3

ICURSIUE SPRE ORIZOTURILE FIZICE ALE

CUOAŞTERII

FIZICA FĂRĂ POSTULATE

Adrian Chira ©

I. PROBLEME LEGATE DE UIFICAREA CUOAŞTERII

A. Setea omului de a cunoaşte şi înţelege (lumea înconjurătoare)
Omul este caracterizat de o sete profundă de a cunoaşte şi înţelege. Aristotel spunea cu
mult timp în urmă: <Toţi oamenii au o dorinţă naturală de a cunoaşte>1 Posibilitatea căutării
adevărului, dorinţa de a cunoaşte, dorinţă care uneori izvorăşte din nevoie iar alteori din
simplă curiozitate, este <motorul> progresului omenirii. D. Roşca spunea:
<Omul, din momentul în care a început să raţioneze, din momentul în care, plin de încredere
în forţele inteligenţei sale şi încărcat de mari şi biologic sănătoase speranţe, a pus întâia
întrebare rezonabilă lumii ce-l înconjoară şi propriilor lui stări sufleteşti, din momentul acela,
zic, şi până azi când se apleacă cu răbdare deasupra microscopului, sau plăsmuieşte o utilă
experienţă de laborator, ori leagă între ele liniile unei teorii, a avut credinţa profundă că
lumea este inteligibilă şi deci explicabilă.>2
Această credinţă în raţionalitatea şi inteligibilitatea lumii a împins omenirea tot mai
departe înspre tainele cele mai adânci ale universului. Înţelegerea este strâns legată de
raţionalitate. Pentru ca un lucru să fie inteligibil el trebuie să fie raţional. Altfel, îl putem
cunoaşte în sensul că îi putem constata existenţa, dar nu îl putem întelege. Cerinţa
implacabilă a raţiunii ne face să ne punem mereu aceeaşi întrebare: <de ce?>. De ce se
înâmplă ceea ce se întâmplă? De ce sunt lucrurile aşa cum sunt şi nu altfel? Care este
raţiunea sau motivul din spatele a tot ceea ce observăm în jurul nostru şi care este legătura
dintre evenimente? Oare toate evenimentele sunt raţionale? Oare există o raţiune unitară,
primordială din care decurg toate? Oare putem avea speranţa că ne vom apropia de
înţelegerea deplină a realităţii? S. Hawking, considerat în general ca fiind cel mai strălucit
fizician teoretician de la Einstein încoace, afirmă în această privinţă:
<Chiar de la începuturile civilizaţiei, oamenii nu erau mulţumiţi să vadă evenimentele fără
legătură şi inexplicabile. Ei au dorit cu ardoare înţelegerea ordinii fundamentale a lumii.
Astăzi noi tânjim încă să ştim de ce suntem aici şi de unde venim. Dorinţa cea mai profundă a
umanităţii de a cunoaşte reprezintă o justificare suficientă a căutării noastre continue. Şi
scopul nostru este nu mai puţin decât o descriere completă a universului în care trăim.>3
S. Hawking adaugă: <Acum, dacă credeţi că universul nu este arbitrar, ci este guvernat
de legi definite, trebuie să combinaţi teoriile parţiale într-o teorie unificată completă care va
descrie totul în univers.>4. Acesta este dezideratul ultim a raţiunii omenişti - o unificare a
cunoaşterii.
Omul are o credinţă profundă, la care raţiunea lui ţine cu stăruinţă, că în spatele fiecărui
eveniment există o raţiune, o cauză pentru care acel eveniment s-a produs. Leibniz a
exprimat acest lucru într-un principiu - cel al raţiunii suficiente, care afirmă că nimic nu se
 3

poate întâmpla în univers fără o raţiune sau motiv pentru care evenimentul s-a produs în felul
respectiv şi nu în altul. Unii filosofi au inclus acest principiu între legile fundamentale ale
raţiunii, împreună cu principiul identităţii, a noncontradicţiei şi a terţiului exclus.5 Totuşi,
afirmarea cea mai puternică a principiului raţiunii suficiente nu vine din partea filosofiei ci
din partea ştiinţei. Principiul este implicat de metodologia, practica şi chiar definiţia ştiinţei.
Principiul ratiunii suficiente este în ultimă instanţă principiul cauzalităţii - fiecare efect are o
cauză. Trebuie să existe ceva care cauzează producerea fiecărui efect sau eveniment, astfel
încât acel ceva şi evenimentul rezultat sunt legate indisolubil, primul implicându-l pe al
doilea. Cauza reprezintă o stare iniţială şi anumite legi implicate inerent în ea care
guvernează transformarea stării astfel încât să se ajungă la o anumită stare finală - efectul.
Raţionalitatea principiului cauzalităţii constă în faptul că dacă ştii starea iniţială şi urmezi
legile desfăşurării procesului poţi deduce din ele starea finală. <Raţiunea suficientă>
reprezintă tocmai legile care leagă cele două stări.
B. Probleme ale fizicii actuale
Însă, ţinta noastră supremă în ce priveşte cunoaşterea nu se limitează doar la a cunoaşte
cauzele tuturor evenimentelor. După cum spunea şi S. Hawking, scopul suprem al cunoaşteri
este unificarea ei. Cunoştinţele particulare trebuie integrate într-un sistem coerent şi unitar.
Atunci la cunoaştere i se adaugă şi înţelegere - înţelegerea modului în care se relaţionează
unele la altele diferite domenii particulare ale cunoaşterii. S. Hawking spune că <scopul final
al ştiinţei este de a da o singură teorie care descrie întregul univers.>6. Este evident că încă
nu s-a ajuns la <unificarea fizicii>, cum o numesc fizicienii, dar oare cât de departe ne aflăm
de ea? Un efect secundar al progresului cunoaşterii a fost acela că s-au dezvoltă domenii
particulare care nu reuşesc să comunice prea bine între ele. ***7 Am descoperit şi am ajuns
să cuoaştem tot mai multe lucruri dar înţelegerea lor (în sensul unei înţelegeri care tinde spre
unificare) nu a reuşit să ţină nici pe departe pasul cu descoperirile. Tot S. Hawking spune
despre această <compartimentare> a cunoaşterii ştiinţifice:
<Este foarte dificil să se elaboreze o teorie care să descrie complet universul. În schimb, am
divizat problema în bucăţi şi am inventat mai multe teorii parţiale. Fiecare dintre aceste teorii
parţiale descrie şi prezice o anumită clasă limitată de observaţii, neglijând efectele celorlalte
mărimi, sau reprezentându-le prin simple seturi de numere. Poate că această abordare este
complet greşită. Dacă orice lucru din univers depinde de oricare alt lucru în mod
fundamental, poate fi imposibil să se ajungă la o soluţie completă prin cercetarea părţilor
separate ale problemei. Totuşi, aceasta este în mod sigur calea pe care am făcut progrese în
trecut... >8
Neândoielnic, în ultimul secol s-au făcut paşi mari spre unificarea cunoaşterii. Probabil
că cel mai bun exemplu este unificarea fizicii şi a chimiei prin intermediul mecanicii cuantice
dezvoltate de Bohr şi Schrödinger, care dă o explicaţie teoretică <celei mai mari generalizări
din chimie> - tabelul periodic al elementelor, stabilit de Mendeleev încă din 1869. J. Marks
spune că: <putem pe drept să afirmăm că, în principiu, fizica şi chimia au fost unificate>9.
Dar aceasta înseamnă mai puţin decât pare să însemne la prima vedere pentru că nu s-a ajuns
încă nici măcar la unificarea diferitelor domenii ale fizicii, în ciuda faptului că se poate
afirma că fizica şi chimia au fost unificate. Problema nu stă doar în faptul că nu au fost găsite
încă relaţiile unificatoare, ci, mai grav, şi în faptul că unele din domeniile cele mai
fundamentale ale fizicii sunt incompatibile între ele. Fizicianul amintit, S. Hawking, vorbeşte
 3

despre incompatibilitatea dintre două astfel de domenii - relativitatea şi mecanica cuantică,

spunând:
<Oamenii de ştiinţă de astăzi descriu universul cu ajutorul a două teorii parţiale de bază -
teoria generală a relativităţii şi mecanica cuantică. Ele reprezintă marile realizări intelectuale
ale primei jumătăţi a acestui secol... Totuşi, din nefericire, se ştie că aceste teorii nu sunt
compatibile una cu alta - ele nu pot fi ambele corecte. Unul dintre eforurile majore ale fizicii
de astăzi ... este căutarea unei noi teorii care să le incorporeze pe amândouă.>10
De asemenea, găsim o anumită incomaptibilitate şi între dinamică şi termodinamică,
între fizica proceselor reversibile şi cea a proceselor ireversibile. Modul în care este tratat
timpul în dinamica clasică şi mecanica cuantică este tocmai opus modului în care timpul este
tratat în termodinamică, unde timpul este unidirecţional. Ilya Prigogine, laureat Nobel,
dezbate această problemă în cartea sa De la existenţă la devenire şi pune întrebarea:
<Cum poate dinamica, care tratează timpul ca un parametru care nu are nici un sens
preferenţial, conduce la elementul de ireversibilitate inseparabil de măsurătoare? Această
problemă continuă să ne preocupe. Este poate una dintre cele mai fierbinţi probleme ale
timpului nostru, o problemă în care ştiinţa şi filosofia se întâlnesc>11
Iată ce spune J. Merlau-Ponty despre problema dintre reversibilitate şi ierversibilitate:
<Enigma apare din momentul în care se observă că toate legile fizice structurale, acelea care
guvernează fenomenele elementare la care conduc analizele conceptuale şi experimentale ale
entităţilor fizice, sunt reversibile în raport cu timpul ... Or, valabilitatea legilor structurale ale
fizicii, cel puţin cea a teoriilor clasice, nu mai poate fi pusă la îndoială. Cum este oare posibil
ca prin compunerea unor fenomene elementare, conduse de legi simetrice în raport cu timpul,
să se obţină fenomene complexe, care ascultă de o lege de ireversibilitate? Aceasta este
enigma. Este cunoscut modul în care s-a încercat rezolvarea ei: legile structurale sunt legi
elementare ... Dar se lămureşte oare în felul aceasta şi enigma noastră? Fără îndoială că nu, se
poate răspunde fără teama unei dezminţiri serioase... Din trecerea de la fizica clasică la fizica
relativistă, apoi la fizica cuantică, a rezultat desigur o schimbare a persperctivei asupra
ireversibilităţii, dar nu şi o transformare esenţială a datelor sale: reversibilitatea legilor
elementare rămâne un fapt recunoscut, iar sensul celui de-al doilea principiu a fost lărgit şi
aprofundat, însă nu alterat. Valoare sa rămâne necontestată.>12
Pe lângă incompatibilitatea dintre diferite domenii ale fizicii mai există şi unele
<detalii> care pun probleme oameniilor de ştiinţă şi cer anumite revizuiri. Un exemplu este
modul în care este tratat electronul. V. Komarov prezintă bine această problemă în cartea sa,
Dincolo de autoritatea ştiinţei:
<Cât despre electron, oricât ar părea de straniu, şi fizica modernă îl consideră ca un punct. Ce
paradox! Căci toată lumea înţelege perfect de bine că nu este aşa, că acest lucru este pur şi
simplu imposibil. Un punct este un punct şi nimic mai mult; el nu are nici dimensiuni, nici
structură înternă şi nici masă. Or, electronul posedă o masă perfect determinată şi care a fost
măsurată cu precizie... Totuşi, în formulele şi ecuaţiile teoriei fizice electronul este un punct.
Singura concluzie care se impune, după cât se pare, este că trebuie să fie revizuită teoria.
Greutatea este însă că fizicieni ... îşi dau perfect de bine seama că ar fi suficient să se renunţe
la <electronul-punct> şi să <se tragă apoi de capătul firului> pentru ca totul să înceapă să se
prăbuşască, să pârâie din toate încheieturile, chiar fundamentele. Nu orice fizician este gata
să accepte aceasta. Se găsesc totuşi oameni de ştiinţă care îndrăznesc să se ridice împotriva a
ceea ce este obişnuit. Ei întreprind cu îndrăzneală o călătorie plină de pericole pe mare, dar se
izbesc destul de repede de redutabile recife... Să stăm şi să judecăm: în teoria <electronului
care nu este un punct> acţiunile fizice se propagă cu o viteză superioară celei a luminii. De
 3

data aceasta nu mai este vorba de o simplă rectificare a conceptelor noastre obişnuite de
fizică, ci de o zdruncinare chiar a fundamentului, a tuturor punctelor noastre de vedere
referitoare la natură. Adevărul este că acolo unde sunt posibile semnale a căror viteză de
propagare este superioară celei a luminii cauzele şi efectele lor sunt intervertite: efectul
precede cauza... Unii fizicieni ingenioşi ar fi gata să admintă aşa ceva dacă noua teorie ar fi
confirmată de experinţă. Dar nimeni na a reuşit să obţină o asemenea confirmare. Avem de-a
face cu un ghem de contradicţii.>13
Academicianul O. Onicescu spune următoarele despre această problemă a particulelor-
punct:
<Problema care se pune azi fizicii, mecanicii, este de a depăşi faza punctului material. Mai
toate fenomenele fizice şi mecanice, legile respective se referă, în cele din urmă, la nişte
puncte. Dacă din punct de vedere geometric, putem admite existenţa unor asemenea
abstracţiuni, acceptarea lor pentru vaiţa reală este o absurditate. Toate aceste aşa-zise
«puncte» au o masă, au dimensiuni. Ca să facem progrese, trebuie să trecem mai departe la
corpuri. Chiar o particulă nu este un punct ci un corp...>14
Un alt <detaliu> interesant este faptul uimitor al egalităţii masei inerţiale cu cea
gravitaţională. Experimente moderne au arătat că cele două mase sunt egale cu o precizie
care atinge 10-12,15 ceea ce este realmente impresionant. <În fizica clasică, echivalenţa dintre
masa gravitaţională şi cea inerţială a fost privită ca o coincidenţă remarcabilă. Totuşi, în
fizica modernă această echivalenţă este considerată un indiciu care duce spre o înţelegere
mai profundă a gravitaţiei.>16 Ce taină a universului se ascunde în spatele acestei
echivalenţe? Teoria relativităţii generalizate a lui Einstein porneşte tocmai de la ea, dar chiar
dacă această echivalenţă este bine integrată în relativitatea generalizată, ea rămâne totuşi
neexplicată. Einstein o ia ca pe un dat, având rolul unui postulat. C. S. Powell, într-un articol
publicat în Scientific American spune următoarele:
<Gravitaţia şi inerţia sunt printre cele mai fundamentale atribute a orcărui lucru care posedă
masă. Totuşi, cercetătorii nu au ajuns niciodată la o înţelegere satisfăcătoare a naturii
fundamentale a gravitaţei. Inerţia s-a dovedit a fi o problemă şi mai eluzivă. De când Isaac
Newton a stabilit cele trei legi ale mişcării, oamenii de ştiinţă au acceptat pur şi simplu
existenţa inerţiei ca pe un dat.>17
Existenţa inerţiei se leagă de distincţia dintre sistemele inerţiale şi cele accelerate care
aduce în discuţie problema mişcării relative şi a mişcării absolute. I. N. Popescu spune că
această problemă nu a fost rezolvată suficient nici până în prezent.18 J. Gribbin spune:
<Una dintre marile enigme ale fizicii este proprietatea inerţiei, rezistenţa unui obiect, nu la
mişcare ci la schimbări în mişcarea sa... Dar cum <ştie> obiectul că se mişcă cu viteză
constantă în linie dreaptă - faţă de ce se măsoară viteza lui? ... Enigma este la fel de mare azi
precum a fost cu trei sute de ani în urmă...>19.
Gravitaţia este şi ea la fel de enigmatică sub aspectul explicării ei20. În încheierea
monumentalei sale opere Newton concluzionează despre gravitaţie <Până acum nu am putut
încă afla cauza acestor proprietăţi ale gravitaţiei şi nu imaginez ipoteze>21. C. S. Powell,
citându-l pe B. M. Haisch, spune despre gravitaţie: <Cu toate că teoreticienii au avut succes
considerabil în înţelegerea celorlalte trei forţe ale naturii (electromagnetismul şi cele două
forţe nuceleare), <gravitaţia a fost întotdeauna oaia neagră>, reflectează Haisch.>22 O altă
întrebare în legătură cu gravitaţia este aceasta - afectează gravitaţia fotonii? Nici chiar teoria
relativiăţii generalizate nu răspunde staisfăcător la această întrebare pentru că modul în care
răspunde este acela de a exclude întrebarea. I. C. Sîngeorzan spune despre această problemă:
 3

<Marea dilemă pusă de toate aceste experienţe şi observaţii astronomice este: cum să se
rezolve conflictul dintre principiul echivalenţei şi teoria relativităţii restrânse, adică dintre
concepţiile după care lumina este sau nu este influenţată de către gravitaţie? <Împăcarea>,
cel puţin teoretică, a făcut-o tot Einstein elaborând un nou şi foarte modern edificiu al
spiritului omenesc, relativitatea generalizată. Esenţial, în ceea ce ne priveşte aici, este că
teoria relativităţii generalizate <ocoleşte însăşi noţiunea de forţă; ea operează, am putea
spune, «cu un alt dicţionar» şi nu spune nimic despre forţele acţiunii reciproce a două
corpuri> (S. I. Vavilov, 1947)>23
Dualismul undă - corpuscul rămâne până astăzi un paradox. Cum este posibil ca lumina
şi materia să se manifeste atât ca şi undă cât şi ca şi corpuscul? Cum este posibil ca un
electron (sau foton) să treacă prin două orificii distincte în acelaşi timp şi să interfereze cu el
însuşi - fapt dedus din faimoasele experimente de interferenţă a electronilor? Chiar
Heisenberg spunea: <Paradadoxurile dintre reprezentarea ca undă şi reprezentarea ca
particulă nu au fost rezovate; ele au fost ascunse cumva în schema matematică>24. Cum se
poate ca un electron care nu are energie suficientă să străpungă un zid insulator să apară
totuşi dincolo de zid, cum se observă în cazul <efectului tunel>? De ce există o limită
maximă de viteză - viteza luminii? Nu ar fi mai natural ca vitezele să poată creşte indefinit de
mult? Cum se face că viteza luminii este constantă indiferent de viteza observatorului, când
în toate toate cazurile cu care suntem noi obişnuiţi, viteza unui obiect dată de un observator
este diferenţa dintre viteza obiectului observat şi cea a observatorului? Compunerea vitezelor
relativiste de ce nu se face prin simpla lor adunare sau scădere, cum facem cu vitezele
obişnuite? Sau dacă există o limită maximă de viteză de ce multe fenomene cuantice încalcă
principiul separabilităţii lui Einstein (nici un semnal nu se poate propaga cu o viteză mai
mare decât cea a luminii) şi ingalitatea lui Bell?25 Sau cum de sunt posibile salturile cuantice
a electronilor de pe un nivel energetic pe altul? Dacă nu este posibil ca electronii să existe
decât pe anumite nivele energetice sau orbite în jurul nucleului, atunci saltul lor de pe un
nivel pe altul ar însemna că dispar de pe un nivel şi apar pe celălalt, fără să treacă prin
nivelele interzise. Dar pentru ca electronul să nu înceteze din existenţă şi să vină iarăşi în
existenţă după un timp, de data aceasta pe un alt nivel, trebuie ca saltul să fie instantaneu - cu
viteză infinită! Pentru ca viteza să nu fie infinită, electronul trebuie să treacă şi prin nivelele
interzise. Dacă o face, cum de mai sunt interzise? Pe de altă parte, dacă durata tranziţiei între
nivele nu este aceeaşi cu perioada radiaţiei emise sau absorbite în urma saltului atunci se
ajunge la mari dificultăţi dacă nu chair contradicţii - ar însemna că fotonul ar fi emis sau
absorbit înainte sau după ce electronul a făcut tranzitţia dintre cele două nivele energetice, a
căror diferenţă de energie dă tocmai energia fotonului! Totuşi, în acest caz viteza
electronului în timpul tranziţiei ar fi comparabilă cu viteza luminii. Electronul însă nu are
energia necesară să ajungă la o astfel de viteză şi nici nucleul nu are forţa necesară să-l
oprească brusc la noul nivel de energie. De ce nu se aplică şi în acest caz principiile
fundamentale ale acceleraţiei şi inerţiei?
O altă problemă este dificulatea de a defini timpul şi spaţiul. Nu doar din punct de
vedere folosofic ci şi din punctul de vedere al fizicii. Definiţiile lor formează un cerc vicios.
Pentru a defini unitatea de măsură pentru spaţiu trebuie să avem mai întâi definit timpul, iar
ca să definim timpul trebuie să avem mai întâi definit spaţiu. Definiţia spaţiului se bazează pe
definiţia timpului, iar definiţia timpului se bazează pe defininiţia spaţiului! Plecându-se de la
constanţa vitezei luminii, metrul a fost definit în 1983 ca <distanţa parcursă în vid de către o
 3

rază de lumină într-un interval de 1/299.792.458 secunde>, iar secunda a fost definită în
1967 ca <durata a 9.192.631.770 perioade a radiaţiei corespunzătoare tranziţiei dintre cele
două nivele hiperfine ale atomului de cesium 133>26. Perioada, ca şi lungimea de undă a
radiaţiei, este dată de <tranziţia dintre cele două nivele hiperfine ale atomului de cesium
133>, tranziţie care, evident, este o lungime spaţială. Ambele definiţii folosesc aceeaşi
formulă v ˆ x/t şi presupun constanţa vitezei. În primul caz timpul (secunda) se presupune a fi
cunoscut, determinat şi constant şi se află spaţiul iar în al doilea caz spaţiul (<tranziţia>
spaţială dintre două nivele a atomului de cesium 133 care corespunde unei anumite lungimi
de undă a radiaţiei) este acela care se presupune a fi cunoscut, determinat şi constant şi se
determină timpul (perioada radiaţiei). Ecuaţia v ˆ x/t este o ecuaţie cu trei necunoscute. Doar
un singur termen (în cazul definiţiilor actuale, viteza) poate fi considerat ca fiind dat,
considerat unitate sau să i se dea prin convenţie o anumită valoare (în cazul nostru c ˆ
299.792.458 m/s), dar ceilalţi doi termeni - spaţiul (metrul) şi timpul (secunda) rămân
necunoscuţi. Timpul şi spatiul nu pot fi definite fără să se implice mişcarea. Ca să ajung
dintr-un punct în altul astfel încât să parcurg un spaţiu diferit de zero trebuie să mă deplasez
şi aceasta implică viteza şi timpul. La fel, timpul nu poate fi definit în absenţa mişcării iar
aceasta implică spaţiul. Timpul şi spaţiul nu pot fi definite în afara ecuaţiei v ˆ x/t dar nu pot
fi definite nici în cadrul acestei ecuaţii pentru că ea are două necuonscute. Oare conceptele
noastre cele mai fundamentale să fie atât de şubrede? Să presupunem, de exemplu că stabilim
prin convenţie o unitate de măsură pentru spaţiu. Acum, pentru a defini o unitate de măsură
pentru timp trebuie să avem o viteză constantă, însă nu putem să stabilim prin convenţie
decât un singur termen şi nu putem vorbi coerent despre viteză, să spunem de exemplu că
este constantă, fără să avem definit timpul. Totuşi, aceasta este situaţia actuală a definiţiilor
unităţilor de măsură - un cerc vicios. Faptul că ne putem totuşi să ne folosim de definiţii într-
un mod mai mult decât satiscăcător, indică probabil faptul că în spatele triadei spaţiu-timp-
viteză există ceva, deocamdată necunoscut, care face lucrul aceasta posibil.
Pe lângă această problemă de a defini timpul în relaţie cu spaţiul şi viteza mai apare şi
problema de a defini timpul în sine. Ce este timpul la urma urmei? N. Bărbulescu spune în
cartea sa Bazele fizice ale relativităţii einsteiniene:
<Este meritul teoriei relativităţii de a fi atras atenţia fizicienilor asupra problemei timpului,
considerând că factorul <t> din studiul fenomenelor fizice impune o analiză mai adâncă a
substratului său fizic. Dar, deşi au trecut mai bine de 70 de ani de când problema timpului a
început să intereseze în mod deosebit pe filozofi şi pe oamenii de ştiinţă, totuşi nu s-a reuşit
să se obţină o soluţie satisfăcătoare. De ce? Pentru că aceasta e o problemă interdisciplinară;
ea aparţine atât fizicii cât şi filozofiei. Dar fizicienii nu se ocupă în mod temeinic de
problema timpului, nu cercetează natura şi esenţa lui, întrucât au convingerea că est e o
problemă de filozofie care îi depăşeşte. În nici un manual sau tratat de fizică mai generală nu
se găsesc consideraţii mai ample cu privire la la timp. Este drept că unii fizicieni se ocupă de
cazul timpului fizic, dar de problema măsurătorii timpului. Fizicienii teoreticieni se ocupă şi
ei de problema timpului, dar numai de proprietăţile matematice ale variabilei ale variabilei
<t> din ecuaţiile fizicii. Teoria relativităţii a revelat unele proprietăţi ale spaţiului şi timpului,
dar nu a contribuit cu nimic la clarificarea naturii lor. După Gheorghe Bîrsan: «Punctul de
vedere filozofic nu se reduce însă la aspectul cantitativ al timpului şi, în acest sens, se pune
mereu problema: ce este timpul prin esenţa sa, care este natura şi însuşirile sale?»>27.
Poate ceva să fie aşa de fundamental în fizică cum este fimpul fără să-i înţelegem
natura lui, fără să ştim ce este? N. Bărbulescu mai adugă într-o notă de subsol: <În general,
 3

manualele de fizică evită să definească timpul, întrucât nu s-a găsit până acum o definiţie
acceptabilă. În manualul său de fizică Fizica, R. Feynman scrie:«Ce este timpul? Ar fi bine
dacă am putea găsi o bună definiţie a timpului... Poate timpul este unul dintre acele lucruri pe
care nu le putem defini ca într-un dicţionar»>28.
În situaţia actuală a cunoaşterii există deci probleme reale care încă nu întrevăd nici o
soluţie, şi care indică faptul că pentru a junge la unificarea cunoaşterii este nevoie de
schimbări radicale în conceptele noastre cele mai fundamentale. Pe ultimele pagini ale cărţii
sale, amintită deja, Dincolo de autoritatea ştiinţei, Viktor Komarov descrie astfel situaţia
actuală dar mai ales cea viitoare:
Nici un fel de fapte neaşteptate nu ne mai pot speria şi nici opri în loc. Ştim multe lucruri,
dintre care poate principalul este acela că cele mai mari descoperiri ştiinţifice aparţin
viitorului. S-au făcut desigur o mulţime de descoperiri - obişnuite, remarcabile, uimitoare,
extraordinare -, dar cele mai multe rămân să fie făcute. Suntem conştienţi de aceasta şi, ca
atare, dezvăluirea unor taine din ce în ce mai surprinzătoare ale naturii nu numai că nu ne
stinge setea de cunoaştere, ci, dimpotrivă, înteţeşte în mare măsură năzuinţa noastră de a şti şi
deschide în faţa noastră perspective tot mai seducătoare. Realitatea nu se află în impresiile
superficiale pe care ni le facem despre lumea înconjurătoare, ci în însuşirile efective ale
acesteia ... Trebuie să ne aşteptăm la noi descoperiri în următorii ani, mâine, poimâine?
Desigur! Dar la ce anume descoperiri? Aceasta este o întrebare căreia nu ne este, din
nefericire, uşor, ci ne este chiar imposibil s-ăi dămm răspuns... Dar descoperirile
fundamentale din anii următori se vor face probabil în străfundurile materiei - în lumea
particulelor elementare - şi în adâncurile Universului... Aceste descoperiri vor aduce
oamenilor cunoaşterea legilor celor mai ascunse care guvernează sistemul Universului... Au
‚fizicienii şi astronomii din prezentƒ la dispoziţie fapte care, refuzând să se potrivească cu
bunul simţ al ştiinţei contemporane, reclamă în mod imperios explicaţii principial noi? Da,
au! ... Nu înseamnă oare aceasta că fizica şi fizicienii se află în pragul unor evenimente
grandioase, al unei revizuiri majore a conceptelor fundamentale: particule, spaţiu, timp? ...
Revoluţia ştiinţifică bate la poarta fizicii contemporane.>29
Alţi fizicieni sunt şi ei la fel de optimişti cu privire la iminenţa unei noi revoluţii în
fizică. Ilya Prigogine rezumă astfel scopul cărţii lui, De la existenţă la devenire, :
<Scopul principal al acestei cărţi este de a transmite cititorului convingerea mea că trăim într-
o perioadă de revoluţie ştiinţifică - o perioadă în care poziţia şi semnificaţia unei abordări
ştiinţifice suferă reevaluări, o perioadă care nu diferă de naşterea abordării ştiinţifice în
Grecia antică sau de renaşterea ei în vreamea lui Galilei.>30

C. Caracterul ciudat al realităţii

O implicaţie problematică a fizicii moderne, care interferează de altfel şi cu filosofia,
este principiul incertitudinii al lui Heisenberg, care joacă un rol esenţial în mecanica
cuantică. El afirmă că nu se poate cunoaşte cu exactitate atât poziţia cât şi viteza unei
particule. Există o anumită nedeterminare dată de relaţiile lui Heisenberg. Mai mult însă,
interpretarea standard a mecanicii cuantice afirmă că <problema nu este doar că noi nu putem
cunoaşte simultan poziţia şi impulsul unei particule; particula nici măcar nu are simultan
poziţie şi impuls definite!>31. De fapt întreaga mecanică cuantică lucrează cu probabilităţi. În
felul acesta principiul clasic al cauzalităţii, care a fost considerat aşa de fundamental, este pus
sub semnul întrebării (de fapt unii au ajuns chiar să vorbescă de <principiul finalităţii>). Nu
mai putem spune ca şi în cazul fizicii clasice: <Date fiind starea iniţială a sistemului fizic şi
 3

legile care guvernează procesul transformări, aceasta trebuie să fie starea finală sau efectul>,
pentru că în mecanica cuantică starea iniţială şi legile transformării nu mai determină starea
finală ci dau doar probabilitatea ca să rezulte o stare finală din mai multe stări posibile. La
întrebarea <din ce cauză a rezultat această stare finală şi nu alta> nu se mai poate răspunde şi
de altfel în cadrul mecanicii cuantice întrebarea nici măcar nu mai are sens. Chiar dacă se
realizează aceleaşi condiţii iniţiale, efectele cuantice pot să fie diferite de la un experiment la
altul. Determinismul total prezis de Laplace la sfârşitul secolului trecut este aşadar o himeră.
El a spus:
<Dacă un intelect ar şti toate la un moment dat toate forţele care animează natura şi condiţiile
tuturor obiectelor care o compun, şi ar fi în stare să analizeze aceste date, atunci acest intelect
ar cuprinde într-o singură formulă miscările celor mai mari corpuri din univers la fel ca şi
cele ale celui mai mic atom; şi atât viitorul cât şi trecutul ar fi prezente înaintea ochilor lui>32.
Deşi termenul <lege> are conotaţia de invariabilitate şi fixism şi deşi aşa stau lucrurile
cu legile fizicii în macrocosmos (ceea ce l-a făcut pe Laplace să afirme acel determinism
absolut bazat pe o cauzalitate strictă, mecanicistă), în microcosmos legile nu mai sunt legi în
acest sens. Din moment ce fenomenele şi evenimentele la nivel cuantic încalcă principiul
cauzalităţii, întrebarea care se pune este dacă putem noi să le înţelegem şi dacă da, în ce
măsură o putem face. Există totuşi o raţiune ascunsă în spatele nedeterminării cuantice?
I. N. Popescu spune că unele <«inconsecvenţe», acumulate în număr mare de-a lungul
anilor, au dus, în anumite ramuri ale fizicii, la necesitatea este a se renunţa la explicaţiile
cauzale şi figurative şi la adoptarea unor formalisme matematice detaşate de orice
interpretare... fizică.>33! Acest lucru precum şi nedeterminismul cuantic, raportate la marea
năzuinţă a raţiunii umane, sunt desigur un serios pas înapoi.
Un proverb englez spune: <Adevărul este mai ciudat decât ficţiunea>. Într-adevăr, cine
îşi pună întrebări despre realitate nu va întârzia să descopere că aceasta este stranie, ciudată.
Această <ciudăţenie> a realităţii apare evidentă chiar din întrebarea cea mai fundamentală cu
privire la realitate: <De ce există ceva mai degrabă decât nimic?>. Ne era mai simplu să nu
existe nimic decât să existe universul acesta complex? C.S. Lewis spunea: <Realitatea, de
fapt, este de obicei ceva ce nu ai fi putut născoci>34. Alt filosof, B. Russell spunea în această
privinţă: <Adevărul despre obiectele fizice trebuie să fie straniu. S-ar putea să fie inaccesibil,
însă, dacă un filosof crede că l-a aflat, faptul că ceea ce oferă ca fiind adevărul este straniu nu
ar trebuie să fie luat drept temeiul unei obiecţii faţă de opinia lui.>35. Nu numai filosofii ci şi
fizicienii au ajuns la această concluzie. Replica marelui fizician N. Bohr, laureat al premiului
Nobel, a ajuns faimosă: <Suntem în prezenţa unei idei ţicnite; rămâne de văzut dacă este de
ajuns de ţicnită pentru a fi adevărată>, subliniind astfel faptul că marile descoperiir ştiinţifice
apar adesea ca ipoteze care contrazic datele anterioare lor, care erau acceptate ca fiind
evidente şi făcând parte din <bunul simţ>.36 Universul ne uimeşte în mod continuu. Mereu
descoperim că el nu este ceea ce ne aşteptam să fie sau ceea ce ne închipuiam că ar putea fi.
Ba uneori descoperim chiar că el este ceea ce înainte crezusem că este imposibil. Un alt
fizician, Victor Komarov, vorbeşte despre <un Univers din ce în ce mai straniu>37 şi spune:
<Natura nu seamănă cu reprezentările noastre despre ea. De aceea lumea ştiinţei devine din
ce în ce mai neobişnuită şi mai surprinzătoare... Ştiinţa progresează cu încăpăţânare, cu
perseverenţă, în ciuda bunului simţ, ba chiar adesea în ciuda a ceea ce în ajun ea însăşi
susţinea, se străduia să dovedească. Se poate spune că ştiinţa este un gen de activitate umană
 3

care constă tocmai în a dezminţi permanent, cu tenacitate, neobosit bunul simţ, în a învinge
ceea ce este obişnuit.>38
Ca şi în cazul cauzalităţii, când de la starea iniţială se ajunge prin intermediul legilor
fizice la starea finală, raţiunea porneşte de la un set de date iniţiale - premize, şi pe baza lor
îşi construieşte cu ajutorul legilor raţiunii concluziile finale. Aceasta explică caracterul ciudat
al realităţii şi existenţa revoluţiilor ştiinţifice radicale. O explicaţie este raţională sau nu în
funţie de premizele iniţiale pe care se construieşte paradigma prin care se interpretează sau se
judecă explicaţia respectivă. De aceea, ceea ce este evident şi raţional, <bunul simţ>,
evoluează şi se adaptează cunoştinţelor - noilor fapte care modifică premizele iniţiale -
fundaţia paradigmelor noastre. Victor Komarov face o scurtă istorie a evoluţiei teoriilor
ştiinţifice în care se vede acest factor al <adaptării> teoriilor la noi date şi fapte:
<Oricare cercetarea ştiinţifică începe cu fapte pe care ştiinţa le descoperă în lumea care ne
înconjoară. Se fac apoi cercetări cu privire la raporturile dintre fapte, se studiază legităţile...
Pasul următor constă în încercarea de a examina dintr-un punct de vedere unic toate faptele
acumulate. Astfel se nasc ipotezele. Acestea se ciocnesc între ele şi întră în luptă. Unele
dobândesc treptat autoritate, altele dispar de pe scenă. În final se iveşte <învingătoarea>, şi
anume ipoteza care explică cel mai bine tot ceea ce se cunoaşte. Cea care a câştigat devine
stăpâna absolută a situaţiei, este înălţată la rangul de teorie ştiinţifică. Dar atunci se întâmplă
ceea ce se produce destul de des în viaţa curentă. Toţi încep să se plece în faţa învingătoarei.
Nu i se mai văd decât calităţile şi sunt complet uitate lipsurile ei. Puţin câte puţin, noua teorie
începe să pară exhaustivă şi definitivă, este înălţată la rangul de adevăr absolut. Posibilităţile
ei sunt prezentate ca fiind aproape nelimitate. Adevărul este că teoria funcţionează în chip
satisfăcător, serveşte în mod fidel pe oameni... Dar mai devreme sau mai târziu soseşte un
moment în care undeva în depărtare se iveşte încă nedesluşit un nou fapt, pe care teoria
existentă nu-l poate explica. La început, înfruntarea pare în chip evident inegală: de o parte o
teorie universal recunoscută, cu merite numeroase şi reale, de cealaltă parte un mic fapt
izolat. Însă aici este totul; pentru a dovedi netemeinicia unei teorii, limitele ei, ajunge un
singur fapt. Aceasta este logica implacabilă a cunoaşterii ştiinţifice. Atunci se dă alarma. Şi
lumea ştiinţifică se împarte în două tabere opuse. Unii se străduiesc să apere cu orice preţ
punctul de vedere anterior, să menţină ceea ce este obişnuit, ceilalţi se străduiesc şi ei cu mult
entuziasm să confirme şi să dezvolte ceea ce este nou. Lupta dintre teorii, urmată de
schimbarea ideilor ştiinţifice, dă naştere la o mulţime de situaţii realmente dramatice, căci ea
este întotdeauna legată de nimicirea a ceva obişnuit, care pare de neclintit şi ca înţelegându-
se de la sine.>39
Despre noile teorii Viktor Komarov spune:
<Iată că se enunţă o nouă ipoteză. Ea surprinde pe toţi prin caracterul său neobişnuit, ba chiar
prin absurditatea sa evidentă, care sare în ochii tuturor, Dar nimeni nu este în măsură să o
infirme, absolut nimeni. Iar partizanii ei sunt puţini numeroşi - aproape că nu există. Lucrul
acesata este de la sine înţeles: a accepta noul înseamnă a renunţa la ceva ce există, a devenit
obişnuit şi pare de la sine înţeles, înseamnă a merge împotriva bunului simţ obişnuit.>40
Un fizician eminent a caracterizat astfel calea ce duce de la necunoscut la cunoscut:
<Când în ştiinţă apare ceva fundamental nou, cei mai mulţi decalră cu un surâs sceptic: «Este
o absurditate... Este absolut imposibil.» După câtva timp, despre aceeaşi idee se spune:
«Interesant...» Iar câţiva ani mai târziu: «Dar aceasta se înţelege de la sine.»>.41 De aceea se
pune întrebarea pusă de A. Banc: <Cât curaj trebuie să aibă un om de ştiinţă ca să susţină
valabilitatea teoriei sale? Şi cât curaj trebuie să aibă cei care-l acceptă primii?>42 Leslie
Newbigin citându-l pe Michael Polanyi spune: <autoritatea ştiinţei este în esenţă tradiţie>43.
 3

Tot el, într-un capitol intitulat <Autoritate, autonomie şi tradiţie> vorbeşte despre tranziţii de
paradigmă în ştiinţă, paradigme care constituie ansamblul tradiţiilor ştiinţei, şi foloseşte o
ilustraţie sugestivă:
<Aceste paradigme formează lumea în cadrul căreia oamenii de ştiinţă lucrează timp de
generaţii. Ele formează lentilele prin care sunt percepute lucrurile. Ele nu sunt abandonate
prea uşor... Polanyi foloseşte exemplul unei sonde. atunci când foloseşte sonda, un doctor nu
se îngrijeşte de sondă ci de suprafaţa explorată de vârful sondei. Sonda devine o extensie a
mâinii doctorului. Trăieşte în ea şi se foloseşte de ia în acelaşi mod în care trăieşte şi se
foloseşte de toate funcţiile trupului - ochi, urechi, degete, ş.a.m.d. - prin care explorăm lumea.
Eu nu sunt preocupat de ele ci de lumea pe care încerc să o înţeleg. Relaţai mea cu ele este a-
critică... Este evident că tradiţia ştiinţifică, atât ca întreg cât şi multe concepte, clasificări şi
modele teoretice care sunt instrumentele de lucru ale ştiinţei, formează împreună o tradiţie în
care oamenii de ştiinţă trebuie să trăiască pentru a-şi putea îndeplini slujba lor. Fără o astfe
de tradiţie care să se fi format pe parcursul timpului, ştiinţa s-ar prăbuşi.>44.
Paradigma ştiinţifică este de fapt o tradiţie care deşi este necesară pentru progresul
ştiinţei, fără aspectul complementar ei - atitudinea critică faţă de ea, duce la stagnarea
ştiinţei. Datorită caracterului instrumental al teoriilor ştiinţifice în sondarea realităţii, mai ales
dacă sondarea este încununată de succes, ne vine foarte greu să luăm o atitudine critică
asupra lor. Într-o anumită măsură este de aşteptat să fie aşa. Ca să putem explora ceea ce nu
cunoaştem şi nu înţelegem - realitatea şi noile evenimente şi fenomene pe care continuăm să
le observăm (faptul că nu le cunoaştem şi nu le înţelelgem impllică o atitudine critică faţă de
ele - ne punem întrebări) trebuie să o facem prin intermediul a ceea ce cunoaştem şi
înţelegem - paradigma ştiinţifică împreună cu toate teoriile cuprinse în ea sau tradiţia
ştiinţifică (faptul că le cunoaştem şi le înţelegem implică o atitudine a-critică faţă de ele; nu
ne punem întrebări cu privire la ceea ce deja cunoaştem şi înţelegem ci cu privire la ceea ce
nu cunaştem şi nu înţelegem). Newbigin vorbeşte despre aportul Iluminismului la formarea
atitudinii critice din cultura noastră spunând:
<Iluminismul, care a adus cultura noatră apuseană contemporană la conştienţa de sine care îi
este distinctivă, a fost un aspect important al mişcării de respingere a tradiţiei şi a autorităţii
ei. Kant a sumarizat tema centrală a Ilumimismului în faimoasa maximă: <îndrăzneşte să
cunoşti>. A avea curajul de a gândi singur, a pune totul sub semnul întrebării, chiar şi cele
mai sfinte tradiţii, toate acestea erau o provocare.>45.
Atât în ştiinţă cât şi în orice alt domeniu trebuie să recunoaştem caracterul incert şi
provizoriu al premizelor şi să fim gata să le analizăm critic, să fim gata să le punem sub
semnul întrebării şi să acceptăm, cel puţin temporar, pentru analiza critică, şi alte premize
rivale. Premizele, deşi sunt de fapt idei preconcepute, ele sunt necesare - sunt pitoanele de
alpinist care ne ajută să ne urcăm spre adevăr. Dar nu trebuie să rămânem <agăţaţi> de ele.
Nu trebuie să ne ţină robi dogmatismului şi să ne împiedice să ne apropiem mai mult de
adevăr. Şcoala de la Copenhaga a avut un rol imens în dezvoltarea fizicii contemporane, în
special a mecanicii cuantice, şi în producerea de idei noi. Odată Landau l-a întrebat pe
ilustrul savant Niels Bohr, de a cărui nume este asociată şcoala: <Cum se face că oraşul
Copenhaga a devenit un centru ştiinţific aşa de reputat şi a format atâţia fizicieni deosebiţi de
capabili?>. Niels Bohr a răspuns: <Zău că nu ştiu, poate numai pentru că noi nu ne-am temut
ca prin întrebări naive să ne arătăm ignoranţa.>.46 Nu dogmatismul strict care pretinde că ştie
totul sau că cunoaşte cu certitudine a adus porgresul ci atitudinea de recunoaştere a
ignoranţei, atitudinea copilărească de mirare în faţa uiversului. Einstein spunea că a avut
 3

norocul de a ajunge la maturitate înainte de a fi pierdut darul de a se mira iar Migdal spunea
că acest dar este tot atât de indispensabil pictorului şi poetului ca şi fizicianului.47 A. J.
Heschel spunea: <Mirarea, mai degrabă decât îndoiala, este rădăcina cunoaşterii>.48 Un om
de ştiinţă a compus o glumă care prezintă tocmai acest adevăr: <Exista o problemă despre
care toată lumea ştia că nu poate fi rezolvată, că nimeni nu reuşeşte să-i vină de hac. Într-o zi
a apărut însă un om care nu ştia acest lucru şi a rezolvat-o.>49. Faptul că ştim ceva, adică
faptul că nu mai avem o atitudine critică faţă de premizele care duc al acel ceva, exclude
aproape automat descoperirea că lucrurile stau altfel. Viktor Komarov spune următoarele
despre importanţa factorilor psihologici:
<În istoria ştiinţelor naturii barierele psihologice au jucat întotdeauna un rol destul de
important, frânând în mod vădit progresul ştiinţei. Autoritatea tezelor şi teoriilor ştiinţifice
universal acceptate este aşa de puternică, că ea exercită asupra oamenilor de ştiinţă o putere
hipnotică atât de considerabilă încât tot ce este imposibil din punct de vedere al acestor teorii
pare în mod efectiv imposibil. Poate tocmai pentru acest motiv fizicienii şi matematicienii
obţin rezultatele cele mai strălucite şi mai remarcabile în tinereţea lor, când conştiinţa omului
este mai puţin conservatoare şi relativ puţin încărcată cu cunoştinţe bine stabilite şi
indiscutabile... De obicei mulţi oameni de ştiinţă, dacă nu majoritatea lor, întâmpină cu
destulă răceală ideile noi.>50
H. Reeves vorbind despre paradoxurile mecanicii cunatice spune următoarele:
<Soluţionarea multora dintre paradoxurile fizicii (sau ale ştiinţei, în general) a necesitat
respingerea unor prejudecăţi unanim împărtăşite şi considerate <evidente> de către toţi
cercetătorii.>51. Istoria ştiinţei este plină de cazuri în care marile teorii nou descoperite
păreau la început incredibile şi contraziceau ceeea ce la timpul respectiv era bine stabilit
şi confirmat. Tocmai de aceea ele au fost iniţial respinse de către mulţi. Putem începe
chiar de la începuturile ştiinţei. A fost ovreme când se credea că nu se pot construi
aparate mai grele ca aerul care să zboare. A fost ovreme când oamenii de ştiinţă nu
credeau în existenţa meteoriţilor. Charles-Noel Martin spune în legătură cu aceasta:
<S-ar putea scrie volume întregi, şi aceasta chiar s-a făcut, cu privire la acţiunile negative ale
unor oameni de ştiinţă cu privire la o cutare teorie sau fapt ... Este suficient să citez afirmaţia
sceptică a lui Lavoisier care a spus: <Nu este posibil să cadă pietre din cer, pentru că nu sunt
pietre în cer.> ... Calculele cele mai recente dau o cifră de 5000 - 6000 de tone de material
meteoritic care ajunge pe pământ în fiecare zi... Putem să vedem deci cât de departe de
adevăr a fost Lavoisier ... În 24 de ore în jur de 20 de milioane de meteoriţi penetrează
atmosfera şi sunt vizibili cu ochiul liber în timpul nopţii sau detectabili prin radar în timpul
zilei.>52
A. Banc vorbeşte despre unele din descoperirile importante care au fost iniţial
considerate neverosimile şi au fost respinse, într-un articol intitulat <Descoperiri <inutile> în
ştiinţă>53. <Atunci când Copernic a afirmat că Pământul se învârteşte în jurul Soarelui nici
bunul simţ, nici religia ... nici ştiinţa oficială, care era dominată de teoria lui Ptolemeu, nimic
nu părea să-i dea dreptate lui Copernic.> Atunci când, după descoperirea neutronului, soţii
Curie au comunicat în 1933 la unul din Congresele Solvey, cercetările lor asupra neutronului
<se aşteptau la aplauze. Dimpotrivă, comunicarea lor este primită cu o zdrobitoare şi totală
rezervă. Un eşec! Somităţile fizicii nu vor să credă în existenţa neutronului.>. Ulterior însă,
ei aveau să primească Premiul Nobel. Odată se credea că timpul şi spaţiul sunt absolute.
Teoria relativităţii lui Einstein a făcut predicţii care contrazic pe cele făcute de fizica clasică
care avea o lungă tradiţie şi era bine confirmată de observaţii. De aceea, teoria s-a lovit la
 3

început şi de împotrivire. Chiar şi după ce a fost acceptată, atunci când Max Planck l-a
prezentat pe Einstein Academiei din Berlin, în 1912, subliniindui-i meritele, <a ţinut să
menţioneze că, eronată desigur, teoria tânărului Einstein asupra efectului fotoelectric nu
prejudiciază cu nimic valoarea restului cecetărilor întreprinse de acesta>. Dar câţiva ani mai
târziu Einstein avea să primească premiul Nobel tocmai pentru această descoperire. Ludwig
Boltzman a fost unul dintre marii fizicieni teoreticieni, dar, în 1906, el s-a sinucis, <deprimat
de opoziţia pe care o întâmpina în lumea ştiinţifică ideea îndrăzneată pusă la baza lucrării
sale privitoare la teoria cinetică a materiei> care este marea s-a contrbuţie la fizica teoretică.
Atunci când Luis de Broglie şi-a formulat teoria despre natura ondulatorie a electronilor a
fost privit cu mult scepticism. Însă aceasta a devenit apoi punctul de plecare pentru mecanica
cuantică. Atunci când savantul Debye l-a rugat pe E. Schrödinger să prezinte teoriile lui de
Broglie la un semina,r Schrödinger a replicat <despre acest lucru absurd nu vreau să
vorbesc>. A acceptat totuşi la insistenţele profesorului şi a încercat să prezinte ideile lui de
Broglie într-o formă matematică mai uşor de înţeles. Debye a fost entuziasmat dar
Schrödinger nu a văzut nici un motiv de entuziasm. Nu şi-a dat seama de importanţa
ecuaţiilor pe care tocmai le stabilise şi care urmau să-i aducă premiul Nobel.
La adulţi setea de cunoaţtere şi înţelegere, care se vede cel mai bine în curiozitatea
copilărească, este diminuată de faptul că ea pare în mare parte satisfăcută şi cunoaşterea deja
formată. Carl Sagan spunea în introducerea cărţii lui S. Hawking Scurtă istorie a timpului -
de la Big Bang la Găurile negre:
<Cu excepţia copiilor (care nu ştiu destul pentru a nu pune întrebări importante) puţini dintre
noi îşi petrec mult timp întrebându-se de ce natura este aşa cum este: de unde vine cosmosul
sau dacă a fost întotdeauna acolo; dacă într-o zi timpul va curge înapoi şi efectul va preceda
cauza; sau dacă există limite ultime pentru ceea ce poate cunoaşte omul; ... de ce ne amintim
trecutul şi nu viitorul; cum se face, dacă la început a fost haos, că acum există, aparent,
ordine; şi de ce există un univers>54
Oamenii nu îşi mai pun întrebările importante pentru că <toată lumea ştie că...>,
<ştiinţa a stabilit că...>, <se înţelege de la sine că lucrurile stau aşa>, etc., şi astfel
categorisesc întrebările care pun la îndoială certitudinea a ceea ce este <evident> şi
<stabilit>, ca fiind întrebări copilăreşti izvorâte din ignoranţă. De fapt lucrul acesta este
foarte adevărat. Este atât de adevărat încât ar trebuie să-l urmăm. Ar trebuie să renunţăm la
atotştiinţa dogmatică a adultului pentru neştiinţa, curiozitatea şi mirarea copilului.

