You are on page 1of 306

Adina Berciu-Drăghicescu

Liliana Trofin
CULEGERE DE DOCUMENTE
PRIVIND ISTORIA ROMÂNILOR
SECOLELE IV-XVI
2
Adina Berciu-Drăghicescu Liliana Trofin

CULEGERE DE
DOCUMENTE
PRIVIND ISTORIA
ROMÂNILOR
SECOLELE IV-XVI
PARTEA I
Ediţia a II-a

3
4
Referenţi ştiinţifici: Prof. dr. Ştefan OLTEANU
Conf. dr. Gheorghe ISCRU

Şos. Panduri 90-92, Bucureşti – 050663; Tel./Fax: 410.23.84


E-mail: editura_unibuc@yahoo.com
Internet: www.editura.unibuc.ro

Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale


BERCIU-DRĂGHICESCU, ADINA
Culegere de documente privind istoria românilor:
secolele IV-XVI / Adina Berciu-Drăghicescu, Liliana Trofin. –
Ed. a 2-a - Bucureşti: Editura Universităţii Bucureşti, 2006
ISBN (10) 973-737-210-7; ISBN (13)978-973-737-210-9
Partea I. – 2006. - Bibliogr. – ISBN (10) 973-737-211-5;
ISBN (13) 978-973-737-211-6

I. Trofin, Liliana
94(498)"03/15"(093.2)

Tehnoredactare computerizată: Constanţa TITU


6
CUPRINS

Introducere ............................................................................................. 7
Capitolul I – Originea românilor oglindită în izvoarele externe........... 11

Capitolul II – Continuitatea daco-romană în secolele IV-VIII la


nordul Dunării. Răspândirea creştinismului
...........................................................................................
...........................................................................................
19

Capitolul III – Românii şi formaţiunile lor social-politice în secolele


IX-XII
...........................................................................................
...........................................................................................
67

Capitolul IV – Societatea şi civilizaţia românilor în secolul al XIII-lea


...........................................................................................
...........................................................................................
78

Capitolul V – Constituirea statelor medievale româneşti: Ţara


Românească, Moldova şi Dobrogea. Integrarea lor în
structurile europene.
...........................................................................................
...........................................................................................
91

Capitolul VI – Viaţa economică a ţărilor române de la jumătatea


secolului al XIV-lea până la sfârşitul secolului al XVI-lea
...........................................................................................
...........................................................................................
99

Capitolul VII – Structura socială în secolele XIV-XVI. Clase şi


categorii sociale. Mişcări sociale în ţările române.
...........................................................................................
...........................................................................................
115

7
Capitolul VIII – Organizarea politică internă a ţărilor române în
secolele XIV-XVI.
...........................................................................................
...........................................................................................
143

Capitolul IX – Lupta ţărilor române pentru menţinerea independenţei


în secolele XIV-XV
...........................................................................................
...........................................................................................
159
a) De la Vlaicu Vodă la Vlad Ţepeş
...........................................................................................
...........................................................................................
159
b) Moldova – ,,Poartă a creştinătăţii” în timpul lui Ştefan
cel Mare.
...........................................................................................
...........................................................................................
176
c) Românii sub conducerea lui Iancu de Hunedoara
...........................................................................................
...........................................................................................
189

Capitolul X – Acţiuni antiotomane ale ţărilor române în prima


jumătate a secolului al XVI-lea
...........................................................................................
...........................................................................................
195

Capitolul XI – Lupta ţărilor române pentru redobândirea


independenţei în a doua jumătate a secolului al XVI-lea
...........................................................................................
...........................................................................................
207

Capitolul XII – Epopeea românească în timpul lui Mihai Viteazul


...........................................................................................
...........................................................................................
220

Capitolul XIII – Biserica ortodoxă română în secolele XIV-XVI

8
...........................................................................................
...........................................................................................
266

Capitolul XIV – Aspecte din cultura românească în secolele XIV-XVI


...........................................................................................
...........................................................................................
300

9
Introducere

Întocmirea unei culegeri de documente privind istoria românilor


constituie o necesitate de mult simţită în învăţământul universitar, mai
ales după înfiinţarea a numeroase facultăţi şi colegii particulare.
În învăţământul preuniversitar se simte de asemenea lipsa unui
material didactic ajutător în susţinerea problematicii de istorie medievală
a românilor.
Pentru a veni în întâmpinarea cerinţelor didactice autorii au
realizat prezenta culegere de documente.
Aceştia au selectat cele mai ilustrative documente din secolele
IV-XVI, aflate în colecţiile de documente, interne şi externe, în cronici
şi relatări ale călătorilor dar şi în unele crestomaţii anterioare.
Am considerat util introducerea şi a unor documente epigrafice
care vin în completarea surselor scrise.
Foarte multă atenţie am acordat izvoarelor externe documentare şi
narative (bizantine, poloneze, ungureşti, turceşti şi altele) precum şi
relatărilor călătorilor străini, care întregesc la rândul lor imaginea
societăţii medievale româneşti.
După cum se poate constata din cuprinsul lucrării, izvoarele
interne şi externe documentare, narative sau epigrafice ilustrează aspecte
economice, sociale, politice, culturale şi religioase.
În vederea dezvoltării gândirii istorice a studenţilor, autorii
culegerii nu au dat explicaţii prea largi pe marginea izvorului, ci numai
un succint rezumat, rămânând ca în cadrul seminariilor textele să fie
comentate şi bine aprofundate. Se realizează astfel învăţarea prin
,,descoperire“ şi ,,cercetare” ceea ce contribuie la modernizarea
învăţământului universitar şi preuniversitar, pe de o parte, şi la
înlăturarea caracterului reproductiv pe de altă parte.

10
Pentru a se putea realiza analize comparative în cazul unor
momente istorice mai importante s-au prezentat două sau mai multe
surse informative. Spre uşurinţa folosirii izvoarelor, materialul selectat a
fost grupat în paisprezece capitole, corespunzând unei tematici generale
de curs şi seminar. În cadrul fiecărui capitol, izvoarele au fost ordonate
pe probleme, în ordine cronologică.
Prezenta lucrare se adresează atât specialiştilor din domeniul
istoriei, cadre didactice şi studenţi, profesori de gimnaziu şi liceu, cât şi
unui public interesat de trecutul nostru istoric.
Autorii prezentei culegeri de izvoare nădăjduiesc că aceasta va fi
un preţios instrument de lucru care va contribui la îmbunătăţirea şi
modernizarea predării şi dezvoltării problemelor esenţiale ale istoriei
medievale româneşti.




11
ABREVIERI

1. Călători Călători străini despre ţările române, vol.I, îngrijit de Maria


străini.... Holban, Edit. ştiinţifică, Bucureşti, 1968; vol.II, îngrijit de Maria
Holban, M.M. Alexandrescu Dersca-Bulgaru, Paul Cernovodeanu,
1970, vol.III, 1971.
2. Ilie Corfus, Documente privitoare la istoria României culese din arhivele
Documente... polone, secolul al XVI-lea, Edit. Academiei R.S. României,
Bucureşti, 1979.
3. Cronicari Cronicari munteni, ed. îngrijită de Mihail Gregorian, studiu
munteni... introductiv E. Stănescu, I, E.S.P.L.A., Bucureşti, 1961.
4. Cronici Cronici turceşti privind ţările române. Extrase, vol.I, sec.XV –
turceşti... mijlocul sec. XVII, volum întocmit de Mihail Guboglu şi Mustafa
Mehmet, Edit. Academiei R.P. Română, Bucureşti, 1966.
5. Culegere de Culegere de texte otomane, fasc.I, Izvoare documentare şi juridice
texte oto- (sec.XV-XX), Univ. Bucureşti, 1974, ediţie îngrijită de M. Maxim.
mane...
6. Documente Documente turceşti privind istoria României, vol.I (1455-1774),
turceşti... întocmit de Mustafa A. Mehmet, Edit. Academiei R.S. Române,
1976.
7. D.I.R., veac. Documente privind istoria României, veacul XIII, XIV şi XV, B.
XIII, XIV şi Ţara Românească, vol.I (1247-1500), Edit. Academiei R.P.
XV, B., Ţara Române, 1953.
Românească,
C. Transil-
vania, A.
Moldova
8. D.R.H.... Documenta Romaniae Historica, A. Moldova, vol.I (1384-1448),
volum întocmit de C. Cihodaru, I. Caproşu, şi L. Şimanschi,
Edit.Acad. R.S. România, Bucureşti, 1975; vol.II (1449-1486),
întocmit de Leon Şimanschi, în colaborare cu Georgeta Ignat şi
Dumitru Agache... 1976; vol.III (1487-1504), întocmit de C.
Cihodaru, I. Caproşu şi N. Ciocan, 1980.
B. Ţara Românească, vol.I (1247-1500) întocmit de P.P.
Panaitescu şi Damaschin Mioc, Edit. Academiei R.S. România,
Bucureşti, 1966; vol.II (1501-1525) îngrijit de Ştefan Ştefănescu şi
Olimpia Diaconescu, 1972; vol.III (1526-1535) întocmit în cadrul
seminarului de paleografie slavă, condus de D. Mioc, 1975.
C. Transilvania, vol.X, (1351-1355) sub redacţia Acad., Şt. Pascu,

12
Edit. Academiei R.S. România, 1977.
D. Relaţii între Ţările Române, vol.I (1222-1456) întocmit de
Acad. Şt. Pascu, C. Cihodaru, Konrad G. Gundish, Damaschin
Mioc, Viorica Pervain, Edit. Academiei R.S. România, 1977.
9. Fontes Fontes Historiae Daco-Romanae. Izvoarele istoriei României,
Historiae vol.III (scriitori bizantini) sec.XI-XIV, publicată de Alex. Elian,
Daco- N. Şerban Tanaşoca, Edit. Academiei R.S. România, Bucureşti,
Romanae... 1975.
10. Lupta Lupta pentru unitate naţională a Ţărilor Române (1590-1630).
pentru Documente externe, Bucureşti, 1981.
unitate…
11. Oraşul Oraşul medieval. Culegere de texte, alcătuită de Radu Manolescu,
medieval... Mihail Guboglu, Florentina Căzan, Stelian Brezeanu, Mihai
Maxim, Gheorghe Zbuchea, Universitatea Bucureşti, 1976.
12. Şt. Pascu, Crestomaţie pentru studiul istoriei statului şi dreptului R.P.
Vl. Hanga, Române, II (Feudalismul) întocmită de Şt. Pascu şi Vladimir
Crestomaţie... Hanga, Edit. Ştiinţifică, Bucureşti, 1958.
13. Şt. Pascu, Culegere de texte pentru istoria României, I, Edit. didactică şi
L. Maior, pedagogică, Bucureşti, 1977.
Culegere...
14. Poporul Poporul român şi lupta de eliberare a popoarelor din Balcani,
român… Bucureşti, 1986
15. Relaţiile Relaţiile internaţionale ale României în documente (1368-1900).
internaţional Culegere selectivă de tratate, acorduri, convenţii şi alte acte cu
e... caracter internaţional. Lucrare întocmită de Ion Ionaşcu, Petre
Bărbulescu, Gheorghe Gheorghe, Edit. politică, Bucureşti, 1971.
16. România. România. Documente străine despre români, ediţia a II-a,
Documente... Bucureşti, 1992.
17. Nestor Una din primele scrieri ale literaturii române străvechi.
Vornicescu, Pătimirea Sfinţilor Epictet şi Astion (de la cumpăna secolelor III-
Una din IV), Craiova, 1990.
primele
scrieri…
18. Gr. Ureche Letopiseţul Ţării Moldovei, ediţie îngrijită, studiu introductiv.
Letopiseţul… Indice şi glosar întocmit de P.P.Panaitescu, Bucureşti, 1995.

13
CAPITOLUL I

ORIGINEA ROMÂNILOR OGLINDITĂ


ÎN IZVOARELE EXTERNE

1199. Fragment din scrisoarea Papei Inocenţiu al III-lea către Ioniţă, regele
românilor şi al bulgarilor

,,Inocenţiu episcopul etc. Nobilului bărbat Ioaniţiu etc. Domnul a ţinut


seama de smerenia şi credinţa pe care ştii că le-ai arătat până acum bisericii
romane şi în tumultul şi primejdiile războiului nu numai că te-a ocrotit foarte
mult ci te-a şi dus la mărire în chip uimitor şi cu îndurare. Iar noi, auzind că
strămoşii tăi şi-au tras originea din nobila stirpe a oraşului Roma, iar tu ai
moştenit de la ei nobleţea sângelui şi simţământul curat de credinţă pe care îl
ai faţă de scaunul apostolic, ca pe o lege moştenită, de multă vreme ţi-am
propus prin scrisorile şi trimişii (noştri) să te vizităm.”
(România. Documente, p.31.)

1202. Scrisoarea papei Inocenţiu al III-lea către Ioniţă, regele bulgarilor şi al


românilor.

“... Astfel, luând aminte la aceasta, de multă vreme am hotărât, prin


trimisul şi scrisorile noastre, că trebuie să vizităm nobilitatea ta pentru ca,
înţelegând simţământul de credinţă pe care îl ai faţă de biserica romană, maica
ta, să trimitem apoi la tine, care spui că eşti coborâtor din nobila stirpe a
romanilor, soli de rang înalt care să te păstorească cu vorba şi cu pilda atât pe
tine cât şi poporul supus ţie, şi să vă asigure bunăvoinţa milostivenia scaunului
apostolic.
... Aşadar, îndemnăm pe nobilitatea ta şi te încurajăm întru Domnul să
primeşti cu bunăvoinţă pe legatul nostru, ca pe noi înşine, şi să te străduieşti a-i
arăta cinstea cuvenită, primind la rândul tău sfaturile bune şi rânduielile
acestuia şi făcând ca el să fie primit şi păstrat de întreaga biserică a
bulgarilor şi românilor. Căci îţi este de folos atât pentru slava lumească cât şi
pentru mântuirea veşnică să fii roman şi prin strădanie, după cum eşti prin
neam, iar poporul ţării tale, care spune că este coborâtor din sângele

14
romanilor, să urmeze învăţăturile bisericii romane, încât să se vadă că şi în
slujba lui Dumnezeu urmaţi obiceiurile strămoşilor voştri.”
(România. Documente…, p.31-32.)

Sec. XV. Ioan de Sultanieh, Libellus de Notitis Orbis, despre originea românilor
din nordul şi sudul Dunării

,,Dincolo (de Serbia) spre miazănoapte este Vulgaria sau Bulgaria şi a


fost o ţară mănoasă, dar acum a fost devastată de turci. Ei au o limbă a lor şi
aproape latină, şi după cum se povesteşte se trag din romani, căci atunci când
un împărat român a pus stăpânire pe acele ţări – adică pe Macedonia – unele
grupuri dintre romani văzând că ţara e mănoasă şi însurându-se acolo au rămas
pe loc. De aceea, sunt numiţi vulgari de limba romană vulgară. De aceea ei se
fălesc că sunt romani, şi lucru se vădeşte în limba lor, căci ei vorbesc ca
romanii, şi în cele duhovniceşti ei i-ar urma pe latini şi nu pe greci decât că îi
au pe greci ca vecini, şi ei trec repede la credinţa noastră, precum am şi văzut.
Dincolo de aceştia, lângă Marea cea Mare sau Pontică este Valahia,
o ţară mare. Are un domn al său, şi deşi turcul a prins pe mulţi dintre ei şi i-a
făcut tributari, totuşi nu a dobândit stăpânirea acestei ţări ca şi a celorlalte.
Valahia e numită: cea Mare şi cea Mică. Prin această ţară trece Dunărea, cel
mai mare fluviu de pe pământ, ce coboară din Germania (şi trece) prin Ungaria,
apoi prin Valahia şi se varsă în Marea cea Mare lângă Licostom, ceea ce
înseamnă «Gura Lupului», deoarece când se varsă în mare formează multe
insule (şi multe) guri. Ei nu au oraşe mari ci sate multe şi (multe) animale.
Pământul (e) mănos, vii sunt puţine, sunt ape mari şi câmpii (întinse).
Îndeobşte ei urmează pe greci în credinţa lor, măcar că şi noi avem mai
multe lăcaşuri ale ordinului Predicatorilor şi ale Minoriţilor şi avem mulţi
germani ce locuiesc în aceste părţi.
Domnul lor a fost odinioară convertit la credinţa noastră şi îndeosebi
maica sa, doamna Margareta, de către un frate predicator ce era vicar general
prin părţile acelea. Această ţară se mărgineşte la răsărit cu Marea cea Mare, la
amiază cu Constantinopolul, la apus cu Albania, la miazănoapte cu Rusia sau
Lituania.” (România. Documente…,,
p.53.)

