ECOLOGIESOCIETATE

Despre magia si forta plantelor,

cu un necunoscut si mare sanvant roman:
CONSTANTIN PARVU
"HotarArea de a fi eu insumi un explorator al naturii mi-a transformat si mi-a
implinit viata"
Pe masa mea de lucru se afla in permanenta o carte groasa, intesata cu
semne si adnotari. Are un nume ispititor: "Universul plantelor" si este o
fabuloasa calatorie in tainele lumii vegetale. In cele opt sute de pagini
impodobite cu planse color gasesti sute de specii de plante descrise in amanunt,
insotite de povestea folosirii lor populare. Pentru un impatimit de natura ca
mine, aceasta carte este un fel de prelungire a mea, o intemeiere de vis. Cand
mi-e dor sa haladuiesc, cand am nevoie de o reteta sau vreau sa aflu ceva despre
vreo iarba de leac, o deschid si ma afund in studiu. Nu-mi pot imagina o carte
mai complexa si mai desavarsita, dupa cum nu cred ca exista in Romania un savant
de statura stiintifica a domnului profesor Constantin Parvu, asa de scufundat in
anonimat. Si, ca si cand n-ar fi fost de ajuns, ca si cand munca de o viata ar
mai fi avut nevoie de confirmari, anul trecut a aparut si primul volum (din
totalul de patru) din "Enciclopedia plantelor". Mai mult de patru mii de pagini
scrise de acelasi autor, care depasesc cele mai indraznete asteptari ale
cititorului: descrieri a sute de specii de plante, detalieri a mii de retete
populare pentru vindecare, mentionarea de ritualuri magice legate de plante de
mult uitate... O lume intreaga reinvie in paginile acestei carti cu adevarat
enciclopedice. Pretul lucrarii editate in conditii de lux a reusit sa ma
intimideze (desi la carti nu ma zgarcesc), insa in cele din urma am devenit
fericitul posesor al unui exemplar. Rasfoind paginile acestui monument
editorial, am devenit tot mai curios sa aflu cine este exceptionalul cercetator
care a reusit sa elaboreze o asemenea capodopera. Am cautat sa mi-l imaginez si
marturisesc ca am fost extrem de intimidat de imaginea pe care singur mi-am
creat-o. De aceea, am indraznit, foarte tarziu, sa-i cer un interviu, dar numai
dupa ce directorul Editurii Tehnice, d-l Roman Chirila, ne-a dat asigurari ca
d-l Parvu este un om... normal si accesibil. Asa se face ca dupa o scurta
convorbire telefonica am plecat la Valenii de Munte, acolo unde locuieste
distinsul savant.
Am ajuns in pitorescul oras de la poalele muntilor intr-o superba zi
insorita si am cautat rabdator adresa indicata. Vedeam casele cochete din
Valenii de Munte si imi imaginam locuinta cu o curte spatioasa, ingropata in
arbusti si tot felul de plante aclimatizate, unde aveam sa-l intalnesc pe
distinsul meu interlocutor. Cu uimire, am descoperit insa ca adresa era cea a
unui bloc modest, cu patru etaje, unde la parter ma astepta un domn de vreo
cincizeci de ani, extrem de emotionat, care mi s-a recomandat cu simplitate:
Constantin Parvu.

Reteta unui succes: 20 de ore de munca si 4 ore de somn

Aveam in fata un om, culmea, mult mai intimidat decat mine, cu o
expresie bonoma si de o familiaritate surprinzatoare pentru o personalitate
stiintifica de un asemenea calibru. Am fost poftit in sufrageria sa cu vedere
spre mica gradinita din spatele blocului - o camera cu dimensiuni medii,
dominata de o uriasa biblioteca. In prima ora, discutia noastra nu a depasit