II. PROBLEME ALE MECAICII CUATICE

A. Probleme teoretice ale fundamentelor mecanicii cuantice
Să ne uităm acum mai îndeaproape la problemele mecanicii cuantice.
Deşi se afirmă tranşant că ecuaţiile mecanicii cuantice se bazează pe ecuaţiile mai
fundamentale ale lui Einstein, acest lucru este chestionabil. Mecanica cuantică a început
atunci când Luis de Broglie a făcut sugestia că dualismul undă corpuscul nu se aplică doar la
radiaţie ci şi la materie. Adică materia formată din corpusculi s-ar manifesta şi sub formă de
undă. Lucrul acesta a fost pe deplin confirmat de observaţii dar vreau să atrag atenţia asupra
deducţiei teoretice a acestui lucru. L. de Broglie a luat formulele lui Einstein, E ˆ mc2 şi E ˆ
 3

hν, şi le-a scris sub forma λ ˆ h/p, ca să elimine termenul c. Într-un articol publicat în
Scientific American, R. Hofstadter spune:
<Dace vrei să generalizezi ecuaţia lui Einstein ‚E ˆ hc/λƒ astfel încât să fie valabilă şi pentru
alte particule pe lângă fotoni trebuie să elimini singura referinţă directă la lumină, şi anume c.
La urma urmei majoritatea particulelor nu se mişcă cu viteza luminii. Aşa că de Broglie s-a
gândit cum să rescrie ecuaţia într-o formă fără c.>55
Totuşi, trebuie să se facă disticţie între c ca şi viteză (şi anume viteza luminii) şi c ca şi
constantă (şi anume constanta vitezei luminii). În ecuaţia E ˆ mc2 c este constanta vitezei
luminii şi nu viteza luminii. Cele două sunt diferite chiar dacă în cazul fotonilor viteza
coincide cu constanta. Pe lângă fotoni, formula se aplică şi la particule materiale care au
viteza diferită de viteza luminii. În formula E ˆ hν ˆ hc/λ c reprezintă viteza luminii. Formula
lui de Broglie poate fi scrisă doar pentru fotoni, datorită faptului că în cazul lor viteza
coincide cu constanta. Relaţia ar trebui să fie scirsă λ ˆ hc/mc2 unde c-ul de la numărător
reprezintă viteza luminii iar cel de la numitor reprezintă constanta vitezei luminii. Chiar dacă
am reduce câte un c de la numitor şi numărător ar rămâne un c la numitor care reprezintă
constanta vitrezei lumini şi faptul că pentru fotoni viteza coincide cu constanta face să se
poată scrie mc ˆ p, lucru care nu se mai aplică desigur particulelor materiale care au o viteză
diferită de cea a luminii. Înlocuirea lui mc cu mv, deşi este foarte bine confirmată de
observaţii, rămâne neexplicată, rămâne o coincidenţă uimitoare precum echivalenţa dintre
masa inerţială şi cea gravitaţională. De fapt, dacă se consideră că viteza undei este v şi nu c,
cum se consideră în mecanica cuantică (λ ˆ h/mv), atunci avem ecuaţia E ˆ hν ˆ hv/λ şi nu se
mai reduce un c de la numitor: λ ˆ hv/mc2 iar în cazul acesta nu se mai poate ajunge la
formula lui Luis de Broglie. Nu se poate spune deci că ecuaţia care reprezintă punctul de
pornire a mecanicii cuantice are o bază teoretică (o deducţie din teoriile lui Einstein) ci doar
una empirică (confirmarea observaţională a unei ecuaţii neexplicate teoretic).
B. Problema măsurătorii (/ a pisicii lui Schrödinger)
Mecanica cuantică are trei premize iniţiale care au pentru ea (sau cel puţin pentru
intepretarea standard a mecanicii cuantice) un rol fundamental (D. Z. Albert le descrie într-
un articol în Scientific American56, citatele fiind din articolul lui). Prima premiză este cea a
arbitrarismului - <întâmplarea guvernează lucrările cele mai intime ale naturii>. A doua
premiză este cea a nedeterminismului (a nedeterminării poziţiei şi a impulsului): <cu toate că
obiectele materiale ocupă întotdeauna spaţiu, pot să existe situaţii în care ele nu ocupă nici o
regiune particulară din spaţiu>. Din primele două rezultă că prezentul este nedeterminat iar
viitorul nu poate fi prezis. A treia premiză este cea a distincţiei dintre sistemele cu statut de
observator şi cele fără: <legile fundamentale care guvernează comportamentul obiectelor
fizice «obişnuite» eşuează cumva în mod radical să se aplice obiectelor care se întâmplă să
funcţioneze ca «instrumente de măsurare» sau «observatori»>.
Prima premiză reprezintă motivul principal pentru care Einstein nu a acceptat mecanica
cuantică, şi vis-a-vis de această premiză a făcut faimoasa afirmaţie: <Dumnezeu nu joacă
zaruri cu universul>. A doua premiză se leagă de paradoxul undă-corpuscul. Noi suntem
acum obişnuiţi cu aceste două premize, deşi nu avem încă o înţelegere satisfăcătoare a lor.
După cum am mai menţionat, chiar Heisenberg spunea: <Pardadoxurile dintre reprezentarea
ca undă şi reprezentarea ca particulă nu au fost rezovate; ele au fost ascunse cumva în
 3

schema matematică>57. E. H. Hutten spunea: <O descriere unică este lipsită de contradicţii,
dar incompletă. O descrire «dublă» este completă, dar contradictorie.>58. Oricum,
experimentele ne-au învăţat să acceptăm aceste premize chiar dacă nu le putem înţelege.
Premiza a treia, însă, este cel mai greu de acceptat. Ea se leagă de aşa-numita problemă a
măsurătorii sau problema pisicii lui Schrödinger. D. Z. Albert în articolul menţionat spune
despre această premiză că probabil este cea mai surprinzătoare dintre toate cele trei premize
ale mecanicii cuantice. J. Gribbin spune despre ea următoarele: <Cel mai ciudat lucru cu
privire la interpretarea standard a lumii cuantice este acela că tocmai actul observării unui
sistem îl forţează pe acesta să aleagă una din opţiunile lui care atunci devine reală.>59.
Problema măsurătorii este o problemă care a fost mult dezbătută în ultimii 50 de ani şi despre
care s-au scris multe pagini. R. Hofstadter spune: <Pentru mulţi fizicieni distincţia dintre
sistemele cu statut de observator şi cele fără li s-a părut artificială şi chair respingătoare.>60,
iar D. Z. Albert:
<De mai mult timp, mulţi fizicieni şi filosofi au considerat acest situaţie ca fiind profund
nesatisfăcătoare. Pare absurd că cea mai bună formulare care există a celor mai fundamentale
legi ale naturii ar trebuie să depinde de distincţii aşa de imprecise şi eluzive. Provocarea de a
elimina sau repara acest imprecizie s-a desfăşurat în ultimii 30 de ani ca o sarcină centrală a
fundaţiilor mecanicii cuantice ... sub numele de problema măsurătorii.>61.
R. Healey afirmă direct: <problema măsurătorii s-a dovedit a fi insolubilă>.
Să considerăm o particulă într-o cutie.
<Întrebarea simplă <unde este particula> are un răspuns complicat în teoria cuantică... Tot ce
se poate cunoaşte este probabilitatea ca particula să fie în diferite locuri din cutie... Ai putea
spune că particula trebuie să se afle cu siguranţă într-un anumit loc, dar se poate arăta că o
teorie cuantică consecventă cere ca dacă se cunoaşte energia particulei din cutie atunci
trebuie să renunţi la ideea că poziţia particulei există într-un mod mai definit decât descripţia
probabilistică dată de funcţia de undă.>62
Totuşi, atunci când efectuăm măsurătorile noi găsim întotdeauna particula într-un
anumit loc. Mecanica cuantică afirmă că tocmai actul măsurătorii face ca sistemul să <sară>
la întâmplare (întâmplare care se conformează totuşi descrierii probabilistice a sistemului
făcută de funcţia lui de undă) din starea de nedeterminare într-o anumită stare particulară. R.
Hofstadter spune în articolul menţionat:
<Atâta timp cât nici o măsurătoare nu se efectuează asupra sistemului, fizicianul nu poate şti
în care stare se află sistemul. Într-adevăr, se poate arăta că într-un sens fundamental nici chiar
sistemul însuşi nu <ştie> în care stare se află şi că decide (la întâmplare) doar în momentul în
care observatorul, să spunem aşa, pune mâna ca să «verifice apa». Până în momementul
observaţiei sistemul se comportă ca şi cum nu ar fi în nici o stare particulară. Pentru toate
scopurile practice, pentru toate scopurile teoretice şi de fapt pentru toate scopurile sistemul
nu este în vreo stare particulară.>63
În mecanica cuantică sistemele cuantice nu au stări particulare şi particulele, de
exemplu, se comportă ca şi nişte unde - nu au poziţie definită ci sunt «împrăştiate» în spaţiu.
Doar atunci când un observator (orice ar însemna acesta) interacţionează cu sistemul cuantic,
funcţia de undă «colapsează» în mod arbitrar şi sistemul intră într-o stare particulară. Aceasta
este întradevăr o situaţie paradoxală. J. Gribbin spune:
<Fizica ‚mecanicii cuanticeƒ este imposibilă, dar matematica ‚eiƒ este curată şi simplă,
ecuaţii familiare oricărui fizician. Atâta timp cât eviţi să întrebi ce înseamnă, nu apare nici o
problemă. Întreabă totuşi de ce ar trebui să fie lumea în felul acesta şi chiar Feynman trebuie
 3

să răspundă, «nu avem nici o idee». Continuă să cauţi o reprezentare fizică a ceea ce se
întâmplă şi vei afla că toate reprezentările fizice se dizolvă într-o lume de fantome, în care
particulele par reale doar atunci când ne uităm la ele, şi în care chiar şi o proprietate ca
impulsul şi poziţia sunt doar o creaţie a observaţiei. Nu este deloc de mirarea că mulţi
fizicieni respectabili, chiar şi Einstein, au petrecut zeci de ani încercând să găsească căi de a
evita interpretarea ‚standardƒ a mecanicii cuantice.>64
Un experiment cunoscut este cel al interferenţei, numit şi experimentul lui Young.
Avem o sursă de lumină şi un paravan cu două fante în spatele căruia se află un ecran pe care
se pot observa petele luminoase. Dacă ambele fante sunt deschise, lumina formează pe ecran
nişte franje de interferenţă. Acelaşi experiment se poate face şi cu fascicule de electroni şi se
observă aceleaşi franje de interferenţă. Dacă se închide una din fante, franjele nu se mai
observă. Lucrul cel mai ciudat este că dacă ambele fante sunt deschise, franjele se observă
chiar şi atunci când lăsăm ca electronii să treacă pe rând - unul câte unul (lucru care este
valabil şi în cazul fotonilor). Aceata ar însemna că un electron trebuie să treacă prin ambele
fante în acelaşi timp, să interfereze cu el însuşi şi să producă franjele observate! Putem să
modifică experimentul astfel încât să fie un detector la o fantă, detector care determină dacă
electronul a trecut sau nu prin aceea fantă. Dacă nu a trecut pe acolo atunci ştim că a trecut
prin cealaltă fantă. J. Gribbin descrie astfel această modificare a experimentului:
<Putem încerca să tragem cu ochiul ca să «vedem» prin care fantă a trecut electronul. Când
echivalenul acestui experiment este dus la îndeplinire, rezultatul este chiar şi mai bizar.
Imaginaţivă un aranjament care înregistrează prin care fantă trece electronul dar îl lasă să
treacă mai departe spre ecran. Acum electronii se comportă ca şi particule normale, obişnuite,
care se respectă... şi franjele de interferenţă nu mai apar. Electronii nu numai că ştiu dacă sunt
deschise ambele fante, ei ştiu şi dacă noi îi privim sau nu şi îşi ajustează comportamentul în
funcţie de aceasta. Nu este nici un exemplu mai clar a interacţiunii observatorului cu
experimentul... Dacă nu se uită nimeni, natura însuşi nu ştie prin care fantă trece
electronul>65
După descrierea experimentului de interferenţă a electronilor, W. E. Gettys spune:
<Acum ar trebui să fii în stare să apreciezi pardoxul. Chiar şi limbajul pe care îl folosim îl
conţine - vorbim despre lungimea de undă a unei particule.>66 iar J.Gribbin spune: <... este
uşor ‚acumƒ să înţelegem de ce interpretarea Copenhaga a fost atacată cu aşa de multă tărie
de unii experţi care i-au înţeles implicaţiile ei cele mai profunde, chiar dacă alţi experţi, cu
toate că au fost deranjaţi de implicaţii, au considerat totuşi interpretarea convingătoare.>67.
N. Bohr însuşi spunea: <dacă cineva ne este şocat de teoria cuantică înseamnă cu nu a
înţeles-o>68.
Un alt experiment legat de problema măsurătorii care evidenţiază aceste implicaţii
paradoxale este cel menţionat de D. Z. Albert într-un articol publicat în Scientific
American69. Este întrucâtva similar experimentului de interferenţă. El descrie astfel rezultatul
experimentului: <nu este nici o exagerare să descriem acest rezultat ca fiind unul dintre cele
mai ciudate din fizica modernă>. Acest experiment se ocupă de spinul electronilor. O să-l
redau foarte pe scurt în continuare. Spinul electronilor poate avea doar două valori. Pe
direcţia orizontală să numim cele două valori ale lui ca spinul spre dreapta şi spinul spre
stânga iar pe direcţia verticală să numim spunul în sus şi spinul în jos. Un detector de spin
vertical este alimentat cu electroni cu spinul spre dreapta. Jumătate din electroni ies din
detector avţnd spinul în jos şi o iau în jos iar jumate având spinul în sus şi o iau în sus. Cele
două grupuri de electroni sunt readuse împreună fără să li se schimbe spinul şi sunt
 3

alimentaţi într-un detector orizontal al spinului. Din detector, în ciuda tuturor aşteptărilor
noastre, toţi electronii ies având spinul spre dreapta (aşteptările ar fi ca doar jumătate din
electroni să fie aşa, iar jumătate să aibă spinul spre stânga). Dacă se introduce un ecran care
opreşte electronii cu spinul în sus care ies din primul detector, astfel încât numai electronii cu
spinul în jos să ajungă la al doilea detector, jumătate din electronii care ies au spinul spre
dreapta iar jumate spre stânga! D. Z. Albert comentează astfel experimentul:
<Cum am putea înţelege discrepanţele dintre rezultatele acestor experimente şi aşteptările
noastre cu privire la ele? Să considerăm un electron care trece prin aparat atunci când nu este
introdus ecranul. Să considerăm posibilităţile cu privire la drumul pe care l-ar fi putut urma.
Ar fi putut-o lua în jos ‚la ieşirea din primul detectorƒ? Se pare că nu, deoarece de ştie despre
electronii care iau acest drum (după cum ne arată experimentele în care introducem ecranul)
că au statistica spinului orizontal de 50-50, în timp ce electronii care trec prin aparatul nostru
fără ecran au toţi spinul spre dreapta la ieşirea din aparat. Poate atunci să o ia în sus ‚la ieşirea
din primul detectorƒ? Nu, din acelaşi motiv. Ar putea cumva să meargă şi în sus şi în jos?
Nu: să presupunem că atunci când un electron trece prin aparat oprim experimentul şi ne
uităm unde este electronul. Am constata că în 50% din cazuri îl vom găsi pe drumul
electronilor cu spinul în sus şi 50% din cazuri l-am găsi pe drumul electronilor cu spinul în
jos şi nu am vedea nimic pe celălalt drum. Ar putea să nu meargă pe nici un drum? Cu
siguranţă nu. În cazul acesta nu ar mai fi nimic la ieşirea din aparat. S-ar părea că pentru a
rezolva problema este nevoie de o explicaţie atât de profundă încât să ne taie răsuflarea. Şi
într-adevăr aşa este - cel puţin după cum afirmă ceea ce a devenit una din doctrinele centrale
ale fizicii teoretice din ultima jumătate de secol (este a doua din dogmele oficiale ‚ale
mecanicii cuanticeƒ ... cea legată de nedeterminarea poziţiei). Această doctrină stipulează că
aceste experimente nu ne lasă nici o alternativă decât să negăm că însăşi întrebare cu privire
la drumul luat de electron are sens. A întreba pe care drum a lut-o electronul se presupune a fi
la fel cu a întreba despre, de exemplu, convingerile politice ale peştelui marinat sau starea
civilă a numărului 5. Ideea este că o astfel de întrebare este o folosire greşită a limbii, ceea ce
filosofii numesc o greşeală de categorie... Mai degrabă nu există nici un fapt despre drumul
pe care au luat-o electronii - nu doar nici un fapt cunoscut, ci pur şi simplu nici un fapt.>
Nu este de mirare deci că D. Z. Albert vorbeşte despre <violenţa profundă cu care
aceste idei agresează concepţia intuitivă pe care o avem despre lume, despre însăşi noţiunea a
ce înseamnă a fi material, a fi particulă>.
E. Schrödinger a propus un experiment mintal ajuns faimos, numit acum experimentul
pisicii lui Schrödinger, care evidenţiază şi el aceste implicaţii paradoxale. Să presupunem că
avem o substanţă radioactivă şi este probabilitatea de 50% ca în decurs de o oră să se
dezintegreze un atom şi aceeaşi porbabilitate să nu se dezintegreze. Dezintegrarea unui atom
duce la duce la declanşarea unui aparat care împrăştie o substanţă ucigătoare într-o cutie în
care este închisă o pisică. În continuare citez din 38:
<Care este starea sistemului după o oră? În teora clasică, pisica lui Schrödinger este fie vie
fie moartă, şi atunci când deschidem cutia aflăm care din aceste variante este cea adevărată.
În teoria cunatică pisica nu este nici vie nici moartă până ce este deschisă cutia, ci într-o stare
care este o suprapunere a ambelor stări, Ψ ˆ Ψvie ‡ Ψmoartă. Numai în momentul în care se
efectuează o măsurătoare, în acest caz deschiderea cutiei şi observarea pisicii, funcţia de
undă care descrie pisica se schimbă din <jumate vie - jumate moartă> fie în funcţia de undă a
unei pisici vii sau a unei pisici moarte. Această schimbare bruscă în starea sistemului atunci
când se efectuează o măsurătoare este deseori descrisă ca şi colapsul funcţiei de undă. Este
paradoxal, dacă nu respingător, să ne gândim la o pisică ca fiind nici vie nici moartă, ci o
 3

suprapunere a ambelor stări într-o măsură de 50%. Care este rezolvarea paradoxului? Într-o
anumită măsură paradoxul nu a fost rezolvat. Cei mai mulţi fizicieni cred că aceste
consideraţii nu afectează măsurătorile sau teoria pe care ei le folosesc pentru sisteme de
mărime atomică şi speră că undeva între atomi şi pisici fizica cuantică <se schimbă> în fizica
clasică.>70.
S-ar putea spune că pisica este fie moartă fie vie, însă noi nu ştim care din variante este
cea adevărată, însă, după cum spune R. Healey, această presupunere este inconsecventă cu
interpretarea standard a mecanicii cuantice deoarece <presupunerea că toate sistemele au
întotdeauna valori exacte pentru tote variabilele dinamice contravine modului cum sunt
înţelese relaţiile lui Heisenberg în interpretarea ‚standard a mecanicii cuanticeƒ>71 şi nu s-ar
mai putea explica observaţiile pe care le explică în prezent mecanica cuantică.
Una din încercările de rezolvare a paradoxului este interpretarea <supremaţiei minţii
asupra materiei> care afirmă că colapsul funcţiei de undă se produce atunci când o minte
conştientă (care are deci statut de observator) interacţionează cu sistemul. Dar oare are
conştiinţa forţa fizică de a produce o schimbare într-un sistem cuantic şi de a colapsa funcţii
de undă? Sau este posibil ca influenţe de natură non-fizică să aibă vreun efect asupra
sistemelor fizice? Influenţele non-fizice nu pot fi legate de sisteme sau fenomene fizice, ele
nu au nimc în comun - sunt despărţite iremediabil de principiul noncontradicţiei. Oricum,
este greu de crezut că, de exemplu, indicatorul unui aparat de măsură nu arată nici o valoare
sau arată mai multe valori în acelaşi timp iar în momentul în care se uită cineva la el devine
un aparat normal. Este ca şi cum am spune <toţi caii pe care nu îi vede nimeni au aripi>! De
aceea nu este de mirare că au apărut chiar şi articole cu titluri ca şi următorul: <Este luna
acolo când nu se uită nimeni? Realitatea şi teoria cuantică>72. Problema implicată de această
interpretarea este, după cum spune şi J. Gribbin73, unde se trage linia? Trebuie neapărat o
conştienţă omenească ca să colapseze funcţii de undă? Un bebeluş ar avea această abilitate?
Dar o pisică, o furnică, o bacterie sau un robot? Unde se trage linia de demarcaţie a
<conştienţei suficiente> şi de ce tocmai acolo?
O altă interpretare care încearcă să rezolve paradoxul dar care se desprinde de
interpretarea standard a mecanicii cuantice este aceea a <lumilor paralele>. Atunci când se
face observaţia asupra pisicii universul se <bifurcă> în două universuri paralele. În unul
pisica moare iar în altul ea rămâne vie. Conform acestei interpretări există nenumărat de
multe universuri paralele care s-au format de-a lungul timpului pentru fiecare colaps cuantic.
R. F. Hofstadter descrie astfel această teorie: <Conform acestei bizare teorii nici un sistem nu
sare niciodată în mod discontinuu într-o stare particulară. Ce se întâmplă este că superpoziţia
evoluează uniform, cu ramurile ei desfăşurându-se în paralel. Oridecâte ori este necesar,
sistemul dă naştere altor ramuri care duc mai departe noile alternative.>74. Tot R. Hofstadter
spune referitor la această interpretare că <este mai degrabă ciudat să găsim acest temă bizară
la inima a ceea ce se presupune că este ştiiinţa noastră cea mai stabilă>75. Pe lângă faptul că
această interpretare este inacceptabilă modului în car noi ne gţndim la lume în mod obişnuit
şi este <respingătoare> raţiunii, mai apare şi alte probleme. În primul rând această torie este
neacceptabilă pentru că este fără sens, după cum Schlick consideră că afirmaţia <universul se
micşorează uniform> este fără sens întrucât este imposibil, chiar şi în principiu, să se
determine o astfel de micşorare (micşorarea universului determină micşorarea oricărei unităţi
de măsură pe care am putea-o folosi să determinăm micşorarea lui).76 Pozitiviştii logici au
introdus principiul verificării: <Dacă ar putea fi descrisă o observaţie care ar fi relevantă în
 3

determinarea adevărului sau falsităţii unei afirmaţii, atunci afirmaţia are semnificaţie; dacă
nu este fără sens>77. Întrucât eu trăiesc pe deplin în acest univers îmi este exclusă orice
posibilitate de a determina existenţa altor universuri paralele şi de aceea afirmarea lumilor
paralele pur şi simplu nu are sens (pozitiviştii logici afirmă că astfel de afirmaţii ar putea
avea sens poetic, emţional, motivaţional, etc., dar nu unul cognitiv). Pe lângă principiul
verificării am putea aplica principiul economiei (<lama lui Occam>) ca să îndepărtăm toate
aspectele unei teorii care nu sunt observabile. Dar chiar dacă am trece peste acest neajuns
rămân totuşi alte probleme nerezolvate. De exemplu, ce s-ar întâmpla dacă şansele ca un
atom să se dezintegreze nu ar mai fi 50% ci 99%? Cum s-ar reflecta acest diferenţă în
universurile paralele? Universul pisicii moarte ar fi de 99 de ori mai real decât cel al pisicii
moarte!? Sau ar fi 99 de universuri în care pisica moare şi unul în care pisica trăieşte? De ce
ar folosi <bifurcarea universurilor> sutimile şi nu miimile? De ce ar folosi sistemul de
numeraţie în baza zece şi nu altul? O exprimare exactă a raportului dintre porbabilităţi ar
necesita un număr format dintr-o infinitate de cifre după virgulă. Orice sistem de numeraţie
implică o nedeterminare dată de unitate sau de o fracţie a ei în cazul numerelor care nu sunt
întregi. De fapt este posibil ca substanţa radioactivă care se dezintegrează şi produce moartea
pisicii să se dezintegreze în orice moment şi ar trebui o infinitate de universuri paralele care
să exprime această posibilitate a unei infinităţi de momente. Chiar dacă ar avea sens să
vorbim de universuri paralele multiple, a vorbi despre o infinitate de universuri paralele
distincte care îşi înmulţesc în mod continuu numărul nu mai are nici un sens. Dar chiar dacă
am trece cu vederea toate acestea, interpretarea lumilor paralele tot nu rezolvă cu nimic
problema, o maschează doar. Chiar dacă ar fi mai multe universuri paralele, dacă pentru
fiecare am pune întrebarea <a fost determinată sau nu starea sistemului cuantic în universul
respectiv?>, în loc să avem un univers paradoxal (în cazul în care considerăm că există doar
un singur univers) am ajunge să avem o multitudine de universuri paradoxale. Luăm de
exemplu universul în care pisica trăieşte şi punem întrebarea dacă a fost determinată starea
sistemului înainte de măsurători. Dacă a fost determinată, atunci această interpretare se
reduce la fizica clasică şi nu mai poate explica observaţiile paradoxale pe care le explică
mecanica cuantică (de fapt nici nu ar mai fi justificabil să o numim o interpretarea a
mecanicii cuantice). Dacă starea sistemului este nedeterminată atunci se reduce la mecanica
cuantică standard şi nu mai poate explica paradoxurile implicate de explicaţiile mecanicii
cuantice. Starea cuantică nedeterminată (superpoziţia) este o singură stare nu două - pisica
este moartă-vie nu moartă şi vie. Fizicienii mecanicii cuantice au accentuat unitatea
sistemului nedeterminat şi caracterul lui holistic. De aceea nu se poate vorbi coerent de două
universuri paralele distincte (unul în care pisica este moart şi unul în care pisica este vie)
decât dacă se neagă nedeterminarea. Însă, a adăuga la afirmaţia că starea sistemului înainte
de efectuarea măsurătorii a fost nedeterminată, afirmaţia că că în momentul efectuării
măsurătorii universul s-a despărţit în două, nu se rezolvă cu nimic problema. Aceasta este
legată de tranziţia de la starea nedeterminată la una determinată în momentul efectuării
măsurătorii, nu de ce se întâmplă după aceea - dacă rămâne un singur univers în care starea
este determinată sau dacă apar două. În cazul interpretării lumilor paralele tot ce realizează
este ca în loc să se spună că în momentul măsurătorii se alege la întâmplare o variantă în care
să se exprime realitatea, ea spune că toate variantele sunt alese şi dintre ele se alege la
întâmplare o variantă în care să trăiesc eu. Ceea ce este important este nu ceea ce spunem ci
ceea ce înţelegem prin ceea ce spunem. Interpretara lumilor paralele nu numai că nu are sens
 3

cognitiv (în conformitate cu principiul verificării) dar nu are nici sens fizic (decât poate
ştiinţifico-fantastic) distinct de interpretarea clasică: <starea sistemului este determinată şi
înainte de măsurătoare> şi de cea cuantică: <starea sistemului este nedeterminată înainte de
măsurătoare> - în ultimă instanţă se reduce la una din ele.
Deşi aceste două interpretări menţionate cu greu pot fi luate în serios, ele sunt <printre
interpretările cele mai serioase care au fost prezentate pentru a rezolva paradoxul>78
(sublinierea îmi aparţiene). Nu este de mirare deci că A. Kastler în concluzie la partea a
doua, <Aspecte negative ale mecanicii cuantice>, a cărţii sale Acestă stranie materie, spune
despre situaţia dilematică în care se află mecanica cuantică:
<Pentru a ilustra această situaţie, am ales analiza exemplelor cu orificiile lui Young (cu
fotoni sau electroni), cu interferometrul lui Michelson, cu atomii de radiu care se
dezintegrează. Dar se pot cita - şi aceasta s-a făcut - multe alteexemple; se ajunge
întotdeauna la aceleaşi concluzii, la aceeaşi contradicţie fundamentală care justifică
titulul acestei cărţi.>79.
De fapt problema măsurătorii se intensifică dacă modificăm experimentul. Să
introducem un decalaj în timp între fenomenul cuantic nedeterminat şi observarea lui
considerând că aparatul se găseşte pe o palnetă îndepărtată şi în loc de pisică avem o bombă
a cărei explozie va putea fi observată pe pământ peste un an. Dezintegrarea unui atom în
decurs de o oră duce la explozia bombei. Cum este sistemul după o oră? Este desigur
îndeterminat deoarece nu există nici un observator pe acea planetă a cărui observaţie să facă
sistemul să <sară> în una din stările determinate (să presupunem că nu există pe ea
extratereştri care să poată juca rolul de observatori). Cum este sistemul peste un an? Este
desigur determinat deoarece astronomii de pe pământ vor observa explozia sau absenţa ei.
Însă lumina exploziei nu a putut să ajungă pe pământ decât dacă a pornit de pe planeta
respectivă şi a parcurs distanţa de un an lumină ca să ajungă pe pământ (altfel ar trebui să
presupunem că lumina nu a mai parcurs distanţa de la bombă la Pământ cu o viteză finită c,
ci în momentul în care primul observator s-a uitat pe cer în direcţia bombei, lumina a sărit
pur şi simplu în ochii observatorului!). Însă dacă lumina a parcurs distanţa de la planeta
respectivă la pământ înseamnă că a pornit de acolo şi atunci starea sistemului a fost
determinată de la început. Oare a ştiut bomba mai dinainte că, peste un an, nişte astronomi de
pe pământ o să observe explozia (sau poate absenţa ei)? Dar dacă nici un obsevator nu se uită
la cer în noaptea aceea? pentru ca bomba să ştie ce să facă (să treacă într-o stare particulară şi
de exemplu să trimită raze de lumină spre Pământ ca să fie aici observate sau să rămână într-
o stare nedeterminată pentru că nici un observator nu se va uita pe cer în momentul în care ar
ajunge razele de lumină), ea trebuie să prevadă dacă se va uita sau nu la ea vreun observator.
Aceasta înseamnă că dacă bomba prevede că un observator se va uita pe cer şi va vedea
lumina exploziei, atunci observatorul respectiv nu mai este liber să nu se uite pe cer! Dacă
este vreun cuvânt care să descrie mecanica cuantică atunci acesta este nedeterminare. Iată
însă că pornind de la mecanica cuantică am ajuns la un determinism la fel de strict ca şi cel al
lui Laplace. În lumina acestui experiment următoarele trei <premize>: 1) starea unui sistem
cuantic este nedeterminată înainte de a se efectua măsurătorile; 2) viteza luminii este finită şi
3) viitorul este nedeterminat, nu pot fi toate adevărate. Dacă spunem că stara sistemului a
fost nedeterminată până când lumina a ajuns pe pământ atunci se încalcă <premiza> 2) - că
lumina se propagă cu viteză finită. Lumina care ajunge pe pământ provine de la explozia care
a avut loc pe cealaltă planetă. Deci sursa luminii se află într-un punct spaţial diferit de cel al
 3

observatorului (se află la o distanţă de un an lumină). Este absurd să spunem că lumina nu a

pornit de acolo sau că poate să ajungă undeva (pe Pământ) fără să pornească de nicăieri.
Dacă viteza luminii este finită atunci a pornit de acolo în trecut (cu un an în urmă). Dacă a
pornit în trecut atunci este deja determinată în trecut, ceea ce încalcă premiza 1) - starea
sistemelor cuantice este nedeterminată înainte de a se efectua măsurătorile. Pentru ca aceasta
să nu fie încălcată trebuie ca viteza luminii să fie infinită, să ajungă instantaneu de la sursă la
observator, ceea ce încalcă însă premiza 2). Dacă modificăm premiza 1) astfel încât să fie
compatibilă cu premiza 2), atunci trebuie să spună că doar stara sistemelor asupra cărora nu
se vor efectua măsurători este nedeterminată - starea unui sistem este nedeterminată în
virtutea faptului că se vor efectua în viitor măsurători asupra lui. De data aceasta noua
premiză este într-adevăr compatibilă cu viteza finită a luminii însă nu mai este compatibilă
cu premiza 3) - viitorul este nedeterminat, care de fapt este implicată de premiza 1) (dacă
chiar şi prezentul este nedeterminat atunci cu atât mai mult viitorul). Unii fizicieni au luat în
considerare implicaţiile decalajul de timp dintre un fenomen cuantic şi observarea lui, decalaj
implicat în experimentul mintal de mai sus, însă l-au interpertat diferit. J. Gribbin spune:
<Este imposibil să împaci ‚experimentul pisicii lui Schrödingerƒ cu interpretarea strictă
copenhageană ‚interpretarea standard a mecanici cuanticeƒ fără să accepţi <realitatea> unei
pisici moartă-vie, şi lucrul acesta i-a făcut pe Wigner şi John Wheeler să considere
posibilitatea ca, datorită regresului infinit a cauzei şi efectului, întregul univeres să nu-şi
datoreze existenţa lui <reală> decât faptului că este observat de fiinţe inteligente. Cea mai
paradoxală dintre toate posibilităţile inerente în mecanica cuantică este un descendent direct a
experimentului pisicii lui Schrödinger, şi provine din ceea ce Wheeler numeşte un
experiment cu alegere întârziată.>80.
Aceste idei nu sunt noi. Berkeley, vorbind dintr-o perspectivă filosofică, spunea <a fi
însemnaă a fi perceput> - realitatea materiei rezidă în fapul că este percepută de o minte
conştientă. Wheeler însă, porneşte de la fundamente fizice - mecanica cuantică. El propune o
modificare a experimentului clasic de interferenţă a fotonilor. Să presupunem că lăsăm să
treacă doar câte un singur foton şi că ecranul pe care se observă franjele de interferenţă poate
fi înlocuit rapid cu o lentilă care focalizează deferit un foton care vine de la o fantă de unul
care vine de la ceealaltă - în felul acesta putem şti prin care fantă a trecut fotonul. Când este
pus ecranul nu putem şti pe unde a trecut fotonul şi se produce pe ecran o franjă de
interferenţă ca şi cum fotonul ar fi trecut prin ambele fante în acelaşi timp. Până aici este
experimentul clasic. Contribuţia lui Wheeler este aceea că el spune că în principiu ne putem
hotărî după ce fotonul trece de fante dacă folosim ecranul sau lentila. În felul acesta facem ca
fotonul să treacă fie printr-o fantă, fie prin ambele după ce el a trecut de planul fantelor! J.
Gribbin comentează astfel experimentul:
<În acest experiment cu alegere întârziată, ceva ce facem acum are o influenţă iremediabilă
asupra ceea ce putem spune despre trecut. Istoria, pentru un singur foton cel puţin, depinde de
modul în care alegem să facem o măsurătoare... Wheeler consideră întregul univers ca fiind
un circuit cooperator care se autoîntreţine. Începând dela Big Bang, universul se extinde şi se
răceşte; după mii de milioane de ani produce fiinţe capabile să observe universul, şi «actele
de participare a observatorului - prin mecanismul experimentului cu alegere întârziată - dau
în schimb universului «realitate» tangibilă nu numai acum ci chiar şi înapoi în trecut, la
început.» Observând fotonii radiaţiei cosmice de fond, ecoul Big Bang-ului, s-ar putea să
creem Big Bangul şi universul... Întregul univers poate fi văzut ca un experiment cu alegere
 3

întârziată în care existenţa obsevatorilor care observă ceea ce se petrece este ceea ce dă
realitate tangibilă originii tuturor lucrurilor.>81.
Desigur că Wheeler trece prea uşor peste distincţia dintre trecut şi prezent, dintre cauză
şi efect şi teoria lui intră într-un cerc vicios. Cum poate Big Bang-ul să producă fiinţe
conştiente capabile să observe universul înainte ca să fie fiinţe conştiente care să determine
universul să ia o anumită stare determinată? Putem să determinăm trecutul care ne-a
determinat pe noi? Totuşi într-un sens Wheeler are dreptate. Dacă mecanica cuantică de
astăzi este adevărată atunci se ajunge la o situaţia paradoxală legată de decalajul în timp
dintre fenomenul cuantic şi observarea lui. Aceasta poate fi exprimată fie aşa cum a spus el -
putem să creem trecutul, fie aşa cum am mai spus, legat de experimentul modificat al pisicii
lui Schrödinger, că viitorul este predeterminat. În ultimul caz observaţia mea din prezent nu
mai determină starea din trecut a sistemului cuantic ci ea se conformează la ceea ce sistemul
cuantic a prevăzut din trecut că se va întâmpla acum în prezent. Modul în care Wheeler a
exprimat paradoxul este contradictoriu iar <determinismul strict> este total contrar
premizelor fundamentale ale mecanicii cuantice.
Problema se intensifică mai mult şi ajunge chiar o contradicţie dacă pe lângă un decalaj
în timp introducem şi o superpoziţie dublă, o nedeterminare dublă. În acest caz nici cele mai
extravagante interpretări prezentate până acum nu vor putea să rezolve problema. Să
presupunem că într-o cutie avem aparatul experimental radioactiv din cazul experimentului
pisicii lui Schrödinger - o substanţă radioactivă a cărei dezintegrare duce după o oră al
pornirea unui cronometru şi la pornirea unui al doilea <aparat experimental radioactiv>.
Dezintegrarea unui atom în acesta din urmă duce după o oră la explozia unei bombe care ar
ucide pe cineva din exterior iar absenţa dezintegrării duce la oprirea cronometrului. În
momentul în care cronometrul arată că au trecut 2 ore, un aparat dechide uşa din dreapta şi
cineva din exterior poate astfel să observăe că în primul <aparat radioactiv> substanţa
radioactivă s-a dezintegrat. În cazul în care substanţa radioactivă din acest aparat nu se
dezinterează în decurs de o oră se porneşte un al doilea cronometru şi un al treilea <aparat
radioactiv>. O dezintegrare în decurs de o oră în acesta din urmă duce tot la explozia unei
bombe, iar absenţa unei dezintegrări duce la oprirea cronometrului al doilea, care dacă
ajunge să indice 2 ore un aparat va deschide uşa din stânga şi cel din exterior ar putea astfel
să observe că substanţa radioactivă din primul <aparat radioactiv> nu s-a dezintegrat.
Diferenţa dintre acest experiment şi cel al pisicii lui Schrödinger este că s-a introdus două
nivele de nedeterminare - o superpoziţie dublă. Întrebarea care se pune este <Care este starea
observatorului după trei ore de la începerea experimentului?>. Ar fi posibil ca el să fie mort?
Nu, deoarece <aparatele radioactive> din nivelul doi nu pornesc decât dacă starea primului
<aparat radioactiv> este deteminată (în cazul aparatului al doilea dacă există dezintegrare în
primul aparat, iar în cazul aparatului al treilea dacă nu există), însă se presupune că doar
atunci când sistemul este observat starea lui devine determinată, devine o stare particulară -
ceea ce se întâmplă la o oră mai târziu după ce ar putea exploda bomba. Ar putea el ca după
3 ore de la pornirea experimentului să nu vadă nici o uşă deschizându-se? Nu, din acelaşi
motiv. Poate însă să vadă vreo uşă deschizându-se? Nu, deoarece aceasta ar implica faptul că
bomba ar fi explodat cu 3 ore înainte şi el nu ar mai fi viu ca să vadă ceva! Orice s-ar
întâmpla se încalcă premizele cuantice! Din perspectiva acestui experiment, dacă ar fi posibil
să creez trecutul, atunci ar însemna că ar fi posibil să-mi creeze propria moarte în recut!
Totuşi, nici cealaltă interpretare deterministă nu este acceptabilă. Dacă sistemul prevede că
 3

peste trei ore de la începrea experimentului observatorul se va uita la el, atunci sistemul ar fi
determinat de la început. În acest caz fie va exploda bomba la două ore după începrea
experimentului şi observatorul nu va mai fi viu la trei ore după începerea experimentului ca
să observe care uşă se va deschide (explozia bombei se bazează pe această observaţie care
are loc la o oră mai târziu şi care face ca sistemul să devină determinat), fie cronometrul va fi
oprit şi nici o uşă nu se va deschide, caz în care sistemul ar fi nedeterminat pentru că numai
observarea deschiderii unei uşi ar face pe observator să ştie dacă substanţa din primul aparat
radioactiv s-a dezintegrat sau nu, şi doar aşa sistemul ar fi determinat. Deci, dacă sistemul
prevede că experimentatorul îl va observa peste trei ore atunci este imposibil ca acest lucru
să se întâmple.
O ultimă problemă pe care vrea să o menţionez în această secţiune şi care este legată
într-o anumită măsură de problema măsurătorii este cea cu privire la scopul ştiinţei şi măsură
în care mecanica cuantică împlineşte acest scop. R. Healey îl enunţă astfel: <scopul principal
al ştiinţei este de a explica fenomenele din natură, că observaţiile noatre sunt interesant doar
atâta timp cât ne dau acces la unele din aceste fenomene şi că există criterii obiective pentru
a aprecia cât este de potrivită o explicaţie ştiinţifică, criterii ce nu au nimic de a face cu vreo
preferinţă psihologică pentru modelele care dau imagini mentale>82. Raportat la acest scop,
mecanica cuantică (cel puţin interpretarea standard, dar într-o măsură mai mare sau mai mică
şi celelalte interpretări) este incompletă din punct de vedere descriptiv şi explicativ. R.
Healey afirmă că <această problemă a interpretării de la Copenhaga pare mult mai profundă
decât ‚celelalteƒ>83. Tot ce poate mecanica cuantică să descrie este rezultatul observaţiilor. J.
Gribbin, preluând explicaţia lui Feynman, spune: <În mecanica cuantică, un <eveniment>
este un set de condiţii iniţiale şi finale, nici mai mult nici mai puţin. Un electron părăseşt
tunul de electroni într-o parte a aparatului şi electronul ajunge la un anumit detector de
cealaltă parte. Acesta este un eveniment.>84. Întrebarea despre ce s-a întâmplat între aceste
două momente nu trebuie nici măcar pusă. Reamintesc cuvintele lui D. Z. Albert: <nu există
nici un fapt despre drumul pe care au luat-o electronii - nu doar nici un fapt cunoscut, ci pur
şi simplu nici un fapt.>. Modul de a răspunde a mecanicii cuantice - a exclude problema
pentru a nu fi nevoită să o explice, nu este legitim sau justificabil. mecanica cuantică încalcă
în mod flagrant principiul raţiunii suficiente, care a fost motorul întregii cercetări ştiinţifice
(inclusiv a mecanicii cuantice). De aceea întrebarea pusă de Stapp este perfect justificabilă:
<Cum poate o teorie considerată ca fiind fundamental o metodă, prin care fiinţe
macroscopice, grosiere, precum fiinţele umane, calculează probabilităţile prezise a ceea ce
vor observa în condiţii macroscopice, să pretindă a fi o descriere completă a relităţii
fizice?>85. R. Healey comentează această problemă a mecanicii cuantice astfel:
<Dacă interpretarea de la Copenhaga este corectă, atunci tot ceea ce mecanica cuantică
descrie şi permite să fie prevăzut este rezultatul observaţiilor. Dar în mod obişnuit noi
presupunem că se petrec mult mai multe lucruri decât suntem capabili să observăm şi că ţelul
primar la fizicii este să explice ceea ce se întâmplă în realitate, fie că, întâmplător, obsevăm
sau nu aceste lucruri. Într-adevăr noi presupunem în mod obişnuit că o explicaţie
satisfăcătoare chiar pentru ceea ce observăm, va apela la procese şi mecanisme ascunse...
Aceste presupuneri vin în sprijinul afirmaţiei că interpretarea de la Copenhaga a mecanicii
cuantice este incompletă atât din punct de vedere descriptiv cât şi explicativ. În primpul rând,
acceptând această interpretare acceptăm că mecanica cuantică este în mare măsură
incompletă descriptiv. Ea nu descrie structura particulelor elementare, a nucleelor, a atomilor,
 3

a metalelor, ... Mai degrabă descrie ceea ce găsim când observăm asemenea lucruri. Într-
adevăr, din această perspectivă mecanica cuantică nu ar avea nimic de spus despre o lume în
care nu au loc observaţii... În al doilea rând, interpretarea de la Copenhaga face ca mecanica
cuantică să fie slabă din punct de vedere explicativ. Nu numai că nu este capabilă să explice
fenomene pe care nu le observăm - incluzând fenomene pentru care avem motive serioase să
credem că există, cum ar fi reacţiile termonucleare din stelele îndepărtate - dar chiar şi
explicaţiile oferite fenomenelor observate, prezentând doar ceva mai mult decât predicţia
producerii lor, fără nici o analiză independentă a proceselor şi evenimentelor (probabil
microscopice) care stau la baza apariţiei lor.>86

