Cuprins :

1 Introducere ------------------------------------------------------------------------------2
2 - Viaa lui Socrate------------------------------------------------------------------------3
3 - Viaa politic----------------------------------------------------------------------------7
4 Caracterul-------------------------------------------------------------------------------7
5 - Contribuia spiritual i Demonul lui Socrate--------------------------------8
6 Procesul ---------------------------------------------------------------------------------9
7 - Mesajul lui Socrate-------------------------------------------------------------------10
8 - Dup 2500 de ani----------------------------------------------------------------------11
9 Concluzii -------------------------------------------------------------------------------13
10 Date bibliografice ------------------------------------------------------------------14

Introducere

Filozofia greac cunoscut i sub numele de filozofia elen, se refer la curentele, inovaiile i
metodele de analiz logic folosite de grecii antici.
Filozofia greac este cel mai important curent filozofic ce a aprut n Europa, din el a evoluat
filozofia roman, filozofia arab, persan i filozofia renaterii i iluminismului, pavnd drumul
ctre modernitate.
Ea se concentra,printre altele, i pe rolul logicii n comportamentul uman, conceptele create de
grecii au influenat omenirea, una dintre cele mai importante rezultate a filozofiei elene fiind
metoda tiinific.Nici logica nici cercetarea nu au nceput cu grecii antici, dar metoda Socratic
alturi de teoria formelor au reprezentat un avans ce a ajutat dezvoltarea unor domenii precum
logica,geometria i tiinele naturale.
Gndirea tiinific a grecilor s-a cristalizat n secolele VII VI .Hr., detandu-se, treptat, de
cea religioas. Spiritul lor critic, preocuparea pentru nelegerea omului naturii i Universului iau determinat s ncerce depirea explicaiilor tradiionale oferite de religie; tendina ctre alte
ci de cunoatere a adevrului, frumosului, fericirii, justiiei i ordinii s-a accentuat n perioadele
de intensificare a conflictelor interne din polisuri i a luptelor pentru hegemonie n Elada, din
secolele V IV .Hr.
Dac explicaia clasic a apariiei i existenei lumii se bazase timp de secole pe miturile
homerice, pe aciunea zeilor, n fruntea crora trona familia patriarhal a lui Zeus, spiritul
tiinific punea la ndoial schema divin ncremenit n ordine, incapabil s mpiedice
rzboaiele, molimele, omorurile i numeroasele nedrepti umane. O parte dintre greci, bntuii
de team i nelinite, s-au orientat atunci spre misterele de origine oriental sau spre zeiti
precum Orfeu, Cybele, Sabazios, Dyonisios, n sperana atingerii unui prag superior al fericirii,
prin iniiere sau ntr-o via de apoi. Alii, ns, nu au ncetat s caute rspunsuri raionale,
strduindu-se s ajung, prin abstractizarea gndirii, la principiile ce reglementau viaa i
moartea, existena Universului, destinul oamenilor. Pentru ei, tiina, unit, pe atunci, cu
filosofia, trebuia s suplineasc religia oficial, acceptat doar ca un simplu exerciiu de ritual

Viaa lui Socrate

Socrate s-a nscut la Atena n dema Alopex, n 470 .Hr., adic la sfritul rzboaielor medice.
Mama sa, Phainarete, era moa; tatl su, Sophroniscos, era sculptor. Probabil c Socrate a
primit educaia de care aveau parte tinerii atenieni din vremea sa: a trebuit s nvee muzic,
gimnastic i gramatic, adica studiul limbii bazat pe comentarii de texte.

Printre maetrii a cror frecventare ar fi contribuit la formarea gndirii lui Socrate, Maximus din
Tyr citeaz doua femei: Aspasia din Milet(en), o curtezan, i Diotima din Mantineea, o
2

preoteas. Despre prima, Platon vorbete n Menexenos, dar este evident ironia lui Socrate
atunci cnd face din ea un profesor de elocin; i Xenofon vorbete de Aspasia n legtur cu
Socrate, iar dup Eschine, ea l-ar fi nvat pe Socrate doctrina dragostei care-i face pe oameni
mai buni. Ct despre Diotima, ea este cunoscut mai ales datorit celebrului pasaj din Banchetul,
unde preoteasa din Mantineea povestete naterea lui Eros
De la Socrate ne-a rmas principiul:"Singurul lucru pe care l tiu este c nu tiu nimic". Socrate
a fost att de dur n formularea acestui principiu, fiindc i critica pe cei care se credeau n
materie de cunoatere alfa si omega, fr s recunoasc atunci cnd nu tiau ceva.
Imaginea lui Socrate, care a fost descrisa in decursul timpului foarte diferit, depinde de puterea
pe care o avem de a ne insusi adevaruri si realitati existentiale. In tot cazul izvoarele ce ne stau la
dispozitie, pentru a cunoaste personalitatea asa de interesanta a lui Socrate, sint precare. Socrate
n-a scris nici un sistem filozofic. El obisnuia sa discute cu tineretul in gimnazii si palestre; el
cauta pe meseriasi in atelierele lor si discuta cu artistii si conducatorii treburilor publice, a caror
datorie era sa traduca in realitate frumosul si binele, pentru a-i lamuri pe acestia asupra datoriei
pe care o au ei de a sta in slujba acestor valori. De aceea noi nu ne putem adresa decit acelora
care au scris despre Socrate. Este vorba despre Xenofon, Platon, Aristotel si, poate, dusmanul lui
Socrate, Aristofanes. De o mai mare impor- tanta sint in aceasta privinta relatarile lui Platon si
Xenofon. Dar nici datele acestora nu sint in deplina concordanta. De aceea in istoria filozofiei s-a
nascut o disputa in jurul problemei, care dintre acestia il prezinta pe Socrate cel adevarat. Cei
mai multi dintre istoricii filozofiei, care s-au ocupat cu aceasta problema, au ajuns la concluzia
ca nu se poate pune mare greutate pe ceea ce spune Xenofon despre Socrate, fiindca acesta era
militar si de aceea el a inteles problema Socrate mai mult dinspre o conceptie practica despre
lume si viata si de aceea este indoielnic daca Xenofon a fost in stare sa priceapa corect ideea socratica. Este drept ca de ex. Fouillee si Doring sint de parere ca Xenofon reda mai credincios
viziunea despre lume si viata a lui Socrate. Zeller cauta sa tina calea de mijloc, accentuind atit
importanta lui Platon cit si a lui Xenofon, in timp ce Joel nu accepta decit datele putine pe care ni
le furnizeaza Aristotel despre Socrate. Dar cercetarile mai noi a-u facut dovada indubitabila ca,
pentru a intelege pe Socrate, este mult mai sigur sa intrebuintam izvorul platonic si sa ne
sprijinim pe expunerea congeniala a lui Platon decit pe aceea a lui Xenofon.