nivelul politetii obisnuite. Domnul Parvu imi arata cartile sale vechi, imi
explica felul in care s-a gandit sa-si structureze lucrarile, dar dincolo de
acestea nu razbatea nimic personal, nimic din mistuitoarea pasiune pentru plante
si natura, care a facut un om sa scrie in cativa ani o carte pentru care in mod
normal ar fi lucrat o sumedenie de savanti vreme de decenii. Treptat, aveam sa
aflu ca acest om cu totul exceptional nu daduse in viata sa un interviu, ca
modestia si discretia au constituit pavaza sa de-a lungul zecilor de ani de
munca si ca prea putini dintre cei care-i apreciau activitatea cunosteau omul si
destinul care se ascundeau in spatele acesteia. Cartea, care avea sa primeasca
in '93 Premiul Academiei Romane si in '94 Premiul Targului International de
Carte de la Paris, a fost inceputa de autor in vremea cand era inca un profesor
constiincios de liceu, care-si impartea viata intre studiu, predare si
calatoriile in munti. In ultimii 40 de ani, a strabatut toata Romania, dintr-un
capat in altul, cu masina, cu trenul, dar mai ales cu autostopul si cu piciorul.
Cunoaste zeci si sute de sate uitate de lume, de vindecatori populari si babe
mestere. A verificat pe teren sute si mii de date culese din literatura, a
strans cu migala fiecare informatie si a inmagazinat-o in munti de fise. Ultima
sa carte, care numara 4000 de pagini, a scris-o in doi ani, dupa ce s-a
pensionat. Cum? Se culca la ora opt seara pentru a se trezi apoi in miez de
noapte, dupa care, vreme de 20 de ore, lucra aproape neintrerupt, pana la ora
opt seara, cand se culca din nou. In acest rastimp de doi ani, in care a lucrat
in acest regim supraomenesc, si-a pierdut vederea la un ochi, iar acest pret i
se pare firesc, pentru ca a implinit ceea ce visa inca din vremea
adolescentei... Adolescenta! - aici incepe firul povestii acestui om, o poveste
ascunsa in spatele realizarilor stiintifice, in spatele tenacitatii si puterii
sale uriase de munca.

Opaitul din ieslea cu fan

- Sa ne intoarcem putin in copilarie, probabil ca atunci ati capatat
acea dragoste de natura care a razbatut din intreaga dvs. activitate...
Interlocutorul meu zambeste cu sfiala cu care incepusem sa ma
obisnuiesc si, in fine, consimte sa-mi dezvaluie lucruri pe care de mult timp le
tinea ascunse in inima sa:
- Stiti, eu m-am nascut la tara, intr-o comuna de munte, de fapt intre
partea superioara a dealului si munte, pe langa Slanic Prahova. Comuna Bertea se
numeste. Acolo totul este incantator: muntii, padurile, apele, cerul. Covorul
vegetal e extraordinar, e de o bogatie coplesitoare. De fapt, eu am crescut in
mijlocul plantelor. Mentorii mei in utilizarea ierburilor au fost mama si tata,
care traiau foarte aproape de natura. Imi aduc aminte, in timpul razboiului, cum
culegeam cu mama ierburi de leac si pentru hrana. Mancam plante pe care putini
le cunosc ca aliment: limba-boului, untisor, dermotin... Mama ne trimitea pe
noi, pe mine si pe fratele meu, sa culegem cate o traista intreaga de plante, pe
care apoi ea ni le gatea cu o pricepere neintrecuta. Si de atunci am inceput sa
prind si eu un drag nemaipomenit de plante. Inca de la bun inceput am vrut sa le
studiez, motiv pentru care am facut scoala cu mare placere. Am intrat la liceul
din Valenii de Munte, unde eram un elev foarte silitor si viata mea parea ca-si
va urma cursul firesc, pana in momentul in care a inceput colectivizarea. Om
darz, tatal meu iubea munca si stia sa si-o apere. Nu era un om bogat, dar avea
ceva pamant si padure, pe care nu a vrut sa le "inscrie" la colectiva.
Comunistii au inceput sa faca presiuni asupra lui, pana ce tata s-a suparat si,