C. Incompatibilitate cu alte teorii

Principiul nedeterminării lui Heisenberg joacă un rol fundamental în mecanica cuantică
el însă face ca mecanica cuantică să fie incompatibilă cu alte teorii şi principii esenţiale la
care fizica nu poate renunţa. Principiul nedeterminării lui Heisenberg afirmă că nu putem
cunoaşte cu exactitate atât viteza cât şi poziţia unei particule. Interpretarea standard, după
cum am mai spus, afirmă nu numai că nu putem cunoaşte poziţia şi viteza particulei, dar
aceasta nici măcar nu are simultan poziţie definită şi viteză definită.87 Această nedeterminare
a dus la problemele menţionate mai sus, legate de măsurători. Pe lângă aceste probleme,
principiul nedeterminării nu este compatibil cu alte principii din fizică mult mai
fundamentale decât el. O problemă care se pune este aceasta: cum mai este satisfăcut în acest
caz principiul acţiunii şi reacţiunii? Acest principiu este prea fundamental ca să spunem că pe
domeniile microscopice ale mecanicii cuantice, el nu se mai aplică. Chiar dacă am spune
aceasta, tot nu am putea răspunde la întrebarea - cum se poate ca obiectele macroscopice să
se conformeze acestui principiu dacă particulele din care sunt constituite corpurile
macroscopice nu se conformează lui? Să luăm ciocnirea dintre două particule. Reacţiunea
trebuie să fie egală cu acţiunea şi de sens contrar, dar cum poate să fie satisfăcută acest
egalitate din moment ce sensul acţiunii şi energia care o determină sunt nedeterminate?
Principiul nedeterminării afirmă că pe intervale scurte de timp (cum ar fi de exemplu timpul
cât durează ciocnirea dintre particule) nedeterminarea energiei este mare. Dacă însă la
producerea interacţiunii acţiunea şi reacţiunea nu iau valori definite (caz cerut de principiul
nedeterminării lui Heisenberg) şi deci interacţunea este şi ea nedeterminată, atunci la fiecare
interacţiune dintre particule nedeterminarea acestora creşte. Singura modalitate de a schimba
starea unui sistem este interacţiunea, însă dacă şi interacţiunea este nedeterminată atunci
efectul este o creştere a nedeterminării. Să presupunem că avem o particulă A, perfect
determinată, a cărei stare este (p1, v1) (unde p1 este poziţia şi v1 este viteza), şi mai avem o
particulă B nedeterminată a cărei stare este dată de superpoziţia a trei stări particulare ‚(P1,
V1), (P2, V2), (P3, V3)ƒ. După interacţiune starea particulei B rămâne la fel de
nedeterminată (o nedeterminare dată de trei stări posibile) dar starea particulei A nu mai
rămâne determinată ci devine la fel de nedeterminată ca şi starea particulei B.
Nedeterminarea particulei A este superpoziţia a trei stări particulare posibile: ‚(p1, v1 - P1,
V1), (p1, v1 - P2, V2), (p1, v1 - P3, V3)ƒ (unde (p1, v1 - P1, V1) este starea particulei A
dacă înainte de interacţiune ea a avut starea particulară (p1, v1) iar particula B ar fi avut
starea particulară (P1, V1), etc.). Dacă şi particula A este nedeterminată astfel încât starea ei
să fie o superpoziţie de trei stări particulare, atunci, după interacţiune, starea ambelor
particulele va fi o superpoziţie de nouă stări particulare (33 ˆ 9). La fiecare interacţiune,
 3

nedeterminarea particulelor ar creşte extraordinar de mult. Chiar dacă unele din stările
particulare de tipul (p, v - P, V) sunt identice şi nu contribuie la creşterea nedeterminării ci
doar la creşterea probabilităţii acelei stări particulare, nedeterminarea creşte oricum foarte
mult. În urma interacţiunii particula poate să <ricoşeze> în sus sau în jos, ceea ce va face ca
nedeterminarea poziţiei ei să cuprindă un spaţiu foarte întins care creşte tot mai mult odată cu
timpul. Nedeterminarea ar creşte tot aşa cum creşte entropia, dezordinea, numai că într-un
ritm mult mai rapid, şi în acest caz ne-am aştepta ca pănă acum universul să fie atât de
nedeterminat încât să nici nu mai existe particule individuale! Universul ar trebui să fie un tot
nedeterminat. Nedeterminarea fiecărei particule individuale ar trebui să fie atât de mare încât
să nu mai existe distincţie între o particulă şi alta ci toate să se contopească într-o funcţie de
undă universală a cărei nedeterminare să cuprindă tot universul, univers despre care nici nu
am mai putea spune că are dimensiuni!
O altă interpretare a mecanicii cuantice referitor la problema măsurătorii dezbătută în
secţiunea anterioară este aceea că nu este nevoie de o conştienţă pentru a determina colapsul
fincţiei de undă <ci faptul că rezultatul unui eveniment la nivel cuantic a fost înregistrat, sau
a avut un impact asupra macrocosmosului>88. Susţinătorii poziţiei supremaţiei conştienţei le-
ar putea pune întrebarea <de unde ştim că un eveniment cuantic a fost înregistrat înainte ca să
interacţioneze cu o conştienţă?>, întrebare la care, desigur, nu se poate da răspuns. Oricum
însă, problema acestei interpretări este aceea că din perspectiva fenomenelor cuantice nu
există macrocosmos. Există cel mult ansambluri mai mici sau mai mari de microcosmosuri.
Orice <înregistrare în macrocosmos> este de fapt o interacţiune la nivel cuantic între
particule elementare. Întrucât principiul nedeterminării lui Heisenberg cere ca viteza şi
poziţia unei particule să fie nedeterminate, interacţiunea dintre particule este şi ea
nedeterminată şi, după cum am arătat, aceasta duce la o creştere a nedeterminării, nicidecum
la o micşorare a ei astfel încât funcţia de undă să fie colapsată. Dacă fiecare interacţiune se
conformează acestui principiu şi este nedeterminată, atunci nu se poate ca suma
interacţiunilor (dacă am spune că această sumă a interacţiunilo reprezintă înregistrarea
macroscopică) să nu se conformeze şi ea principiului şi să fie determinată. Dacă ar fi
determinată ar trebui să fie alt motiv pentru aceasta şi nu interacţiunea la nivel cuantic
(susţinătorii poziţiei supremaţiei conştienţei ar spune că acest motiv este tocmai conştienţa).
Dacă însă, acţiunea şi reacţiunea iau valori definite dar arbitrare (ca să putem totuşi
vorbi de nedeterminare) în limitele impuse de nedeterminarea acţiunii, atunci principiul
acţiunii şi reacţiunii nu se mai aplică în mod strict. De asemenea s-ar putea ca reacţiunea să
ia valoarea minimă admisă de nedeterminare şi tot aşa şi la următoarele interacţiuni cu alte
particule, sau s-ar putea să ia de fiecare dată valoare maximă. Energia finală a particulei în
cele două cazuri este diferită deşi restul energiei din univers a rămas aceeaşi (sau cel puţin nu
compensează acest diferenţă). Ar fi posibil ca energia din univers să se anihileze treptat sau
să sporească treptat, aceasta depinzând doar de întâmplare. Nici principiul conservării
energiei nu s-ar mai aplica în acest caz (ar fi doar o aproximaţie probabilă). Orcum, această
variantă nu este în acord cu mecanica cuantică pentru că încalcă principiul nedeterminării lui
Heisenberg. Pentru ca interacţiunea să fie determinată ar însemna ca particulele să aibă
poziţie determinată şi viteză determinată, ceea ce contravine principiului menţionat.
Din principiul nedeterminării lui Heisenberg s-a dedus ceea ce a fost numit <degradarea
vidului>. Vidul, cu alte cuvinte, nu mai este vid. El se <dezintegrează> în particule virtuale.
În mod continuu <sar> în şi din existenţă particule virtuale înainte ca noi să reuşim să le
 3

detectăm. J. Gribbin justifică astfel degradarea vidului: <Dacă există o incertitudine inerentă
cu privire la energia disponibilă unei particule pentru un scurt interval de timp, putem de
asemenea să spunem că există o incertitudine inerentă dacă o particulă există sau nu pentru
un timp suficient de scurt>89. Deşi efectele cuantice deduse din această idee au fost foarte
bine confirmate de observaţii, ea rămâne totuşi deschisă criticii. Într-adevăr, nu putem fi
siguri de energia unei particule, mai ales într-un interval scurt de timp. S-ar putea să aibă mai
multă energie sau mai puţină. Ideea din spatele degradării vidului este că în acelaşi fel, vidul,
care are energia egală cu zero, s-ar putea să aibă mai multă energie (mai mare ca zero).
Lucrul acesta ar fi adevărat dacă ar fi respectată simetria energetică a punctului zero. Dar ar
fi posibil ca să aibă energie mai mică decât zero? În conformitate cu faimoasa formulă a lui
Einstein, E ˆ mc2, o energie negativă ar însemna o masă negativă! Nu numai că nimic din ce
cunoaştem, inclusiv antimateria, nu are masă negativă, dar aceasta este total opusă tuturor
aşteptărilor noastre. Principiul se poate aplica doar particulelor reale şi nu vidului. Doar în
cazul particulelor are sens să vorbim despre <mai puţin>. Ca să fie satisfăcut principiul
conservării energiei, trebuie ca să existe o medie, o valoare de mijloc în jurul căreia este
incertitudinea, astfel încât <în mare>, în macrocosmos sau pe intervale lungi de timp această
medie să se conserve. Întrucât nu poate să existe materie negativă, vidul sau valoarea
energetică zero nu poate fi această <medie> ci doar punctul extrem, punctul din intervalul de
nedeterminare cu valoarea energetică cea mai mică. Întrucât valorile pozitive nu mai sunt
compensate de valori negative valoarea energetică zero nu se mai conservă şi principiul
conservării energiei nu mai este respectat. În acest caz energia totală din univers ar creşte
spre infinit, lucru care, evident, contravine tuturor observaţiilor noastre. Nimicul, vidul nu
poate să fie nici măcar nedeterminat pentru că aceasta ar însemna fie existenţa masei
negative fie încălcarea principiului fundamental al conservării energiei şi a simetriei
incertitudinii în jurul valorii de mijloc. Prima variantă este pur şi simplu neacceptabilă iar a
doua variantă este în conflict evident cu observaţiile asupra universului. Dacă valoarea
energetică zero a vidului nu se mai conservă atunci energia (pozitivă) datorată <fluctuţiilor
cuantice>, cum sunt numite, pe tot întinsul universului, tinde spre infinit. S. Hawking
prezintă astefel problema legată de incompatibilitatea principiului nedeterminării cu
gravitaţia:
<Principala dificultate în găsirea unei teorii care uneşte gravitaţia cu celelalte forţe
elementare este faptul că relativitatea generalizată este o teorie <clasică>; adică nu include
principiul nedeterminării din mecanica cuantică... Prin urmare, un prim pas necesar este acela
de a combina relativitatea generalizată cu mecanica cuantică... Problema este că ... principiul
nedeterminării înseamnă că chiar şi spaţiul <gol> este plin de perechi de particule şi
antiparticule virtuale. Aceste perechi ar avea o energie infinită şi, prin urmare, conform
faimoaesi ecuaţii a lui Einstein E ˆ mc2, ele ar avea o masă infinită. Atracţia lor gravitaţională
ar curba universul la o dim. infinit de mică... Ajungem astfel la o teorie care pare să prezică
faptul că anumite mărimi, cum ar fi curbura sapţiu-timpului, sunt realmente infinite şi totuşi
aceste mărimi pot fi observate şi măsurate ca fiind perfect finite! S-a bănuit de mai mult timp
problema implicată de combinarea relativităţii generalizate cu principiul nedeterminării, dar a
fost în final confirmată de calcule detaliate în 1972.>90
Aceasta însă nu este problema relativităţii generalizate. De fapt mecanica cuantică este
incompatibilă cu orice teorie a gravitaţiei, nu doar cu teoria relativităţii generalizate! Lucrul
acesta este de aşteptat. În cazul vidului <degradat> energia nu se mai conservă (energia lui
 3

nu mai rămâne zero) şi ajunge să aibă energie infinită şi prin urmare şi masă infinită. Ce
teorie a gravitaţiei ar putea <suporta> aceasta? Întrucât masa determină atracţia
gravitaţională, o masă infinită ar însemna o atracţie infinită. S-au propus unele teorii mai noi,
cum ar fi supergravitaţia sau teoriile stringurilor, care să integreze mecanica cuantică, dar şi
acestea duc la inifinităţi iar teoriile stringurilor au o problemă şi mai mare: pentru a fi
consecvente au nevoie de un spaţiu-timp fie cu zece fie cu douăzeci şi şapte de dimensiuni!
S. Hawking vorbeşte despre probeleme legate de aceste două teorii în cartea sa Scurtă istorie
a timpului91. B. M. Haisch şi colaboratorii săi au propus o teorie care afirmă că tocmai
<degradarea vidului> ar produce efectele gravitaţionale. C. S. Powell comentând afirmaţiile
lui P. S. Wesson cu privire la această teorie spune: <El arată că, de exemplu, vidul degradat
conţine foarte multă energie. Deoarece energia este echivalentă cu masa, ne-am putea aştepta
ca vidul degradat să genereze o atracţie gravitaţională intensă, în conflict evident cu structura
observată a cosmosului. Haisch sufereză că dacă vidul degradat dă naştere la gravitaţie, după
cum a propus Sachrov, energia dintr-un astfel de câmp nu ar produce efecte
gravitaţionale.>92. Apare şi de data aceasta aceeaşi problemă - energie, masă şi atracţie
gravitaţională imense. Absurditatea afirmaţiei că vidul degradat dă naştere la gravitaţie fără
ca în acelaşi timp să aibă efecte gravitaţionale, este evidentă. De asemenea ar implica
încălcarea principiului echivalenţei dintre energie şi masă, stabilit prin formula lui Einstein E
ˆ mc2.
C. S. Powell, citându-l pe B. M. Haisch, spune despre gravitaţie: <Cu toate că
teoreticienii au avut succes considerabil în înţelegerea celorlalte trei forţe ale naturii
(electromagnetismul şi cele două forţe nuceleare), <gravitaţia a fost întotdeauna «oaia
neagră»>, reflectează Haisch.>93. Gravitaţia este considerată «oaia neagră» întrucât nu se
potriveşte presupunerii degradării vidului iar celelalte forţe ale naturii se potrivesc. Ar trebui
totuşi să ne întrebăm dacă nu cumva aceasta din urmă este «oaia neagră» întrucât gravitaţia
este lucurul cert nu presupunerea degradării vidului. De fapt este foarte chestionabil dacă şi
celelalte forţe sunt compatibile cu degradarea vidului. Plecând de la aceasta s-au eleborat
două teorii QED (electrodinamică cuantică)şi QCD (cromodinamică cuantică) pentru a
descrie forţa electromagnetică şi forţa tare nucleară. QED este considerată <cel mai mare
triumf al teoriei ‚cuanticeƒ>94. Aceste teorii duc şi ele la infinităţi dar se introduc alte
infinităţi pentru a se anula reciproc. J. Gribbin spune:
<Nu există nici o modalitate legală de a îndepărta infinităţile, dar este posibil să fie eliminate
trişând. Noi ştim care este masa unui electron prin măsurători experimentale directe, şi ştim
că acesta trebuie să fie răspunsul pe care teoria noastră trebuie să ni-l dea pentru masa
electronului ‡ norului ‚de electroni virtualiƒ. Aşa că teoreticienii îndepărtează infinităţile din
ecuaţii împărţind o infinitate la alta. Din punct de vedere matematic, dacă împarţi o infinitate
la alta poţi obţine orice rezultat, aşa că ei spun că rezulataul este tocmai rezulatatul pe care îl
dorim, masa măsurată a electronului. Această trişare este numită renormalizare.>95
Chiar P. Dirac, unul dintre cei mai mari teoreticieni ai mecanicii cuantice, a afirmat
următoarele:
<Trebuie să spun că sunt foarte nesatisfăcut cu situaţia, deoarece aşa zisa «teorie bună»
implică într-adevăr neglijarea infinităţilor care apar în ecuaţii, şi încă într-un mod arbitrar.
Aceasta realmente nu este matematică raţională. Matematica raţională implică neglijarea unei
cantităţi când aceasta este mică, nu neglijarea ei pentru că este infinit de mare şi nu o
 3

doreşti... Schimbări simple nu vor rezolva situaţia. Presimt că schimbarea necesară va fi la fel
de dramatică precum trecerea de la teoria lui Bohr la mecanica cuanitcă>96
Multe din aspectele mecanicii cuantice cum ar fi de exemplu degradarea vidului
presupusă de aceste teorii sau interpretarea standard a mecanicii cuantice, nu sunt <bune>,
dar ele sunt <bune de acceptat> doar pentru faptul că deocamdată nu este altceva mai bun. J.
Gribbin spune că Dirac nu este singurul în ceea ce îl preocupă şi dă exemplu pe B. Hoffman
care a spus: <Înşelăciunea curajoasă cu infinităţile este extraordinar de strălucită. Dar
strălucirea ei pare să lumineze o fundătură.>97. Tot J. Gribbin afirmă că această problemă
legată de QED şi QCD şi infinităţile care apar în ele este semnul cel mai clar că mecanica
cuantică este <o treabă neterminată>.98
Oricum, de gravitaţie suntem siguri (prin definiţe este legată de existenţa masei), de
degradarea vidului nu. De compromisul matematic al renormalizării suntem siguri, de
dezintegrarea vidului nu. Aşa că, în loc să spunem că gravitaţia este <oaia neagră> şi să
trecem cu vederea infinităţile în cazul celorlalte forţe ale naturii, ar trebui să ne întrebăm
dacă problema nu este cu presupunera degradării vidului şi să ne întrebăm dacă nu există altă
explicaţie în spatele observaţiilor <explicate> de această presupunere.

III. PROBLEME ALE RELATIVITĂȚII

În continuare ne vom ocupa mai în detaliu de diferite probleme ale teoriei relativităţii a
lui Einstein. Deşi reprezintă una dintre marile realizări ale acestui secol şi deşi a fost
cofirmată în mod strălucit de către observaţii, ea are totuşi probleme şi încă chiar foarte
grave.
A. Probleme clasice
1. Probleme legate de postulatul constanţei vitezei luminii.
Postulatul al doilea al teoriei relativităţii restrânse, cel al constanţei vitezei luiminii, are
unele implicaţii paradoxale care au surprins atunci când a apărut teoria şi care şi acum când
teora este integrată aşa de profund în paradigma ştiinţifică modernă ele îşi păstrează
caracterul paradoxal. Un exemplu este tocmai faptul constanţei vitezei luminii şi a
maximalităţii ei. Deşi teoria este numită teoria relativităţii, Einstein a introdus un mare
absolut în ea - viteza luminii este constantă şi maximă în mod absolut. N. Bărbulescu spune
despre acest principiu:
<Este curios faptul că, deşi postulatul constanţei vitezei luminii are o însemnătate
fundamentală pentru teoria relativităţii, tottuşi până acum nu există o cercetare mai temeinică
în privinţa lui. Foarte mulţi autori îl citează numai, dar evită orice discuţie pe această temă, ca
şi cum evidenţa acestui postulat ar fi în afară de orice îndoială. Alţi autori încearcă justificări
care nu suportă o critică mai serioasă>99.
Să luăm un exemplu simplu în care se vede caracterul paradoxal al postulatului. Dacă
un observator se află aşezat pe o bancă şi un tren şi o maşină trec pe lângă el, iar el măsoară
viteza trenului ca fiind 70 de Km pe oră iar viteza maşinii 100 de Km pe oră, atunci un
pasager al trenuiui va măsura viteza maşinii ca fiind 30 de Km pe oră, ceea ce reprezintă
diferenţa vitezelor măsurate de observatorul de pe bancă. Dar dacă în locul maşinii este o
rază de lumină şi în locul trenului este o rachetă iar observatorul nostru măsoară viteza razei
de lumină ca fiind 300.000 de Km pe secundă iar viteza rachetei ca fiind 200.000 de Km pe
 3

secundă, atunci un cosmonaut din rachtă nu va măsura viteza razei de lumină ca fiind
100.000 de Km pe secundă, diferenţa vitezelor măsurate de observatorul iniţial, ci tot
300.000 de Km pe secundă ca şi observatorul iniţial cu toate că se deplasează cu 200.000 de
Km mai repede decât acesta! De fapt şi dacă racheta s-ar deplasa cu viteza de 299.999 de Km
pe secundă lucrurile ar sta la fel. Cum se poate aşa ceva? Einstein a introdus un nou cadru
conceptual pentru spaţiu, timp, viteză, inclusiv o nouă modalitate de compunere a vitezelor,
astfel încât fenomene ca cele de mai sus să nu mai constituie dificultăţi teoretice ci să pară
lucruri normale. Fundamentul acestui nou cadru conceptual este format din cele două
postulate. Deşi primul este uşor să-l acceptăm fără să-i dăm şi o explicaţie, postulatul
constanţei luminii nu este tot aşa de uşor de acceptat fără explicaţii. În principiu orice se
poate postula, dar ceva se pretează cu atât mai bine pentru a fi postulat cu cât cerinţa
intrinsecă de a fi explicat este mai mică. Un postulat trebuie să tindă spre necesitate - când
lucrurile nu ar putea fi altfel - şi spre statutul de adevăr evident. Motivul (principal) pentru
care explicaţia dată de Lorentz cu privire la rezultatul negativ al experienţei lui Michelson
(nu s-a obţinut variaţia aşteptată a vitezei luminii) nu a fost acceptabilă a fost acela că el a
încercat să o explice postulând pur şi simplu faptul paradoxal al contracţei lungimilor cu
factorul g. Într-adevăr, în acest caz rezultatul experienţei lui Michelson se explică însă tot
ceea ce s-a realizat a fost să se împingă mai departe nevoia de explicaţie - postulatul
contracţiei lungimilor lui Lorentz are aceiaşi nevoie de explicaţie ca şi rezulatatul negativ al
experienţei lui Michelson. S-a încercat să se explice un paradox /rezultatul paradoxal al
experienţei printr-un paradox la fel de mare. Practic ce a făcut a fost să postuleze observaţia
paradoxală, paradoxul care a stat la baza rezultatului experienţei. Superioritatea teoriei lui
Einstein constă în faptul că paradoxul (contracţia lungimilor şi rezultatul negativ al
experineâei) este explicabil; el poate fi dedus din alte postulate, pe când paradoxul
contracţeiei lungimilor era identic cu cel al rezulatatului negativ al experienţei. Însă deşi
postulatul înţi nu este greu de acceptat fără vreo explicaţie, postulatul constanţei luminii pe
lţngă faptul că nu este evident şi este neaşteptat (ne-am aştepta ca vitezele să poată creşte în
principiu indefinit de mult) el este şi paradoxal, după cum am văzut din ceea ce rezultă din
el. Deşi paradoxul contracţiei lungimilor, a dilatării timpului este explicat, rămâne totuşi un
paradox - constanţa vitezei luminii, care s-a sustras cerinţei pentru explicare tocmai prin
faptul că a fost postulat. La prima vedere paradoxul constanţei vitezei luminii pare mai mic,
dar la o analiză mai atentă descoperim că este vorba de acelaşi paradox care se manifestă sub
diferite aspecte: în rezulatul negativ al experienţei lui Michelson, în postulatul contracţiei
lungimilor al lui Lorentz şi în postulatul constanţei vitezei luminii al lui Einstein. Sub
aspectul înâelegerii a ceea ce stă în spatele acestui paradox, a ceea ce îl face explicabil, dacă
există aşa ceva, nu am făcut nici un progres de la Michelson la Einstein în ciuda succeselor
teoriei relativităţii. C. Nordmann spune:
<În orice caz, rămâne ceva infinit de tulburător în sistemul einsteinian. Acest sistem este
admirabil de coerent, dar el se sprijină pe o concepţie particulară a propagării luminii. Cum
se poate închipui că propagarea unei aceleiaşi raze de lumină este identică pentru un
observator care fuge din faţa ei, ca şi pentru altul care vine în întţmpinarea ei? Dacă aceeasta
este cu putinţă, în orice caz este absolut de neânchipuit cu mentalitatea noastră ancestrală şi
nu putem să ne închipuim, oricâte sforţări am face, mecanismul, natura acestei propagări. S-o
mărturisim: este aici un mister care ne scapă. Întreaga sinteză einsteiniană, oricât ar fi ea de
corentă, se sprijină pe un mister, exact ca şi religiile inspirate.>100.
 3

De asemenea, pe plan teoretic, odată cu apariţai mecanicii cuantice a părut şi un nou şi

fundamental diferit cadru conceptual pe lângă cel al mecanicii clasice şi al relativităţii şi între
cele aceste paradigme diferite s-au făcut diferenâeiri şi pe plan experimental. B. d’Espagnat,
într-un articol <The Quantum Theory and Reality> apărut în Scientific American, spune
următoarele:
<Chiar dacă mecanica cuantică este considerată ca fiind doar un simplu set de reguli, ea
continuă totuşi să intre în conflict cu o concepţie asupra lumii pe care mulţi oameni o
consideră ca fiind evidentă sau naturală. Această concepţie asupra lumii se bazează pe trei
presupuneri, sau premize care trebuie acceptate fără dovadă. Una este realismul, doctrina că
regularităţile din fenomenele obsrvate sunt cauzate de o realitate fizică a cărei existenţă este
independentă de observatorii umani. A doua premiză afirmă că inducţia este o modalitate
validă a raţionării şi poate fi aplicată liber, astfel încât să se tragă concluzii legitime din
obsrvaţii consecvente. A treia premiză este numită separabilitatea lui Einstein sau localiatea
lui Einstein şi afirmă că nici o influenţă de nici un fel nu se poate propaga mai repede decât
viteza luminii. Cele trei premize, care sunt deseori considerate ca având statutul de adevăruri
bine stabilite, sau chiar adevăruri evidente, formează baza a ceea ce voi numi teoriile
realistice locale asupra naturii... Teoriile realistice locale ... pun o limită asupra măsurii în
care pot fi corelate anumite evenimente îndepărtate; mecanica cuantică, dimpotrivă, prezice
că în unele condiţii această limită va fi depăşită>.101.
Această limită este dată de separabilitatea lui Einstein - este limita vitezei luminii. B.
d’Espagnat arată în acest articol că dacă cele trei premize sunt adevăarate atunci o anumită
relaţie matematică numită inegalitatea lui Bell (de fapt sunt mai multe), introdusă de Bell în
1969, trebuie neapărat să fie satisfăcută de către observaţii, însă experimentele au indicat
faptul că inegalitatea este încălactă şi tocmai în modul prezis de mecanica cuantică.102
Încălacarea inegalităţii lui Bell implică faptul că cel puţin una dintre premize este greşită.
Primele două sunt prea fundamentale, rămând doar separabilitatea lui Einstein pentru a fi
sacrificată. B. d’Espagnat spune: <încălacarea inegalităţii lui Bell poate fi explicată doar
renunţând la separabilitatea lui ein>.103 De fapt, dacă funcţia de undă a mecanicii cuantice
este considerată ca reprezentând ceva real a sistemului fizic şi nu doar un instrument
matematic pentru a face calcule, atunci colapsul instantaneu al funcâiei de undă încalcă în
mod evident separabilitatea lui Einstein. Acest colaps instantaneu implică o <influenţă> între
două puncte diferite din spaţiu care se transmite instantaneu, cu viteză infinită. Este bine
cunoscut în mecanica cuantică faptul că aici separabilitatea nu se aplică şi fenomene în care
se observă conexiuni neaştepate care încalcă limita separabilitaţii nu sunt deloc ceva
neobişnuit.104 d’Espagnat spune că un răspuns posibil referitor la experimentele în care sa
observat că inegalitatea lui Bell a fost încălcată în modul prezis de mecanica cuantică, este a
spune că rezultatele au fost cele aşteptate, arătând că teoria cuantică este în acord cu
observaţiile şi nu aduc astfel nici o informaţie nouă.
<Însă, continuă d’Espagnat, o astfel de reacţie ar fi foarte superficială. Este într-adevăr
adevărat că s-a ajuns până la urmă, acum după ce experimentele au fost terminate, că ele au
puţin de a face cu mecanica cuantică. Aceasta nu le face banale; dimpotrivă, indică faptul că
adevărata lor implicaţie se află altundeva. O descoperire care discreditează o presupunere
fundamentală cu privire la structura lumii, o presupunere tinută de mult timp şi rareori supusă
întrebărilor, este orice dar nu banală. Este o iluminare binevenită.>105
Adevărata implicaţie a experimentelor nu este asupra mecanicii cuantice (observaţiile
erau de aşteptat din punctul de vedere al mecanicii cuantice) ci asupra relativităţii
 3

(observaţiile era neaşteptate din punctul de vedere al principiului separabilităţii lui Einstein, a
postulatului constanţei vitezei luminii). În această privinţă ele cosntituie <o iluminare
binevenită>. În timp ce relativitatea a arătat că la viteze foarte mari, comparabile cu viteza
luminii unele din principiile mecanicii clasice nu se mai aplică, mecanica cuantică arată că pe
distanţe foarte mici, comparabile de exemplu cu mărimea nucleului atomic, unele din
principiile relativităţii nu se mai aplică. Ba chiar mai mult, experimente ca cele menţionate
de d’Espagnat arată că în unele cazuri nici pe distanţe macroscopice nu se aplică unele din
principiile relativităţii. De fapt, experimente mai recente, făcute cu o tehnică mai avansată au
dat dreptate mecanicii cuantice într-o măsură şi mai mare. Referitor la aceste experimente
d’Espagnat a spus: <Recent au fost efectuate experimente care l-ar fi forţat pe Einstein să-şi
schimbe concepţia lui despre natură într-un aspect pe care el întotdeauna l-a considerat ca
fiind esenţial... Putem liniştiţi să spunem că non-separabilitatea este acum unul din
conceptele generale cele mai certe din fizică>106.
H. Reeves dă exemplul unui alt experiment asemănător care se leagă de separabilitatea
lui Einstein. Să considerăm o particulă instabilă cu sarcină electrică nulă care se
dezintergrează în două particule cu sarcini opuse care se îndepărtează în direcţii opuse. În
fizica clasică:
<Am presupus că particulele ce se formează după dezintegrare aveau, încă din start, o
direcţie bine determinată. Dimpotrivă mecanica cuantică afirmă că între momenul
dezintegrării şi momentul detectării celor două particule nu li s-a imprimat nici o direcţie.
Tocmai actul detectării fixează această proprietate... Experienţele de laborator dau dreptate
mecanicii cuantice... Putem dramatiza situaţia dacă ne imaginăm că plasăm unul din detectori
pe Andromeda. Vor trece mai multe milioane de ani lumină între dezintegrare (pe Păânt) şi
detectare. Avem totuşi motive îlntemeiate să credem că cea de-a doua particulă îşi va însuşi
instantaneu proprietăţile ce-i revin. Desigur că această experienţă nu a fost realizată dar
mecanica cuantică nu lasă nici un dubiu în acest sens. De unde întrebarea-chie: cum se face
că particula (-), nedetectată, care nu-şi cunoaşte direcţia înainte ca particula (‡) să fie
detecatată la est, află că <trebuie> să se îndrepte spre vesst? ... După părerea mai multor
fizicieni (dar nu a tuturor) situaţia s-ar putea limpezi în modul următor. Cele două particule
(sau cei doi mesageri) formează un sistem pe care trebuie să-l considerăm în ansamblul său,
oricare i-ar fi dimensiunile... Situaţia paradoxală provine din faptul că s-a presupus că
informaţia este localizată în particule. Prin urmare, ea trebuie să <se propage> pentru a trece
de la o particulă la cealaltă. Mecanica cuantică implică, dimpotrivă, că cele două particule
fămân în contact permanent indiferent de distanţa care le separă, chiar dacă nu mai sunt
legate cauzal ‚prin separabilitatea lui Einsteinƒ. Astfel, nici o informaţie nu este obligată să
călătorească de la o particulă la cealaltă.>107.
Totuşi, chiar dacă se consideră că particulele rămţn în contact permanent şi fomează un
sistem unitar, nu cred că soluţia menţionată de Reeves este satsfăcătoare. Este încercarea
calsică de a se arăta că de fapt mecanica cuantică nu în calcă principiul constanţei vitezei
luminii. Acest sistem unitar are totuşi întindere spaţială. Chiar dacă <informaţia> este
răspândită pe întreaga întindere spaţială, ea nu este definită înainte de detecatarea unei
particule (ea spune doar că fiecare particulă are sarcina opusă şi se deplasează în direcţia
opusă celeilalte), iar o modificare a informaţiei dintr-un punct (trecerea unei particule din
starea nedeterminată în starea detectată) nu poate fi resimţită instantaneu în alt punct diferit
decât dacă se propagă cu viteză infinită. Dacă se afirmă că există un <contact permanent între
particule, indiferent de distanţa care le separă>, se pune întrebarea care este natura acestui
 3

<contact>. De fapt însăşi expresia <contact isntantaneu între două puncte diferite> implică
faptul că există o propagare cu viteză infinită a unei influenţe între cele două puncte
indiferent dacă el fac parte din acelaşi sistem unitar sau nu. Nu putem ascunde faptul că
particulele sunt situate în două puncte diferite (sau că înainte de detecatare sunt împrăştiate
pe o întindere spaţială şi nu localizate într-un punct) în spatele afirmaţiei că particulele
formează un sistem unitar, holistic, care trebuie luat în ansamblul său. Problema nu se pune
dacă este vorba de un sistem sau mai multe ci dacă este vorba de un punct sau mai multe.
Totuşi paradoxul se poate rezolva fără să apelăm în mod direct la o propagare cu viteză
infinită dacă presupunem că sistemul este atât de unitar încât are proprietăţile unui punct -
adică este indivizibil, nu se poate vorbi despre părţile lui, de exemplu despre un punct al lui
distinct de celelalte! Aceasta ar implica să postulăm o indiscernabilitate a punctelor <zonei
de nedeterminare> înainte de detectare, astfel încât în acelaşi timp proprietăţile unui punct să
fie aceleaşi pentru toate punctele. Sigur că fizicienii vor spune că afirmarea indiscernabilităţii
între două puncte depărtate macroscopic, care sunt în mod evident distincte, este absurdă (noi
ne vor reîntâlni totuşi cu această idee). În ultimă instanţă această indiscernabilitate este
acelaşi lucru cu viteza infinită. A spune că punctele sunt indiscernibbile (adică au exact
aceleaşi proprietăţi şi nu poţi să modifici proprietăţile unuia dintre puncte fără să modifici şi
proprietăţile celuilalt) este echivalent cu a spune că punctele comunică între ele cu viteză
infinită. R. Healey, vorbind despre procese cuantice ca şi experimentul menţionat de Reeves,
spune următoarele:
<Cu toate că aceste două caracteristici ale procesului - neseparabilitatea şi holismul lui - sunt
distincte, există totuşi o relaţie interesantă între ele. Presupunând că părţile sistemului nu
coincid spaţial pe durata procesului, holismul procesului implică neseparabilitatea lui. Căci
dacă caracterizarea porcesului implică atribuirea unei proprietăţi ireductibile unui sistem ale
cărui părţi nu coincid spaţial, atunci procesul va fi neseparabil, căci aceste specificaţii nu pot
fi înlocuite de nici o atribuire de proprietăţi în poziţiile din spaţiu-timp de pe o linie de
univers a părţilor sistemului.>108.
Einstein, care s-a opus până la sfârşitul vieţii mecanicii cuantice, s-a gândit la diferite
experimente mintale care să infirme mecanica cuantică. Unul dintre ele, cel mai cunoscut de
altfel, este cel numit <paradoxul EPR>, după numele lui Einstein şi a celorlalţi doi
colaboratori ai săi - Podolsâ şi Rosen. Ei propun un experiment mintal în care două particule
într-o stare cuantică numită stare singlet au ajuns depărtate spaţial. Acum, detectarea uneia
dintre particule duce instantaneu la stabilirea proprietăţior celeilalte particule. Însă, acest
lucru implică fie încălcarea principiului nedeterminării fie principiul imposibilităţii
propagării cu viteză infinită a unei acţiuni. Deşi este numit paradox, astăzi mu mai este
considerat aşa. După cum am mai spus s-au făcut experimetne care au confirmat predicţiile
mecanicii cuantice. Aşadar, Einstein a greşit. Dar totuşi, el a avut deplină dreptate: dacă
principiul separabilităţii este adevărat atunci mecanica cuantică nu mai poate fi corectă.
Întrucât experimentele au confirmat-o, principiul constanţei şi maximalităţii vitezei luminii
nu mai poate fi adevărat. Despre mecanica cuantică, A. Kastler, laureat al Premiului Nobel,
spune că
<...nu putea decât să-l neliniştească profund pe Einstein, deoarece ea presupune că există o
comunicare ermanentă şi instantanee între cele două pachete de unde care se depărtează unul
de celălalt în spaţiu. Care este mesagerul misterios care asigură această legătură şi care
transmite informaţii de la un pachet la altul cu o viteză superioară aceleia a luminii? Există o
constradicţie de nerezolvat între ideea inseparabilităţii a două unde coerente, dar depărtate în
 3

spaţiu una de cealaltă, şi între concluziile teoriei relativităţii, care exclud orice comunicare la
distanţă cu o viteză superioară aceleia a luminii.>109.
Ultimul lucru pe care vreau să-l menţionez cu privire la constanţa vitezei luminii este
faptul că forţa gravitaţională pare să se propage cu viteză infinită (S. Hawking). În teoria
newtoniană a gravitaţiei acţiunea gravitaţională se propagă instantaneu, cu viteză infinită
altfel forţa gravitaţională ar depinde şi de viteza relativă a corpurilor în raport cu viteza de
propagare a atracţei gravitaţionale. În teoria relativităţii generalizate conceptul de forţă
gravitaţională este exclus şi de aceea ea nu se pronunţă nici asupra vitezei acţiunii
gravitaţionale. În continuare ne vom uita mai în detaliu la problemele teoriei relativităţii
generalizate şi ale postulatului întâi al relativităţii speciale, şi anume cel al relativităţii.
2. Probleme ale relativităţii generealizate şi ale postulatului
relativităţii
Mai întâi vom începe cu teoria newtoniană a gravitaţiei. Deşi relaţia ei este FˆG·m·M/r2,
pentru a corespunde observaţiilor deplasării corpurilor cereşti, Newton a trebuit să-i facă o
modificare - să presupună că forţa gravitaţională <emană> nu din cele două corpuri care se
atrag ci din centrul lor comun de greutate, considerat fix. Dacă considerăm de exemplu
Soarele ca fiind fix iar planetele descriu o elipsă în jurul lui şi aplicăm formula FˆG·m·M/r2,
predicţiile nu sunt confirmate de observaţii. Dacă considerăm însă centrul comun de greutate
ca fiind fix şi atţt soarele cât şi planeta descriu în jurul lui elipse descrise de formula de mai
sus, atunci formula, transcrisă pentru parametri primului caz, devine FˆG·m·(M ‡ m)/r2, care
<este verificată cu mare precizie de mişcarea observată a aştrilor şi este practic singura
utilizată în calculele actuale de mecanică cerească>.110 Mişcarea este deci raportată nu la
repere observabile direct (corpurile care se atrag) ci la un punct imaterial, geometric. După
cum spune I. N. Popescu, acest lucru are implicaţii asupra problemei legate de mişcarea
relativă şi cea absolută.111 El spune: <Cum s-ar putea oare înţelege mişcările amintite ‚atât
Soarele cât şi planeta descriu elipse în jurul centrului comun de greutateƒ, mai ales că centrul
comun de greutate ar trebui să fie absolut fix în spaţiu sau să descrie o mişcare rectilinie şi
uniformă?>112. Dacă nu există sistem de referinţă absolut atunci ne-am aştepta să putem
considera în repaus oricare din corpurile care se atrag, sau cel puţin să putem considera unul
(corpul cu masă mai mare, de exemplu) în repaus iar celălalt să fie considerat ca descriind o
mişcare de rotaţie în jurul celuilalt. Însă, după cum am văzut, nu putem să considerăm nici
unul din ele în repaus ci doar centrul lor comun de greutate iar corpurile trebuie considerate
ca fiind în mişcare raportat la acest punct geometric. I. N. Popescu spune despre.
<Unul din <argumentele majore> ... este acela că eşecul legii ‚relaţia normală a teoriei
newtoniene a gravitaţieiƒ ... s-ar datora simplu faptului că <Soarele nu este fix> aşa cum l-am
presupus mai sus (pl aceasta ar trebui să aibă o masă infinită conform relaţiei), ci <se mişcă
la rândul său> sub influenţa atracţiei planetei. Acest <argument>, ca şi altele asemenea, este
evident pueril, deoarece, după cum se cunoaşte îndeobşte, în teoira newtoniană viteza de
propagare a interacţiunii gravitaţionale este infinită (forţa depinde doar de coordonate nu şi
de timp!). În consecinţă, viteza finită de deplasare a corpurilor reale (mişcarea lor deci) nu ar
putea să joace, teoretic si practic, absolut nici un rol în această teorie, mai exact, în
argumentarea acestei teorii şi mai exact, în justificarea artificiului matematic amintit. În cel
mai bun caz, acest raţionament nu face decât să transcrie în cuvinte relaţia ‚modificată a
teoriei newtoniantă a gravitaţieiƒ şi nicidecum să o justifice.>113
 3

Cred totuşi că I. N. Popescu scapă din vedere existenţa spaţiului absolut ca premiză
iniţială sau postulat. Afirmaţia lui I. N. Popescu că în teoria newtoniană viteza de propagare a
interacţiunii gravitaţionale este finită şi de aceea viteza finită de deplasare a corpurilor nu ar
putea să joace absolut nici un rol în acest teorie, este valabilă doar pt cazul în care nu există
spaţiu absolut. Dacă există spaţiu absolut şi corpurile se atrag reciproc (nu numai Soarele
atrage Pământul ci şi Pământul atrage Soarele) atunci este evident că nici unul din corpuri
(de exemplu Soarele) nu poate fi considerat ca fiind fix în raport cu spaţiul absolut.
Descrierea matematică a traiectoriei corpurilor în acest caz diferă de cazul în care
considerăm unul dintre corpuri în repaus, indiferent de realitatea fizică care determină acea
traiectorie (indiferent de viteza de propagare a acţiunii gravitaţionale sau de viteza
corpurilor). Pentru simplitate să facem aproximaţia că orbita Pământului este circulară şi nu
eliptică (exemplul rămâne valabil şi pentru aceasta). Dacă se consideră Soarele ca fiind fix
atunci Pământul descrie un cerc a cărui rază este dată de distanţa dintre centrul de masă al
Soarelui şi cel al Pământului (în ecuaţii corpurile se reduc la un punct - cel al centrului lor de
masă). Dacă există spaţiu absolut şi corpurile se atrag reciproc atunci nici unul din corpuri nu
poate fi considerat în repaus ci centrul lor comun de masă. Să luăm două corpuri pe care să le
considerăm în repaus într-un sistem de referinţă. Acum, dacă între două corpuri se exercită o
forţă de atracţie oarecare (nu neapărat gravitaţională; putem lua de exemplu doi magneţi)
atunci centrul comun de masă este punctul în care corpurile se întâlnesc şi se opresc (desigur,
dacă nu există alte influenţe exterioare perturbante). Sau, dacă cele două corpuri sunt legate
între ele rigid şi acţionează asupra unuia dintre ele (sau asupra ambelor) o forţă oarecare
perpendiculară pe direcţia care uneşte centrele lor de greutate, atunci centrul comun de
greutate este singurul punct din sistemul de corpuri care rămâne în repaus în sistemul de
referinţă considerat iniţial. Dacă acest sistem de referinţă. considerat iniţial este absolut
atunci din orice sistem de referinţă am privi mişcarea, ea se conformează legilor aplicate în
acel sistem de referinţă absolut şi nu legilor aplicate sistemului de referinţă din care
observăm mişcarea. În acest caz, oricum aş vedea traiectoria Pământului, ea este aceea care
descrie un cerc (am făcut aproximaţia că orbita Pământului este circulară) în sistemul de
referinţă absolut. Deci, în acest caz Pământul ar orbita nu în jurul Soarelui ci în jurul
punctului centrului comun de greutate şi traiectoria este diferită pentru că raza cercului este
mai mică. Diferenţa nu este prea mare pentru că masa Soarelui reprezintă 99% din masa
întregului sistem solar, dar este mai mult decât suficientă pentru a fi infirmată sau confirmată
prin observaţii - acestea însă au confirmat dicolo de orice îndoială varianta în care Pământul
orbitează în jurul centrului comun de masă. Faptul că traiectoriile diferă în cele două cazuri
nu depinde de ecuaţia de mişcare a corpului care descrie traiectoriile respective - este o
chestiune de matematică şi nu de fizică, este vorba de raport lungimi şi nu de viteze. În
exemplul de mai sus nu am apelat la nici o ecuaţie de mişcare. El este valabil indiferent de
forţa care determină corpul să ia traiectoria respectivă şi indiferent de viteza de propagare a
acţiunii acelui forţe sau a corpului care descrie traiectoria. Afirmaţia lui I. N. Popescu că
raţionamentul <Soarelui care nu este fix> nu face decât să transcrie în cuvinte relaţia
modificată a atracţiei gravitaţionale neştoniene şi nicidecum să o justifice, deşi este adevărată
ea nu este totuşi îndrepăţită. Dacă acceptăm premiza spaţiului absolut atunci, pe de o parte,
explicaţia decurge de la sine din această premiză: <relaţia trebuie modificată pentru că există
spaţiu absolut> iar pe de altă parte nu are sens să pretindem să ni se explice o premiză.
Premizele sunt punctele de pornire, pe baza lor se explică celelalte lucruri. Dacă o premiză
 3

poate fi explicată atunci nu mai este premiză - afirmaţia sau afirmaţiile acceptate fără
explicaţie de la care se porneşte pentru a o explica ar constitui premizele. O premiză nu poate
fi explicată sau nu ci doar acceptabilă sau nu. Cerinţa intrinsecă de a fi explicată (punându-se
întrebarea <de ce aşa şi nu altfel?>, la care răspunde <bunu simţ> şi logica) şi confirmarea
prin observaţii a predicţiilor ei contribuie doar la acceptabilitatea ei.
Un alt lucru surprinzăror (şi de data aceasta doar în cazul în care respingem existenţa
unui sistem de referinţă absolut) este pendulul lui Foucault. H. Reeves îl numeşte o enigmă.
Comportamentul surprinzător stă în faptul că un pendul (de preferabil un obiect greu
suspendat de un fir lung astfel încât oscilaţia lui să continue mai mult timp) aşezat, de
exemplu, la Polul Nord îşi <roteşte> complet planul de oscilaţie în 24 de ore. Este ca şi cum
pendulul <simte> rotaţia Pământului! H. Reeves face acest comentariu:
<Cum se explică mişcarea pendulului? Care este forţa care îl determină să-şi schimbe planul
de oscilaţie? Suntem tentaţi să spunem că totul se petrece aşa pentru că de fapt Pământul se
învârteşte, nu planul de oscilaţii. Planul rămţne fix; el pare că se roteşte din cauza mişcării
Pământului. Dar nu putem rezolva problema astfel. Nu există mişcare absolută. Mişcarea de
rotaţie se face în raport cu ceva care, prin definiţie, nu se roteşte. În cazul pendulului lui
Foucault, ce se roteşte: Pământul sau planul de oscilaţie? Şi faţă de ce se roteşte?>114
Dacă există mişcare absolută atunci lucrul acesta pare natural. Însă noi nu credem în aşa
ceva. Reeves afirmă categoric nu putem rezolva problema astfel pentru că nu există mişcare
absolută. Odată Lavoisier spusese la fel de categoric: <nu este posibil să cadă pietre din cer, pentru
că nu sunt pietre în cer>. Modul în care s-a încercat să se rezolve această problemă, evitându-se
implicaţiile unui sistem de referinţă absolut, a fost principiului lui Mach: nu există sistem de referinţă
absolut dar <universul în ansamblul său> determină un sistem de referinţă care preia funcţia unui
sistem de referinţă absolut. I. N. Popescu spune despre principiul lui Mach:
<În timp ce Neşton consideră forţele centrifuge ca un efect al rotaţiei absolute faţă de spaţiul
absolut, Mach le interpretează ca un rezulatat al interacţiunii (gravitaţionale,
electromagnetice etc.) corpului cu întraga materie din univers. Aceleaşi efecte pot fi
explicate atţt prin mişcarea de rotaţie a corpului în raport cu aştrii întregului univers, cât şi
printr-o mişcare de ansamblu a acestor aştri în jurul corpului mobil. Prin aceasta, necesitatea
spaţiului absolut, a cărui singură manifestare constă în apariţia forţelor centrifuge, ar
dispărea, iar relativitatea mişcărilor ar deveni deplină.>115.
Un alt citat din cartea lui I. N. Popescu:
<Newton ... crede însă că se poate determina mişcarea absolută a corpurilor în rotaţie, oferind
pentru aceasta şi un argument <decisiv>, două sfere legate una de alta, care se învârtesc în
jurul centrului lor comun de greutate. Din tensiunea care se naşte în firul de legătură sub
influenţa forţei centrifuge, se poate afla <aât cantitatea cât şi direcţia acestei mişcări
circulare, în orice spaţiu gol imens, când nu se află nimic extern sau sensibil, la care să se
refere mişcarea sferelor>. De aici <newtonienii> au conchis că mişcarea de rotaţie este într-
adevăr absolută, că ea se face în raport cu spaţiul absolut şi că, deci, un asemenea reper al
mişcării - necesar artificiului matematic inventat de Newton - poate fi chiar dovedit
experimenta. Ernst Mach (ale cărui concepte cunosc o nouă vogă în fizica teoretică actuală)
crede însă, între mulţi alţii, că forţele centrufuge care apar în experimentul propus de Newton
se datoresc simplu atracţiei exercitată de materia universului aflată la mare distanţă (de
exemplu de stelele <fixe>)... Mai concret, după Mach, într-un univers lipsit de orice altă
substanţă, forţele centrifuge din experimentul citat (respectiv tensiunea firului), nu apar pur şi
simplu.>116.
 3

