2010

MUNCELConcursul Naţional de Reviste Şcolare | Muncel - Iaşi, 28 iunie - 4 iulie

O altfel
de estetică
Într-un pagina 26

colț
de rai
pagina 3

Cultura
Manga
pagina 17
Reviste laureate 2010
Editorial
Într-un colț de rai
C
a în fiecare an, la început de vacanţă, cei mai merituoşi
reprezentanţi ai revistelor şcolare laureate ale Concursu-
lui Naţional al Revistelor şcolare, elevi de gimnaziu şi
de liceu s-au întâlnit în perioada 28 iunie-4 iulie, în Tabăra
Naţională a Revistelor Şcolare ce se desfăşoară la Muncel,
judeţul Iaşi. Tinerii veniţi din toate colţurile ţării, reprezentând
diferite judeţe, au fost întâmpinaţi aici cu mare drag de orga-
nizatori, care s-au străduit să le ofere surprize plăcute pe toată
durata şederii.
Scopul întâlnirii a fost precizat, încă de la prima întâl-
nire în „clubul” taberei, exersarea abilităţilor jurnalistice şi a
creativităţii, materializate în final printr-o revistă comună şi
prin premii la concursurile de creaţie organizate pe durata ta-
berei şi petrecerea timpului liber într-un mod cât mai plăcut.
Pe parcursul întregii săptămâni s-au organizat întâlniri
cu scriitori şi jurnalişti cunoscuţi, care au împărtăşit tinerilor
jurnalişti din experienţa lor, excursii în zona Neamţului - şi,
cum se putea fără vizitarea oraşului cu numeroase secrete
literare şi plin de farmec: Iaşi.
Unul dintre evenimentele care au stârnit puţină zarvă în
rândul elevilor şi profesorilor a fost acela când au aflat că, în
conformitate cu programul anunţat, vor trebui să se prezinte
în faţa colegilor de breaslă (ceilalţi participanţi la tabără) cu
produsele cele mai bune din timpul anului – revistele şcolare- şi
să le promoveze, astfel încât să convingă publicul că au publicat
cele mai bune materiale. Prezentările au fost originale şi deose-
bit de îndrăzneţe, copiii dovedind nu numai capacitatea de a
capta publicul cu informaţiile oferite, ci şi abilităţile dobîndite
în activitatea jurnalistică.
Prima „încercare” fiind depăşită, organizatorii le-au dat
copiilor startul la distracţie şi i-au invitat la seri de club, cu
muzică şi concursuri pe placul lor. Astfel, clubul a fost invadat de
tinerii dornici de a se întrece în „campionate” de tenis de masă,
jocuri distractive, desen, iar spaţiul în care a fost organizată
redacţia s-a dovedit neîncăpător pentru cei ce se întreceau în
rapiditate pentru tastarea produselor lor jurnalistice, sau se
înghesuiau pentru a răsfoi revistele şcolare aflate în expoziţie.
Entuziasmaţi, copiii au făcut primul pas pentru a-şi demon-
stra abilitatea creativă şi a comunica fructuos cu cei din jurul
lor.
În ultima seară petrecută aici s-au înmînat premii, pentru
a răsplăti eforturile depuse în această săptămână, concretizate
în concursurile de creaţie organizate, diplomele de laureat al
Concursului revistelor Şcolare, dar nu a fost uitată nici atmos-
fera de vacanţă, frumuseţea varstei participanţilor – răsplătită
într-un un concurs de „Miss Tabăra Revistelor Şcolare” - şi
tradiţionalul, dar întotdeauna spectaculosul foc de tabără.
Trebuie amintit şi faptul că s-au bucurat, cu toţii, de mese
gustoase şi îmbelşugate, astfel încât, încă din prima zi, s-au for-
mat adevărate cozi în faţa sălii de mese, atunci când se ştia că
urma ora micului dejun, a prânzului sau a cinei - toate pregătite
astfel încât micii jurnalişti să capete suficientă energie pentru
toate „încercările” care-i aşteptau.
Aşteptăm ediţiile viitoare ale acestei tabere de reviste şi
sperăm ca ediţia viitoare să fie cel puţin ca anul acesta. Şi,
pentru că tot ne-am permis să introducem un „englezism” în
revista noastră, vom termina în acelaşi ton: To be continued...
Florin Manoliu
Muncel 2010 3
Se numeşte tabără
Trenurile ruginite se grăbeau mândre spre acea gară plină de
taine pentru a duce acei purtători de reviste şi inspiraţie. Ploaia
îşi dădea ultima suflare, soarele schimba priviri cu cei ce se în-
dreptau alene spre acel loc numit Muncel, iar vîntul le sulfa aer
moldovenesc în geamantanele grele.
Era nou, misterios, diferit…Era umed, însorit şi proaspăt.
Mirosea a mâncare caldă şi a brad. “Din spate” păsările
însufleţeau atmosfera cu curcubee de viersuri. Nisipul din marea
clepsidră a taberei se scurgea magic precum “nisipurile de aur
ale lui Augustin”. Nopţile se aprindeau cu chiote de încântare şi
Concertul sculpturilor din lemn
Tocmai ce am ajuns în tabără, este puţin trecut de ora nouă, iar norii de ploaie dispar făcând loc luminii selenare să strălucească
în ochii mei. Stropii de ploaie aşezaţi pe ramurile brazilor coboară încet pe fiecare frunză şi aduce lumina de la stele reflectată care se
sparge în sclipiri odată cu aceşti stropi în momentul impactului cu pământul scoţând un sunet aproape mut ce îmi linişteşte sufletul.
Privesc cerul. Mă pierd pe aleea taberei şi într-un moment
mă opresc să admir din nou luna. Simt că se întâmplă ceva
magic în momentul în care ea îşi atinge poziţia pentru a lumina
centrul buştenilor şi sculpturilor pe care ploaia le trezeşte din
veşnicul somn.
Aceste sculpturi vechi, de forme diferite şi accentuaţii negre
pe unele părţi stau aşezate, fiecare cu rolul lor, rol pe care îl voi
înţelege mai târziu. Fiecare formă redată de sculptură imi pare
că abstractizează o poveste diferită.
Nişte vibraţii se împrăştie uşor simţite şi în centru apare o
halucinaţie ce prezintă flacăra de energie a sculpturilor.
Nu peste mult timp, când admir jocul de lumini portocalii
nuanţate în galben, sculpturile încep să cânte, organizate în cor,
o poveste.
Sunt captivat de moment şi continui să ascult cântecul ritmat
de căderea stropilor de ploaie rămaşi.
Mă strădui să înţeleg limbajul reprodus, dar şi povestea din
cântec a unui tânăr nou venit în tabără. Un tânăr pe care simt că îl
cunosc, dar nu îmi pot da seama cine este, deşi… parcă trăieşte în
mine de multă vreme.
Imaginea primilor paşi o am deja proiectată în memorie.
Prin gesturile şi emoţiile manifestate se simte bucuria de care
dispunea şi extazul de care era cuprins.
Înconjurat de inspiraţia naturii, vântul îi vorbea de întâl-
nirile lui Ion Creangă şi Mihai Eminescu pe dealul Ciricului
şi Sorogari, iar peisajul amintea de pastelurile lui Alecsandri.
Activitatea taberei aducea în acelaşi timp pe plan social
întâlnirile la club cu participanţii, iar pe plan cultural, schimbul
de experienţă şi noţiunile practice preluate de la persoanele ce
explicau cu plăcere viaţa unui jurnalist.
Aerul îl făcea să simtă mirosul experienţei jurnalistice şi
4 Concursul Naţional de Reviste Şcolare 28 iunie - 4 iulie | Muncel-Iaşi 2010
cu zumzăieli de ţânţari. Muzica populară sclipea în difuzoare.
În sala de calculatoare revistele foşneau, tastele clipoceau şi
şoapte se-auzeau. Foişoaarele şi băncile se umpleau şi se goleau
mereu. Lumea îşi împărtăşea secrete şi taine ale marilor şcoli şi
oraşe. Iaşul şi Neamţul surâdeau spre primirea de oaspeţi. Spiritul
de competiţie plutea în aer.
Clasic spus, era fumos. Era acel tărâm al exuberanţei. Se
numea tabăra de la muncel, 2010. Sfârşit...
Spiridon Mădălina
acest lucru îl făcea să dorească să participe cât mai mult.
În cântec apare şi visul lui, pe parcursul unui somn liniştito ,
despre cadrul natural asemănător cu cel ce se regăseşte în operele
alecsandriene.
A doua zi după un somn vegheat de prospeţimea aerului,
fluieratul vântului si cerul de un albastru închis pe care era presărat,
nu foarte intens, o pulbere aurie şi după micul dejun, o masă servită
în bune condiţii alături de bunăvoinţa sufletească şi ospitalitatea
moldovenească a
personalului, a avut
plăcerea de a explora
pe o arie extinsă obiec­
tivele turistice ferite de aglomeraţia
urbană: boj­deuca lui Creangă, Mănăstirea
Văratec, Mănăstirea de maici Biserica „ Sf.
Voievozi ”, Hanul Ancuţei, casa memorială
Vasile Alecsandri din Mirceşti şi Mănăstirea
Neamţ.
O latură frumoasă a taberei se observă
printr-un sentiment aparte după activitatea
desfăşurată în contact direct cu profilele
atinse de mass-media.
Tabăra fiind un punct intermediar
şi folosul experienţei de după câţiva
ani i-au dat tânărului o şansă de co-
laborare cu cel care odinioară i-a fost
mentor.
Totul se opreşte, lumina soarelui de
dimineaţa face să se stingă accentul so-
nor şi trăiesc din nou realitatea.
Ceauşescu Ion Gabriel
Secretul nemuririi
U
ltima săptămână a lui Cireşar a adunat
în ţinutul Moldovei câteva zeci de suflete
de mici sau viitori jurnalişti. Trebuie să
mărturisesc că eu am fost printrele puţinele per-
soane ,,privilegiate” nu numai datorită faptului
că am participat la tabăra de reviste şcolare
desfăşurată în această perioada la Muncel,
ci şi pentru că drumul până acolo a durat
mai putin de o oră. Pentru că o drumeţie
pe potecile Ceahlăului nu a fost posibilă
am hotărât să vă invit eu, o adolescentă
de 17 ani şi să vă fiu un umil ghid în
rândurile ce urmează, ca împreună, să
colindăm potecile Ceahlăului.
Priveşti în depărtare şi zăreşti printre
ramurile de stejar şi brad Ceahlău ce
asemenea unui uriaş împietrit demn sub
crunta lovitură a unei puteri superioare
tronează veşnic deasupra Moldovei,
deasupra noastră a tuturor:,,Priveam fără de
anumită privinţă sunt sigură: dacă am şti exact magia
în care este învăluită s-ar destrama; asa că prefer
să mă consolez la gândul că poate doar brazii şi
izvoarele ştiu cine era Dochia şi ce s-a întâm-
plat cu ea.
Pătrunsă de vraja Dochiei am uitat să vă
ghidez privirea spre cer pentru a privi spec-
tacolul oferit: fiorul amurgului cuprinde
împrejurimile; soarele somnoros pleacă în
caleaşca sa poleită cu aur. S-a tras cortina;
reprezentaţia s-a terminat; de fapt mai este
atât de mult până să se termine,totul rămâne
la fel, s-au schimbat doar decorul şi acto-
rii: stelele, marionete mânuite de către
o mănă nevăzută danseaza uşor; luna,
ca o regină a întunericului, cu razele
sale palide ce străbat pădurea ca
nişte suliţe, vine învăluită în nori
subţiri, transparenţi, Luceafărul
străjuie pădurea.