1501. Enea Silvio Piccolomini, Cosmographia, prezintă date referitoare la


originea poporului român.

,,Regiunea Transilvaniei este aşezată dincolo de Dunăre. A fost locuită


odinioară de daci, popoare viteze şi vestite prin multe înfrângeri ale romanilor:
în vremea noastră e locuită de trei popoare: saşii, secuii şi românii. Saşii îşi
trag originea din Saxonia, bărbaţi puternici şi deprinşi cu lupta. Ei sunt numiţi
după cele şapte cetăţi (oraşe) pe care le locuiesc, «Siebenbürgeri» în limba lor
maternă. Secuii sunt socotiţi cei mai vechi unguri, primii dintre toţi cei care au

15
venit din Ungaria veche în această provincie. De aceea deşi îşi cultivă
pământul cu mâinile lor trăind la ţară şi îşi pasc turmele lor, totuşi ei sunt
numiţi nobili şi când se întâlnesc între ei, fiecare îl salută pe celălalt zicându-i
«nobile domn...» şi nici nu plătesc dări decât în anul când se încoronează
regele Ungariei. iar atunci i se predau regelui atâţia boi câţi capi de familie
sunt, şi se spune că numărul lor ar trece de 60 de mii. Şi când li se porunceşte
să iasă la război, dacă nu se supun, atunci sunt pedepsiţi cu pedeapsa capitală,
iar bunurile lor sunt confiscate. Românii sunt un neam italic după cum vom
arăta ceva mai apoi, totuşi vei găsi printre transilvăneni puţini bărbaţi cu
experienţă care să nu cunoască limba ungară... etc.
... Ioan de Hunedoara, a cărui reputaţie o întunecă pe a celorlalţi, nu a
sporit gloria ungurilor cât a romanilor din mijlocul cărora se născuse.
Valahia este o regiune vastă care începând de la [hotarele]
Transilvaniei se întinde până la Marea Neagră, este netedă aproape în întregime
şi e lipsită de (cursuri de) ape. Spre miazăzi se află fluviul Dunărea, la nord
sunt ruşii pe care cei din vremea noastră îi numesc ruteni şi către râul Nistru
neamurile nomade ale sciţilor pe care îi numim azi tătari.
Acest pământ a fost locuit odinioară de geţi, care l-au pus pe fugă
ruşinoasă pe Darius, fiul lui Histaspe, şi au pricinuit multe înfrângeri Traciei. În
cele din urmă au fost subjugaţi şi zdrobiţi de forţele romane. Şi a fost acolo după
o colonie de romani, care să-i ţină în frâu pe Daci, sub conducerea unui oarecare
Flaccus, după care a fost numită Flacchia. Apoi după o lungă bucată de timp,
alternându-se numele, aşa cum se întâmplă a fost numită Valahia, şi în loc de
flacci [locuitorii] au fost numiţi valahi. Acest popor până acum are un grai
roman, deşi schimbat în mare parte şi abia putând fi înţeles de un om din
Italia...”
(România. Documente…, p.59.)

1532. Francesco della Valle, Însemnări despre originea, obiceiurile şi oraşele


românilor

,,Târgoviştea este un oraş nu prea mare, aşezat în şes şi înconjurat de


ziduri. Castelul din acel (oraş), în care locuieşte domnul ţării, e împrejmuit cu
pari de stejar foarte groşi. Locuitorii trăiesc după legea ortodoxă şi se
îmbracă în haine lungi, purtând pe cap căciuli asemenea celor croate. Limba
lor e puţin deosebită de limba noastră italiană; ei îşi zic în limba lor romani
spunând că au venit din vremuri străvechi, de la Roma, pentru a se aşeza în
această ţară; şi când vreunul întreabă dacă ştie careva să vorbească în limba
lor valahă, ei spun în felul acesta: ştii româneşte, adică ştii să vorbeşti limba
română, din cauză că limba lor s-a stricat. Căci ei sunt oameni barbari şi
aspri în obiceiuri. În acest oraş a fost înălţată o biserică a sfântului Francisc
(având) câţiva călugări observanţi, care fac slujba bisericească potrivit
regulilor bisericii romane. Această ţară e foarte mănoasă, are de toate în
afară de vin; în locul căruia oamenii obişnuiesc să bea bere. Pe un deal în

16
faţa oraşului se află o mânăstire sau mai degrabă o abaţie foarte mare, în
care locuiesc nişte călugări greci care ne-au făcut o foarte bună primire şi ne-
au povestit toată istoria aşezării locuitorilor din această ţară, după cum
urmează. Precum că împăratul Traian, învingând şi cucerind această ţară, a
împărţit-o între soldaţii săi şi a prefăcut-o în colonie romană, încât aceştia
trăgându-se, după cum se spune, din vechi (colonişti) păstrează numele de
romani. Dar în decursul veacurilor au schiminosit aşa de mult numele ca şi
obiceiurile şi limba, că abia îi mai poţi înţelege, de aceea îşi zic astăzi români.
Aceasta este tot ce am putut afla de la acei călugări. Stăpânul meu s-a oprit aici
câteva zile, apoi s-a hotărât să treacă în ţara voievodului Petru, domnul
Moldovei sau al Valahiei de sus, după cum vrem să-i spunem. Această ţară este
vecină cu tătarii, cu polonii şi cu Ţara Românească, pomenită mai sus. El făcea
acest drum pentru a trata cu acest voievod Petru. După ce a mers două zile a
fost înştiinţat de garda sa, care călărea totdeauna înainte pentru a asigura
drumul, să nu treacă mai departe, pentru că acel Petru i-a pregătit o cursă
(pândindu-l) cu 1500 de călăreţi cu gândul să ne taie pe toţi în bucăţi. Aflând
acest lucru stăpânul meu, şi încredinţându-se că ştirea era adevărată a hotărât să
se întoarcă înapoi, din care cauză am călărit toată noaptea aceea cât şi ziua
următoare, întorcându-se la Târgovişte. Domnul acestui oraş care aflase despre
acest lucru de la curieri ai stăpânului meu, i-a ieşit în întâmpinare cu mare
oaste de călăreţi dar nefiind (acesta) urmărit de duşmani, n-a avut nevoie de
ajutorul lui. Deci neizbutind Petru, voievodul Moldovei, să-şi ducă la
îndeplinire gândul, după pofta inimii sale cele rele, s-a prefăcut mirat că
stăpânul meu s-a întors înapoi cu atâta grabă şi şi-a trimis solii săi după el până
la Târgovişte cu multe daruri, spre a-i câştiga bunăvoinţa, arătându-se gata să-i
stea în ajutor el însuşi cu (toate) forţele sale armate”.
(Călători străini..., I, p.322-323)

1541. Georg Reicherstorffer, Chorografia Moldovei. Despre aşezarea ţării,


originea şi obiceiurile românilor.

,,... Pornind deci, mai întâi de la marginile Poloniei, pentru că din


această ţară destul de întinsă se îndreaptă drumul spre Moldova, pământul este
şes şi foarte darnic în toate cele trebuitoare (atât) folosirii (zilnice) şi hranei,
nefiind deloc stăvilit de dealuri mari şi de munţi, până când se ajunge la
hotarele Moldovei trecând prin Rusia, aproape pustie, până la cetatea Liov,
vestita capitală a acestei Rusii, care se află la o depărtare de cincizeci de mile
de Cracovia. De aici, nu chiar aşa de departe sunt două râuri cam la fel de largi,
amândouă, navigabile şi foarte adânci, care încing toată această ţară din toate
părţile, formând în cursul lor mari cotituri: adică Nistrul care se numeşte
Boristhenes, şi Moldova, de la care şi-a luat această ţară numele dintru început.
Acolo lângă locul de trecere al acestui râu al Nistrului se află cetatea numită
Hotin iar (trecând) peste acest râu se intră pe pământul Moldovei; urmându-şi
cursul (Nistrul) se varsă în Marea Neagră aproape de o cetate foarte puternică,

17
numită Cetatea Albă. În sfârşit, după puţin drum se ajunge la un târg numit
Sniatin, care desparte teritoriul Moldovei de acel vecin al Rusiei. Aici se arată
la cea dintâi privire graniţele Moldovei. De aci înconjurul întregii ţări a
Moldovei se întinde în linie dreaptă pe o lungime de şaizeci şi patru de mile
până la munţii Transilvaniei, unde este hotarul din urmă al acestei ţări a
Moldovei şi unde se mântuie. De aci prin aceşti munţi şi pe un drum foarte
greu, stâncos şi atât de îngust încât abia poate să înapoieze pe el un singur car
trecând prin locuri secuieşti se ajunge în două zile, fără multă osteneală la
Braşov, în Ţara Bârsei, care cetate a Braşovului este închisă de jur împrejur de
[cununa] munţilor alăturaţi, şi bine întărită cu ziduri, şi desparte teritoriul vecin
al Moldovei de ţinutul foarte apropiat al Transilvaniei, prin sus-zişii munţi
(prin care) se ajunge în Transilvania. Cu acest ţinut este în hotar în partea sa de
miazănoapte însăşi Ţara Românească cu alt nume numită Transalpina şi (cu)
Bulgaria şi Marea Neagră, între fluviile Dunărea şi Nistru.
Iar Ţara Românească este o ţară larg deschisă şi întinsă în lung şi în
lat, şi la Dunăre e în hotar cu turcii. Odinioară ea fusese supusă şi tributară
regilor Ungariei, acum însă, din nenorocire, a căzut împreună cu Moldova,
sub jugul turcesc, spre marea pagubă a creştinătăţii.
Şi domnul Moldovei a fost odinioară legat prin jurământ de regii
Ungariei. Iar ţara lui, care era ca şi dependentă de regatul Ungariei, căpăta de la
regii Ungariei ajutorul trebuitor în desele sale războaie cu duşmanul obştesc,
pentru paza şi apărarea sa. Şi această Ţara Românească şi-a tras numele de
Transalpina din aceea că este despărţită şi mărginită de Ungaria şi de
Transilvania care este partea cea mai însemnată a Ungariei, printr-un lanţ de
munţi, şi chiar de cei mai înalţi, acoperiţi de păduri dese şi frumoase. Pe lângă
aceasta se mai cheamă şi Valahia, de la Flacci o gintă romană, căci romanii
după ce au înfrânt şi nimicit pe geţi, au adus aci colonişti sub conducerea
unui oarecare Flaccus, de unde s-a numit mai întâi Flaccia, apoi, prin
stricarea cuvântului, Valahia. Această părere este întărită de faptul că
vorbirea română mai dăinuieşte încă la acest neam, dar atât de alterată întru
toate, încât abia ar mai putea fi înţeleasă de un roman. Aşadar, românii sunt
o seminţie italică ce se trage, după cum zic ei, din vechii romani, despre care
se spune în istorie că au fost aduşi în Dacia de împăratul Traian; de care, fără
îndoială, au alunecat cu totul spre obiceiurile geţilor, şi astăzi nu mai
păstrează nimic din străvechea lor origine şi din dovezile trecutului, în afară
de limba părintească foarte primitivă şi alterată.
Despre datinile şi obiceiurile moldovenilor.
Aşadar, poporul moldovean cu un port aproape întocmit ca al
străbunilor săi purcede după datina şi rânduiala (acestora); nu se foloseşte de
arme deosebite de ale ungurilor, adică de scuturi şi lănci de luptă, care sunt
ceva mai scurte ca cele (ungureşti) şi nu se deosebesc mult de acele săbii şi
suliţe ce se întrebuinţează şi acum în luptă. Ei sunt destul de îndemânatici în
treburile ostăşeşti şi foarte ageri.

18
Apoi neamul acesta al moldovenilor este aspru şi foarte primitiv,
totuşi în treburile ostăşeşti şi războinice, ei sunt deosebit de bine de pregătiţi
în felul lor, aşa cum s-a arătat mai sus.
Ei recunosc pe Hristos şi pe sfinţii apostoli şi după cum susţin ei au
urmat cu multă evlavie şi cinstire încă de la început şi până acum învăţătura
sfântului Pavel. În această ţară locuiesc împreună, sub cârmuirea voievodului,
diferite secte şi religii şi neamuri ca de pildă, ruteni, poloni, sârbi, armeni,
bulgari şi tătari, şi, în sfârşit, mulţi saşi din Transilvania, fără ca din cauza
deosebirilor de rituri şi dogme să se certe între ei. Şi orice sectă sau neam îşi
urmează ritul şi legea după bunul său plac. În acelaşi chip şi călugării ce
mărturisesc acolo credinţa creştină urmează ceremoniile lor religioase şi
slujbele lor după datina şi regula mânăstirii sau ordinului lor.
..........................................................................................................................
..... Se pot înşira pe nume câteva locuri mai însemnate, adică cetăţi şi oraşe
din Moldova... Acestea sunt: Suceava, Hotin, Neamţ, cetatea Nouă a
Romanului, cetatea Iaşi, Vaslui, Soroca şi Orhei apoi Târgul Huşi. Totuşi,
Bârlad şi Târgul Roman şi încă alte târguri şi castele pe care nu am vrut să le
mai înşirăm în ordine şi să le descriem, pentru a fi mai scurţi.
Principele acestei ţări, care se numeşte voievodul Moldovei, ţine pentru
strălucirea curţii sale cheltuiala sa zilnică trei mii de călăreţi care stau
necontenit sub arme, gata să însoţească oriunde pe voievod cu trupele lor. De
altfel voievodul poate, atunci când nevoia unui război ar cere-o, să adune în
ţara sa, fără mare greutate şi muncă, făcând chemare obştească, o oaste până la
şaizeci de mii de călăreţi şi pedeştri.
Moldova creşte minunaţi cai turceşti şi moldoveneşti, precum şi foarte
buni cai «asturconi» cât şi alte soiuri, în mare număr. Dar, din ordinul
voievodului doar arareori se îngăduie scoaterea slobodă a acestora din ţară şi
numai pentru solii şi trimişii oficiali străini...” (România. Documente..., p.61-
63.)

Anton Verancsics. Descrierea Transilvaniei, Moldovei şi Ţării Româneşti, despre


aşezarea românilor, originea, limba şi importanţa strategică a teritoriilor locuite
de ei.