Să considerăm ca şi Newton, două bile care se învârtesc una în jurul celeilalte. Dacă am
îndepărta tot restul materiei din univers, Mach ar spune că nu am mai putea afirma că bilele
se rotesc, ele pur şi simplu stau acolo unde sunt pentru că materia din univers determină forţa
centrifugă. Dacă însă nu îndepărtăm chiar tot restul materiei din univers ci lăsăm un atom
depărtat de aceste bile. Atomul are o masă infimă care nu poate nici pe departe să producă
forţa centrifugă necesară în cazul rotirii bilelor. Totuşi, oricărui observator care urmăreşte
bilele şi a atomul îi va apare evident faptul că există rotaţie! Dacă am spune că nu se va mai
observa a celor trei corpuri unul în raport celălalt, atunci trebuie să se răspundă la ntrebara ce
forţă a făcut această schimbare în starea sistemului şi a oprit mişcarea. Oricum s-ar încălca
principiul conservării energiei pentru că bilele şi-ar pierde energia avută prin rotaţie. Chiar
dacă am trece peste această problemă, rămţne totuşi problema că materia întreagă din univers
este insuficientă pentru a avea un efect considerabil, nicidecum să aibă un efect de
magnitudinea forţei centrifuge. Forţa gravitaţională este foarte slabă. Este cea mai slabă
dintre forţele cunoscute. Mai mult, materia din univers este foarte foarte puţină comparativ
cu distanţele pe care este împrăştiată. Dacă materia ar fi împrăştiată omogen în spaţiu s-ar
obţine un vid mai perfect decât orice vid pe care l-ar putea obţine omul pe pământ. Doar mari
conglomerări ale materie care se află foarte aproape pot să exercite forţe gravitaţionale
considerabile (de exemplu Pământul, Soarele, luna, etc.). At trebui să se postuleze o altă
influenţă pe lângă cele patru forţe cunoscute întrucât acestea nu pot explica inerţia. Această
influenţă ar trebui să fie suficient de puternică ca să fie detectată dacă există într-adevăr, însă
nimeni nu a putut să o definească şi să o descrie măcar. H. Reeves spune că în cazul
pendulului lui Foucault
<am fost nevoiţi să acceptăm faptul că materia exercită influenţe care le depăşesc mult pe
cele cu care suntem obişnuiţi. Ar exista, într-un fel, două nivele de contact între lucruri. Mai
întţi cel al cauzalităţii tradiţionale. Şi apoi, un nivel care nu implică forţa unui corp asupra
altuia, nu implică un schimb de energie. Ar fi mai degrabă vorba de o influenţă imanentă şi
omniprezentă pe care cu greu o putem caracateriza precis >117 (subliniera îmi aparţine).
Afirmaţia <influenţă fizică care nu implică forţa> este o contradicţie în termeni. Dacă
nu este vorba despre o influenţă fizică atunci se pune întrebarea cum poate materia, care prin
definiţie este fizică, materială, să producă tocmai opusul la ceea ce este ea (adică influenţă
non-fizică) şi dacă ar exista o astfel de influenţă de altă natură decât cea fizică cum ar putea
aceasta să influenţeleze materia fizică? J. Gribbin referindu-se la principiul lui Mach spune
următoarele: <Nimeni nu ştie de ce sau cum se poduce efectul şi acest lucru a dus la unele
speculaţii intrigante dacă nu zadarnice>118. Dar chiar dacă materia întreagă din univers ar fi
suficientă să dea naştere forţei centrifuge, sau chiar dacă ar exista o altă influenţă
necunoscută a materiei din univers suficientă pentru a produce inerţia, întrucât acest influenţă
ar veni din toate părţile, influenţele venite din direcţii opuse s-ar anula reciproc precum
presiunea atmosferică nu are nici un efect asupra noastră cu toate că ar avea puterea să ne
strivească. Întrucât presiunea atmosferică acţionează din toate părţile (excepţie făcând cazul
când se crează vid), forţele datorate ei se anulează reciproc. În ciuda presiunii atmosferice,
noi ne mişcăm liber fără să fie exercitată asupra noastră o forţă care să ne forţeze să rămânem
în repaus în vreun sistem de referinţă. Dacă principiul lui Mach este adevărat şi nu există
sistem de referinţă absolut, atunci faptul că pendulul lui Foucault <se orientează> după
materia în ansamblul ei şi nu după Pământ, deşi Pământul ar trebui să exercite asupra lui o
 3

influenţă covârşitoare în comparaţie cu majoritatea materiei din univ aflată la distanţe

astronomice, rămţne neexplicat. H. Reeves spune:
<Cum se poate deci explica comportamentul pendulului? ... Mach ... vedea în acest fenomen
prezenţa misterioasă a ceva ce emana din masa universului în ansamblul său. Niciodată nu s-
a putut înainta prea mult în acest direcţie. Această ipoteză a fost numită <principiul lui
Mach>. Alţi fizicieni au criticat, pe bună dreptate cred eu, denumirea de <principiu>. Aş
considera-o mai degrabă o intuiţei seducătoare, dar greu de urmărit şi de folosit.>119
De aceea Reeves, care nu crede în mişcare absolută, spune că fenomenul pendului lui
Foucault este o enigmă. El pune următoarea problemă:
<Între toate sistemele aflate în rotaţie relativă există unul unde proiectilele în cursă liberă se
deplaseaxă în linie dreaptă. Este vorba de un sistem <inerţial>. Se poate defini un al doilea
sistem cu condiţia ca el să fie fix (adică să nu aibă o mişcare de rotaţie) faţă de n ansamblu de
galaxii îndepărtate. Se observă, în mod experimental, că aceste două siteme coincid. De
ce?>120.
Cel mai simplu răspuns este că stelele fiind la aşa mare depărtare de noi, mişcarea lor,
aşa cum este observată ea de pe Pământ, este neglijabilă şi ele pot fi considerate aproximativ
<fixe> în raport cu un sistem de referinţă absolut.
De fapt, dacă înlocuim bilele din experimentul mintal de mai sus cu două stele care se
rotesc una în jurul celeilalte, atunci, datorită forţei gravitaţionale care nu mai este
compensată de forţa centrifugă, stelele s-ar prăbuşi una în cealaltă şi nu ar mai putea să
orbiteze. Raportat la teoria actuală a Big Bang-ului ar fi greu de explicat din acest punct de
vedere al principiului lui Mach prezenta stabilitate a universului şi cum a apărut de prima
dată mişcarea rotativă necesară atât stabilităţii universului cât şi teoriilor formării galaxiilor,
stelelor şi planetelor.
Dacă nu se poate face o diferenţiere între sistemele de referinţă inerţiale, atunci într-
adevăr, pare natural să tragem concluzia că nu există aşa ceva, lucru care a fost făcut de
Einstein în teoira relativităţii speciale care s-a ocupat de mişcarea inerţială. Însă dacă trecem
la sistemele accelerate lucrurile se schimbă. Mişcarea inerţială raportată la cea accelerată nu
mai este relativă ci este absolută.
v v’
a’
v v’
a’
a

În figură, axa v, a vitezei, este relativă faţă de origine dar axa a, a acceleraţiei este a
absolută, este fixă. Ea este dată şi nu putem lua alta decât cea care este fără ca să modificăm
relaţiile legilor fizice. Reeves spune că: <Între toate sistemele aflate în rotaţie relativă există
unul unde proiectilele în cursă liberă se deplaseaxă în linie dreaptă. Este vorba de un sistem
<inerţial>.>121. Dacă nu există sistem de referinţă absolut ce face ca acel sistem de referinţă
să fie unicat? J. Gribbin a pus întrebarea sub forma: <cum <ştie> obiectul că se mişcă cu
viteză constantă în linie dreaptă - faţă de ce se măsoară viteza lui?>122. Dacă nu există sistem
de referinţă absolut cum de <cad de acord> toate obiectele aspura mişcării care este inerţială?
Dacă nu se poate face distincţie între sistemele de referinţă inerţiale afirmaţia că nu
există sistem de referinţă absolut pare legitimă, însă dacă se ia în considerare mişcarea
accelerată lucrurile nu mai stau aşa datorită faptului că exsită distincţie clară între sistemele
 3

inerţiale şi cele accelerate. Dacă nu există sistem de referinţă absolut pe ce se bazează acest
distincţie? Ar trebuie să nu existe acest distincţie sau cel puţin, să nu fie absolută. Dacă un
sistem de referinţă A este inerţial atunci să presupunem un sistem de referinţă B care este
accelerat. Întrebarea care se pune este <accelerată în raport cu ce?>. Dacă considerăm sistem
de referinţă B ca fiind inerţial atunci sistem de referinţă A este accelerat. Însă nu putem face
aceasta; distincţia dintre ele nu este relativă ci absolută. I. N. Popescu spune:
<Nu, ipoteza spaţiului absout nu-i poate folosi lui Newton pentru a explicaforţele de inerţie;
am zice mai degrabă că, dimpotrivă, binecunoscutele forţe de inerţie îi servesc tocmai pentru
a <justifica fizic> insesizabilul spaţiu absolut, rezultat din artificiul matematic al teoriei sale.
Nu, aşa cum am subliniat de mai multe ori, absoluturile newtoniene nu sunt noţiuni intuitive
de care ne-am putea debarasa prin simple raţionamente sofistice, ele implică fundamental
sistemele inerţiale în general şi numai în asemenea sisteme este valabilă lagea gravitaţiei
newtoniene. Pentru a putea să renunţe cu adevărat la ele, orice teorie a gravitaţiei va trebui să
renunţe mai întâi la orice fel de privilegiu acordat mişcării inerţiale, galileiene sau nu.>123.
Există însă un set de sisteme de referinţă caracterizate de aceeaşi variaţie a vitezei care
au ceva caracteristic faţă de toate celelalte seturi posibile care sunt caracterizate de altă
variaţie a vitezei, astfel încât acest set distinct se diferenţiază de celelalte, devine preferenţial
şi absolut şi toate sistemele de referinţă cuprinse din acest set să poată fi considerate inerţiale
(variaţia vitezei în cazul lor este zero), lucru care nu poate fi făcut în cazul celorlalte seturi de
sisteme de referinţă. Statutul privilegiat al sistemelor de referinţă inerţiale nu poate fi negat.
Este un fapt ce rezultă evident din observaţii. De aceea singura posibilitate rămasă de a fi
posibil să se elimine absoluturile pare să fie îndepărtarea distincţiei dintre sistemele inerţiale
şi cele accelerate prin negarea existenţei sistemelor inerţiale - lucru pe care l-a făcut Einstein!
În ediţia din 1969 a lucrări lui M. Born Teoria relativităţii a lui Einstein, acesta afirmă că:
<Teoria relativităţii restrţnse a lui Einstein nu (sublinierea lui M. Born) înlătură spaţiul
absolut al lui Newton... Problemele profunde ale spaţiului absolut, care ne-au neliniştit acolo
(în mecanica newtoniană) nu sunt deci rezolvate nici acum.>124. Einstein şi-a dat seama de
această implicaţie şi de aceea în teoria relativităţii generalizate el pur şi simplu neagă
existenţa mişcării accelerate împreună cu existenţa forţei gravitaţionale! Ceea ce în spaţiul
tridimensional pare să fie mişcare accelerată, în spaţiu-timpul 4-dimensional aceasta este de
fapt mişcare inerţială. Dacă nu există mişcare accelerată atunci desigur că nu mai trebuie
explicată distincţia absolută dintre mişcarea inerţială şi cea accelerată. Însă teoria relativităţii
nu mai este interpretată astăzi aşa cum a interpretat-o autorul ei. I. N. Popescu spune, şi de
asemenea îl citează pe V. A. Fok, că interpretarea lui Einstein nu poate fi admisă ca fiind
corectă.125 Forţa gravitaţională este considerată o forţă reală şi nu doar o chestiune de
geometrie. În mecanica cuantică s-a postulat chair o particulă - gravitonul - purtătoare a
forţei gravitaţionale. Dar chair şi dacă se elimină distincţia dintre sitemele inerţiale şi cele
accelerate, fiind considerate toate inerţiale în spaâiu-timpul cu patru dimensiuni, aceasta se
face apelându-se la un spaţiu-timp mai absolut decât spaţiul şi timpul newtonian. Este vorba
despre un spaţiu-timp în care corpurilor le este interzis în mod absolut să-şi schimbe viteza. I.
N. Popescu descrie astfel relativitatea: <Aşadar, stricto sensu, relativitatea generală nu face
altceva decât să aducă la zi artificiul matematic inventat de Newton ‚care presupune existenţa
unui punct geometric în repaus absolut - punctul centrului comun de greutateƒ, punându-i la
indemână mijloacele moderne ale matematicii, în speţă ale calculului tensorial...>126.
Prezentând concluziile lui Synge, R. H. Dickie, coautor al teoriei relativiste scalar-tensorial a
 3

gravitaţiei, scrie: <Noi avem în acest foarte modern punct de vedere de înţelegere a
relativităţii o reântoarcere la spaţui-timpul absolut. Din punctul de vedere al lu Synge,
relativitaea generală descrie geometria unlui spaţiu absolut... Diferenţa faţă de spaţiul absolut
al lui Newton este aceea că acest spaţiu este 4-dimensional şi remannian.>127. Synge afirmă:
<Trebuie să amintesc că maniera geometrică de a descrie spaţiu-timpul al acestei teorii ‚a
relativităţiiƒ a fost elaborat totuşi de H. Minăoşsăi. Or, el a protestat împotriva folosirii
cuvântului <relativitate> pentru a descrie o teorie bazată pe un spaţiu-timp asbloult şi dacă
ar mai fi trăit să vadă şi teoria generală a relativităţii, eu cred că ar fi reptat protestul său
întermeni şi mai tari.>128. Se pune astfel sub semnul întrebării cât de adecvat este numele
teoriei relativităţii pentru a descrie aceasta. I. N. Popescu spune în această privinţă:
<Într-adevăr, această titulatură pare cu totul nepotrivită, deoarece, pe de o parte, este
echivocă şi aprţială, iar, pe de altă parte, ea denaturează esenţ însăşi a teoriei lui Einstein.
Această situaţie a creat şi creeează încă numeroase confuzii şi interpretări arbitrare, atât
printre specialişti cât şi printre nesprecialişti... După părerea noastră un asemenea punct de
vedere (că teoria relativităţii a înlăturat absoluturile newtoniene) este greşit, deoarece teoria
lui Einstein se bazează fundamental pe ideea generalizării sistemelor de referinţă inerţiale ...
intrinsec legate tocmai de asemenea absoluturi... Necesitatea raportării legii lui Newton la
sistemul inerţial al centrului comun de masă conduce direct la necesitatea postulării
absoluturilor newtoniene (punctul fix din univers, repausul asbolut, mişcarea absolută, spaţiul
absolut, etc.), mai concret, că considerarea sistemelor inerţiale de referinţă presupune
automat existenţa acestor absoluturi, conform cu artificiul matematic (al centrului de masă)
inventat de Newton... Orice teorie nouă a gravitaţiei, care ... generalizează artificiul
matematic newtonian, cu alte cuvinte, o nouă teorie care <lărgeşte clasa sistemelor inerţiale
privilegiate apriori în teoria newtoniană (cele care sunt în repaus sau se mişcă rectiliniu şi
uniform în raport cu <punctul fix din univers>), aşa cum este, de exemplu, teoria relativităţii
generale a lui Einstein, nu ar putea să înlăture cu justificare nici unul din absoluturile
newtoniene, pe care tocmai reperele inerţiale le presupun organic.>129.
În relativitatea generalizată nu se mai poate afirma relativitatea sistemelor de referinţă.
Din perspectiva 4-dimensională toate sistemele de referinţă accelerate au fost eliminate şi nu
a mai rămas decât un singur sistem de referinţă inerţial absolut (nu mai sunt alte sisteme de
referinţă la care să fie comparat astfel încât să se poată spune că este relativ). Relativitatea
generală nu se referă la relativitate, dar probabil că Einstein i-a dat acest nume datorită
credinţei sau speranţei lui că aceasta este o generalizare a relativităţii speciale şi a principiilor
ei. Dar, după cum am văzut, acest lucru nu este justificat. Relativitatea generală nu poate fi
considerată o generalizare decât a principiului constanţei luminii (şi această generalizare nu
este nici pe departe contribuţia cea mai importantă a relativităţii generale) dar nu şi a
principiului relativităţii. Dimpotrivă, relativitatea generală, după cum spune I. N. Popescu în
citatele de mai sus, este o generalizare a <punctului fix din univers> al lui Newton. Acest
punct este considerat fix şi nu relativ fix.
Din cele prezentate până acum apare pe deplin justificată afirmaţia lui I. N. Popescu că
problemele ridicate de mişcarea relativă şi cea absolută <nu au tost rezolvate satisfăcător nici
până în prezent>130.
Un neajuns al teoriei relativităţii generalizate este faptul că ecuaţiile ei admit o
infinitate de soluţii. O <ciudăţenie> a teoriei, care poate fi amintită, este aceea că din
ecuaţiile ei se poate deduce că ar fi posibil să existe <o acţiune gravitaţională fără existenţa
simultană a unui corp material care să o exercite> şi Ş. de Sitter, de exemplu, a dedus în 1917
 3

<o soluţie alternativă a ecuaţiilor de câmp einsteiniene, care reprezintă un câmp neeuclidian
de antrenare, fără ca aceasta să conţină nici un fel de materie>.131 Lui Einstein însuşi o astfel
de concluzie i s-a părut neacceptabilă132 şi cred că pe bună dreptate.
S. Hawking, expert în problema singularităţilor şi a găurilor negre, vorbind despre
acestea spune următoarele: <Astfel, într-un fel, relativitatea generalizată ... prezicând puncte
cu densitate infinită, prezice propria sa cădere, întocmai cum mecanica clasică (adică
necuantică) şi-a prezis propria cădere sugerând că atomii trebuie să sufere un colaps spre
densitate infinită.>133
Consider că altă problemă a relativităţii generalizate este spaţiu-timpul 4-dimensional.
În ecuaţiile teoriei relativităţii generalizate timpul întră întocmai ca şi spaţiul, întocmai ca şi
o altă coordonată spaţială. Teoretic este posibil să schimbi între ele o coordonată spaţială cu
coordonata timpului.134 S. Hawking spune: <În teoria relativităţii nu există o distincţie reală
între coordonatele spaţiului şi a timpului exact aşa cum nu este o diferenţă reală între oricare
două coordonate spaţiale>.135 Întrebarea care se pune este aceasta - dacă timpul are aceeaşi
natură ca şi spaţiul de ce nu observăm numai trei dimensiuni? S. Hawking prezintă în Scurtă
istorie a timpului problemăle unui spaţiu cu mai mult de trei dimensiuni spaţiale.136 Întrucât
nu există o a patra dim. spaţială, timpul, dacă are aceeaşi natură ca şi spaţiul, ar trebui să se
reducă al cele trei şi să se deducă din ele. Iar dacă timpul nu are aceeaşi natură ca şi spaţiul se
pune întrebarea cum de poate intra în ecuaţiile spaţiului ca fiind o a patra dimensiune? După
cum arată I. N. Popescu şi alţii citaţi de el, a afirma că mişcarea se produce într-un spaţiu-
timp 4-dimensional este echivalent cu adăugara unei forţe corective la forţa gravitaţională
newtoniană.137 Tot I. N. Popescu spune: <W. de Sitter afirmă că universul sferic riemannian
al lui Einstein poate fi reprezentat oricândîntr-un spaţiu euclidian cu ajutorul unei
transformări analoage proiecţiei stereografice; o astfel de transformare este permisă, pentru
că ea lasă invariante toate cantităţile care trebuie să rămână astfel, conform axiomelor
relativităţii generale.>138. Desigur că îndată ce revenim la spaţiul euclidian gravitaţia nu mai
este o chestiune de geometrie ci o forţă reală.
Deşi avansul de periheliu a planetei Mercur este considerat de multe ori cea mai sigură
confirmare experimentală a teoriei relativităţii generalizate, I. N. Popescu o numeşte <un test
neconcludent>. El spune:
<Avansul de periheliu observat ... este, în cazul planetei Mercur, nu de 43 ‘‘ /secol, cât
prezice teoria lui Einstein, ci de peste zece ori mai mare, adică 573 ‘‘ /secol! Ştim bine că
deferenţa ... se datorează perturbaţiilor provocate de atracţia gravitaţională a celorlalte planete
şi ... poate fi calculată corect conform teoriei newtoniene a mişcării planetare perturbate... dar
cum ar putea fi ea calculată conform teoriei lui Einstein?>139
Problema mişcării perturbate încă nu s-a rezolvat în cadrul teoriei relativităţii
generalizate, dar se bazează pur şi simplu pe rezultatele obţinute prin teoria newtoniană,
teorie care prezice o propagare cu viteză infinită a acţiunii gravitaţionale şi care presupune
existenţa unui spaţiu absolut. I. N. Popescu spune în această privinţă:
<Nu, ipoteza spaţiului absolut nu-i este necesară lui Newton pentru a justifica forţele de
inerţie, ci ca fundament al întregii sale teorii: această ipoteză face posibilă declanşarea
întregului aparat matematic al teoriei sale, conform cunoscutului artificiu matematic.
Ipoteza este intrinsec şi fundamental implicată în acest artificiu şi nu este posibil ca ea să fie
înlăturată fără a afecta grav precizia cantitativă a teoriei însăşi; într-un asemenea caz
relativitatea generală ar trebui să explice dezacorduri cantitative ale mişcării planetare cu
 3

mult mai mari decât cele pe care le explică în prezent şi nu numai în cazul mişcării
periheliilor, ci pentru toate elementele orbitale...>140.
Exsită o mare marjă de eroare şi imprecizie în măsurătorile astronomice şi alegerea
unor valori ca să se potriveasc predicţiilor teoretice (de exemplu avansul de periheliu) a dus
la modificarea altor valori, cum ar fi mişcarea nodului lui Venus pe care teoria relativităţii nu
o poate explica.141 Teoria relativităţii generalizate nu poate să aibă deci, statutul absolut care i
se dă.
B. Contradicţia relativităţii
Numele teoriei relativităţii vine de la primul din cele două postulate ale lui Einstein, şi
anume postulatul relativităţii. Acesta afirmă că legile fizicii sunt aceleaşi raportate la orice
sistem de referinţă inerţial. Sistemele de referinţă inerţiale sunt echivalente între ele şi nu
există sistem de referinţă preferenţial. Acest postulat este atât de fundamental în fizica de
astăzi încât se consideră că: <unul din testele pentru orice lege propusă este că aceasta
trebuie neapărat să satisfacă postulatul relativităţii>142. R. Healey spune: <Principiul conform
căruia unei teorii fundamentale trebuie să i se poată da o formulare relativist invariantă ‚să nu
existe sistem de referinţă preferenţialƒ pare atât de fundamental în fizica contemporană încât
nici o interpretare a mecanicii cuantice nu ar trebui să-l violeze.>143. Totuşi în ciuda acestui
statut al postulatului în fizica de astăzi şi în ciuda caracteruliu său <evident> cred că exstă
motive importante pentru care să-l punem sub semnul întrebării.
Să presupunem că sunt două corpuri - A şi B - care se mişcă unul faţă de celălalt fu o
viteză constantă v. Postulatul relativităţii spune că a lua ca sistem de referinţă sistemul în care
corpul A se află în repaus şi a spune că corpul B se mişcă cu viteza v este echivalent cu a lua
ca sistem de referinţă sistemul în care corpul B se află în repaus şi a spune că corpul A se
mişcă cu viteza v. Dar există totuşi o diferenţă. Dacă în primul caz corpul B se deplasează
spre dreapta, de exemplu, atunci în cazul al doilea, când se ia corpul B ca sistem de referinţă,
corpul A se deplasează spre stânga. Echivalenţa implicată de postulatul relativităţii se
bazează pe echivalenţa dintre dreapat şi stânga. Postulatul relativităţii este adevărat doar dacă
legile fizicii sunt la fel atât într-o direcţie cât şi în direcţia opusă. Lucrul acesta pare natural şi
este considerat ca făcând parte din <bunul simţ>.
În fizică se vorbeşte despre trei simetrii fundamentale: C, P şi T. Simetria C, a sarcinii
(în engleză <charge> înseamnă sarcină), înseamnă că legile fizicii sunt la fel dacă se schimbă
particulele cu antiparticule, de exemplu dacă se schimbă particulele încărcate cu sarcină
electrică negativă cu particule echivalente încărcate cu sarcină electrică pozitivă (electronii
schimbaţi cu pozitroni). Simetria P, a parităţii, este tocmai echivalenţa dintre dreapat şi
stânga despre care am vorbit mai sus: legile fizicii sunt la fel dacă se schimbă între ele
dreapta şi stânga, sunt la fel şi în <imaginea din oglindă>. Simetria T, a timpului, înseamnă
că dacă schimbăm direcţia mişcării tuturor particulelor, adică <derulăm> mişcarea înapoi,
legile rămân neschimbate, adică rămân la fel atât pentru direcţia înainte cât şi pentru direcţia
înapoi a timpului. Este o teoremă matematică care arată că orice teorie care se conformează
mecanicii cuantice şi relativităţii trebuie să se conformeze întotdeauna simetriei combinate
CPT.144 Până în 1956 s-a crezut că legile fizicii se conformează fiecărei din aceste trei
simetrii luată separat. Dar în 1956 s-a prezis şi s-a descoperit că forţa slabă, activă în unele
dezintegrări radioactive, nu se conformează simetriei P. Această predicţie a fost atât de
importantă âi totodată atât neobişnuită încât în anul următor s-a acordat pentru ea Premiul
 3

Nobel. S-a crezut totuşi că legile fizice se conformează simetriei combinate CP. Însă în 1964
s-a descoperit că în cazul dezintegrării mezonilor K legile fizicii nu se conformează nici
simetriei combinate CP! Şi această descoperire a fost răsplătită cu un Premiul Nobel. Dacă
privim situaţia din punctul de vedere al termodinamicii vedem că universul nu se
conformează nici simetriei T. Legile fizicii nu ar rămâne la fel dacă am derula înapoi toate
mişcările din univers (am da timpul înapoi) pentru că în acest caz principiul al doilea al
termodinamicii ar trebuie să se schimbe - entropia ar trebuie să scadă. Regăsim aici aceeaşi
incompatibilitate dintre mecanică şi termodinamică pe care am menţionat-o la început, şi
anume incompatibilitatea dintre reversibiltatea în timp implicată de mecanică şi
ireversibilitatea în timp implicată de termodinamică. Dar întrucât în toate condiţiile normale
legile fizicii se conformează simetriei combinate CP şi întrucât relativitaea şi mecanica
cuantică implică teorema menţionată mai sus care afirmă că legile fizicii trebuie să se
conformeze simetriei CPT, legile ar trebuie să se conformeze şi simetriei T luată separat.145
Însă am văzut că termodinamica infirmă acest lucru. Undeva trebuie să se ascundă o
greşeală!
Un exemplu simplu de lege care se schimbă de la dreapta la stânga este efectul Doppler.
Să considerăm un corp care emite unde de o anumită lungime de undă într-un sitem de
referinţă A în care corpul este în repaus. Pentru a determina relaţia dintre lungimea de undă
măsurată în alt sistem de refgerinţă B, care se mişcă cu o viteză v faţă de A, şi lungimea de
undă măsurată în A, nu este suficient o singură lege. Există o lege pentru cazul în care
observatorul şi corpul emiţător se apropie unul de celălalt (să zicem că observatorul este în
dreapta corpului emiţător, raportat la o direcţie perpendiculară pe direcţia de deplasare) şi
altă lege pentru cazul în care corpul emiţător şi observatorul se apropie unul de celălalt
(observatorul este în stânga direcţiei de deplasare). Când se apropie, lungimea de undă este
mai mare decât cea calculată atunci când emiţătorul este în repaus iar dacă se depărtează
lungimea de undă este mai mare. Este adevărat că dacă atât în A cât şi în B este câte un
emiţător şi un observator, ambii observatori vor măsura aceeaşi lungime de undă pentru
emiţătorul în repaus în sistemul de referinţă propriu şi aceeaşi lungime de undă pentru
emiţătorul din celălalt sistem de referinţă. Lucrul acest este în acord cu postulatul relativităţii.
Însă în acest caz, făcându-se trecerea de la un observator la altul, s-a schimbat atât direcţia (s-
a schimbat dreapta cu stânga) cât şi sistemele de referinţă.
Error! Reference source not found.În figură, A şi B sunt două surse de radiaţie cu
aceeaşi frecvenţă iar C şi D sunt două puncte în care pot fi observatori. Să presupunem că
observatorul nostru este în C, în repaus în sistemul de referinţă în care şi A este în repaus.
Dacă schimbăm sistemul de referinţă astfel încât observatorul să fie în repaus în sistemul de
referinţă în care B este în repaus, atunci, pentru ca legea care determină raportul dintre
lungimea de undă a emiţătorului în repaus în sistemul propriu de referinţă şi cea a
emiţătorului în celălalt sistem de referinţă să rămână aceeaşi, trebuie ca odată cu schimbarea
sistemului de referinţă să se schimbe şi partea în care se află observatorul astfel încât din C
(stânga) să-l mutăm în D (dreapta). Dacă observatorul este în C în repaus în siestemul de
referinţă al lui A, şi măsoară raportul dintre lungimea de undă a sursei în repaus (A) şi a celei
în mişcare (B) ca fiind f1 ˆ CA/CB ˆ d/(d ‡ x), atunci dacă schimbă sitemul de referinţă, astfel
încât să fie în repaus în sistemul de referinţă a lui B, fără să schimbe şi partea, raportul
devine f2 ˆ CB/CA ˆ 1/f1. sau dacă schimbă partea fără să schimbe şi sistemul de referinţă,
 3

raportul devine f3 ˆ AD/BD ˆ d/(d - x). Doar dacă se schimbă ambele, raportul rămâne după
cum ar cere postulatul relativităţii.
Întrucât definirea unităţii de măsură pentru timp şi spaţiu se bazează pe lungimea de
undă sau perioada radiaţie luminoase,146 putem folosi efectul Doppler ca să calculăm variaţia
lungimilor de la un sistem de referinţă la altul în funcţie de variaţia unităţilor de măsură. Să
presupunem că corpurile A şi B se îndepărtează unul de celălalt. Formula relativistă a
efectului Doppler pentru lumină este l/l0 ˆ ‚(c ‡ v)/(c - v)ƒ½ pentru cazul în care emiţătorul şi
observatorul se îndepărtează unul de altul. Deci, observatorul din C, în repaus în sistemul de
referinţă al lui A, măsoară lungimea de undă a sursei A ca fiind λ0 iar lungimea de undă a
sursei B ca fiind λ. Un observator în repaus în sistemul de referinţă al lui B va măsura
lungimea de undă a sursei B ca fiind λ0. Deci, pentru aceeaşi sursă B doi observatori în două
sisteme de referinţă diferite vor măsura lungimi de undă diferite. Întrucât unităţile de măsură
pentru spaţiu şi timp se măsoară în funcţie de lungimea de undă şi perioada radiaţiei
electromagnetice (1m ˆ n·λ ˆ m·T·c iar 1s ˆ m·T ˆ m·λ/c, vezi nota ***), acest raport, λ0/λ,
reprezintă totodată raportul dintre un metru măsurat în funcţie de radiaţia sursei B de un
observator în repaus în sistemul de referinţă al lui A şi un observator în repaus în sistemul de
referinţă al lui B. Ceea ce observatorul din sistemul de referinţă B măsoară ca având
lungimea λ0, un observator în sistemul de referinţă A măsoară ca având lungimea λ. În
primul rând, deşi s-a folosit formula relativistă pentru efectul Doppler, raportul obţinut
pentru variaţia lungimilor nu este acelaşi cu raportul prezis de teoria relativităţii care prezice
o variaţie a lungimii d/d0 ˆ γ ˆ 1/(1 - v2/c2)½. Mai mult, raportul lungimilor măsurat conform
efectului Doppler de un obsrvator care îşi schimbă sistemul de referinţă dar nu şi locul (de
exemplu calculeaz raportul din punctul D odată fiind în repaus într-un sistem de referinţă şi
odată fiind în celălalt) rămţne acelaşi în ambele situaţii. Teoria relativităţii prezice însă că
dacă se schimbă sistemul de referinţă atunci termenii trebuie să-şi schimbe locul în relaţi,
astfel încât dacă într-un caz x1 x2, de exemplu, atunci când se schimbă sistemul de
referinţă relaţia devine x2 x1.
Postulatul relativităţii are implicaţii mai profunde. El afirmă că în acelaşi timp sau în
aceeaşi realitate avem într-un sitem de referinţă x1 Ž x2 (x1 ˆ γ·x2) iar în alt sistem de
referinţă avem x1 x2 (x2 ˆ γ·x1). Este posibil aşa ceva? Acest lucru implică posibilitatea ca
ceea ce într-un sistem de referinţă este cauză - efect, în alt sistem de referinţă să fie efect -
cauză. Adică ar fi posibil ca efectul să preceadă cauza! Aceasta duce mai departe la o
contradicţia logică - aceea că ar fi posibil ca un eveniment să se întâmple şi să nu se întâmple
în acelaşi timp! Dacă postulatul relativităţii este adevărat atunci n orice exemplu pe care îl
luăm şi în care există trei sisteme de referinţă astfel încât în unul dintre ele două evenimente
situate la locuri diferite sunt simultane şi celelalte două sisteme de referinţă se mişcă cu
viteză relativistă faţă de primul în sensuri opuse, apare o contradicţie logică. Dacă
evenimentele A şi B sunt simultane într-un sistem de referinţă considerat în repaus, atunci în
altul care se deplasează cu viteză relativistă faţă de acesta, A este anterior lui B iar în celălalt
sistem de referinţă, care se mişcă în direcţia opusă, B este anterior lui A. Dacă producerea
fiecărui din cele două evenimente are ca efect anularea producerii celuilalt eveniment, atunci
ne lovim de o problemă - nici unul din evenimente nu se poate produce fără să implice o
contradicţie însă este necesar săse producă unul din ele. ÎnError! Reference source not
 3

found. figură este prezentat un experiment mintal care arată contradicţia la care duce acest
lucru. Sunt două corpuri 1 şi 2 care au aceeaşi lungime când sunt în repaus în celaşi sistem de
referinţă (a.). Corpul 1 are două detectoare A şi B. Când este atins A declanşaşză un
eveniment, de exemplu explozia unei bombe iar B produce tocmai efectul opus - decuplează
bomba. Corpul 2 este deplasat spre stânga şi apoi se deplasează cu o viteză relativistă spre
corpul 1 (b.). Datorită efectelor relativiste corpul 2 se lungeşte şi şi în consecinţă atingerea
lui A şi B nu mai este simultană - B este atins primul şi bomba este decuplată. Dacă însă
postulatul relativităţii este adevărat atunci putem lua corpul 2 ca sistem de referinţă şi în
acest caz corpul 1 este deplasat spre dreapta şi se deplasează apoi cu o viteză relativistă spre
corpul 1 (c.). Şi în acest caz se produce alungirea corpului dar efectul este diferit. Acum B
este atins primul şi bomba explodează! Contradicţia este aici: conform legilor fizicii raportate
la sistemul de referinţă al corpului 2 bomba nu trebuie să explodeze dar conform legilor
fizicii raportate la sistemul de referinţă al corpului 1 bomba trebuie să explodeze! Aceasta
încalcă principiul fundamental al noncontradicţiei. Nu se poate rezolva contradicţia
apelându-se la <lumile paralele> (cum au făcut unii fizicieni pentru a rezolva <ciudăţeniile>
mecanicii cuantice) spunându-se că sunt două lumi paralele şi într-una bomba explodează iar
în alta nu explodează. Nu putem despărţi dreapta de stânga astfel încât <efectele de dreapta>
să aprţină unei lumi iar cele <de stânga> să aparţină unei alte lumi paralele. Dreapta şi stânga
aparţin împreună în mod indisolubil aceleiaşi lumi. Prin definiţie dreapta implică pe stânga.
Dacă ar exista două lumi paralele ele ar fi ambele contradictorii pentru că ambele ar avea atât
dreapta cât şi stânga.
v

A B A B
A B
v
a). b). c).

Să luăm un alt exemplu simplu care evidenţiază caracterul contradictoriu al postulatului

relativităţii - o formă a paradoxului gemenilor. În experimentul mintal de mai sus s-a făcut o
comparare a variaţiei lungimilor iar în continuare vom lua în considerare alt efect relativist -
dilatarea timpului. Să presupunem că fixăm mai întâi două ceasuri care merg foarte exact. Pe
unul îl ţinem pe pământ iar pe altul îl trimitem cu o rachetă iar după un timp racheta se
întoarce pe pământ şi ceasurile sunt comparate. Neglijând alte efecte considerăm doar că
racheta a accelerat rapid la o anumită viteză v după care s-a deplasat ineâial un anumit timp
pe care ceasul l-a înregistrat ca fiind t1. Acum dacă comparăm ceasurile apare pardoxul. Prin
faptul că relativitatea a înlăturat timpul absolut cele două timpuri t0, măsurat de ceasul de pe
pămţnt, şi t1, timpul corespunzător măsurat de ceasul de pe rachetă, sunt diferite, dar ca să
poată să spună că sunt diferite trebuie să spună că unul este mai mare decât celălalt (care este
tot una cu a spune că unul din timpuri s-a contractat) dar ca să poată spune aceasta ar
însemna să poată face o diferenţiere între sistemele de referinţă, ar însemna să încalce tocmai
principiul care stă la baza ei - principiul relativităţii; ar trebui să să se afirme că un sistem a
 3

avut un statut preferenţial, a fost în repaus absolut! Pe care ce bază s-ar putea spune care timp
s-a dilatat şi care timp este mai mare? Dacă raportat la sistemul de referinţă al ceasului de pe
pământ timpul arătat de ceasul de pe rachetă este dilatat, deci t1. trebuie să fie mai mic decât
t0 atunci când ceasurile sunt comparate, faţă de sistemul de referinţă al ceasului de pe rachetă
sistemul de referinţă al ceasului de pe pământ este cel care se deplasează cu viteza v şi în
consecinţă ar trebui ca t1 să fie mai mare decât t0. Totuşi este o contradicţie logică ca în
acelaşi timp (atunci când se compară ceasurile) t1 să fie şi diferit şi mai mic şi şi mai mare
decât t0! I. N. Popescu afirmă despre paradoxul gemenilor (unul dintre gemeni plecat de pe
pământ cu o rachetă ar reveni pe pământ mai tânăr decât fratele lui geamăn) că o asemenea
întinerire <ar permite oricăruia dintre cei doi gemeni ... să deosebească starea sa de mişcare
ineţială de repaus, adică ar încălca ... înseşi condiţiile fundamentale ale teoriei
relativităţii.>147. Dacă există dilatare a timpului, ceea ce este neîndoielnic, atunci aceasta
infirmă postulatul relativităţii. La fel ca şi cu variaţia lungimii şi a timpului stau lucrurile şi
cu variaţia masei (dată de formula lui Einstein Eˆmc2). Se poate imagina experimente mintale
şi în cazul variaţiei masei care să arate caracterul contradictoriu al postulatul relativităţii.
Contradicţia postulatului relativităţii este legată de simetria P. Mişcarea nu se poate
conforma acestei simetrii pentru că atunci se ajunge la o contradicţie logică ireductibilă.
Teoria relativităţii este prezentată ca fiind teoria care a înlăturat absoluturile newtoniene ceea
ce i-a conferit un avantaj esenţial - acela al <perfecţiunii sale interne>. Ceea ce a dus la
<înlăturarea> absolutelor newtoniene a fost postulatul relativităţii, însă după cum am văzut,
<prefecţiunea internă> mult lăudată la care duce este de fapt o contradicţie internă.
O altă problemă a teoriei relativităţii restrânse este faptul că variaţia timpului nu se face
în aceeaşi măsură cu variaţia spaţiului. Pentru spaţiu x ˆ γ·(x0·- v·t) dar pentru timp t ˆ γ·t0 -
γ·v·x0/c2. În formula timpului apare factorul adiţional γ·v·x0/c2 Acesta este foarte mic şi în
calcule este neglijat, dar oricât de mic şi neglijabil ar fi are totuşi unele consecinţe. În acest
caz variaţia timpului depinde de spaţiu (de x0) şi viteza v0 ˆ x0/ t0 este diferită de v ˆ x/t.
Factorul adiţional γ·v·x0/c2 care apare în formula timpului împiedică egalitatea dintre v şi v0,
lucru care este neaşteptat şi care strică frumuseţea internă a teoriei. Dar mai mult decât atţt,
are implicaţii greu de acceptat. J.M. Ponty spunea referitor la o anumită interpretare a
relativităţii generalizate care spune că metrica spaţiului este o funcţie de timp: <Numai un
matematician lipsit de orice sentimente ar putea să arate fără să râdă sau să tremure de
emoţie, că suma unghiurilor unui triunghi (care în geometria lui Riemann, spre deosebire de
cea a lui Euclid, este mai mare decât a două unghiuri drepte), depinde de fapt de ziua în care
a fost măsurată.>148. Tot aşa se poate spune despre predicţia relativităţii speciale că timpul
măsurat între două evenimente depinde de fapt de locul (în cadrul aceluiaşi sistem de
referinţă) din care s-a măsurat timpul respectiv. De fapt implicaţia este şi de această dată o
contradicţie logică - acelaşi ceas ar trebui să arate mai multe timpuri diferite! Factorul
adiţional din formula timpului se leagă de relativitatea simultaneităţii. Datorită acestui factor
două evenimente în două puncte diferite sunt simultane într-un sistem de referinţă ele nu mai
sunt simultane în alte sisteme de referinţă. Deşi relativitatea simultaneităţii este realmente o
dogmă în fizica modernă, cred că avem motive serioase să o punem sub semnul întrebării. În
loc să luăm două evenimente şi câte un observator în cele două sisteme de referinţă şi să
spunem că un observator vede evenimentele ca fiind simultane iar celălalt că nus sunt, putem
 3

lua un eveniment şi câte doi observatori în ambele sisteme de referinţă şi vom ajunge la
concluzia că doi obsevatori în acelaşi sistem de referinţă nu vor cădea de acord cu privire la
timpul la care s-a produs evenimentul! Să luăm un exemplu. Avem două sisteme de referinţă,
A şi B şi în fiecare din ele avem doi observatori, A1 şi A2 în sistemul de referinţă A şi B1 şi
B2 în sistemul de referinţă B, corespunzătoare lui A1 şi respectiv A2. Se produce un
eveniment iar A1 şi A2, fiind în acelaşi sistem de referinţă vor da acelaşi timp pt momentul
în care s-s întâmplat evenimentul, dar fiind în puncte deferite, distanţa faţă de ei la care s-a
produs evenimentul va fi diferită. Astfel A1 va da pentru eveniment x1 şi t iar A2 va da x2 şi
t. Conform formulelor relativităţii B1 va trebui să dea x1’ ˆ γ·(x1 - v·t) şi t1’ ˆ γ·t - γ·v·x1/c2. B2
însă va trebui să dea coordonatele spaţio-temporale ale evenimentului ca fiind x2’ ˆ γ·(x2 - v·t)
şi t2’ ˆ γ·t - γ·v·x2/c2. Observăm că deşi este vorba despre acelaşi eveniment t1’ este diferit de
t2’! Totuşi, dacă viteza luminii este constantă şi spaţiul şi timplul sunt omogene atunci ei ar
trebui să măsoare acelaşi timp, lucru care l-am presupus implicit în cazul sistemul de
referinţă A. Dacă considerăm însă că sistemul de referinţă B este în repaus atunci timpul dat
de A1 şi A2 trebuie să difere! Binenţeles că nu se poate ca timpurile să fie în acelaşi timp şi
diferite şi identice! Dacă t1’ este diferit de t2’ atunci aceasta implică fie că B1 şi B2 nu vor
cădea de acord cu privire la viteza relativă dintre cele două sisteme de referinţă, fie nu vor
cădea de acord cu privire la distanţa la care se află un punct din sistemul lor faţă de un punct
din sistemul de referinţă A (tˆx/v, dacă t variază atunci va trebui să varieze fie x fie v, dar
acest lucru în cadrul aceluiaşi sistem de referinţă este inadmisibil şi chiar mai mult -
contradictoriu).
Să revenim la experienţele cuantice în care detectarea proprietăţilor unei particule A
determină instantaneu stabilirea proprieteţilor celeilalte particule, B. Conform teoriei
relativităţii ceea ce este instantaneu sau simultan într-un sistem de referinţă - stabilirea
proprietăţilor particulelor, nu mai este simultan în altul. Deci, teoria relativităţii prezice că ar
fi posibil într-un sistem de referinţă ca proprietăţile particulei B să fie stabilite înainte ca să
fie detectată particula A, deşi tocmai detectarea particulei A determină stabilirea
proprietăţilor particulei B! Vedem astfel un alt aspect sub care se vede contradicţia
relativităţii. Simultaneitatea cuantică, care a fost confirmată de experimente, nu are sens
decât dacă este o simultaneitate absolută. Altfel este posibil ca un observator dintr-un sistem
de referinţă în care stabilirea proprietăţilor particulei B se produce anterior detectării
particuluiei A, să prezică cu certitudine ce se va întâmpla în cazul particulei A. În acest caz
eperimentatorul care detectează particula A nu mai este liber să se răzgândească şi să nu mai
efectueze experimentul!
C. Relativitate fără relativitate? /nerelativistă?
Până acum ne-am ocupat de probleme legate de paradoxul relativităţii. În această
secţiune ne vom ocupa de posibile soluţii la acese probleme. J. Marks spune: (&&&- şi
despre ce scris în <Science & t. Making....> mai multe teorii pot prezice acelaşi lucru.) Pe
lângă soluţia clasică a lui Einstein mai ofer două soluţii noi, în care relaţiile relativităţii se
deduc din alte postulate care evită problemele cu care se confruntă soluţia dată de Einstein.
Scopul meu este în această secţine doar de a confirma afirmaţia lui J. Marks şi astfel să
înlătur concepţia greşită /confuzia, larg răspândită, de a confunda efectele relativiste (care
sunt fapte observate) cu explicaţia dată de Einstein în teoria sa a relativităţii pentru aceste
 3

efecte (care este o teorie a cărei premize iniţiale, după cum am văzut, sunt departe de a fi
satisfăcătoare). Vreau să arăt că fenomenelor relativiste li se pot da şi alte explicaţii, diferite
de cele ale teoriei lui Einstein şi chiar superioare lor.
Deşi titlul sună ciudat, întrebarea pusă este una fundamentală. În cazul oricărei teorii
trebuie să se ia în considerare două aspecte. Unul este fenomenele observate în lumea reală
iar altul este teoria care încearcă să explice acele observaţii, să descopere legile din spatele
lor. Contradicţia relativităţii cere imperios ca relativitatea înţeleasă ca ansamblul de
fenomene observate la viteze apropiate de viteza luminii (<viteze relativiste>), fenomene
care sunt descrise de factorul Lorentz (γ), să fie nerelativiste, în sensul că teoria care le
explică să nu includă postulatul relativităţii. Însă postulatul relativităţii este fundamental în
teoria relativităţii lui Einstein încât aceasta a fost botezată după el. Este posibilă să se facă o
teorie a relativităţii (a fenomenelor observate la viteze apropiate de viteza luminii) care să nu
pornească de la postulatul relativităţii? Astăzi se tinde să se piardă distincţia dintre
fenomenele <relativiste> şi teoria relativbităţii lui Einstein. Totuşi, factorul care
caracterizează fenomenele relativiste a fost stabilit de Lorentz înainte de teoria relativităţii a
lui Einstein. Lorentz a încercat să explice rezulatatul negativ al experimentului lui
Michelson, care infirma existenţa eterului în care se crezuse până atunci, printr-o contracţie a
lungimii braţului aparatului cu un factor care îi poartă numele. Totuşi el nu a explicat de ce
se produce această contracţie, a postulat-o doar. Einstein a fost acela care a reuşit să deducă
factorul lui Lorentz din cele două postulateale sale. În continuare vom vedea metoda lui
Lorentz şi la lui Einstein de a ajunge la factorul Lorentz care caracterizează fenomenele
relativiste precum şi alte trei metode noi care nu pornesc de la postulatul relativităţii.
1. Metoda lui Lorentz
Lorentz s-a ocupat de electromagnetism. El a stabilit o ecuaţie a potenţialului electric
pentru cazul în care particula cu sarcină electrică se mişcă rectiliniu şi uniform cu viteza v.
Ecuaţia lui are forma:
F (x ,y,t)= q 1 1
4pe 0 1 - v 2 /c 2 x -vt
2
+ y2 + z2
1- v 2 /c 2