ţintă-n sus/Într-o sălbatică splendoare/Vedeam Ceahlăul După reprezentaţia

la apus,/Departe-n zări albastre dus’’(George Coşbuc la care am asistat am
-,,Vara’’). ajuns să împărtăşesc
La poalele unui munte ce tâşneşte ca turnul unei catedrale părerea lui Dimitrie
se întinde o mândră pădure. Trebuie să o traversezi dacă vrei Cantemir din ,,De-
să ajungi la Cabana Dochia. Pătrundem în ea şi în faţă ni se scriptio Molda-
dezvăluie o imagine în care totul se îmbină perfect: trunchii viae” şi anume
brazilor înalţi, drepţi, cu rădăcinile ce sfredelesc în stânci şi aceea ca ,,Dacă
care par gata-gata să se prăvălească ca niste uriaşi ucişi într-o ar fi intrat în
încăierare în văile largi şi pline de lumină, pentru a rămâne ba- smele celor
pururi acolo, fagii şi ştejarii care parcă şoptesc un cântec de vechi, ar fi fost
vitejie, izvoarele ce produc un ropot atât de dulce, un plâns atât de vestit ca
sfâşietor pentru sângele atâtor suflete ce şi-au dat ultima suflare şi Olim- p u l ,
pe malul lor. Parcă ar spune că pădurea a fost gazda haiducilor P i n d u l s a u
sau ar murmura povestea zburătorului şi a fetei de împărat din Pelias.”
poeziile eminesciene sau viaţa grea a strămoşilor sau de ce nu Veţi spune
legenda Babei Dochia şi a oilor sale. Stânca ce poartă numele că am pătruns pe
de ,,Stânca Dochiei’’ este ,poate, locul cel mai învăluit în mister tărâmul imaginaţiei şi că
din întregul masiv Ceahlău. Despre această stâncă unii spun ar fi mai bine să cobor cu picioarele
că ar fi pietrificarea unei bătrâne ciobăniţe, care, înveşmântată pe pământ, de fapt pe potecile Ceahlăului
cu nouă cojoace, a pornit, împreună cu oile şi caprele sale, spre şi să mă grăbesc să ajung la Cabana Fântânele
vârful muntelui, deşi vremea nu-i îngăduia. Şi, cum mergea ea, pentru că nu este indicat nici măcar pentru
a început să plouă şi să ningă. Şi, fiindcă cojocul de deasupra se cunoscătorii muntelui să urce pe timpul nopţii. Şi
uda mereu şi se îngreuna, obosind-o la drum, bătrâna ciobăniţă pentru că afară este întuneric şi frig pentru că am uitat să pre-
a lepădat, unul câte unul, opt din cele nouă cojoace. Atunci, cizez că luna o aduce cu ea şi pe sora sa răcoarea mai bine am
s-a pornit un ger mare de la Dumnezeu, ger care a îngheţat-o alege să poposim la gura focului alături de stămoşii noştri da-
împreună cu oile şi caprele sale. Exista mai multe variante cii. Vom asculta povestea Ceahlăului, sălaşul zeului Zamolxis.
care încearcă să explice existenţa acestui monument al naturii Vom auzi pronunţat numele de Pion, sau Peon, cuvânt care
peste care timpul a trecut fără să îşi pună amprenta, însă,într-o provine din limba greacă şi care, în traducere, ar însemna „casa

Muncel 2010 5
stâlpului” însă vom înţelege că de fapt se referă tot la muntele
Moldovei cunoscut atunci sub o altă denumire. Chiar daca tim-
pul a trecut atât de repede şi într-o clipă ne-am trezit în faţa Ca-
banei Fântânele în anul 2010 .Ceahlăul este considerat şi astăzi
al doilea munte sfânt al creştinătăţii ortodoxe, după Muntele
Athos.
Cred că am fost atrasă de vraja muntelui pentru că tre-
buie să mărturisesc că imediat ce am văzut piscurile înalte
ale Ceahlăului am simţit cum o fortă mă atrage spre ele, spre
lumea plină de mister ce dăinuie de veacuri printre brazii înalţi.
Poteca şerpuieşte uşor; simt că sub tălpile obosite din cauza
urcuşului s-a strecurat o frunză, o frunză arămie ce tocmai s-a
rupt de pe creanga unui stejar bătran asemenea unui clipe ce
se scurge în noianul infinit al timpului. Plutesc, plutesc uşor
deasupra pădurii, deasupra Vârfului Toaca ce măsoară 1900 m
şi puţin mai sus deasupra vârfului Ocolaşul Mare,cu înălţimea
de 1907 m. Pentru că Masivul Ceahlău este situat pe teritoriul
judeţului Neamţ, la mică distanţă de oraşul Bicaz şi de lacul
Izvorul Muntelui în faţa ochilor mei se desfăşoară o privelişte
completă a împrejurimilor. Muntele este cel mai înalt din Munţii
Bistriţei din grupa Carpaţilor Moldo-Transilvani, fiind totodată
şi unul dintre masivele cu cea mai mare importanţă turistică
6 Concursul Naţional de Reviste Şcolare 28 iunie - 4 iulie | Muncel-Iaşi 2010
din Carpaţii Orientali. Îmi place să consider Ceahlăul un mic
Turn Babel al Moldovei, să cred că dacă voi reusi să urc până
în punctul în care cerul se întâlneşte cu pământul voi descoperi
marea taina a universului şi voi afla secretul timpului. A coborî
este mult mai uşor decât a urca însă simt un gol în suflet şi cu
cât mă grăbesc mai mult spre poalele muntelui cu atât mai mult
creşte acest sentiment al zădărniciei, al neputinţei.Aş vrea să
fiu asemenea păsării Phoenix, să renasc din propria cenuşă şi să
sfidez înălţimile.
În final, Ceahlăul rămâne o perlă în salba judeţului Neamţ,
un mărgăritar în şiragul de mărgele al Moldovei, una dintre mi-
nunile României şi un loc foarte special în inima mea. A învinge
timpul este o victorie pe care trebuie să o atribuim mareţiei
muntelui. Dacă vei dori să ajungi într-un loc în care timpul să
stea în loc, unde poţi să respiri aerul curat al cetinii de brad,
să auzi foşnetul frunzelor uscate sub pasul grăbit al călătorului,
pe scurt să visezi cu ochii deschişi o alegere ideală este Masi-
vul Ceahlău din judeţul Neamţ. Sper că această călătorie v-a
trezit curiozitatea şi că veţi avea curajul să plecaţi la drum, spre
Ceahlău.
Şerban Anca-Elena
Patriotismul între
veşnicii aparente
P
atriotismul s-a născut pentru unii ca un reflex al fiinţei,
pentru alţii ca o întâmplare..nefericită. Făcând un studiu
de [ne]caz al celei de-a doua categorii, observăm ca acei
„alţii” sunt specimene pe cale de dispariţie, chiar dispăruţi de-
finitiv, dat fiind că perioada comunistă s-a încheiat. Puţini mai
sunt cei care se emoţionează de la atâta patriotism cât au; puţini
mai înţeleg sensul cuvântului, şi cu atât mai mult, ce ar putea
face pentru a dovedi dragostea lor pentru ţară. Problema este să
găsim modalitatea de a-i „conserva” pe ceilalţi.
Şi totuşi ne întrebăm de ce a dispărut patriotismul, cuvânt
desuet şi prea plictisitor pentru a fi folosit, şi, mai greu, pentru
a fi înţeles ca atare.
Trăim într-o lume nedreaptă, adimensională, în care unii
oameni fac istoria şi alţii o suportă, în care unii dintre noi
suntem mai norocoşi, alţii mai păguboşi. În acest carusel al
întâmplărilor, din care face parte şi patriotismul, ne învârtim cu
toţii. Tot întâmplarea face ca societatea să fie condusă de oameni
ipocriţi, ce pretind că ştiu ce e şi cum e cu patriotismul, însă tot
ceea ce reuşesc să facă e să strice total impresia şi mentalitatea
oamenilor. Şi noi cum putem reacţiona? Absurd. Să încercăm să
fim mai educativi, mai educaţi, să ne educăm reciproc.
Vine o vreme când emotivităţii copilăreşti trebuie să i se
adauge sentimentul matur, cultura temeinică, dragostea de
adevăr. În această ipostază începi să îţi iubeşti patria ca un adult
şi ca un partener dezinteresat. Căci a-ţi iubi ţara nu se bazează
doar pe argumente colosale, a-i acorda amorul tău zgomotos în
schimbul unei cantităţi suficiente de „eroi” şi „măreţie”, căci
asta se numeşte negustorie. Sunt convinsă că iubirea adevărată
nu recompensează performanţe; se bucură de ele, dar rămâne
nealterată în absenţa lor.
Patriotismul ni-l putem însuşi cu toţii atâta timp cât ne
menţinem acel ceva, sentimentul moral al apartenenţei la un loc,
convingerea plinătăţii universului apropiat fiinţei ce vibrează în
jurul nostru. Suntem patriotici atâta timp cât nu fugim de re-
flexivitatea spiritului, atâta timp cât suntem noi.
Eu, noi, cu toţii trăim într-o Românie fadă, fără sclipici;
dovada o constituie chiar patriotismul nostru legănându-se între
veşnicii aparente. În aceste veşnicii aparente, din păcate mulţi
au deschis deja fereastra conştiinţei să îşi vadă eclipsa totală a
inimii. Uite patriotismul, nu-i patriotismul!
Nu credeam că pe aici avea să fie sfârşitul întâmplării…
Pentru că poate în zadar mă străduiesc să păstrez acest senti-
ment veşnic activ în chiar „patria” fiinţei mele şi a celorlalţi.
Nu în zadar încerc eu să mă infiltrez printre sufletele diluate de
atâta patriotism ale celorlalţi, zi de zi? Poate că nu…
CĂŞUNEANU CLARA
Muncel 2010 7
 Cerneală
Azi mi-am murdărit mâinile
cu pete mari de cerneală
sau poate doar mi se pare
Îmi mai simți pulsul sub stratul gros?
Nu-mi mai pot mişca palmele amorţite
Am nevoie de un burete
să-mi şterg cerneala impregnată în
piele şi în suflet.

Şerban Anca-Elena

Sensul exact
Scene trucate Din pata galbenă a globului ocular
imagini lipite de retina minţii
Realitatea mea vor a umple goliciunea cuvântului
are două feţe, cu umbre ce se scurg din picături
două feţe de ceas. izvorâte din pleoapele abia crăpate
vin vorbe în avalanşe nebănuite
Pe una ticăie acele: mătura sensul cuvintele se îneacă în
e faţa amiaza sângerie diamante şlefuite de apa
ce varsă cu ignoranţă timpul. mă întorc cuminte la picioarele cărţii
deschise sunt eu cerşind un cuvânt
Cealaltă e faţa cu bateria pentru ca am îndrăznit să vă amestec
din spate: fără să vă întreb
e faţa vie, cu timpul sculptat
în secunde intense. Roşculeţ Ioana Cătălina
Ceasul meu de mână
e realitatea mea,
când voi fi iarăşi batrână.

Acest timp
se-ascunde în corp de reptilă.

Se furişează verde
printre voi.

Această reptilă
îşi aruncă subtil coada
sub piciorul celui
care crede că a prins-o.

Iarăşi şi iarăşi,
bunicul meu e dus
la spital cu maşina verde.

8 Concursul Naţional de Reviste Şcolare 28 iunie - 4 iulie | Muncel-Iaşi 2010

Se face ziuă
Dormind, voi ţine în mâini
păpuşile rupte.
Prin somn, voi scoate din sacoşe
basmalele vremii.

În ceară topită
voi căuta un zeu pe măsură.
Chipul lui va prinde culoare
în rugina nopţii.

Voi apropia buzele

de fruntea lui veşnică.
Slujitoarele lui vor juca
în piesa lumii şi ele.

Din grădina zeiască

voi lua apoi cioburi.

Un sărut va fulgera, ca un arc.

Îi voi peria pletele. Degeaba.
Îi voi mângâia privirea. Degeaba.

Ascunşi sub cenuşa blocului,

bătrânii vor aprinde luminile.

Dumitriţa-Bianca Roşioru

Lacrimi
Pământul plânge uitarea
Şi lacrimi curg pe obrazu-i de ceară;
Aştept fulgerul să despice apa de piatră.
Ecoul mi se pierde-n chemare
şi alunec uşor pe un pat procustian
Îmi auzi glasul mut?
Priveşte-mi ochii şi mâna-ţi
va mânui păpuşa de cârpe din mine.

