Dimineata. O dimineata cetoasa, o dimineata de toamna tarzie.

Vizitiul venise la grajduri cu

noaptea-n cap, grijuliu sa-si pregateasca trasura si caii pentru drumul lung ce-l avea de facut in ziua
ce abia incepuse. Era tanar si incepuse sa lucreze ca vizitiu abia de vreo jumatate de an, de cand
ramasese singur pe lume. Parintii ii fusesera ucisi de talhari, intr-o seara ploioasa, in timp ce se
intorceau de la targ. Atunci talharii se lacomisera la frumosii cai ai tatalui sau si pentru o pereche de
cai si cateva monezi de aur curmasera doua vieti. Tatal sau fusese un mic fermier ce crestea cai,
facand negot cu aceste animale nobile. Ramas singur, tanarul fusese asaltat de cativa camatari, care
cu acte masluite il deposedara de tot ce mostenise: casa familiei, ferma, grajdurile si doua perechi
de cai valorosi. Tanar si nepriceput in descifrarea incalcitelor legi invocate de camatari, pierduse
totul, incapabil sa gaseasca vreun sprijin. Desi tatal lui avusese multi prieteni, unii chiar cu ceva
avere, nimeni nu intervenise pentru salvarea bietului baiat. Poate din cauza sumei mai pretinse de
camatari, poate din cauza zvonurilor ca acei camatari nu erau straini de atacul talharilor, poate din
alte cauze, cine stie, sigur era doar faptul ca tanarul ramasese pe drumuri. Avand doar putine lucruri
asupra lui, tanarul porni spre oras, incercand sa gaseasca ceva de lucru, ceva care sa-i aduca un
acoperis deasupra capului si macar o masa pe zi. Ajuns in oras gasise repede ceva de lucru, un vechi
prieten si client de-al tatalui sau, proprietar de trasuri, ii oferise o camaruta in mansarda casei sale si
il angajase ca vizitiu. Tanarul, care mostenise dragostea pentru cai de la tatal sau, avea cei mai bine
ingrijiti cai dintre toti vizitii, fapt care il facea preferatul clientilor bogati si pretentiosi, clienti care
doreau sa mearga intr-o trasura curata, trasa de cai frumosi si condusa de un vizitiu curat si atent. In
cateva luni tanarul vizitiu isi facuse o frumoasa reclama printre clientii mai pretentiosi, dar isi
facuse si destui dusmani printre vizitii sleampati si betivi. Dar cu toate ca era tanar si lipsit de
prieteni, baiatul nu fusese tinta atacurilor dusmanilor lui decat de doua ori, apoi vizitii se
multumisera numai sa-l injure printre dinti si sa-l priveasca cu ura. Motivele pentru care vizitii nu-l
mai atacasera pe baiat erau atat interventia angajatorului sau, un individ cu care nu era de glumit,
cat si cutitul si perechea de pistoale pe care tanarul le purta mereu asupra lui. Armele faceau parte
dintre putinele lucruri mostenite de la tatal sau, lucruri pe care reusise sa le fereasca de ochii
lacomilor camatari. Acum se pregatea de o cursa importanta, caci un strain recent sosit in oras,
cautase un vizitiu care sa-l duca spre Castelul Negru. Dar cu toate ca strainul oferise o suma
consistenta de bani, suma ulterior crescuta, nici un vizitiu nu indraznise sa se angajeze sa-l duca la
castel. Cu toata lacomia proprietarilor de trasuri si a vizitiilor, nimeni nu putuse sa-si invinga frica
provocata de ceea ce il astepta in acea calatorie. Castelul Negru avea o reputatie stranie, dar drumul
spre castel trecea prin Padurea Nebuna si acolo nimeni nu mai indraznise de mult sa puna piciorul.
Padurea Nebuna era locul unde se nasteau povestile de groaza si monstrii cei sangerosi, era locul
blestemat de care nimeni nu indraznea sa se apropie, indiferent de suma oferita. Caci degeaba ai
bani daca esti sfartecat de cine stie ce fiara blestemata. Tanarul acceptase oferta strainului si urma
sa-l duca la destinatie. Angajatorul lui facuse apel la memoria parintilor tanarului atunci cand il
rugase sa renunte la ideea de a-l duce pe strain la castel, dar tanarul se incapatanase sa mearga spre
ceea ce el spunea ca sunt doar socrneli de babe fricoase. Adevarul era ca nici lui nu-i era totuna sa
plece pe acel drum, dar suma oferita era imensa si adaugata la ceea ce reusise sa stranga in lunile
din urma, insemna un mare pas spre independenta lui financiara, caci putea sa-si inceapa propriul
lui negot cu cai. Asa ca accepta oferta strainului, ignorand sentimentul ca ceva nefast urma sa se
intample. Oh si cat de groaznic o sa fie ceea ce-l astepta la capatul
calatoriei!.................................................Noapte. Sprijinit in bata din lemn de corn, gospodarul
aproape ca atipise cand schelelaitul cainilor il dezmeticii din starea de moleseala placuta in care se
afundase toropit de oboseala unei zile lungi de lucru. Comportamentul cainilor era ciudat,
neobisnuit la niste animale agresive cum erau zavozii lui. Pareau cuprinsi de teama, lucru de mirare
la niste caini cu care in trecut vanase nu numai mistreti si lupi, dar si ursi. Acum se adunau in
apropierea lui, cu cozile intre picioare si schelalaind de parca erau niste biete javre amenintate cu
biciul. Dar nu numai cainii aratau frica, oile si caprele se ridicasera in picioare si acum stateau
strans adunate, behaind si rotind ochii, prada unei spaime grozave. Gospodarul nu mai vazuse asa
ceva, cum nu mai vazuse nici vreo fiara de seama lupului ce se ivise urcand dinspre albia paraului.