impreuna cu alti tarani, i-a alungat pe activistii de partid, cu militieni cu

tot, din sat. A fost o revolta spontana, care l-a avut drept cap pe tata. Au
rasturnat masina militiei, le-au tras o mama de bataie comunistilor. Aceasta se
petrecea prin anii '50. Au venit atunci trupe inarmate si l-au arestat pe tata,
l-au dus la Brasov, unde a fost judecat, dar nu l-au putut condamna la temnita
grea, pentru ca toti oamenii interogati au tinut cu el. Pe mine insa m-au dat
afara din liceu si mi-au interzis sa-mi continuu studiile, desi eram in clasa a
unsprezecea si eram printre cei mai buni elevi ai scolii. In mod paradoxal,
aceasta intamplare a marcat o cotitura favorabila in destinul meu, pentru ca
atunci am invatat sa lupt pentru ce iubesc.
Voiam sa studiez natura, sa invat biologia, asa ca nu m-am dat batut si
am facut cereri peste cereri, pana cand mi-au permis sa-mi inchei liceul, dar nu
la mine acasa, in Prahova, ci tocmai in Oltenia. A fost o perioada plina de
greutati si sacrificii: mama si-a vandut toate pasarile din curte, ca sa am eu
bani de tren, pe drum spre liceu am fost arestat, pentru ca nu mi se dadusera
toate permisele de drum, la scoala, directorul si secretarul de partid ma tratau
ca pe un infractor. Nu aveam dreptul sa dorm la camin si nici sa mananc la
cantina, asa ca mai mult flamanzeam, invatam intr-un staul de vaci, la lumina
lumanarii puse pe iesle. Iarna, noaptea dormeam "insurubat" in fanul dintr-un
pod al C.A.P.-ului (atunci am observat ca aroma fanului de la campie e cu totul
altfel decat a celui de munte si are alte proprietati). Spre vara, mi-am mutat
"locuinta" sub o salcie pletoasa, de pe malul Dunarii. Dupa-amiezile invatam pe
malul apei, iar noaptea priveam stelele si ascultam muzica greierilor si a
fluviului. Dumnezeu si magia aceea a naturii, pe care o simteam foarte intens in
adolescenta, m-au ajutat sa lupt si sa inving, asa incat, in cele din urma, am
terminat liceul cu brio. Din cauza "problemelor la dosar", a trebuit insa sa
aman sapte ani facultatea. De altfel, viata imi pregatea un fel de a doua
scoala, care avea sa contribuie la "calirea" mea. Era prin anii '53, cand m-am
angajat temporar ca tehnician si am fost trimis cu alti colegi la fel de tineri
ca mine sa facem plantatii de vita-de-vie la Canal, o experienta destul de dura,
care m-a marcat apoi toata viata. Am debarcat din tren la Nazarcea, in plin
Baragan. Am fost cazati in niste baraci rudimentare, in care noaptea ingheta apa
din cauza frigului, fiind hraniti numai cu carne de cal. Doamne, si-apoi am
vazut forta de munca ce era pusa la dispozitie: cordoane lungi de umbre, oameni
slabi, transparenti, cu fetele triste, flamanzi si demoralizati, disperati detinutii politici de la Canal! In toate echipele aveam pe post de salahori
generali, oameni politici, avocati, savanti, preoti... Traiul nostru era un lux
pe langa conditiile inumane in care erau tinuti acestia. Mi-e greu sa-mi
amintesc de anii aceia, de intamplarile dramatice cu care am fost confruntat.
Desi n-am depasit calitatea de martor, Canalul reprezinta o rana in amintirea
mea! De altfel, eu insumi era sa fiu secerat de o rafala de mitraliera, trasa de
catre unul din gardieni, intr-o zi cand, vrand sa trec dintr-un cordon de munca
in altul, nu am anuntat santinelele. De ce va spun toate astea? Pentru ca
infernul acela pe care l-am cunoscut indeaproape a nascut in mine o sete nebuna
de fuga, de libertate, de fapt o sete de viata, echilibru si frumusete, de
evadare in natura, singura zona a existentei ce parea ferita de suferinta si
nedreptati. Fara doar si poate ca a fost o necesitate a destinului sa trec si
prin aceasta experienta pentru a intelege mai bine pretul vietii, acest dar de
la Dumnezeu. Un dar de la Dumnezeu a fost si intalnirea cu sotia mea, care din
acel moment si pana acum a fost sprijinul meu in tot ceea ce am realizat.

