Despre vanitate/orgoliu

Atunci cand inchidem ochii, inchidem usa lumii exterioare si pasim spre cea
interioara in care suntem singuri impreuna cu constiinta noastra, un univers in care
propria noastra fiinta este cea mai importanta. Cand transferam aceasta lume in exterior,
acela este momentul in care in viata noastra vanitatea si orgoliul iau locul altruismului si
bunatatii. Aceea este implicit clipa in care egocentrismul ne impinge sa construim o
atitudine bazata mai ales pe trufie, atitudine sfidatoare si dispretuitoare, dar mai ales o
ambitie nefondata de a fi singuri in aceasta lume.
In primul rand, vanitatea si in acleasi timp orgoliul este o boala a sufletului. Omul
exista pentru a ajuta aproapele, fiinta de alaturi ce se bazeaza pe noi. Existam pentru a ne
iubi familia, pentru a o lasa pe aceasta sa apeleze la noi, in fond traim pentru a imprastia
o atmosfera propice fericirii. Insa atunci cand devenim orbiti de vanitate ne lasam viata in
mainile unei ambitii nefondate de a ne indeparta de toti cei dragi, de a ne construi viata
precum o insula in mijlocul unui ocean. Ajunge astfel sa consideram ca apropierea
celorlalti si ajutorul acestora ne pot afecta dorinta de a ne afirma, ne pot taia aripile spre
obtinerea recunoasterii. Succesul in viata nu inseamna nimic cand nu avem cu cine sa il
impartim, cand nu am castigat nimic altceva decat ura si uitarea.
In al doilea rand, atunci cand universul nostru este populat doar de propria noastra
persoana, spiritul nostru a murit. In ciuda faptului ca afirmatia este dura, consider ca
omul inceteaza sa mai fie om atunci cand nu se mai gandeste la ceilalti, cand nu mai
simte nevoia cu comunice cu ei, lumea sa fiind invaluita de o desertaciune ce acapareaza
ratiunea si viziunea despre lume.
In concluzie, vanitatea si orgoliul este o afectiune a sufletului, o boala a inimii si a
ratiunii ce duce la orbire si la inconstientizarea existentei altor fiinte in jurul nostru, unele
ce ne pot ajuta sa crestem ca persoane si nu ca simpli indivizi pe scena lumii materiale.