Cum ar suna o formulare posibilă a clauzei lockeene care să se

aplice la relația noastră cu generațiile viitoare? Justificați răspunsul.

În anul 1974, apare Anarhie, Stat și Utopie, scrisă de Robert Nozick, carte care
este considerată ca un moment de resurecţie a teoriei "statului-minimal" și
contraponderea perfectă a teoriilor prezentate anterior de John Rawls. Nozick dezvoltă
trei idei fundamentale în cartea cu pricina. În primul rând, el critică utilitarismul, reflectă
asupra teoriei îndreptățirii, adoptă teoria-statului minimal (unde ajunge la concluzia că
singurul stat justificabil moral este statul ce se limitează la asigurarea protecţiei
indivizilor şi a proprietăţilor lor, limitându-și în același tinp intervențiile în treburile
oamenilor). Argumentele aduse de autor demonstrează îndreptățirea unui „stat minimal“,
ale cărui funcții s-ar limita la protectia individului (de violenta, furt, inselatorie) si la
asigurarea respectarii contractelor. Doar un astfel de stat, susține Nozick, are legitimitate
morală, deoarece el nu încalcă „drepturile naturale“ (lockeene) ale individului, între care
dreptul la viata și cel la proprietate.
În acest eseu, voi concentra să mă concentrez tocmai pe acest drept de proprietate,
care este considerat a fi unul dintre drepturile fundamentale ale omului și care se
manifestă sub multiple forme, ridicând de asemenea numeroase probleme în persoana
conceptelor care îl alcătuiesc.
Punctul de plecare în analiza teoriei îndreptățirii îl reprezintă John Locke și teoria
achiziției pe care aceasta o formulează, reflectând în multe pagini asupra clauzei
condiționale, care practic reprezintă baza teoriei lui Locke. Nozick va ajunge în final să
afirme că deși teoria lui Locke a fost la un moment dat aplicabilă, în aceste momente, ea
ridică mult prea multe complicații și semne de îndoială.Deci, practic aplicabilitatea ei este
nulă, chiar și pentru generații viitoare. Nozick încearcă însă o soluție, el dorește
reformularea acestei clauze, sperând că astfel aceasta va redevini aplicabilă.
Eseul de față este o simplă încercare de a da o altă formă posibilă clauzei lockeene
care să se aplice la relația noastră cu generațiile viitoare. Este, însă, necesar de a urmări
tiparul lui Nozick (întrucât el are dreptate până la un anumit punct), și implicit pe cel al
lui Locke, de la care pornește și Nozick.
În primul rând, clauza condiţională lockeană presupune ca aproprierea unui ceva
de către cineva să nu înrăutăţească situaţia celorlalţi, în condițiile în care există și
elemente externe, cum ar fi munca depusă pentru apropriere.
Însă, aici există multiple probleme, pe care le sesizează și Nozick. În primul rând,
în ce anume ar consta munca?În efortul depus?Apoi, ce anume ar însemna înrăutățirea
situației celorlalți? Iar Nozick dă multiple exemple în acest sens.
Pentru a ajunge la ideea de muncă, Locke pornește de la faptul că Dumnezeu a dat
pământul oamenilor în mod egal și întreabă cum poate apărea proprietatea, în condițiile în
care acest pământ aparține tuturor în mod egal. Acest pământ este dat de către Dumnezeu
spre o folosință cât mai bună pentru toți oamenii, dar, spune Locke, pentru a-l folosi cât
mai bine cineva trebuie să și-l aproprieze.
Astfel apare dreptul de a apropria un anumit lucru în viziunea lui Locke: dacă
cineva sporește valoarea unui lucru prin munca sa, atunci el devine automat proprietarul