Este adevarat ca si acesta din urma a scris - in "Amintiri despre Socrate" in Apologie - cu multa
iubire despre maestrul sau, dar, desi iubirea inseamna mult pentru intelegere, ea nu este totul;
pentru a intelege ceva este necesara si ratiunea. Xenofon era prea neintelegator in ale filozofiei,
ca sa inteleaga figura uriasa a lui Socrate, pe cind Platon reda intr-un chip genial figura si
viziunea despre lume si viata a lui Socrate. De aceea cel mai sigur izvor este "Apologia"
platonica. Ea a fost elaborata sub influenta procesului si a mortii lui Socrate, si, datorita scopului
pentru care a fost scrisa - justificarea lui Socrate - reda realitatea istorica cu privire la
personalitatea marelui intelept.

Apologia are un temei istoric: figura lui Socrate este prezentata in ea asemenea unui portret al
unui genial pictor. De asemenea si dialogurile platonice : Faidon, Criton, Laches, Charmides,
Protagoras si Lysis contribuie la intelegerea figurii marelui atenian, desi continutul filozofic al
3

acestora este platonic. Datele acestea pot fi completate si cu relatarile lui Xenofon si cu
descrierile lui Diogene Laertius.

Socrate, cel mai intelept si cel mai virtuos dintre elini, s-a nascut la Atena, in primele luni ale
anului 471 - i.Hr. in al patrulea an al Olimpiadei a 77-a. Tatal sau a fost sculptorul Sofroniscos,
iar mama sa moasa Faianarete, ceea ce l-a facut pe Socrate sa considere metoda sa de a invata ca
un fel de arta a "mositului" spiritual, prin care el aducea la lumina adevarul. Despre educatia lui
Socrate stim numai ca tatal sau i-a pus la indemina mijloacele de a se instrui. Probabil ca si
Socrate a fost educat in felul cum se obisnuia atunci, primind cele dintii notiuni in contact cu
opera unui Homer, Hesiod, Solon, Eschil, Sofocle si Euripide. Dar de mare importanta pentru
evolutia si educatia spirituala a lui Socrate a fost fara indoiala mediul spiritual splendid si
atmosfera stralucitoare in care el a trait in Atena. Unde ar fi putut fi mai puternic influentat un
tinar decit in Atena in zilele lui Pericle si in zilele in care au trait un Fidias, Zeuris si Myron ?
Dealtfel, Socrate a si recunoscut acest lucru. Caci tinarul Socrate nu trebuia decit sa priveasca in
jurul sau si sa-si incinte privirile cu operele geniului inaripat al poporului sau. Procesiuni
sarbatoresti, recitarile in pietele publice ale versurilor lui Homer, cladirile monumentale cladite
de Iktinos si Callikratos, statuile unui Fidias, Polyklet si Myron, tablourile unui Polignot si
Apollodor i-au fascinat privirile tinarului Socrate. Tatal sau l-a pregatit ca sa devina sculptor, si
se pare ca, judecat dupa opera sa ce reprezinta cele trei gratii, Socrate a ajuns departe in aceasta
arta.

De asemenea nici despre pregatirea filozofica a lui Socrate nu stim multe lucruri. Platon crede
ca, dupa moartea tatalui sau, Socrate a facut cunostinta cu nobilul atenian Criton, care
intrevazind genialitatea lui Socrate, l-ar fi introdus in cercul inteleptilor din acea vreme, pentru a
cunoaste frumusetea unei ordini mai inalte. Arta l-a deprins pe Socrate sa imite viata, in ceea ce
este lipsit de viata, sa faca piatra asemenea omului; intelepciunea, dimpotriva, il invata sa imite
Nemarginitul in marginit si sa aduca sufletul atit de aproape de frumusetea si desavirsirea
originara cit este posibil in aceasta viata. In cercul acestor intelepti se crede ca Socrate ar fi
gustat o initiere in toate artele si stiintele. Platon vorbeste chiar despre o perioada naturalista in
evolutia lui Socrate.
Viata lui Socrate se afla intr-o deplina concordanta cu principiile pe care el le reprezenta, caci
pentru el a filozofa insemna, in ultima analiza, a imbina ideea cu viata, teoria cu practica.
Aceasta se vede si din faptul ca Socrate a avut o atitudine demna de cetatean, caci el a luat parte
la trei razboaie peloponeze, dovedindu-se a fi un soldat destoinic si viteaz. In lupta de la Potideia
el i-a salvat, printr-o fapta eroica, viata lui Alcibiade. Toate descrierile il prezita pe Socrate ca pe
un barbat de o mare forta fizica si spirituala; o natura tare si tenace, sever fata de sine si lipsit de
pretentii, curajos in lupta, rezistind greutatilor si incercarilor. Stapinirea de sine nu era linistea
unei naturi in care nu era nimic de stapinit, ci dimpotriva forta unui spirit mare, care isi
stapineste senzualitatea vulcanica si un temperament plin de pasiune. Viata sa era o pilda de
cumpatare si sobrietate. Se spune ca in asediul orasului Potideia, care s-a facut pe un ger grozav,
singur Socrate nu se sinchisea de asprimea gerului, ci umbla descult si dezbracat prin zapada, in
lagar a izbucnit molima si, dupa relatarile lui Diogene Laertius, singurul care a ramas neatins a
4