Şerban Anca-Elena

Muncel 2010 9
…când timpul
suspendă poezia
Mă trezeam şi mă întorceam în aşternut, la nesfârşit. Nu-mi găseam
nicio definiţie. Nu eram gata să-i întreb nimic pe ceilalţi. Nu eram
gata să mă deschid. Şi totuşi scriam, cu atâta efort cu cât aş fi
mers pe jos până la Marea Roşie şi înapoi. Cât era patetism, cât
literatură, nu puteam descoperi decât prin secole de teorie.
Teorie eram şi eu, cu aplicaţii practice insuficiente, susţinută
de legi şubrede şi constrângeri absurde.

A
m rămas fără aer pentru un moment, apoi, părându-mi că timpul se afla şi el suspen-
dat, m-am întrebat cum este posibil să-ţi mai pui întrebări când găsiseşi deja toate
răspunsurile, tot felul de explicaţii convenabile ale inexplicabilului şi, fără doar şi
poate, te aflai deja într-o arie privilegiată a oamenilor fără început şi fără sfârşit. Inertă,
goală, stăteam la masa de lucru. Aceasta eram eu: nu îmi mai puneam întrebări, nu mai
căutam să mi se întâmple vreun răspuns, nici măcar să zăresc unul cotidian pe fereastră
căzând şi zdrobind capul vreo unui nimerit. Mă limitam adesea la drumul către chiuveta
din baie, unde aburi de apă stătută şi mirosind a păsări flămânde se lipeau dizgraţios de
oglindă, dând contur timid unei imagini ţipătoare.
Inspirând mai apoi jumătate de cameră, mi-am deschis ochii cu un scârţâit şi atunci
creionul mi s-a îndreptat către piept. Fără a-mi pierde timpul însă cu întrebări, mi-am dat
repede seama de unde ar fi trebuit să pornesc de data asta, aşa că nu am mai continuat:
care ar fi fost rostul în a descrie cu lux de amănunte doi metri pătraţi de piele sau orice alt
organ invadat periodic de simţiri şi sânge deopotrivă. Însă dacă simţirile nu erau sufici-
ente, interveneau şi anumite insecte ori deviaţii mecanice care nu dădeau niciodată greş
în a mă îngreţoşa profund.
Îmi amintesc cu greu ultima dată când am atins lumea prin mine. Probasem o ro-
chie roşie, transmiteam întuneric şi primeam lumină. Fără a-mi prelungi însă abnegaţia
şi înainte de a-mi scăpa creionul de sub control, îmi permit să trasez o primă concluzie.
Pentru simplul fapt că nu doresc a ridica vreo întrebare; mă întorc tempestiv la condiţia mea
de superficial notoriu, asum fiecare ramă în care mă desfăşor şi-mi rostesc fiecare crez pe
căi artistic invalide. Cât este real, cât este utopic, ce importanţă va avea în momentul în care
culoarea roşie îşi va schimba direcţia şi sensul vectorial, părându-ne deodată secată de viaţă?
Răspunsul. Aceasta este singura coordonată a întrebării, disponibilă printr-o formulă
simplă.
Trecuseră vreo câteva zile de lume întoarsă. Rătăcisem printre sloiuri de gheaţă inflamabilă
şi mă arsesem de câteva ori la încheieturile mâinilor, fără a băga însă de seamă. Ce mai reprezenta
acum roşul? Nimic. Un monolitic nimic, gata să se dezintegreze la umbra carbonului, să se scurgă
în litere, pătând în calea sa faţa neîntrebătoare a noii noastre lumi. Ce simţeam aici, ce vedeam aici,
totul îşi avea explicaţie raţional-organică în sine, fără a striga cu disperare către context. Mă simţeam
şi eu liberă şi chiar încurajată să mă închistez în text şi să nu mai ies de acolo fără eforturi serioase ale
acestuia de a mă explica.

Adelina-Ştefania Jelescu

10 Concursul Naţional de Reviste Şcolare 28 iunie - 4 iulie | Muncel-Iaşi 2010

Muncel 2010 11
Ulise 2010
1.
Latent. Trec oamenii pe stradă. Pe strada ta, lumea îşi
dă ultima suflare de libertate. Tu priveşti pe fereastră zbuci-
umul lor. Înjuri în gând dimineaţa care tocmai a venit. Eşti
mulţumit în acelaşi timp pentru această dimineaţă. Te uiţi
pe geam ca la un spectacol de doi bani. Aştepţi să ţi se
răcească cafeaua pe care tocmai ai pus-o pe pervazul
geamului din bucătărie. Frunze galbene, muguri verzi.
În salcia din faţa blocului tău cântă o pasăre. Te simţi
stresat şi-ai vrea s-o alungi. Te gândeşti că nimeni n-o
aude. Îţi iei cafeaua care încă nu s-a răcit, închizi perva-
zul şi te trânteşti pe patul pe care, din lipsă de chef, nu l-ai
strâns încă.
2.
Caşti. Te gândeşti cu stupoare că a început o nouă zi.
Vei face şi azi iar ceea ce vor alţii. Asta e viaţa ta, un lung
şir de zile în care n-ai făcut decăt ceea ce au vrut alţii.
Dormi când vor ei, mănânci când vor ei, citeşti ce vor ei,
respecţi regulile lor. Şi taci. Asta te face să-ţi fie graţă
de tine, nu-ţi mai place nici să te uiţi în oglindă. Ai vrea
să ai curajul să faci ceea ce vrei tu, ai vrea măcar să poţi
să spui că ţi-ai ruinat singur fiecare zi, dar nici măcar cu
asta nu poţi să te lauzi. Îi laşi pe ei să facă ce vor. Te-au
transformat în ce au vrut ei şi tu i-ai privit înjurând în
gând regulile lor, dar respectându-le.
3.
De ceva vreme te sufoci. Bei cafea după cafea, îţi ascunzi
sentimentele şi-ţi spui că ai să scapi şi de ziua de azi. Îţi guşti
cafeaua. O înjuri şi pe ea pentru că nu e suficiuent de rece şi
simţi cum limba ta începe să fiarbă, plină de cofeină. Nici măcar
suficient de dulce nu e. E amară ca naiba şi e fierbinte. Nu eşti în
stare nici cafeaua să ţi-o faci singur. Ai să te duci la cafeneaua
de langă bloc şi ai să bei acolo o cafea suficient de rece şi sufi-
cient de dulce.
4.
Te duci în baie. Intri în duş şi laşi apa să curgă mult, mult.
Te simţi ca şi cum ai fi din zahăr şi-ai vrea să te topeşti. Stai
jumătate de oră în duş. Nu te gîndeşti la nimic. Mintea ta e
pur şi simplu goală. Închizi apa. Ieşi din duş şi-ţi pui - pudic
- halatul pe tine. Te îmbraci cu hainele pe care ţi le-ai pregătit
de ieri.
5.
Cobori în stradă. Maşinile trec colorate prin faţa ta. Prin
norul de fum, ieşit din ţevile de eşapament, vânzătoarea
îţi face cu mâna. O chemă Maria. Te gândeşti la numele ei,
ţi se pare prea comun. O priveşti absent, îi zâmbeşti fără
niciun chef. Urăşti ipocrizia. Totuşi eşti cea mai ipocrită
persoană pe care ai cunoscut-o. Ochii tăi aproape verzi se
uită la noroiul de pe stradă. Aseară a plouat! Îţi spui asta
fără niciun pic de sinchiseală. A plouat şi tu dormeai atât
de adânc, încât nici n-ai auzit că ploaia acidă aproape ţi-a
găurit acoperişul.
12 Concursul Naţional de Reviste Şcolare 28 iunie - 4 iulie | Muncel-Iaşi 2010
6.
Ţi-e rău de la griuri. Ţi-e rau de tot. Fetele îmbrăcate sau
dezbrăcate în griuri îţi provoacă greaţă. Te uiţi la feţele lor şi ţi
le imaginezi cu rimelul scurs sub ochi, cu creionul dermatograf
întins pe toată faţa. Îmaginea te oripilează. Treci repede peste.
Ai învăţat la cursurile de yoga cum să scapi de imaginile
pe care nu le vrei în mintea ta. E traba lor! Îţi
spui asta şi întorci capul deconectându-te
parcă de ele.
7.
Mintea ta
e un memory
stick. Are stocate
multe date, dar nu se
activează decât atunci
când dai dublu-click. Ai ne-
voie uneori să dai dublu-click pe
tine însuţi şi să redeschizi fişierele
pe care le ai stocate de mult în mintea
ta. Azi însă, nu vrei să te deschizi. Eşti
închis şi aşa vrei să rămâi. Nu-ţi pasă de ce
au ceilalţi, nu-ţi pasă de ce spun sau ce gândesc.
Nu le mai asculţi vorbele, nu le mai auzi, nu te mai
ating. Eşti complet deconectat de la ele. Ai un antivi-
rus puternic şi vorbele lor nu sunt suficient de tari ca să
te afecteze.
8.
Încet - încet scapi de cuvintele lor. Ai vrea să-i reduci la
tăcere deplină. Să-i faci să tacă măcar pentru o zi. Să taci şi
tu şi să priveşti. Aşa cu priveşti şi acum, doar că acum ei încă
mai vorbesc. Ce mult vorbesc! Îţi spui asta fără nicio jenă.
Se laudă că au ceva de spus, de fapt spun toti acelaşi lucru
şi tu ştii dinainte ce vor ei să spună. Îi priveşti nepăsător.
În mintea ta se ţes lumi noi şi vise mărunte. Şi lumile
astea se împletesc între ele. Nu-ţi raportezi visele la reali-
tate, nu-ţi pasă de ce cred ei. Tu ai lumea ta, împletită din
alte lumi mai mici. Eşti suprasaturat de trăitul în acestă
lume reală, lumea ta e diferită. Lumea ta se ghidează după
regulile tale. În lumea ta eşti liber. Lumea ta e refugiul
tău. Acolo evadezi în fiecare seară înainte să te culci. Căci
lumea ta se deschide doar seara, înainte de culcare. În rest
eşti sclavul lumii acesteaia pe care o deteşti. Ba, mai mult,
când ai mai mult de lucru, lumea ta nici nu se deschide
şi rămâi conectat. Prins în lumea asta zile în şir, eşti un
computer pe care proprietarii, plecaţi în concediu, au uitat
să-l oprească.
9.
Şi dacă tot te gândeşti la lumea cea reală, se pare că tocmai
ai întârziat la serviciu. Grăbeşti pasul. Nu poţi să crezi că tu,
un om atât de punctual, s-ar putea să întârzii acum, pentru
prima oară în viaţa ta. Începi să te reconectezi la lumea reală.
Telefonul îţi sună în buzunar. Bineînţeles, începi să fii căutat.
Te uiţi încruntat la telefon. Răspunzi cu o voce incredibil de
amabilă, doar urăşti ipocrizia. Rabzi întrebările cu caracter
moralizator ale şefului. Le înghiţi ca pe un medicament fo-
arte amar. Le înghiţi ca şi cum le-ai merita. Eşti foarte tăcut,
asemeni unui copil care a făcut o boacănă şi acum suportă
consecinţele. N-am făcut nimic. Îţi spui asta în gând şi totuşi
te lasi călcat în picioare de şef. Ai vrea să izbucneşti, să stri-
gi, să-i spui să tacă, să te scutească de predicile lui, dar nu
poţi s-o faci, nu poţi pentru că nu eşti suficient de puternic.
Te temi ca nu cumva să te dea afară. Îţi urăşti jobul şi totuşi
nu-ţi imaginezi viaţa fără el.
10.
Ce e cu tine azi? Nimic nu-mi convine. Îţi zici asta şi te
grăbeşti la birou. Cafeaua nu-ţi iese niciodată, vânzătoarea e
ipocrită în fiecare zi, lumea e agitată mereu, iar tu azi ţi-ai găsit
să le urăşti pe toate. Acum îţi vine să le înjuri pe toate. Acum
te simţi mai prizonier ca niciodată, acum îţi simţi aripile mai
tăiate ca oricând. Ai lucrat toată noaptea şi acum te simţi exp-
loatat? Am lucrat toată noaptea. Îţi zici asta şi ajungi la birou.
Te aşteaptă o grămadă de oameni. Nu-i auzi când îţi dau bună
dimineaţa. Intri în birou şi închizi trântind uşa. Îţi pui haina,
conform uzanţei interne, pe umeraş. Deschizi geanta din care
îţi alunecă în braţe un maldăr de dosare. Le arunci fără nicio
jenă. Te conectezi la internet. Your passowd is invalid. Please
try again! Sfârşit.
BIANCA ROŞIORU
Muncel 2010 13
Ode an die
Freundschaft

