mării. în absenţa Creatorului şi a
Ţestoasei din pământ iese Coyotul. Când Creatorul plămădeşte cuplul unam primordial,
Coyotul îşi arată dezaprobarea, dar nu reuşeşte nici el să facă ceva mai bun şi nevoind să-
şi recunoască nereuşita, proferează prima minciună de pe lume. Oamenii din timpurile
originare aveau o viaţă uşoară, pe deasupra, puteau să întinerească perpetuu, scăldându-se
într-un loc a cărui acţiune miraculoasă Kusku, Primul Om, o experimentează asupra lui
însuşi. El va fi singurul care nu se va lăsa convins de Coyot să-şi dea nemurirea contra
condiţiei de muritor. Lucrurile iau o întorsătură
273
proastă pentru Coyot, căci propriul lui fiu va fi mort; Coyotul va încerca în zadar să-l
readucă la viaţă scufundându-se în lacul cu apă vie. Alteori, în alte povestiri, Coyotul se
sinucide şi se îndreaptă spre Apus în Ţara morţilor, în timp ce propriu său fiu şi Kusku
dobândesc un fel de nemurire celestă.
- Eu am să vă povestesc varianta nord-orientală îşi dădu importanţă Rău. în aceste
povestiri Coyotul există alături de Creator de la începuturi. Când el afirmă: "Suntem doi
conducători" Creatorul nu-l desminte, iar Coyotul care poate avea orice înfăţişare îl
maimuţăreşte pe Creator şi are pretenţii de întâietate. Condiţia umană este în sarcina
Coyotului care se ocupă de căsătorii, naşteri şi moarte. Creatorul e amărât: "N-am dorit-o
şi iată că lumea va fi muritoare", se plânge el. înainte de a se retrage însă, lasă două fire
de stuf, care se vor transforma în şerpi şi îl vor ucide pe fiul Coyotului.
Vestitul Trickster nord-american, Demiurg uneori, şi totdeauna coţcar, îmbracă
înfăţişarea mai multor animale, îşi încheie povestirea elevul Rău, este Corb în Alaska,
mai spre sud este Dihorşi Coţofană albastră, în câmpie Iepure."
- Domnule profesor! ridică mâna, ruşinoasă, Blănariu Liliana din banca întâi. Eu am
pregătit mitul Sophiei. Am ales o variantă din Cartea lui Baruch de gnosticul Iustin.
"Sophia, numită Prounikos adică Lasciva, nesăţioasa emană de la primul înger al Tatălui.
Pentru că nu are soţ îşi caută unul în zonele inferioare ale cosmosului, acţiune a cărei
ilegalitate o îndurerează şi o copleşeşte în asemenea măsură, încât, un avorton, Primul
Arhonte - ce se va dovedi ignorant şi îndrăzneţ, se desprinde de ea. Arhontele
construieşte un firmament în părţile inferioare ale cosmosului şi incepe să producă puteri,
îngeri, ceruri, "şi toate cele pământeşti", îngrozită de a fi creat un astfel de fiu Sophia se
refugiază în Ogdoadă. în doctrina atribuită lui Ireneu, Sophia este "o putere de stânga" a
cărei existenţă decurge dintr-un accident petrecut în regiunile de sus ale pleromei. într-
adevăr Mama celor Vii, eonul al treilea, nu reuşeşte să conţină întreaga masă de Lumină
fecundantă provenită de la Tatăl Universal şi de la Fiul Lui. O parte din această sămânţă
luminoasă se prelinge din şoldul stâng al Mamei şi astfel apare Sophia, numită şi Stânga,
Prounikos sau Bărbat -Femeie.
Sophia pogoară asupra apelor nemişcate le agită şi-şi face din ele un corp, apos - adică
material; care o îngreunează într-atât încât
274
nu se mai poate desprinde de el. Forţându-se să se ridice din nou spre înălţimile pleromei,
Sophia se desfăşoară ca un acoperământ, alcătuind din corpul ei cerul vizibil. O vreme
rămâne sub cer, într-un târziu izbuteşte să-şi lepede corpul material, numit Femeie, şi să
evadeze deasupra cerului. Un fiu al ei, laldabaot, generează şase arhonţi, formând
împreună cu ei Hebdomada planetară.
Sophia vine mereu în ajutorul speciei umane, împotriva Seniorilor Cosmosului, şi nu
scapă nici o ocazie de a-i trage pe sfoară.
Nefiind în stare să pună capăt singură tiraniei lui laldabaot, cere ajutor de la Mama celor
Vii şi aceasta îl trimite pe Cristos, fratele "din dreapta" al Sophiei, care asigură mântuirea
umanităţii ca Isus Cristos.
- Da, este o poveste frumoasă...
Ora se oprise în bătăile clopotului de vabor aşezat pe hol. Profesorul se îndreaptă
îngândurat spre uşă. în banca întâi de la uşă îl auzi pe Niculiseanu Zaharovici adresându-
se lui Misa Arseni; români de peste Prut.
- Mă lighioană ecosistemică, te spun eu la religie preotului.