fost Socrate, ceea ce dovedeste ca acesta reusise sa-si oteleasca trupul prin exercitii si cumpatare.
El nu neglijase nici sufletul, caci se mai spune ca Socrate era vazut ore intregi in aceeasi pozitie
meditativa, adncit in reflexiuni filozofice, ca si cind spiritul sau n-ar fi in corp, cum zice Aulus
Gelius.

Dupa terminarea campaniilor militare Socrate se intoarce la Atena. Ce curios trebuie sa fi

impresionat pe atenieni aparitia acestei personalitati uriase, care nu pretuia bunurile materiale ale
vietii, ci era mereu miscat de nazuinta neistovita de a descoperi adevarul si de o iubire
nemarginita pentru cele spirituale. Gindirea lui Socrate era indreptata spre lumea interioara a
omului si de aceea pe el il interesa lumea externa numai in masura in care aceasta trebuie sa fie
stapinita de gindire.

Dar acest lucru nu insemna ca Socrate era strain de lume si viata cotidiana a omului. Nu,
dimpotriva, intreaga lui viata s-a petrecut in raporturile cele mai strinse cu concetatenii sai. Cind
si datorita cui si-descoperit el profesiunea sa de filozof nu stim nimic sigur. Sigur este numai ca
activitatea sa incepe in 424 i.Hr. cind este cunoscut in in treaga Atena, dupa cum ne relateaza
"Norii" lui Aristofan, in care se arata ca este numit pe nedrept "metereolog", ceea ce inseamna
sofist si ateu. Piesa lui Aristofan - prezentata in a. 423 i.Hr. - dusmanul lui So crate, a jucat un rol
funest in procesul intentat filozofului de Anytos Meletos si Lycon. Caci in aceasta piesa Socrate
este prezentat ca locuim o "casa a gindirii". Un atenian cinstit vine la Socrate pentru a invata cum
sa faca dovada in fata judecatorilor ca el nu este vinovat, desi este vinovat. Atenianul intrind in
locuinta lui Socrate il vede pe acesta agatat de tavan, intr-un cos, privind la soare, ce nu mai este
o fiinta divina, ci numai un glob incandescent.

Socrate n-a scris nimic. El obisnuia, dupa cum am mai amintit, sa innoade convorbiri cu
concetatenii sai prin pietele publice, prin palestre si mai ales cu tinerii prin gimnazii, cu scopul
vadit de a le cerceta cunostintele, a le dezvalui ignoranta lor si a-i deprinde la activitatea proprie
si la o cultivare proprie. In felul acesta, fara sa aiba raporturi de educator cu cineva si fara sa
pretinda de la cineva un onorar, asa cum faceau sofistii, Socrate devine totusi un conducator iubit
al unui cerc de elevi, care apartineau mai ales clasei avute din Atena.

Din acest motiv unii dintre cercetatorii vietii acestui filozof il considera a fi un fel de "profet"
religios. Aceasta fiindca Socrate cauta ca, in filozofia sa, sa imbine ideea cu viata si existenta
omului. Pentru Socrate rostul ultim al filosofiei era edificarea si zidirea intru adevar a existentei
omului. Din acest motiv, ceea ce misca gindirea si dialectica lui Socrate nu este pasiunea pentru
teorie si speculatia abstracta, ci nelinistita nazuinta de a sili pe om, ca acesta sa-si transforme
viata si existenta intr-o continua marturie a adevarului descoperit; de a sili, deci, pe om, ca acesta
sa-si transforme viata si existenta prin imbinarea ideii cu fapta sa. De aceea Socrate nu comunica
niciodata interlocutorilor sai adevaruri de-a gata, ci, dupa cum am mai amintit, prin strazile si
pietele Atenei, prin atelierele artistilor, prin casele particulare, unde el era invitat, ori unde
5

intilnea oameni, Socrate ii oprea si-i provoca la discutii asupra problemelor : ceea ce este drept si
nedrept, bine si rau, sfint si nedemn ; care este cea mai buna forma statala, ce este evlavia si
virtutea ? Si Socrate nu facea acest lucru teoretizind, asadar comunicind interlocutorilor sai
parerea lui, pe care acestia s-o accepte, ci el pleca de la parerile curente ale acestora, ce nu erau
pe nimic intemeiate, pentru ca, prin discutie, sa le combata si sa indice astfel drumul spre adevar.
Smerit asculta Socrate pe vestitii sofisti, cum acestia entuziasmau poporul cu elocventa lor
orbitoare si cu frazeologia lor sforaitoare si eronata. La sfirsitul cuvintarii sofistului, ascultatorii
aplauda. Unul singur nu aplauda : Socrate. Se pare ca acesta n-a inteles ceea ce a spus maestrul
sofist si de aceea indrazneste sa-i puna acestuia o intrebare. Sofistul ii raspunde prompt. Socrate
pune insa o alta intrebare, care arata clar ca raspunsul sofistului nu este predicatul corect al
intrebarii, care sa completeze intrebarea pusa. Raspunsul sofistului este mai nesigur. Socrate
intreaba mereu si mereu si raspunsurile sofistului sint tot mai nesigure si mai ezitante, pina cind,
zapacit de logica nemiloasa a lui Socrate, este silit sa recunoasca : "Sigur, Socrate, tu ai dreptate,
asa nu poate fi". Dar atunci, insista Socrate, cum este ? "Atunci, raspunde sofistul, eu nu stiu
aceasta" ! "Vezi, zice Socrate, si mie mi se pare ca amndoi nu stim care este adevarul" si pleca
mai departe. Prin aceasta metoda, asupra careia vom mai reveni, Socrate combate cu succes
deplin pe sofisti si spoiala stiintifica a timpului sau, pe care acestia o favorizau si o cultivau.