Era asa cum il descrisese pastorul: mare cat un magar , negru si latos, iar ochii ii straluceau intr-o

lumina verde, stranie. Gospodarul simti un fior strabatandu-i sira spinarii, dar curajos din fire nu
ceda primului imbold al subconstientului si ridicand ciomagul chiuii asmutand cainii. Dar in afara
de niste slabe scheunaturi, nu obtinu nimic altceva din partea zavozilor care altadata ar fi atacat
brutal orice intrus. Nici lupul nu paru impresionat de chiotul omului, caci isi continua impasibil
drumul, apropiindu-se la pas de gospodar. Vazand ca din partea cainilor nu-i nici o nadejde,
gospodarul scoase din traista ce o purta la sold, o pereche de curele din piele de vita, late de un
deget si lungi cat lungimea mainii lui, masurata de la varful degetelor pana la umar. Curelele erau
unite intr-un capat cu o bucata de piele lata de trei degete si croita ca un fel de caus. Una dintre
curele se termina cu un inel, iar cealalta cu un nod. Era o prastie, o arma ancestrala pe care in acel
tinut doar gospodarul asta stia sa o foloseasca. Copil fiind pastorise turma de oi a familiei, iar
mestesugul folosirii prastiei il invatase intr-o vara de la un pribeag ce fusese tocmit sa ajute la
pastorit turma ajunsa prea mare pentru un copil de zece ani. Pribeagul invatase sa foloseasca prastia
in tinuturile din sud, unde prastia era arma pastorilor. Copilul fusese uimit de ce puteau face doua
cureluse din piele, de puterea cu care era aruncata piatra din prastie, de distanta la care era aruncata
si de precizia cu care piatra lovea tinta. Invatase rapid sa foloseasca prastia, dar avusese nevoie de
ani de antrenament pentru a ajunge la perfectiunea cu care manuia prastia pribeagul ce lucrase la
ferma lor pe timpul unei
veri.
.............................................................................................................................................Amurg.
Soarele deja coborase dincolo de linia orizontului, invapaind campia cu ultimele lui raze, cand
barbatul isi incepu veghea. Urma a doua noapte de cand incepuse sa-si vegheze turma si mormaia
nemultumit la gandul ca daca o tine tot asa nu o sa reziste prea mult. Bun gospodar, aflat in plina
putere, avea pe langa turma asta, in care se amestecau oi si capre deopotriva si o mica ferma cu
porci si vaci. O gospodarie in care muncea de dimineata pana seara si care-i aducea un venit
frumos, dar care avea si un cost platit in oboseala, ori faptul ca ajunse sa nu doarma noaptea ca sa-si
pazeasca turma, insemna ca acest cost o sa creasca pana cand o sa-l doboare. In gospodarie avea
ajutoare platite cu simbrie si tain bun, ajutoare in care avea incredere deplina si care pana de curand
il ascultasera fara impotrivire. Dar de cateva zile zvonuri despre o fiara teribila bagasera frica in
argatii gospodarului si cu toate ca pe timpul zilei continuasera sa-si indeplineasca sarcinile la ferma,
noaptea nu mai era chip sa-i faca sa iasa din colibele lor. Ultimul care refuzase sa mai stea noaptea
pe afara fusese pastorul turmei de capre si oi, iar acum gospodarul era nevoit sa-l inlocuiasca, cu
toate ca era obosit de munca de peste zi. Pastorul povestise ca in urma cu cateva nopti aparuse in
preajma turmei o fiara nemaivazuta. Era, cica, un lup negru si latos, cu ochi ce straluceau intr-o
lumina verzuie, dar cel mai infricosator lucru era marimea acelui lup, care era cat un magar de
mare. Curios mai era si faptul ca acel lup nu daduse nici o importanta oilor si caprelor, dar paruse
interesat de pastor, pe care-l privise cu insistenta timp de mai bine de jumatate de ceas, dandu-i
tarcoale de la o distanta de patruzeci-cincizeci de pasi. Pastorul strigase la lup si agitase ciomagul
din lemn de corn, intaratand cainii sa atace fiara. Dar cainii, desi erau zavozi rai de colt, se ferisera
sa atace fiara, ascunzandu-se printre oi si capre, cu cozile intre picioare si cu capetele plecate. Fiara
plecase doar cand pastorul azvarli spre ea o faclie aprinsa, dar plecase la pas, fara sa arate teama.