D
intre atâtea cunoștințe pe care ni le putem face de-a lun-
gul unei vieți la petreceri, în liceu sau în facultate, pe
forumuri sau la diverse evenimente, cu puține păstrăm
legătura timp de câteva luni de la momentul strângerii mâinii.
Dintre persoanele care ne devin apropiate, fiindu-ne colegi de
clasă, prieteni de familie sau cunoștințe cu vechime, unul sau
doi vor atinge vreodată, și asta dacă o vor face, statutul de pri-
eten adevărat.
Ne aciuim pe lângă doi-trei „prieteni adevărați” la treisprezece
ani, însă naivitatea și diversitatea ne vor aduce alții noi la
paisprezece. Dacă facem acest lucru și la treizeci, anormalul
constă în diferența îngrijorătoare dintre vârsta cronologică și
cea cognitivă. Deseori preferăm, din motive aparent neclare,
să ne îndepărtăm de frați sau alte persoane alături de care
am crescut și care ne pot citi ca pe un anunț atrăgător și bine
amplasat (cazul meu aici, unfortunately). Teama de a fi trădat se
manifestă printr-o reținere de a se lăsa cunoscut – o precauție
uneori benefică, alteori toxic de exagerată. Refugiul total în
propria scoică trădează un om cu dificultăți în a fi selectiv. Și
totuși, tot oamenii transformă încrederea într-o slăbiciune. O
abolesc nemilos, fără a porni din start cu acest scop în minte.
Timpul realizează o triere incontestabilă a legăturilor dintre
oameni; el nu îi desparte, ci îi apropie pe cei ce urmează aceeași
cale. Este aliatul fidel al celor mai selectivi dintre noi, care sunt
de cele mai multe ori greșit diagnosticați cu ignoranță (mal-
praxis social). Paradoxal, eternul și efemeritatea conlucrează,
adversitatea dintre ele fiind impusă doar de perspectiva îngustă
și egocentrică a omului, de refuzul lui de a-și accepta pe dep-
lin formarea – și astfel am definit adevărata ignoranță, din care
se trag majoritatea defectelor care reduc treptat umanitatea din
orice individ.
Oamenii sunt efemeri. Trec. Și marea ironie constă tocmai
în faptul că trec pe lângă tine. Agață-te de ei… la timp.
Claudia Busuioc

14 Concursul Naţional de Reviste Şcolare 28 iunie - 4 iulie | Muncel-Iaşi 2010

 t r i b u s : " U i te un
lus
1. De viris i motivați

Edwsescaînrimdpo.sibi.li.ta"tea de a desctoriate escroârmbaanfaelțăe deși fistlmrăeline pe care le scot marile romancier

ii ca re vi zite ază România e

Mă gă , indusă de
pent ru vampiri în două catego
rii, anume:
de obsesia lor pa rt umos
ncoace . de sâng e se îm
vi zitează (ar fi fr
de la o vreme- tu ri șt ii în se ta ți
a ță ri i pe ca re o
uim să
av e fapt ul că istoria și cult ur în ce loc plăn
Ce e și mai gr et pa ra le li cu je le , in di fe re nt
granița compl de a face baga
- cei care trec di n bu n simț, înainte care le
să ne documen
tă m ,
os t. M ai ex act, sursele pe
mai că o fac fo
ar te pr anență,
ajungem) nș ti in ci os , nu ie fo ar te ri dicată în perm
em
cumentează co indivizi cu alco
ol
- cei care se do ei , site -uri făcute de i cât de
folosesc sunt,
de ob ic
du să . fo rm ar e, do ar știm cu toți
ate cognitiv ă re e de in chiar să
sau cu integrit nu i pe au to rii acestor surs es t pu nc t de vedere, putem
îi putem învi pent ru ce. Din
ac
worldwide.
Paradoxal, nu în lu m e și mai ales is to ria României dere, se
cunoscută es te R om ân ia
at iv ă de a „p ro povă du i”
r, di n pu nc tul meu de ve
răin care are o
te nt
eauna. E adev
ărat, da în mijlocul
apreciem un st a în totd câ nd o să mă trezesc
noranța nu e re plân su l dreptul la
Spuneam că ig D oa r n- o să mă apuce că m i- am exercitat
relațiile interu
m an e.
de fani revolt
ați pe nt ru sante decât
aplică doar în de o ar m at ă ta n al te lu cr uri mai intere
ă nu are momen
lui înconjurat
cinematografu ge m , de ci, că România rivă din el. mea țară,
opinie în publ
ic. Să în țe le
ez is te de ra ft ul doi care de tr -o di sc uț ie despre propria
nt în
e porcăriile fa de un st răinez
Dracula și toat nț a m ea e să fiu făcută praf se rios să mă împușc.
ri un motiv
Momentan, do în vi aț a m ea ,
ru prima oară
ca să am, pent

e E s culap ... rmale. O

ic u l, p
medse afle densitatea de imbecili în ndiții no
p e A p o ll o co
2. Juu r238.391 de kilometri pătrați. Să sem na deja ut
opie, science
Se da rmale? asta ar în
ă… ce -i aia condiții no c im be ci litate, pent ru că final, la haos.
se cu nd
et inde să nu existe de lo
ra i ca re s- ar rezuma, în multe non-valo
ri
Nu putem pr
e vo uă m ai ușor), dar un
ai M ed ic in ei se găsesc mai nc ep ni ciun
fiction sau Rai
(cum vă vor absolvenți la un loc. Nu co
nd în oa menii care se lo as e din țară, puși există dest ule.
E cinic, în să , câ
şi lo r cu instincte fr au du
re se fa c, deși motivații decât
câ t în ca zu l tuturor pă că to
i m ed ic al e in tenționa te ca
ar pr ef er a să moară ei înșiși
de
accidentalele
greșel ltate, gândesc
că r mai puțin, se
motiv pent ru un și în pr ima zi de facu uă ze ci de ani, poate chia explic:
un t vi it or i m edici care , aj
n. Pe st e ci nc isprezec e- do
le ac ce pt , da r pot să mi le
S apar ți ntetizez și să de
eți care nu le nu pot să le si într-un mediu
să dist rugă vi aț ie pe ca re ca re ai m un cit ca sclavul u spit alel e
st ur nări de si tu an i de zile în ie ni care um pl
pr od uc ră -a bine le a du pă ocri ți pa vl ov în
o iei razna de de sute de hipp unci persoana
bineînțeles că ia de al tf el, înconjurat se co nfi rm ă primul caz, at ri le in tele c-
ca to ată Rom ân iv ea lă. Dacă nc ție de dotă
m iz er ie , te sc oa se la e nu m ai în fu cate
am il az ă câ nd văd bancno ru că o m es erie nu se aleg , ca un ul di nt re cele șapte pă
de , pe nt mia
prost meseria oară ar fi lăco
cauză și-a ales ca re de ri vă din cea anteri
plicație
tuale. O altă ex
s pr acticate.
mor tal de de

Muncel 2010 15
 șiș” sau „mită”
E X cu sensul de „bac ța
în 1958 în D ține bunăvoin
, am bi gu ă. C uvântul apare rv ic iu pe rs on al, pent ru a ob di sp oz iţ ie
În fond se la
Istoria șpăgii? st e pl at a cu ve nită, pent ru un C am il Pe tr escu: „Nu pune co m pl ic ă
bani, dată pe are”, de a se
(acea sumă de at de un pa sa j din „Înt unec t, to at ă tr ea ba asta cu șpag
iva), ilustr ep
sau protecția cu staţii”. Ce-i dr
şp ag ă la personalul din iți unui chelne
r
vagoane decâ
t cu
ni i în co ac e. m a de ba ni pe care o ofer a pe ca re
teva dece ți su ce
rău de tot de câ um să compara re are dubii) cu
nu m e și da te, vă invit ac nă și co du l bunelor manie ic il or , în ca zul fericit
În loc de in ța căreia pâ o of eriți med -
ului (sum ă în pr iv autreb ur il or s- în care din di
sau taximet rist t de cu no sc ători ai cumst în su și (e vi de nt că în cazul m ă si m t
i îndem na icul Tind să
sunteți deseor cu in do le nț ă chiar de med en t un m ar e spate întors). a „e ro ri le ”
este cerută eră drept tratam ula sau compe
ns
în care nu vă un eț i de ea, vi se of ac id e ar fi, nu pot an zi ce ei, de către
nu di sp ic ât de că , ar
verse motive le și cu vi ntele, or re și li ps ă de logi dere,
ni bi l, pe nt ru că frămân tă ri
os lă sa t cu atâta nesi m ți
ba ni . D in pu nctul ăsta de ve
pe l șpăg it să doar mă pe
au umplut golu tocmai obișnu
medicale care gr ăb it , sa u nu
o mare fană a
, anonim, s Anatomy. star t, deși sunt
pacientul naiv G re y’ di n le
at când m ă ui t la preciz at e di re ct nându-și valori
mă simt minun de ac es t ge n care nu sunt ca ac eș ti in divizi, abando și in te re su l
Detest amănun
tele
nu le de te st ă? E inuman e, să ui te de al tr uismul
să
cine cte și de plăcer zul. A r trebui
înțeleg. Dar… vinși de instin o unde este ca
subtilității și o cu no as că în în țe le s, ac ol ni i, ru de le ,
ju ră m inte le , să se re ac ea st ă ca le… bine re a, m em br el e, priete
și at pe sănătatea, vede ntențe a cadrel
or
care i-a îndr um i care-și pierd zisei incompe
pent ru știință re o si m t ce n ca uz a aș a- ă M ed ic in a,
m tă fr us tr ar ea pe ca va du pă ce mori) di in co m pe te nț i termin
si un de ni tind
nând că ajungi iv. Relativ puți ântului Petr u,
viața (presupu ă pe fo nd fi nanciar-depres și al ci ti ri lo r din Ghidul Sf de ni si p din
ed ic al e. In co mpetenț să nă to as e am putate x = nu m ăr ul de fire
m oarelo r y, un de acă mi
ți nâ nd co nt de totalul pici oa re cu ce le de forma k=x/ lo r de ni sp de pe glob. D
și ănăt ror fi re roape
rapoar te asem mponența tutu stant, aș face ap
să-mi imaginez at om i di n co c cu ră țe ni e in
= număr ul tota
l de ar permite să fa retardați.
Kalahari și y en t de pu ternic care mi- ie de câ t o societate fără pe care
s-ar garanta un
post su fici
el de po zi ție e mai il uz or
iț i pe su do area oamenilor
o as tf ; dorm izerie
n. Din păcate, turile de spital iți în propria m
orice să-l obți rm iț i pe pa
ută cu do lă re i, do rm
cu prea
riți, nu voi do moale și umpl idioți, dar nici
Stimați hippoc pe pr op ri a sa lt ea se m en ți ne fă ră
Absolut
așteți, dormiți hi libr ul social nu mpla și vouă.
nici nu-i cuno iți. N u- i ba i, ec
șt ri vi se po at e în tâ
încalce
căreia cont ribu pacienților vo e de gând să se
la perpet uarea se în tâ m pl ă pu s... nu ar
normali. Ceea
ce uitat că l-aţi de
puțini oameni ră m ân tu l pe care poate aţi
spre ju
oricând. Cât de
sing ur. Claudia Busuioc