.....................................................................................................................................
...... ,,Scriu mulţi autori şi aproape toţi cei moderni susţin ca lucru sigur că
valahii sunt numiţi după un oarecare bărbat roman Flaccus sub conducerea
căruia a fost adusă în aceste regiuni o colonie romană ca să-i supună pe daci, şi
că deci (ei) ar fi numiţi oarecum flacci. Căci ei spun că mai apoi, după trecerea
a multă vreme şi prin (tot felul de) legături cu neamuri şi limbi felurite, s-a
ajuns că din stricarea numelui de flacci să se formeze cel al valahilor, cum ar fi
al flacilor.
... Întrucât îl priveşte pe Flaccus, nu văd nicăieri că sub conducerea
sau auspiciile acestui Flaccus s-ar fi adăugat fie geţii fie dacii sau orice altă

19
naţiune a acestor locuri la Imperiul roman. Sunt pomeniţi aici Lucullus,
Flaminius... August şi în sfârşit Traian, dar nici un Flaccus.
Iar de câte isprăvi au făcut toţi aceştia în aceste regiuni sunt pline toate
istoriile, şi ne-am putea mira de ce din numele nici unuia din aceştia nu s-a
format numele valahilor.
Apoi dacă acest popor trebuia să-şi dobândească acest nume de la
vreun învingător ar fi trebuit cu cea mai mare dreptate şi îndreptăţire să-l
dobândească de la Traian...
(Aurelian a pierdut Dacia) ... Galienus a transportat locuitorii în
Moesia romană şi a făcut două Dacii şi le-a numit Dacia Ripensis şi Dacia
Mediterranea, şi acestea se învecinau cu Bosnia.
Aceşti daci se întind (şi) în ziua de azi foarte departe prin tot Iliricul
din Macedonia şi Panonia de jos la Istru şi la ţărmul dalmatic şi locuiesc mai
ales prin păduri şi munţi şi se numesc vlahi sau vlasi, cu un nume al cărui tâlc
îl vom arăta mai departe. Şi dintre aceştia sunt acei aşa-zişi matrolozi (cu un)
nume care s-a răsplătit la turci, numiţi (astfel) de la şiretenia hoţească şi iuţeala
lor, nume care fără discuţie a crescut în Europa mulţumită tâlhăriilor lor şi s-a
lăţit în toată împărăţia turcilor. Chiar de aceea toţi cei care au intrat în rândurile
lor sunt dăruiţi printr-un hrisov împărătesc cu scutirea tuturor dărilor...
.... Însă pentru ca să se lămurească această îndoială prin argumente mai
sigure, şi să se arate hotărât că valahii îşi trag originea de la romani, voi aduce
două argumente, iar judecata va fi a cititorilor, şi anume a acelora care cunosc
mai multe limbi. Lăsând de o parte nenumăratele cuvinte pe care valahii le au
întocmai şi cu acelaşi înţeles ca în limba latină şi în dialectele italienilor,
când întreabă ei pe cineva dacă ştie să vorbească pe limba valahă spun:
«Oare ştii româneşte? sau (când întreabă) dacă este valah, îl întreabă: dacă
este român. Totuşi ei mai rostesc şi multe pe ungureşte şi pe limba slavă, de
aceasta din cauza diverselor schimbări ale ţării lor, şi a vecinătăţii pe care o au
aici cu rutenii şi polonii şi colo cu bulgarii, rascianii şi sirmienii. Aci totuşi s-a
mai adăugat şi altceva. Căci la toate popoarele ce se folosesc de limba slavă, ca
la dalmaţi, croaţi, sloveni, bosniaci, rasciani, bulgari, stireni, carinthieni, ruteni
şi chiar la poloni şi boemi, italieni din Dalmaţia sunt numiţi vlahi sau vlasi, şi
despre ei se crede că sunt cu mult cei mai vechi şi decât romanii şi decât
ungurii. Căci atunci când au venit hunii din Scoţia citim cronicile ungurilor că
în Panonia locuiau diferite neamuri atrase de rodnicia pământului, şi mai ales
de longobarzi şi italieni, sub un oarecare tetrah Matrinus, bărbat războinic şi
guvernator al romanilor, care ţinea de asemenea sub autoritatea romanilor
amândouă Moesiile, Ahaia, Tracia, Macedonia. Deci după ce au fost italienii
alungaţi din Panonia şi aşa cum mărturisesc aceste cronici, după ce li s-a
îngăduit din partea hunilor să treacă nestingheriţi Marea Adriatică mergând
în Apulia, iar valahii, care erau păstorii lor rămânând acolo din propriul lor
imbold, când ungurii au urmat în stăpânire ei au adoptat de la iliri numele de
vlazi sau vlahi cu care îi găsiseră pe aceştia numiţi şi i-au numit vlahi. Apoi
după aceea schimbându-se cu fiecare zi şi lăsându-se de sălbăticia scitică, şi

20
păstrând folosirea literelor romane, au numit după o terminaţie şi un cuvânt
mai blând valahi pe cei pe care îi numiseră (mai înainte), vlahi”.
(România. Documente..., p.67-68.)

21
CAPITOLUL II

CONTINUITATEA DACO-ROMANĂ
ÎN SECOLELE IV-VIII LA NORDUL DUNĂRII.
RĂSPÂNDIREA CREŞTINISMULUI

Sec. IV d.H. Donariul creştin de la Biertan*, judeţul Sibiu

,,Eu, Zenovius, am îndeplinit juruinţa” ,,Christos”.


(Em. Popescu, Inscripţiile greceşti şi latine din secolele IV-XIII descoperite în
România, Editura Acad. R.S.R, Bucureşti, 1976, p. 387-389.

Sec. IV d.H. Fragmente din Pătimirea Sfinţilor Epictet şi Astion

,, (...) Iar către apusul soarelui, venind Vigilantius cu toată casa sa şi cu


alţi creştini, a ridicat pe ascuns trupurile sfinţilor martiri; stropindu-le cu
mirodenii foarte scumpe şi cu smirnă, le-a îngropat într-un loc deosebit şi de
cinste, cu cântări de psalmi şi cu mare evlavie. În acel loc se petrec până în
ziua de azi multe semne şi minuni, spre lauda numelui lui Hristos (...). A treia
zi în zori, după înmormântarea sfinţilor martiri, când Vigilantius s-a dus să se
roage la mormântul lor deodată i-a apărut înainte fericitul Astion şi i-a spus:
«Părinţii mei au să vie astăzi din patria noastră, să mă caute. Te rog, prea iubite
frate, coboară repede în port, primeşte-i, i-ai la tine acasă şi mângâie-i în tot felul
fiindcă din pricina mea sunt stăpâniţi de o mare tristeţe; iar mai târziu să le
vorbeşti despre credinţa în Mântuitorul nostru şi despre alte lucruri mari»...
... Atunci Vigilantius luându-i, i-a dus în chilia Sfinţilor Martiri (in
cellam Sanctorum Martyrum) şi, arătându-le Crucea Domnului (et ostendesi
lis dominicam Crucem) şi sfânta Evanghelie a lui Hristos (et sanctorum
Evangelium Christi) a zis către ei: «Acestea sunt cele ce mi le-a lăsat fiul
nostru Astion. Dacă veţi îndeplini taina acestei puteri dumnezeieşti şi veţi face
cele scrise în această carte, în mod sigur îl veţi vedea şi veţi fi cu el pe veci în
acea împărăţie»... Astfel, după ce timp de o săptămână au discutat între ei, unul
vorbind despre minunile lui Hristos, iar ceilalţi doi ascultându-l cu plăcere,
când a sosit ziua de duminică, ambii părinţi se găseau credincioşi în Hristos.
Vigilantius i-a luat şi i-a dus la un sfinţit preot, pe nume Bononus, care,
ferindu-se de cruzimea persecuţiilor, îşi ducea viaţa ascuns într-un loc retras.
Acesta, rugându-se mult pentru ei, în acelaşi ceas i-a făcut catehumeni,
catehizându-i (...). După ce am petrecut patruzeci de zile de şedere a lor în acel

22
ţinut şi Evangelicus, episcopul lui Hristos a venit în cetatea almiridenşilor,
Vigilantius, luându-i împreună cu sfinţitul preot Bononus, i-a condus la
Evangelicus. Expunându-i acestuia în ordine toate câte se petrecuseră, l-au
rugat să-i sfinţească în rândul credincioşilor lui Hristos. Iar el, foarte bucuros
întru Domnul, luându-i şi rugându-se mult pentru ei i-a botezat. Şi tresăltând
de bucurie cu ei timp de opt zile după aceea s-a dus în altă cetate care era în
apropiere”.
(Nestor Vornicescu, Una din primele scrieri, p.95-96, 99, 105, 108)

374. d.H. Actul martiric al Sfântului Sava Gotul


.....................................................................................................................................
.....
,,Biserica lui Dumnezeu care sălăsuieşte în ţara goţilor către biserica lui
Dumnezeu din Capadocia şi către toate parohiile bisericii catolice din acel loc...
Acesta (Sava) fiind got de neam şi petrecându-şi viaţa în ţara goţilor în
mijlocul unei populaţii sucite şi curioase, se arăta ca o stea în lume, imitând pe
sfinţi.....
Căci nu odată, ci adesea, înainte de a se săvârşi, a dat dovadă de fapte
evlavioase întru credinţă. Întâi când mai marii din ţara goţilor au început să
se agite împotriva creştinilor, silindu-i să mănânce carne de victime, unii
dintre băştinaşii din satul în care şedea Sava au fost de părere ca pe creştinii
de la ei să-i facă să mănânce carne neprovenită de la victime în loc de carne
de victime la apariţia persecutorilor, pentru a-i păstra neprihăniţi şi pe ei şi
pe ai lor şi a înşela pe prigonitori. Aflînd aceasta, fericitul Sava nu numai că
n-a mâncat din aceste mâncăruri, dar venind în mijloc, a protestat înaintea
tuturor, spunând: «Dacă cineva mănâncă din acele cărnuri, nu poate fi
creştin». Şi i-a împiedicat pe toţi să cadă în plasa diavolului. Pentru acest
lucru cei care uneltiseră această înşelăciune l-au izgonit din sat, apoi după
câtva timp, i-au îngăduit să vină înapoi. Punându-le la cale iarăşi o încercare,
ca de obicei, de către goţi, unii dintre băştinaşii din acel sat, aducând jertfe
zeilor erau gata să jure înaintea prigonitorului că nu este nimeni creştin în satul
lor. Sava însă, arătându-se iarăşi sincer şi venind în mijlocul adunării, zise:
«Pentru mine să nu jure nimeni, căci sunt creştin». Când s-a înfăţişat
prigoniturul, sătenii i-au ascuns pe ai lor şi au jurat că în sat nu există
creştini, în afară de unul singur. Aflînd conducătorul de această îndrăzneală a
poruncit să se înfăţişeze Sava. După ce a venit, a întrebat pe cei de faţă dacă
au ceva în sprijinul său. Ei au răspuns că n-au nimic, iar nelegiuitul n-a ţinut
seama şi a zis: «Un asemenea om nu poate fi nici ajutat şi nici vătămat». Şi
zicând astfel a poruncit să-l scoată afară.
După aceea se iscă în ţara goţilor o persecuţie mare din partea
păcătoşilor împotriva bisericii lui Dumnezeu, când s-a apropiat ziua sfântă a
Paştilor şi a vrut să se ducă în altă cetate, la preotul Guticas, spre a petrece
sărbătoarea împreună cu dînsul. În vreme ce mergea pe drum a văzut un bărbat

23
de o mărime extraordinară şi strălucit la înfăţişare, care i-a zis: «Întoarce-te
şi du-te la preotul Sansalas». Sava a răspuns spunând: «Sansalas a dispărut».
Căci Sansalas fugise din pricina persecuţiei şi trăia în ţara romanilor, dar
atunci se întorsese pe faţă în patrie pentru sfânta sărbătoare a Paştelui. Dar
Sava nu ştia de întoarcerea sa şi de aceea răspunsese în felul acesta celui care
i se arătase şi se împotrivise să meargă la preotul Guticas. Deoarece nu voia
să asculte de poruncă, deodată, fiind vreme frumoasă în ceasul acela, a văzut o
mulţime imensă de zăpadă pe faţa pământului, încât îi împiedica drumul şi nu
putea trece mai departe. Atunci a înţeles că este voinţa lui Dumnezeu care îl
împiedică să meargă mai departe şi în schimb îi porunceşte să se îndrepte spre
preotul Sansalas. Şi binecuvântând pe Dumnezeu s-a întors din drum. Când l-a
văzut pe Sansalas s-a bucurat şi i-a vestit lui şi la mulţi alţii ceea ce văzuse pe
drum. Ei au petrecut împreună ziua Paştilor. În a treia noapte după sărbătoare
iată că din ceata nelegiuiţilor apăru în satul acela Atarid, fiul craiului
Rodesteos, împreună cu un pâlc de tâlhari nelegiuiţi şi găsindu-l pe preot
dormind în casă, a pus să-l lege. În acelaşi timp l-au luat şi pe Sava dezbrăcat
din aşternut şi l-au aruncat în lanţuri. Pe preot l-au aşezat într-o căruţă, iar pe
Sava l-au dus gol cum se întâmplase. Şi-i târâră prin zăpada care fulguia,
urmărindu-i şi lovindu-i cu vergi şi bastoane, arătând cruzime şi neîndurare
faţă de slujitorii lui Dumnezeu...
Şi nu mult după aceea veniră cei trimişi de Atarid, aducând mâncăruri de
la sacrificiile pentru idoli şi ziseră către preot şi Sava: «Atarid ne-a poruncit să
vă aducem acestea, ca să mâncaţi şi să scăpaţi de moarte sufletele voastre».
Preotul răspunse zicând: «Noi nu mâncăm aşa ceva, deoarece nu ne este
îngăduit. Spuneţi lui Atarid să dea poruncă să fim răstigniţi pe cruce sau ucişi
în alt chip, cum va vrea el». Sava zise: «Cine a trimis toate acestea?». Ei
răspunseră: «Stăpânul nostru Atarid». Sava zise: «Există un singur stăpân,
Dumnezeu din ceruri. Atarid este un om nelegiuit şi pângărit...».
Atunci Atarid, aflând acestea porunci să fie omorât. Aşadar slujitorii
nelegiuirii, lăsând pe preotul Sansalas legat luară pe Sava şi-l duseră la râul
ce se cheamă Museu să-l înece... Când fu adus pe malul râului, cei care-l
aveau în pază ziseră unii către alţii: «Hai să slobozim pe acest nevinovat, căci
de unde va cunoaşte aceasta Atarid?”. Dar fericitul Sava le spuse: «De ce
vorbiţi în zadar şi nu faceţi ce vi s-a poruncit?»... Atunci îl coborâră spre
apă....; aruncându-l şi punându-i un lemn pe gât, îl împinseră în adânc. Şi
săvârşindu-se astfel din cauza lemnului şi a apei, păstră neprihănit simbolul
mântuirii, la vârsta de treizeci şi opt de ani. Săvârşitu-s-a în sâmbăta a cincea
după Paşti, adică în ajunul ideilor lui aprilie, sub împăraţii Valentinian şi
Valens şi pe vremea consulatului lui Modestus şi Arintheus.
Apoi târându-l din apă, ucigaşii îl aruncară neîngropat şi se depărtară.
Dar nici câine, nici vreo fiară nu s-au atins deloc de el, ci rămăşiţele au fost
adunate şi îngropate de mâinile fraţilor. Unius Soranus prea strălucitul
conducător al Sciţiei, cinstitor al Domnului, trimise oameni vrednici de

24
încredere şi îl transportă din ţinutul barbar în ţara romanilor. Şi dând ţării lui
dar de preţ şi rod slăvit al credinţei, îl trimise în Capadocia....”
(Fontes Historiae Daco-Romanae, II, p.711-715)