Gospodarul, cu toate ca avea incredere in pastor, nu crezuse decat pe jumatate povestea acestuia,
crezand ca nu fusese altceva decat vreun lup mai rasarit si cu ceva mai multa indrazneala decat altii.
Dar fiara pe care avea sa o intalneasca in aceasta noapte era cu mult mai mult decat un lup
obisnuit!.........................................................................................................................................
Bezna si miros jilav, de ziduri mucegaite. Calugarul se chinui o vreme sa aprinda cu iasca si
amnarul, un ciot de lumanare, iar cand in sfarsit reusi sa faca putina lumina, ceea ce-i dezvalui
lumanarea cea fumegoasa, aproape ca-l facu sa se intoarca din drum. Era intr-un tunel cu tavanul
boltit, tunel imbracat in caramizi de lut ars, dar vechi si mancate de igrasie, pline de mucegai si de
panze de paianjeni. Tunelul era lat de aproximativ trei pasi, iar de inalt era cu doi-trei coti mai inalt
decat statura calugarului. De-a lungul peretilor, tunelul avea o polita lunga, din lemn aproape
putrezit, sprijinita ici-colea de cateva piroaie din fier mancate de rugina. Dar ceea ce inghetase de
frica sufletul calugarului, nu era tunelul in sine, ci ceea ce era depozitat pe acea polita lunga. Cineva

adunase acolo o adevarata colectie de oseminte, care la prima vedere ar fi parut umane, dar la o
privire mai atenta se dezvaluiau detalii anatomice care nu aveau nimic in comun cu oamenii. Erau
acolo schelete de maini ale caror degete se terminau cu gheare incovoiate si ascutite, aidoma celor
de urs, erau acolo cranii ale caror danturi aminteau de cele ale unor carnasiere mari, cu niste canini
ce ar fi facut cinste oricarei fiare salbatice. Calugarul isi facu in graba semnul crucii si murmurand o
rugaciune porni mai departe. Stia ce sunt acele oseminte, dar una era sa citeasca despre ele in
jurnalul vechi si ferfenitos din biblioteca staretului si alta era sa l-e intalneasca, mai ales in
atmosfera sumbra a tunelului. Dar ceea ce trebuia sa gaseasca in hruba din capatul tunelului, era si
mai terifiant, caci era capul mumificat al unei bestii.............................................................................
Toamna. Noaptea trecuta cazuse bruma si acum, odata cu primele raze de soare, imprejurimile
vechilor ruine aratau ca un peisaj de basm, totul fiind acoperit de miliarde de minuscule cristale de
gheata, care straluceau ca diamantele. Cat de frumos putea sa arate in lumina soarelui un loc care cu
numai cateva ceasuri in urma parea desprins dintr-un cosmar. Dar un cosmar cat se poate de real
pentru calaretul ce fusese obligat de imprejurari sa inopteze in mijlocul ruinelor. Barbatul facuse
greseala sa nu-si asculte tovarasii de vanatoare si manat de pasiunea pentru vanat, haituise de unul
singur fiara ce parea a fi un lup imens. Cu o zi in urma plecasera cu totii la o partida de vanat vulpi,
calari pe cai rapizi, insotiti de o haita de caini si inarmati cu pusti usoare. Vanatoarea decursese
bine, barbatii mai mult satisfacandu-si dorinta de a-si gonii fugarii, decat de a impusca cele cateva
vulpi scoase din hatisuri de copoi. Apoi, dupa o pauza de pranz ce se lungise destul de mult, au
plecat din nou la haituit vulpi, doar ca de data asta au dat de un lup urias, cum inca nu mai vazusera,
un lup de care copoii lor refuzasea sa se apropie, ba mai mult se refugiasera printre calareti, riscand
sa fie loviti de caii speiati. Unul dintre vanatori, un arendas al unui domeniu local, barbat cu plete si
barba carunte, le strigase tovarasilor sai sa lase lupul in pace si sa se intoarca la conac. Cu toata
patima lor pentru vanatoare, barbatii ascultasera de arendas, poate si din cauza tonului voci lui, in
care se simtea un avertisment. Doar el, infierbantat de vinul baut si atatat de adrenalina, nu-l lua in
seama pe arendas si se arunca in goana pe urmele lupului. Ce a vazut cateva ceasuri mai tarziu, a
fost suficient pentru o viata de om!------------------------------------------------------------------------Soare, caldura aproape ca-l toropise pe calugar, caruia, in momentul de fata, nici straiul negru si