Marturisirea ironica pe care o facea Socrate la sfirsitul discutiei cu sofistii si anume : "eu stiu ca
nu stiu nimic", este de fapt o declaratie de razboi impotriva luciferismului sofistilor si a spoielii
de cultura a timpului sau. Ea este o arma cu care inteleptul a combatut frivolitatea sofistilor, care,
dupa cum am amintit, nu erau entuziasmati de adevar, ci numai de succesul lor practic si gloria
pe care le-o aducea o pseudo-stiinta. Frivolitatea ii ducea pe sofisti la o vanitate nemasurata,
care-i facea sa creada ca ei erau gata pentru orice intrebare cu un raspuns definitiv. Socrate opune
acestei frivolitati smerenia in fata adevarului. Despre lucrurile care depaseau orizontul stiintei
sale el admitea ca nu stie nimic, dar recunostea ca este chinuit de nazuinta de a le cunoaste. Asa
se face ca oracolul de la Delfi il numeste "cel mai intelept dintre muritori". "Intelept este Sofocle,
mai intelept este Euripide, dar cel mai intelept dintre oameni este Socrate" a spus Phytia. Desi
prin aceasta afirmatie Phytia voia sa-l linguseasca pe Socrate, totusi ea cuprinde un mare adevar.
Auzind despre aceasta Socrate a raspuns plin de smerenie : "Stiti pentru ce Apollon m-a
proclamat cel mai intelept dintre oameni? Fiindca ceilalti cred ca stiu ceva, ceea ce de fapt ei nu
stiu; eu insa vad si admit, ca tot ceea ce stiu se reduce la ceea ce eu nu stiu". Socrate - asa cum
relateaza Apologia platonica - a inceput sa vorbeasca aparindu-se, rar si sigur, senin si
convingator, in tumultul si tulburarea juratilor. El isi incepe apararea citind afirmatia Pythiei care
l-a declarat a fi cel mai intelept barbat. In ceea ce priveste acuzatia care i se aducea, ca el strica
tineretul, Socrate aduce argumentul ca, daca el ar fi facut un asemenea lucru, si-ar fi facut siesi
rau, ceea ce este o contrazicere, fiindca numai oamenii rai fac rau omului. In acest caz, ar fi
contribuit la propagarea raului prin inmultirea oamenilor rai. Socrate insa numeste tinerii, care au
stat in jurul sau si dintre care nici unul nu s-a dovedit a fi rau. Pythia l-a numit cel mai intelept
dintre muritori si aceasta intelepciune consta, zice Socrate, in examinarea sa proprie si a altora ;
in lamurirea problemelor adevaratei existari in comunitatea istorica a statului. Mereu si mereu
accentueaza Socrate ca aceasta este menirea sa divina. Socrate ii lamureste pe atenieni adresinduse acestora : "Eu v-am ascultat, atenieni, in razboi pina la moarte - asa ca ar fi o tradare daca eu
as parasi - de frica - postul la care m-a asezat Zeul. Caci aceasta este menirea vietii mele, ca sa6

mi traiesc viata in cautarea intelepciunii si in autoexaminarea mea si a altora... Asa am procedat

cu tineri si batrini, cu prieteni si cetateni, cu straini si mai ales cu voi cetateni, care-mi sinteti mai
apropiati. Caci, sa stiti, ca asa mi-a poruncit Divinitatea. Si eu cred ca niciodata statului nu i s-a
facut un mai mare bine, ca acest serviciu, pe care eu il fac Divinitatii".

Iar cu privire la acuzatia ca el vrea sa introduca un nou zeu, Socrate o combate prin aceea ca el
este departe de a nega glasul acelui "Daimonion" si ca cine crede in demoni, trebuie sa creada si
in zei, caci si acuzatorii sai recunosc ca demonii sint fiii zeilor. Sensul adinc al acestei afirmatii
este urmatorul : indata ce eu sint pe cale sa fac ceva rau, ma avizeaza o voce divina , acela pe
care-l conduce prin viata glasul Divinitatii, cum ar putea sa se indoiasca de existenta acesteia ?

In urma apararii sale se crede ca Socrate a fost totusi declarat vinovat cu o majoritate de 60 de
voturi. Acum urma, potrivit obiceiului la Atenieni, ca Socrate sa-si aleaga pedeapsa, pe care o
merita. Socrate s-a declarat gata sa plateasca o suma de bani, desi el nu este vinovat, fiindca el na facut decit bine concetatenilor sai. La aceasta propunere a lui Socrate judecatorii sai s-au
infuriat si l-au judecat din nou si l-au condamnat - invinuindu-l mai ales de asebie - cu o
majoritate si mai mare de voturi (360) la moarte.