16 Concursul Naţional de Reviste Şcolare 28 iunie - 4 iulie | Muncel-Iaşi 2010

Cultura
MangaDesenele au însoţit dialogul interuman dealungul întregii sale istorii, în
acele rupestre, menite să aducă noroc vânătorilor la caricaturile găzduite
astăzi la toate ziarele. Japonezii au ştiut întotdeauna să deseneze da rar li
s-a permis să se exprime în acest mod. Până în secolul XIX singurul mod
de exprimare era pictura tradiţională numită “UKYIO-E” care infăţişa doar
peisaje, motive teatrale sau sportive. După ala doilea război mondial “impor-
tul” de profesori de desen din occident îşi pune amprenta în creaţiile japoneze.
În combinaţiile tehnicii tradiţionale “UKYIO-E” şi a tehnicii “ultra-moderne” la
acea oră “arta pop” s-a născut MANGA. Manga este cuvântul japonez deasemenea şi
termenul “KOMIKKU” considerat în grabă echivalentul nipon al comics-urilor americane.
Benzile desenate manga costau în principal din desene alb-negru în afară de coperţi, câte
o dată primele pagini, citindu-se de la dreapta la stânga. Spre deosebire de America sau
Europa unde benzile desenate erau considerate ca fiind adresate copiilor, idea d e
care se încearcă detaşarea în ultimii ani, în Japonia Manga-urile
s-au adresat unor varietăţi de vârsta mai largi, ajungând să
fie citite atât de copii şi de adolescenţi, cât şi de adulţi.
Denumirile japoneze pentru aceste categorii de
vârstă au ajuns să fie folosite şi în occident în privinţa
manga-uilor ele fiind următoarele:
KODOMO – benzi desenate adresate copiilor
SHOJO – adresate tinerelor fete
SHOMEN–adresate băieţilor şi adolescenţilor.
JOSEI –pentru femei între 18 si 30 de ani
SEIMEN – adresate bărbaţilor între 18 şi 40 de ani
Datorită acoperirii unui sector mai mare
de piaţă seriile manga au ajuns să aibă un
caracter şi forme diverse cuprinzând o
serie largă de teme şi subiecte. O manga
clasică are unul sau mai multe personaje
centrale, toate de sex masculin. Manga
GEKGA are desfăşurarea dramatică u-
nui roman, din acelaşi an facand parte
si un curent sanco pergian « NUVELLE
» fetele eroine care au puteri magice
sau cunostinte de arte martiale apar in
manga « MAHO-SHOJO », iar povestile
cu roboti gigantici fac parte din clasa «
MECHO », « MOE sau MAHO CALAJO
» sunt poveştile cu băieţi ajutaţi în aventurile
lor de fete cu puteri magice. Diversitatea temelor şi subiectelor întâlnite în
manga, combinate cu popularitatea lor în Japonia, au condus la o vastă adap-
tare a celor mai de succes titluri cu diverse forme cum ar fi Anime-uri, filme,
seriale, jocuri. Trebuie observat totuşi faptul ca fenomenul este reciproc,
seriile anime de succes precum şi jocurile populare fiind adesea transfor-
mate în serii manga. Anime (din cuvantul englezesc anime, la randul lui
o abreviere de la cuvantul animation întâlnind animaţia) este o specie de
desen animat. Deşi în japonia este folosit pentru a denumi orice clip de
animaţie în occident se referă numai la animaţie japoneză. Stilul de desenare
al personajelor cu ochi mari este comun în anime şi în manga.
Fiind inspirat din trăsăturile exagérate ale personajelor din desene animate precum
Betty Boop, Mickey Mouse, Bambi, personaje Disney ale căror ochi mari permiteau per-
sonajelor să exprime emoţii distinse. Spre deosebire de animaţiile din America şi Europa,
în Anime-uri se utilizează un set diferit de expresii faciale. În esenţă atât anime-urile cât şi
revístele manga aduc profituri importante Japoiei, cunoscând o creştere de la 1,6 miliarde Yeni
in 1995, la peste 180 de miliarde în 2005. capatina maria mirela
Muncel 2010 17
Albastru
U
neori mi-ar plăcea să-mi bată în piept o inimă de cerneală. Cred că ar fi neobişnuit; aş plânge cu lacrimi albastre şi
sângele-mi va avea aceeaşi culoare. Mi se pare că mai bine aş renunţa la idee; va fi prea mult albastru. Dacă m-aş duc la
mare, albastră cum sunt şi ţinând cont de faptul că nu ştiu să merg pe apă aş aluneca uşor-uşor, întâi până la genunchi
apoi până la vârful degetelor de la mână şi într-o clipă aş fi acoperită de valuri. Cred că cea mai dificilă ar fi operaţiunea de salvare
pentru că m-aş contopi atât de bine cu apa încât am ajunge apă cu cerneală.Voi aştepta apoi ca fulgerul lui Zeus să ne despartă.
Poate mai bine aş alege să zbor, sau mai bine nu; pilotul unui avion ar putea crede că sunt un nor de furtună şi ar încerca să treacă
prin mine. Poate mă voi divide în mii de particule sau poate îmi voi întinde tentaculele de caracatiţă pe botul avionului, atunci
vizibilitatea ar fi foarte redusă şi avionul s-ar prăbuşi. N-aş vrea să fiu responsabilă pentru o catastrofă.
Îmi caut locul: poate sunt o frunză dar nu mi-am dat seama, o frunză albastră, o frunză de cerneală ar stârni curiozitatea tu-
turor: toţi ar vrea să mă atingă, să mă rupă, să mă aseze în buzunar. A doua variantă ar fi un fir de iarbă, unul albastru însă, unul
verde de albastru sau poate o floare; există prea multe flori albastre, parcă aş vrea totuşi ceva mai mult. Poate sunt irisul ochiului
tău sau umbrela pe care o ţii în mână, poate sunt o picătură de ploaie, un vis de copil sau o literă pe o foaie albă. Poate vreau prea
mult şi ar trebui să renunţ. La urma urmelor cui i-ar plăcea o adolescentă albastră? Poate doar ţie…

“
Şerban Anca –Elena

Fără a mă avânta în introduceri fără utilitate, dar şi

conştientă asupra faptului că mă adresez unui public instruit
în această direcţie, propun câteva lecturi de vacanţă, pe
“
gustul meu cât sper să fie şi pe gustul vostru

Adelina-Stefania Jelescu, clasa a X-a

«M-am gândit mult la Nori, la toate stafiile ale căror oase le dezgropasem,la toate plecările,dezrădăcinările şi vieţile lor tul-
burate, pe care nu le putea vedea nimeni cu adevărat, ci doar cu ochii minţii, aşa cum îţi poţi închipui desenele şi culorile într-o
carte de colorat pentru orbi.»

Povestea spusă de către o tânără întoarsă din America, Ana- aturii postmoderniste, care ne-a oferit de această dată un roman
Maria, ce lăsase în urmă o dramă familială nici prea uzuală, remarcabil dincolo de forma sa uşor documentativă datorită
nici prea complexă, şi care devine pe rând narator obiectiv şi abordării unor elemente precum deportările în Bărăgan sau
subiectiv, acoperind astfel două fire narative ce pornesc din construcţia Canalului Dunăre - Marea Neagră.
sânul aceleiaşi familii, este adâncă şi totodată caracterizată de
un mers orb, anacronic. Către final, ni se dezvăluie întocmai
personajul principal al cărţii, însuşi orbul cu auzul şi miro-
sul ascuţite şi care nu vă va lăsa indiferenţi, România, ce s-a
destrămat curată şi s-a reunificat inferioară ei însăşi.
Romanul „Carte de colorat pentru orbi” este povestea spusă
cu resemnare a unui drum greşit pentru toate personajele sale,
atât textuale cât şi contextuale, adevărate „identităţi în derivă”
(Paul Cernat) şi care ne transmit ca singur mesaj faptul că une-
ori este vital ca felul în care ne autoanalizăm să facă abstracţie
de simţul văzului pentru a deveni mai pragmatic, mai realist.
Sau cel puţin acesta este mesajul desprins de mine; îmi rezerv
speranţa că fiecare cititor va desprinde un altul, în spiritul liter-
18 Concursul Naţional de Reviste Şcolare 28 iunie - 4 iulie | Muncel-Iaşi 2010
 Paul Bailey, scriitor englez, născut în 1937 şi deţinător al
unui mare număr de premii şi distincţii, se îndreaptă pentru
romanul „Unchiul Rudolf” către România antisemită, pe care
o transformă, în urma plecării lui Andrei, într-un adevărat
personaj al cărţii, adesea numită „ţara de bestii” şi devenită
un subiect tabu pentru Rudolf şi nepotul său. De fapt acţiunea
este mult mai simplă decât ar lăsa impresia până acum: în urma
ostilităţilor practicate împotriva evreilor pe pământul românesc,
tatăl lui Andrei, temându-se pentru viaţa fiului său, evreu prin
origine, îl trimite la unchiul Rudolf, în Anglia, unde acesta duce
o viaţă complet diferită de cea a familiei sale rămasă în ţară,
fiind un foarte apreciat tenor. Ajuns aici, Rudolf îl adoptă pe
băiatul care nu îşi va mai revedea niciodată părinţii şi care, mai
mult decât atât, va fi nevoit să renunţe, asemeni unchiului său,
la obiceiuri şi limbă, în favoarea celor practicate în ţara în care
ajunge. Peste câteva decenii, Andrei revine în România, singu-
rul loc în care amintirea unchiului său devine posibilă, odată
declanşată la adăpostul limbii române, terminând aici romanul
pe care singur îl narează, despre dragostea ce o poată unchiului
său, condimentat de pasaje ce surprind atât viaţa Londrei aşa
cum era, cât şi viaţa intimă a renumitului tenor.
„- Trebuie să recunosc că e chiar cuminte, comparativ cu
altele. Nu sunt cuvinte pe care băiatul să nu le poată auzi. Se
semnează Elsie. Nu, mint, nu e aşa. Este Elise.
- Elise e cu siguranţă mai romantic decât Elsie.
- Romantismul e romantism, dar a trimite unui bărbat len-
jeria intimă prin poştă nu apare în nici-o poveste romantică pe
care s-o fi citit.”
Romanul lui Paul Bailey este un extraordinar exponent al
romanului actual. Spumos pe alocuri, însă păstrând proporţiile,
devine un deliciu literar, construit printr-o tehnică extrem de
actuală, aceea a întrepătrunderii unor planuri tempo-spaţiale,
legate prin cauzalitate. „Unchiul Rudolf” este o lectură
accesibilă şi în acelaşi timp complexă, aflată sub semnul unei
tensiuni a limbajului şi, implicit, a scriiturii, ce dă viaţă cuvin-
telor şi mesajului care se doreşte a fi transmis.