1
lucrului respectiv, cu condiția – și aici intervine clauza lockeeană – să lase o parte
suficientă și la fel de bună celorlalți.
Or, acestă clauză, așa cum este formulată, ridică numeroare probleme, iar Nozick
le vede. Cum anume sporești valoare lucrului? Până aici, Nozick analizează cât se poate
de corect, dar în continuare va da exemple în acest sens pe care nu le consider plauzibile
și deloc relevante. Un exemplu concret este cel cu sucul de roșii aruncat în ocean. După
teoria lui Locke, omul care varsă sucul de roșii în ocean, este în măsură să-și aproprieze
oceanul, deoarece i-a sporit valoarea. Or, aceasta este absurd, mai ales că risipirea sucului
nu aduce niciun beneficiu nimănui.
Locke dă exemplul cu pământul, pe care îl consideră a fi nelimitat, însă Nozick va
face o referire la bunuri rare, extrem de importante pentru om, fără de care nu ar putea
trăi. Iar în acest sens, îl contracarează pe Locke, dând exemplul cu oazele de apă din
deșert. Un om ajunge mai repede la sursa de apă rspectivă, având un avans de câteva mile
față de alții care sunt în spatele lui. Nozick gândește mai departe exemplul, spunând că
omul respectiv s-ar putea gândi la fel de bine să vândă o parte din apa respectivă la un
preț exorbitant. Dar Nozick va afirma că nimeni nu poate apropria singura sursă de apă
din deșert și apoi să-i priveze pe ceilalti de ea, impunand un pret excesiv. Chiar dacă ar
face eforturi personale și ar construi un puț, iar acesta ar exista exclusiv datorită muncii
sale, chiar dacă aproprierea îi dă dreptul să facă orice dorește cu el, în asemenea cazuri
clauza nu se poate aplica în totalitate, întrucât proprierea deplină nu implica neaparat și
sporirea binelui omenirii.Observăm că, deși, cineva care prin apropriere ar viola clauza
condițională, poate totuși să-și mențină aproprierea, numai dacă îi compensează pe
ceilalalți astfel încât situația lor să nu fie înrăutățită; dacă nu îi compenseazăm
aproprierea violează clauza condițională a principiului dreptății în achiziție și va fi
considerată ca fiind o apropriete nelegitimă. Este necesară, deci, o teorie a aproprierii
care încorporează această clauză lockeană și care va rezolva în mod corect toate
situațiile.
O rezolvare a situației de mai sus ar putea fi următoarea : fiecărei persoane să i se
dea exact cât are nevoie, pentru a nu declanșa risipa, dar acesta presupunând în același
timp un preț accesibil tuturor. Cred că dacă aceasta nu se rezolvă altfel, clauza lockeană
aplicată în cazul persoanelor respective nu este altceva decât o formă de monopol, care în
niciun caz nu vizează binele umanității, ci mai degrabă binele unei singure persoane.
Nozick are din nou dreptate când va scrie că o teorie care include această clauză
în principiul dreptății în achiziție, trebuie să conțină și un alt principiu, care este
fundamental, anume principiul dreptății în transfer. Dacă faptul că îmi apropriez în
totalitate o anumită substanță violează clauza condițională, atunci de ce nu s-ar întâmpla
același lucru dacă îmi apropriez o parte, iar restul îl cumpăr de la cei care au obținut-o
fără să violeze clauza condițională? Dacă această clauză exclude posibilitatea de a-ți
însuși, de exemplu, toată apa din lume, exclude și posibilitatea de a o cumpăra. Or, acest
lucru nu este aplicabil, deoarece așa cum remarcă și Nozick, cu cât dobândești mai multă
substanță rară, cu atât va fi mai mare prețul restului de substanță. Ce se întâmplă în cazul
în care cineva de exemplu face oferte paralele și ajunge în final să cumpere absolut toată
substanța, sau se întâmplă o catastrofă și rămâne un singur stoc, care este tocmai al
persoanei respective?
De îndată ce se știe că proprietatea cuiva întră în conflict cu clauza lockeană,
încep să apară limite față de ce poate acea persoană să facă în raport cu proprietatea. O

2
persoană nu-și poate apropria toată apa din deșert și să ceară cât vrea pe ea. Nici nu poate
să o facă, chiar dacă toate oazele seacă, numai a lui nu. Această întâmplare, deși nu e din
vina lui, îi limitează drepturile de proprietate. Într-un mod asemănător, drepturile de
proprietate ale cuiva asupra singurei insule din zonă, nu-i permite să îi interzică unui
naufragiat să pășească pe insula sa, considerându-l transgresor, deoarece ar viola clauza
condițională.
Revenind la cazul dreptății în transfer, observăm că o reformulare a clauzei
lockeene trebuie neapărat să o aibă în vedere și pe aceasta.
O alta solutie aplicabilă la problema apei din deșert ar fi interzicerea aproprierii
bunurilor rare si vitale. Însă ce se întamplă în cazul în care o companie descoperă rețeta
unui medicament care ar putea vindeca o boală considerată incurabilă? Așa cum arată și
Nozick în exemplul inventatorului, dacă acea companie nu ar fi existat, nu ar fi existat
probabil nici medicamentul, cel puțin nu la momentul respectiv. Dar aceasta nu îi dă
dreptul la un preț inaccesibil. Acest lucru nu este moral. Apare aceeași formă de monopol
de care vorbeam mai sus. În aceste condiții, clauza lockeană nu este încălcată în sine, însă
intenția lui Locke este.
Clauza lockeana trebuie reformulată în așa fel încât să se refere atât la ceea ce
cineva deja deține (exemplul puțului de apă rămas în deșert), atât în cazul unor calamități,
cât și la ceva ce cineva poate deține la un moment dat.
O altă problemă : ce se întâmplă când cineva ajunge să posede pentru că este
nevoit. Ne raportăm la cazul naufragiatului pe singura insulă existentă pe o distanță de
câteva mile bune.El este nevoit să se folosească de roadele care există pe această insulă
pentru a supraviețui, care este un drept natural. În momentul în care acesta începe să
prelucreze roadele pământului respectiv pentru a putea supraviețui, conform clauzei
lockeene, el are dreptul să îl și aproprieze. Asadar , naufragiatul devine proprietarul
întregii insule. Este moral?
În altă ordine de idei, dacă un explorator pleacă într-o expediție, în căutarea unui
teren fertil, despre care doar intuiește că ar putea exista într-o anumită zonă și îl
descoperă, până la urmă, dar nu are posibilitatea materială de a-i prelucra resursele, iar
apoi vine un al doilea, pur întâmplător, care dispune de această posibilitate și îl
apropriază, ce se întamplă dacă dupa un timp de la aproprierea lui celui de-al doilea,
apare primul cu materialele necesare, gata să se apuce de lucru, dar , în locul terenului
virgin, găsește proprietatea celui de-al doilea? Teoretic, cel de-al doilea explorator nu
încalcă clauza lockeană, însă, pentru a ajunge la pămîntul respectiv, primul explorator a
fost cel care a depus mai mari eforturi. Primul a depus eforturi pentru a-l descoperi, in
timp ce al doilea l-a gasit din intamplare.
Este moral ca acestuia să îi fie refuzat dreptul de proprietate? Iată de de ar trebui
reformulată teoria lui Locke.
Este, de asemenea, o problemă în ceea ce privește sporirea valorii bunului
respectiv. Cum se realizează aceasta? Și chiar dacă aceasta se realizează, ce drepturi îi dă
ea celui care o duce la îndeplinire? O altă dilemă : ce anume înseamnă a înrăutăți situația
altora?
Se presupune că nu lasa „destul si la fel de bun” celorlalți înseamnă a le înrăutăți
situația, a-i priva de libertatea de a întrebuința o resursă pe care Dumnezeu, așa cum
spuneam la început, a lăsat-o tutuoar. Astfel, aprar din nou numeroase probleme. Ce
înseamnă a înrăutați situația cuiva? Majoritatea exemplelor lui Nozick încearcă să