Sec. IV d.H. Sfântul Vasile cel Mare. Epistole*. Prigoana suferită de creştini la
nordul Dunării

a) ,,Cât de mult a copleşit de bucurie inimile noastre această scrisoare a


cuvioşiei Tale, nu o pot spune prea uşor, întrucât cuvântul nu-i în stare s-o
exprime cu tăria cu care ar trebui, dar ţi-o poţi imagina după frumuseţea
lucrurilor despre care ai scris. Câte nu ne-a spus scrisoarea?... Oare nu se
cuprindea în ea o minunată descriere despre martiri, atunci când a expus atât de
viu felul pătimirii lor, încât lucrurile păreau că s-ar petrece înaintea ochilor
noştri? ... Cu cât erau mai apăsaţi creştinii, cu atât mai mult creştea şi
numărul lor şi sângele martirilor hrănea din belşug pe atleţii tot mai numeroşi
ai dreptei credinţe, pentru că cei care urmau pilda înaintaşilor intrau în luptă
întăriţi de pilda celor dintâi...
Cu toate acestea inimile noastre au revenit la fericirea de altădată, din
clipa în care ne-a venit o scrisoare dintr-o ţară îndepărtată, înflorită de
frumuseţea dragostei, ba chiar ne-a sosit şi martirul însuşi din ţinuturile
barbarilor care locuiesc la nordul Dunării, vestind el însuşi cât de curată este
credinţa care domneşte acolo. Cine ar putea să descrie bucuria pe care au
încercat-o la această veste sufletele noastre? Ce putere ne-am putea închipui că
are cuvântul care ar fi în stare să exprime simţămintele tainice ale inimilor
noastre? De bună seamă, când am văzut pe acest luptător (Sava Gotul), am
fericit pe cel care l-a pregătit pentru luptă. El va dobândi în faţa Dreptului
Judecător cununa dreptăţii pentru că a întărit un număr mare de creştini în
lupta pentru dreapta credinţă”.
b) ,,... Ca o mlădiţă nobilă, care a ieşit dintr-o rădăcină aleasă, ai umplut
pământul de dincolo de graniţele ţării noastre cu roade duhovniceşti. ... Şi câte
nu ne-ai dăruit şi acum? Patria care te-a născut. Tu ai cinstit-o cu un martir
care a luptat recent în ţara barbară vecină, trimiţând ca un agricultor
recunoscător pârgă din roada celor care dăruiseră seminţele. Unui atlet al lui
Hristos într-adevăr i se cade să-i aducem daruri. E vorba de un martor al
adevărului, care de curând a fost împodobit cu cununa dreptăţii, pe care l-am
şi primit cu bucurie şi am dat slavă lui Dumnezeu Cel Care a împlinit
răspândirea Evangheliei lui Hristos la toate manurile...”
(Sfântul Vasile cel Mare, Epistole, în Părinţi şi Scriitori Bisericeşti, partea a III-a, vol.XII,
Ed.
Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 1988, p.355-358.)

Sec. IV. Inscripţie funerară descoperită laTomis. Despre concepţia funerară a


daco-romanilor

*
Este vorba de Epistolele cu nr.164 şi 165.

25
,,Nimic nu stă în puterea oamenilor, totul se desfăşoară după voia
Destinului şi eu m-am grăbit să-mi cresc un copil şi să-mi înfiez nădejdi, dar
voinţei mele i-a luat-o înainte hotărârea Destinului prin acest mormânt.
– Potrivit hotărârii Destinului dragii mei, şi eu în lumea asta mi-am
plătit obolul mai înainte de a fi tânăr şi a intra în rândul bărbaţilor. Am murit
fiind copil mic, de şase ani, şi mă numeam Lillas.
– Eu tatăl Bassianus i-am ridicat acestuia mormânt, după rânduiala firii
şi împreună cu soţia mea Ianuaria, mult înlăcrimata, plângem naşterea fără
durere a copilului.
– Rămâi cu bine, drumeţule şi fii sănătos în schimb pentru alţii”.
(Em. Popescu, Inscripţiile greceşti şi latine din secolele IV-XIII
descoperite în România, p. 52-53)

Sec. IV d.H. Martiriul Sfântului Dasius

“Pe când împărţeau nelegiuiţii pângăritori ai celor sfinte, Maximian * şi


Diocleţian**, era în timpurile acelea printre legiunile soldaţilor, acest obicei ca
să se celebreze în fiecare an sărbătoarea cea însemnată a lui Cronos.
Şi ei socoteau faptul acesta de a sărbători ziua lui, mai însemnată decât
celelalte zile, ca un dar plăcut şi ales al lui Cronos.
Aşadar, în ziua lui, fiecare săvârşea nelegiuirea dorită; iar cel pe care
cădeau sorţii, îmbrăcând o haină împărătească, după asemănarea lui Cronos
însuşi, mergând în frunte, în public, în faţa întregului popor, cu o măreţie
neruşinată şi îndrăzneaţă escortat de o mulţime de soldaţi, având îngăduită voia
pentru treizeci de zile, îşi împlinea poftele cele nelegiuite şi ruşinoase şi se
dădea la plăceri diavoleşti.
Iar după împlinirea celor treizeci de zile, sărbătoarea lui Cronos lua
sfârşit şi odată cu ea şi această dorită sărbătoare a lor.
Atunci, însuşi cel ce purtase înfăţişarea împărătească, săvârşind, după
obicei, jocurile cele neruşinate şi necurate, se aducea îndată pe sine jertfă
nelegiuiţilor şi spurcaţilor idoli, fiind ucis în săbii.
Când, însă, alegerea a căzut şi pe fericitul Dasius, ca şi el să săvârşească
această nelegiuire şi rânduiala sărbătorii, acesta a răsărit, cum s-a spus, ca un
crin între spini. I s-a poruncit şi era silit spre a săvârşi (cele rânduite) în ziua
cea însemnată a sărbătorii lui Cronos.
Această necurată tradiţie, care a ajuns până în zilele noastre, din
nefericire, se mai păstrează încă, fiindcă, nici sfârşindu-se lumea, nu ia sfârşit
obiceiul cel urât, ci mai rău se întăreşte.
Căci în ziua calendelor lui ianuarie, oamenii uşuratici, urmând obiceiul
păgânilor, deşi se numesc creştini, merg cu pompă măreaţă, schimbându-şi

*
Maximian Galeriu (292-311)
**
Diocleţian (284-305)

26
firea lor şi se îmbracă în chipul şi înfăţişarea diavolului. Îmbrăcaţi în piei de
capră, schimbându-şi înfăţişarea, ei leapădă chipul cel bun în care s-au
renăscut (prin Taina Botezului) şi reiau chipul cel rău în care s-au născut.
Astfel, ei care au mărturisit la Botez că se leapădă de diavolul şi de amăgirile
lui, se întorc iarăşi la el prin faptele cele rele şi ruşinoase.
Cunoscând fericitul Dasius că aceasta este o tradiţie deşartă, a călcat în
picioare lumea cu înşelăciunile ei, a dispreţuit pe diavolul cu amăgirile lui şi
a luat jugul lui Hristos Cel răstignit, împotriva neruşinării diavolului.
Căci, înţelept fiind aprins de râvnă sfântă, cugeta acestea în mintea lui:
«De mă voi îngriji în aceste treizeci de zile ale acestui deşert şi neruşinat
obicei, de cinstirea demonilor, pe care credinţa creştinilor o dispreţuieşte şi o
opreşte, mă dau pe mine însumi pieirii veşnice.
Dar nu numai aceasta, ci mă lipsesc în chip nenorocit şi de această viaţă
trecătoare. Căci ce-mi va folosi mie, dacă, după cele treizeci de zile, sfârşindu-
se urâtele şi necuratele jocuri ale lui Cronos, voi fi dat sabiei? Împlinind cu
curaj porunca (împăraţilor), mă dau pe mine sabiei, pentru cinstirea necuraţilor
demoni, iar după trecerea din viaţă, voi fi aruncat în focul cel veşnic.
Este mai bine pentru mine să sufăr puţinele chinuri şi munci, pentru
numele Domnului nostru Iisus Hristos, iar după moarte să moştenesc viaţa cea
veşnică, împreună cu toţi Sfinţii».
S-a hotărât, deci, în ziua aceea, ca fericitul Dasius să fie adus de toţi spre
a săvârşi măreaţa sărbătoare a lui Cronos.
Iar fericitul Dasius a răspuns soldaţilor care-l sileau: «Fiindcă mă siliţi la
această întinăciune, este mai bine pentru mine să fiu jertfă de bună voie
Domnului Hristos, decât să mă jertfesc idolului vostru».
Auzind acestea, slujitorii fărădelegii l-au închis îndată într-o temniţă
întunecoasă, iar a doua zi, scoţându-l din închisoare, l-au dus, trăgându-l, la
pretoriul legatului Bassus.
Iar după ce Sfântul martir Dasius a fost adus de grupa (soldaţilor) la
scaunul de judecată al legatului Bassus, privind la el, Bassus a zis: «De ce stare
eşti şi cum te numeşti?». Fericitul Dasius a răspuns cu îndrăzneală şi în voie:
– «Sunt, după stare, ostaş, iar despre numele meu îţi voi spune: numele meu
cel ales e cel de creştin, iar după numele pus de părinţi, mă numesc Dasius».
Legatul Bassus a zis: «Roagă-te chipurilor stăpânilor noştri împăraţi,
care ne asigură pacea, ne dau leafa şi îngrijesc în fiecare zi de tot binele nostru».
– «Eu chiar ţi-am spus şi-ţi spun că sunt creştin şi nu slujesc împăratului
pământesc, ci Împăratului celui ceresc şi primesc darul Lui, trăiesc din harul
Lui şi mă îmbogăţesc din negrăita Lui iubire de oameni».
Legatul Bassus a zis:
– «Roagă-te, Dasie, la sfintele chipuri ale împăraţilor noştri, pe care
chiar şi neamurile barbare le adoră şi slujesc lor».
Fericitul martir Dasius a răspuns:

27
– «Eu mărturisesc că sunt creştin, precum am mărturisit adeseori, şi nu
mă supun nimănui altuia, decât Unuia, curatului şi veşnicului Dumnezeu,
Tatăl, Fiul şi Sfântul Duh, Cel în trei nume şi feţe, dar de o singură fiinţă.
Iată, pentru a treia oară mărturisesc cu glasul credinţa în Sfânta Treime,
pentru că, întărit fiind printr-Însa, biruiesc şi nimicesc îndată nebunia
diavolului».
Legatul Bassus a zis:
– «Nu ştii, Dasie, că orice om se supune poruncii împărăteşti şi sfintelor
legi? Fiindcă, te cruţ, răspunde-mi fără grijă şi fără teamă».
Iar fericitul şi smeritul atlet al lui Hristos, Dasius, i-a răspuns zicând:
– «Fă ceea ce ţi s-a poruncit de către necredincioşii şi necuraţii împăraţi.
Căci eu păstrez credinţa mea pe care am făgăduit Dumnezeului meu, odată
pentru totdeauna, s-o păstrez şi o păstrez, şi cred cu putere şi tărie să rămân în
această mărturisire a mea. Iar ameninţările tale nu pot să mă schimbe de la
această alegere».
Legatul Bassus a zis:
– «Iată, ai un timp de două ore, de voieşti să te răzgândeşti cu mintea ta,
ca să poţi trăi cu noi în mărire».
Iar fericitul Dasius a zis:
– «Ce nevoie este de un răgaz de două ore? Ţi-am arătat voinţa şi
alegerea mea, spunând: «Fă ceea ce voieşti, căci sunt creştin. Căci iată,
dispreţuiesc şi pe împăraţi şi mărirea lor, şi o privesc cu scârbă ca, după
despărţirea de această viaţă, să pot trăi viaţa de dincolo».
Atunci legatul Bassus, după ce l-a supus la multe chinuri, a dat hotărârea
să i se taie capul. Iar pe când acesta mergea spre slăvita lui mucenicie, un
oarecare mergea înaintea lui cu nelegiuitul vas de tămâiere.
Şi fiindcă îl sileau să aducă jertfă spurcaţilor demoni, atunci, fericitul
Dasius, luând cu mâinile sale vasele de tămâiere a împrăştiat tămâia lor şi a
răsturnat idolii cei nelegiuiţi şi necuraţi ai păgânilor, aruncându-i la pământ, şi
şi-a într-armat fruntea cu semnul Sfintei cruci a lui Hristos, cu a Cărui putere s-
a luptat cu tărie împotriva tiranului.
S-a săvârşit, deci, Sfântul martir prin tăierea capului, la 20 ale lunii
noiembrie, în ziua de vineri, la ora a patra, fiind ziua a 24-a a lunii (cereşti). A
fost lovit cu sabia de ostaşul (călăul) Anicet Ioan, şi s-a săvârşit în pace
mucenicia lui.
A pătimit, deci, Sfântul martir Dasius în oraşul Durostor, pe când
împărăţeau Maximian (Galeriu) şi Diocleţian, fiind judecat de legatul Bassus,
iar în cer împărţind Domnul nostru Iisus Hristos, Căruia (se cuvine) slava,
împreună cu Tatăl şi cu Duhul Sfânt, acum şi în vecii vecilor. Amin“.
(Viaţa Sfântului Dasius, în volumul Actele Martirice, Bucureşti, 1997, p.246-250)

Sec. IV d.H. Ammianus Marcellinus. Despre războaiele romanilor cu goţii şi hunii

28
..........................................................................................................................
.....
,,Şi aceste locuri au fost stăpânite în timpurile vechi de către barbari,
deosebiţi între ei prin obiceiuri şi limbă. Dintre aceştia, printre alţii, cei mai
sălbatici, se crede că au fost odrysii, atât de obişnuiţi să verse sânge de om,
încât atunci când nu aveau prilejul să aibă în faţa lor duşmani, în timpul
ospeţelor, după îndestulare cu mâncare şi băutură, îşi împlântau fierul armelor
în trupurile semenilor lor ca în nişte străini. Dar după ce statul roman s-a mărit,
pe vremea când era în floare puterea consulară, neamurile acestea, mai înainte
totdeauna nesupuse şi rătăcind din loc în loc fără rânduială şi legi, au fost
respinse după multă stăruinţă de către Marcus Didius, apoi închise între
graniţele lor proprii de către Drusus, iar mai în urmă înfrânte şi răpuse în luptă
de către Minucius lângă râul Hebru, care curge din munţii cei înalţi ai
osrysilor; după aceştia cei rămaşi au fost nimiciţi într-o încăierare sângeroasă
de către proconsulul Appius Claudius, iar oraşele aşezate în Bospor şi
Propontida au fost cucerite de flotele romane. După aceştia a venit generalul
Lucullus, care s-a războit cel dintâi cu neamul neînduplecat al bessilor şi a
răpus în aceeaşi luptă şi pe haemimontani, care i s-au împotrivit cu
înverşunare. Sub ameninţarea lui, toate provinciile tracice au trecut în
stăpânirea strămoşilor noştri şi în chipul acesta, după mai multe încăierări cu
sfârşit îndoielnic, au fost adăugate statului roman şase provincii. Între ele, cea
din capăt, învecinată cu illyrii, poartă numele special de Tracia şi are drept
podoabe cetăţi măreţe ca Filippopolis, vechea Eumolpias şi Beroea. După
aceasta Haemimontul are Adrianopolis, care se numea altădată Uscudama, şi
Anchailos, cetăţi mari. Apoi Moesia, unde se află Marcianopolis, poreclit
astfel după numele surorii împăratului Traian, apoi Durostorus, Nicopolis şi
Odessus, iar în dreptul lor este Scythia, în care oraşele mai de seamă sunt,
între altele, Dionysopolis, Tomis şi Calatis.
..........................................................................................................................
.....
După înfrângerea lui Procopius în Frigia.... a fost trimis la goţi Victor
comandant de cavalerie spre a cunoaşte.... din ce motive acesta .... dăduse
sprijin de arme omului care iscase război împotriva unor împăraţi legitimi.
Pentru a-şi dezvinovăţi fapta printr-o apărare temeinică, aceştia îi înfăţişară o
scrisoare a lui Procopius însuşi, care arată că şi-a însuşit o stăpânire ce i se
cuvenea de drept ca unei rude apropiate a dinastiei lui Constantin şi ziceau că a
fost o greşală care se cuvine să fie trecută cu vederea. Având ştire despre
aceasta din raportul lui Victor, Valens a dat puţină crezare cuvintelor lor
deşarte şi a pornit cu armele împotriva goţilor, care ştiau dinainte ce trebuia
să se întâmple, şi la începutul primăverii, după ce şi-a strâns la un loc armata
şi şi-a măsurat loc de tabără lângă fortăreaţa numită Dafne, el a făcut un pod
de vase şi a trecut fluviul Istru, fără să întâlnească nici o împotrivire. Era plin
de încredere în sine, deoarece în drumurile sale încoace şi încolo nu găsea pe
cineva care să-l poată înfrânge sau înspăimânta, căci toţi localnicii, cuprinşi de