Acuzatia de asebie era foarte frecventa in Grecia antica. Ea era intrebuintata ca un mijloc prin
care erau inlaturati potrivnicii politici. Dupa cum am mai amintit, sofistul Protagoras, Anaxagora
si alti filozofi antici au fost alungati din Atena fiind urmariti pentru vina de asebie. Aceasta arma
a fost intrebuintata si impotriva lui Socrate. Acuzatia a fost foarte iscusit formulata si Socrate a
fost condamnat la moarte. In "Apologia" sa Platon ne istoriseste ca, la auzul sentintei, Socrate na fost deloc impresionat, ci a tinut sa vorbeasca atit acelora care au votat impotriva lui, pentru
condamnare, cit si acelora care au votat pentru achitarea lui. Judecatorilor sai Socrate le-a spus
cu hotarire ca ei nu-si vor atinge scopul, condamnindu-l nevinovat la moarte, fiindca el nu se
teme de aceasta, ci o considera a fi un bine.

Dupa condamnare, Socrate este dus in inchisoare. In drum spre aceasta, el intilneste citiva dintre
elevii sai, care erau deznadajduiti de faptul ca Socrate, maestrul lor iubit, a fost condamnat la
moarte. "De ce plingeti ?" - ii intreba Socrate - "oare nu m-a condamnat la moarte natura in clipa
in care m-am nascut ?" Iar lui Apollodor, care nu putea intelege ca Socrate sa moara fiind
complet nevinovat, Socrate i-a raspuns zimbind : "Ai vrea sa mor mai bine vinovat ?"

Viaa politic
A luat parte la trei campanii militare n calitate de infanterist. La nceputul rzboiului
peloponesiac a participat la asediul Potideei, n Chalcidica, ntre anii 432 i 429. L-a avut ca
tovar de arme pe Alcibiade, pe care-l salveaz atunci cnd acesta, rnit, era ct pe ce s cad n
7

minile dumanului. n 424, cinci ani dup ciuma abtut asupra Atenei, Socrate se regsete n
btlia de la Delion, unde trupele ateniene sunt zdrobite de ctre tebani. Acolo el i salveaz viaa
lui Xenofon, prins sub calul care czuse peste el. n 422, Socrate particip la expediia pentru
cucerirea oraului Amfipolis.

Caracterul
Curajul lui Socrate merge mn n mn cu o rbdare, o simplitate i o stpnire de sine capabile
s nfrunte orice ncercare; la banchete era un conviv vesel i agreabil, care bea la fel de mult ca
tovarii si, dar fr a se cufunda vreodat n beie, aa cum li se ntmpl acestora, isprav ce-l
umplea de admiraie pe Alcibiade. Mnia, ieirile violente, dumnia i sunt necunoscute.
Primind de la cineva o lovitur de picior, iar oamenii mirndu-se de resemnarea sa, Socrate se
justifica: "Dac un mgar m-ar fi lovit cu copita, l-a fi dat n judecat?"

mbrcmintea lui Socrate era ntotdeauna modest, att din cauza srciei, ct i a simplitii
sale; niciodat n-a fost vzut afind o neglijen vestimentar, cum o vor face cinicii. Unii i
afecteaz zdrenele, de aceea i-a i spus Socrate filosofului cinic care-i etala gurile hainei: "i
vd deertciunea prin mantie". Lui Socrate nimic nu-i este mai strin dect arogana, iar atunci
cnd vede n agora Atenei obiectele de tot felul expuse de negustori admiraiei i lcomiei
cumprtorilor, se mulumete s spun: "Cte lucruri de care eu nu am nevoie exist!".

S-a zis c Socrate era deosebit de urt; chel, purtnd barb, cu nasul borcnat. Alcibiade, dup ce
afirma n Banchetul c Socrate seamn cu satirul Marsyas, adaug c este asemeni acelor statui
de sileni care se deschid i conin nuntru imaginile unor diviniti, chipul lui Socrate ascunznd
cel mai frumos dintre suflete, la fel cum discursurile sale aparent naive i glumee ascund cea
mai mare profunzime. Figura lui Socrate nu putea s nu-i scandalizeze pe atenieni, ntruct
pentru ei frumuseea fizic era simbolul frumuseii luntrice i nimic nu prea a fi mai
incompatibil dect urenia lui Socrate i puritatea sa moral.

Contribuia spiritual i Demonul lui Socrate

Exist precizarea fcut de Aristotel, n Metafizica sa, c Socrate a introdus n gndirea filosofic
raionamentele inductive" i definiiile generale". Prin raionamentele inductive" Stagiritul
exprim faptul c maestrul pornea de la realitile vieii, de la faptele concrete i particulare pe
care i le oferea experiena de zi cu zi n contactul su permanent cu oamenii. n ce privete
definiiile generale" ele sunt n accepiunea dat de Aristotel totuna cu noiunile-cheie
vehiculate mereu de Socrate i transmise ca atare de Platon i de Xenofon: cumptarea, curajul,
nelepciunea .a. Este adevrat, dup cum subliniaz un mare elenist romn, t. Bezdechi, c
Socrate era un semntor de ndoial"', c tiuse s nfrunte, singur, mnia mulimilor
dezlnuite, c asculta de demonul su", acea voce luntric" care l sftuia ce s fac i de ce
8

s se fereasc, dar toate acestea erau puse numai i numai n slujba adevrului, a binelui
individual i social, menite s conduc pe atenieni pe calea virtuii.