gros, nici pletele lungi si nici barba ravasita, nu-i aduceau vreun sprijin in fata zadufului, ba din
contra, contribuiau din plin la inconfortul provocat de caldura. Sufocat de dogoarea soarelui,
calugarul blestema proasta inspiratie a staretului de a-l trimite in oras pe asemenea canicula. De
asemenea il afurisea si pe cavalerul ce-l insotea si care parea nepasator in fata caldurii, cu toate ca
purta o camasa de zale si coif de metal. Cavalerul sosise cu noaptea-n cap in manastire si dupa o
lunga discutie purtata cu staretul, pornise la drum insotit de calugar. ,, -Oare ce hram poarta
nemernicul asta? Si cum de inca nu-i copt in fiarele alea de pe el? Se intreba calugarul. Cavalerul
renuntase la cal si mergea cu pas egal si spornic prin colbul drumlui, urmat la cativa pasi de
calugarul toropit de caldura. Desi soarele ajuns in crucea amiezii ardea necrutator, cavalerul isi
continua hotarat drumul, dorind sa ajunga cat mai curand in oras. Spre deosebire de calugar,
cavalerul nu privea cu nemultumire spre soarele dogoritor, caci stia ca atata timp cat soarele
lumineaza, bestia nu poate iesi sa prade si se grabea sa ajunga in oras inainte ca luna plina sa ia
locul soarelui, caci atunci ar fi fost deja tarziu pentru ceea ce trebuiau sa faca el si calugarul. A,
desigur ca staretul nu-i spusese calugarului ce trebuie sa faca, altfel acesta ar fi dat bir cu fugarii, se
gandea cavalerul. Dar nici staretul si nici cavalerul nu stiau despre intamplarea prin care trecuse
calugarul acesta cu o luna in urma si nici despre muscatura adanca din umarul calugarului, nu stiau,
cum nu stiau nici ce urma sa devina acest calugar odata cu prima noapte cu luna plina. Habar nu
aveau de bestia ce-si facea loc in trupul calugarului si care odata cu venirea intunericului avea sa
iasa la suprafata, caci deseara era luna plina. Luna plina, astrul blestemat care dezlega bestiile,
astrul oamenilor lupi!------------------------------------------------------------------------------------Noapte. Luna plina stralucea pe cerul lipsit de nori, aruncand o lumina stranie asupra ruinelor.
Fostul turn de paza, odata semet, acum doar o gramada de blocuri din piatra, arata lugubru si ziua,
daramite in miezul noptii, invaluit in lumina lunii pline si tanara ce-si facuse culcus printre pietrele
sfaramate, regreta acum ca se oprise aici. De fapt, ar fi putut sa mai mearga inca vre-o jumatate de

ora prin hatisul padurii, dar ce folos, ca oricum nu s-ar fi indepartat prea mult de ruine si cum tot
incepuse se se intunece, preferase sa-si faca culcus printre ramasitele turnului, sperand sa petreaca o
noapte lipsita de pericole. Dar acum, privind in jur la peisajul fantomatic, tanara simti un fior
strabatandu-i trupul si brusc ii veni in minte istorisirea batranei intalnita in hanul darapanat in care
se oprise cu doua zile mai inainte. Batrana, asezata in fata vetrei si inconjurata de cativa gura-casca,
depana povesti mai vechi sau mai noi, iar printre aceste povesti se gasea una despre ruinele fostului
turn de paza, ruine despre care batrana spunea ca ar fi bantuite de fiare blestemate. Povestea batrana
ca in jurul acestor ruine ar fi teritoriul unei haite de lupi, dar ca acesti lupi nu ar fi tocmai lupi, ci
oameni blestemati sa traiasca sub chipul fiarei. Tanara nu daduse prea mare importanta povestilor
batranei, poate si din cauza ca era preocupata de grijile ei, dar poate si din cauza ca mai toti cei din
han radeau de povestile babei. Dar acum povestea batranei nu-i mai parea chiar atat de banala,
dimpotriva, simtea ca exista un sambure de adevar in ea. Si in curand avea sa se convinga de
adevarul din istorisirea batranei. Era trecut de miezul noptii cand tanara auzii sunete in jurul
ruinelor. Erau sunetele unor animale care sareau si se harjoneau, apropiindu-se de culcusul pe care
si-l injghebase. Privi si in lumina lunii crezu ca vede cativa caini mari, care se jucau, dar isi dadu
repede seama ca de fapt erau lupi si frica pusese imediat stapanire pe ea.