Vanzatorul de ierburi
Dupa sapte ani de la terminarea liceului, am fost acceptat, in sfarsit,
la facultate la Bucuresti si mi-am vazut cu ochii visul de a deveni biolog.
Atunci, la inceputul anilor '70, a demarat lunga aventura a constiintei de sine,
cand mi-am dat seama de menirea mea. Si tot atunci am realizat ca avem o tara de
o frumusete incomparabila, cu traditii inca vii, foarte putin cercetate. Am luat
hotararea de a fi eu insumi un explorator al naturii si al traditiilor - o
hotarare care mi-a transformat si mi-a implinit viata. Asa am pornit, uneori
intovarasit, dar cel mai adesea singur, sa explorez muntii si padurile, satele
si catunele izolate. Verificam datele din literatura de profil botanic si
ecologic cu cele din teren, discutam cu oamenii, aflam retete de vindecare,
invatam de la batrani despre magia plantelor. Practic, am descoperit o fata
nevazuta a Romaniei, de o frumusete fascinanta, cu totul alta decat ceea ce as
fi putut afla din carti sau din povestiri. Am parcurs tara, din Bihor pana la
Dunare, de la Dorne in Banat. Pretutindeni, am intalnit locuri si oameni
minunati. Pana de curand, nu exista nici macar un sat fara un vraci, o
doftoroaie sau macar un culegator de plante medicinale, care sa nu abandoneze in
uitare mestesugul mostenit din batrani. Una din cele mai uimitoare descoperiri
facute in urma cercetarilor mele a fost ca medicina noastra populara este
preluata, cu foarte mici modificari si imbogatiri ulterioare, de la daci.
Aceleasi plante erau folosite in zone geografice foarte indepartate, intre care
nu mai existase comunicare si transfer populational de sute de ani, la aceleasi
boli si - important - cu aceleasi descantece. Marul-lupului, de pilda, are
aceleasi intrebuintari in Bihor sau Bistrita Nasaud si in sudul tarii, pe malul
Dunarii. La fel si tataneasa, rostopasca si multe, multe alte plante. Asemeni
sacerdotilor daci, oamenii din popor, care se ocupau cu vindecarea, in marea lor
majoritate erau foarte curati sufleteste, de o profunda religiozitate si
modestie. Am intalnit, imi aduc aminte, un mosneag in Sangiorz Bai care vindea
plante de leac. Eu niciodata nu spun cine sunt si cu ce ma ocup, ci ma adresez
omului firesc, vorbind despre plante. Am intrat in vorba cu acel batran,
intreband la ce foloseste iarba aceea, iarba cealalta, spunandu-i si eu ce
stiam. Vazand ca am dragoste pentru plante, omul mi-a intins toata desaga cu
ierburi, oferindu-mi-o in dar. De ce? Pentru ca simtise ca iubesc la fel ca si
el plantele si "am chemare" sa le patrund tainele. Nu puteam sa primesc acel dar
mai mult decat generos, dar el insista, pentru ca altceva nu avea ce sa-mi dea.
De atunci, in fiecare an cand treceam prin Sangiorz, asteptam cateva zile, pana
aparea si prietenul meu, si mai vorbeam cu el. Anul trecut nu a mai aparut.
Probabil ca a murit si odata cu el - si stiinta lui despre plante. Incet-incet,
cu fiecare batran "vraci" care moare, dispare o traditie ancestrala.
Astazi, dupa zeci de ani de cercetari, sunt convins ca natura are
inteligenta ei proprie, care o depaseste sau, mai bine zis, o contine pe cea a
oamenilor. Uneori, natura nu-si cedeaza foarte usor secretele, trebuie sa lupti,
sa risti chiar. Din munca mea de cercetator pe teren nu au lipsit deloc
peripetiile si pericolele. De nenumarate ori, firul vietii mele era sa fie
curmat. Imi aduc aminte cum intr-o iarna am explorat singur o coama de munte, pe
zapada, si am fost inconjurat de o haita de lupi. Nu va puteti imagina cata
dibacie au aceste animale, cu cata ingeniozitate isi fac strategia de
inconjurare a prazii. Numai ca de data aceasta, prada eram eu. Mi-am scapat
viata fugind cu disperare pana la masina care ma astepta in vale, incercand sa
scap dintr-un cerc din ce in ce mai strans de animale infometate. Probabil, daca