- De ce Denis Zaharovici? îl întrebă contrariat Mihai-Mişa.
- Că ai uitat de Dumnezeul nostru luându-te după gnostici. Viaţa e o lecţie de dirigenţie,
nemernică confruntare de cuvinte
şi gânduri, de fiinţe androgine şi tricksteri feminini, lascivi, ori numai o simplă expresie
duală a bicameralului encefalicjşi continuă expunerea ieşind din clasă. Credinţa în Logos-
înţelepciune la populaţiile vechi din Mali se întemeiază pe zeul cuvânt: "La început
pentru comunicare nu era necesar un limbaj, toate făpturile se integrau într-un sunet
continuu - cuvânt neauzit; o vibraţie cu aspectul fizic al unei bile coagulate de saliva lui
Pemba. El o încredinţase celeilalte vibraţii, Faro. Fiind continuu, "cuvântul neauzit" era
incapabil să producă limbaj, care se bazează pe întreruperi în flux sonor. Aceste
întreruperi sînt provocate de orgoliul şi nesupunerea lui Muso Koroni - o fiinţă înzestrată
cu coadă, numită şi "bătrânica albă la cap" care a ieşit din ou şi a devenit soţia lui Pemba
pe care îl adoră ca pe un creator. Ea îl plantează pe Pemba în pământ şi trunchiul lui
devine strămoşul arborilor, balanţa sub care se adăposteşte umanitatea creată de Faro.
Pemba este deci primul stăpân al lumii, originea animalelor inferioare, în timp ce oamenii
şi ordinea mamă sunt opera lui Faro".
275
Dar revenind la "cuvântul neauzit" Muso Koroni suscită mânia lui Pemba care o apucă de
gât şi vrea s-o sugrume, făcând-o să scoată strigăte întretăiate şi nearticulate. Aceasta este
originea cuvântului auzit.
Da, o poveste mai frumoasă nu va exista vreodată, afirmă neauzit profesorul. Cum să-i
faci pe oameni fericiţi prin cuvânt. Oare strângându-i mai întâi de gât, ca să-l rostească?
Drumul spre cancelarie era un cuvânt fluid neauzit şi întreaga lui fiinţă descendenţă
incestuoasă a unei religii gnosice eretice; Cunoaşterea - măr al discordiei pământeşti,
conştiinţă a dedublării în zi şi noapte, în bărbat şi femeie, în clasificări binare, în entităţi
duale scormonind ignoranţa nimicului fără început.
îi veni în minte povestea creaţiei după Theodor ban Konai şi Augustin, din "Gnosele" lui
Culianu.
Saklas, mai marele Arhonţilor, îi înghite pe monştrii masculi, iar soţia lui Nobroel le
devorează pe femele. Cei doi se acuplează şi Nebroel naşte pe Adam şi Eva. Cei cinci zei
supraveghetori ai cosmosului văd tragedia lui Adam şi a însoţitoarei lui, substanţe divine
întemniţate în carne, sunt cuprinşi de milă şi-o roagă pe Mama celor Vii să le trimită pe
cineva în ajutor. Această misiune o primeşte lisus-Strălucirea, divinitatea rezidând în
Nava apelor Uitate; Luna, care are răspunderea de a veghea asupra mecanismului de
recuperare a Luminii lisus, pe care textele pahlavi, îl desemnează drept Xradeshahr,
"Dumnezeu al cărui regat este Raţiunea" îl trezeşte pe Adam din somnul lui de moarte, îi
dă capacitatea de a se mişca şi-i îndepărtează pe Saklas şi pe diavoliţa Nebroel.
Povestindu-i istoria creaţiei, îi dezvăluie propria lui origine: lisus îi arată lui Adam pe
Părinţii din înălţimile celeste şi propria s-a persoană supusă tuturor pericolelor, colţilor
panterelor şi ai elefantului, devorată de cei hrăpăreţi, înghiţită de cei lacomi, mâncată de
câini, amestecată şi întemniţată în tot ce există, legată în duhoarea Tenebrelor. Revelaţia
lui lisus, totuna aici cu Arborele Cunoaşterii, îl face pe Adam conştient de starea-i
mizerabilă.
Şi mai ciudată construcţie logică, eretică, are povestirea rasei omeneşti de al-Nadim;
Arhontele, este tatăl Evei şi o doreşte pe propria sa fică. Din acuplarea lor apare monstru
Cain; la rândul lui Cain se acuplează cu mama sa si produsul incestului în arc închis sunt
Abel şi două
276
gemene: înţeleaptă Vremilor, care va fi soţia lui Abel şi Fata Corupţiei, care devine soţia
lui Cain. înţeleaptă Vremilor sedusă de un arhonte, îl zămisleşte pe Plângere (Faryâd) şi
pe Plină de Plângere (Pur-Faryâd). Soţul ei Abel o părăseşte şi bănuindu-l pe Cain de a fi
tatăl celor două, vrea să i se plângă Evei. Cain îl omoară, despicându-i capul cu o piatră şi
o ia de soţie pe înţeleaptă Vremilor. Arhontele Sindând o învaţă pe Eva să facă vrăji -
Adam trebuia sedus căci urmând porunca lui lisus, nu se apropiase de ea. Din unirea lor
conjugală provine Străinul, Shâtil-Seth. Adam îl închide în trei cercuri, rostind asupra lor
numele Regelui Grădinilor (Dumnezeu) al protoantropului şi al Spiritului Viu; unul dintre
ei îi aduce o coroană strălucitoare, semn că Seth este recunoscut ca fără de păcat.