29
groază la apropierea unor armate cu înfăţişare arătoasă, se retrăseseră în munţii
cei înalţi ai Serilor, cu neputinţă de străbătut pentru cine nu-i cunoştea bine.
Dar după ce a trecut toată vara, pentru a nu se întoarce fără nici o ispravă,
trimiţând pe Arintheus, comandant de pedestrime, împreună cu câteva cete
prădalnice, a răpit o parte din familiile şi sclavii celor care rătăceau pe întinsul
câmpiilor şi puteau fi prinşi înainte de a ajunge în văgăunile întortochiate ale
munţilor. Şi mulţumit cu atât cât i-a dat întâmplarea, s-a întors apoi nevătămat
împreună cu ai săi, fără să pricinuiască cuiva rană grea, dar şi fără să
primească. În anul următor, încercând să intre iarăşi cu aceeaşi grabă în
ţinuturile duşmanului, a fost împiedicat de umflarea apelor Dunării şi a rămas
pe loc în apropiere de Satul carpilor, dând poruncă să i se măsoare până spre
toamnă o tabără de vară. De acolo, neputând face nimic din pricina mărimii
apelor, s-a dus în tabăra de iarnă de la Marcianopolis.
Cu aceeaşi încăpăţânare a pornit şi în anul al treilea, legând pod de vase
lângă Noviodunum spre a trece râul, apoi, năvălind în ţinuturile barbarilor şi
mişcându-se în marşuri neîntrerupte până departe, s-a năpustit asupra tribului
războinic al greuthungilor. După câteva încăierări uşoare, deoarece Atharicus, pe
atunci un şef foarte puternic, avusese îndrăzneala să-i stea în cale cu o mână de
oameni socotiţi de el că sunt mai mulţi decât trebuie şi de teama pieirii i-a pus pe
fugă; apoi el însuşi, împreună cu toţi ai săi, s-a întors la Marcianopolis pentru a-şi
petrece iarna, care faţă de ţinuturile acelea este acolo destul de domoală.
................................................................................................................
………..
Pe lângă neplăcuta lor (a hunilor n.ns) înfăţişare omenească, mai sunt
şi grozavi de înapoiaţi, aşa încât nici nu simt nevoia focului sau a mâncării
gătite, ci se hrănesc cu rădăcini de ierburi sălbatice şi cu carne de animale de
tot soiul, pe jumătate crude, pe care o încălzesc puţin, aşezând-o între
picioarele lor şi spinarea cailor. Nu sălăşluiesc nici odată în case, şi se feresc
de ele ca de nişte morminte oprite folosinţei obşteşti. Nu-i cu putinţă să găseşti
la ei nici măcar o colibă ţuguiată de trestie, ci în rătăcirile lor prin munţi şi
păduri se obişnuiesc din leagăn să îndure frigul, foamea şi setea. Când se duc
la străini, nu intră în case decât siliţi de o nevoie mare, căci nu se cred la
adăpost sub acoperişuri.
..........................................................................................................................
.....
La dânşii nimeni nu ară şi nici nu pune vreodată mâna pe plug; căci
toţi umblă de colo până colo fără sălaşuri statornice, fără cămin şi fără lege,
fără un trai regulat, totdeauna ca nişte fugari, împreună cu căruţele în care
locuiesc.
..........................................................................................................................
.....
Căci hunii cum sunt ei iscusiţi în presupuneri, având bănuiala că grosul
oştirii se află ceva mai departe, s-au strecurat pe lângă cei din faţa ochilor lor şi
adunându-se în linişte, deoarece nu li se împotrivea nimeni, pe când ieşea luna

30
din nori, au trecut râul prin vad, în locul cel mai potrivit, de teamă ca vreo
iscoadă trimisă înainte să nu-i înfricoşeze pe cei care se aflau în treabă mai
încolo, apoi au izbit cu o lovitură năprasnică pe însuşi Atanarich* .
Înspăimntându-l de la primul atac, deoarece câţiva dintre ai săi şi-au găsit
moartea, l-au silit să se retragă în grabă în prăpăstiile munţilor. Silit de această
împrejurare neaşteptată şi fiindu-i teamă de primejdia mai mare care se
apropia, el a început să ridice ziduri înalte de la malurile râului Gerasus până la
Dunăre, spintecând în două ţinuturile taifalilor** . Săvârşind la timp şi cu grijă
această întăritură de pământ, el credea că-şi pune la adăpost liniştea şi viaţa.
..........................................................................................................................
.....
Ei (goţii) au fost respinşi, deoarece aşa părea că cer interesele statului,
şi nu ştiau ce să facă, iar Athanarich, de teamă să nu i se întâmple la fel, s-a
retras şi el amintindu-şi că odinioară, în timpul unor tratative, respinsese
propunerile lui Valens sub motivul că ar fi legat prin jurământ să nu calce
niciodată pe pământul roman şi cu acest pretext silise pe împărat să semneze pacea
în mijlocul fluviului. Aşadar fiindu-i teamă că această duşmănie durează încă, el s-
a retras împreună cu toţi ai săi într-un loc din Caucaland, greu de pătruns din
pricina pădurilor şi munţilor înalţi, după ce a izgonit de acolo pe sarmaţi”.
(Fontes Historiae Daco-Romanae, II, p.129-137)

Sec. IV d.H. Auxenţiu din Durostor. Despre viaţa lui Ulfila

"Scrisoare despre credinţa, viaţa şi moartea lui Ulfila


Căci amintiţii episcopi, împreună cu episcopul Ulfila, s-au îndreptat
şi înspre răsărit, la curtea împăratului Theodosius, aşa cum arată limpede
scrisoarea lui Auxentius, episcopul Durostorului; iar acolo s-au dus la
împărat, care le-a făgăduit convocarea unui sinod.
Şi era Ulfila un episcop cu o viaţă.... şi o vorbă.... foarte aleasă, drept
credincios al lui Hristos, dascăl întru sfinţenie şi propovăduitor al
adevărului, ......
Săvârşind acestea şi altele asemenea şi strălucind cu glorie timp de 40
de ani în episcopat, a propovăduit, prin harul apostolic, fără întrerupere, în
limba greacă, latină şi gotică, în una şi singura biserică a lui Hristos...
..........................................................................................................................
.....
Acolo, şi din cauza răutăţii şi prin uneltirea vrăjmaşului, s-a pornit
atunci pe pământul barbar, cu o furie tiranică, o persecuţie a creştinilor din
partea necredinciosului şi nelegiuitului jude al goţilor.
..........................................................................................................................
.....
*
Atanarich - conducătorul vizigoţilor.
**
taifali - neam germanic.

31
Şi bântuind acolo cu furie persecuţia, după pătimirea glorioasă a
multor slujitori şi slujitoare ale lui Hristos şi după împlinirea a 7 ani de
episcopat, pomenitul bărbat, prea sfântul şi fericitul Ulfila, fiind izgonit cu o
mare mulţime de credincioşi din ţinutul barbar pe pământul romanilor, a fost
primit cu cinste de împăratul Constantius, de fericită pomenire până acum. Şi
astfel, după cum Dumnezeu a scăpat, prin Moise, pe poporul său din stăpânirea
şi furia faraonului şi a egiptenilor, l-a făcut să treacă marea şi s-a îngrijit să-i
slujească lui, tot astfel, prin adesea pomenitul (Ulfila), Dumnezeu a scăpat din
pământul barbar pe cei care mărturiseau pe sfântul său fiu, unul născut, l-a
făcut să treacă Dunărea şi să-i slujească în munţi, după pilda sfinţilor”.
(Fontes Historiae Daco-Romanae, II, p.111-113)

Sec. IV d.H. Eusebiu din Caesarea Istoria Bisericească. Despre viaţa religioasă la
Dunărea de Jos

,,... Când sfinţii apostoli şi ucenici ai Mântuitorului nostru s-au


răspândit în toată lumea, lui Toma i-a căzut la sorţi, cum spune tradiţia,
Parthia, iar lui Andrei Sciţia...”
(Fontes Historiae Daco-Romanae, II, p.11-15)

Sec. IV d.H. Eutropius. Breviarum ab urbe condita. Despre cucerirea romană a


Daciei

,,I-a urmat la tron Ulpius Traianus,.... învingând pe Decebal el a supus


Dacia şi a transformat în provincie romană ţinuturile de dincolo de Dunăre,
pe care le stăpânesc acum taifalii, victofalii şi tervingii*. Această provincie are
o circumferinţă de un milion de paşi.”
,,După moartea lui Traian a fost făcut împărat Aelius Hadrianus .... el a
rechemat armatele din Asiria.... A încercat să facă acelaşi lucru şi în Dacia, dar
l-au oprit de la aceasta prietenii săi, ca nu cumva să fie daţi pe mâna barbarilor
o mulţime de cetăţeni romani; deoarece Traian, după cucerirea Daciei,
adusese o mulţime foarte mare de oameni din toate colţurile lumii romane
pentru popularea oraşelor şi cultivarea ogoarelor: căci Dacia fusese secătuită
de bărbaţi în urma lungului război al lui Decebal.”
..........................................................................................................................
.....
,,Şi Gallienus a fost proclamat caesar de către senat la Roma.....
Dacia, pe care Traian o alipise imperiului dincolo de Dunăre, a fost
pierdută. Grecia, Macedonia, Pontul, Asia au fost devastate de goţi. Pannonia
a fost pustiită de către sarmaţi şi cvazi......
Lui i-a urmat Claudius..... Acesta, într-o bătălie mare, i-a învins pe
goţii care devastau Illyria şi Macedonia.....

*
Neamuri germanice.

32
După acesta a luat puterea imperială Aurelian, de loc din Dacia
Ripensis* ;... acesta a învins cu multă vitejie pe goţi. Datorită diferitelor sale
războaie norocoase, el a restabilit puterea romană în vechile ei hotare....
Deoarece toată Illyria şi Moesia erau devastate, şi nu mai spera să o
mai poată păstra, el a golit provincia Dacia, pe care o crease Traian dincolo
de Dunăre. Romanii pe care i-a scos de pe ogoarele şi din oraşele Daciei i-a
aşezat în partea de mijloc a Moesiei. Şi astfel provincia Dacia este acum în
dreapta Dunării, pe când înainte fusese în stânga ei.”
(Fontes Historiae Daco-Romanae, II, p.37-39)

Sec. IV d.H. Împăratul Iulian** . Cezarii. Despre geţi

..........................................................................................................................
.....
,,După aceasta i se dă lui Traian putinţa de a vorbi. Acesta, cu toate că
era priceput să cuvânteze, dar lenea îl făcea de obicei să încredinţeze lui Sura
grija de a pune în scris pentru el cele mai multe, mai degrabă strigând decât
vorbind, începu să arate zeilor trofeele getice şi cele partice. Acuza bătrâneţea
că nu i-a îngăduit să sfârşească războiul cu parţii. Atunci Silenus: «Dar,
îngâmfatule, zise, ai domnit douăzeci de ani şi Alexandru acesta de aici (a
domnit) doisprezece. Pentru ce, aşadar, în loc să învinuieşti moliciunea ta
învinuieşti scurtimea vremii?» Mâniat de zeflemisire (căci nu era străin de
retorică, dar faptul că-i plăcea să cam bea îi slăbea uneori puterea de a
înţelege), zise: «Eu, Jupiter şi zeilor, după ce am luat conducerea imperiului
amorţit şi descompus din cauza tiraniei care dăinuise mult la noi în ţară, şi din
cauza silniciei geţilor, singur am cutezat să merg împotriva neamurilor care
locuiesc dincolo de Istru şi am nimicit neamul geţilor, care au fost mai
războinici decât oricare intre oamenii ce au trăit cândva – şi aceasta nu
numai datorită tăriei trupului lor, dar şi pentru că îi convinsese să fie astfel
slăvitul lor Zamolxis. Crezând că nu mor, dar că îşi schimbă locuinţa, ei sunt
mai porniţi să lupte, decât ar fi înclinaţi să întreprindă o călătorie. Am făcut
această expediţie în cinci ani. Dintre toţi împăraţii de dinainte de mine, eu am
fost socotit de supuşi cel mai blând»...
După acesta, i se dădu cuvântul lui Constantin... «Iată de ce valorez, a
spus el, mai mult decât aceştia; decât Alexandru Macedon, pentru că am luptat
cu romanii şi cu neamurile germane şi scitice, nu cu barbarii din Asia...», «prin
faptele săvârşite împotriva uzurpatorilor sunt mai presus decât Traian; şi sunt fără
îndoială egalul lui prin reluarea ţinuturilor pe care el le dobândisse mai înainte,
dacă nu cumva valorează mai mult să recâştigi un lucru decât să-l câştigi».”
(Fontes Historiae Daco-Romanae, II, p.31)

*
Din sudul Dunării
**
Împărat între anii 361-363.

33
Sec. IV d.H. Paulinus din Nola, Poema dacică intitulată: Despre întoarcerea lui
Nicetas sau Despre Dacia

,,Vei merge departe până la dacii de la miazănoapte...


.... Ca odinioară lui Tobias printre mezi, aşa să-l însoţească şi să-i fie
călăuză până la daci chiar îngerul....
..........................................................................................................................
.....
O! De câte bucurii va răsuna atunci
pământul acela, unde
vei învăţa neamurile aspre să-şi supună
sălbaticele grumazuri blândului Hristos!
Acolo unde Boreas, în ţinuturile ripheice,
înţepeneşte fluviile cu gheţuri dese,
tu vei dezgheţa cu focul (credinţei)
minţile înţepenite de gheaţa de deasupra.
Căci iată bessii, năpraznici prin pământurile
şi sufletele lor şi mai asprii ca zăpezile,
au ajuns acum ca nişte oi şi sub îndrumarea ta
se îmbulzesc spre locaşul păcii.
Grumazurile pe care, mereu neînfrânţi de război,
au respins să le supună sclaviei,
le pun acum cu bucurie sub
jugul adevăratului stăpân.
Acum bessul mai bogat prin valoarea muncii sale
se înalţă; aurul pe care-l căuta
înainte cu mâna în pământ,
îl culege acuma cu mintea din cer.
O ce schimbare a lucrurilor! Ce înfăţişare bine rânduită!
Munţii inaccesibili mai înainte şi sălbateci
ocrotesc acum tâlhari prefăcuţi în monahi,
fii ai păcii.
Odinioară pământ al sângelui, acum e al vieţii,
puterea plină de credinţă a hoţilor se îndreaptă spre cer,
iar Hristos e alături de tâlharii
care au în stăpânire împărăţia din înălţimi.
Unde era odată nărav de fiare,
înfloresc acum rânduieli de îngeri,
iar omul drept trăieşte retras în peşterile
în care a sălăşuit cândva tâlharul.