as scrie o istorie a explorarilor mele, ar iesi intre altele si un roman destul

de consistent de aventuri. Insa dintre toate aventurile, cea mai extraordinara
este aceea a vindecarii, a cunoasterii puterii vindecatoare a plantelor. Nu va
ascund faptul ca inainte si dupa ce am inceput sa transcriu si sa dau publicului
larg retete cu plante, am fost eu insumi in ipostaza de pacient.

Rostopasca si alte miracole

Prima oara m-am imbolnavit inainte sa-mi incep cercetarile de amploare
in domeniul medicinii populare. De la un timp, incepusem sa slabesc, devenisem
extrem de palid, mancam cu greutate si faceam adesea indigestie, avand niste
dureri crunte in abdomen. Diagnosticul: pancreatita - o boala cu un nume aparent
inofensiv, dar care are adesea un efect mortal. Interesant este insa ca leacul
nu mi l-am gasit la un vraci popular dintr-un sat izolat, ci in inima
Bucurestiului, pe treptele Facultatii de biologie. Dar mai bine sa va povestesc.
Ma simteam din ce in ce mai rau, ma tineam cu greu pe picioare, iar dupa ce am
fost la Bucuresti, la consult, si am aflat diagnosticul, am vrut sa trec si pe
la facultate. Pe cand urcam cu greu scarile institutiei, m-am intalnit cu fostul
meu profesor de fiziologie a plantelor, un botanist redutabil - profesor
universitar doctor Tanasie, care s-a uitat vesel la figura mea palida si
ingrijorata, intrebandu-ma ca in vremea studentiei: "Ce-ai patit, Parvule?".
I-am spus de boala mea, iar el nu mi-a impartasit deloc ingrijorarea, ci mi-a
spus cu o siguranta care m-a uimit: "Uite ce trebuie sa faci: te duci acasa si
iei cinci grame de rostopasca uscata si maruntita, pe care le oparesti cu un
litru de apa clocotita si le lasi apoi sa stea 12 ore sa se infuzeze (de seara,
la ora 6, pana dimineata la 6). Vezi ca vasul sa fie smaltuit, ca sa nu intre
deloc in contact infuzia cu metalul. Imediat dupa strecurare, mai pui 200 de
grame de miere de salcam sau poliflora (nu altceva) si amesteci bine. Iei o
lingura din acest preparat din ora in ora, indiferent daca ai stomacul gol sau
daca esti imediat dupa masa. In doua luni, o sa fii sanatos tun". Am ajuns acasa
si am facut exact cum mi-a spus domnul profesor Tanasie, care s-a dovedit a fi,
spre uimirea mea, si un as al terapiei cu plante. Dupa ce am baut primele
doua-trei sticle de preparat, in doza si la intervalele de timp indicate, s-a
produs un adevarat miracol. Am putut din nou sa mananc, treptat mi-a revenit
vigoarea, obrajii au inceput sa-si recapete culoarea, de unde eram alb ca
hartia. Putine plante se pot compara ca putere vindecatoare cu rostopasca, care
pe mine, si nu numai pe mine, m-a salvat efectiv.
Stiti, am intalnit foarte multi oameni care-si doreau sa cunoasca tot
mai multe tari straine, sa calatoreasca, dar care nu si-au cunoscut cu adevarat
tara lor, care este mai frumoasa decat toate cele ale vecinilor la un loc si
inca multe altele. La fel este si cu plantele - oamenii aflati in suferinta
strabat sute de kilometri, ajungand pe la doctori vestiti, bat din usa in usa ca
sa-si afle vindecarea, trecand de sute, de mii de ori, pe langa leacul lor, fara
sa stie. Rostopasca, de exemplu, creste pe langa toate gardurile si drumurile,
dar cati ii cunosc tainele si puterea vindecatoare? De la un timp, se vorbeste
despre plantele medicinale cu efecte cancerigene, iar eu, ca om de stiinta, sunt
dator sa ascult toate argumentele pro si contra. Se vorbeste tot mai mult despre
tataneasa ca este cancerigena, dar cum sa cred eu acest lucru, cand aceasta
planta m-a scapat pentru a doua oara de la moarte? S-a petrecut in '84, cand
incepusem sa ma simt tot mai rau, fara un motiv aparent. Slabeam, eram mereu