Condamnarea neleptului i moartea lui, bnd cucuta (399 .e.n.) a umplut de mhnire pe toi
concetenii care l-au cunoscut. La Atena, n semn de doliu naional, teatrele i palestrele s-au
nchis, msuri cu totul excepionale pentru acele timpuri. Dar nici acuzatorii lui n-au avut o
soart mai bun - Meletos a fost condamnat la moarte, Lycon i Anytos au cunoscut rigorile
exilului. Dispariia lui Socrate de pe scena lumii greceti a reprezentat unul din momentele
tulburtoare din istoria Eladei i a Umanitii. Este meritul nepieritor al lui Platon i Xenofon de
a ne fi transmis date despre ultimele momente din viaa brbatului cel mai liber, cel mai drept i
mai nelept" aa cum l-a proclamat oracolul lui Apollo de la Delfi, czut prad
particularismului mentalitii unei pri din populaia Atenei, agitat de unii demagogi pe ct de
mrginii, pe att de malefici.

n primul rnd, acest cetean unic, cu un respect adnc sdit fa de legi, a tiut ca puini alii s
disting, n mod tranant, ntre ceea ce este aparent, fenomen i strlucire trectoare i ntre
esen, fiinarea nesupus vicisitudinilor i capriciilor de moment. Aceast delimitare pe care
Socrate o recomand n permanen era cu att mai util atenienilor, cu ct nicieri n-a fost mai
preuit ca la ei spectacolul, exhibiia, n toate sensurile posibile A fi" i a prea" aceast
polaritate reprezint cheia de bolt a cunoaterii de sine" principiu att de fecund n gndirea
socratic i cu ramificaii nebnuite n istoria gndirii i culturii universale. Ca o dovada evident
a fecunditii, supravieuirii si rspndirii acestui postulat socratic, inspirat lui de oracolul de la
Delfi, vom da, din lipsa de spaiu, un singur dar gritor exemplu. tii oare ce le reproeaz
Ovidiu n cartea a IlI-a a Artei iubirii femeilor n btlia lor de afirmare n faa brbailor?
Nesocotirea acestui principiu socratic, textual reprodus de poetul latin i tomitan Nu v cunoatei pe voi niv"

O alt problem, specific neleptului atenian, dezbtut de Platon i de Xenofon, dar cu unele
accente particulare de acesta din urm este cea a demonului" socratic (daimonion) despre care
s-a scris o ntreag literatur. S amintim i la noi frecventa utilizare a termenului i a noiunii n
poezia lui Mihai Eminescu (nger i demon .a.), de ctre Lucian Blaga (Daimonion"), Pompiliu
Constantinescu (Eros i daimonion") . a. n literatura universal conceptul are o tradiie
ndelungat din antichitate, Evul mediu, Renatere, la romantiici, Goethe, Lermontov etc. Nu
greesc comentatorii mai noi cnd ncearc s echivaleze cu datele ultime ale contiinei" acea
voce divin, luntric (innere Stimme, spune Schiller), pe care o auzea Socrate.

n multe locuri din textele traduse apare acestenigmatic" daimonion, care o dat l mpiedic, o
dat l mboldete pe nelept s fac ceva i despre care s-a fcut remarca c spre deosebire de
textele din Apologia lui Socrate de Platon, unde faimoasa voce luntric, divin reprezint
mai mult un avertisment personal, la Xenofon ea capt un sens mai extins, autorizndu-l pe
9

Socrate s-i sftuiasc i amicii ce i cum s svreasc ceva. Daimonion, acest "numen
divinum"', are o tradiie bogat, ntr-un anumit sens, i n epoca presocratic l ntlnim la Homer
cu nelesul de srman" (sracul de tine") dar i de nerod" cum s-a perpetuat i la noi n
gura poporului. W.K.C Guthrie ni-l prezint la Empedocle ca promotor al atraciei i al
respingerii", apoi la Hesiod, unde oamenii buni ai vrstei de aur (daimones) au devenit pe
pmnt paznici" ai muritorilor, aprtori ai dreptii mpotriva rului". Termenul apare i la
Plutarh unde E.R. Dodds l raporteaz chiar la teoria modern a telepatiei vibratorii" i i
atribuie o supernormal precognition".
Procesul
O personalitate de anvergura lui Socrate nu putea s nu ajung s fie urt de vanitoi i, mai
ales, neneleas de spiritele mrginite, care vedeau n el doar un parazit ce se slujea de ironie, i
atrgea simpatia tinerilor i constituia un pericol pentru ordinea social. n 398, Socrate a fost
acuzat de ctre Meletos, Anytos i Lycon. Actul de acuzare era astfel ntocmit: "Eu, Meletos, fiul
lui Meletos, din dema Pitthea, acuz sub jurmnt pe Socrate, fiul lui Sophroniscos, din dema
Alopex. Socrate se face vinovat de crima de a nu recunoate zeii recunoscui de cetate i de a
introduce diviniti noi; n plus, se face vinovat de coruperea tinerilor. Pedeapsa cerut:
moartea".

Meletos era un poet obscur, iar Lycon era retor; sufletul procesului pare s fi fost Anytos, un
tbcar bogat care reprezenta interesele comercianilor, fiind aadar puternic i influent. Socrate
i-a reproat public faptul de a nu se gndi la educaia fiului su dect pentru a face din el un
tbcar capabil s preia afacerile printelui, de unde, conform lui Xenofon, dorina de rzbunare
a lui Anytos. Dup toate aparenele, Anytos era sincer convins c vede n Socrate un personaj
periculos.

Moartea lui Socrate, tablou pictat de Jacques-Louis David, 1787. Este expus la Metropolitan
Museum of Art din New York.
Procesul lui Socrate nu este doar un eveniment istoric singular, irepetabil; procesul lui Socrate
este procesul intentat gndirii care cerceteaz, dincolo de mediocritatea cotidian, adevratele
probleme. Socrate este acela care, uimindu-ne, ne interzice s gndim potrivit unor obinuine
dobndite. Socrate se situeaz aadar la antipozii confortului intelectual, ai contiinei mpcate
i ai senintii blajine.