34
Răufăcătorul de odinioară ajunge pradă sfinţilor,
iar ucigaşul se căieşte de pagubele pricinuite,
dezbrăcat cu adevărat de armele fărădelegii,
de care l-a despoiat Hristos...
Tu străbaţi codri neumblaţi, culmi întinse,
şi cauţi drumul; înfrângi pădurea stearpă
a minţii inculte şi o prefaci
în ogoare roditoare.
Toate ţinuturile de la miazănoapte îţi zic tată,
la cuvintele tale scitul se îmblânzeşte,
se desprinde din el însuşi şi sub îndrumarea ta
îşi părăseşte gândurile sălbatice.
Aleargă şi geţii şi dacii din cele două ţinuturi:
cel care lucrează pământul în ţinutul de la mijloc sau
cel cu căciulă şi boi mulţi, locuitor al
ţărmului îmbelşugat.”
(Fontes Historiae Daco-Romanae, II, p.177-181)

Sec. IV d.H. Niceta din Remesiana, Te deum*

,,Pe Tine, Dumnezeule, Te lăudăm, pe Tine Doamne, Te mărturisim.


Pe Tine, Veşnicule Părinte tot pământul Te cinsteşte.
Ţie toţi îngerii, Ţie cerurile şi toate puterile.
Ţie Heruvimii şi Serafimii cu neîncetat glas îţi strigă:
Sfânt, Sfânt, Sfânt, Domnul Dumnezeul Savaot!
Pline sunt cerurile şi pământul de mărimea slavei Tale;
Pe Tine Te laudă ceata slăvită a apostolilor,
Mulţimea vrednică de laudă a proorocilor,
Oştirea îmbrăcată în alb al mucenicilor.
Pe Tine sfânta Biserică Te mărturiseşte pe întregul pământ,
Tată al nesfârşitei măriri, Pe adevăratul Fiul Tău, Unul-Născut care
trebuie cinstit.
Şi pe Sfântul Duh Mângâietorul; Tu, Hristoase, împărat al slavei, Tu
eşti Fiul veşnic al Tatălui;
Tu, care aveai să Te întrupezi în om pentru a-l mântui,
nu Te-ai înfricoşat de pântecele Fecioarei;

*
Te deum = este o specie lirică care îmbină sentimentul de adoraţie cu lauda la adresa
Divinităţii. Această specie lirică îşi are originea în vechea doxologie creştină şi în cântările de
laudă şi de preamărire a lui Dumnezeu. Evanghelia lui Luca (II, 14) a oferit modelul
doxologiei creştine: "Mărire întru cei de sus lui Dumnezeu şi pe pământ, pace, între oameni
bună învoire". Vezi M. Diaconescu, Istorie şi valori. Studii, comunicări, eseuri, articole,
Bucureşti, 1994, p.96.

35
Tu, după ce ai învins acul morţii, ai deschis credincioşilor împărăţia
cerurilor;
Tu stai de-a dreapta lui Dumnezeu în slava Tatălui;
Credem că vei veni Judecător;
Aşadar, te rugăm vino în ajutorul robilor Tăi pe care i-ai răscumpărat
cu preţiosul Tău sânge;
Dăruieşte-le slavă cu sfinţii Tăi; Mântuieşte-ne, Doamne, poporul Tău
şi binecuvântează moştenirea Ta;
Şi condu-i pe ei şi îi înalţă până în veac.
În fiecare zi Te binecuvântăm
Şi lăudăm numele Tău în veac şi în veacul veacului.
Învredniceşte-ne Doamne şi ziua aceasta, fără de păcat să ne păzim;
Miluieşte-ne pe noi, Doamne, miluieşte-ne pe noi;
Fie, Doamne, mila Ta, peste noi precum am nădăjduit în Tine.
În Tine, Doamne, am nădăjduit, să nu mă ruşinez în veac!”
(N. Vornicescu, Primele scrieri patristice în literatura noastră în sec. IV-XVI,
Ed. Mitropoliei Olteniei, Craiova, 1984, p.51)

Sec.IV-V d.H. Ioan Cassian Conlantiones XXIV

,,Cu toată neliniştea i-am mărturisit acestui Avraam (...) lupta


cugetelor noastre, care zilnic ne împungea cu ardoare sufletească să ne
întoarcem în provincia noastră, să ne revedem părinţii. Pricina cea mai mare a
dorinţelor noastre era aceea că ne aducem aminte de câtă evlavie şi pietate era
plină inima părinţilor noştri (...). În afară de aceasta ne apărea în faţa ochilor,
tabloul cu aşezarea locurilor în care se găsea averea moştenită de la strămoşi şi
frumuseţea regiunilor cu întinderi, singurătăţi şi păduri, care poate nu numai
să-l încânte pe monah dar chiar să-i dăruiască cele mai bune mijloace de
viaţă”.
(M. Diaconescu, Istorie şi valori. Studii, comunicări, eseuri, articole, p.81.)

Sec. IV-Vd.H. Rufius Festus, Breviarum gestarum populi Romani. Despre


pierderea Daciei în timpul lui Gallienus

“(...) Proconsulul Curio i-a supus pe moesi şi pe dardani, ajungând cel


dintâi dintre toţi generalii romani până la Dunăre.
(...) Traian i-a învins pe dacii lui Decebal şi a transformat în
provincie romană teritoriul Daciei de dincolo de Dunăre; aceasta are de jur
împrejur un milion de paşi; dar în timpul împăratului Gallienus ea a fost
pierdută, iar Aurelian, după ce i-a mutat de acolo pe romani, a creat două
Dacii în regiunea Moesiei şi a Dardaniei (...)”. (Fontes Historiae Daco-
Romanae, II, p.43)
Sec. IV d.H. Sextus Aurelius Victor, Cezarii. Despre Dacia

36
,,Cu greu poate fi găsit cineva mai strălucit în timp de pace sau în timp
de război. Într-adevăr, el ca primul sau chiar singurul a extins stăpânirea
romană dincolo de Dunăre, supunând şi transformând într-o provincie romană
pe daci, care purtau ,,pileus”, şi numeroase neamuri, precum şi pe regele
Decebal, ca şi pe sardoni .... iar între timp s-a făcut printre neamurile sălbatice
un drum pe care se merge uşor de la Marea Neagră până în Galia. În locurile
mai periculoase şi totodată potrivite au fost construite castele militare; peste
Dunăre s-a făcut un pod şi au fost înfiinţate multe colonii.
.....................................................................................................................................
......
..... împreună cu fiul său Saloninus, căruia-i dăduse titlul de Caesar, el
a dus statul roman aproape de marginea prăpastiei, astfel încât goţii care
înaintaseră nestingheriţi prin Tracia au ocupat Macedonia, Achaia şi ţinuturile
învecinate cu Asia: ... şi fiind pierdute teritoriile de dincolo* de Dunăre pe
care le câştigase Traian.
Şi între timp marcomanii au fost distruşi iar tot neamul carpilor a fost
mutat pe teritoriul nostru; o bună parte dintre aceştia se găsea aici încă de la
Aurelian.
Iar între timp neamurile goţilor şi ale sarmaţilor au fost strivite; ...
Peste Dunăre s-a făcut un pod; în multe locuri au fost ridicate în mod adecvat
castre şi castele militare”.
(Fontes Historiae Daco-Romanae, II, p.25)

458 d.H. Scrisoarea episcopului Tomisului, Teotim al II-lea, adresată


împăratului Leon I. Despre hotărârile sinodului ecumenic** de la Calcedon

,,...Noi nu ştim ceva mai mult decât cele ce Sfântul Dumnezeu a


învăţat prin gura atâtor Părinţi. De aceea, Prea Bunule Împărate, şi eu şi toată
Biserica lui Dumnezeu (din Scythia şi de pretutindeni) aşa înţelegeau şi cu
consimţământul mânăstirii confirmăm prin credinţa şi mărturisirea noastră
evlavioasă hotărârile Sfinţilor Părinţi. Iar despre Timotei (monofizitul
înscăunat al Alexandriei) aşa socotim că, deoarece în puterea rugăciunilor el se
crede a fi actualmente episcop, dar prin o intenţie neruşinată fiind hirotonit, de
către excomunicaţi, regula bisericească îl consideră ca un dezbrăcat de
demnitate şi excomunicat... Deci acum, cuvântul mărturisirii noastre făcându-l
cunoscut autorului nostru sănătos...., dorim ca pronia divina să vă ţină
totdeauna în pace..."
(N. Vornicescu, Primele scrieri..., p.51)
Sec. IV-V d.H. Epiphanios, episcop de Constantia (Cipru), Contra celor 80 de
erezii. Despre secta audienilor*

*
Dacia
**
sinod ecumenic – forul suprem în Biserica creştină.
*
Audios este întemeietorul sectei audienilor. El a fost exilat de către Constantius al II-lea
(337-361) în Scythia. Este cunoscut ca adeptul ideii asemănării omului cu Dumnezeu în chip

37
,,Audianii sau odianii, cum li se mai spune, sunt o tagmă. Aceştia
locuiesc în mănăstiri şi trăiesc retraşi de societatea celorlalţi oameni având
aşezările lor prin pustietăţi ori în apropierea oraşelor, sau prin suburbii, sau
chiar prin alte locuri pe unde obişnuiesc să-şi facă sălaşurile sau aşezările lor
cele îngrădite. Întemeietorul acestei secte a fost Audios, care a trăit pe vremea
lui Arius, cam pe atunci când se adunase împotriva lui Arius sinodul, care l-a
condmnat. Obârşia omului acesta era în Mesopotamia, fiind în patria lui
Audios un om vestit....
Acelaşi bătrân Audios a fost surghiunit, iar împăratul l-a trimis prin
părţile Sciţiei, fiindcă făcea să se răzvrătească multă lume. Episcopii îl
acuzaseră de lucrul acesta la împărat. Şi pe când Audios se afla acum de o
bucată de vreme în Sciţia (n-aş putea să spun de câţi ani) şi pătrunsese adânc
acolo, în interiorul ţării goţilor, i-a instruit pe mulţi dintre goţi în lucrurilor
credinţei. Tot el a întemeiat în aceeaşi ţară a goţilor şi mănăstiri, în sânul
cărora a înflorit regula călugărească, deprinderea de a trăi în feciorie şi o
asceză deosebit de severă. Fără îndoială, felul de viaţă al comunităţilor audiane
este cu totul vrednic de admiraţie. Şi orice faptă care se petrece în mănăstirile
audianilor este frumoasă....
După moartea lui Audios, s-au alăturat ucenicilor acestuia, intrând în
tagma audianilor, unii episcopi, printre care a fost şi un anume Uranios din
Mesopotamia. Acesta i-a atras de partea sa şi pe câţiva inşi din ţara goţilor pe
care i-a sfinţit episcopi. (S-au mai alăturat) şi alţi episcopi, printre care
Silvanius, dintre care s-a întâmplat să moară unii. A murit şi cel mai de seamă
dintre toţi episcopii, Uranios, care se bucura de un mare renume în sânul acelei
tagme. Iar după moartea episcopilor Uranios şi Silvanius din ţara goţilor,
mulţi s-au despărţit de schisma lui Audios şi comunitatea audianilor ajunse
foarte mică, (limitându-se) la părţile cetăţii Chalcis de lângă Antiohia şi la
regiunea Eufratului. Într-adevăr, din Gothia cei mai mulţi audiani au fost
alungaţi, ba chiar şi creştinii de-ai noştri care se aflau pe acolo, fiindcă se
iscase prigoana regelui Hellenos. Această prigoană a fost aprigă şi îngrozitoare,
pricinuită de ura împotriva romanilor. Întrucât împăraţii romanilor erau creştini,
el a voit să îndepărteze de acolo orice ar fi putut să însemne neam creştinesc.
Dar nu poate să fie nimicită rădăcina înţelepciunii şi planta credinţei. şi cu
toate că s-ar părea că au fost alungaţi de acolo toţi creştinii, au rămas totuşi
acolo unii oameni credincioşi. Căci nu poate seca izvorul credinţei. Aşadar,
mulţi audiani s-au retras din ţara goţilor şi au venit până în regiunile noastre,
unde locuiesc din timpul acela, de patru ani.....”
(Fontes Historiae Daco-Romanae, II, p.175)

antropomorfic înţelegând ad litteram expresiile Vechiului Testament. Trecând la nordul


Dunării, Audios pătrunde în teritoriul controlat de către goţi unde întemeiază mânăstiri. În
cadrul acestora se practicau viaţa călugărească, fecioria şi asceza. Secta audienilor este
amintită şi de Teodorot din Cyr în lucrarea Istoria Bisericească (III, 10, 1-4).

38
Sec. VIII. Ioan Damaschin. Sacra Parallela Din scrierile episcopului Tomisului,
Teotim I, (sec. IV-V d.H.)

,,... În mintea tulburată şi plină de griji, nu se află nici un gând frumos


şi nu se varsă peste ea harul lui Dumnezeu. A ajunge la desăvârşirea sufletului
înseamnă a-l elibera de griji căci, datorită grijilor, se nimiceşte. De aceea, se
spune despre sufletul desăvârşit că este într-adevăr ca un crin în mijlocul
spinilor. Căci crinul din Evanghelie înseamnă sufletul lipsit de griji, care nici
nu toarce şi totuşi s-a îmbrăcat mai frumos decât slava lui Solomon”.
,,... Despre cei ce poartă grijă numai faţă de cele trupeşti, Scriptura
spune: «Toată viaţa celui nelegiuit este plină de griji. Este, într-adevăr, lucru
necucernic să porţi grijă toată viaţa de cele trupeşti şi să nu te îngrijeşti de loc
de cele viitoare. De aceea zice Ieremia în Plângerile sale că acei ce au fost
crescuţi în purpură stau trântiţi în gunoaie»”
,,... Când stăruim, într-adevăr, în gânduri strălucitoare şi înflăcărate,
atunci suntem îmbrăcaţi în purpură, dar când suntem atraşi de cele
trecătoare, atunci ne acoperim de gunoaie”.
,,... Cel ce merge pe patru picioare este cu totul necurat. Merge pe
patru picioare cel ce se încrede în cele pieritoare şi, din grija faţă de ele,
neglijează în întregime partea conducătoare (a omului), sufletul. După cum cei
legaţi cu lanţuri merg cu greutate, tot aşa cei legaţi (numai) de această viaţă nu
reuşesc să ducă până la capăt calea virtuţii”.
(Sfântul Teotim, episcop de Tomis, în volumul Actele Martirice, p.343-344)

380-439. d.H. Socrate Scolasticul Istoria bisericească. Prigoana lui Athanaric


îndreptată împotriva creştinilor de la nordul Dunării

,,...Barbarii de dincolo de Istru, numiţi goţi, punând în mişcare un


război între triburile lor, s-au împărţit în două tabere: pe una dintre ele o
conducea Fritigern, iar pe cealaltă Athanarich. Tabăra lui Athanarich s-a
dovedit mai puternică şi Fritigern a fugit la romani şi le-a cerut ajutor
împotriva rivalului său. Lucrurile acestea au fost aduse la cunoştinţa
împăratului Valens; el a poruncit soldaţilor staţionaţi în Tracia să dea ajutor
barbarilor care se aflau în luptă cu barbarii. Ei au obţinut o victorie împotriva
lui Athanarich, dincolo de Istru, punând pe fugă pe duşmani. Acest prilej a fost
un pretext că mulţi dintre barbari s-au făcut creştini. Căci vrând să
mulţumească pentru binele ce i s-a făcut, Fritigern a îmbrăţişat credinţa
împăratului, silindu-i şi pe cei de sub ascultarea sa să facă acest lucru. De aceea
şi până în ziua de azi mulţi goţi sunt de credinţă ariană, alăturându-se atunci
acesteia din cauza împăratului. În acel timp şi Ulfila, episcopul goţilor, a
inventat literele gotice şi, după ce a tălmăcit scrierile sfinte în limba goţilor, s-a
pregătit să-i înveţe pe barbari învăţăturile divine. Deoarece Ulfila propovăduia
creştinismul nu numai printre barbarii de sub ascultarea lui Fritigern, ci şi