„Marţi cu Morrie” rămâne o sarcină foarte dificilă, având în vedere statutul său de best-seller internaţional, publicat în peste
35 de ţări şi tradus în peste 30 de limbi, roman apreciat la nivelul cel mai înalt, şi a cărui valoare astfel confirmată sper să o pot
reda în cele ce urmează. Mitch Albom a realizat în romanul său, unul dintre primele pe care le scrie, construcţia unui personaj
cu totul şi cu totul deosebit: un exemplu de forţă interioară camuflată în liniştea pe care o emană, în seninătatea deloc patologică
pe care o alege ca alternativă disperării în faţa gândului că se apropie de sfârşit. Dincolo de a fi un resemnat, Morrie Schwartz
rămâne deasupra propriului său destin, pe care îl priveşte şi îl foloseşte pentru a se redescoperi pe sine în discuţiile cu fostul său
elev, Mitch, ajuns acum într-un moment al vieţii în care începe a se analiza mai cu atenţie şi a trage concluzii asupra drumului
pe care l-a parcurs. Mitch se află acum în jurul vârstei de 40 de ani, complet prins de viaţa semi-mondenă pe care şi-a clădit-o şi
mult prea departe de profesorul său din facultate, care l-a marcat atunci şi îl va marca şi acum. Curând va începe să îl viziteze şi,
redescoperindu-şi mentorul, discuţiile lor se îndepărtează de orice formalitate, acoperind fiecare colţ al sufletului uman şi fiecare
întrebare a lui Mitch, care ar putea reprezenta orice om îndepărtat de propria-i esenţă şi aflat în căutare. Cu seninătate, Morrie îi
vorbeşte ca şi cum şi-ar vorbi sieşi, lucrurile pe care le exprimă, chiar şi în cazul unor subiecte atât de complexe cum sunt dra-
gostea sau viaţa, căpătând prin cuvintele sale o lumină nouă, un parfum curat. Întâlnirile celor doi devin ritualice pentru Mitch,
care îşi vizitează bătrânul profesor în fiecare marţi, având de fiecare dată pregătit un pachet cu mâncare şi un subiect pentru Mor-
rie, profesorul care dă lecţii de viaţă.
La final, moartea acestuia, de care nimeni nu mai ajunsese să se teamă, survine ca un final al convorbirilor şi în nici-un caz un
final al existenţei lui Morrie, care va rămâne mereu pentru Mitch şi pentru noi ceilalţi mai mult decât un model, un monument de
curaj şi căldură deopotrivă, minunat împletite în fiinţa bătrânului.
Dacă în lumea modei anumite articole devin must have-uri, „Marţi cu Morrie” ar trebui considerat un must have been read,
al cărui notorietate a trecut dincolo de graniţele Americii şi se pregăteşte pentru examenul final, acela al timpului. „Romanul lui
Mitch Albom este un dar oferit lumii întregi.” (Philadelphia Inquirere)”

Muncel 2010 19
20
de C
orm
Dr
a cM
cCa
rthy
um
ul

Concursul Naţional de Reviste Şcolare 28 iunie - 4 iulie | Muncel-Iaşi 2010

Motto: “ Mai depar
te de moarte, mai d
mine,mai departe d ep
e noi,mai departe de arte de viaţă,mai departe de dragoste,
continuă.” (Octavia cei care-am fost,de mai departe de
n Paler) cei care-am fi putut
deveni. Şi cursa
 O
iarnă atomică se încolăceşte singuratică pe lian-
tul poveştii. Nu mai e nimeni, singura prezenţă
constantă este foamea şi orice întâlnire a unor indi-
vizi ar putea sta sub semnul unui act de canibalism.
Acesta este decorul postapocaliptic din “Drumul”, relevant
la nivel existenţial, fie
prin absenţe tragice (ca cea a mamei băiatului, soţia
bărbatului), fie prin prezenţe cutremurătoare, în care străbat
personajele centrale ale firului epic, un bărbat anonim şi fiul
acestuia, minor, în încercarea de a ajunge la mare.
Pistolul cu două gloanţe, oscilând între a fi folosit pentru
apărare şi sinucidere, câteva resturi de mâncare şi nişte pături
vechi sunt singurele elemente adjuvante coexistenţei celor doi
în universul ce şi-a ucis toţi locuitorii.
Lumea prin care rătăcesc cei doi, acest „teren cauter-
izat” pare o Sodomă şi Gomoră după pedeapsă: peste tot ca-
davre pietrificate, arse, care plutesc prin bălţi sau triburile de
canibali şi depozitul acestora peste care dă bărbatul, plin cu oa-
meni dezbrăcaţi, subnutriţi, care îşi aşteaptă moartea: „Ţara, cât
vedeai cu ochii, era pârjolită până-n temelii, contururile întun-
ecate ale stâncilor înălţându-se din mormanele de cenuşă şi ta-
lazuri de cenuşă ridicându-se şi năpustindu-se prin pustietate.”
Prezenţa unor elemente stând sub semnul insolitului
definesc ipostaza prozatorului ce îşi dovedeşte iscusinţa prin
dezvoltarea unor ample „structuri imagistice” (D. Irimia) de
groază.
Atributele cadrului pulsează în sufletele celor doi
starea de angoasă, de spleen, atât de des întâlnită la Charles
Baudelaire. „Contopirea realului celui mai cotidian, mai pro-
zaic, cu imaginarul cel mai virulent” (Dumitru Micu) defineşte
abilităţile lingvistice ale autorului, modelându-şi personajele
într-o forţată încercare de restabilire a unităţii primordia-
le.
Supravieţuitorii cataclismului trăiesc un coşmar colectiv în
care se îngână credinţa şi speranţa.
Amoralitatea este definită ca tehnică a supravieţuirii, aşa
cum învaţă copilul de la tatăl său în testarea umanităţii oame-
nilor, încurajările şi cuvintele lor având amprenta unor aventuri
de tip Jack London sau Robinson Crusoe.
Semenii lor prezintă pericolul de moarte. Întâlnirea cu „pri-
ma fiinţă umană, în afară de băiat, cu care vorbise în mai bine
de-un an” e pe cale să se răsfrângă într-un act de canibalism,
dacă bărbatul nu şi-ar fi descărcat la timp pistolul: „În sfârşit,
fratele meu. Dinţii cenuşii, măcinaţi, plini de resturi de carne
omenească. ”Scena salvării băiatului prin împuşcarea canibalu-
lui infuzionează dinamism prin toţi porii săi.
Relaţia tată-fiu este unul din punctele cheie ale întregii
acţiuni, axa principală ce converge fiind dragostea tatălui pen-
tru fiul său ce pare a fi singurul lucru rămas din lumea arhaică,
ultima realitate ocrotitoare şi blajină. Cei doi se află într-o
perpetuă comunicare, având rolul de a reda sensul originar al
lumii pe de o parte, şi de a se menţine psihic, pe de alta: „– Dar
n-am mânca pe nimeni. – Nu. N-am mânca. – Orice s-ar întâm-
pla. – Aşa e. Orice s-ar întâmpla. – Pentru că noi suntem băieţi
buni. – Da”.
Tatăl ştie că va muri în curând, tuşind din ce în ce mai des
sânge, dar nu alege cea mai simpla modalitate de scăpare, a
folosirii unui cartuş din pistol, pentru că, înainte de a părăsi
această lume, trebuie să îl pregătească pe băiat pentru tot ce-l va
aştepta: “ Nu pot. Nu pot să-mi ţin în braţe fiul mort. Credeam
că o să fiu în stare, dar nu sunt.”
Drumul lor capătă un sens, prin stimulul pe care şi-l oferă
şi care va constitui Calea: „– Pentru că noi ducem focul. – Da.
Pentru că noi ducem focul”. Focul este simbolul ascenderii, en-
ergiei, înălţării, purificării şi transfigurării spiritului din lumea
fără viaţă.
Când tatăl moare, băiatul se întâlneşte cu o persoană ce îi
schimbă traiectoria existenţei sale, şi la nivel suprem, îi redă
viaţa: „– Voi duceţi focul? – Da. Îl ducem. – Aveţi copii? –
Avem. – Aveţi un băieţel? – Avem un băieţel şi-o fetiţă. – Şi nu
i-aţi mâncat? – Nu. – Nu mâncaţi oameni? – Nu. Nu mâncăm
oameni. – Şi pot să merg cu voi? – Da. Poţi”. Astfel se încheie
drumul şi începe Calea.
Legătura dintre tată şi fiu rămâne însă infailibilă, dincolo de
moartea fiziologică şi de vicisitudinile vremurilor:
„O să-ţi vorbesc în fiecare zi. Şi n-o să uit. Orice s-ar întâm-
pla.” Deznădejdea se dizolvă într-o mâhnire liniştită, convertită
în final într-o stare de bine.
Întâmplarea capătă accente biblice, întrucât drumul poate
fi perceput ca o testare a credinţei în spirit, în oameni. Can-
doarea şi generozitatea băiatului îl ridică la nivel de supraom,
el fiind un sfânt într-o lume ternă, frântă, speranţa singulară a
umanităţii: „Bunătatea o să-l găsească pe băieţel. Întotdeauna
a făcut asta. Şi o s-o mai facă.”, îi spune tatăl băiatului înainte
să moară.
Aici neutralitatea scriiturii, naturaleţea şi spontaneitatea
cuvintelor înlătură sentimentul pasibil de patetism. Şi cum, în
concepţia lui Miguel De Unamuno, bunătatea face omul veşnic,
băiatul devine la o scară mai redusă profetul, cel ce a trecut de
obstacolul încercării, aflat în transcenderea eternei păci.
Drumul este simbolul căutării, căutării hranei sau a unui
miracol, o ascensiune plină de suspans în metamorfozarea spre
Cale, ciocnirea naturii cu natura omenească. În simbolismul
frazei „Suntem morţii vii care bântuie prin decorul unui film
de groază.” se identifică starea de spirit în lumea lui Mc Carthy,
colorată rareori de unele detalii de un umor nostalgic.
Ultima sticlă de Coca-Cola sau singura inscripţie ce a
supravieţuit dezastrului nuclear constituie rămăşiţele unei lumi
ce ar putea deveni un veritabil mimesis pentru lumea noastră.
Tema timpului-nostalgie devine perechea temei tăcere-cuvânt,
ciclul deschizându-se inefabil şi mai apoi spaţializându–se
(„Timp împrumutat şi lume împrumutată, şi ochi împrumutaţi”)
.Astfel se obţine „cutremurătorul portret al lumii după ce se
stinge lumina” (New York Times), reliefat printre rândurile de
o încărcătură afectivă, dense, ale textului.
Vizibilă în panorama epicului este structura dialectică a
contrariilor: impulsul optimismului, elanul de a răzbate drumul
şi gândul morţii, beatitudinea în faţa găsirii hranei şi contra-
punct dureros al sentimentului timpului care se scurge picurând
în fiinţa lor, care este sentimentul singurătăţii în lumea izolată,
aproape ireală.
Personajele se mişcă pe fundalul unei lumi ce poartă în sine
semnele apocalipsei, o lume uşor recognoscibilă pentru cei cu o
privire lucidă asupra societăţii contemporane. Inexistenţa unei
certitudini care să aibă o coordonată spaţio-temporală atrage
după sine o serie firească de atitudini şi de trăiri umane a celor
doi.
McCarthy simte că existenţa miroase a nefiinţă, de aici
venind şi agonia perpetuă a sentimentelor personajelor. El ne
oferă în carte imaginea unor personaje vii, ce îşi aduc cu sine
o istorie personală care se oglindeşte în istoria marii lumi, a
relaţiilor interumane, creând şi recreând o realitate tragică.
Romanul îi este dedicat fiului autorului, fiind inspirat de o
călătorie a celor doi în Texas. Aşadar nu este de neglijat latura
autoreferenţială a prozei lui McCarthy, reliefată prin ambiguita-
tea creată de misterul actanţilor anonimi ai textului.
Muncel 2010 21
De ce...sã nu ucizi
o pasãre cântãtoare
Motto: [The story of life…] Like a fable, there is sorrow...
and like a fable, it is full of wonder and happiness.”
( La bella vita- 1994)
Într-o societate amprentată de rutina unei existenţe nişte individualităţi mult îndepartate de ceea ce numim realul
terne, de rapiditatea unei angrenări în probleme şi nemulţumiri, concret, tangibil, de realul omenesc şi încerc, recunosc, să le
se prea poate ca aparent să nu mai existe nicio scăpare. Dar, fur o idee din abilităţile supraomeneşti. Sunt oameni de la care
totuşi, poate că omul însuşi , în esenţa lui, a hotărât să nu se te poţi încărca pozitiv doar admirandu-le şi simţindu-le operele.
sustragă destinului- poate că omul însuşi, evadat în cele mai Ei nu sunt oameni ca noi pentru ca altfel ei nu ar avea anumite
previzibile atitudini, şi-a spus că singura cale de supravieţuire răspunsuri, şi nu ar sesiza diversele unghiuri ale realitătii din
este chiar aceea de a se resemna conştient unei existenţe mult care poate ieşi ceva constructiv - fie că este vorba de ceva
prea inferioare potenţialului său neexacerbat, limitat în dimen- frumos sau pur şi simplu de o anumită temă de gândire pe care
siunile difuze ale unei forme care pare a nu se mai personaliza. un artist o propune omenirii.
Şi, totuşi, involuntar, omul deţine una dintre nevoile sale Un scriitor, fie şi el captiv cu bună ştiinţă în propriul
cele mai nedesluşite, apărând ca o tară dezamăgitoare în «turn de fildeş» exact asta face în momentele acelea de care
scopul frivolităţii cu care deja s-a obişnuit. Omul are nevoia vorbeam - priveşte de undeva de acolo de sus, de la etajul
determinantă de a i se aproba negarea (sic!) contravenţiilor superior al înălţimii închipuite şi neînchipuite, cuprinde cu
care îi periclitează simpla existenţă, acele contravenţii cărora a privirea şi sufletul lumea, pentru ca mai apoi să o traiască, fie şi
refuzat să li se sustragă eficient- omul are nevoia să i se spună cu gândul … sau cuvântul. Priviţi, admiraţi, gândiţi şi creaţi !
şi arăta că viaţa poate fi intra-adevăr frumoasă …în cele mai Nu pentru omenire, ar fi mult prea brusc. Începeţi cu voi înşivă;
clasice formulări ale sale. nu conteniţi în a recrea realul care vă înconjoară. Până şi eu
Adevărat - de cele mai multe ori, simţim nevoia necondiţionată (care ma consider –încă - o romantică incurabilă) uit uneori
de a ni se spune acest fapt, de a ni se reaminti piesele-cheie ce să mă opresc din curse aparent fără sfârşit, din a rezolva toate
alcătuiesc acest întreg. Viaţa poate fi frumoasă şi, de cele mai « problemele umanităţii », lucruri care mă ating şi care decid
multe ori, este îndeajuns să ne dorim acest lucru. singure că le e mai bine lângă mine. Şi totuşi, asta ar fi esenţa,
Reflectând puţin la acestea, mi-am amintit subit de o dacă am şti şi am vrea să o interpretăm într-un mod just şi
lectură recentă a unui articol în care se povestea un experiment, placut. Ştim că, după toată această isterie, vin acele momente în
zic eu, incredibil şi, totodată, cu o sentinţă nu tocmai optimistă. care mai avem timp să reinventăm lumea.
Un violonist fusese rugat de o anumită publicaţie să cânte V-aţi imaginat vreodată omul asemenea unei păsări cântătoare
într-una din staţiile de metrou ale capitalei americane, preţ ? Un potenţial uriaş de a preface un tern şi cotidian instinct în
de o oră, în miezul zilei, atunci când locuitorii mergeau la frumuseţe pură. Aşadar, să oprim vânătoarea inutilă a păsărilor
muncă, în marea lor majoritate, iar reporterii le-au studiat cântătoare, căci ele sunt pe cale de dispariţie.
comportamentul. În tot acest timp, doar şase persoane s-au
oprit pentru câteva momente să îl asculte şi 20 i-au dat bani
făra ca măcar însă să se oprească din mers. A strâns în total
32 de dolari. Ei bine, surprinzător, violonistul nu era nimeni
altul decât unul dintre cei mai mari muzicieni ai lumii, care
cântase cu o săptămână în urmă într-o metropolă a statului,
unde biletele se epuizaseră, iar preţul lor mediu fusese de 100
de dolari. A cântat la metrou nu mai putin de şase arii de Bach,
la o vioară estimată la 3,5 milioane de dolari, iar nimeni nu a
aplaudat, nimeni nu a fost impresionat.
Încet încet, traseul nostru devine unul din ce în ce mai fugitiv
- iar scopul, imaginea de la capătul sacrificiilor pare că devine
indescifrabilă. Alergăm de nebuni în gol şi uităm de fapt
să ne mai oprim- să admirăm, să dăruim, să primim. Zilele
trec ca şi cum nici nu ar fi, iar puţinele momente rămase le
petrecem facând… nimic. Dupa toată această nebunie, poate
că asta este şi ceea ce ne trebuie. Tocmai de aceea, de cele
mai multe ori am privit artiştii, şi cu deosebire scriitorii, ca pe