Adus n faa tribunalului, Socrate refuz ajutorul lui Lysias, avocat de meserie. Textul lui Platon
Aprarea lui Socrate reproduce probabil ndeaproape aprarea prezentat de Socrate
judectorilor. Aceast pledoarie se mparte n trei pri:

10

Socrate spune cine este i le va nfia judectorilor misiunea ncredinat lui de ctre divinitate:
s detepte contiina contemporanilor si. Nu reuete s-i conving pe judectori; limbajul
minciunii se dovedete mai convingtor dect cel al adevrului. Judectorii delibereaz i 281 de
voturi l declar pe Socrate vinovat, contra a 278 (sau 221 dup alte manuscrise). Acuzatorii
ceruser moartea, dar acuzatul era liber s fac o contrapropunere iar judectorii urmau s aleag
una ori alta dintre pedepse.
Socrate cere s fie hrnit n pritaneu. Iat ultimul act al serioasei ironii a lui Socrate: faptul de-a
cere o recompens pentru felul cum s-a purtat nu este din partea sa sfidare, ci sinceritate. Fiindc
trebuia stabilit o sanciune va propune o amend de o min, adic ntreaga lui avere. Rspunsul
lui Socrate le-a prut probabil judectorilor o insult adus magistrailor, aa nct la urne
condamnarea la moarte a avut 80 de voturi mai mult dect avusese vinovia sa.
Socrate le spune adio judectorilor si, fcndu-i responsabili pe vecie pentru moartea sa.
Socrate a stat nlnuit 30 de zile, dar n fiecare zi primea vizita prietenilor i se ntreinea cu
acetia. Ei nu au stat degeaba i au pregtit un plan de evadare pe care Socrate l refuz.

La data executrii sentinei, toi prietenii lui Socrate erau de fa cu excepia lui Aristippos, a lui
Xenofon, aflat n Asia i a lui Platon, bolnav. El a fost obligat s bea o fiertur otrvitoare de
cucut.

Socrate i dedic ultimele clipe conversaiei cu prietenii si pe tema nemuririi sufletului, iar
cuvintele sale au fost pstrate de Platon n Phaidon. Socrate se mbiaz pentru ultima oar i
refuz s atepte ca soarele s fi disprut cu totul la orizont nainte de a bea otrav. Apucnd cu o
mn sigur vasul cu cucut, el sorbi fr ezitare sau repulsie butura mortal. Criton, i sunt
dator lui Asclepios un coco, v rog s nu uitai s i-l dai, acestea au fost ultimele sale cuvinte.
Trebuie neles aici, urmnd sugestia lui L. Robin, c Socrate l roag pe Criton s aduc o jertf
zeului medicinei drept mulumire c i-a vindecat sufletul de boala de-a fi fost unit cu un trup.
Mesajul lui Socrate
Gndirea socratic graviteaz n jurul cunoaterii de sine - Gnothi se auton. Esenial pentru om
este capacitatea sa de a intra n relaie de dialog, Socrate punnd pe prim plan sufletul iar nu
corpul. Pentru Socrate, cunoaterea propriei noastre fiine i a destinului acesteia se realizeaz pe
dou ci:

mediat, pe cale oracular, prin metode mantice, divinatorii;

direct, prin cunoaterea de sine, care invit la contemplarea interioar, la introspecie, aciune
posibil datorat interveniei daimonului.

11

Socrate a fost primul gnditor care a luat ca obiect al meditaiei sale fiina uman. ncepnd cu
Socrate, omul devine n mod exclusiv o problem pentru el nsui. "Persoana ta este sufletul tu"
spunea Socrate (Platon, Alcibiade, 138e).

Dup 2500 de ani

Filosoful antic grec Socrate, care a pltit cu viaa pentru nvtura i activitatea sa
neconformist, a fost achitat n 2012 dup 2500 de ani de la moarte, ntr-un proces rejudecat,
simbolic, n Grecia, fiind reprezentat de zece avocai i aprtori ai drepturilor omului[1],
rejudecarea procesului fiind organizat de Fundaia Onassis.[2]

]Filosoful antic grec Socrate (469-399 .Hr.), care a pltit cu viaa pentru nvtura i activitatea
sa neconformist, a fost achitat dup 2500 de ani de la moarte, ntr-un proces rejudecat, simbolic,
n Grecia. De data aceasta, inculpatul, care din motive evidente nu a putut s fie prezent la
proces, a fost reprezentat de zece avocai i aprtori ai drepturilor omului, dup cum a relatat
smbt France24.Procesul, desfurat la fel ca n Antichitate la Atena /n 399 .Hr./, nu a fost
lipsit de celebra ironie socratic, dar verdictul a fost altul.

Filosoful a fost acuzat de nerecunoaterea zeilor i c, prin nvtura sa, corupea minile
tinerilor. Socrate, care s-a aprat de unul singur, a sfidat curtea, dnd dovad de o ironie caustic
pe durata ntregului proces, spunnd atenienilor c ar trebui rspltit pentru ceea ce a fcut n
planul trezirii contiinelor. A fost gsit ns vinovat de conspiraie mpotriva Atenei i
condamnat la moarte sau exil permanent. A ales s moar: a but cucut i a murit cteva minute
mai trziu.
Rejudecarea procesului a fost organizat de Fundaia Onassis. De aceast dat, Socrate a fost
judecat de un complet compus din zece cunoscui judectori din Marea Britanie, Frana, SUA,
Elveia i Grecia, bucurndu-se de 866 de spectatori.