39
printre cei aflaţi sub ascultarea lui Athanarich, acesta (Athanarich) şi-a văzut
primejduită credinţa strămoşeasşcă şi a supus răzbunărilor sale pe mulţi
dintre cei care se creştinau. Astfel barbarii, adepţi ai lui Arius, au ajuns
atunci martiri.” (Fontes Historiae Daco-Romanae, II, p.219)

Sec. IV d.H. Philostorgios, Istoria bisericească. Misiunea lui Ulfila în ,,ţara


getică”

“(Philostorgios) spune că în timpul acesta Ulfilas, unul din sciţii de


dincolo de Istru (pe care cei vechi îi numeau geţi, iar cei de acum îi numesc
goţi), a trecut în teritoriul roman o mare mulţime de oameni, izgoniţi din
lăcaşurile părinteşti din cauza credinţei lor. Neamul acesta a trecut la
creştinism în chipul următor. Pe când domneau Valerianus şi Gallienus, o
mare parte din sciţii de dincolo de Istru au trecut în teritoriul romanilor şi au
pustiit prin incursiunile lor o bună parte din teritoriul Europei. Apoi trecând
în Asia, au năvălit în Galatia şi Capadocia, au luat mulţi prizonieri, printre
alţii şi clerici şi s-au întors acasă cu multă pradă. Aceşti prizonieri şi oameni
cucernici, trăind împreună ca barbarii, au convertit mulţi din ei la adevărata
credinţă şi i-au convins să îmbrăţişeze religia în locul credinţei păgâne. Din
numărul acestor prizonieri au făcut parte şi strămoşii lui Ulfila, capadocieni de
neam, născuţi în apropierea oraşului Parnassos, într-un sat numit Sadagolthina.
Deci acest Ulfilas a fost conducătorul emigrării acestor oameni cucernici, fiind
orânduit primul lor episcop; el a fost pus episcop în felul acesta. Fiind trimis
de conducătorul neamului gotic în timpul lui Constantin în delegaţie împreună
cu alţii (căci neamurile barbare din această parte ascultau de împărat), fu
hirotonit de Eusebius şi de episcopii care erau împreună cu el ca episcop al
creştinilor din ţara getică. El avea grijă şi de celelalte treburi ale lor şi făcând
litere proprii pentru ei, a tradus în limba lor toată scriptura, afară de cărţilor
regilor, pentru că ele cuprind istoria războaielor, iar neamul acesta este
războinic şi e nevoie mai de grabă de o înfrânare a pornirii lor spre războaie şi
nu de un imbold către acestea. Aceste cărţi au puterea de a da un imbold,
fiindcă sunt socotite sfinte şi formează sufletele credincioşilor pentru adorarea
lui Dumnezeu. Împăratul a aşezat în părţile Moesiei această mulţime de
transfugi, care cum a vrut; pe Ulfilas îl avea în cea mai mare cinste, încât
adesea, vorbind despre el, îi zicea ,,Moise din timpul nostru".
..........................................................................................................................
.....
Când hunii au pornit cu război împotriva sciţilor de peste Istru, aceştia
au fost alungaţi din locurile lor şi au trecut în teritoriul romanilor ca prieteni.
..........................................................................................................................
.....
(Philostorgios) spune că hunii ocupaseră mai întâi o mare parte din
Sciţia de peste Istru şi o distruseră, pe urmă au trecut fluviul când a îngheţat şi

40
au năvălit în teritoriul roman”. (Fontes Historiae Daco-Romanae, II, p.203-
205)

Sec. IV d.H. Augustin*, Cetatea lui Dumnezeu. Despre prigoana creştinilor din
Gotia

,,... Numai dacă nu ar trebui să fie socotită prigoană (aceea) când


regele goţilor a prigonit chiar în Goţia** pe creştini cu o cruzime uimitoare,
deşi acolo nu erau decât catolici, dintre care cei mai mulţi au fost încoronaţi
cu martiriu, după cum am auzit de la nişte fraţi, care atunci erau acolo copii
şi îi aminteau fără şovăială că văzuseră aceste întâmplări?”
(Fontes Historiae Daco-Romanae, II, p.215)

448 d.H. Priscus Panites. Despre solia romană trimisă la curtea lui Attila

..........................................................................................................................
.....
,,Când Rua, regele hunilor, şi-a pus în gând să pornească război
împotriva amilzurilor, itimarilor, tonosurilor, boiscilor şi a altor neamuri care
locuiau lângă Dunăre şi se grăbiseră să facă alianţă de arme cu romanii, l-a
trimis pe Esla, care de obicei îndeplinea slujba de mijlocitor în neînţelegerile
dintre el şi romani, pentru a le spune că va rupe numaidecât învoiala de pace
pusă la cale între dânşii, dacă nu-i dau înapoi toţi fugarii adăpostiţi la ei.
Romanii au luat hotărârea să trimită o solie la huni şi au încuviinţat să se ducă
la ei Plinthas, de neam scitic, şi Dionysios, de neam tracic, amândoi
comandanţi de armată, care avuseseră la romani demnitatea de consuli.
Deoarece a crezut că Esla va ajunge la Rua înainte de a sosi acolo solia lor,
Plinthas l-a trimis împreună cu Esla pe Singilachos, unul din prietenii săi
apropiaţi, spre a-l îndupleca pe Rua să nu înceapă tratative cu nimeni altul
dintre romani decât cu el însuşi. Dar Rua a încetat din viaţă, iar domnia peste
huni a trecut asupra lui Attila, de aceea senatul roman a socotit nimerit să
trimită la ei pe Plinthas. După ce hotărârea aceasta a fost aprobată de împărat,
Plinthas a dorit să-l ia cu sine pe Epigenes, un bărbat cunoscut prin marea sa
înţelepciune şi care avea demnitatea de quaestor. Când li s-a dat cuvenita

*
Augustin s-a născut în anul 354 în Numidia. După convertirea la creştinism devine episcop
de Hippons unde şi moare, în timpul asediului oraşului de către vandali. S-a remarcat ca un
apărător al creştinismului împotriva ereziei pelegianiste dar, din prea mult zel, cade în extrema
cealaltă, fiind acuzat de către teologii răsăriteni de semipelegeanism. Această ultimă erezie
susţinea că natura umană pervertită de păcatul originar nu poate înfăptui binele fără ajutorul
harului divin. De asemenea, erezia semiplegianistă promova predestinarea având ca motivaţie
concepţia potrivit căreia Dumnezeu nu dorea ca toţi oamenii să aibă acces la mântuire. Ideile
teologice şi filozofice expuse în lucrarea Cetatea lui Dumnezeu aveau să devină doctrina
oficială a bisericii apusene.
**
Goţia = teritoriul de la nordul Dunării.

41
îngăduinţă, ei au pornit amândoi în solie şi au ajuns până la Margus, oraş
aşezat în Illyria moesilor, lângă râul Istru, în faţa cetăţii Constantia de pe
malul celălalt al fluviului, unde se adunaseră sciţii regali. Ei s-au întâlnit în
afara oraşului şi au venit călări. Barbarii n-au vrut să discute decât de pe cai,
aşa încât solii romani au socotit nimerit să vină în faţa sciţilor în aceeaşi ţinută,
deoarece nu se cuvenea ca unii să vorbească de pe cai, iar alţii de jos... Şi s-au
înţeles ca pe viitor, romanii, nu numai să nu primească fugari sciţi, ci să-i
înapoieze şi pe cei care fugiseră mai înainte, împreună cu prizonierii romani
sosiţi acasă fără să fi plătit preţul răscumpărării, sau să dea pentru fiecare
prizonier de război câte opt monede de aur; romanii să nu încheie alianţe
militare cu nici un neam barbar care s-ar afla în război cu hunii, iar târgurile
să fie deschise deopotrivă şi fără primejdie atât pentru romani cât şi pentru
huni. Aceste tratate să fie păzite şi să rămână în vigoare, iar romanii să
plătească sciţilor regali un tribut anual de şapte sute de livre aur. Mai înainte
fuseseră numai treisute cincizeci de livre aur. În aceste condiţii au încheiat pace
hunii şi romanii, şi ambele părţi au depus jurământul de credinţă, fiecare după
obiceiul patriei sale şi apoi s-au despărţit. Fugarii care se aflau la romani au
fost înapoiaţi barbarilor, între ei şi copiii Mama şi Atacam de neam regesc, pe
care i-au primit în cetatea Carsus din Tracia şi i-au ucis pe cruce drept
pedeapsă pentru fuga lor. Oamenii lui Attila şi Bleda au pus la cale pacea cu
romanii şi au pornit să subjuge triburile scitice şi au început război împotriva
sorosgilor.
..........................................................................................................................
.....
După ce eunucul Chrysaphius l-a îndemnat pe Edecon să-l omoare pe
Attila, împăratul Theodosius şi magistrul Martialius s-au sfătuit cu privire la
aceste măsuri şi s-au hotărât să-l trimită în solie la Attila nu numai pe Vigila, ci
şi pe Maximinus. Pe motiv că era tălmaci, Vigila urma să ducă la îndeplinire
ceea ce socotea nimerit Edecon, iar Maximinus, care habar n-avea de ceea ce se
punea la cale, trebuia să înmâneze scrisoarea împăratului. În ea se scria despre
soli, anume că Vigila este interpret, iar Maximinus are un rang mai înalt decât
Vigila, că se trage dintr-o familie nobilă şi că este prieten bun cu împăratul.
Apoi a mai adăugat că Attila nu trebuie să calce tratatele şi nici să pătrundă pe
pământul roman. «Iar pe lângă fugarii pe care ţi-am dat mai înainte, ţi-am
trimis acum alţi şaptesprezece, dar nu deopotrivă cu ceilalţi».
..........................................................................................................................
.....
Am avut de străbătut acelaşi drum împreună cu barbarii şi am ajuns până la
Serdica, la o depărtare de treisprezece zile de la Constantinopol pentru un
bărbat bine echipat. Aici am poposit şi am găsit nimerit să-l poftim la masă pe
Edecon împreună cu barbarii care îl însoţiau. Localnicii ne-au pus la îndemână
oi şi boi, pe care i-am tăiat şi am pregătit un ospăţ.

42
..........................................................................................................................
....
Am ajuns la Naissus* şi am găsit oraşul pustiu de locuitori, deoarece fusese
distrus de duşmani, şi numai printre dărâmăturile sfinte se mai întâmpla să
întâlnim câte un bolnav. Puţin mai sus de râu am descălecat pe un loc curat,
deoarece toate locurile de pe malurile apei erau pline de oasele celor care
căzuseră în lupte. A doua zi am ajuns la Agintheus, conducătorul armatelor din
Illyria, nu departe de Naissus, şi am luat de la el fugarii, după cum ne
poruncise împăratul, căci trebuia să ne dea cinci fugari din cei şaptesprezece,
de câţi scrisese lui Attila. Aşadar am intrat în vorbă cu el şi am primit cinci
fugari care trebuiau daţi hunilor. El i-a mângâiat şi i-a trimis cu noi. După ce
am înnoptat acolo, ne-am îndreptat de la hotarele Naissului spre fluviul Istru şi
am ajuns într-o vale strâmtă, cu numeroase cotituri, depresiuni şi coline. Când
s-a luminat de ziuă, am vrut să ne îndreptăm spre apus, dar ni s-a părut că
vedem răsăritul soarelui în partea opusă, ne-am dezorientat în privinţa aşezării
locului şi am strigat că soarele şi-a schimbat mersul şi arată altă stare de
lucruri. Necunoaşterea locului ne făcea să credem că acea parte a drumului e
spre răsărit. Apoi dintr-o regiune plină de dealuri am ajuns într-o câmpie
împădurită. Acolo ne-au primit luntraşi barbari în bărci monoxile făcute din
trunchiuri de copaci, tăiate şi scobite de ei înşişi. Ei ne-au trecut dincolo de
râu, cu toate că nu se pregătiseră pentru noi, ci pentru a transporta mulţimea
barbară, pe care am întâlnit-o în cale, deoarece Attila îşi pusese în gând să
treacă la vânătoare pe teritoriul roman, dar de fapt regele scit făcea pregătiri
de război sub pretext că nu-i fuseseră restituiţi toţi fugarii. După ce am trecut
Istrul şi am străbătut împreună cu barbarii un drum de aproape şaptezeci de
stadii, am fost nevoiţi să ne oprim într-o câmpie până când Edecon l-a
înştiinţat pe Attila despre sosirea noastră. Către seară tocmai luam masa, când
am auzit zgomot de cai ce se apropiau de noi. Au sosit doi bărbaţi sciţi care ne-
au poruncit să ne ducem la Attila. Noi i-am poftit să stea mai întâi cu noi la
masă, iar ei au descălecat şi s-au ospătat, iar a doua zi ne-au condus pe drum.
Pe la ora a noua din zi am ajuns la corturile lui Attila (căci el avea mai multe)
şi am vrut să ne aşezăm cortul pe o movilă, dar barbarii ieşiţi în calea noastră
ne-au oprit, deoarece cortul lui Attila era aşezat într-o vale. Deci am aşezat
cortul acolo unde au voit sciţii şi au venit la noi Edecon, Oreste, Scotta
împreună cu alţi fruntaşi sciţi şi ne-au întrebat pentru ce treburi ne-am ostenit
cu solia noastră. Noi ne-am mirat de această întrebare neobişnuită şi am
început să ne uităm unul la altul, iar ei au stăruit să primească un răspuns. Noi
le-am declarat că avem poruncă de la împărat să stăm de vorbă cu Attila şi nu
cu alţii, dar Scotta s-a supărat şi ne-a spus că este ordinul şefului său şi că n-a
venit la noi de capul său. Noi am răspuns că nu este aceasta rânduiala solilor de
a-şi împărtăşi misiunea prin alţii fără să dea ochii cu cei la care au fost trimişi;