obosit, aveam un fel de dureri difuze in corp. Am fost la mai multi medici care
mi-au pus tot felul de diagnostice, iar pana la urma am ajuns la Spitalul
"Fundeni". Pe holul spitalului, m-am intalnit cu un prieten de-al meu chirurg
care, vazandu-ma cum arat, imediat s-a aratat disponibil sa ma consulte. Era un
medic cu mare experienta si, palpandu-mi abdomenul, mi-a spus direct: e o tumora
in abdomen, pe intestinul gros. Stia ca am cunostinte de anatomie umana si ca
sunt capabil sa inteleg fenomenologia unei boli. M-a pus sa ma palpez singur si
am simtit acea formatiune, care pulsa foarte tare - semnul unei vascularizatii
puternice, vascularizatie specifica tumorilor canceroase! Analiza imagistica a
confirmat cele spuse de prietenul meu chirurg. Am inteles dintr-o strafulgerare
simptomele acelea inexplicabile, pe care le aveam in ultimele luni. Ajutasem, la
randul meu, multi oameni bolnavi de cancer cu cunostintele mele de fitoterapie
si stiam cum decurg lucrurile si ca nu mai am timp de pierdut. Am venit acasa si
am intrat pe tratament cu tataneasa. Preparatul pe care l-am folosit era simplu:
doua linguri de radacina de tataneasa le fierbeam in doi litri de apa vreme de
30 de minute, dupa care luam decoctul de pe foc si-l lasam inca 24 de ore sa
stea acoperit, la temperatura camerei. La inceput, am baut dimineata o cana, la
pranz o cana si seara o cana. Apoi, am ajuns ca peste cateva saptamani sa beau
si doi litri de ceai pe zi, beam intruna. Am mai tinut si un regim vegetarian
(pe care l-am mentinut de atunci mereu) si cand m-am dus la control, nu mi-au
mai gasit nici urma de tumora, si asa a ramas pana in ziua de azi, dupa aproape
20 de ani. La putin timp dupa vindecarea mea miraculoasa, m-am intalnit la
Institutul de Biologie cu un cercetator care stia de povestea bolii mele si m-a
intrebat cum m-am tratat, pentru ca avea un frate operat de cancer la colon,
caruia ii mergea tot mai rau dupa operatie si sfarsitul ii era aproape. I-am
spus ca singura solutie pe care o stiam era tataneasa. Si omul acela, ale carui
zile pareau numarate, a plecat intr-o vacanta prelungita in Delta, unde a mancat
efectiv tataneasa cruda, de mai multe ori pe zi. Tratamentul lui original a
durat o luna si jumatate, iar "pacientul" traieste si azi. Dupa cancer! Iata
deja doua cazuri concludente, pe care le-am verificat personal, cat se poate de
bine. Intrebarea nu este daca tataneasa este cancerigena, ci daca este
anticancerigena, in ce tipuri de cancer si in ce stadii ale bolii.