Prerile judectorilor s-au mprit n mod egal: ceea ce, potrivit legilor din Atena antic,
nseamn achitarea inculpatului. Printre spectatori, 584 au declarat c filosoful a fost nevinovat i
numai 282 l-au considerat culpabil. Astfel, Socrate a fost achitat.
SOCRATE.Invatatura si activitatea sa non-conformista a trebuit sa o plateasca cu viata Socrate
(469-399 i.e.n.); dupa ce a fost acuzat de impietate si de coruperea tineretului prin invatatura sa a
fost condamnat la moarte si silit sa se sinucida.

Socrate n-a scris nimic, tot ce stim despre invatatura lui o stim din relatarile, adesea divergente,
ale lui Platon si Xenofon; incat cu greu poate fi disociata conceptia sa de cea a lui Platon. Nu
12

facea parte din randurile sofistilor, dar avea multe puncte comune cu acestia si era prieten cu cei
mai renumiti dintre ei.

Asemenea sofistilor, Socrate prefera si el ca in locul unor probleme de stiinta sa dezbata

problemele morale ale omului,supunand examenului ratiunii obiceiurile si institutiile.Asemenea
sofistilor, sustinea ca "virtutea este stiinta", deci poate fi invatata de oameni; in schimb, era de
parere ca stiintele pozitive nu pot garanta armonia si ordinea sociala.

Pe de alta parte, Socrate practica si el metoda dialectica, dar nu exercitiile de virtuozitate verbala
pura, prin care sofistii ajungeau la concluziile unui individualism egoist sau ale nihilismului etic.
Dimpotriva, pentru Socrate exista valori umane certe, dar carora el nu le gasea un fundament
rational, sustinand ca o "voce interioara" il impiedica de la ratiuni rele.

Insusindu-si si totodata spre a ilustra maxima scrisa pe frontispiciul templului din Delfi:
"Cunoaste-te pe tine insuti",Socrate invata ca scopul omului nu este acumularea unui mare
numar de cunostinte, ci dragostea de intelepciune-"filozofia". Aceasta virtute, care este stiinta
despre bine si adevar, consta in efortul omului de a se studia pe sine, spre a descoperi in propriul
sau suflet ceea ce este, in insasi firea sa, valoare universala si eterna: Binele.

Binele deci consta intr-o continua cautare a binelui; la fel Adevarul. Cautarea neintrerupta a
binelui si a adevarului da nastere comportamentelor juste si virtuoase. "Nimeni nu face raul in
mod voit" - spune Socrate - ci din nestiinta: din faptul ca ignoreaza cautarea binelui si a
adevarului.

Exista asadar la Socrate o legatura intima intre virtute, stiinta, bine si suflet; caci raspunsurile pe
care omul ajunge sa si le dea cautand binele si adevarul trebuie sa vina din suflet, si sa se traduca
in actiunile etice si politice pozitive.

Aceasta ii va procura omului fericirea sufleteasca - ce consta intr-o comportare moderata,

corecta, dreapta, si in respectarea aproapelui, a legilor, cetatii si a zeilor. - Ceea ce trebuie sa
caute si sa descopere omul sunt in primul rand valorile etice si raporturile lor cu actul cunoasterii
si cu societatea.

In aceasta privinta, Socrate nu numai ca a afirmat, dar - cand prietenii sai voiau sa-l salveze de la
moarte, ceea ce el a refuzat - a si demonstrat, prin exemplul tragicului sau sfarsit, ca omul trebuie
sa se supuna legilor, chiar cand acestea sunt nedrepte sau aplicate nedrept.
13

Parintele spiritual al lui Platon, Socrate a fost "cea mai mare figura a istoriei gandirii grecesti; din
el vor deriva, direct sau prin intermediari, toate curentele ulterioare ale filozofiei" (L. Robin).
Toate aceste scoli si curente vor suferi, in mod egal, si influenta sofistilor Protagoras si Gorgias,
si pe aceea a lui Socrate.

Filosofia presocratica se indeletnicea cu problema lui "arhe" si cu problema materiei, cu

problema formei si a raportului dintre forma si materie cit si cu problema prefacerilor materiei;
asadar, cu problema universului. Sofistii incheie aceasta epoca prin descompunerea naturalismului, reducand lumea la senzatiile simturilor si punind-o in dependenta de cunoasterea
omului si prin aceasta ei fixeaza o noua problema filozofica. Iar prin luminismul ei, ce sfirseste
in scepticism, relativism si nihilism, sofistica ameninta insasi temeiurile comunitatii de viata ale
poporului grec.

In opozitie cu conceptia sofistilor, care ingropa orice ordine morala si general-valabilitatea

legilor, Socrate isi fundamenteaza viziunea lui despre om, lume si viata pe temeiurile solide ale
stiintei. De aceea el nici nu se mai ocupa cu probleme epistemologice, nici cu filozofia naturii
sau cu probleme metafizice, ci problema care-l chinuia pe marele atenian era problema edificarii
existentei omenesti pe temeiurile Logosului celui etern. Socrate privea totul din punctul de
vedere al imperativelor etice si accentua raportul pe care omul il are cu toate lucrurile. Prin
aceasta el face din om problema centrala a filozofiei. De aceea cu Socrate se incepe in istoria
filozofiei perioada antropologica. Scopul filozofarii acestuia era ca sa trezeasca constiinta morala
a poporului grec, care suferise mult sub influenta nefasta a sofistilor si sa intareasca entuziasmul
tineretului pentru ceea ce este mai inalt si mai nobil: pentru Logos.

Concluzii :

Date bibliografice
14

1
2
3
4
5

15