22 Concursul Naţional de Reviste Şcolare 28 iunie - 4 iulie | Muncel-Iaşi 2010

Amintiri
de la
locurile
sfinte Armina Moldovan

Î
ntr-o zi frumoasă de vară, împreună cu părinţii, ne-
am gândit să facem o drumeţie. Am hotărât să vizităm
Mănăstirea Râmeţ. Auzisem de la nişte prieteni de
familie că acele locuri sunt foarte frumoase.
Am pus câteva lucruri în maşină şi am pornit la drum. Cu
cât ne apropiam mai mult de acele locuri, drumurile se îngus-
tau, iar aerul era mai proaspăt şi mai răcoros.
Ajunşi, am poposit la o cabană aşezată între două stânci.
Era un peisaj de vis şi o linişte de nepătruns. Se auzeau doar
pietrele care cădeau de pe stânci, foşnetul frunzelor şi ciripitul
păsărelelor. Pe la poalele muntelui trecea un pârâu cu apa mică
dar care curgea repede.
De o parte şi de alta a apei erau mulţi tineri care au poposit
acolo cu corturile. Un localnic ne-a spus că în pădure sunt
aluni. Împreună cu fratele meu şi cu încă un băiat am urcat prin
pădure să culegem alune. Necunoscând locurile, am urcat pe o
coastă mai abruptă de unde nu am mai putut coborî. Noroc cu
tatăl meu care, văzând că nu ne mai întoarcem, s-a speriat şi a
venit în ajutorul nostru.
Seara a plouat. Din camera unde ne-am cazat se auzea cum
ploaia lovea copacii şi acoperişul cabanei dar, a doua zi de
dimineaţă, soarele s-a urcat din nou în înaltul cerului aşa că,
am pornit spre Mănăstirea Râmeţ. Am mers de-a lungul apei,
unde am întâlnit vile impunătoare dar, ceea ce m-a impresionat
cel mai mult şi despre care am auzit doar în poveşti, au fost
căsuţele localnicilor, făcute din pământ şi acoperite cu paie. Nu
înţelegeam cum se poate locui într-o asemenea casă dar fratele
meu mi-a explicat că, în trecut, strămoşii noştri au trăit şi ei în
condiţii asemănătoare.
Nu a trecut mult şi am ajuns la frumoasa Mănăstire
Râmeţ. Situată pe valea Geoagiului, în sudul Munţilor
Apuseni, Mănăstirea Râmeţ este unul dintre cele mai vechi
aşezări călugăreşti din Transilvania şi un important centru de
arhitectură românească din veacul al XIV-lea. Aşa ne-a spus
unul dintre preoţii care slujeau la această mănăstire. Tot de la
sfinţia sa am aflat că biserica a avut o istorie foarte zbuciumată.
Dacă nu tunurile, atunci focul, dacă nu focul, atunci apa distru-
gea micuţa biserică. Mai mult, în perioada 1926 – 1930, biserica
a stat îngropată patru ani sub mâl şi pietre, urmare a revărsării
pârâiului Pleaşa. Mi-a atras atenţia o inscripţie de deasupra
intrării: „Celor ce vor poposi în sfânta noastră mănăstire, Dum-
nezeu să le numere paşii!” N-am înţeles prea bine sensul aces-
tor cuvinte dar am simţit atunci că Dumnezeu este cu mine.
Măicuţele care munceau şi se gospodăreau singure făceau
ca acel loc să semene cu un furnicar. În faţa mănăstirii era o
fântâniţă unde puteai să arunci un bănuţ şi să-ţi spui o dorinţă.
Oare ce altă dorinţă puteam să-mi pun decât „Doamne fii cu
mine!”
Întotdeauna îmi voi aminti cu drag de acele locuri şi sper că,
într-o zi, mă voi întoarce cu drag să le vizitez.
Muncel 2010 23
90-60-9
90-60-90
de domeniul trecutului
Modernitatea se confruntă cu o serie de probleme de ordin social, cultural, religios etc.
Printre acestea se numără şi excesul ponderal, care deţine de la un an la altul numere din ce
în ce mai mari de victime. Organizaţia Mondială a Sănătăţii avertizează că, la nivel mondial,
junk food-ul este principala cauză a apariţiei obezităţii. Anul acesta, în România, a avut loc
pentru prima oară Ziua Europeană Împotriva Obezităţii. Pacienţii şi comunitatea medicală,
precum şi politica din ţările Uniunii Europene s-au aliat pentru a promova un stil de viaţă
sănătos.
Cu ceva timp în urmă am urmărit pe Zone Reality o emisiune cu o tânără supraponderală
de numai 14 ani, din SUA, care, sătulă de viaţa anostă pe care o ducea, s-a hotărât să meargă
într-unul din multiplele centre special create pentru tinerii care au nevoie să piardă din
greutate. A stat, deci, la depărtare de câţiva km de casă aproxmativ 3 luni şi a învăţat cum
să se controleze în faţa mâncării, cum să se mulţumească doar cu porţii mici şi a făcut mai
multă mişcare decât a făcut vreodată în viaţa ei. Pe lângă toate acestea, a socializat, şi-a făcut
noi prieteni şi a devenit încrezătoare şi plină de viaţă. M-am gândit atunci automat la faptul
că în România nu există astfel de centre şi nici nu cred că vor fi înfiinţate curând. Persoanele
obeze sunt supuse unor riscuri majore pentru sănătate, cum ar fi diabetul zaharat, bolile car-
diovasculare, hipertensiunea arterială şi creşterea colesterolului în sânge. Românii s-au gân-
dit destul de târziu la acest aspect foarte important într-o ţară în care arta mâncatului pare
să ocupe un loc între cele şapte arte. Se ştie că neamului nostru i-a plăcut dintotdeauna să
mănânce mult şi bun, însă nu întotdeauna bine. În România sunt peste 4,5 milioane de obezi
şi doar 10 la sută dintre aceştia merg la un control medical. Acest număr clasează ţara pe
locul 3 în UE la obezitate. Cauze sunt multiple, neglijenţa fiind una dintre acestea. Nu punem
seama pe numărul caloriilor consumate în fiecare zi, nu ne interesează nivelul colesterolului
în sânge şi, ce e cel mai important, nu prea dăm ochii cu doctorii, ne ascundem după deget
precum copiii fug de dentişti. Sunt oameni care au instinctul nativ sau obiceiul de a mânca la
orice oră din zi sau din noapte. În cazul altora, stimulul principal este stresul. Mulţi spun că
însuşi stresul îngraşă, la fel cum râsul slăbeşte. De oameni fericiţi şi mai slabi, în consecinţă,
dai mai greu în România pentru că problemele mari pe care le-a avut mereu şi care încă mai
dau bătăi de cap nu au redus în niciun caz numărul cetăţenilor stresaţi şi îngrijoraţi că nu
vor mai avea de unde să scoată bani să-şi plătească datoriile la stat sau chiar să îşi cumpere
“pâinea cea de toate zilele”. Şi, pe de altă parte, când avem, tot nefericiţi suntem, căci nu ştim
cum să mâncăm. Fiecare studiu demonstrează altceva. Se caută carnea ieftină, roşie înde-
osebi şi bogată în colesterol. Oricum, noi am fost mereu recunoscuţi ca fiind mari amatori de
mâncăruri tradiţionale pe bază de carne de porc.
Referitor la măsurile luate în privinţa reducerii numărului de obezi, se poate spune că
s-au luat câteva, dar nu sunt toate eficace. Astfel, în cazul vârstelor tinere, din 2009 s-a triplat
numărul de ore de educaţie fizică în şcoli, iar anul acesta s-a lansat un program de prevenţie
a obezităţii ce constă în monitorizarea de către cadrele didactice a greutăţii, înălţimii şi a
circumferinţei abdominale elevilor şi studenţilor. Este bine de ştiut, de asemenea, că medi-
cii bănăţeni au deschis oficial Centrul Regional de Chirurgie a Obezităţii, în cadrul Spit-
alului Judeţean din Timişoara, bucurându-se şi de cea mai performantă sală de chirurgie
laparoscopică. Personal, cred că ar trebui înfiinţate cât de curând în România centre de
excelenţă antiobezitate, care ar fi extrem de eficiente, în comparaţie cu diversitatea de pro-
grame şi proiecte de informare care nu fac decât să informeze şi să nu ducă la niciun rezultat.
Aceste centre, destinate nu doar tinerilor, vor şti cum să înveţe lumea să îmbine utilul cu
plăcutul şi cum să separe necesitatea de dorinţă.
Pentru început, noi, adolescenţii şi adulţii, trebuie să facem ceea ce ne stă în putere pentru
a diminua numărul persoanelor afectate. Aşa că, ar trebui să renunţăm la ideea că dacă un
copil e grăsuţ, înseamnă că e sănătos, bine hrănit şi nimic mai mult, să ne dăm seama la timp
de gravitatea lucrurilor şi să luăm măsuri. Să ne gândim, de asemenea, că oricând am putea
ajunge în această situaţie şi să contribuim cum putem la înfiinţarea unor centre de tipul celor
mai sus menţionate.
Simona Loghin
24 Concursul Naţional de Reviste Şcolare 28 iunie - 4 iulie | Muncel-Iaşi 2010
90