Ce poveste? ce poveste? se minună profesorul, stând în colţul lui de cancelarie, pe un
scaun rebegit, rezemat de peretele din apus, singură pârghie a verticalităţii sale frânte în
lemn.
Oare au înţeles elevii erezia acestei gândiri. Oare gândirea este eretică de la început, cum
disperată este situaţia rasei umane în aceste povestiri ce au frământat istoria umană?.
Deci incestul a stat la baza existenţei cuplului uman primordial, la baza înmulţirii lui.
Arhontele-lehova după Mani, râvneşte la propria-i fiică Eva, Cain se împreunează cu
mama sa şi se căsătoreşte cu fiica sa care-i este soră. Abel este fratele lui Cain dar şi fiul
iui, Eva fiindu-i mamă şi cumnată.
Abel îşi ia în căsătorie sora, verişoara primară şi nepoata înţeleaptă Vremilor.
Doamne iartă-mă. Câte judecăţi "stricate" vin din această analiză ce "nu trebuie" făcută
de om. Relaţia de rubedenie nu este strict matematică. Greşim noi oamenii judecând
plăsmuirea noastră dumnezeiască şi cu atât mai mult descendenţele aceste plăsmuiri.
îşi făcu o cruce în gând, cu limba în cerul gurii aşa cum o făcuse de multe ori pe vremea
liceului comunist, protejat de icoana de la piept, cusută în uniformă, între buzunarul
dinafară şi cel de dinăuntru, acolo unde căptuşeala avea o întăritură de pâslă făcându-l
uriaş.
De ce ai ţinut această lecţie? Vocea conştiinţei lui creştine, moştenită de la mamă, acum
moartă, se revărsa-cuvânt nerostit în jurul lui, în sufletul lui presupus a fi fost în carcasa
dinamismului său terestru cât azvârlitura succesivă a paşilor spre clase, spre alţii, spre
necunoscut.
277
Trebuie să uit! trebuie să uit! săptămâna viitoare am să prezint elevilor mei pe Haydn, pe
Haydn, muzica mă va scuti de explicaţii.
Abia atunci recunoscu lipsa de esenţă a povestirilor gnosice, incompletitudinea lor,
axiomatica lor incongruentă şi discontinuă şi ceea ce era mai trist periculoasa lor ticluire
a necredinţei în dumnezeu. Abia atunci se sfârşise ora de dirigenţie, la care trudise cu
memorizarea istorico-hazlie a miturilor-poveste, legendă, alegorie.
Da, alegoria, foarte aproape de metaforă. Da, elevii vor reţine frumuseţea ei, nu cruzimea
conexiunilor logice. Aproape ca la matematică, la fel ca la matematică.

279

CUPRINS
Amintirea inferioară a nostalgiei......................................................5
Drum pe soare.................................................................................10
Mărul din livada Nanei...................................................................15
La arat.............................................................................................20
Numărul real...................................................................................23
Norocul de a trăi.............................................................................30
Pădurea lui Ciucă, drumnul carelor cu grâu...................................33
Moartea mea şi a bunicii.................................................................41
Moş Tudor şi războiul meu.............................................................49
La vie I............................................................................................55
Lecţia : Finitul şi infinitul şi degetele mâinii numărând.................63
La vie II...........................................................................................70
La secerat cu dijma..........................................................................76
Praşila întâi.......................................................................................82
Gheorghe a BABANEI....................................................................94
Lecţia: Teorema lui Fermat............................................................103
Plugul din grădini...........................................................................106
Bostana de la Prut...........................................................................112
Praşila a Ii-a....................................................................................126
Pe urmele pecarilor din maluri.......................................................133
Lecţia: Relaţia fundamentală a prieteniei.......................................142
Tâmplăria lui Ticu ..........................................................................145
începutul drumului spre oraş..........................................................151
3MMVA, fuga din copilărie...........................................................160
Pe baltă...........................................................................................177
Piramida cu istorie..........................................................................181
Visul întrerupt de înger...................................................................186
Gloriei 8 şi Tăune 13.......................................................................193
Mărul uscat......................................................................................202
Amintirea de la începutul visului
Lecţia: Regula înmulţirii întregi şi înmulţirii raţionale...................210
Amintire muntelui...........................................................................216
Translaţia amintirilor şi Petrică.......................................................224
Creşa lui loanide..............................................................................229
Moş Ilie Ciupitu................................................................................235
Amintiri succesive...........................................................................244
Goria Vasile din Riciu de câmpie....................................................254
Lecţia de dirigentie..........................................................................268

Вам также может понравиться