Ecuaţiile lui sunt invariante în raport cu mişcarea pentru cazul în care v ˆ 0, care este
evident un caz banal, şi pt cazul în care c este viteză infinită, caz care este considerat
imposibil deoarece viteza luminii a fost măsurat experimental şi are o viteză finită. Dacă se
face abstracţie de termenul 1/(1-v2/c2)2 şi se face înlocuirea x’ ˆ (x - vt)/(1-v2/c2)2, ecuaţia
rămâne şi în acest caz invariantă. G. Fitzgerald a avut ideea că braţul interferometrului lui
Michelson apare contractat tocmai cu factorul respectiv şi de aceea nu s-a detectat o variaţie
a vitezei luminii. Lorentz a incorporat acest idee în teoria sa pentru a face invariante legile
electromagnetismului şi pentru a putea explica rezulatatul experienţei lui Michelson. Pentru
ca să existe o echivalenţă completă între ecuaţiile deduse a trebuit să mai facă o substituţie t’
ˆ γ·t - γ·v·x/c2, care reprezintă variaţia timpului. Lorentz păstrează încă eterul absolut şi de
asemenea interpretarea sa mai presupune un timp absolut, care se scurge pretutundeni la fel (t
şi t’ reprezintă doar efecte cinematice aparente). 149 Lorentz a atribuit unui corpuscul şi o
masă electromagnetică a cărei variaţie este dată tot de factorul γ: m ˆ m0/(1 - v2/c2)½ (am
putea-o considera un prototip a celebrei formule a lui Einstein este ˆ mc2!).
 3

2. Metoda lui Einstein

Să prezentăm pe scurt modul în care se ajunge de la postulatele lui Einstein la factorul
Lorentz (γ) şi la teoria specială a relativităţii.
Cele două postulate ale lui Einstein sunt:
1. Legile fizicii sunt la fel (au aceeaşi formă matematică) în toate sistemele de
referinţă inerţiale.
2. Viteza luminii în vid este aceeaşi în toate direcţiile şi în toate sistemele de
referinţă inerţiale.
Pentru cele două sisteme de referinţă care se mişcă cu o viteză v unul faţă de celălalt s-a
scris formula x ˆ γ·(x0·- v·t) (formula obişnută la care a mai adăugat un facotor al variaţiei
lungimilor dintr-un sistem de referinţă în altul) iar pe baza postulatului 1 s-a scris aceeaşi
formula raportată la celălalt sistem de referinţă: x0 ˆ γ·(x ‡ v·t). Considerând viteza luminii
constantă (x ˆ c·t şi x’ ˆ c·t’) şi rezolvând ecuaţiile se ajunge la expresia termenului γ pe care
Einstein a găsit-o ca fiind idntică cu expresia factorului lui Lorentz, şi de asemenea a găsit
formula timpului ca fiind t ˆ γ·t0 - γ·v·x0/c2.
3. Metoda unităţilor de măsură
Pentru că spaţiul, timpul şi viteza formează o triadă indisolubilă, pentru a vorbi coerent
despre ele trebuie neapărat să presupunem constanţa unei viteze ca bază a definişiei unităţilor
de măsură.150 pentru definirea timpului care nu are un substrat fizic în care să îl imortalizăm,
aşa cum am putea face în cazul spaţiului, este necesar să presupunem, prin convenţie,
constanţa unei viteze. Nu este nevoie de un postulat propriu-zis; constanţa unei viteze intră
de la sine în definiţa unităţii de măsură pentru timp! Astăzi, secunda este definită ca fiind un
anumit număr de perioade ale radiaţiei atomului de cesium. Această definiţie implică
constanţa vitezei radiaţiei (de fapt şi definiţia actuală a metrului implică constanţa vitezei
luminii). Însă constanţa unei viteze a fost presuspusă de definiţia timpului cu mult timp în
urmă. Când s-a definit prima dată ora, de exemplu, s-a presupus în mod convenţional,
definiţional, că Pământul se roteşte cu viteză constantă în jurul axei sale. Constanţa
definiţională a unei viteze nu are neapărat un sens fizic strict, cum are de exemplu constanţa
vitezei luminii din postulatul doi al lui Einstein. Pământul, de exemplu, nu se roteşte cu o
viteză perfect constantă şi există o variaţie a lungimii zilei de la o zi la alta. Putem spune
lucrul acesta astăzi, când nu mai definim timpul bazându-ne pe mişcarea Pământului ci pe
radiaţia atomului de cesium, dar dacă am continua să măsurăm timpul bazaţi pe mişcarea
Pământului, pur şi simplu nu mai are sens să afirmăm că viteza Pământului variază şi că cele
24 de ore de alaltăieri au fost mai lungi decât cele 24 de ore de ieri. Desigur că pentru o
exactitate cât mai mare a unităţii de măsură pentru timp este de preferabil să se folosească o
viteză cât mai mare. Viteza Pământului este într-adevăr mare în comparaţie cu vitezele cu
care suntem obişnuiţi dar pentru că viteza luminii este mult mai mare să o luăm pe aceasta ca
viteză de referinţă. Dacă convenim şi asupra faptului că fiecare sistem de referinţă îşi
stabileşte propriile unităţi de măsură (aplică metoda definirii unităţilor de măsură la propriul
sistem de referinţă) atunci implicaţia ar fi, prin convenţie, să presupunem că viteza constantă
folosită la definirea unităţilor de măsură este constantă în toate sistemele de referinţă. În
acest caz această constanţă este una convenţională şi neapărat absolută. Nu contează dacă
viteza de referinţă este mai mare sau mai mică în sistemul meu de referinţă decât în alte
 3

sisteme de referinţă; oricât ar fi îi dau prin convenţie valoarea prevăzută de definiţie (de
exemplu c ˆ 3·108 m/s) şi apoi pe baza ei stabilesc unităţile de măsură (de fapt nu are sens să
spunem că este mai mare sau mai mică într-un sistem decât în altul înainte de a stabili
unităţile de măsură, dar pentru a face aceasta trebuie să convemin mai întâi asupra constanţei
ei).
Considerăm figura de mai jos în care avem trei proiecţii ale vitezei pe care o folosim la
definirea timpului (şi deci o considerăm în mod convenţional constantă în toate
sistemele de referinţă - să-i spunem c), după cum apare din trei sisteme de referinţă
diferite astfel încât să putem scrie relaţia d3 ˆ d1 ‡ d2. De fapt această drelaţie
2
este
adevărată doar dacă folosim aceeaşi unitate de măsură pentru toţi cei trei termeni. Relaţia
d1 d
extinsă este d3’·u3 ˆ d1’·u1 ‡ d2’·u2 (unde u3, u1, u2 reprezintă diferite unităţi de măsură1 -
(2)
diferite seturi de metri). Aceasta se reduce la prima relaţie atunci când unităţile
(1) de măsură
sunt egale: u3 ˆ u1 ˆ u2. Pentru cele trei sisteme de referinţă diferite mărimea unităţii (3) de
(1)
măsură nu mai rămâne aceeaşi în ce priveşte lungimea dar rămâne aceeaşi în ce priveşte
valoare - toate sunt unităţi, au valoarea 1. Trebuie să facem distincţie între o mărime d3 reală
(în cazul spaţiului lungimea reală) exprimată printr-un anumit număr de unităţi de măsură şi
valoarea (convenţională) a mărimii, valoare care este un număr, şi anume numărul de unităţi
de măsură care exprimă lungimea reală.
Întrucât sunt sisteme de referinţă diferite, mărimea unităţilor de măsură diferă. Să
presupunem că l1, l2 şi l3 sunt lungimile corespunzătoare lungimilor d1, d2 şi d3, diferenţa
fiind că primile sunt măsurate în propriul sistem de referinţă (de exemplu l1 este d1 măsurat
în sistemul de referinţă în care viteza pentru defiiţie este reprezentată de proiecţia 1) pe când
ultimele sunt aceleaşi lungimi măsurate toate în acelaşi sistem de referinţă - să zicem
sistemul de referinţă 3, astfel încât d3 ˆ l3 (în acest caz sistemul de referinţă 3 este considerat
în repaus).
Dacă un observator din fiecare sistem de referinţă dă vitezei folosite pentru definirea
unităţilor de măsură aceeaşi valoare convenţională (lucru cerut de convenţia că fiecare
observator îşi defineşte propriul sistem de unităţi de măsură, adică se presupune o viteză
constantă în toate sistemul de referinţă), atunci trebuie ca valoarea numerică a lungimii
exprimată de l1, l2 şi l3 trebuie să fie aceeaşi. Ceea ce, folosind unitatea de măsură a
sistemului de referinţă 3 este d1, folosind unitatea de măsură a sistemului de referinţă 1 este
l1. Constanţa vitezei de referinţă face necesar să fie satisfăcută relaţia: u2/u3 ˆ l2/l3 (unde u2
este unitatea de măsură în sistemul de referinţă 2 iar u3 este unitate de măsură în sistemul de
referinţă 3) şi de asemenea u1/u3 ˆ l1/l3. Însă, pentru că d2 şi l2 au aceeaşi lungime reală
trebuie să se satisfacă realţia: d2·u3 ˆ l2·u2. La fel trebuie să fie satisfăcută şi relaţia d1·u3 ˆ
l1·u1. Înlocuind în relaţia iniţială: d3 ˆ d1 ‡ d2, se obţine o ecuaţie de aceeaşi formă cu
excepţia faptului că termenii sunt ridicaţi la pătrat: l32 ˆ l12 ‡ l22. Ridicarea la pătrat a
termenilor s-a produs datorită luării în considerare a variaţiei unităţii de măsură. De
asemenea, mai putem scrie următoarele relaţii: d1/l1 ˆ u1/u3 ˆ l1/d3, l12/d12 ˆ d3/d1 ˆ 1/(1 -
d2/d3) ˆ 1/(1 - l22/l32), l1/d1 ˆ 1/(1 - l22/l32)½ ˆ 1/(1 - v2/c2)½. Pentru ultima egalitate, care
reprezintă tocmai factorul Lorentz, d2 reprezintă lungimea măsurată în sistemul de referinţă
în repaus, în care proiecţia vitezei de referinţă este proiecţia 3, iar l1 este aceeaşi lungime
 3

măsurată din sistemul de referinţă în care proiecţia vitezei de referinţă este proiecţia 2,
sistemul de referinţă în care un corp din A ajunge în B şi care raportat la sistemul de referinţă
considerat în repaus se mişcă cu viteza v ˆ l2/l3. Pentru timp vom găsi aceeaşi variaţie ca şi în
cazul spaţiului - o variaţie dată de factorul Lorentz.
4. Metoda parităţii
Considerăm figura alăturată, în care corpul B s-a depalsat faţă de corpul A o distanţă x
în timpul în care o rază de lumină a parcurs distanţa d. Se pot scrie următoarele
relaţii: d A d
d1/d ˆ (d ‡ x)/d ˆ 1 ‡ x/d ˆ 1 ‡ v/c
x
d/d2 ˆ d/(d - x) ˆ 1/(1 - x/d) ˆ 1/(1 - v/c) d1 B d2
Acum, dacă facem presupunerea (să o numim postulatul parităţii) că spaţiul este
omogen astfel încât măsura cu care s-a mărit d în dreapa este aceeaşi cu măsura cu care s-a
micşorat în stânga, atunci egalitatea d1/d ˆ d2/d trebuie să fie satisfăcută şi totodată trebuie să
modificăm pe d1 şi pe d2 astfel încât d1’ ˆ γ·d1 şi d2’ ˆ γ·d2, şi relaţia de egalitate va fi scrisă
sub forma: d1’/d ˆ d2’/d. Făcându-se calculele se obţine tocmai coeficientul lui Lorentz (γ).
De fapt în acest caz găsim o explicaţie deosebit de atrăgătoare la întrebarea de ce coeficientul
lui Lorentz are tocmai forma pe care o are. El nu este altceva decât raportul dintre suma
aritmetică şi cea geometrică: γ ˆ ½(d1 ‡ d2)/( d1·d2)½ ˆ d/‚(d ‡ x)·(d - x)ƒ½ ˆ 1/(1 - x2/d2)½!
Formulele se mai pot scrie şi în felul următor:
d1/d ˆ 1 ‡ v/c
d/d2 ˆ1 ‡ x/(d - x) ˆ 1 ‡ v/(c - v)
Se observă că aceste raporturi sunt egale dacă c ˆ c - v! Adică, dacă viteza luminii este
maximă şi constantă (este interesant de observat totuşi că de fapt acest egalitate este
satisfăcută în mod strict doar dacă c este viteză infinită!). Deşi nu am inclus constanţa
vreunei viteze în presupunerea iniţială, aceasta decurge din ea. Desigur că doar o viteză are
această constanţă şi maximalitate şi această viteză ştim că este viteza luminii. De fapt relaţia
factorului Lorentz s-a obţinut pentru lungimi: γ ˆ 1/(1 - x2/d2)½, şi ea poate fi extinsă la viteze
doar raportat la viteza folosită la definirea unităţii de măsură pentru spaţiu - viteza luminii.
Am putea în principiu să folosim viteza sunetului ca să definim metrul dar atunci rezultatele
nu vor mai corespunde aşa de bine lumii reale.
Din relaţia c ˆ d1/t1 ˆ d1’/t1’ se obţine că t1’/t1 ˆ d1’/d1 ˆ γ. Varaiaţia timpului este aceeaşi
cu variaţia spaţiului. Nu mai apare termenul adiţional care apare în
formula lui Einstein şi problemele legate de el. De asemenea, pentru a t
deduce formulele relativităţii nu avem nevoie de postulatul relativităţii
şi în flelul acesta nu mai apar problemel de nerezolvat pe care acesta le
implică.
(c) (c) t3’
Din aceste relaţii se poate deduce aceleaşi relaţii ale efectului
t
Doppler ca şi în toeria relativităţii lui Einstein: d/d2’ ˆ d/γ·d2 ˆ ‚(1 ‡ t0
t2’ (v)
v/c)/(1 - v/c)ƒ½ şi pentru d/d1’ˆ ‚(1 - v/c)/(1 ‡ v/c)ƒ½. x
De fapt, dacă convenim să folosim viteza luminii la măsurarea
unităţilor de (c)măsură (c)
nu mai avemt 3’ nevoie să facem postulatul parităţii pentru că el decurge
din convenţia pe tcare
’ (v)
am t0făcut-o de a defini unităţile de măsură în funcţie de viteza luminii.
2

x
 3

În figură, ceea ce în sistemul în repaus este t2’ în sistemul în mişcare este t0 (c este viteza
luminii iar v este viteza corpului). De asemenea ceea ce în sistemul în repaus este t0, în
sistemul în mişcare este t3’ (t3’ ˆ t0’ ‡ t1’). Raportul pe care l-am postulat la început este deci
adevărat prin convenţie: t2’/t0 ˆ t0/t3’.
5. Metoda infinităţii
Deşi infinităţile sunt evitate cred că de data aceasta ne putem folosi de infinitate. Să
pornim de lat definiţia vitezei:
t’ v ˆ x/t. Această definiţie nu impune nici o restricţie asupra
vitezei astfel încât, în principiu,
A
B
viteza maximă ar fi viteza infinită. Să o considerăm deci aşa.
În figură avem două corpuri. Ambele pornesc în spaţiu-timp din punctul O. Primul corp fiind
α
considerat în repaus Cajunge în spaţiu-timp în punctul A, iar corpul B care se deplasează cu o
viteză v ajunge în punctul B. Totuşi, din sistemul de referinţă al corpului B el este în repaus
şi de aceea amOfăcut un alt sistemx de coordonate care pornesc din O şi care sunt decalate faţă
de primul sistem dex’coordonate cu unghiul λ astfel încât în acest sistem de coordonate corpul
aflat în spaţiu-timp în punctul B să pară în repaus. (Vedem totuşi şi aici că dacă sistemele
inerţiale sunt relative atunci corpul ar trebui să se afle în acelaşi timp în două puncte diferite
ale spaţiu-timpului: şi în B şi în C.) Observăm în acest caz că t’/t ˆ 1/cosλ. Acum, având în
minte acest timp dilatat să dăm o nouă definiţie a vitezei: v ˆ sinλ ˆ x/t’ (vezi figura). Definiţia
clasică este v ˆ tgλ ˆ x/t. Cele două definiţii sunt identice pentru cazul în care corpul este în
repaus (v ˆ 0). Ceea ce este interesant la noua definiţie a vitezei este că aceasta impune
întradevăr o limită de viteză! Sinusul nu poate lua valori mai mari decât 1. Deci, viteza
maximă ar fi 1! Noi însă ştim că viteza maximă este c ˆ 3·108 m/s. O egalitate a acestor două
viteze obţinem atunci când măsurăm timpul în metri (atunci într-adevăr c ˆ 1)! Deci graficul
este acela în care timpul este măsurat cu aceeaşi unitate de măsură ca şi spaţiul (t ˆ c·t0, unde
t care apare şi pe gragic este timpul măsurat în metri iar t0 este timpul clasic măsurat în
secunde). Avem acum raportul t’/t0 ˆ 1/cosλ ˆ 1/(1 - sin2λ) ˆ 1/(1 - v2) pentru noua definiţie a
vitezei în cazul în care timpul se măsoară în metri. Dacă măsurăm timpul în secunde atunci v
ˆ x/t’ ˆ x/c·t0’ şi raportul devine: t’/t0 ˆ 1/cosλ ˆ 1/(1 - sin2λ) ˆ 1/(1 - v2/c2) care este tocmai
coeficientul lui Lorentz. În acest caz el este tocmai inversul cosinusului unghiului format de
proiecţia vitezei cu axa timpului în sistemul de coordonate spaţiu-timp atunci când timpul
este măsurat în metri! Deşi viteza maximă, din punctul de vedere al noii definiţii a
vitezei, este finită, este c, raportată la vechea definiţie a vitezei ea este infinită, lucru
care poate să explice satisfăcător constanţa şi maximalitatea vitezei luminii care
altfel ar rămâne enigme neexplicate. Relaţia dintre cele două viteze este v’ ˆ v/g (unde v’ este
viteza definită în noul mod). Pentru viteze mici în raport cu viteza luminii cele două definiţii
prezic aceleaşi valori. Din această variaţie a timpului şi din constanţa vitezei luminii se
obţine o variaţie corespunzătoare a timpului cu acelaşi factor γ. trebuie desigur să se
stabilească care definiţie descrie mai bine vitezele observate. Efectele relativităţii, cel puţin,
confirmă noua definiţie.
Acest mod de a deduce relaţiile relativităţii nu are nevoie de un postulat propriu-zis
(cum este de exemplu postulează Einstein o limitare a vitezei maxime, lucru t care este
t’
neaşteptat, paradoxal şi neexplicabil deoarece nu rezultă nicidecum din vechea A definiţie a
B
vitezei, dimpotrivă este în opoziţie cu ceea ce am deduce din ea) ci doar de o nouă definiţie a
α
t t0

O x x
 3

vitezei. Această redefinire a vitezei are implicaţii profunde pe care le vom reîntâlni în
secţiunile următoare unde vor primi şi o altă dimensiune.

IV. IMPLICAȚIILE SCHIMBĂRII

A. Începuturi
În urma celor discutate până acum, a problemălor mecanicii cuantice şi a
relativităţii, se pune foarte serios întrebarea - oare trebuie să ne luăm rămas bun de la
credinţa în raţionalitatea şi inteligibilitatea universului, la speranţa de unificare a
cunoaşterii? trebuie să acceptăm o realitate paradoxală, inexplicabilă şi chiar
contradictorie? Aceasta ar însemna un sacrificiu imens pentru raţiune. J. Gribbin, după ce
a vorbit despre incompatibilitatea dintre mecanica cuantică şi relativitatea generalizată,
concluzionează: <Cu siguranţă, am greşit drumul. Dar care este drumul pe care trebuie să
mergem?>151. Dacă am ajuns la concluzia că nu suntem pe drumul cel bun, cel mai bine
ar fi să ne întoarcem înapoi şi să începem de la început, sau cel puţin de acolo de unde
drumul este sigur. Cel mai bine este să începem cu certitudini. Dar oare de ce putem fi
siguri? Dacă nu putem fi siguri de mecanica cuantică şi de teoria relativităţii am putea fi
siguri de fizica clasică? Evident nu. Chiar dacă mecanica cuantică şi relativitatea au
probleme majore, ele ne-au arătat în mod clar că valabilitatea fizicii clasice este limitată.
La nivel microscopic şi la viteze înalte predicţiile ei nu mai sunt confirmate de observaţii.
Probabil că mulţi filosofi ne-ar spune că nu putem fi siguri de nimic din fizică sau chiar
de nimic din orice domeniu. Cred însă cu sunt două lucruri de care putem fi absolut siguri
- schimbarea şi constanţa. Problema relaţiei dintre ele a fost problema majoră cu care s-au
confruntat primii gânditori - Tales, Heraclit, Parmenide, Zeno, etc.. Ei nu ştiau multe, au
trăit cu 2500 de ani în urmă, de aceea ei nu s-au putut preocupa decât de lucrurile cele
mai elementare - constanţa şi schimbarea, de care ei au fost frapaţi cel mai mult. Mirarea
<naivă> a copilului le-a rămas nesufocată de cunoştinţe într-o măsură mult mai mare
decât omului modern. Problema pe care şi-au pus-o ei (cea cu privire la relaţia dintre
constanţă şi schimbare), astăzi, când ştim atâtea, noi o considerăm banală. Astăzi
gânditorii nu îşi mai pun această problemă, ne-am <emancipat> şi gânditorii de astăzi
preferă întrebări ontologice, întrebarea fundamentală fiind <de ce există ceva mai degrabă
decât nimic?>. Faptul că cunoaştem aşa de multe lucruri şi că stim că sunt mult mai multe
lucruri pe care nu le cunoaştem, ne-a făcut să ne întrecem în a descoperi tot mai multe
detalii ale realităţii, înainte poate ca să fi cunoscut îndeajuns fundamentele realităţii. Cred
însă că întrebarea cea mai fundamentală pe care am pute-o pune, mai fundamentală chiar
decât întrebarea <de ce există ceva mai degrabă decât nimic?>, este întrebarea cu privire
la schimbare şi constanţă. În ultimă instanţă nu se poate să nu existe nimic. Dacă nu
există nimic şi acest nimic nu se schimbă, nu poate să devină ceva, atunci nimicul nu mai
este nimic ci este o constanţă (pe care în acest caz trebuie să o definim). Dacă nimicul
poate să devină ceva atunci este o potenţă.
Plecând de la cugetările lor cu privire la constanţă şi schimbare, şi la cealaltă
pereche analoagă - Unul şi multiplul (Unul reprezenta constanţa iar multiplul reprezenta
 3

schimbarea), ei au ajuns să costruiască modele de reprezentare a lumii în care trăiau.

Acestea erau primele încercări de teorii fizice. O caracteristică a sistemelor lor era faptul
că erau unitare, aveau la bază un principiu fundamental responsabil pentru tot ce există
(acest principiu fundamental era o manifestare a Unului fundamental). Ei căutau să
ajungă la o esenţă care se manifestă în detaliile tuturor lucrurilor. Erau oare prea naivi ca
să creadă că acest lucru este posibil? Noi căutăm să ajungem la detaliile tuturor lucrurilor,
dar nu am găsit încă esenţa care le uneşte. De fapt noi, care cunoaştem atâtea, ne-am
pierdut de mult credinţa în aşa ceva, deşi, undeva ascuns în adâncul sufletului, a rămas
întotdeanuna o speranţă. Aceasta îşi are rădăcinile tocmai în credinţa profundă a raţiunii
umane în raţionalitatea universului, a realităţii. Fără această credinţă omul sau ar înnebuni
sau s-ar sinucide.
Primii gânditori erau în acelaşi timp filozofi, fizicieni, matematicieni, astronomi,
teologi, ba unii chiar şi oameni de artă. Astăzi, <cantitatea de detalii> este aşa de mare
încât este imposibil să mai ţinem pasul. Ei au putut să fie homo universalis pentru că nu
erau atâtea detalii - erau doar lucrurile fundamentale. Cred totuşi că pot să afirm că în
modelele şi teoriile lor rudimentare putem găsi însăşi esenţa fizicii moderne, inclusiv a
mecanicii cuantice şi a relativităţii! Desigur, acesta este o afirmaţie îndrăzneaţă. Vom
vedea însă că este justificată.
B. Vechii gânditori şi orizonturile fizice al cunoaşterii
Primul model antic al realităţii fizice pe care vreau să-l menţionez, este reprezentat
de doctrina pitagoreilor. Aceştia au fost ucenicii şi urmaşii lui Pitagora (568 - 493 î. de
Hr.) pe care T. Gomperz îl numeşte <un talent matematic proeminent, fondatorul
acusticii> iar E. Meyer îl decalră <adevăratul creator al ştiinţelor matematice>.152 Eu aş
mai adăuga şi faptul că datorită sensibilităţii sale matematice a avut o intuiţie fizică
deosebită. În continuare îl citez pe Copelston:
<Pitagora a introdus noţiunea de limită - proporţia şi armonia sunt exprimabile aritmetic.
Transferând acest concept lumii fizice, pitagoreii au vorbit despre o armonie cosmică.
Dar, nefiind mulţumiţi cu accentuarea rolului important pe care îl joacă numerele în
univers, ei au mers mai departe şi au declarat că lucrurile sunt numere. Evident aceasta nu
este o doctrină uşoară de înţeles şi este o afirmaţie exagerată a spune că toate lucrurile
sunt numere... Pare clar că pitagoreii au considerat numerele în mod spaţial... A spune că
toate lucrurile sunt numere ar însemna atunci că <toate corpurile se compun din puncte
sau unităţi de spaţiu, care luate împreună constituie un număr... Ei au considerat lucrurile
ca fiind numere şi nu doar numărabile. Ei au aplicat concepţia lor matematică la ordinea
realităţii materiale... Punctele, liniile şi suprafeţele sunt deci unităţile reale care compun
toate corpurile şi în acest sens toate corpurile trebuie considerate drept numere.>153
Dacă doctrina pitagoreilor pare într-adevăr greu de înţeles şi exagerată, atunci o
putem rescrie simplu într-un mod mai familiar: <spaţiul şi corpurile fizice sunt
cuantificate>. Chiar dacă doctrina lor ar rămâne greu de înţeles, cel puţin acum ea nu mai
este aşa <exagerată> întrucât acelaşi lucru îl spune şi fizica modernă. Unităţile spaţiale
ale pitagoreilor erau indivizibile - aveau proprietăţiel punctului - nu aveau părţi. Punctele
din cadrul unităţilor erau indiscernabile. Toate formele multiplului se reduc astfel la un
Unu fundamental, neschimbabil - unitatea. A. Joja, citându-l pe Tannerâ, spune: <După
 3

pitagoreici, punctul este unitatea care are o poziţie, adică unitateaconsiderată în spaţiu.
Rezultă din această definiţie că un corp geometric este o sumă de puncte, aşa cum
numărul este o pluralitate, o sumă de unităţi. Însă, spune Tannerâ, ... punctul nu este o
unitate, ci un pur zero, un nimic sub raportul cantităţii.>154. Dar petagoreii nu s-au referit
la acest fel de punct cu care suntem obişnuiţi noi - ca având mărimea zero. Ei s-au referit
la punct ca unitate indivizibilă, elementară. Numerele de care au vorbit pitagoreii erau
numerele naturale. Din această perspectivă orice număr natural poate fi împărţit sau
divizat în unităţi. Unu însă, reprezintă unitatea şi nu mai poate fi divizat. Astfel, <unul>
nu mai are părţi şi de aceea l-au numit punct. Acest punct însă, cu toate că este mic, nu
este zero. Punctele erau de fapt nişte <atomi> spaţiali (atom, în greacă, înseamnă ceea ce
nu are părţi, ceea ce nu poate fi divizat). Prin faptul că au aplicat numerele la lumea reală,
ei au cuantificat realitatea. Este interesant de asemenea faptul că ei au redus totul la
aceste numere spaţiale. Cu alte cuvinte ei ar spune că esenţa obiectelor fizice este
spaţialitatea (noi am spune că este materialitatea). De fapt, ei nici nu au făcut o distincţie
clară între spaţialitate şi materialitate (probabil pentru faptul că au fost la începuturile
ştiinţei).
Heraclit (544 - 488 î. de Hr.) a fost filozoful schimbării. El a afirmat că totul este în
schimbare, în devenire (panta rhei). Ceea ce rămâne constant nu este vreo substanţă ci
principiul sau legea schimbării - logosul, raţiunea care guvernează lumea. Pentru
Heraclit, realul este lupta contrariilor, este devenire. Datorită schimbării el a afirmat că nu
poţi să păşeşti de două ori în acelaşi râu. Un ucenic al lui, Cratilus, a mers mai departe şi
a afirmat că nu poţi să păşeşti nici măcar odată pentru că îndată ce ai păşit, noi ape curg
peste tine. Schimbarea înţeleasă în felul acesta duce la un nedeterminism care ne
aminteşte de mecanica cuantică - nu putem cunoaşte starea unui sistem pentru că este în
schimbare, este nedeterminat. Nu putem vorbi despre energia unui sistem într-un moment
dat ci doar despre energia lui medie, aproximativă, pe intervale mai lungi de timp.
Leucip (c. 500 - 440 î. de Hr.) <avu îndrăzneala să reducă toate deosebirile calitative
ale lumii fenomenale la diferenţe numai cantitative ale esenţei adevărate a lucrurilor.
Aceasta este importanţa sa hotărâtoare pentru istoria ştiinţei europene.>155. El admite
existenţa vidului, a golului alături de fiinţă, de <plin>. Leucip a fost întemeietorul
doctrinei atomiste care căuta o rezolvare a problemei schimbării şi constanţei şi care a
fost într-o anumită măsură o sinteză a doctrinei lui Heraclit şi a lui Parmenide. Sub
influenţa mentalităţii pitagoreice - parmenidiene considera că Fiinţa
<mobilă în vid ar consta dintr-o nenumărată mulţime de corpuri foarte mici
(neperceptibile) şi indivizibile, şi pe care le-a numit atomi (atomoi, indivizibili)... Căci
corporaliatea omogenă în toţi atomii nu posedă după el capacitatea de a se schimba
calitativ ci numai de mişcare, o mişcare spaţială veşnică, originară, de redus la nimic mai
departe, dată în sesnţa sa proprie. Şi ce este drept chiar Leucip pare să fi înţeles prin
aceasta nu atât mişcarea greutăţii, mişcare de sus n jos, cât mai degrabă o străstare
haotică, ivită în urma <atingerii> atomilor, străstare a corpuşoarelor circulatorii de-a
valma, fără ordine, în toate direcţiile...>156.
Doctrina atomistă a lui Leucip a fost continuată de Democrit (460 - 370 î. de Hr.).
despre doctrina acestuia din urmă W. Windelband spune: <Toată întâmplarea reală este
 3

mecanica atomilor: mişcarea neîntrerupă, în care ei se află de la obârşie, duce la ciocnirea

între atomi şi, mai departe, la legări şi despărţiri, care par ca naştere şi trecere a diferitelor
lucruri. Aceasta este singurul motiv de explicare pentru orice întâmplare>157. Modul în
care ei vedeau materia şi interacţiunile din sânul ei este practic acelaşi cu modul în care
noi, de la Boltzman încoace, vedem acestea. W. Windelband spune: <E limpede de aici
că atomismul ajuns aşa de important mai târziu pentru dezvoltarea mai departe a teoriei
din ştiinţele naturale, nu s-a născut din observări şi din concluzii construite pe observări,
ci tocmai din noţiuni metafizice cele mai abstracte.>158. Totuşi, ideea de atomi (sau am
spune noi, de cuantă) a apărut prima dată la pitagorei. La ei însă, atomii nu erau materiali
ci spaţiali şi i-au descris ca numere, ca unităţi.
După cum spuneam, putem fi siguri de constanţă şi schimbare. Putem fi siguri în
primul rând de constanţă - continuitatea eului nostru implicată de conştienţa de sine. Tot
în primul rând putem fi siguri de existenţa schimbării. Ele sunt de la sine evidente, sunt
puncte fundementale de pornire pentru tot ceea ce este constant şi pentru tot ceea ce se
schimbă. De aceea ele nu trebuie şi nu pot să fie dovedite altfel decât prin ele însele.
Orice dovadă pe care am implica-o se bazează pe ele.
---- cont, verify: ***&&&
Constanţa ne poartă mai mult pe tărâmuri filosofice, dar schimbarea este esenţa
lumii fizice, de aceea propun să pornim de la ea în căutarea cunoaşterii şi înţelegerii lumii
şi realităţii fizice, în incursiunea spre orizonturile fizice ale cunoaşterii. Desigur, atunci
când urmărim schimbarea, observăm că există constanţe sau legi după care se desfăşoară
această schimbare. De fapt toată istoria ştiinţei (cu excepţia celei a filosofilor presocratici
dacă îi includem şi pe ei) poate fi descrisă ca o căutare a acestor constanţe care
guvernează mişcarea. Totuşi, noi nu putem fi siguri de aceste constanţe. S-ar putea să fi
înţeles situaţia greşit şi constanţele sau legile pe care le-am prevăzut să nu fie tocmai
exacte sau corecte. Sunt atâtea exemple de schimbări de teorii în ştiinţă. Oricum,
problema este că nu putem şti apriori constanţele care guvernează schimbarea şi de aceea
constanţele pe care le inducem din observaţii sau le deducem din postulate nu pot fi certe.
Schimbarea însă, este un lucru cert şi întrucât esenţa lumii fizice este schimbarea, pentru
a cunoaşte cât mai corect şi exact lumea fizică, trebuie să pornim de la schimbare. Poate
pare că <ne-am întors înapoi prea mult> şi că nu vom putea ajunge nicăieri de aici, dar
vom vedea că nu este aşa. Deşi pretenţiile la certitudine sunt luate în derâdere, propun să
pornim de la schimbare şi să mergem cât mai departe posibil, fără să facem nici o
presupunere sau postulat, pentru că acestea ar distruge certitudinea. Desigur aceasta
însemnă să uităm toată fizica, chiar şi conceptele ei cele mai fundamentale, cele cu care
lucrează ea, dar vom avea oricum la îndemână logica (unde se include şi matematica) şi
aceasta va fi de ajuns. Cât despre concepte, vom construi pe parcurs altele noi sau poate
le vom regăsi pe cele vechi. Am accentuat aşa de mult în prima parte importanţa faptului
de a putea să trecem peste <bunul simţ>, chiar peste ceea ce este universal cunoscut şi
recunoscut şi să putem privi dintr-o prespectivă nouă, cu atât mai mult cu cât perspectiva
prezentă, paradima mare în care să desfăşoară fizica, este aşa de problematică, şi cu atât
mai mult cu cât noua prespectivă porneşte nu de la postulate sau conexiuni nesigure între
observaţii ci de la o certitudine - certitudinea schimbării. E. H. Hutten spune: <Dacă
 3

aruncăm deci o privire nepreconcepută asupra fizicii aşa cum o cunoaştem azi, putem
discerne două trăsături frapante, şi anume, în primul rând, numărul mic de concepte
fudnamentale iar în al doilea rând, revenirea necontenită a acestor concepte, în forme din
ce în ce mai abstracte, în cadrul teoriilor ce se succed una după cealaltă.>159. Există nişte
concepte fundamentale, nişte presupuneri incluse tocmai în noţiunile cu care lucrează
fizica, care se dovedesc tot mai inadecvate şi care necesită un grad tot mai mare de
abstractizare pentru a putea fi folosite în continuare. În cazul fizicii moderne,
abstactizarea acestor concepte s-a dovedit imposibilă. Printre aceste concete
fundamentale se numără spaţiul, timpul, materia şi masa, energia, etc.. Se pare că dintre
conceptele noastre cele mai fundamentale cel de materie pune cele mai multe probleme.
O întrebare simplă care pune probleme majore este aceasta: <ce este materia?>. În primul
rând apare problema - <este particula punct sau are dimensiune?>. Desigur că nu poate fi
punct, dar încă nu este nici o teorie care să nu ajungă al contradicţii dacă nu consideră
particula ca fiind punct. Amintesc discuţia lui V. Komarov despre electronul-punct care
nu poate fi punct. E. H. Hutten spune acelaşi lucru: <Particula este considerată ca un
punct... Până în prezent nu s-a reuşit să se construiască nici un model de dimensiune
finită al unei particule sau sarcini, deşi dezvoltarea ulterioară în condiţiile cuantificării
câmpului a transformat şi a clarificat în oarecare măsură problema.>160. Tot el spune:
<Contradicţia ‚caracterului dualist undă-particulăƒ apare din logica celor două concepte...
Desigur, orice teorie nouă, cum este, de pildă, cea atomică, trebuie în mod obligatoriu să
fie construită pe temelia fizicii clasice: continuăm să folosim aceleaşi concepte
fundamentale, perfecţionându-le însă neîncetat. Există totuşi o limită finală: se ajunge la
un punct când nici unul dintre aceste concepte - oricât ar fi fost de perfecţionat sau de
<abstractizat> - nu mai este satisfăcător. În concepţia asupra particulei şi undei s-a păstrat
un reziduu al ideilor clasice pe care nu-l putem niciodată elimina; fără el, cuvintele îşi
pierd înţelesul. Când se ajunge la această <osatură logică>, nu mai este posibil <să
abstractizăm> în continuare. Unda trebuie să rămână entitate continuu variabilă; particula
trebuie să păstreze caracterul discret. Tocmai acesta este motivul pentru care ele nu pot fi
îmbinte în cadrul unei descrieri: ele dau naştere unei contradicţii logice, care apare ca o
anomalie cauzală atunci când descrierea este realizată prin intermediul mişcării.>161.
În al doilea rând, apare problema definirii materiei în problema de nerezolvat a
dualismului undă-corpuscul din cadrul mecanicii cuantice. Apar de asemenea unele
probleme legate de cauzalitate, evidenţiate de exemplu de unele experimente de mecanică
cuantică, în care indică existenţa unei inluenţe care se propagă cu viteză infinită.
Probleme legate de cauzalitate apar şi în unele teorii. Toate acestea se leagă de conceptul
de timp. De fapt, după cum am mai spus, este şi o problemă a definirii fizice a spaţiului şi
timpului independent una de cealaltă şi încâ nu există o definiţie satisfăcătoare a timpului.
Conceptele noastre cele mai fundamentale - oare ar putea ele să fie greşite? Trebuie
mult curaj pentru a pune această întrebare. Dar dacă o punem şi vrem să aflăm răspunsul
trebuie să mergem dincolo de aceste concepte la ceea ce este mai sigur decât ele - la
schimbare. Să avem deci curajul să pornim de la început - de la schimbare - şi să
construim conceptele pe baza ei, chiar dacă vom ajunge la concepte diferite. De fapt,
după cum am văzut, pentru a progresa din starea actuală, este nevoie de concepte diferite.
Fizicienii pe care i-am citat în prima parte şi-au exprimat convingerea că pentru a rezolva
 3

problemele actuale din fizică este nevoie o shimbare radicală care să înceapă chiar cu
fundamntele fizicii.
C. Implicaţiile schimbării
(Pentru o dezbatere mai detaliată a argumentelor ]mpotriva mişcării sau schimbării
continue vezi Anexa A - Destinul tragic al lui Ahile.)
Ce este schimbarea? Ce înseamnă ea? Schimbarea este ceva aşa de elementar încât
ne este greu să o definim folosind alţi termeni. Putem totuşi să o contrastăm cu constanţa,
cu indiscernabilitatea a două stări şi să o definim atunci ca trecerea dintr-o stare în alta
distinctă, diferită. O definiţie bună rezolvă jumătate din problemă. Poate că nu ne-am
gândit niciodată ce implică schimbarea dar dacă am convenit asupra acestei definiţii
implicaţia ar fi că schimbarea nu poate fi continuă, din punct în punct! Dacă punctele sunt
discernabile, adică distanţa dintre ele este diferită de zero, atunci schimbarea nu se mai
face din punct în punct ci din interval în interval (interval dat de distanţa dintre puncte).
Dacă punctele sunt indiscernabile (distanţa dintre ele este infinit de mică) atunci, în
conformitate cu definiţia, nu se mai poate vorbi de schimbare. Schimbarea implică
existenţa unor intervaluri elementare a schimbării, a unor unităţi elementare indivizibile.
Cu alte cuvinte, schimbarea trebuie să fie cuantificată. Cred că cel care a intuit /surprins
cel mai bine acest lucru, deşi l-a interpretat greşit, a fot tot un filosof presocratic - Zeno
din Elea (590 - 530 î. de Hr.). Pentru a apăra poziţia înaintaşului său, Parmenide, a cărui
afirmaţie că nu există schimbare a fost luată în derâdere, şi-a imaginat ceea ce noi numim
paradoxurile lui Zeno pentru a arăta că existenţa schimbării implică o contradicţie. El
vedea existenţa, fiinţa, ca şi înaintaşul său Parmenide, ca fiind un continuum fără capăt,
neschimbabil. Concepţia pitagoreică de multitudine de unităţi indivizibile distrugea
continuiatea fiinţei aşa cum o vedea el. Pe lângă argumentele împotriva mişcării, el are şi
câteva argumente împotriva multiplului, a pluralităţii de unităţi (de fapt chiar şi
argumentele împotriva mişcării se leagă tot de această problemă). Ideea lui este că dacă
fiinţa nu este <unu> ci un multiplu atunci ea este divizibilă. Dacă divizăm fiinţa în părţi
tot mai mici până acolo încât nu o mai putem diviza, ajungem la o unitate infinit de mică,
care deci nu este nimic, este zero. Fiinţa, fiind o sumă de astfel de unităţi, ar trebui să fie
tot zero. Dacă presupunem că oricât am diviza fiinţa, ea continuă să aibă o mărime,
atunci, întrucât divizibilitatea se poate face la infinit, ar rezulta că fiinţa este formată
dintr-o infinitate de de unităţi diferite de zero şi deci ar trebui să fie infinită. Concluziile
sunt imposibile, deci premiza că fiinţa este o pluralitate este greşită. El a scăpat totuşi,
din vedere, intenţionat sau nu, ceea ce de fapt spuneau pitagoreicii - există unitate spaţială
diferită de zero, astfel încât divizibilitatea la infinit a spaţiului este imposibilă.
Unul din paradoxurile lui Zeno împotriva mişcării spune că nu poţi să parcurgi o
distanţă pentru că pentru a parcurge acea distanţă trebuie mai întâi aă parcurgi jumătate
din ea iar apoi jumătate din jumătatea care a rămas şi tot aşa la infinit. Altul, similar lui,
este cel cu Ahile şi cu broasca ţestoasă. Ahile fuge de zece ori mai repede decât broasca
ţestoasă şi iniţial se află la zece metri în spatele broaştei ţestoase. Poate Ahile să ajungă
broasca? pentru a o ajunge trebuie să ajungă în punctul în care este ea. Ei bine, Ahile face
aceasta, dar între timp, broasca ţestoasă, care fuge de zece ori mai încet ca Ahile, a
 3

parcurs un metru şi a ajuns în alt punct. Ahile ajunge şi în acest punct, dar şi de data
aceasta broasca îşi schimbă locul, parcurgând o zecime de metru. Întotdeauna broasca
ţestoasă se va afla cu puţin înaintea lui şi astfel Ahile nu o va putea ajunge niciodată!
Un alt paradox este cel cu săgeata. Zeno afirmă ce săgeata care zboară este în repaus
în fiecare moment. Pentru a înţelege ideea lui Zeno putem folosi o ilustraţie. Dacă facem
o poză a unui obiect în mişcare rapidă, această mişcare va apărea în poză, obiectul nu va
părea static. Dacă însă, micşorăm timpul de expunere, mişcarea care apare în poză va fi
tot mai mică iar pentru un interval de timp suficient de scurt, obiectul va apărea în poză
ca fiind în repaus. Pe un interval de timp infinit de mic, atunci când se vorbeşte despre
momente, orice obiect este în repaus!
Începând de la Aristotel şi până în zilele noastre, când mai preocupă încă pe
matematicieni şi filosofi (ce bine ar fi să-i preocupe şi pe fizicieni!; în ultimă instanţă
mişcarea este o chestiune de fizică), s-au adus multe <argumente> împotriva
paradoxurilor lui Zeno şi s-a scris foarte mult în acest sens. Trec însă, peste toate acestea
pentru că nu le consider valabile. Consider că Zeno a avut dreptate - mişcarea continuă
este imposibilă. Pentru ca să existe mişcare trebuie ca pitagoreicii să fi avut dreptate -
trebuie ca spaţiul (şi implicit şi timpul şi mişcarea) să fie cuantificat. Cred că
paradoxurile lui Zeno cosntituie cel mai bun argument pentru mecanica cuantică.
Ideea lui Zeno a fost că întrucât concluziile sunt false trebuie ca premiza de la care
s-a pornit, şi anumă că există mişcare, să fie falsă. Mai este însă o presupunere implicată
în toate aceste paradoxuri, aceea că spaţiul şi timpul sunt divizibile la infinit şi deci
mişcarea este continuă, din punct în punct, nu din interval în interval, care este tocmai
opus cu ceea ce spuneau pitagoreicii. Zeno însă, fie nu i-a înţeles fie nu vrut pur şi simplu
să accepte premizele lor. Zeno nu a luat în considerare premiza că pot fi intervale
elementare indivizibile diferite de zero - lucru pe care îl afirmau pitagoreii. Unitatea este
indivizibilă (numărul unu este cel mai mic număr natural) dar este diferită de zero. Este
interesant de notat că cei care au criticat paradoxurile lui Zeno au făcut aceasta apelând la
continuitatea spaţiului şi a timpului, implicată de premiza a doua cu care Zeno era perfect
de acord şi care nu rezolvă paradoxul ci îl crează! A afirma că timpul este suma unor
momente (cu lungime temporală zero) alăturate înseamnă a spune că timpul este un
continuum. La fel şi pentru spaţiu.
În al patrulea paradox al său, Zeno ne propune un alt experiment mintal. Pe acesta îl
consider distinct de celelalte pentru că implică presupuneri diferite. Să considerăm trei
şiruri de corpuri egal depărtate între ele. Primul şir este în repaus. Al doilea se mişcă
paralel cu primul iar al treile se mişcă tot paralel cu primul dar în direcţie opusă şirului al
doilea şi cu aceeaşi viteză ca şi el. Ceea ce scoae în evidenţă Zeno este că în timp ce şirul
doi trece pe lângă o unitate din şirul unu, el trece pe lângă două unităţi din şirul trei. El
deduce de aici că o unitate de timp ar fi egală cu dublul ei. De data aceasta Zeno acceptă
premiza pitagoreică ca premiză iniţială. Ideea lui este că dacă timpul este format din
unităţi diferite de zero şi există mişcare atunci ajungem la concluzia absurdă că unu este
egal cu doi. Întrucât concluzia nu este adevărată nici premizele (sau cel puţin una dintre
ele) nu sunt adevărate. În matematică doi nu poate fi egal cu unu şi s-a crezut că nici în
fizică nu este aşa, dar de la Einstein încoace, lucrul acesta pare de la sine înţeles. În
 3

fizică, doi poate fi egal cu unu dacă unităţile de măsură sunt diferite. Deşi fenomenele
relativiste au fost observate numai la începutul acestui secol, Zeno a vorbit despre ele cu
2500 de ani în urmă. El s-a bazat nu pe observaţii ci pe o argumentaţie logică. Cred astfel
că teoria relativităţii se găsea <în stare latentă> în acest paradox al lui Zeno (mecanica
cuantică în celelalte paradoxuri). Într-adevăr, dacă am folosi nu viteza luminii ci viteza
celor două şiruri ca viteza constantă pe baza căreia am defini unităţile de măsură, atunci,
într-adevăr, raportul timpurilor ar fi ½, după cum a spus Zeno!
Cei care argumentează schimbarea continuă spun că 0·∞ ˆ 1 (sau 0·∞ ˆ n, unde n
este finit diferit de zero). Problema se pune cum se ajunge la o infinitate de zerouri care
să dea un număr finit, pornind de la un zero? Dacă exstă divizibilitate la infinit, punctul ar
fi produsul final al acestei divizibilităţi, şi ar fi infinit de mic, ar fi zero. Deci, dacă
schimbarea ar fi din punct în punct, unitatea elementară de schimbare ar fi zero. Însă, ca
să ajung de la aceast zero la o infinitate de zerouri care ar da un număr finit, trebuie mai
întâi să presupun tocmai ceea ce trebuie dovedit - că există n·tschimbare chiar dacă n·t
0
unitatea
0

elementară este zero. Însă acest fel de a defini schimbarea nu o deosebeşte cu nimic de
definirea constanţă. Şi constanţa poate fi considerată n·x
0
a). b). x
o schimbare care se face având unitatea elementară 0

egală cu zero. Să luăm un caz particular al schimbării

- mişcarea. Să luăm un corp care rămâne în repaus şi 0 ∞·t ∞·t
0

altul care se mişcă. Dacă timpul este divizibil la 0(t ˆ 0)

infinit atunci în fiecare interval temporal finit există o n·x

0
infinitte de momente (cu lungime temporală zero). a). b). x ˆ 00

Deci ambele corpuri au trecut printr-o infinitate de momente şi trebuie să spunem că

ambele corpuri s-au deplasat în fiecare moment un interval spaţial egal cu zero. Deci, la
nivelul unităţii elementare de schimbare, atunci cână considerăm că aceasta este zero, nu
există distincţie între repaus şi schimbare. Deşi la nivel elementar corpul care stă în
repaus face acelaşi lucru ca şi celălalt, el totuşi nu se mişcă. Deci formula 0·∞ ˆ 1 nu este
aplicabilă. Să luăm o ilustraţie. Se spune că un băiat care învăţa să scrie, repeta litera A.
A scris-o pe primul rând şi a continuat să o rescrie pe fiecare rând. El însă, când rescria
litera nu se uita la prima literă pe care a scsris-o pe primul rând ci se uita la cea scrisă pe
rândul anterior. A ajuns astfel că ultima literă să nu semene de loc cu prima. Dacă ar fi
revenit întotdeauna la prima literă atunci desigur că toate, chiar şi ultima ar fi semănat cu
prima. Ne-am putea imagina o paralelă a acestei întâmplări care să descrie mişcarea (vezi
figura). Dacă de fiecare dată se porneşte din punctul în care s-a ajuns atunci va exista
mişcare (a). Dacă de fiecare dată se revine la punctul iniţial atunci se va rămâne pe loc.
Acum să considerăm că aceste intervale de mişcare sunt zero. În acest caz punctul de
pornire este identic cu cel de plecare. Totuşi, dacă procesul poate să facă distincţie între
punctul iniţial şi cel final atunci după o infinitate de procese va exista schimbare reală. În
cazul mişcării nu există distincţie spaţială între punctul de sosire şi cel de pornire, poate fi
doar distincţie temporală. De aceea, după o infinitate de procese, va exista schimbare
temporală dar nu şi spaţială (vezi figura). Formula 0·∞ ˆ 1 se aplică în cazul timpului
doar. Pentru spaţiu însă, avem: 0 ‡ 0 ˆ 0; 0 ‡ 0 ˆ 0; ... de o infinitate de ori.
 3