Muncel 2010 25
O altfel de estetică
Motto: „Frumuseţea va salva
lumea”
(F.M. Dostoievschi)

F
rumosul este o categorie pur teoretică. Nici măcar
reverberaţii estetice (<gr. αισθητικός (aisthetikos)
din αίσθηση-αισθάνομαι (aisthese-aisthanomai), a
percepe, a simţi ) nu mai găsim în sonoritatea acestui cuvânt.
Din varii motive, frumosul nu mai este perceput, ci doar con-
ceptualizat (culmea!) fără a avea un obiect, natura sa empirică
fiind abolită de tumultuosul cotidian şi de multitudinea unor
estetici mai vechi sau mai noi care dezvoltă litera legii în detri-
mentul ... vieţii. În fond, ştiinţele umaniste (sau ale omului), pre-
cum morala, arta, estetica nu îşi au sensul în afara vieţii omului,
toate acestea luând naştere, după exemplul Antichităţii, ca un
„prea mult”. Acest prea-mult (greşit înţeles ca fiind un exces de
substanţă ontologică, ci un atribut valoric) era definiţia Omului
– omul trăitor, condiţia imperioasă a Frumosului, a desăvârşirii.
Vitalismul antic nu-l regăsim doar în olimpiadele greceşti, ci
mai cu seamă în agapele spirituale prezente oriunde, fie sub
nuanţă apolinică sau dionisiacă. De notat că în acest sens, până
şi şcoala grecească propunea un model de viaţă prin aspectul
iniţiatic, observaţie cu gust amar în mersul istoriei, când astăzi
sistemul de învăţământ are un rol funcţional, neîncrezător,
care creează muncitori în sectorul terţiar cu precădere, dar nu
mizează pe „devenirea” elevului, pe om, pe viaţa sa.

26 Concursul Naţional de Reviste Şcolare 28 iunie - 4 iulie | Muncel-Iaşi 2010

 Socialul nu se mai implică în acţiuni cu bătaie lungă, ime-
diatul insuficient şi vulnerabil fiind vânat chiar, însă fără te-
meiuri... drept dovadă trăim într-un social fără temeiuri proprii
cel puţin, căci există temeiuri legislative, adoptate, respectate şi
neînţelese, numite sui generis raţiuni sociale. Pe bună dreptate,
occidentalismul propune un fals perpetuum mobile: socialul nu
poate funcţiona pe raţiuni sociale. România încearcă această
perfecţiune, dar omul refuză de cele mai multe ori cetăţeanul.
Pe de altă parte, raţiunile Frumosului se găsesc în noi, ca
potenţă a judecăţii de valoare, ca simţire sau artă - frumosul
adevărat (în sens existenţial şi axiologic deopotrivă) este sin-
cretic şi util înainte de toate. Totuşi, de ce nu mai trăim frumos?
Nu avem motive. Ba avem. Subiectul sau chiar teama ratării
este un tabu. Ideea gratuită că materialul şi poziţia evită sau
depăşesc eşecul este probată de omniprezenţa gândului: ce fac
cu viaţa mea? Viaţa frumoasă se naşte din particularităţile,
înclinaţiile omului şi practica lor activă - iată mulţumirea de
sine. Ideea de împlinire conturează cel mai bine omul Frumos şi
este pusă în paralel în cel mai neavenit mod cu ideea de liberate,
care duce (fals!) la împlinire.
Libertatea este o condiţie necesară dar nu suficientă.
Contemporanul modern o percepe ca fiind suficientă şi luptă cu
ardoare (doar) pentru ea, ca mai apoi rezultatul să fie inevitabil
şi libertatea tradusă în forme ciunte: libertinaj, individualism,
megalomanie. Raţiunea libertăţii nu este libertatea. Deşi
aparent, în cursul firesc, libertatea înseamnă, presupune
împlinire, dar uităm că libertatea unuia se termină acolo
unde începe libertatea celuilalt. Iată principiul de conservare
a libertăţii. Omul este întâi fiinţă socială, acesta fiind punctul
emergent al oricărei evoluţii.
Frumuseţea se relevă în armonia dintre oameni; un om nu
poate fi exemplar dacă nu are capacitatea de a crea şi susţine
un raport armonios cu orice fel de oameni din jurul său şi în
consecinţă cu sine însuşi - devenirea întru ceilalţi spre deveni-
rea întru sine.
Cîrjă Mihai V

Muncel 2010 27
ELEONORA
Eu văd în visele tale și voi fi acolo pe veci, cu
tine, oriunde te-ai duce, nu trebuie decât să
mă chemi. Trebuie doar să văd roșul petalelor
zburând din inima ta, să-l simt cum mă găsește
prin întuneric și cum într-o zi va înflori. Și alte
petale, iar și iar, până ce totul va fi perfect. Ca
să mă doară.
28 Concursul Naţional de Reviste Şcolare 28 iunie - 4 iulie | Muncel-Iaşi 2010
Mâine va fi timp frumos, Eleonora. De câteva zile soarele
apune dincolo de ghilotină. Simt că întregul univers a complotat
împotriva mea. Nu mai apuc nici măcar să dau din cap. În fiec-
are zi un alt călău, același chip.
Te oprești, dar continui să tricotezi. Devin decor și nu te
deranjează. Acum totul e perfect, dar simți că nimic nu mai este
la fel de frumos. Perfecțiunea doare. Mă simți ca pe-un specta-
col și ceilalți râd. Îmi arunci monede cu chipul meu pe ele și-mi
spui să nu protestez căci sentința e definitivă. Mereu …
Eleonora a plecat și n-am putut spune nimic. Golul a fost
invadat de un sunet mut. Deja mă obișnuisem când s-a întors
și tot ceea ce părea definitv merita să mai fie analizat încă o
data. Niciun cuvânt, niciun zâmbet, doar ochii dorind să-mi
povestească toată suferința. Mă gândesc că poate totul va fi ca la
început, că am intrat într-un soi de cerc. Ca o să trăiesc aceleași
momente până ce totul va fi perfect. Ca să mă doară. Dar în cele
din urmă mă împac cu gândul că am dat veșnicia pe o clipă.
Cred că sunt orgolios, că sunt vanitos. Am preferat să fiu rege și
acum nu mai înțeleg nimic. Nici măcar nebunii.
Eleonora crede că aș putea să zbor cu aripile celor care au
murit în războaiele pe care le-am născut doar din vanitate. Mă
privește mereu și tricotează. Eleonora este asemeni unui flori de
nufăr, pare simplă însă e nespus de fermecătoare și parfumul ei
te înalța dincolo de spectacolul scamatorilor bulevardieri.
Se apropie de mine și fără nicio ezitare mă privește adânc
în ochi și începe să-mi vorbească despre tinerele greciei antice
care cântau și dansau în cerc ținându-se de mână și care se ru-
peau din cerc doar pentru a se arunca în abis. Cercul era viața,
abisul era … Eu credeam ca-mi vorbește despre iubire și i-am
zis ”Dragostea e o comedie”. Și … privirea ei se schimbă și aud
ecoul uneo voci anterioare ”Mi-a făcut plăcere. Pe mâine.”
de Dan – Cristian Munteanu
 COMPUTERUL
prietenul sau duşmanul meu

Care este cea mai dorită, cea mai iubită şi cea mai “visată” jucărie din viaţa noastră, copii? Ştiu, nici nu este nevoie, să ne
răspundeţi, pentru că vă auzim cum rostiţi la unison: COMPUTERUL!
Cei mai mici de abia acum descoperă, cei mai mari pari să nu mai poată trăi fără el, spre disperarea părinţilor. Auziţi
zilnic reproşurile lor, prin care îşi exprimă nemulţumirea deoarece voi, copiii lor, staţi “numai în faţa computerului” .
Ce spuneţi, dragii mei? Credeţi că v-aţi ales un prieten devotat? V-aţi gândit cât de bine şi cât de rău vă aduce ? ... Eu am
decis să descopăr cele două feţe. Da, are două feţe, precum personajele din poveste ! Veţi cântări şi veţi aprecia dacă puteţi face
din computer un prieten sau un duşman.
Părţi bune
• Oferă informaţii utile şi multiple, din toate domeniile.
• Putem comunica la distanţe mari cu ajutorul internetului.
• Putem scrie, realiza tabele, putem calcula ş.a.m.d.
• Putem asculta muzică.
• Putem viziona filme, documentare, etc.
• Putem juca jocuri.
• Putem crea, desenând, construind, compunând, etc.
Părţi mai puţin bune
• Unele informaţii nu sunt recomandate pentru vârsta copiilor.
• Nu este bine să comunicăm pe internet cu persoane necunoscute.
• Dacă scriem numai la computer, s-ar putea să uităm scrierea de mână.
• Orele prelungite în faţa calculatorului pot să ne afecteze vederea, starea psihică, comportamentul, etc.
• Foarte multe jocuri nu sunt educative, incitând la violenţă.
Sfaturi de luat în seamă
• Programaţi-vă timpul liber ! Nu staţi mai mult de 1-2 ore în faţa monitorului !
• Realizaţi materiale proprii! (nu copiaţi de pe internet)
• Căutaţi informaţii pentru orele de curs.
• Nu deveniţi dependenţi de computer.

Muncel 2010 29
 1. Pentru a ajunge in Tabara Muncel trebuie sa faci o ………. cu trenul sau maşina.
2. În tabara exista un parc de …….. cu multe leagane.
3. Toţi copiii care vin in tabara au un sentiment de ……..
4. Tabara Muncel este aşezata in mijlocul unei ……..
5. În fiecare an copiii care au participat la tabara au redactat …….. taberei.
6. În aceasta tabara se pune foarte mult accent pe …….. proprii.
7. Între elevi trebuie sa fie o ……… pentru a fi publicate in revista doar articolele cele mai bune.
8. În programul taberei sunt incluse si ……….. la Iaşi si Piatra Neamţ.
9. Elevii fac schimburi de ……….. in domeniul jurnalismului.
10. Copiii se distreaza jucand diferite ………..
11. În aceasta tabara poţi sa-ti faci foarte multi ………… printre elevi.
12. Seara elevii pot vedea ………. organizate in incinta taberei.

Mihai Eminescu s-a nascut in localitatea ………. din regiunea ………….

Eminescu este cunoscut ca ……….. şi ……….
El a scris in principal …………. dar şi ………….
La naştere a avut numele Mihai …………… , dar şi l-a schimbat in Eminescu.
El a fost inmormantat la cimitirul ………. din Bucureşti.

Buzneri Razvan
30 Concursul Naţional de Reviste Şcolare 28 iunie - 4 iulie | Muncel-Iaşi 2010 Vacaru Adrian
 Reviste laureate 2010

Director publicaţie: Prof. Florin Manoliu

Director tehnic: Prof. Ionela Stătescu
Redactor şef: Prof. Florin Manoliu
  Mihai Cîrjă
Redactor sef adjunct: Isabel Vintilă, Steliana Sponte
Secretar general de redacţie: Prof. Cristina Vasiliu
Alina Schiau Elena
Tehnoredactare computerizată: Ştefan Cătălin Juncu
Redacţia: Toţi copiii participanţi la Tabăra de Reviste Şcolare Muncel 2010
Va urma!