3
răspundă la această întrebare. Avem exemplul celui care descoperă un lucru extrem de
important dintr-un loc necunoscut, dar alege să nu împărtășească acest lucru și altora sau
există exemplul inventatorului, care nu este obligat să împărtășească invenția sa celorlalți,
pentru că, dacă el nu ar fi existat, nu ar fi existat nici aceasta. Se poate ajunge foarte ușor
la ideea că a înrăutați situația celorlalți nu înseamnă a refuza să o îmbunătățești. În același
sens, nu există limite în ceea ce privește conceptul de înrăutățire. Totul este destul de
ambiguu, iar aceasta se poate demonstra pe absolut toate exemplele lui Nozick.
Pe de altă parte, ce înseamnă acel destul și bun? Este oare atat cât are nevoie o
persoană, sau cât vrea? Ce înseamnă bun și suficient la o persoană este oare la fel de bun
și pentru persoana de lângă? Pentru că dacă răspunsul este unul negativ, atunci avem de-a
face cu o încălcare a clauzei lockeene.
Niciuna din întrebările de sus nu par să aibă un răspuns cert. O mulțime de
întrebări pot continua să fie puse în acest context. Conceptele care definesc clauza
lockeană sunt destul de relative, urmările lor nu sunt deloc satisfăcătoare. De aceea, este
foarte greu că acestei clauze să i se găsească o aplicație corespunzătoare. Sensul
conceptului de înrăutățire a situației celorlalti poate fi analizat și interpretat până în
pânzele albe, punând clauza lockeană sau, mai bine zis, reinterpretările ei , în
imposibilitatea de a construi un criteriu al obținerii dreptului de proprietate.
Luând în considerare toate argumentele de mai sus, reformularea clauzei
condiționale este destul de dificil de realizat. O nouă versiune a clauzei, respectiv o
îmbunătățire a acesteia, pentru ca ea să se poata aplica și pentru generațiile viitoare, dar
și astăzi, necesită o completare, o specificare a contextelor în care ea poate funcționa și
cum anume se întămplă asta.
Pornind, deci, de la Locke, apoi, urmărind criticile lui Nozick și îmbunătățirile pe
care acesta le aduce, se ajunge la concluzia că o clauză reformulată, aplicabilă, ar trebui
să conțină, următoarele lucruri: să se refere atât la ceva ce cineva deține deja, cât și la ce
ar putea deține în viitor; să se refere atât la resursele rare și vitale, cât și la dreptatea în
transfer. O posibilă formă ar fi aceasta: X este în postura de a obține drept de proprietate
asupra unui bun anume, denumit A numai în cazul în care îi sporește în mod deliberat
valoarea, astfel încât acest lucru să ducă la îmbunătățirea situației atât a celor care există,
cât și a celor care vor exista vreodată, fără a limita prin aceasta accesul la bunul respectiv,
prin orice mijloace (pret exorbitant, restrictionarea circulatiei sale) De asemenea, acest
bun poate reprezenta o substanță vitală (exemplul apei din deșert). Se asigură astfel
dreptatea în transfer.
Consider că odată ce toate aceste condiții sunt îndeplinite, condiții la care ajung de
attfel chiar atât Nozick, cât și Locke (prin prisma percepției personale), clauza lockeană
devine aplicabilă, atât pentru prezent, cât și pentru viitor

Mogoș Raluca-Florinela
Grupa 307, Studii Europene, An III