Apărătorii mişcării continue ar spune, să presupunem că avem un punct pe axă la o

anumită distanţă faţă de origine, să zicem trei unităţi. Dacă mişcarea este continuă at
avem ∞·∆x ˆ ∞·(x2 - x1) ˆ ∞·(3 - 3) ˆ ∞·0 ˆ 1. Obiecţia mea este că în acest caz nu se
lucreză cu puncte ci cu intervaluri. Nu putem vorbi despre puncte întrucât există o
nedeterminare dată de unitate. Când am spus că punctul nostru se află la trei unităţi faţă
de origine, am spus de fapt că punctul nostru este de fapt un interval cu lungimea dată de
unitate. Această interval cuprinde toate punctele de la 2,5 la 3,5 şi nu putem să ştim exact
unde se află punctul nostru. Datorită indiscernabilităţii punctelor în cadrul unităţii, dacă
Ahile ar fi ajuns în <punctul> (de fapt este tot interval) 2,7 iar broasca ţestoasă în
<punctul> 3,2, Ahile ar fi ajuns broasca. Dacă luăm o unitate de referinţă mai mică, o
fracţiune din unitatea de măsură, de exemplu 0,1, putem spune mai precis unde se află
punctul, dar nedeterminarea rămâne. În acest caz intervalul de nedeterminare este dat de
noua unitate de referinţă - 0,1 - şi cuprins între 2,95 şi 3,05. Nedeterminarea continuă
atâta timp cât luăm o unitate de referinţă diferită de zero şi în acest caz nu putem să
vorbim despre schimbare din punct în punct ci din interva în interval. Dacă luăm însă un
interval de referinţă egal cu zero (cerut de mişcarea continuă) se pierde orice sens al
poziţiei şi schimbării. Orice înterval, şi de fapt întreaga dreaptă, ar avea aceeaşi lungime -
o infinitate de unităţi de referinţă (care în cazul acesta le-am considerat egale cu zero) şi
schimbarea nu ar mai avea sens. În acest caz trebuie să scriem formula ∞·∆ξ plecând din
origine (orice alt punct se află la o infinitate de unităţi de măsură depărtare). Avem astfel
∞·∆x ˆ ∞·(x2 - x1) ˆ ∞(0 - 0) ˆ ∞·0 ˆ 1. Acelaşi rezultat? S-a făcut totuşi o greşeală. 0 - 0
nu este 0 ci 0 de gradul doi, să-i spun aşa. Acest lucru nu are nici o implicaţie dacă
lucrăm cu numere finite dar are mare importanţă dacă lucrăm cu numere infinite, cum
este cazul nostru. 0 - 0 ˆ 1/∞ - 1/∞ ˆ 0/∞ ˆ 1/∞2ˆ 02. Astfel, ecuaţia trebuie scrisă ∞·∆x ˆ
∞·(x2 - x1) ˆ ∞(0 - 0) ˆ ∞(1/∞ - 1/∞) ˆ ∞·0/∞ ˆ 1·0 ˆ 0! Nu există deci shimbare dacă
unitatea elementară de schimbare este egală cu zero.
În istoria ştiinţei cuantificarea a fost introdusă cu greu. S-a început mai întâi cu
cuantificarea materiei şi s-au introdus entităţi materiale indvizibile - atomii (s-a
descopeirt apoi că adevăraţii atomi sau entităţi materiale indivizibile nu sunt cei care au
fost numiţi iniţial aşa ci nişte particule mai elemenare decât ei). Această idee s-a lovit de
multă împotrivire şi chiar la începutul acestui secol mai erau unii oameni de ştiinţă care
nu cedeau în existenţa atomilor. Oricum, existenţa lor a fost până la urmă dovedită
dincolo de orice îndoială. Apoi s-a trecut la cuantificarea energiei, lucru făcut de către
Planck. Şi cuantificarea energiei s-a făcut tot ca o rezolvare a unei probleme legate de
infinitate - problema radiaţiei corpului negru. S. Hawking spune următoarele despre
această problemă.:
<Una din primele indicaţii că această ipoteză ‚a determinismuliu ştiinţificƒ ar trebui
abandonată a apărut atunci când calculele savanţilor britanică Lord Rayleigh şi Sir James
Jeans au sugerat că un obiect fierbinte, sau un corp, cum ar fi o stea, trebuie să radiaeze
energie în cantitate infinită. Conform legilor în care credeam în acea vreme, un corp
fierbinte trebuia să emită unde electromagnetice în mod egal, la toate frecvenţele... Dar,
deoarece numărul de unde pe secundă este nelimitat, aceasta ar însemna că neregia totală
radiată ar fi infinită. Pentru a evita acest rezultat evident ridicol, savantul german Max
 3

Planck a sugerat, în 1900, că lumina, razele X şi alte unde nu pot fi emise în cantitate
arbitrară ci numai în anumite pachete pe care le-a numit cuante. Mai mult, fiecare cuantă
are o anumită cantitate de energie care este cu atât mai mare cu cât este mai mare
frecvenţa undelor, astfel că la o frecvenţă destul de înaltă, emisia unei singure cuante ar
cere mai multă energie decât era disponibilă. Astfel, radiaţia la frecvenţe înalte ar fi
redusă, şi deci cantitatea de energie radiată de corp ar fi finită. Ipoteza cuantică a explicat
foarte bine valoarea observată a emisiei radiaţiei corpurilor fierbinţi, dar implicaţiile sale
pentru determinism nu au fost înţelese până în 1926, când un savant german, Werner
Heisenberg, a formulat faimosul său principiu de incertitudine.>162.
Cuantificarea unei mărimi fizice (de exemplu energia) implică o nedeterminare în
acea mărime fizică dată tocmai de cuantă. Din cuantifiacrea energiei căcută de Planck,
Heisenberg a dedus o nedeterminare spaţială (nedeterminare a poziţiei în raport cu
nedeterminarea impulsului) dar spaţiul a rămas necuantifiat. Pe parcurs însă, cuantificarea
s-a extins tot mai mult şi s-a ajuns să se presupună că şi spaţiul şi timpul ar trebui
cuantifiacate. În mecanica cuantică se vorbşte astfel de o cuantă a lungimii, numită
lungimea Planck, aproximativ 10-35 m, care este rădăcina pătrată a unei combinaţii a
constantelor fundamentale ale fizicii: Gh/2πc3 şi în acelaşi fel s-a obţinut o unitate
fundamentală a timpului, numită timpul Planck, aproximativ 10-43 s, rădăcina pătrată din
Gh/2πc5.163 Pe de altă parte, Heisenberg însuşi într-un articol intitulat <Despre lungimea
universală ce se prezintă în teoria particulelor elementare> avansează ideea unei cuante
de lungime egală cu raza electronului r0 ˆ e2/2m0c2 ˆ 2,81·10-13.164 H. Poincaré în cartea
sa Ultimele idei, scria: <... ajungem astfel la curgerea discontinuă a timpului, la atomul de
timp>.165 March şi Faradori stabilesc cuanta de timp ca fiind t0 ˆ l0/c ˆ 10-24.166 Însă
aceste combinaţii ale constantelor sunt ad-hoc, nu sunt deduse matematic prin nişte
formule care să le lege de celelalte mărimi fizice. Dacă trecem de la fizică la filosofie
ordinea este inversă.Din punctul de vedere al istoriei filosofiei prima dată s-a făcut
cuantifiarea spaţiului de către Pitagora şi urmaşii săi şi abia apoi s-a făcut cuantificarea
materiei de către Leucip şi Democrit.
Să revenim la deducţia noastră. Acum, dacă am stabilit că schimbarea trebuie să fie
cuantificată, să aplicăm aceasta la mişcare, cel mai important aspect al schimbării, şi să
vedem ce obţinem. Să presupunem o particulă care este în mişcare. Întrucât este vorba
despre aceleaşi condiţii, cuanta de timp şi de spaţiu trebuie să rămână constantă. Această
afirmaţie pare legată de omogenitatea spaţiului şi timpului şi pare o premiză. La urma
urmei s-ar putea ca spaţiul şi timpul să nu fie omogene. Vom vedea însă că nu este aşa.
Constanţa unităţilor elementare de cuantificare nu se bazează pe omogenitatea spaţiului şi
a timpului ci pe identitatea particulei. Vom vedea că există o aşa de strânsă relaţie între
particulă şi unitatea elementară de spaţiu şi timp încât dacă unităţile elementare s-ar
modifica nu ar mai fi vorba despre aceeaşi particulă! Oricum, constanţa unităţilor
elementare este asigurată de caracterul lor elementar şi fundamental. A afirma că ele nu
sunt constante nu are sens precum a afirma că secunda care tocmai a trecut este mai lungă
sau mai scurtă decât cea care trece acum. Dacă unitatea elementare de timp şi spaţiu este
constantă atunci implicaţia ar fi că la nivel elementar particula se mişcă cu viteză
 3

constantă! Dacă unităţile sunt constante, viteza nu poate fi decât constantă. Totuşi, noi
putem să-i imprimăm particulei viteze diferite. Cum se explică atunci constanţa vitezei la
nivel elementar raportat la viteza variabilă la nivel macroscopic? Singura posibilitate de a
fi împăcate este dacă spaţiul pe care îl măsurăm noi în macrocosmos nu este tot spaţiul
parcurs de particulă la nivel elementar. Întrucât această mişcare suplimentară nu este
observabilă macroscopic, ea trebuie să se desfăşoare la nivel elementar, microscopic. De
asemenea, această mişcare trebuie să fie dezordonată pentru că altfel ar interfera cu
mişcarea ordonată care duce particula în punctul dorit cu viteza dorită şi particula nu ar
mai ajunge în punctul dorit la timpul dorit (direcţia sau viteza ar fi altele). Mişcare
dezordonată înseamnă că nu are o direcţie preferenţială, astfel încât, în mare, mişcările se
anulează şi nu schimbă poziţia particulei sau cursul mişcării imprimat de mişcarea
ordonată pe care o măsurăm macroscopic. Aceasta ar implica faptul că o particulă în
repaus este una care nu face decât mişcări dezordonate - adică particula în repaus nu mai
este în repaus! De fapt fizicii nu i-a reuşit încă această performanţă - să aducă o particulă
în repaus absolut (nu mă refer la sisteme de referinţă ci la temperatură), pentru că încă nu
a ajuns la temperatura de zero grade Kelvin. Atâta timp cât o particulă are temperatură ea
este într-o agitaţie termică sau vibraţie termică. De fapt chiar şi Leucip şi Democrit, după
cum am văzut, afirmau această mişcare dezordonată, continuă (ei o numeau veşnică). Se
pune totuşi o întrebare - care este această viteză constantă pe unităţile elementare de
spaţiu şi timp? De fapt aceasta este identică cu viteza la nivel macroscopic atunci când
toate mişcările sunt ordonate - aceasta este viteza maximă la nivel macroscopic şi care
ştim că este viteza luminii. Deci şi la nivel elementar particulele se mişcă cu viteza
luminii! Diferenţa dintre particulele materiale şi fotoni ar fi doar faptul că mişcarea
fotonilor este complet ordonată iar a particulelor materiale ar fi parţial sau deloc
ordonată. Dacă am vrea să calcuăm energia pe care o are particula la trecerea dintr-un
interval în altul formulele clasice nu se mai aplică întrucât conceptul de inerţie şi de
repaus nu se mai aplică. Să facem totuşi o transformare astfel încât să se poată aplica
formulele. Să presupunem că particula este iniţial în repaus şi accelerează până ce ajunge
la viteza 2c iar apoi încetineşte şi ajunge din nou în repaus în intervalul elementar
următor, putând să reia mişcarea în altă direcţie. În acest caz viteza medie va fi c (ceea ce
este necesar pentru ca artificiul nostru să fie compatibil cu situaţia reală). Acum putem
calcula energia particulei cu formulele clasice - energia totală medie va fi energia de
accelerare medie plus energia de frânare medie care sunt egale şi deci Et ˆ 2Ea (unde Et
este energia totală medie iar 2Ea este nergia medie de accelerare). Et ˆ 2Ea ˆ 2(mvm2/2) ˆ
mc2! Pare familiară, nu? Implicaţia este una profundă - precum fotonii, nici particulele
<materiale> nu au masă în lipsa mişcării! Particulele nu pot fi în repaus. Se cere astfel o
revizuire majoră a ceea ce înţelegem prin materie! Masa nu ar mai fi echivalentă cu
energia ci ar fi energie astfel încât ar trebui să aibă aceeaşi unitate de măsură! Ar mai
trebui doar ca să dispară termenul c din ecuaţie pentru a fi o egalitate completă între cele
două. De fapt, în situaţia la care am ajuns, timpul este perfect echivalent cu spaţiul şi ar
trebui măsurat în metri - lucru care ar face ca viteza luminii să aibă valoarea unu şi astfel
egalitatea dintre masă şi energie ar fi completă! Timpul ar fi <spaţiul scalar>, iar spaţiul
 3

ar fi <spaţiul vectorial>. Să considerăm că avem un corp în originea unei axe care

reprezintă o dimensiune a spaţiului. Să considerăm că corpul se mişcă în punctul -1 apoi
din nou în origine şi continuă până în punctul ‡2. Spaţiul vectorial ar fi sv ˆ - 1 ‡ 1 ‡ 1 ‡ 1
ˆ 2 (sau sv ˆ 2 – 0 ˆ 2) iar spaţiul scalar ss ˆ Ț-1Ț ‡ 1 ‡ 1 ‡ 1 ˆ 4 (în cazul spaţiului scalar
toate valorile se iau în modul şi se adună). Cele două spaţii diferă. Raportul dintre ele,
care reprezintă de fapt viteza la nivel macroscopic, are valoarea maximă 1 atunci când
cele două <spaţii> coincid. Atunci când măsurăm timpul în metri, într-adevăr, viteza
luminii are valoarea unu. Timpul este distanţa parcursă de o particulă dacă ar avea toate
mişcările ordonate - dacă s-ar deplasa cu viteza luminii. Atunci când mişcarea este
complet dezordonată <timpul> se înscrie pe o axă perpendiculară la axa spaţiului. Dacă
mişcarea este parţial dezordonată atunci <timpul> se scrie pe o axă înclinată faţă de axa
spaţiului. Metoda infinităţii pentru deducerea ecuaţiilor relativităţii şi noua definire a
vitezei din cadrul ei apar acum ca ceva necesar. Timpul este deci spaţiul scalar, total, care
include şi spaţiul vectorial parcurs datorită mişcării ordonate (de aceea în acest caz axa
timpului este înclintă, nu este perpendiculară pe axa spaţiului vectorial). Faptul că timpul
este spaţiu scalar exclude posibilitatetea ca să ne întoarcem în timp şi dă timpului
caracterul unidirecţional.
Egalitatea deplină dintre energie şi masă generalizează faimoasa ecuaţie a lui
Einstein E ˆ mc2 într-o aşa măsură încât aceasta devine o tautologie (ca şi cum am spune
A ˆ A). Această egalitate face ca ecuaţia să nu cuprindă doar energia cinetică ci orice
formă de energie - energia potenţială şi energia internă de exemplu. Aceasta însemnă de
exemplu că masa unui corp creşte odată cu temperatura sa. O masă de 1000 de kg de
aluminiu căreia i se ridică temperatura cu 1000 de grade Celsius îşi măreşte energia
internă cu Q ˆ mcp∆T ˆ 9,1·108 J şi această creştere a energiei echivalează cu o mărire a
masei sale cu 10-8 kg. Această variaţie a masei în raport cu căldura este foarte foarte mică
dar nu mă îndoiesc că ea va fi detectată.
Situaţia la care am ajuns are implicaţii profunde asupra timpului. Newton considera
timpul ca fiind absolut. Einstein considra timpul ca fiind relativ. Situaţia la care am ajuns
noi din deducţia mişcării implică faptul că pur şi simplu nu există timp. Aş putea spune
că nu există timp în sensul clasic şi că timpul a fost redefinit dar probabil că aş fi înţeles
greşit. Prefer să spun că nu există timp şi că <redefinirea> timpului nu se referă la timp ci
la spaţiu. Timpul este indisolubil legat de mişcarea continuă, dar aceasta, după cum am
văzut, este imposibilă, este doar o iluzie macroscopică. De fapt, probabil că tocmai
termenul de mişcare este inadecvat pentru că implică continuitatea. În acesta sens nu
există mişcare ci doar salturi. Iluzia mişcării este practic aceeaşi cu iluzia animaţiei în
cinematografie. Animaţia cinematografică nu este mişcare ci o progresie de salturi de la
stare statică la alta, de la o <oprire> la alta. Această descriere în care mişcarea continuă
este înlocuită cu o progresie de salturi exclude timpul. În lipsa unui proces continuu nu se
poate vorbi despre timp. Saltul exclude timpul pentru că trebuie să fie instantaneu. Dacă o
particulă sare dintr-o unitate elementară de spaţiu în alta (şi nu se mişcă continuu ca să
ajungă dintr-o unitate în alta) atunci saltul trebuie să fie instantaneu pentru că altfel ar
însemna că particula a dispărut din existenţă şi apoi a apărut după un timp iară în
 3

existenţă, de data aceasta în cealaltă unitate elementară. Nu numai că această concluzie

este neacceptabilă (încalcă principiul noncontradicţiei) dar de asemenea, un astfel de timp
în care particula ar <lua o pauză> nu are nici un sens. Timpul nu are sens în absenţa
particulei ci doar raportat la mişcarea ei continuă. trebuie deci să acceptăm că acest salt
este instantaneu. Aceasta implică faptul că viteza de trecere de la o unitate elementară la
alta este viteza infinită. Sunt foarte interesante concluziile la care am ajuns. Viteza
luminii nu este numai cea mai mare viteză din univers ci este singura viteză din univers,
doar că la nivel macroscopic nu putem observa aceasta! Mai mult, viteza luminii este
viteza infinită. În acesta caz simultaneitatea nu mai este relativă ca la Einstein ci chiar
mai absolută decât la Newton - întrucât nu există timp, toate evenimentele sunt
simultane! Să dăm o ilustraţie. Să considerăm un ceas cu pendulă. Să presupunem că
pendula sare instantaneu dintr-o parte în cealaltă. Cât timp a trecut? Dacă saltul este
instantaneu timpul care a trecut este zero. Totuşi, ceasul va arăta o bătaie pentru că el
măsoară o anumită formă a spaţiului, pe care am numit-o spaţiu scalar. Dar dacă pendula
nu sare direct în partea cealaltă ci sare mai întâi la o mică depărtare şi tot aşa făcând astfel
n salturi instantanee pentru a ajunge în partea cealaltă (n este un număr finit). Şi de data
aceasta timpul scurs este tot 0 (0n ˆ 0). Însă, dacă nu există mişcare continuă, tocmai
acesta este cazul care se întâmplă în realitate!
În cele trei metode de a deduce ecuaţiile relativităţii pe care le-am dat nu apare
termenul adiţional în ecuaţia timpului (care după cum am arătat duce la o contradicţie) şi
aceasta face ca simultaneitatea să fie absolută. Să considerăm două corpuri din două
sisteme de referinţă diferite care sunt la un moment dat în acelaşi punct şi din două
sensuri opuse de la distanţă egală de la acel punct se trimit două raze de lumină.
Simultaneitatea absolută implică faptul ca cele două corpuri, deşi vor fi atunci în două
puncte diferite, vor fi ambele la mijlocul drumului razelor de lumină şi razele de lumină
se vor întâlni în ambele puncte! Nu este acesta un paradox, ca doi fotoni să se întâlnească
în acelaşi timp în două puncte diferite? Nu este, dacă nu există timp şi viteza este infinită.
Să ne aducem de asemenea aminte de experienţele de interferenţă în care un foton sau
electron trece prin două orificii diferite în acelaşi timp. Oricum, relativitatea lui Einstein
şi-a încălcat propriile principii când a afirmat că unul dintre cele două sisteme de referinţă
este preferenţial şi numai în ele se vor întâlni razele de lumină. Este interesant însă faptul
că Einstein, în lucrarea sa originală din 1905 cu privire la teoria relativităţii speciale, a
plecat tocmai de la presupunerea relativităţii simultaneităţii. Dacă fotonii se întâlnesc
într-un sistem de referinţă atunci, pentru a se întâlni şi în celălalt trebuie ca un foton să
aibă o viteză mai mare decât viteza luminii iar celălalt o viteză mai mică - un foton
trebuie să parcurgă distanţa d ‡ x iar celălalt în acelaşi timp distanţa d - x; în cazul
primului sistem de referinţă în care fotonii se întâlnesc ei au parcurs în acest timp distanţa
d. Totuşi, relativitatea ne-a învăţat că suma a două viteze c şi v sau diferenţa lor este egală
cu aceeaşi viteză c, viteza luminii. Chiar şi acest lucru ar trebui să indice o simultaneitate
absolută.
 3

V. RECOSTRUIREA FIZICII PORID DE LA ZERO

Deşi am spus că pornim doar de la schimbare şi că vom uita toată fizica, şi deşi poate
pare că am făcut aceasta, lucrurile nu stau aşa. Am introdus multe presupuneri - am introdus
o mulţime de concepte clasice: spaţiu, timp, energie, masă, etc., pe care nu le-am dedus din
schimbare. Am văzut însă că distincţiile presupuse dintre aceste concepte încep să se
destrame. Ar fi fost poate un început prea abrupt să pornim doar de la schimbare fără să luăm
în considerare conceptele fundamentale pe care se bazează fizica. De aceea nu am pornit de
la schimbare ci de la mişcare şi aceasta aduce în joc multe alte din conceptele fizicii. Acum
însă, când statutul lor independent s-a destrămat ne putem permite să începem doar de la
shimbare, uitând despre spaţiu, timp, energie şi toate celelalte concepte. Se poate ca, la urma
urmei, noi să fi complicat lumea mai mult decât era cazul.
Pornim deci de la faptul că există schimbare şi aceasta este cuantificată. Nu ştim în ce
se face schimbarea, dar din lipsă de alt termen să spunem că că schimbarea se face în <esenţa
lumii fizice> (orce ar putea să însemne aceasta). Ca să putem măsura această esenţă ne
trebuie desigur o unitate de măsură a ei. Să numim această unitate de măsură enexrgie (E)
sau masă (orice ar putea să însemne aceşti termeni; încă nu ştim, dar îi vom defini pe
parcurs). Vom avea acum şi o valoare numerică pentru esenţa lumii fizice, valoare numerică
pe care să o numim spaţiu (d). Întrucât unitatea elementară cu care se produce schimbarea în
esenţa lumii fizice sau cuanta esenţei fizice este punctul de pornire, putem prin definiţie să-i
dăm orice valoare. Să spunem că are valoarea unu şi să o notăm cu h, dar putem la fel de bine
să-i dăm valoarea 6,6·10-34. Faptul că i-am dat prin definiţie o valoare o face constantă prin
definiţie. Acum acceptăm că spaţiul are trei dimensiuni. Aceasta necesită să ne oprim din
procesul deductic şi să tragem cu ochiul la lumea reală. Oricum însă, am putea ajunge la trei
dimensiuni şi pe cale raţională, pe baza principiului economiei, numit şi lama lui Occam:
<entităţile nu trebuie multiplicate dincolo de necesitate>, sau sub forma sub care l-a pus
Einstein <totul trebuie să fie cât mai simplu posibil, dar nu mai simplu decât atât>. Un
univers cu trei dimensiuni ar fi cel mai simplu univers suficient de complex. În cazul a două
dimensiuni, o suprafaţă nu poate trece dincolo de altă suprafaţă fără să o despartă pe aceasta
în două părţi distincte. S. Hawking dă un exemplu care arată acest lucru.167 În două
dimensiuni, aparatul digestiv care începe cu cavitatea bucală şi se termină la anus ar împărţi
o fiinţă in două părţi separate. În trei dimensiuni însă, un volum poate trece prin alt volum
fără să îl despartă în două părţi separate.
Acum, dacă am acceptat trei dimensiuni spaţiale, se pune problema ordinii şi a
dezordinii. Schimbarea spaţială poate fi ordonată, astfel încât să-şi păstreze sensul şi direcţia,
sau dezordonată, astfel încât să nu aibă un sens preferenţial. Acum, să numim spaţiu vectorial
sau distanţă (d) diferenţa dintre valoarea finală şi iniţială a unei schimbaări spaţială (a unei
<mişcări>), şi să numim spaţiu scalar (să-l notăm cu t) spaţiul total parcurs în procesul de
schimbare spaţială. Cele două spaţii coinicid atunci când schimbarea sau <mişcarea> este
complet ordonată şi de asemenea coincid la nivelul unei unităţi de schimbare. Raportul dintre
spaţiul vectorial şi cel scalar să-l numim viteză (v ˆ ∆d/∆t). Viteza va fi şi ea un vector al
cărei direcţie îi va fi dat de ordonarea mişcări. Putem scrie acum relaţia Eλ ˆ h, unde E este
unitatea de măsură a cuantei esenţei fizice pe care am numit-o energie, λ este valoarea
numerică a cuantei sau spaţiul parcurs pe o unitate elementară iar h este cuanta fizică. l este
lungimea spaţială a cuantei fizice atunci când folosim pe E ca unitate de măsură. Punctul care
 3

suferă schimbarea sau <mişcarea>, o face dintr-o unitate spaţială elementară (λ) în alta şi are
deci o nedeterminare spaţială dată de unitate - l. Punctul este atotprezent în această interval
spaţial, este indiscernibil de orice alt punct din cadrul intervalului. Să numim acest <punct
nedeterminat> particulă. Un punct complet determinat nu are potenţa de a produce schimbare
pentru că numai schimbarea din interval în interval este posibilă. În sensul acesta un punct
complet determinat nu are existenţă fizică, doar cele nedeterminate, pe care le-am numit
particule, au. Astfel, realitatea fizică a particulei nu este vreo substanţă ci este tocmai
nedeterminarea. Aceasă nedeterminare se datorează tocmai cuantificării.
Să rezumăm concluziile de până aici într-un nume. Să numim deducţia noastră <legea
saltului elementar absolut>. Mişcarea se face în salturi, este cuantifiactă, pentru că este
imposibil să fie continuă. Faptul că mişcarea se face în salturi implică faptul că aceste salturi
sunt elemenare pentru că ele constituie baza oricărei schimbări observabile macroscopic. De
asemenea, faptul că aceste salturi sunt elementare implică faptul că ele sunt şi absolute. Nu
există repere diferite la care să le raportăm şi să obţinem diferite rezultate. Orice alt reper
posibil se bazează în ultimă instanţă pe aceste salturi datorită caracterului lor elementar şi
fundamental.
A. Implicaţii ale legii saltului elementar absolut
Să considerăm că avem o particulă (definită ca mai sus). Tot ce ne lasă definiţia să-i
facem particulei este să schimbăm ordonarea <mişcării> ei elementare, a direcţiei salturilor
ei elemenatare. Să presupunem că mşcarea iniţială a particulei este complet dezordonată şi
ajunge în starea finală să fie parţial ordonată. Pentru a putea compara ambele stări trebuie ca
ambele stări să fie dezordonate - trebuie să aibă acelaşi <numitor comun>. Dacă vrem să
comparăm două lungimi măsurate una în inch iar alta în metri trebuie să transformăm
lungimea măsurată în inch astfel încât să fie şi ea măsurată în metri şi abia apoi putem să
comparăm lungimile. Putem desigur să facem şi invers - să transformăm metri în inch. În
cazul particulei noastre este mult mai uşor să considerăm mişcarea parţial ordonată ca fiind
ordonată decât invers. Să luăm deci starea finală în care mişcarea particulei este parţial
ordonată. Mişcarea poate fi descrisă astfel - la un anumit număr de mişcări dezordonate (n1,
care reprezintă spaţiul după definiţia noastră - n1 ˆ d1) care se anulează reciproc şi nu
afectează poziţia particulei, există un număr de mişcări ordonate (n2 ˆ d2) care nu se mai
anulează şi dau un <reziduu> într-o anumită direcţie făcând astfel ca particula să se deplaseze
în direcţia respectivă. Această descriere este echivalentă cu a spune că toate mişcările sunt
dezordonate, numai că una dintre ele a fost mai lungă cu n2 unităţi decât celelalte a căror
lungime era de o unitate. De fapt aceste două variante sunt indiscernabile. Putem acum să-i
atribuim stării a doua lungime şi energie care să poată fi comparate cu cele ale primei stări.
Scriem relaţia cuantelor fizice: h3 ˆ h1 ‡ h2, d3E3 ˆ d1E1 ‡ d2E2 (1) (unde E1, E2 şi E3
reprezintă unităţile de măsură, energiile) (vezi figura V.1). În prima stare particula s-a
deplasat n1 unităţi în n1 <timpuri>. Avem astfel E1 ˆ n1/n1 ˆ 1 (o considerăm unitate). În
starea a doua particula s-a deplasta n3 unităţi în n1 <timpuri> (am făcut transformarea astfel
încât au fost acelaşi număr de <timpuri>, de mişcări dezordonate dar una dintre unităţi a fost
mai lungă decât celelalte). Unitatea de măsură medie este E3 ˆn3/n1. De asemenea putem
obţine pe E2 raportat la E1 ca unitate (E1 ˆ 1): E2 ˆ n2/n1. Înlocuind în ecuaţia (1) obţinem:
 3

n32 ˆ n12 n22, şi de aici se obţine raportul lungimilor n3/n1 ˆ 1/(1- n22/n32)½. Întrucât n2
reprezintă spaţiul vectorial pe care particula s-a deplasat macroscopic ca rezultat al mişcării
ordonate, iar n3 reprezintă spaţiul scalar, total, raportul lor ceea ce noi am denumit viteză:
n3/n1 ˆ 1/(1 - v2)½. Să numim acest coeficient γ. El este acelaşi cu coeficientul lui Lorentz
doar că în cazul nostru, datorită faptului că nu mai avem timp, c ˆ 1 şi nu mai apare în
ecuaţie. Dacă am folosi pentru spaţiul scalar o unitate de măsură diferită atunci ar apărea în
ecuaţie raportul unităţilor de măsură - c, exact ca şi în forma clasică a coeficientului lui
Lorentz. Acelaşi coeficient γ l-am fi putut obţine şi prin metoda infinităţii. În cazul nostru,
redefinirea timpului, care duce la acest coeficient, capătă o justificare deplină.
După cum am văzut, ordonarea mişcării este echivalentă cu o mişcare dezordonată care
are o unitate de măsură medie (energie medie) mai mare decât unitatea de măsură reală.
Creşterea unităţii de măsură sau a energiei, după cum se vede din ecuaţii, se face cu acelaşi
coeficient γ. Există, deci o strânsă legătură între ordonare sau <mişcare> şi energie. Un corp
nu îşi schimbă ordonarea mişcării elementare sau starea de mişcare decât dacă i se schimbă
energia. Putem spune şi invers - un corp nu îşi schimbă energia decât dacă îi este schimbată
ordonarea mişcării. Cele două afirmaţii constiuie de fapt principiul inerţiei şi principiul
conservării energiei şi sunt strâns legate între ele. Am putea numi principiul comun principiul
constanţei: în lipsa unei influenţe exterioare, energia şi starea de mişcare sau repaus
(ordonarea mişcării elementare) a unui corp rămân constante. De ce ar fi el adevărat?
W. D. Gettys punea întrebarea în 38: <Există atunci o bază mai fundamentală pentru
aceste principii de conservare? Există vreo modalitate de a le obţine care nu implică mai întâi
să presupunem adevărate legile lui Newton (sau legile relativităţii sa ale teoriei
cuantice)?>168. Un răspuns care s-a dat la această întrebare, pe care îl dă de altfel şi W. D.
Gettys, este că datorită faptului că universul are anumite simetrii, trebuie să existe anumite
principii de conservare. Acest răspuns, însă, nu rezolvă problema ci doar schimbă obiectul ei.
Acum în loc de întrebarea <de ce există principii de conservare?> se pune întrebarea <de ce
există simetrie în univers?>. Cred că cel mai bun şi de fapt singurul răspuns la problemă,
indiferent sub ce formă am pune-o, este principiul noncontradicţiei (A este egal cu A şi A
este diferit de non-A), pe care îl consider cel mai fundamental principiu. I-am putea da alte
nume, de exemplu principiul identităţii, a distincţiei, a constanţei, etc.. Esenţa lui este
distincţia şi constanţa. În primul rând este o distincţie fundamentală şi totală între o entitate şi
opusul ei, între A şi non-A, între ceea ce este şi ceea ce nu este. Tot în primul rând, el
exprimă constanţa - A nu poate să devină non-A, existenţa nu poate să devină nonexistenţă.
Ceea ce este, rămâne. Consider că cea mai puternică afirmare a principiului
noncontradicţieie a făcut-o Parmenide, maestrul lui Zeno. Copelston descrie astfel doctrina
lui:
<Prima lui mare afirmaţie este aceasta: <este>, adică, realitatea, fiinţa ... este, există şi nu
poate să nu fie. ‚Existenţaƒ este şi este imposibil ca ea să nu fie... Dar dacă existenţa poate fi,
atunci este. De ce? Pentru că dacă ar putea fi şi totuşi nu ar fi, ar fi nimic... Dacă numai ar
putea fi, atunci paradoxal, nu ar putea niciodată să ajungă să fie, pentru că ar trebui să vină
din nimic şi din nimic iese nimic şi nu ceva. Fiinţa deci, Realitatea, Existenţa, nu a putut să
fie nimic şi apoi un existent; a fost întotdeauna un existent - mai exact <este>. De ce spunem
<mai exact, este>? Din acest motiv: dacă ceva ajunge ajunge să existe, trebuie să provină fie
din existenţă fie din nonexistenţă. Dacă provine din fiinţă atunci nu mai este provenire reală,
 3

nu mai este devenire, pentru că dacă provine din existenţă există deja. Totuşi, dacă provine
din nonexistenţă, atunci nonexistenţa trebuie să fie deja ceva ca să poată produce ceva. Dar
aceasta este o contradicţie. Fiinţa, deci, existenţa, nu provine nici din fiinţă nici din nefiinţă,
ea nu a ajuns niciodată în existenţă ci pur şi simplu este. Şi din moment ce aceasta trebuie să
se aplice la toată fiinţa, nimic nu devine. Dacă vreodată ceva devine, oricât de neînsemnată ar
fi această devenire, apare iarăşi aceeaşi dificultate: provine din fiinţă sau din nefiinţă?. Dacă
din prima, atunci deja este; dacă din a doua, atunci ajungi la o contradicţie, pentru că nefiinţa
nu este nimic şi nu poate fi sursa fiinţei. Schimbarea deci, devenirea şi mişcarea sunt
imposibile. În consecinţă «existenţa este»>169.
Sunt cu totul de acord cu Parmenide. De fapt aceasta a fost ideologia pe care o avea
Zeno în minte atunci când a afirmat şi a încercat să demonstreze că nu există mişcare. Sunt
de acord şi cu el. Cred că este un contrast fundamental între existenţă şi devenire. Jeanne
Hersch descrie foarte bine problema în cartea sa Mirarea filozofică, atunci când vorbeşte
despre problema schimbării şi constanţei:
<Să facem aici o observaţie: când ne servim de intelectul nostru, de pildă în legătură cu
ecuaţiile matematice, fiecare este caracterizată prin faptul că cele două părţi ale ei sunt
echivalente. Este ceea ce exprimă semnul <ˆ>. Logica cere şi ea ca în fiecare judecată să
existe o corespondenţă între cei doi termeni legaţi prin copulă. Intelectul nostru funcţionează
suspunându-se unei scheme de identitate, numită principiul identităţii şi având drept corolar
principiul noncontradicţiei... Or, în experienţă avem întotdeauna de-a face cu schimbarea.
Lucrul acesta este foarte stânjenitor. Într-un anumit sens, se poate spune că oamenii se împart
în două grupuri: cei care vor să aibă întotdeauna dreptate în pofida a ceea ce se petrece în
experienţă, şi cei ce, dimpotrivă, sunt gata întotdeauna să se supună la ceea ce se petrece în
experienţă, declarând că intelectul greşeşte. Fără această opoziţie fundamentală dintre
exigenţa de identitate după care funcţionează intelectul nostru, pe de o parte, şi mărturia
experienţei noastre cotidiene, unde nu avem de a face decât cu schimbarea, probabil că
filozofia n-ar exista. Această opoziţie s-a cristalizat în cele două şcoli ‚ioniană şi eleatăƒ ... şi
în cele două figuri reprezentative ale lor - Heraclit şi Parmenide.>170.
Cred că există două categorii fundamentale ale realităţii. Prima este categoria existenţei.
Tot ce este în ea rămâne constant, este imposibil să se schimbe (decât dacă este legat de ceva
din cealaltă categorie). Această categorie nu cunoate timpul. Toate lucrurile incluse aici pot
fi negate, adică există o distincţie absolută, un contrast fundamental între ele şi opusul sau
negaţia lor. Un exemple în acest sens este existenţa în general - ea nu poate să provină din
nimic şi nu poate să se piardă în nimic. Alte exemple sunt identitatea eului şi multe elemente
legate de raţiune şi logică. Nu vom intra în detalii pentru că ne poartă spre alte orizonturi
decât cele fizice. A doua categorie este cea a devenirii, a nedeterminării sau a potenţei.
Lucrurile incluse aici deşi au realitate, ele nu au existenţă în sensul prevăzut de principiul
noncontradicţiei sau afirmaţiile lui Parmenide. Ele nu au existenţă determintă, dacă ar avea
nu ar mai putea fi vorba de schimbare sau devenire. Doar nedeterminarea poate produce
schimbare. Cel mai bun exemplu este materia sau <punctele nedeterminate>, cum le-am
numit noi. În lumea fizică este posibilă schimbarea doar pentru că constituentele lumii fizice,
particulele, sunt nedeterminate. Realitatea <punctelor nedeterminate> nu este una existenţială
ci una potenţială. Dacă punctul ar fi compet determinat, atunci, după cum s-a văzut în cazul
paradoxurilor lui Zeno, nu se poate schimba s-au mişca. Realitatea, materialitatea particulelor
nu este de natură existenţială, nu este vreo substanţă ci de natură potenţială - este potenţa
punctului de a fi în mai multe locuri în acelaşi timp - nedeterminarea lui. Datorită
 3

indiscernabilităţii din unitatea elementară, nu se mai poate face o distincţie absolută între un
punct (A) şi opusul lui (non-A, adică orice alt punct) pentru că el este identic cu orice alt
punct din unitatea elementară.
Să revenim la fizică. Întrucât ordonarea unei particuel este ceea ce este, ea nu se poate
schimba de la sine şi rămâne constantă în lipsa unor influenţe exterioare. De asemenea, dacă
ordonarea sau energia unui sistem de particule este ceea ce este, ele nu se pot schimba de la
sine, rămân constante. Prima afirmaţie este de fapt afirmarea principiului constanţei (în care
am inclus principiul inerţiei şi al conservării energiei) pe baza principiului noncontradicţiei.
Principiul inerţiei este primul principiu al dinamicii. Din a doua afirmaţie, că ordonarea
energia totală a unui sistem rămâne constantă dacă nu este influenţat dinexterior, se poate
deduce principiul al treilea al dinamicii. Dar mai întâi să definim forţa. Să presupunem că
avem două particule care interacţionează pe parcursul a câtorva mişcări elementare. În urma
interacţiunii particulele îşi vor schimba ordonarea. Aceasta are şi direcţie şi cantitate,
exprimată în variaţia de energie ∆E ˆ E - E0 ˆ (γ - 1)E0. Să definim forţa ca variaţia ordonării
raportată la numărul de mişcări elementare pe parcursul cărora a avut loc interacţiunea. Am
putea raporta variaţia de energie (care exprimă variaţia cantitativă a ordonării) fie la spaţiul
scalar (<timp>) fie la spaţiul vectorial, dar pentru a păstra paralela cu fizica clasică, să o
raportăm la acesta din urmă: F ˆ ∆E/d. Petru că forţa descrie variaţia ordonării ea trebuie să
fie un vector a cărui direcţie este dată de direcţia ordonării. Dacă avem un sistem de două
particule A şi B şi ordonarea şi energia totală a sistemului rămâne constantă, atunci în cazul
unei interacţiuni dintre particule nu se poate decât să se transfere ordonare de la o particule la
alta. În felul acesta ordonarea totală se conservă. Ordonarea pe care o primeşte una dintre
particuel este tocmai ordonarea pe care o dă cealaltă. Întrucât energia schimbată de particule
este aceeaşi şi întrucât intervalul de <timp> este acelaşi (timpul în care interacţionază
particula A cu B este acelaşi cu timpul în care interacţionează B cu A; în acest timp
particulele pot fi considerte ca formând un sistem unitar), forţa cu care acţionează particula A
asupra particulei B (să-i spunem acţiunea) trebuie să fie egală cu forţa cu care acţionează
particula B asupra particulei A (reacţiunea). De asemenea, pentru ca ordonarea totală să se
conserve trebuie ca acţiunea şi reacţiunea să fie opuse ca sens. Am ajuns astfel la treilea
prinicpiu al dinamicii.
Să definim acum acceleraţia ca variaţia vitezei raportată la spaţiul scalar: a ˆ ∆v/∆t. Din
ecuaţiile în care se definesc viteza şi acceleraţia se poate obţine ecuaţia: d ˆ d0 ‡ v0·t ‡ at2/2.
Pentru cazul nostru cu interacţiunea dintre cele două particule o putem reduce la d ˆ at2/2.
Vaiaţia energiei este ∆E ˆ (γ - 1)E0. Pentru viteze mici în raport cu viteza luminii se poate
scrie: ∆E ˆ v2E0/2. Înlocuind în ecuaţia definiţiei forţei obţinem F ˆ aE0, care este principiul
al doilea al dinamicii.
Deşi cele trei principii ale lui Newton implică determinismul, lucrurile nu stau aşa în
cazul nostru. Am spus că mişcările elementare ale unei particule se împart în două - mişcare
dezordonată şi mişcare ordonată. Faptul că, în mare, mişcarea dezordonată se anulează şi nu
afectează starea particulei nu impune nici un termen limită cu privire la când trebuie să se
întâmple aceasta. Acel <în mare> poate fi mai mare sau mai mic. Mişcarea dezordonată
permite o probabilitate ca o particulă cu mişcarea complet dezordonată să ajungă în alt loc.
Ajunsă acolo însă, probabilităţile direcţiilor mişcărilor vor fi în aşa fel încât să revină în
 3