Un tezaur fabulos
In ultimul deceniu, la noi in tara s-a produs o adevarata explozie a
terapiei cu plante. Merg prin sate si vad oameni care s-au intors la mestesugul
culegerii si folosirii plantelor, amintindu-si lucrurile stiute din batrani.
Numai contra cancerului am aflat deja zeci si sute de retete care au dat
rezultate, unele cu plante mai cunoscute de publicul larg - rostopasca,
tataneasa, obligeana -, altele cu plante aduse mai de curand la lumina spanzul, napraznicul, marul-lupului. Acesta din urma este foarte mult folosit
contra cancerului de catre vindecatorii populari din judetele Bihor si Bistrita
Nasaud. Aici, in judetul Prahova, unde locuiesc eu, am gasit o planta
anticancerigena cu totul deosebita: norocelul, a carui radacina a salvat de la
moarte o persoana cu cancer genital de gradul trei. Sunt inca foarte multe
ierburi de leac pe care vindecatorii nostri le cunosc din mosi-stramosi, dar pe
care publicul larg, ca sa nu mai vorbesc de oamenii de stiinta, nu le-a
descoperit inca. De aceea am simtit nevoia sa scriu aceste lucrari ale mele,
deosebit de ample, pentru ca informatii de medicina populara pretioase, care ar
putea salva mii de vieti, sa nu se piarda si sa fie cat mai accesibile unor
categorii cat mai largi de oameni.
De la Revolutie incoace, s-au produs mutatii majore in lumea romaneasca,

pe care le-am simtit foarte clar in drumetiile mele. Pe de o parte, multi pleaca
de la sate, intorc spatele traditiilor stravechi, pe de alta parte, sunt tot mai
multi oameni care-si redescopera radacinile, care se intorc la modul de viata
firesc si natural. Aici cred ca un rol important are si revista dvs., cu un
impact foarte puternic si, zic eu, pe deplin meritat, asupra foarte multor
oameni. Insa mai sunt multe lucruri de facut. De pilda, lupta pentru a opri
taierea padurilor trebuie intensificata, pentru ca altfel oamenii nu vor putea
sa se reintoarca la natura in conditiile in care aceasta este aproape total
distrusa. Din constatarile mele din ultimii ani, pot sa va spun ca la ora
actuala ne apropiem de un prag critic in ceea ce priveste distrugerile facute
naturii. In anumite zone, s-au produs adevarate catastrofe ecologice, in primul
rand din cauza celor care au taiat cu o lacomie distrugatoare padurile. In
judetul Harghita, de exemplu, sute si mii de hectare, munti intregi au fost pur
si simplu cheliti de paduri, cu o inconstienta inimaginabila. Aceasta este, dupa
parerea mea, zona cea mai afectata din Romania, dar din pacate nu este singura:
in Oltenia si in sudul tarii au fost taiate perdelele ecologice si padurile care
cu greu tineau piept vanturilor, in Prahova proprietarii particulari au ales
sa-si rada de pe fata pamantului peticele de padure care le-au fost date, dupa
care au trecut la cele ale vecinilor... Peste tot s-a distrus masiv, la ora
aceasta foarte putini oameni realizand proportiile dezastrului care s-a petrecut
in ultimii 13 ani. Din acest motiv ma concentrez tot mai mult asupra lucrarilor
referitoare la ecologie, desi deocamdata, cartile cu caracter enciclopedic
despre plante sunt cele care mi-au adus consacrarea stiintifica. De fapt, tot
ceea ce am facut este un inceput. Inceputul unui nou mod de a privi plantele,
natura, in ultima instanta - viata. Iar faptul ca ceea ce am scris este tot mai
apreciat imi arata ca nu sunt singur in acest demers.
ILIE TUDOR

Profesor doctor Constantin Parvu: laureat al Academiei Romane,

nominalizat de englezi printre primii 500 de oameni de stiinta din lume, are 19
carti in domeniul biologiei si ecologiei si zeci de articole publicate in
reviste de specialitate din tara si din strainatate. Cartea sa, "Universul
plantelor", a fost premiata la Targul International de Carte de la Paris in anul
1994, fiind considerata atat pe plan national, cat si international un unicat.
Ultima sa lucrare, "Enciclopedia plantelor", este de patru ori mai ampla decat
precedenta si probabil este printre cele mai bune carti de acest gen care au
fost scrise vreodata in lume. Deocamdata, a aparut primul volum, urmand ca
saptamanile acestea sa apara si cel de-al doilea.