<punctul> iniţial. Să considerăm o particulă cu mişcarea elementară complet dezordonată şi

să considerăm că aceasta se poate face pe cele şase direcţii - sus, jos, în faţă, în spate,
dreapta, stânga. În punctul iniţial există o probabilitate egală ca mişcarea particulei să fie pe
oricare din aceste direcţii. Să presupunem că particula s-a mişcat spre dreapta. Acum,
întrucât ea <a rămas datoare> cu o mişcare spre stânga, probabilitatea mişcării pe o direcţie
nu mai este aceeaşi pentru tote cele şase direcţii ci va fi mai mare în stânga. Probabilitatea ca
să ajungă într-un punct diferit este cu atât mai mică cu cât punctul este mai depărtat. De
aceea, la nivel macroscopic legile par detereministe. Dacă o particulă are toate mişcările
dezordonate şi ajunge în alt punct, acolo ea are o energie potenţială de a ajunge înapoi, iar
energia internă este mai mică, astfel încât suma lor (a energiei potenţiale şi a celei interne) să
fie egală cu energia internă avută în punctul iniţial. În cazul acesta energia totală se conservă.
Deşi pare că un punct geometric (punctul în care a fost iniţial particula) are forţa de a atrage
particula, ceea ce aduce pe aceasta înapoi este <datoria> pe care şi-a creat-o îndepărtându-se
de punct, în esenţă, o energie potenţială. Această datorie este necesară pentru a nu încălca
principiul conservării energiei.
Legea mişcării elementare absolute sau a saltului elementar absolut implică de
asemenea existenţa unui sistem de referinţă absolut. Acesta este sistemul în care toate
mişcările elementare sunt dezordonate, sistemul în care energia unui corp este cea mai mică.
În felul acesta contradicţia relativităţii nu mai apare. Să presupunem că avem un corp în
punctul A iniţial în repaus (vezi figura V.2). Apoi să presupunem că el se mişcă spre dreapta
până în punctul B. AB reprezintă mişcarea ordonată iar OA mişcarea dezordonată care dă
timpul. În acest caz energia corpului creşte cu coeficientul γ, iar spaţiul, atât cel scalar cât şi
cel vectorial, se dilată cu acelaşi coeficient. Acum dacă presupunem că corpul se mişcă spre
stânga, din B în A, energia nu mai creşte ci scade şi spaţiul nu se mai dilată ci se contractă cu
acelaşi coeficient. Dacă schimbăm dreapta cu stânga aceasta implică faptul că totodată
schimbăm şi direcţia timpului (OA reprezintă timpul). Deci simetria P, a parităţii, nu este
satisfăcută singură ci doar împreună cu simetria T, a timpului - simetria combinată PT.
Existenţa unui sistem de referinţă absolut face ca inerţia să nu mai fie o enigmă ci pur şi
simplu ceva natural. Legea mişcării elementare face de asemenea să dispară problema
egalităţii dintre masa inerţială şi cea gravitaţională. Masa este energie şi energia unui corp
este una. Lumea legii mişcării elementare este foarte simplă - nu este de unde să fie două
mase distincte, de fapt nu este de unde să fie nici măcar una care să fie distinctă de energie.
Particulele, cum ar fi electronul, nu mai sunt puncte ci <puncte nedeterminate>. Ele au
o dimensiune egală cu lungimea intervalului de nedeterminare. În cazul electronului de
exemplu, lungimea lui ar fi, echivalat în unităţile de măsură clasice, 2,43·10-12 m. Această
valoare este identică cu lungimea de undă Compton pentru electron. Nu cred că este o simplă
conicidenţă faptul că variaţia lungimii de undă a fotonului la interacţiunea cu un electron este
funcţie tocmai de lungimea de undă a electronului.
Întrucât există o aşa de strânsă legătură între energie şi unitatea elementareă de spaţiu
(atâ vectorial cât şi scalar) orice variaţie a energiei trebuie să se manifeste într-o modificare a
unităţii elementare de mişcare. În primul rând, după cum am văzut modificarea energiei
cinetice produce o modificare a unităţii elementare spaţiale. Dar şi celelalte forme de energie
vor modifica unitatea spaţială, întrucât aceasta este legată de energia totală. Astfel, în câmp
gravitaţional, energia unei particule este mai mică şi deci unitatea de spaţiu este mai mare
 3

(sunt invers proporţionale: E ˆ h/d).171 Varaţia de energie este ∆E ˆ gl ˆ ∆φ, unde g este
acceleraţia gravitaţională, l este distanţa cu care este mai aproape în câmplu gravitaţional, iar
∆φ este variaţia de potenţial gravitaţional. Se poate scrie rapotul E’/E ˆ d/d’ (unde E şi d sunt
energia şi lungimea elementare pentru starea iniţială depărtată în câmp gravitaţional iar E’ şi
d’ sunt valorile stării finale) şi făcându-se calculele se obţine ∆d ˆ d/(1/∆φ - 1) sau ∆d ˆ d’·∆φ.
Dacă introducem timpul măsurat în secunde de dragul raportării la fizica clasică se obţine ∆d
ˆ d/(c2/∆φ - 1) sau ∆d ˆ d’·∆φ/χ2. Formula clasică a relativităţii generalizate este ∆t ˆ t·∆φ
pentru variaţia timpului. De asemenea se obţine o variaţie a energiei (şi implicit a lungimii de
undă) a luminii: E’ ˆ E ‡ Egl ˆ E(1 ‡ ∆φ) iar dacă se introduce timpul (dacă c nu are valoarea
unu) se obţine E’ ˆ E(1 ‡ ∆φ/c2), care este exact formula teoriei relativităţii generalizate. Tot
datorită acestei influenţe gravitaţionale, în cazul unei planete care are o orbită eliptică în jurul
Soarelui se va produce un avans de periheliu deoarece în partea mai apropiată de Soare
unitatea spaţială se lungeşte şi planeta înaintează mai mult.
Acţiunea atracţiei gravitaţionale transformă o parte a energiei mişcării dezordonate a
unui corp, să-i zicem energie internă, în energie a mişcării ordonate, energie cinetică iar dacă
corpul este oprit, el pierde această energie. În termenii fizicii clasice aceasta însemnă că masa
unui corp nu creşte odată cu creşterea vitezei datorată acceleraţiei gravitaţionale, cum ar
prezice relativitatea restrânsă. Dacă comparăm masa unui corp în repaus pe Pământ cu masa
aceluiaşi corp în repaus undeva în spaţiu vom găsi că masa corpului în spaţiu este cu foarte
puţin mai mare decât masa pe care o are când este pe Pământ. Dacă o particulă are mişcarea
perfect ordonată, cum este cazul fotonului, atunci atracţia gravitaţională nu poate să-i
ordoneze mişcarea, pentru că este deja ordonată. Poate totuşi să modifice energia fotonului
însă fără să fie nevoie de medierea energiei cinetice. Dacă fotonul se mişcă înspre sursa
gravitaţională atunci pierde energie potenţială, însă o pierde direct din energia internă. Dacă
fotonul se depărtează de sursa câmpului gravitaţional atunci câştigă o energie internă egală
cu energia potenţială câştigată. Dacă fotonul se mişcă perpendicular pe direcţia câmpului
gravitaţional atunci câmpul nu poate să-l afecteze în nici nu fel. Când corpul are o mişcare
oblică pe câmp, acţiunea gravitaţională afectează doar componenta mişcării paralelă cu liniile
de câmp. În cazul unui corp care se apropie de sursa de câmp gravitaţional, câmpul
gravitaţional influenţează energia internă (<masa de repaus>, dacă folosim terminologia
clasică) transformând-o în energie cinetică, iar energia cinetică corespunzătoare componentei
mişcării paralele cu câmpul, este influenţată prin dilatarea lungimilor. De asemenea se
produce şi o curbare a razelor de lumină la trecerea pe lângă un corp masiv (vezi figura V.3).
Componenta mişcării (sau a unităţii spaţiale) paralelă cu câmpul va fi dilatată (deoarece
energia scade şi energia şi unitatea de spaţiu sunt invers proporţionale), punctul Px devenind
Px’, ceea ce va face ca mişcarea rezultată în urma influenţei gravitaţionale să fie dată de P’ şi
nu P ceea ce reprezintă o deviere cu un unghi α. O altă predicţie a legii saltului elementar
este că o variaţie a temperaturii ar implica în paralel cu o variaţie a energiei şi o variaţie a
masei (am menţionat deja aceasta) precum şi a lungimilor şi a <timpului>.
Dar am vorbit de atracţia gravitaţonală fără să încercăm să o înţelegem. Ce este această
atracţie enigmatică? Până acum am ajuns la concluzia că dacă considerăm o particulă, faptul
că ea are lungime spaţială implică faptul că ea are energie. Aceast din urmă este dată tocmai
de acest spaţiu (sau am putea spune şi invers, că spaţiul este dat de energia respectivă). Să
 3

considerăm acum două particule. Dacă sunt două, ele trebuie să fie distincte şi pentru aceasta
ele trebuie să fie în locuri diferite. Dar ca să fie în locuri diferite trebuie să existe un spaţiu
între ele. Dacă există spaţiu între ele, trebuie ca acest spaţiu să conţină energie. Aplicăm
formula relaţiei dintre spaţiu şi energie Epr ˆ h’ ˆ kh unde r este distanţa dintre două particule,
Ep este energia potnţială iar k este o constantă. Distanţa înseamnă energie. În cazul lungimii
unităţii spaţiale elementare aceasta dă energia internă iar depărtarea dintre două corpuri dă
energia potenţială gravitaţională a cărei expresie matematică este dată de formula de mai sus.
Chiar şi în faptul depărtării dintre corpuri, faptul că masa lor acoperă o anumită distanţă,
există enrgie, după cum există energie în faptul că o particulă este <împrăştiată> pe un
interval spaţial. Să înlocuim însă cele două particule cu două corpuri A şi B de energie E1 şi
E2 (echivalente cu o masă m1 şi m2), care conţin n1 şi respectiv n2 particule (vezi figura V.4).
Corpurile se află la o distanţă r unul de celălalt. Pentru simplitate să considerăm că toate
particulele sunt identice (au aceeaşi energie sau masă). Energia potenţială gravitaţională a
unei particule din corpul B datorată depărtării de o particulă din corpul A este E0B ˆ kh/r.
Energia datorată depărtării de toate particulele corpului A este E02 ˆ n1kh/r ˆ E1kh/rE0 (sau
E02 ˆ m1kh/rm0). Energia potenţială totală pe care o resimt toate particulele corpului B este
Ep ˆ n2E02 ˆ E2E1kh/rE02. Folosind terminlogia clasică relaţia se scrie Ep ˆ m2m1kh/rm02.
Putem scrie G ˆ kh/m02, unde G este o altă constantă. Am ajuns tocmai la ecuaţia clasică a
potenţialului gravitaţional şi se poate obţine apoi ecuaţia cunoscută a forţei gravitaţionale.
Energia potenţială a unui corp este negativă pentru că ea se scade din energia s-a totală.
Energia unui corp este mai mică atunci când mai există un corp la o anumită depărtare de el
comparativ cu cazul în care celălalt corp lipseşte, deoarece o parte a energiei lui este
transferată şi <sălşluieşte> în spaţiul dintre corpuri. Pentru ca energia să se conserve trebuie
ca această energie să provină din energia corpurilor şi acest transfer de energie face ca
corpurile să aibă un deficit energetic. Poate chiar această energie potenţială gravitaţională
<crează> spaţiul dintre cele două corpuri!
În educţia de mai sus am considerat că energia potenţială a unei particule din corpul B
este dată doar de numărul de particule din corpul A (sau, echivalent, de energia sau masa
corpului A). Însă, dacă energia potenţială este datorată <împrăştierii> în spaţiu a masei,
atunci energia unei particule din B trebuie să fie dată de numărul total de particule care sunt
răspândite pe distanţa r sau depărtate prin această distanţă. Modificând ecuaţia în
conformitate cu aceast considerent se obţine F ˆ Gm2(m1 ‡ m2)/r2, care este formula lui
Newton modificată în conformitate cu presupunerea punctului fix a centrului comun de
masă, formulă care este confirmată cu mare precizie de către observaţiile de mecanică
cerească. De data aceasta însă, nu mai avem nevoie să apelăm la artificiul matematic al
centrului comun de masă. Singura problemă este cu nu putem şti raportul dintre h’ şi h, adică
constanta ă, şi trebuie să-l obţinem prin observaţii.
Putem să obţinem acelaşi rezultat şi pe o altă cale. Să comparăm atracţia gravitaţională
cu starea unei particule care are mişcarea complet dezordonată şi care datorită caracterului
dezordonat al mişcării a ajuns în alt punct decât cel iniţial. Astfel, particula are o <datorie
energetică> faţă de punctul iniţial sub forma unei energii potenţiale de a ajunge înapoi în acel
punct. Să considerăm acum două particule A şi B care sunt iniţial în acelaşi punct formând
un sistem unitar.172 Considerăm acum că particula A rămâne în punctul iniţial iar particula B
 3

se îndepărtează de acest punct. Şi de data aceasta particula care s-a îndepărtat are o <datorie
enrgetică> de a reveni înapoi. Diferenţa însă între această <datorie energetică> şi cea
datorată mişcării dezordonate este că în timp ce aceasta din urmă creşte odată cu distanţa,
<datoria nergetică> implicată de gravitaţie, de legătura cu cealaltă particulă, scade odată cu
distanţa. Este ca şi cum, pe măsură ce se îndepărtează, particula îşi uită datoria. Această
<datorie energetică> dă naştere energiei potenţiale gravitaţionale şi forţei de atracţie
gravitaţională. Să înlocuim însă cele două particule A şi B cu două corpuri A şi B de energie
E1 şi E2 (echivalente cu o masă m1 şi m2), care conţin n1 şi respectiv n2 particule (vezi figura
V.4). Corpul B a ajuns la o distanţă r de corpul A. Considerăm că toate particulele sunt
identice. Forţa gravitaţională ce ia naştere ca urmare a <datoriei energetice> este, în
conformitate cu ecuaţia de mişcare pe care am stabilit-o deja, F ˆ E2a2. Acceleraţia a2
reprezintă acceleraţia cu care corpul A atrage corpul B şi ea este egală cu a0 ˆ n1a0.
Acceleraţia a0 este acceleraţia pe care o exercită o singură particulă şi ea este tocmai
rezultatul <datoriei energetice>. Ea este egală cu raportul dintre viteză şi spaţiul scalar (sau
<timpul>): a0 ˆ v0/r. Pentru viteză putem scrie relaţia: v0 ˆ l0/r, unde l0 este o constantă şi
reprezintă o lungime care exprimă <datoria> inţială pe care o creează o particulă, iar
raporutul ă/r exprimă măsura în care descreşte datoria odată cu distanţa, cu spaţiul scalar
dintre particule (am putea spune că exprimă măsura în care datoria iniţială este <uitată>).
Putem acum să scriem ecuaţia forţei gravitaţionale sub forma: F ˆ E2n1l0/r2. Ținând cont că
n1 reprezintă numărul de particule ale corpului A avem E1 ˆ n1E0, unde E0 este energia unei
particule (echivalentă cu o masă m0). Ecuaţia forţei devine: F ˆ E2E1l0/E0r2. Dacă
considerăm I0/E0 ca fiind o constantă şi o notăm cu G, ajungem atunci la legea clasică a
forţei gravitaţionale. Dacă introducem noţiunile clasice vom avea F ˆ m2m1l0/m0r2 şi G ˆ
l0c2/m0. Putem să scriem pe l0 în funcţie de unitatea spaţială: l0 ˆ kd0 unde ă este o constantă
numerică şi atunci G ˆ kd0c2/m0 sau G ˆ kh/m02. Constanta ă ar fi indicele datoriei energetice.
Dacă considerăm că datoria energetică a particulei B nu este din punct de vedere spaţial faţă
de particula A ci faţă de punctul centrului comun de masă (considerăm că ambele particule
sunt deplasate faţă de centrul comun de masă) atunci v ˆ l0/l1. Putem scrie relaţia m1/m2 ˆ
l2/l1 de unde obţinem l1 ˆ rm1/(m1 ‡ m2). Înlocuind în ecuaţia forţei obţinem F ˆ Gm2(m1 ‡
m2)/r2, care este formula modificată a lui Newton în conformitate cu presupunerea punctului
fix a centrului comun de masă, formulă care este confirmată cu mare precizie de către
observaţiile de mecanică cerească. Atracţia gravitaţională apare deci în acest caz ca un
dezechilibru de la starea <normală>. Desigur că explicaţia de mai sus este doar o încercare de
înţelegere a gravitaţiei şi nu este dedusă din legea saltului elementar. Am presupus că
<datoria energetică> a particulei descreşte odată cu distanţa şi, de asemenea, valoarea
constantei care exprimă măsura acestei descreşturi nu poate fi dedusă ci trebuie aleasă astfel
încât să se potrivească cu observaţiile. Totuşi, plecând de la aceste presupuneri, relaţia forţei
gravitaţionale a putut fi dedusă din ecuaţia de mişcare (F ˆ ma). Echivalenţa dintre masa
inerţială şi cea gravitaţională apare acum nu ca o coincidenţă uimitoare ci ca ceva natural.
Mai trebuie totuşi să facem o modificare formulei. Întrucât nu pot să existe puncte ci
doar intervaluri, trebuie să existe un interval limită peste care atracţia gravitaţională nu mai
acţionează. După cum spunea S. Hawking, teoria relativităţii prezicând concetrări infinite de
 3

masă şi-a prezis propria cădere. Lipsa unui interval limită duce tocmai la aceste concentrări
infinite de masă - toată masa este concentrată într-un punct inifnit de mic, într-un punct.
Aceasta este prezicerea pe care teoria relativităţii generalizate o face cu privire la găurile
negre. Din prezentarea făcută până aici aprae evident că nu se poate vorbi de puncte ci doar
de intervaluri. De aceea, relaţia trebuie scrisă F ˆ Gm2(m1 ‡ m2)/(r - r0), unde r0 este
intervalul elementar al forţei gravitaţionale. În felul acesta nu mai apare problema
concentrărilor infinite de materie. Acelaşi lucru trebuie făcut şi în cazul forţei
electromagnetice şi probabil că în felul acesta se poate explica observaţiile pe care le explică
teoria QED pe baza presupunerii degradării vidului173 şi a artificiului renormalizării. Ea
prezică că la distanţe foarte apropiate de electron forţa electromagnetică scade raportat la
formula clasică, dar formula modificată prezice şi ea o scădere a intensităţii forţei în
comparaţie cu formula clasică, nemodificată.
&&&
Ceea ce am stabilit iniţial este imposibilitatea ca o particulă să se mişte continuu, din
punct în punct, dar de fapt tot nu putem şti dacă schimbarea se produce prin salturi succesive
sau nu. Putem şti doar ceea ce apare la nivel macroscopic şi putem deci observa. S-ar putea
ca la nivel microscopic particula să nu sară dintr-o unitate elementară în alta ci să-şi extindă
unitatea elementară şi apoi, când apare o posibilă interacţiune, unitatea extinsă să colapseze
la o unitatea elementară (am ajuns acum la problema măsurătorii din mecanica cuantică).
Probabilitatea ca unitatea extinsă să colapseze în una din unităţile elementare care compun
unitatea extinsă va varia de la o unitate elementară la alta. De fiecare dată când unitatea
extinsă ajunge la o unitate elementară unde, printr-o posibilă interacţiune, <i se cere să se
identifice>, ea va <alege> dacă va colapsa în acea unitate elementară, caz în care va avea loc
interacţiunea, sau să nu colapseze acolo. Dacă <alege> să nu colapseze acolo atunci unitatea
elementară respectivă va fi exclusă din unitatea extinsă care va colapsa în una din celelalte
unităţi elementare rămase. Alegera va fi în funcţie de probabilitatea corespunzătoare unităţii
elementare respective (dacă mişcarea este ordonată într-o direcţie desigur că probabilitatea
este mai mare în acee direcţie). Prin urmare, atunci când unitatea elementară colapsează într-
o unitate elementară, nu are sens să se întrebe pe ce cale a ajuns particula acolo. Ea a ajuns
acolo pe toate căile pe care nu <i s-a cerut să se identifice>, pe care nu i s-a cerut să <decidă>
dacă va colapsa acolo sau nu. Unităţile unde i se cere să <decidă> sunt cele în care dacă
unitatea extinsă ar colapsa, s-ar produce o interacţiune, de exemplu o ciocnire. Cred că
aceasta este o explicaţie satisfăcătoare pentru experimentul de interferenţă a electronilor,
pentru pisica lui Schrödinger şi toate celelalte experimente mintale legate de problema
măsurătorii. Rezolvarea derivă din faptul că noţiunea de particulă este redefinită. În cazul
experimentului de interferenţă a electronilor unitatea unui electron se extinde, se împrăştie ca
şi o undă şi existenţa celor două fante va face ca unda să interfereze. Dacă se pune un
detector la una din fante atunci, indiferent dacă aceasta detectează sau nu particula (indiferent
dacă ea va merge pe la acea fantă sau pe la alta) nu se va mai produce fenomenul de
interferenţă pentru că electronul va merge doar printr-o singură fantă (detectorul <i-a cerut să
se identifice>). Dacă detectorul detectează electronul atunci sigur aceasta va trece pe acolo şi
nu va trece pe altundeva. Dacă nu detectează electronul atunci sigur nu va trece pe acolo şi,
întrucât a mai rămas doar o fantă pe unde poate să treacă, nu se va mai produce fenomenul de
interferenţă. trebuie să acceptăm împrăştierea sau răspândirea unităţii elementare spaţiale în
 3

toate direcţiile ca şi o undă mai degrabă decât o mişcare unică într-o direcţie pentru că viteza
este infinită şi particula se deplasează simultan în toate direcţiile.
Datorită faptului că orice particulă se deplasează cu viteza luminii, formula lui Einstein
pentru fotoni se aplică şi l-a particule, cum a sugerat de Broglie, dar doar pentru faptul că şi
ele se deplasează cu viteza luminii. Obţinem astfel lungimea de undă a particulelor care este
de fapt mărimea lor, întocmai cum lungimea de undă a unui foton dă <mărimea> fotonului.
Această lungime de undă este cea a mişcării dezordonate, corespunzătoare energiei interne.
Lungimea de undă de Broglie nu poate fi justificată decât pe baza ei. După cum am văzut
lungimea de undă de Broglie nu poate fi justificată ca fiind o extindere a formulei pentru
foton. Dar, întrucât formula care se aplică la foton se aplică şi la lungimea de undă
elementară aparticulelor, lungimea de undă de Broglie poate fi considerată o extindere a
formulei pentru aceasta din urmă, valabilă pentru mişcarea dezordonată, la mişcarea ordonată
cu viteaza v. Lungimea de undă elementară este λ0 ˆ h/mc iar lungimea de undă de Broglie
este λ ˆ h/mv.
 3

Dacă am văzut că natura particulelor materiale este aceeaşi cu cea a fotonilor întrucât
materia este identică cu energia, este logic să facem următoarea presupunere - şi particulele
elementare materiale sunt date tot de o confluenţa de câmpuri precum fotonul este dat de
confluenţa câmpului magnetic şi electric.
------------
Faptul că forţa gravitaţională este întotdeauna crescătoare este legat de faptul că spaţiul
este întotdeauna pozitiv.
S-ar putea totuşi ca acţiunea gravitaţională (sau poate inreţia) să nu acţioneze asupra
energiei potenţiale a unui corp ci doar asupra energiei interne (<masa de repaus>) şi a celei
ordonate.
Nu există spaţiu independent de energie.
Dacă folosim metrul avem: 1s ˆ 3,33*10-9 m; 1J ˆ 2*10-25 m-1; 1kg ˆ 2,2*10-42. Dacă
folosim joule-ul ca unitate de măsură universală avem: 1m ˆ 2*10-25 J-1; 1s ˆ 6,62*10-34
(aceeaşi valoare ca şi constanta lui Planck); 1kg ˆ 1,11*10-17.
pauli
------------------------
Noi am complicat lumea.
de fapt nu am pornit chiar de la zero pentru că nu cred în realitatea fizică a lui zero. Am
pornit de fapt de la unu - de la unitate, lucru necesar pentru existenţa mişcării.
Dacă lui h îi dăm valoarea unu (îl considerăm unitate fundamentală) atunci trebuie fie
ca unitatea de măsură pentru energie va trebui să fie inversul metrului (m-1) fie unitatea de
măsură pentru lungime să fie inversul joule-ului (J-1). De fapt ce am făcut noi până acm a
fost să considerăm spaţiul ca reprezentând valoarea numerică a <esenţei fizice>, cum am
numit-o, raportat la unitatea de măsură care reprezintă energia. Aceasta însemnă că spaţiul
este un număr - un număr de unităţi de măsură şi nu o mărime reală, aceasta fiind esenţa
fizică!
Cum spunea Komarov: <nimic nu ne-ar mai surprinde>., ştim multe dar ...
replace * cu ÎxÎ
să pun varianta 2 a forţie gra. ca cea principală (fără presupuneri) ‡ deduc mai întâi
formula modificată.:
entropie, dezordine
Oschimbare aât de radicală care implică chair şi schimbarea vocabularului, a
terminologiei folosite în fizică. /încât s-a schimbat şi vocabularul.
Nu se mai potate spune că energia totală din univers este zero...
E drept că poate pentru empirişti un astfel de univers şi-a pierdut ceva din realitatea sa.
Pare mai degrabă un joc matematic. Dar raţionaliştii vor fi pe deplin mulţumiţi cu un astfel
de univers. Eu cred de fapt că acest univers este creaţia unei Fiinţe raţionale şi de aceea
trebuie neapărat să fie raţional. Problema este că deşi acest univers este aşa de simplu în
esenţa lui noi singuri îl complicăm (peste măsură de mult) şi apoi ne întrebăm de ce nu mai
este raţional şi inteligibil.
Întreaga teorie a relativităţii restrânse se bazează pe forumulele de transformare ale lui
Lorentz în care factorul care îi poartă numele este fundamental.174
Postulatele trebuie acceptate fără demonstraţie. Dar deşi nu trebuie explicate raţional
putem vorbi de o raţionalitate internă, şi nu externă obţinută prin demonstraţie. Această
 3

raţionalitate internă a unui postulat este dată de raportarea acestuia la ceea ce constituie bunul
simţ şi fondul general de cunoştinţe. Chiar dacă un postulat este justificat experimental, el
râmăne nesatisfăcător dacă nu are o raţionalitate intrinsecă şi trebuie căutate alte postulate
care prezic fenomenele observate. Este acceptabil ca dintr-un postulat în acord cu bunul simţ
să ajungem la unele predicţii care nu sunt în acord cu bunul simţ pentru că într-o anumită
măsură raţionalitatea postulatului este transferată şi predicţiilor, dar nu este acceptabil să
pornim de la postulate care încalcă bunul simţ.
N. Bărbulescu: <În teoria relativităţii restrânse se consideră că această inegalitate ‚a
dilatării timpuluiƒ se produce spontan, apare de la sine, o face natura printr-un procedeu
necunoscut.>175.
exitenţă /realitate ontologică şi potenţială &&&
 3

VI. Anexa A - Destinul tragic al lui Ahile

A. Introducere
Unele din întrebările care au frământat mintea omenească încă din cele mai vechi
timpuri şi continuă şi astăzi sunt cele legate de paradoxurile lui Zeno din Elea, care vor fi
analizate în continuare, în special paradoxul cu Ahile şi broasca ţestoasă.i Teza acestei
lucrări este aceea că mişcarea continuă (elementul esenţial al paradoxurilor) este
imposibilă. Paradoxurile lui Zeno reprezintă punctul de interferenţă dintre mai multe
domenii – filosofie, matematică şi chiar şi fizică. Întrucât ele par să arate o contradicţie în
faptul existenţei mişcării (fapt incontestabil dat de către simţuri prin experimentarea lumii
fizice) mulţi au încercat să <rezolve> paradoxurile, arătând că paradoxul sau contradicţia
implicată de ele sunt doar aparente. Unii au pus la îndoială chiar şi cunoştinţele
matematice ale lui Zeno. A. N. Whitehead, de exemplu, spune următoarele:
<În paradoxul său ‘Ahile şi broasca ţestaosă’ Zeno construieşte un argument invalid care se
bazează pe ignoranţă în ceea ce priveşte teoria seriilor numerice convergente... Zeno ...
presupune ilegitim că seriile infinite de acte de devenire, având un prim act şi fiecare având
un succesor imediat, este inepuizabilă în procesul devenirii. Simple elemente de aritmetică
ne asigură că seriile indicate anteriorii vor fi epuizate in timp de o secundă... Astfel,
paradoxul lui Zeno se bazează pe o greşeală de matematică.>iii

B. Clarificarea conceptelor
1. Distincţia dintre mişcarea continuă şi mişcarea cuantificată
Trebuie făcută însă o precizare. Este adevărat că paradoxurile lui Zeno nu implică o
contradicţie reală între faptul existenţei mişcării şi percepţiile noastre cu privire la ea. Ele
implică însă o contradicţie reală între o anumită formă a mişcării, şi anume, cea continuă,
şi percepţiile noastre. Se pare că nici chiar Zeno nu a făcut această distincţie suficient de
clar sau cel puţin lucrul acesta nu reiese din felul în care el a interpretat paradoxurile, şi
anume, că ele exclud existenţa schimbării (de orice fel). Zeno, ca şi alţii de altfel, nu a
făcut distincţie între schimbarea continuă bazată pe divizibilitatea la infinit şi cea
cuantificată bazată pe unităţi elementare indivizibile.

i
Să presupunem că Ahile fuge de zece ori mai repede decât broasca ţestoasă. Broasca ţestoasă se află iniţial la 10 m înaintea lui
Ahile. Acesta fuge cei 10 m dar între timp broasca care fuge de zece ori mai încet fuge un metru. Ahile fuge şi acest metru dar
broasca între timp fuge o zecime de metru şi aşa mai departe astfel încât întotdeauna va fi cu puţin înaintea lui Ahile şi acesta
nu va putea niciodată să o ajungă. Paradoxul stadionului este similar. Se afirmă că nu se poate parcurge distanţa între două
puncte (ale unui stadion) întrucât mai întâi trebuie parcursă jumătate din această distanţă, apoi jumătate din distanţa care a
rămas şi tot aşa la infinit.
ii
Whitehead a luat în considerare un exemplu în care primul element al seriei se desfăşoară într-o jumătate de secundă, următorul
într-un sfert de secundă, şi în contunuare la infinit.
iii
A. N. Whitehead, Process and Reality, New York, The Free Press, 1969, pag. 85
 3

2.
Distincţia dintre lungimea finită a unei serii şi caracterul ei
infinit
Mai întâi trebuie clarificate unele concepte. Procesele sunt de două feluri – ciclice şi
neciclice sau unidirecţionale. Cele din a doua categorie se împart în procese crescătoare
care tind spre infinit şi procese descrescătoare care tind spre zero. Repetarea la infinit a
unui proces, în cazul în care este posibilă în realitate, nu are nici un efect asupra unui
proces neciclic dar epuizează un proces unidirecţional. Procesele infinite sunt de două
feluri – unele care se bazează pe multiplicare (sunt procese crescătoare) şi care duc la
infinit iar altele de divizare (sunt procese descrescătoare) care duc la inversul infinitului,
adică la zero (0 ˆ 1/∞). Este important să facem această distincţie pentru că unii tind să o
piardă din vedere. Este evident că procesul la care se referă Zeno este unul de divizare.
Când Whitehead vorbeşte despre teoria seriilor numerice convergente infinite şi spune că
o astfel de serie infinită de intervale de timp va fi epuizată într-un timp finit pune în
contrast intervalul finit, rezultatul sumei infinităţii de intervale care formează seria, cu un
interval infinit ca şi cum Zeno le-ar fi confundat şi ar fi crezut că rezultatul sumei ar fi un
interval infinit (doar un astfel de interval nu poate fi <epuizat>). Acelaşi lucru pare să
indice şi analiza lui Aristotel cu privire la paradoxurile lui Zeno. Nu cred însă că Zeno a
făcut o astfel de greşeală evidentă. Procesul care produce această serie infinită este un
proces de diviziune şi nu de multiplicare. Seria ar fi fost infinită dacă procesul ar fi fost
unul de multiplicare. Oricum, indiferent de ce a crezut Zeno, paradoxurile luiiv prezintă o
contradicţie reală. Negarea valabilităţii contradicţiei rezultă dintr-o înţelegere greşită a
paradoxurilor.
Paradoxurile nu se axează pe numărul infinit sau pe o lungime infinită ci dimpotrivă
pe numărul zero în contrast nu cu infinitul ci cu unitatea. Problema pusă de paradoxurile
lui Zeno nu este extinderea sau lungimea intervalelor seriei infinite, dacă aceasta este
finită sau infinită. Nu se încearcă să se arate că suma intervalelor este infinită şi nu poate
fi parcursă. Paradoxurile lui Zeno pun sub semnul întrebării nu posibilitatea parcurgerii
unei lungimi infinite ci, dimpotrivă, a unei lungimi finite. Mai exact, paradoxurile pun
sub semnul întrebării posibilitatea parcurgerii unei distanţe finite printr-un anumit tip de
mişcare, şi anume, mişcarea continuă (atunci când mişcarea este cuprinsă din zerouri, din
intervale nule, ceea ce înseamnă că spaţiul şi timpul în care se produce schimbarea sunt
divizibile la infinit).
iv
Face excepţie paradoxul celor trei şiruri de obiecte dintre care unul este în repaus, altul este în mişcare într-o direcţie iar celălalt
este în mişcare în direcţia opusă, paradox care duce la concluzia că un interval de timp este egal cu dublul său. Acest lucru
apare contradictoriu doar dacă considerăm timpul independent de viteză şi spaţiu. Dacă însă, definim unitatea de timp în
funcţie de o anumită viteză şi de unitatea de spaţiu, o modificare a vitezei sau a unităţii de spaţiu va duce la o modificare a
unităţii de timp. Să considerăm că şirul A se mişcă într-o direcţie cu viteza v, şirul B este în repaus iar şirul C se mişcă cu
viteza v în direcţie opusă şirului A. În timp ce şirul C trece de o unitate din şirul B, el trece de două unităţi din şirul A. Şirul B
raportat la şirul C se mişcă cu viteza v în sens inver şirului C iar şirul A se mişcă cu viteza v în sens opus şirului C pe lângă
mişcarea pe care o are şirul B (care este în repaus raportat la el însuşi sau se mişcă cu viteza v în sens opus lui C dacă este
raportat la C). Aşadar, şirul A raportat la şirul C se mişcă cu viteza 2v în sens opus lui C. Deoarece şi spaţiul şi viteza sunt
dublate timpul rămâne la fel şi nu se dublează. Dacă considerăm viteza constantă vom avea într-adevăr o dublare a timpului la
fel cum se produce dilatarea timpului în teoria relativităţii, fără ca acest lucru să fie contradictoriu. Celelalte paradoxuri arată
imposibilitatea mişcării continue şi sunt valide iar acesta intenţionează să arate imposibilitatea mişcării cuantificate şi este
invalid.
 3

Dacă Ahile poate să <epuizeze> sau să parcurgă intervalul până la broasca ţestoasă
atunci în mod sigur o va face într-un timp finit dar aceasta nu poate constitui dovadă că o
poate face – ar fi un cerc vicios. Este evident că o distanţă finită poate fi parcursă, acest
lucru ne este dat de către percepţiile şi experienţele noastre în lumea fizică. Dar, nu este
evident sau nu poate fi cunoscut apriori că parcurgerea unei distanţe finite este rezultatul
unei mişcări continue şi nu a unei mişcări cuantificate (în care există intervale elementare
indivizibile). Neputinţa de a parcurge această serie infinită nu derivă din faptul că seria
este infinită (lucru care, evident, este fals, seria fiind finită) ci din caracterul parcurgerii
– este vorba de parcurgere bazată pe divizibilitatea la infinit, este vorba de mişcare
continuă, din punct în punct (punctul fiind caracterizat de faptul că are lungimea zero).
Imposibilitatea de a parcurge intervalul finitv nu se bazează pe şi nu are nimic de a face
cu lungimea seriei care formează intervalul (care este totuşi un interval finit) ci se
bazează pe caracterul insaţiabil al infinitului. Acest caracter este independent de timp. El
reprezintă de fapt o relaţie matematică şi nu una fizică dependentă de timp (desigur că
această relaţie matematică fiind generală poate fi aplicată la cazuri fizice particulare, cum
ar fi mişcarea în timp şi spaţiu).
3. Distincţia dintre lumea matematică şi lumea fizică
(Comentariile din această secţiune vor deveni mai relevante în lumina discuţiei din secţiunea
II.C 4edeterminarea implicată de unitate.)
Mai trebuie făcută o distincţie – între lumea matematică şi lumea fizică. Lumea
matematică este în afara timpului şi în ea nu există mişcare.vi Ea este o lume imaginară şi
există în principiu. Lumea matematică este construită de către noi. Putem oricând să
luăm o unitate mai mică sau mai mare decât cea pe care o avem (fără să ajungem
niciodată la unitatea zero sau la infinit). În matematică, pentru a putea produce schimbare
(pentru a putea să aplicăm matematica la lumea fizică în care există shimbare) este
necesar să luăm o unitate finită nenulă (să numim această cerinţă principiul finitudinii).
Altfel, de exemplu dacă unitatea este nulă, atunci orice interval finit are aceeaşi lungime
– un număr infinit de unităţi (care sunt nule) – şi, prin urmare, toate punctele diferite de
origine se află la aceaşi depărtare faţă de origine. În acest caz schimbarea nu mai are sens.
Dacă luăm o unitate finită nenulă putem cu ajutorul ei să producem schimbare.
Pe de altă parte, această unitate finită nenulă poate fi oricât de mare sau de mică (să
numim afirmarea acestei posibilităţi principiul infinităţii). De aici rezultă principiul
multiplicării sau divizării la infinit a unităţii întrucât putem micşora sau mări unitatea
oricât de mult. Acest principiu este adevărat în cadrul matematicii, este adevărat <în
principiu>. Faptul că este adevărat derivă din faptul că unitatea este elementul primordial
în matematică şi nu depinde de altceva astfel încât să nu putem lua decât o singură unitate
şi nu alta mai mare sau mai mică.

v
Este vorba de intervalul finit dintre două puncte ale unui stadion în cazul paradoxului stadionului sau dintre punctul de pornire
al lui Ahile şi punctul în care ne aşteptăm să ajungă broasca ţestoasă în cazul paradoxului cu Ahile şi broasca ţestoasă.
vi
Cel puţin, în lumea matematică nu există mişcare dată. Pentru a se exprima unele relaţii dintre numere, relaţiile sunt asociate cu
procese. Aceste procese introduc în matematică elementul schimbării însă acesta este artificial. În lumea fizică mişcarea este
dată, există în ea inerent, şi nu este doar o convenţie a noastră.
 3

Pe de altă parte, lumea fizică există în realitate şi în ea mişcare este dată. Noi nu o
construim ci o descoperim. Adică, relaţia este inversă. Nu mai pornim de la o unitate
finită nenulă oarecare ca să producem schimbare. Aceasta din urmă fiind dată, este
primodială şi unitatea se bazează pe ea nu invers. Dacă unitatea nu mai este primordială
ci se bazează pe mişcarea care este dată atunci unitatea nu mai este oarecare, nu mai
poate fi oricât de mare sau de mică ci este şi ea dată, are o valoare determinată, este bine
definită (în contrast cu unitatea matematică care este indefinită, poate fi definită oricum,
sau, cu alte cuvinte, poate varia <infinit> de mult). În lumea matematică putem lua orice
(principiul infinităţii) unitate finită nenulă (principiul finitudinii). De fapt, în sens strict,
nu se poate alege o unitate mai mică sau mai mare. Unitatea, oricât ar fi, este unu. Doar
după ce s-a ales o unitate se poate alege alta mai mare sau mai mică în raport cu cea
iniţială. Din această posibilitate de a schimba unitatea de referinţă faţă de cea iniţială
derivă principiul infintiăţii (1).vii
Principiul finitudinii prevede ca orice unitate, inclusiv cea mai mică (căreia i-am
spune elementară) trebuie să fie nenulă. Principiul infinităţii prevede ca <unitatea
elementară> să fie indefinită, să nu aibă o valoare concretă astfel încât să putem oricând
lua o unitate mai mică.
Lumea fizică şi tot ce o compune, inclusiv unitatea fizică elemenară,viii sunt unice –
sunt ceea ce sunt şi nu ceea ce ne-am putea noi imagina cum este cazul lumii matematică.
De aceea, unitatea fizică elementară nu poate fi schimbată. Aceasta înseamnă că nu se
aplică principiul infintiăţii (vezi afirmaţia (1)). În lumea fizică unitatea elementară este
deja <luată>, este dată şi nu putem lua o unitate fizică elementară oarecare. Noi nu o
construim (ceea ce ar face ca unitatea să fie primordială şi ar implica valabilitatea
principiului infinităţii) ci o descoperim. Prin urmare, în lumea fizică nu se aplică decât
principiul finitudinii – unitatea fizică elementară este nenulă (principiul finitudinii) şi fixă
(în contrast cu principiul infinităţii). Nu există însă unitate matematică elementară
(concretă) pentru că aceasta ar însemna <cel mai mic număr nenul> ceea ce din punct de
vedere matematic nu există. În matematică nu există un <cel mai mare> sau <cel mai
mic> (pe baza principiului infinităţii există întotdeauna un <mai mare> sau <mai mic>).
În lumea reală însă, există întotdeauna un <cel mai mare> sau <cel mai mic> deşi în
principiu ar putea să existe altceva <mai mare> sau <mai mic>.ix
C. Argumente împotriva mişcării continue
1. Caracterul <insaţiabil> al infinitului
Ahile nu poate să prindă broasca ţestoasă nu pentru că nu are suficient timp, pentru

vii
Unitatea de referinţă iniţială trebuie să fie unu. Putem apoi să luăm ca unitate de referinţă o unitate mai mică, o fracţiune din
unitate iniţială – de exemplu o zecime (0,1). Vezi de asemenea şi discuţia din secţiunea 4edeterminarea implicată de unitate.
viii
Unitatea fizică elementară nu trebuie confundată cu unitatea de măsură. Aceasta din urmă este o convenţie şi prin urmare poate
fi schimbată. Ea este însă un multiplu oarecare al unităţii fizice elementare care este legată indisolubil de schimbare prin
intermediul principiului finitudinii. Această legătură conferă unităţii fizice elementare caracterul ei fix.
ix
Din punct de vedere spaţial <cel mai mic> reprezintă unitatea elementară de spaţiu iar <cel mai mare> reprezintă caracterul
finit al universului.
 3

că momentul sau punctul terminus este infinit depărtat faţă de punctul iniţial, de pornire,
ci pentru că procesul în care este angajat (care se bazează pe divizibilitatea la infinit) este
interminabil, fără punct terminus. Natura acestui proces îl condamnă pe Ahile să nu
ajungă niciodată broasca ţestoasă. Oricare şi toate punctele în care ajunge Ahile sunt finit
depărtate faţă de punctul iniţial dar totuşi, nu există nici un punct terminus în care să
ajungă broasca ţestoasă – până nu a ajuns la punctul terminus Ahile nu a ajuns broasca
ţestoasă.
2. Redefinirea unităţi de măsură
Să considerăm o ilustraţie. Să presunem că avem un băţ de 1 metru. Pornim un
cronometru şi ne deplasăm de la un capăt al băţului până la jumătatea lui şi îl tăiem. Să
presupunem că tăierea durează doar un moment. După ce am tăiat băţul în două ne
deplasăm până la jumătatea unuia din cele două segmente rezulate şi îl tăiem şi pe acesta
în două şi tot aşa, presupunând că materia nu este cuantificată, nu există atomi (entităţi
indivizibile de materie) şi este posibil să fie divizată la infinit. Vom putea ajunge să nu
mai avem segmet de băţ, adică să ajungem la un segment de băţ de lungimea zero? Nu!
De ce? Pentru că nu avem timp suficient? Dacă ne deplasăm cu viteza de 1 metru pe
secundă şi considerăm că tăierea durează un moment ar trebui să terminăm într-o
secundă. Ceea ce ne opreşte nu este timpul ci definiţia infinităţii. Pentru a ajunge în urma
tăierii sau a divizării la un segment de lungime zero trebuie să efectuăm o infinitate de
tăieturi sau divizări. Aceasta înseamnă, conform definiţiei infinităţii, că nu vom ajunge
niciodată să finalizăm procesul de divizare, deci nu vom ajunge niciodată la segmentul de
lungime zero. Termenul <niciodată> nu semnifică aici o lungime temporală infinită (deşi
se poate fi înţeles şi astfel în cazul proceselor infinite de multiplicare) ci o imposibilitate
inerentă procesului (în cazul nostru, un proces de divizare) independentă de orice alt
proces (cum ar fi curgerea timpului). Un proces infinit nu poate fi niciodată actual ci doar
potenţial pentru că infinitul este prin natura sa incompatibil cu schimbarea, cu procesul.
Dacă după fiecare tăiere redefinim unitatea de măsură pentru spaţiu, adică metrul, astfel
încât noul segment obţinut să fie etalonul pentru metru (lucru pe care îl putem face), nu
vom ajunge la un segment de lungime zero nici după o infinitate de tăieturi! Chiar şi
atunci segmentul va avea lungimea de un metru (procesul devine unul ciclic).
Să considerăm altă ilustraţie. Să presupunem că există două planete, A şi B. Planeta
B şi tot ce este pe ea se micşorează în timp (fie continuu fie, să zicem, la un anumit
interval de timp îşi înjumătăţeşte dimensiunile). După un timp infinit trebuie ca toate
lungimile de pe planeta B şi însăşi lungimea planetei să fie egale, adică zero. Lucrurile
acestea sunt adevărate dacă noi suntem pe planeta A. Dacă însă, noi suntem pe planeta B
(ceea ce va face ca acesta să fie sistemul de referinţă şi unităţile ei de măsură să fie
unităţile de referinţă) lungimile ei şi distincţiile dintre ele vor rămâne constante chiar şi
după un timp infinit. Ceea ce se întâmplă după un timp infinit este că planeta A va deveni
infinit de mare şi se va pierde orice distincţie între lungimile ei. Nu cred că ambele stări
pot fi adevărate în acelaşi timp. De fapt, timpul în care un din plantete devine infinit de
mică este acelaşi cu timpul în care cealaltă devine infinit de mare. Oricum, vedem că
divizibilitatea la infinit este echivalentă (pe baza unei simple convenţii) cu multiplicarea
 3

la infinit şi în cazul divizibilităţii la infinit a planetei B lungimea finită a planetei A (care

are ca şi corespondent lungimea finită pe care o are de parcurs Ahile) este echivalentă cu
o lungime infinită (care, evident, nu poate fi parcusă). Dacă Ahile ar fi avut cu el un
metru şi de fiecare dată ar fi tăiat 10/11 din metrul său redefinind metrul după ceea ce a
rămas din metru iniţial atunci, într-adevăr, lungimea care trebuia parcursă ca să ajungă
broasca ţestoasă ar fi devenit infinită.
Oricum, aceste experimente mintale ne arată că divizibilitatea la infinitx şi produsul ei
– intervalul nul – sunt dependente de unitatea de măsură, de modul cum o definim şi prin
urmare sunt doar o chestiune de convenţie. Aşadar, exitenţa unităţii este absolută şi
primară iar exitenţa nulului, a punctului (potenţială sau actuală în cazul în care poate să
existe punct în realitate) este relativă şi dependentă de existenţa unităţii. Unii filosofi
consideră relaţia de dependenţă în sens invers. Whitehead de exemplu, afirmă că
divizibilitatea la infinit a unui interval conferă acestuia caracterul său <extins>, faptul că
are o lungime finită.xi Dacă însă există un interval elementar indivizibil el va avea o
lungime finită fără să fie divizibil la infinit. Caracterul lui de interval extins, nenul va fi
dat nu de divizibilitatea la infinit ci de ceea ce este prin el însuşi, independent de altceva.
3. edeterminarea implicată de unitate
Dacă unitatea este primordială şi anterioară intervalului nul atunci acesta din urmă nu
poate să existe în realitate (actualitate) pentru că existenţa unităţii implică o
nedeterminare de o unitate astfel încât nu se poate face distincţie între punctele unităţii şi
în acest caz schimbarea nu va fi din punct în punct ci din interval în interval. Folosirea
unei unităţi înseamnă cuantificare. De aceea, matematica, prin faptul că foloseşte
numerele naturale bazate pe unitate, este cuantificată.xii Să presupunem că avem un obiect
la trei unităţi de origine care ajunge la o depărtare de şapte unităţi faţă de origine.
Mişcarea descrisă aici este una cuantificată. Descrierea mişcării prin folosirea valorilor
numerice nu înseamnă că obiectul, chiar dacă este considerat punctiform, se mişcă dintr-
un punct aflat la trei unităţi de origine şi ajunge într-un punct aflat la şapte unităţi ci
dintr-un interval aflat la trei unităţi în altul aflat la şapte unităţi faţă de origine. Primul
interval cuprinde toate punctele dintre 2.5 şi 3.5 iar al doilea toate punctele dintre 6.5 şi
7.5. Folosirea unităţii implică o nedeterminare de o unitate astfel încât nu se poate face
distincţie între punctele acestor intervale. Putem lua o unitate de referinţă mai mică decât
unitatea de măsură, o fracţiune din ea, de exemplu 0,1, dar nedeterminarea dată de o
unitate de referinţă rămâne. Dacă afirmăm că obiectul s-a mişcat dintr-o poziţie aflată la
3,2 unităţi faţă de origine rămâne o nedeterminare de 0,1, între 3,15 şi 3,25. Oricare din
aceste puncte este exprimat, atunci când folosim o unitate de referinţă de 0,1, de numărul
3,2. Pentru a exprima puncte este nevoie să folosim numere cu o infinitate de cifre după
x
La fel stau lucrurile şi cu multiplicarea la infinit.
xi
A. N. Whitehead, Process and Reality, pag. 86
xii
Doar numerele iraţionale nu sunt cuantificate ci exemplifică <punctul>, intervalul nul. Matematica însă nu foloseşte niciodată
numerele iraţionale în sens strict. Ele sunt întotdeauna aproximate la numere raţionale care implică unitatea, cuantificarea şi
nedeterminarea. Leibniz, preluând concepţia lui Pitagora, afirmase că <secretele cele mai profunde sunt ascunse în numere> (I.
M. Copi şi J. A. Gould, Readings on Logic, New York, The Macmillan Co., 1972, pag. 190).
 3

virgulă, adică numere iraţionale. Este nevoie de o unitate de referinţă infinit de mică. Noi
însă nu putem folosi niciodată numere iraţionale în sens strict. Întotdeauna le aproximăm
la numere raţionale.
Chiar şi teoria seriilor numerice convergente infinite l-a care se apelează pentru a
arăta că Ahile poate ajunge broasca se bazează tot pe o aproximaţie. Această aproximaţie
este legitimă în sensul în care orice aproximaţie este legitimă – de exemplu a spune că
0,9999... este 1 – însă, în sens strict, aproximaţia nu este legitimă şi încalcă definiţia
infinităţii. O astfel de serie converge sau tinde asimptotic spre o anumită valoare <fără să
o atingă niciodată>. Putem însă spune că, aproximativ, seria atinge valoarea respectivă.
În sens strict însă, aproximarea este neacceptabilă. Dacă o acceptăm, aproximaţia
implicăm exitenţa unei anumite nedeterminări şi a unui anumit interval elementar.
Aproximaţia este singura posibilitate ca Ahile să ajungă broasca ţestoasă iar este este
legitimă doar dacă această aproximaţie sau nedeterminare există inerent şi în spaţiu şi
timp – doar dacă există intervale elementare indivizibile de spaţiu şi timp.
4. Principiul divizării
Să considerăm următorul principiu (să-l numim principiul divizării): dacă dintr-un
segment finit se îndepărtează o porţiune finită rămâne tot o porţiune finită. Cu alte
cuvinte, dacă împărţim un segment finit în două segmente ambele vor fi finite (nu vor fi
nici infinite nici nule). Acest principiu reprezintă un adevăr analitic care se bazează pe
definiţia actului divizării. Dacă nu ar rămâne o porţiune finită înseamnă că nu s-a
îndepărtat o porţiune din segment că s-a îndepărtat tot segmentul. Segmentului rezultat,
fiind finit, i se aplică acelaşi principiu şi aşa mai departe. Divizibilitatea la infinit care
implică un segment final nul implică o încălcare a acestui principiu. Întrucât acest
principiu neglijează valorile numerică, mărimile concrete, raportat la el procesul divizării
este un proces ciclic, asemănător cazului în care redefinim unitatea de măsură după
porţiunea rămasă din unitatea iniţială. De aceea, faptul că divizarea se repetă la infinit nu
are nici un efect asupra procesului atunci când îl raportăm la acest principiu.
Divizibilitatea la infinit, ca şi multiplicarea la infinit de altfel, reprezintă o abstracţiune
bazată pe o aproximaţie. Există doar ca potenţialitate şi nu ca actualitate.
5. Caracterul contradictoriu al conceptului de infinitate actuală
În urma divizării unui segment acesta tinde spre zero în măsura repetării divizării. În
principiu, divizarea la infinit dă naştere unui segment nul dacă este posibil ca divizarea la
infinit să fie realizată. Însă acest lucru nu este posibil să fie realizat în realitate. Tocmai
definiţia infinităţii exclude această posibilitate. Dacă divizarea la infinit ar fi realizabilă în
realitate, ar putea fi împlinită, atunci valoarea finală care ar reprezenta <împlinirea>
procesului ar constitui o limită şi ar încălca definiţia infinităţii (care este fără limită). De
aceea, expresia <infinitate actuală> este o contradicţie în termeni. Infinit înseamnă
nerealizabil, de necuprins iar actual înseamnă realizat, împlinit. Conceptul de infinite
actuală este contradictoriu pentru că implică o împlinire a procesului şi o epuizare a
potenţei, o transformare completă a acesteia în actualitate. Atâta timp cât mai există
potenţă procesul nu a fost repetat la infinit şi deci nu s-a ajuns la infinitate. Dacă nu mai
există potenţă înseamnă că procesul a ajuns la capăt şi are deci o limită. Existenţa unei
 3

limite este însă incompatibilă cu definiţia infinităţii. Prin urmare, infinitatea nu este
realizabilă în realitate ci doar în principiu. De fapt, conceptul de infinitate potenţială
trebuie înţeles în sensul că acesta este realizabilă numai în principiu dar nu şi în realitate.
Segmentul nul, rezultatul divizării la infinit al unui segment finit, reprezintă ducerea
la limită a procesului divizării. Această limită este însă o limită artificială, aplicată în mod
forţat asupra procesului. Dacă este posibil ca procesul să ajungă la această limită atunci
înseamnă că procesul are o limită, înseamnă că procesul se sfârşeşte la această limită.
Iată că, plecând de la presupunerea divizibilităţii la infinit (care implică lipsa unei limite
şi a unui sfârşit) am ajuns la o concluzie care contrazice această presupunere – existenţa
unei limite şi a unui sfârşit.
Procesul divizibilităţii fiind considerat un proces fără sfârşit, interminabil este
aproximat printr-o valoare specifică unui proces terminabil, diferenţa dintre ele constând
în faptul că primul nu poate fi raportat sau relaţionat la alte procese, obişnuite, care pot fi
împlinite sau finalizate. Pentru a putea face aceasta trebuie să înţelegem expresia
<divizare infinită> ca însemnând <divizare indefinită>. În felul acesta se obţin segmente
indefinit de mici, oricât de mici dar totuşi nenule şi nu se încalcă principiul menţionat
anterior, principiul divizării.
6. Simetria procesului (matematic)
Procesele matematice, cum ar fi divizibilitatea de exemplu, sunt procese generale,
independente de vreun element fizic (inclusiv timpul) la care se poate aplica procesul (ca
şi caz particular). Prin urmare, procesul trebuie să fie simetric faţă de timp pentru că altfel
ar însemna că este dependent de timp şi nu ar mai putea fi un proces matematic. A fi
simetric faţă de timp înseamnă că schimbând direcţia procesului sau derulând în sens
invers procesul se ajunge la stările anterioare. În cazul procesului infinit, divizibilitatea la
infinit de exemplu, nu avem nici o garanţie că dacă multiplicăm la infinit segmentul nul
vom ajunge la aceleaşi valori ca şi atunci când am divizat la infinit segmentul finit. Nu
avem nici o garanţie că cele două procese sunt simetrice. Valorile obţinute atunci când
derulăm procesul în sens invers pot fi diferite de cele iniţiale.
Între finit şi infinit există o prăpastie, în sensul că finitul nu poate ajunge sau atinge
niciodată infinitul. Definiţia infinitului îi interezice aceasta. Dacă sărim această prăpastie
a infinităţii nu mai avem nici o garanţie a continuităţii simetrice a procesului. De fapt,
după cum am văzut, dacă această prăpastie poate fi trecută (dacă deci există infinitate
actuală) lucrul acesta implică o încălcare a principiului divizării.
7. Imposibilitatea mişcării continue
Cei care pledează pentru mişcarea continuă apelează la relaţia 0·∞ ˆ 1 (sau 0·∞ ˆ n, în
forma generală, unde n este un număr finit nenul). Adică, chiar dacă unitatea de mişcare
este nulă, o infinitate de astfel de unităţi nule va produce o mişcare nenulă. Problema care
se pune însă este aceasta: <Cum se ajunge de la zeroul iniţial la o infinitate de zerouri
care să dea un număr finit?>. Pentru ca să se poată trece de la un zero iniţial la o infinitate
de zerouri, adică, la un număr finit, susţinătorii mişcării continue trebuie să presupună
mai întâi tocmai ceea ce vor să dovedească – faptul că există schimbare chiar dacă
 3

unitatea elementar de schimbare este zero! Aceasta nu înseamnă a pune la îndoială

valabilitatea relaţiei 0·∞ ˆ 1 (care este adevărată prin definiţie) ci a pune la îndoială dacă
această relaţie este aplicabilă la cazul în care unitatea elementar de mişcare este zero.
Înseamnă a pune la îndoială posibilitatea existenţei unei infinităţi de repetiţii de mişcări
nule ceea ce echivalează cu punerea la îndoială a posibilităţii mişcării continue – ceea ce
reprezintă tocmai întrebarea de la care am pornit şi pe care ne-am propus să-i dăm
răspuns. A presupune posibilitatea existenţei unei infinităţi de repetiţii de mişcări nule
înseamnă a presupune tocmai ceea ce se încearcă să se demonstreze.
Problema care se pune nu este dacă relaţia 0·∞ ˆ 1 este adevărată sau nu ci dacă
aceasta se aplică sau nu în cazul în care unitatea de mişcare este nulă. Cu alte cuvinte,
întrebarea care se pune este acesta: <Un astfel de proces de adăugare a unui valori nule
este un proces crescător sau un proces ciclic?>. Repetarea lui la infinit va duce la relaţia
<0 ‡ 0 ‡ 0 ‡ ... ˆ ∞·0> sau la <0 ‡ 0 ˆ 0; 0 ‡ 0 ˆ 0; ...; 0 ‡ 0 ˆ 0>? Se poate face în vreun fel
distincţie (cel puţin calitativă dacă nu cantitativă) între punctul iniţial şi cel final a unui
astfel de proces (fapt care va determina care din cele două relaţii de mai sus este cea
adecvată)? Ca să poată fi vorba despre <repetare> şi să se introducă astfel o distincţie
temporală între cele două puncte, trebuie să existe timp iar ca să existe timp trebuie să
existe schimbare iar aceasta este tocmai ceea ce trebuie demonstrat. Pe de altă parte, o
distincţie spaţială nu se poate face între cele două puncte.
a) Distincţia dintre repaus şi mişcare
Dacă existenţa punctului este primordială şi existenţa intervalului finit se bazează pe
ea, atunci, după cum rezultă şi din paradoxul săgeţii în care săgeat în zbor se dovedeşte a
fi în repaus, nu mai există nici o bază pentru distincţia dintre repaus şi mişcare sau dintre
două mişcări cu viteze diferite. Să considerăm un corp în mişcare. Cu cât intervalul de
timp considerat este mai scurt cu atât spaţiul parcurs este mai mic. Dacă considerăm
momente – ∆t ˆ 0 – (în ideea că nu există unităţi elementare indivizibile) atunci intervalul
spaţial parcurs va fi şi el nul. Deci, un obiect în mişcare este în repaus în fiecare moment.
Însă, acelaşi lucru se poate spune şi despre un obiect în repaus sau despre un alt obiect în
mişcare cu o viteză diferită. Deci, pe baza unităţii elementare nule nu se poate face
distincţie între două stări de mişcare cu viteze diferite sau între o stare de mişcare cu
viteză oarecare şi starea de repaus.
b) Existenţa stării de repaus
Mai mult decât faptul că nu s-ar putea face distincţie între repaus şi mişcare, dacă
realţia 0·∞ ˆ 1s-ar aplica, atunci lucrul acesta ar exclude orice stare de repaus, chiar şi
repaus relativ, deoarece 0·∞ ≠ 0. Din punctul de vedere al acestei obiecţii, relaţia s-ar
putea aplica cel mult la timp deoarece nu există <repaus în timp> – chiar şi corpurile a
căror locaţie spaţială rămâne constantă simt curgerea timpului şi nu rămân în acelaşi
moment.
 3

c) Infinitul de gradul doi

Pentru mişcarea continuă avem ecuaţia x ˆ ∞·∆x ˆ ∞(x1 – x0) ˆ ∞(0 – 0) ˆ ∞·0 ˆ 1.xiii S-
ar părea că această ecuaţie, având un rezultat nenul, sprijină posibilitatea existenţei
mişcării continue. Există totuşi o greşeală! 0 – 0 nu este 0 ci 0 de gradul doi (02), să-i
spunem aşa. Acest <zero de gradul doi> se bazează pe un infinit de gradul doi (∞2).
Această distincţie nu are importanţă în operaţii cu numere finite dar are mare importanţă
în operaţii cu numere infinite. 0 – 0 ˆ 1/∞ – 1/∞ ˆ 0/∞ ˆ 1/∞2 ˆ 02. De exemplu, atât un
segment de dreaptă cât şi o dreaptă sunt formate dintr-o infinitate de puncte dar există
totuşi o mare distincţie între ele. Un segment de dreaptă este format dintr-o infinitate de
puncte (∞) dar o dreaptă este formată dintr-o infinitate de segmente şi deci, dintr-o
infinitate de infinităţi de puncte (∞2) (distincţia dintre aceste două feluri de infinite este
echivalentă cu distincţia dintre mulţimile transfinite ℵ0 şi ℵ1 din cadrul teoriei
mulţimilor). Astfel, ecuaţia trebuie scrisă: x ˆ ∞·∆x ˆ ∞(x1 – x0) ˆ ∞(0 – 0) ˆ ∞(1/∞ – 1/∞)
ˆ ∞‚(1–1)/∞ƒˆ ∞·0/∞ ˆ 1·0 ˆ 0! Schimbarea continuă este deci imposibilă.
De fapt chiar şi Whitehead afirmă că <Atâta timp cât caracterul atomic ‚cuantificatƒ
al entităţilor actuale nu este luat în considerare, aplicarea metodei de argumentare a lui
Zeno face dificil de înţeles noţiunea de transmisie continuă care domneşte în fizică...
Astfel, noţiunea de transmisie continuă din ştiinţă trebuie înlocuită de noţiunea de
transmisie imediată prin intermediul unor cuante de extindere succesive. Aceste cuante de
extindere succesive sunt diviziunile fundamentale de evenimente adiacente succesive.>xiv
8. Suficienţa posibilităţii pentru a crea contradicţie
Paradoxul cu Ahile şi broasca ţestoasă (sau cel cu mişcarea dintre două puncte ale
unui stadion) implică un mod particular în care Ahile îşi planifică alergarea, şi anume să
alerge până unde era broasca atunci când a început să parcurgă segmentul respectiv de
drum, iar când a ajuns unde era broasca atunci când a început să alerge, îşi propune iarăşi
să alerge până unde este broasca în acest moment şi tot aşa. Este evident că nu este
necesar ca Ahile să îşi propună să alerge în felul acesta. El poate de exemplu să îşi
propună să alerge până unde este broasca ţestoasă la momentul curent (în contrast cu
momentul iniţial). Pentru valabilitatea paradoxului nu este însă nevoie ca modul
particular de alergare implicat de paradox să fie necesar. Este suficient dacă este posibil.
Este adevărat că nimic nu îl obligă pe Ahile să alerge în felul acela (pe segmente) dar în
acelaşi timp este adevărat şi faptul că nimic nu îl obligă să nu alerge aşa. Dacă mişcarea
este continuă, Ahile poate să alerge în felul acesta (este posibil chiar dacă nu este
necesar). Modul în care Ahile îşi planifică alergarea (aleargă mereu până în punctul iniţial
în care a fost broasca ţestoasă la începutul fiecărei etape sau aleargă până în punctul în
care este broasca ţestoasă la momentul curent) nu trebuie să aibă nici un efect asupra
alergării (astfel încât în unul din cazuri ajunge broasca ţestoasă iar în altul nu o ajunge)

xiii
Trebuie să considerăm x1 şi x0 ca fiind în origine. Altfel am folosi unităţi de măsură şi nu am mai avea de a face cu puncte ci
cu intervale nenule a căror mărime este dată de unitate (vezi secţiunea II.C 4edeterminarea implicată de unitate).
xiv
A. N. Whitehead, Process and Reality, pag. 360-361
 3

pentru că viteza şi direcţia alergării rămân constante – deci în ambele cazuri trebuie să
ajungă broasca. Totuşi, dacă este posibil (pe baza divizibilităţii la infinit a spaţiului şi
timpului) să-şi planifice alergarea după cum prevede paradoxul (observaţiile noastre
cerând ca, indiferent de planificare, având viteza mai mare, Ahile trebuie să ajungă
broasca ţestoasă), ajungem la concluzia că nu este posibil să ajungă broasca ţestoasă!
Concluziile fiind contradictorii rezultă că presupunerea divizibilităţii la infinit a spaţiului
şi timpului, pe care se bazează modul acela particular de planificare a alergării, este falsă.
Dacă există unităţi elementare de spaţiu şi timp Ahile poate să alerge după cum prevede
paradoxul doar până la un anumit punct. El nu poate însă să îşi propună să alerge pe
intervale mai mici decât cele elementare indivizibile.
D. Constanţa unităţii fizice elementare
Acum, după ce am arătat că există o unitate elementară nenulă să arătăm că aceasta
este constantă. S-ar părea că există posibilitatea ca, în principiu, unitatea elementară să
varieze de la o unitate la alta. De exemplu, într-un loc din spaţiu să avem o anumită
unitate de măsură iar în alt loc din spaţiu o altă unitate de măsură. Problema s-ar putea
rezolva apelându-se la presupunerea omogenităţii spaţiului. Nu este însă nevoie să facem
această presupunere. De fapt, variaţia unităţii elementare nu are sens datorită faptului că
este nedetectabilă. Unitatea fiind elementară, orice altă unitate sau mărime se bazează pe
eaxv şi variaţia ei ar afecta orice corp mutat dintr-un loc în celălalt, inclusiv cele care dau
unitate de măsură, şi astfel nu am putea detecta modificarea. Situaţia este similară cu cea
din exemplu în care universul şi tot ce este în el s-ar micşora (sau mări). O astfel de
micşorare ar implica şi o micşorare în aceeaşi măsură a oricărui metru pe care l-am putea
folosi la măsurare şi astfel micşorarea nu ar putea fi detectată. Să luăm un alt exemplu –
cel al unităţii de măsură pentru masă. Etalonul unităţi de măsură pentru masă (un corp
metalic dintr-un muzeu din Franţa) arice masă ar avea, oriunde şi oricând, are un
kilogram. În principiu, masa lui ar putea varia de la un loc la altul sau de la un moment la
altul. Această variaţie ar fi însă nedetectabilă. Etalonul sau unitatea fiind ceea ce este este
unu.
E. Epilog
Dacă mişcarea ar fi continuă Ahile ar fi avut un destin tragic. El ar fi fost condamnat
să rămână veşnic ţintuit locului, să nu ajungă broasca ţestoasă şi nimic altceva, oricât s-ar
fi străduit să alerge. Nu ar mai fi reuşit niciodată să-şi demonstreze abilităţile de alergător
şi noi nu am mai fi auzit niciodată de el. Aceasta însă nu ar fi fost cea mai mare tragedie
pentru că oricum noi nu am mai putea auzi nimic.

xv
Orice mărime trebuie să fie un multiplu al unităţii elementare.
 3

VII. Cuprins:

I. PROBLEME LEGATE DE UIFICAREA CUOAŞTERII ..................................................................... 1

A. SETEA OMULUI DE A CUNOAŞTE ŞI ÎNŢELEGE (LUMEA ÎNCONJURĂTOARE) .....................................................................................
B. PROBLEME ALE FIZICII ACTUALE ....................................................................................................................................................
C. CARACTERUL CIUDAT AL REALITĂŢII.............................................................................................................................................
II. PROBLEME ALE MECAICII CUATICE............................................................................................ 12
A. PROBLEME TEORETICE ALE FUNDAMENTELOR MECANICII CUANTICE .............................................................................................
B. PROBLEMA MĂSURĂTORII (/ A PISICII LUI SCHRÖDINGER) ..............................................................................................................
C. INCOMPATIBILITATE CU ALTE TEORII .............................................................................................................................................
III. PROBLEME ALE RELATIVITĂȚII ......................................................................................................... 27
A. PROBLEME CLASICE .......................................................................................................................................................................
1. Probleme legate de postulatul constanţei vitezei luminii. ..............................................................................................................................
2. Probleme ale relativităţii generealizate şi ale postulatului relativităţii .........................................................................................................
B. CONTRADICŢIA RELATIVITĂŢII ......................................................................................................................................................
C. RELATIVITATE FĂRĂ RELATIVITATE? /NERELATIVISTĂ? ................................................................................................................
1. Metoda lui Lorentz .........................................................................................................................................................................................
2. Metoda lui Einstein ........................................................................................................................................................................................
3. Metoda unităţilor de măsură ..........................................................................................................................................................................
4. Metoda parităţii .............................................................................................................................................................................................
5. Metoda infinităţii............................................................................................................................................................................................
IV. IMPLICAȚIILE SCHIMBĂRII................................................................................................................... 51
A. ÎNCEPUTURI ...................................................................................................................................................................................
B. VECHII GÂNDITORI ŞI ORIZONTURILE FIZICE AL CUNOAŞTERII .......................................................................................................
C. IMPLICAŢIILE SCHIMBĂRII ..............................................................................................................................................................
V. RECOSTRUIREA FIZICII PORID DE LA ZERO .......................................................................... 64
A. IMPLICAŢII ALE LEGII SALTULUI ELEMENTAR ABSOLUT .................................................................................................................
VI. AEXA A - DESTIUL TRAGIC AL LUI AHILE .................................................................................. 77
A. INTRODUCERE ................................................................................................................................................................................
B. CLARIFICAREA CONCEPTELOR .......................................................................................................................................................
1. Distincţia dintre mişcarea continuă şi mişcarea cuantificată ........................................................................................................................
2. Distincţia dintre lungimea finită a unei serii şi caracterul ei infinit ..............................................................................................................
3. Distincţia dintre lumea matematică şi lumea fizică........................................................................................................................................
C. ARGUMENTE ÎMPOTRIVA MIŞCĂRII CONTINUE ...............................................................................................................................
1.Caracterul <insaţiabil> al infinitului ............................................................................................................................................................
2.Redefinirea unităţi de măsură ........................................................................................................................................................................
3.4edeterminarea implicată de unitate .............................................................................................................................................................
4.Principiul divizării .........................................................................................................................................................................................
5.Caracterul contradictoriu al conceptului de infinitate actuală ......................................................................................................................
6.Simetria procesului (matematic) ....................................................................................................................................................................
7.Imposibilitatea mişcării continue ...................................................................................................................................................................
a) Distincţia dintre repaus şi mişcare ......................................................................................................................................................................
b) Existenţa stării de repaus ....................................................................................................................................................................................
c) Infinitul de gradul doi .........................................................................................................................................................................................
8. Suficienţa posibilităţii pentru a crea contradicţie ..........................................................................................................................................
D. CONSTANŢA UNITĂŢII FIZICE ELEMENTARE ...................................................................................................................................
E. EPILOG ...........................................................................................................................................................................................
VII. CUPRIS: ..................................................................................................................................................... 88
 3

1
Ciatat de Thomas Tuerke în <Quote for the day>, v. 1.1, courtesy of Grasvesend BBS, 1991
2
Roşca, D., Existenţa tragică, Bucureşti, pag. 56
3
Viktor Komarov, Dincolo de autoritatea ştiinţei, editura Politică, Bucureşti, 1985, pag. 27-28
4
Stephen W. Hawking, Scurtă istorie a timpului, Editura Humanitas, Bucureşti, 1995, pag. 26 (Stephen W. Hawking, A Brief History of
Time, Bantam Books, New York, 1989, pag. 12)
5
Dict fil rom pag. 556
6
Stephen W. Hawking, Scurtă istorie a timpului, Editura Humanitas, Bucureşti, 1995, pag. 24
7
8
Stephen W. Hawking, Scurtă istorie a timpului, Editura Humanitas, Bucureşti, 1995, pag. 25
9
John Marks, Science and the Making of the Modern World, Heinemann Educational, Oxford, 1990, pag. 323
10
Stephen W. Hawking, Scurtă istorie a timpului, Editura Humanitas, Bucureşti, 1995, pag. 26
11
Ilya Prigogine, De la existenţă la devenire, editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1992, pag. 56
12
Jacques Merlau-Ponty, Cosmologia secolului XX, Editura Ştiinţifică şi enciclopedică, Bucureşti, 1978, pag. 287-288, 291
13
Viktor Komarov, Dincolo de autoritatea ştiinţei, editura Politică, Bucureşti, 1985, pag. 352-3
14
Cocoru, D., 20 de ştiinţe ale secolului XX, editura Albatros, Bucureşti, 1981, pag. 235-236
15
Ioan N. Popescu, Gravitaţia, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1983, pag. 54
16
W. E. Gettys, Physics - Classical and Modern, New York: McGraw-Hill, 1989pag. 273
17
Scientific American May, 94, pag. 14, în articulul <Unbearable Lightness>
18
Ioan N. Popescu, Gravitaţia, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1983, pag. 51
19
John Gribbin, In Search of Schrödinger’s cat, Corgi Books, London, 1985pag. 230
20
În cazul în care o înlocuim cu o chestiune de geometrie, cum a făcut Einstein în teoria relativităţii generalizate, devin enigmatice şi
inexplicabile alte aspecte ale <geometriei> respective.
21
citat de Ioan N. Popescu, Gravitaţia, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1983, pag. 156
22
Scientific American, May, 94 în articulul <Unbearable Lightness>, pag. 14
23
I. C. Sîngeorzan, şi I. M. Ştefan, Ghidul cosmosului, editura Minerva, Bucureşti, 1980, vol. IIpag. 156
24
citat de John Gribbin, In Search of Schrödinger’s cat, Corgi Books, London, 1985pag. 117
25
Scientific American, Nov. 79, New York Scientific American, Inc., în <The Quantum Theory and Reality>
26
citat de D. Halliday, şi R. Resnick, Fundamentals in Physics; John Wiley & Sons, 1988, anexa A1
27
65 pag. 122
28
65 pag. 124
29
Viktor Komarov, Dincolo de autoritatea ştiinţei, editura Politică, Bucureşti, 1985, pag. 350-5
30
Ilya Prigogine, De la existenţă la devenire, editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1992, pag. 8-9
31
Scientific American, July 81, în <Metamagical Themas>, pag. 13
32
citat de W. E. Gettys, Physics - Classical and Modern, New York: McGraw-Hill, 1989pag. 94
33
Ioan N. Popescu, Gravitaţia, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1983, pag. 117
34
41 pag. 31
35
Bertrand Russell, Problemele filosofiei, editura ALL, Bucureşti, 1995, pag. 22
36
citat de Almanah Ştiiinţă şi tehnică 1983, editat de C.C. al U.T.C., Bucureşti, 1983, în articolul <Descoperiri <inutile> în ştiinţă>
semnat de Andrei Banc, pag. 56 / Viktor - 40
37
Viktor Komarov, Dincolo de autoritatea ştiinţei, editura Politică, Bucureşti, 1985, pag. 354
38
Viktor Komarov, Dincolo de autoritatea ştiinţei, editura Politică, Bucureşti, 1985, pag. 23-24
39
Viktor Komarov, Dincolo de autoritatea ştiinţei, editura Politică, Bucureşti, 1985, pag. 36-38
40
Viktor Komarov, Dincolo de autoritatea ştiinţei, editura Politică, Bucureşti, 1985, pag. 27
41
Viktor Komarov, Dincolo de autoritatea ştiinţei, editura Politică, Bucureşti, 1985, pag. 27
42
Almanah Ştiiinţă şi tehnică 1983, editat de C.C. al U.T.C., Bucureşti, 1983, în articolul <Descoperiri <inutile> în ştiinţă> semnat de
Andrei Banc, pag. 57
43
Michael Polanyi în Ănowing and Being, pag. 66, citat de Leslie Newbigin în The Gospel în a Pluralist Society, SPCK London, 1989,
pag. ?
44
Leslie Newbigin, The Gospel in a Pluralist Society, SPCK London, 1989, pag. ?
45
Leslie Newbigin, The Gospel în a Pluralist Societâ, SPCK London, 1989, pag. ?
46
Viktor Komarov, Dincolo de autoritatea ştiinţei, editura Politică, Bucureşti, 1985, pag. 187
47
Viktor Komarov, Dincolo de autoritatea ştiinţei, editura Politică, Bucureşti, 1985, pag. 102
48
Ciatat de Thomas Tuerke în <Quote for the day>, v. 1.1, courtesy of Grasvesend BBS, 1991
49
Viktor Komarov, Dincolo de autoritatea ştiinţei, editura Politică, Bucureşti, 1985, pag. 190
50
Viktor Komarov, Dincolo de autoritatea ştiinţei, editura Politică, Bucureşti, 1985, pag. 197-8, 200
51
Hubert Reeves, Răbdare ]n azur, Humanitas, Bucureşti, 1993, pag. 214
52
Charles-Noel Martin, The Realm of Science, George G. Harrap & Co. Ltd, London, 1963, pag. 78-81.
53
Almanah Ştiiinţă şi tehnică 1983, editat de C.C. al U.T.C., Bucureşti, 1983, în articolul <Descoperiri <inutile> în ştiinţă> semnat de
Andrei Banc, pag. 56-57 (citatele următoare sunt din acest articol).
54
Stephen W. Hawking, Scurtă istorie a timpului, Editura Humanitas, Bucureşti, 1995, pag. 9
55
s.a July 1981, în <Metamagical Themas>, pag. 11-12
56
Scientific American, May 1994, în <Bohm’s Alternative to Quantim Mechanics>, pag. 32
57
citat de John Gribbin, In Search of Schrödinger’s cat, Corgi Books, London, 1985pag. 117
 3

58
Ernest H. Hutten, Ideile fundamentale ale fizicii, Editura enciclopedick română, Bucureşti 1970, pag. 39
59
John Gribbin, In Search of Schrödinger’s cat, Corgi Books, London, 1985pag. 172
60
s.a July 1981, în <Metamagical Themas>, pag. 14
61
Scientific American, May 1994, în <Bohm’s Alternative to Quantim Mechanics>, pag. 37
62
W. E. Gettys, Physics - Classical and Modern, New York: McGraw-Hill, 1989pag. 947
63
s.a July 1981, în <Metamagical Themas>, pag. 14
64
John Gribbin, In Search of Schrödinger’s cat, Corgi Books, London, 1985pag. 174
65
John Gribbin, In Search of Schrödinger’s cat, Corgi Books, London, 1985pag. 171
66
W. E. Gettys, Physics - Classical and Modern, New York: McGraw-Hill, 1989pag. 935
67
John Gribbin, In Search of Schrödinger’s cat, Corgi Books, London, 1985pag. 176
68
citat de John Gribbin, In Search of Schrödinger’s cat, Corgi Books, London, 1985pag. 5
69
Scientific American, May 1994, în <Bohm’s Alternative to Quantim Mechanics>, pag. 32-39
70
W. E. Gettys, Physics - Classical and Modern, New York: McGraw-Hill, 1989pag. 948
71
Richard Healey, Filosofia mecanicii cuantice, editura Tehnick, Bucureşti, 1995pag. 16
72
În Physics Today, April 1985,
73
John Gribbin, In Search of Schrödinger’s cat, Corgi Books, London, 1985pag. 205
74
Scientific American, July 1981, în <Metamagical Themas>, pag. 14
75
Scientific American, July 1981, în <Metamagical Themas>, pag. 14
76
citat de R. H. Popkin şi A. Stroll, Philosophy Made Simple, Doubleday, New York, 1993pag. 294
77
R. H. Popkin şi A. Stroll, Philosophy Made Simple, Doubleday, New York, 1993pag. 294
78
W. E. Gettys, Physics - Classical and Modern, New York: McGraw-Hill, 1989pag. 948
79
Alfred Kastler, Această stranie materie, editura Politică, Bucureşti, 1982, pag. 139
80
John Gribbin, In Search of Schrödinger’s cat, Corgi Books, London, 1985pag. 208
81
John Gribbin, In Search of Schrödinger’s cat, Corgi Books, London, 1985pag. 210, 212
82
Richard Healey, Filosofia mecanicii cuantice, editura Tehnick, Bucureşti, 1995pag. 20
83
Richard Healey, Filosofia mecanicii cuantice, editura Tehnick, Bucureşti, 1995pag. 19
84
John Gribbin, In Search of Schrödinger’s cat, Corgi Books, London, 1985pag. 173
85
citat de Richard Healey, Filosofia mecanicii cuantice, editura Tehnick, Bucureşti, 1995pag. 18
86
Richard Healey, Filosofia mecanicii cuantice, editura Tehnick, Bucureşti, 1995pag. 18 - 19
87
Scientific American, July 81, în <Metamagical Themas>, pag. 13
88
John Gribbin, In Search of Schrödinger’s cat, Corgi Books, London, 1985pag. 208
89
John Gribbin, In Search of Schrödinger’s cat, Corgi Books, London, 1985pag. 201
90
Stephen W. Hawking, Scurtă istorie a timpului, Editura Humanitas, Bucureşti, 1995, pag. 188 - 189 (Stephen W. Hawking, A Brief
History of Time, Bantam Books, New York, 1989, pag. 156 - 157)
91
Stephen W. Hawking, Scurtă istorie a timpului, Editura Humanitas, Bucureşti, 1995, pag. 189 - 200 (Stephen W. Hawking, A Brief
History of Time, Bantam Books, New York, 1989, pag. 157 - 165)
92
Scientific American, May, 94 în <Unbearable Lightness>, pag. 14
93
Scientific American, May, 94 în articulul <Unbearable Lightness>, pag. 14
94
John Gribbin, In Search of Schrödinger’s cat, Corgi Books, London, 1985
95
John Gribbin, In Search of Schrödinger’s cat, Corgi Books, London, 1985
96
John Gribbin, In Search of Schrödinger’s cat, Corgi Books, London, 1985 pag. 259
97
citat de Richard Healey, Filosofia mecanicii cuantice, editura Tehnick, Bucureşti, 1995pag. 259 la nota de subsol
98
Richard Healey, Filosofia mecanicii cuantice, editura Tehnick, Bucureşti, 1995pag. 255 - 256
99
65 pag. 84
100
citat de 65 pag. 84-85
101
Scientific American, Nov. 79, New York Scientific American, Inc., în <The Quantum Theory and Reality>, pag. 128, 131
102
ibid., pag. 135, 138
103
ibid., pag. 140
104
Scientific American, May 80, pag. 8, 9
105
Scientific American, Nov. 79, New York Scientific American, Inc., în <The Quantum Theory and Reality>, pag. 140
106
citat de John Gribbin, In Search of Schrödinger’s cat, Corgi Books, London, 1985pag. 228
107
Hubert Reeves, Răbdare ]n azur, Humanitas, Bucureşti, 1993, pag. 212-214
108
Richard Healey, Filosofia mecanicii cuantice, editura Tehnick, Bucureşti, 1995pag. 151 - 152
109
Alfred Kastler, Această stranie materie, editura Politică, Bucureşti, 1982, pag. 138 - 139
110
Ioan N. Popescu, Gravitaţia, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1983, pag. 49
111
Ioan N. Popescu, Gravitaţia, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1983, pag. 51
112
Ioan N. Popescu, Gravitaţia, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1983, pag. 52
113
Ioan N. Popescu, Gravitaţia, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1983, pag. 53
114
Hubert Reeves, Răbdare ]n azur, Humanitas, Bucureşti, 1993, pag. 207
115
Ioan N. Popescu, Gravitaţia, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1983, pag. 157
116
Ioan N. Popescu, Gravitaţia, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1983, pag. 51
117
Hubert Reeves, Răbdare ]n azur, Humanitas, Bucureşti, 1993, pag. 215
118
John Gribbin, In Search of Schrödinger’s cat, Corgi Books, London, 1985pag. 230
119
Hubert Reeves, Răbdare ]n azur, Humanitas, Bucureşti, 1993, pag. 209
120
Hubert Reeves, Răbdare ]n azur, Humanitas, Bucureşti, 1993, pag. 208
 3

121
Hubert Reeves, Răbdare ]n azur, Humanitas, Bucureşti, 1993, pag. 208
122
John Gribbin, In Search of Schrödinger’s cat, Corgi Books, London, 1985pag. 230
123
Ioan N. Popescu, Gravitaţia, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1983, pag. 85
124
M. Born, Teoria relativităţii a lui Einstein, pag. 335 citat de Ioan N. Popescu, Gravitaţia, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică,
Bucureşti, 1983, pag. 84
125
Ioan N. Popescu, Gravitaţia, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1983, pag. 161, 163
126
Ioan N. Popescu, Gravitaţia, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1983, pag. 82
127
ciatt în Ioan N. Popescu, Gravitaţia, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1983, pag. 84
128
citat de Ioan N. Popescu, Gravitaţia, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1983, pag. 83
129
Ioan N. Popescu, Gravitaţia, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1983, pag. 79, 80
130
Ioan N. Popescu, Gravitaţia, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1983, pag. 51
131
Ioan N. Popescu, Gravitaţia, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1983, pag. 165
132
Ioan N. Popescu, Gravitaţia, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1983, pag. 166
133
Stephen W. Hawking, A Brief History of Time, Bantam Books, New York, 1989, pag. 61 (Stephen W. Hawking, Scurtă istorie a
timpului, Editura Humanitas, Bucureşti, 1995, pag. 84 - 85)
134
Richard Healey, Filosofia mecanicii cuantice, editura Tehnick, Bucureşti, 1995pag. 193
135
Stephen W. Hawking, A Brief History of Time, Bantam Books, New York, 1989, pag. 24 (Stephen W. Hawking, Scurtă istorie a
timpului, Editura Humanitas, Bucureşti, 1995, pag. 39)
136
Stephen W. Hawking, Scurtă istorie a timpului, Editura Humanitas, Bucureşti, 1995, pag. 196 - 200 (Stephen W. Hawking, A Brief
History of Time, Bantam Books, New York, 1989, pag. 163 - 165)
137
Ioan N. Popescu, Gravitaţia, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1983, pag. 144 - 150 etc.
138
Ioan N. Popescu, Gravitaţia, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1983, pag. 165
139
Ioan N. Popescu, Gravitaţia, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1983, pag. 143
140
Ioan N. Popescu, Gravitaţia, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1983, pag. 84 - 85
141
Ioan N. Popescu, Gravitaţia, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1983, pag. 173
142
D. Halliday, şi R. Resnick, Fundamentals in Physics; John Wiley & Sons, 1988, pag. 954
143
Richard Healey, Filosofia mecanicii cuantice, editura Tehnick, Bucureşti, 1995pag. 25
144
Stephen W. Hawking, Scurtă istorie a timpului, Editura Humanitas, Bucureşti, 1995, pag. 104 (Stephen W. Hawking, A Brief History
of Time, Bantam Books, New York, 1989, pag. 78)
145
Stephen W. Hawking, Scurtă istorie a timpului, Editura Humanitas, Bucureşti, 1995, pag. 176 (Stephen W. Hawking, A Brief History
of Time, Bantam Books, New York, 1989, 144)
146
Unitatea de măsură pentru timp - secunda - este definită în funcţie de perioada radiaţiei emise de atomul de cesium 133. Actualmente
definiţia metrului se bazează pe constanţa vitezei luminii în vid şi pe definiţia unităţii de măsură pentru timp. Din 1960 până în 1986
definiţia metrului s-a bazat direct pe lungimea de undă a radiaţiei atomului de kripton 86 (1m ˆ 1.650.3763,73 lungimi de undă)
147
Ioan N. Popescu, Gravitaţia, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1983, pag. 104
148
Jacques Merlau-Ponty, Cosmologia secolului XX, Editura Ştiinţifică şi enciclopedică, Bucureşti, 1978, citat de Ioan N. Popescu,
Gravitaţia, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1983, pag. 167
149
Ioan N. Popescu, Gravitaţia, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1983, pag. 96
150
De fapt, după cum am mai spus, nici în acest caz situaţia definiţiilor nu este satisfăcătoare pentru că ecuaţia care leagă aceşti trei
termeni, v ˆ x/t, este o ecuaţie cu trei necunoscute din care una poate fi considerată prin convenţie ca fiind unitate sau având o anumită
8
valoare (c ˆ 3·10 m/s în cazul definiţiilor actuale ale unităţilor de măsură) dar celelalte două rămân totuşi necunoscute, nedeterminate.
151
John Gribbin, In Search of Schrödinger’s cat, Corgi Books, London, 1985pag. 260
152
ambele afimaţii sunt citate de 35
153
Frederick Copelston, A History of Philosophy, Doubleday, New York, 1993. vol. Ipag. 33 - 34
154
*, Probleme de logică, Editura Acandemiei Republicii Socialiste România, Bucureşti, 1968, pag. 22
155
Wilhelm Windelband, Istoria filosofiei grecewti, editura Moldova, Iaşi, 1995, pag. 73
156
Wilhelm Windelband, Istoria filosofiei grecewti, editura Moldova, Iaşi, 1995, pag. 75
157
Wilhelm Windelband, Istoria filosofiei grecewti, editura Moldova, Iaşi, 1995, pag. 104 - 105
158
Wilhelm Windelband, Istoria filosofiei grecewti, editura Moldova, Iaşi, 1995, pag. 75
159
Ernest H. Hutten, Ideile fundamentale ale fizicii, Editura enciclopedick română, Bucureşti 1970, pag. 157
160
Ernest H. Hutten, Ideile fundamentale ale fizicii, Editura enciclopedick română, Bucureşti 1970, pag. 53
161
Ernest H. Hutten, Ideile fundamentale ale fizicii, Editura enciclopedick română, Bucureşti 1970, pag. 39 - 40
162
Stephen W. Hawking, Scurtă istorie a timpului, Editura Humanitas, Bucureşti, 1995, pag. 75 - 76 (Stephen W. Hawking, A Brief
History of Time, Bantam Books, New York, 1989, pag. 53 - 54)
163
John Gribbin, In Search of Schrödinger’s cat, Corgi Books, London, 1985pag. 260 - 261
164
Ştiinţă şi tehnică, numărul 11 din 1984, în articulul <«Vânătoarea» de constante fundamentale continuă...>, pag. 23
165
Ştiinţă şi tehnică, numărul 11 din 1984, în articulul <«Vânătoarea» de constante fundamentale continuă...>, pag. 23
166
Ştiinţă şi tehnică, numărul 11 din 1984, în articulul <«Vânătoarea» de constante fundamentale continuă...>, pag. 23
167
Stephen W. Hawking, Scurtă istorie a timpului, Editura Humanitas, Bucureşti, 1995, pag. 199 (Stephen W. Hawking, A Brief History
of Time, Bantam Books, New York, 1989, pag. 164)
168
W. E. Gettys, Physics - Classical and Modern, New York: McGraw-Hill, 1989pag. 218
169
Frederick Copelston, A History of Philosophy, Doubleday, New York, 1993. vol. I pag. 49 - 50
170
Jeanne Hersch, Mirarea filozofică, editura Humanitas, Bucureşti, 1994, pag. 11
 3

171
În cazul mişcării macroscopice, când energia adăugată la energia de repaus este una cinetică atunci, după cum am văzut, spaţiul creşte
în aceeaşi măsură ca şi energia. În acest caz nu se mai aplică formula E ˆ h/t deoarece energia mărită este o energie aparentă, pe care am
calculat-o făcând echivalând mişcarea ordonată în care toate unităţile energetice sunt constante, cu o mişcare dezordonată în care o
mişcare are unitatea energetică mai mare iar energia modificată este media dintre această unitate energetică mai mare şi celelalte. De fapt
am putea folosi formula dar atunci ar trebui să introducem un h aparent diferit de h-ul real care este constant.
172
Trebuie desigur să pornim de la cazurile limită. Nu putem însă să considerăm ca stare iniţală a sistemului de particule starea în care
particulele sunt infinit depărtate una de cealaltă, întrucât în acest caz niciodată nu se vor putea apropia. Rămâne deci să considerăm ca
stare iniţală starea în care particulele sunt în acelaşi punct.
173
După cum am mai spus, presupunerea degradării vidului este inacceptabilă. Chiar dacă atracţia gravitaţională nu ar avea efect asupra
energiei potenţiale şi energiei ordonate (cinetice), pentru ca particulele virtuale să fie particule, trebuie să aibă energie internă şi prin
definiţie forţa gravitaţională acţionează asupra acestei energii. Particulele virtuale ar produce o atracţie gravitaţională ce ar tinde spre
infinit, lucru care evident nu se observă. Oricum însă, motivul principal este acela că încalcă principiul conservării energiei, chiar dacă
pentru intervale scurte de timp. Chiar dacă existenţa acestei energii este foarte scurtă, efectele ei asupra universului rămân. Există o mare
diferenţă între fluctuaţiile cuantice ale vidului care nasc particule virtuale şi nedeterminarea particulelor reale. Aceasta din urmă nu
înseamnă că particulele au o energie dată şi aceasta fluctuează în cadrul intervalului de nedeterminare ci înseamnă că nu au nici o valoare
specifică în intervalul respectiv (∆x·∆p ≥ℏ). În felul acesta nedeterminarea nu încalcă principiul conservării energiei.
174
65 pag. 76
175
65 pag. 123