*
Naissus = Niş

43
că despre acest lucru au cunoştinţă şi sciţii care au venit adeseori în solie la
împărat; că trebuie să se petreacă la fel şi cu noi şi că nu ne vom arăta misiunea
noastră în altă formă. Ei s-au dus la Attila şi s-au întors apoi din nou, dar fără
Edecon, şi ne-au dezvăluit toate amănuntele pentru care veniserăm în solie,
poruncindu-ne să ne îndreptăm fără întârziere, dacă nu mai avem altceva de
adăugat. La aceste vorbe am rămas şi mai nedumeriţi, căci nu puteam pricepe
cum de au fost date la iveală toate planurile ascunse ale împăratului. Deci am
socotit că este mai bine să nu răspundem nimic în privinţa soliei noastre, dacă
nu ni se dă putinţa să ajungem la Attila. De aceea le-am spus că, fie că am
venit în solie pentru ceea ce au spus sciţii, fie pentru alte lucruri, numai regele
lor are dreptul să ştie şi noi nu vom sta de vorbă cu nimeni altcineva, sub nici
un motiv. Dar ei ne-au poruncit să plecăm numaidecât. Pe când făceam
pregătirile de drum, Vigila ne-a mustrat pentru răspunsul nostru, spunând că ar
fi fost mai bine să fi fost prinşi cu o minciună, decât să ne întoarcem acasă fără
nici un rezultat. Căci Edecon, fie din viclenie, fie pentru faptul că a vrut să se
ferească şi de Oreste, de teamă să nu ajungă până la urechile lui Attila vorbele
rostite de noi după prânzul din Serdica şi să-i arunce vina că a stat de vorbă cu
împăratul şi cu eunucul fără să fie şi el de faţă, i-a descoperit lui Attila cursa
pregătită şi câţi bani au fost trimişi, apoi i-a dat de ştire şi despre ceea ce voia
să trateze solia noastră. După ce ne-am pregătit animalele de povară şi eram
gata să pornim la drum chiar în timpul nopţii, fără voia noastră, au venit spre
noi câţiva barbari care ne-au spus că din pricina vremei nepotrivite Attila a dat
ordin să mai rămânem.
..........................................................................................................................
.....
Îmi petreceam timpul plimbându-mă în faţa împrejmuirii palatului, când mi-a
ieşit în cale un om care după îmbrăcămintea sa scitică l-am crezut un barbar.
Dar el m-a salutat în limba grecească spunându-mi: «Fiţi binevenit!», iar eu am
răspuns mirat că un scit vorbeşte greceşte. Căci sciţii sunt amestecaţi şi pe
lângă limba lor barbară caută să vorbească sau limba hunilor sau a goţilor sau a
ausonilor, atunci când unii dintre dânşii au de-a face cu romanii. Şi nu lesne
vorbeşte cineva dintre ei greceşte, decât doar cei care au fost luaţi prizonieri
din Tracia sau de pe ţărmul Illyriei. Dar aceştia, când sunt întâlniţi din
întâmplare, pot fi recunoscuţi după hainele lor zdrenţuite şi după capul lor
neîngrijit şi se vede că au căzut într-o soartă mai rea. Dar omul meu semăna cu
un scit bogat, era frumos îmbrăcat şi avea capul tuns de jur împrejur. I-am
răspuns la salut şi l-am întrebat cine e şi de unde a venit în ţinutul barbarilor,
alegându-şi traiul scitic. El a vrut să afle de ce caut eu să ştiu toate acestea, iar
eu i-am spus că pricina nedumeririi mele este faptul că el vorbeşte greceşte.
Atunci el a zâmbit şi mi-a spus că este grec de origine, că a venit să facă
comerţ la Viminacium, oraş al moesilor la Dunărea de Jos, că acolo a stat mult
timp şi s-a căsătorit cu o femeie foarte bogată. Dar traiul îmbelşugat de acolo a
luat sfârşit odată cu căderea oraşului sub barbari, când din pricina bogăţiei sale

44
a fost împărţit ca lot de pradă, lui Onegesius, deoarece prizonierii mai înstăriţi,
după ce şi-i alege Attila, .... sunt daţi nobililor sciţi, pentru că au o situaţie mai
înaltă. Mai pe urmă s-a distins în luptele cu romanii şi cu neamul acatirilor, a
dat stăpânului său barbar tot câştigul de război, potrivit legii sciţilor, şi a
dobândit libertatea. Apoi s-a căsătorit cu o femeie barbară şi acum are copii. Ia
masa împreună cu Onegesius şi socoate starea de acum mai bună decât cea de
mai înainte, deoarece străinii care rămân la sciţi în urma războiului îşi petrec
viaţa în linişte, fiecare se bucură de ceea ce are şi nu supără pe nimeni, dar în
schimb nu este supărat de loc sau numai puţin. Cei care trăiesc în ţinuturile
romanilor se prăpădesc uşor în timp de război, căci nădejdile lor de scăpare
sunt la alţii şi n-au voie să se folosească de arme din cauza stăpânilor
asupritori; iar cei care au arme sunt mai nenorociţi din pricina răutăţii
comandanţilor, care se feresc să înfrunte greutăţile războiului. În timp de pace
îndură suferinţi şi mai neplăcute decât nenorocirile războiului, deoarece se
găsesc sub apăsarea birurilor grele şi a nedreptăţilor pricinuite de cei răi, pentru
că legile nu sunt deopotrivă pentru toţi; ci dacă le calcă unul dintre cei bogaţi,
are putinţa să scape nepedepsit, iar dacă este cineva sărac şi nu ştie cum să se
apere, suferă asprimea legii, dacă nu cumva moare înainte de a se da sentinţa,
deoarece judecăţile ţin timp îndelungat şi cer cheltuieli foarte mari. Mai trist ca
orice este faptul că legea ţi-o poţi dobândi cu bani. Căci cel nedreptăţit nu
poate ajunge la judecată, dacă nu dă ceva bani judecătorului şi slujbaşilor din
jurul său”.
(Fontes Historiae Daco-Romanae, II, p.247-267)

Sec. IV. Sozomen, Istoria bisericească. Despre existenţa unei ierarhii religioase
superioare în Scythia Minor

,,...Căci, precum se pare, dacă se întâmpla că bisericile erau conduse


bine de oameni îndrăzneţi, mulţimile nu-şi schimbau credinţa de mai înainte.
Fără îndoială, se spune că din această pricină şi sciţii au rămas la vechea lor
credinţă. Neamul acesta are multe oraşe, sate şi cetăţi. Capitala este Tomis,
oraş mare şi bogat, pe ţărmul mării, pe malul stâng pentru cine pluteşte cu
corabia în Pontul numit Euxin. Şi până în ziua de azi stăpâneşte acolo vechiul
obicei ca bisericile întregului neam să aibă un singur episcop. În timpul acela
le oblăduia Brettanion şi împăratul Valens a venit în Tomis. Intrând în
biserică şi îndemnându-l, cum obişnuia el, să se unească cu cei din secta
potrivnică, Brettanion a discutat cu mult curaj în faţa stăpânitorului despre
dogma de la sinodul din Niceea,. apoi l-a părăsit şi s-a dus în altă biserică,
iar poporul l-a însoţit. Şi se adunase aproape tot oraşul spre a-l vedea pe
împărat, bănuind că se va întâmpla ceva deosebit. Părăsit acolo, împreună cu
cei din jurul său, Valens a îndurat cu greu această înfruntare. Şi prinzându-l pe
Brettanion, a poruncit să-l ducă în exil, iar nu mult după aceea a dat ordin să
fie adus din nou (la locul său). Căci după cum cred eu, vedea bine că sciţii
sunt supăraţi pentru exilarea episcopului şi se temea să nu pună la cale o

45
răscoală, ştiind că sunt viteji, şi prin poziţia locurilor, necesari lumii romane,
fiind aşezaţi ca un zid în faţa presiunii barbarilor. În accest chip Brettanion s-a
arătat mai puternic decât zelul stăpânitorului: era de altfel un bărbat destoinic
şi renumit prin virtutea vieţii sale, după cum mărturisesc şi sciţii înşişi.
..........................................................................................................................
.....
Împăratul (...) a făcut o lege (...) ca pretutindeni să se încredinţeze
bisericile (...) celor care mărturisesc (...) una şi aceeaşi divinitate (...) Şi (a
stabilit) că aceştia sunt cei care comunică (...) în oraşele din Tracia şi din
Sciţia, cu Terentius (episcop) al Tomisului şi cu Martyrios al
Marcianopolisului. Căci pe de o parte împăratul însuşi i-a aprobat pe aceştia
când i-a văzut şi a vorbit cu ei, pe de altă parte se răspândea faima bună
despre ei că îşi conduceau cu evlavie bisericile.
Căci nu se găsesc aceleaşi tradiţii despre toate la fel în toate
bisericile, deşi sunt de aceeaşi credinţă. Fără îndoială, cu toate că sunt multe
oraşe, sciţii au un singur episcop...
În acest timp biserica din Tomis şi din restul Sciţiei era condusă de
scitul Theotimos, un bărbat crescut în dragostea de înţelepciune. Admirându-l
pentru virtutea lui, barbarii huni din jurul Istrului îl numeau dumnezeul
romanilor. Căci fură puşi la încercare de fapte divine din partea lui. Se spune
că mergând el odată pe lângă pământul barbarilor de acolo, îl întâlniră pe
acelaşi drum, în înaintarea lor spre Tomis. Cei din jurul său se văitau că vor
pieri în curând, dar el s-a dat jos de pe cal şi a început să se roage. Barbarii nu
l-au zărit nici pe el, nici pe însoţitorii săi şi nici caii de pe care descălecaseră, ci
au trecut înainte pe alături. Deoarece (barbarii) năvăleau şi făceau stricăciuni
sciţilor, fiind sălbatici din fire, i-a abătut spre blândeţă, ospătându-i şi
atrăgându-i u daruri. De aceea, bănuind că e bogat, un bărbat barbar a încercat
să-l ia prizonier. Şi pregătindu-şi o funie cu laţ, s-a sprijinit în scut, cum
obişnuia când stătea de vorbă cu duşmanii, a ridicat mâna dreaptă şi a vrut să
arunce laţul asupra lui, spre a-l trage spre sine şi spre cei de un neam cu el.
Odată cu această încercare şi-a ridicat braţul în aer, dar i-a rămas încătuşat. Şi
barbarul n-a fost eliberat din cătuşele nevăzute, până când ceilalţi barbari n-au
intervenit, iar Theotimos s-a rugat lui Dumnezeu pentru el. Se spune că a
rămas cu părul lung, după modul cum era atunci când a început să se ocupe cu
filozofia. Traiul îi era modest, în timpul cinei şi-l fixa nu tot la aceeaşi oră, ci
când era foame sau sete. Căci era, după părerea mea, faptă de filozof să cedeze
şi acestora după nevoie, şi nu după bunul plac.
Theotimos, episcopul Sciţiei, l-a dojenit pe faţă şi pe Epiphanios. Căci,
spunea el, nu-i admis să-l insulţi pe cineva ca a murit de mult; nici să respingi
judecata celor mai vechi fără ocară şi să condamni cele aprobate de ei.
(Fontes Historiae Daco-Romanae, II, p.225-229)

46
Sec. V d.H. Theodoretos din Cyros. Istoria bisericească. Despre viaţa creştină la
Dunărea de Jos
.....................................................................................................................................
...... ,,La Sardica s-au adunat două sute cincizeci de arhierei, după cum arată
vechile izvoare.
Sfântul sinod, întrunit cu voia lui Dumnezeu în Sardica, din Roma,
Spanii, Gallii, Italia, Campania, Calabria, Africa, Sardinia, Pannonia, Mysia,
Dacia, Dardania, cealaltă Dacie, Macedonia, Tesalia, Ahaia, Epir, Tracia,
Rodope, Asia
..........................................................................................................................
.....
În Durostorum* (oraş însemnat al Traciei) atletul victorios Aemilianus a
fost dat pradă focului unui rug de către Capitolinus, conducătorul întregii Tracii.
«Află Auguste prea iubit de Dumnezeu, că aceasta este (credinţa) cea
propovăduită din veac, pe aceasta au mărturisit-o părinţii care s-au întrunit în
Niceea şi cu aceasta sunt de acord toate bisericile din tot locul, cele din
Spania, Britania, Gallia, Italia toată, Dalmaţia, Dacia şi Mysia...»
..........................................................................................................................
.....
Dar şi Bretanion,care strălucea prin tot felul de virtuţi şi care conducea
ca episcop oraşele întregii Sciţii, şi-a înflăcărat inima de zel şi a combătut
stricarea învăţăturilor şi nelegiuirilor lui Valens împotriva sfinţilor, şi striga
cu prea dumnezeiescul David: «Grăiam întru mărturiile tale înaintea
împăraţilor şi nu mă ruşinam» (Psalm, 118, 46)”.
(Fontes Historiae Daco-Romanae, II, p.223, 235)

Sec. V d.H. Orosius. Historiam adversum paganos libri VII. Descrie viaţa
comunităţilor nord-dunărene

,,(Europa) începe de la munţii Rifei, de la fluviul Tanais şi de la lacul


Meotic** , care se află spre răsărit; coboară de-a lungul ţărmului Oceanului de
Nord până în Gallia Belgica şi până la fluviul Rin, care se află la apus, apoi
până la Dunăre, numită şi Istru, care se află la miazăzi şi care, îndreptându-se
spre răsărit, se varsă în Pont. La răsărit se găseşte Alania, la mijloc Dacia
unde e şi Goţia, apoi se află Germania, din care cea mai mare parte este ocupată de
suebi; toţi aceştia sunt în total cinci zeci şi patru de neamuri. Acum voi arăta tot
ceea ce Dunărea desparte de lumea barbarilor până la Marea Noastră.*** Moesia are
(ca hotare) dinspre răsărit gurile Dunării, dinspre sud-est Tracia, dinspre miazăzi
Macedonia, dinspre sud-vest Dalmaţia, dinspre apus Istria, dinspre nord-vest
Pannonia şi dinspre miazănoapte Dunărea. Tracia are (ca hotare) dinspre răsărit
golful Propontidei şi cetatea Constantinopol, care mai înainte s-a numit Bizanţ,
*
Silistra.
**
Azi Marea de Azov
***
Marea Mediterană

47
dinspre nord o parte din Dalmaţia şi golful Pontului Euxin, dinspre apus şi sud-
vest Macedonia, dinspre miazăzi marea Egee....
De curând geţii aceia, care acum sunt (numiţi) goţi şi despre care
Alexandru declarase că trebuie să te fereşti, de care Pyrrhus se îngrozise şi pe
care şi Caesar i-a evitat, după ce şi-au golit locuinţele şi le-au părăsit, au intrat
în bloc, cu toate forţele lor, în provinciile romane şi totodată, deşi mult timp
inspiraseră doar groază, au nădăjduit totuşi să (dobândească), prin rugăminţi
de la romani un tratat de prietenie pe care l-ar fi putut cere cu armele;
rugându-ne ei nu cer un loc modest pentru a se aşeza, nu la alegerea lor, ci
după aprecierea noastră deşi aveau posibilitatea să-şi aleagă de la început
orice loc le-ar fi plăcut, de vreme ce tot pământul era stăpânit de ei şi le
stătea la dispoziţie; ei singurii de care s-au temut monarhii neînvinse, s-au
oferit chiar pentru paza imperiului roman.
..........................................................................................................................
.....
Războiul contra germanilor şi a dacilor a fost dus de locţiitorii săi într-
un mod tot atât de nenorocit pentru stat precum şi el, la Roma, decima senatul
şi poporul, iar la hotare, armata, rău condusă, era distrusă de duşmani prin
măceluri necontenite. Căci cât de mari au fost luptele lui Durpaneus, regele
dacilor, cu generalul Fuscus, şi cât de mari dezastrele romanilor, le-aş
enumera, într-o înşirare lungă, dacă Cornelius Tacitus, care a tratat în mod
organic şi cu foarte mare exactitate aceste evenimente istorice... Totuşi
Domiţian, umflat de cea mai nebunească vanitate, sub pretextul înfrângerii
duşmanilor triumfa, (de fapt,) pentru legiunile distruse.
.... (Traian) a supus multe neamuri dincolo de Dunăre.
..........................................................................................................................
.....
Grecia, Macedonia, Pontul, Asia sunt inundate şi distruse de năvala
goţilor; iar Dacia de peste Dunăre este răpită pentru totdeauna; cvazii şi
marcomanii pustiesc Pannoniile.
..........................................................................................................................
.....
... Reîntorcându-se în Mesopotamia (Galerius) a fost primit cu cele mai
mari onoruri de Diocleţian. 12. Imediat după aceasta, aceiaşi comandanţi au
dus cu energie lupte împotriva carpilor şi bastarnilor. Apoi i-au învins pe
sarmaţi; pe un foarte mare număr de prizonieri dintre aceştia i-au
răspândit de-a lungul posturilor de pază de la frontierele romane.
(Constantin) a nimicit, imediat după aceea, pe cele mai viteze şi mai
mari neamuri de goţi, chiar în mijlocul ţinutului barbarilor, adică în regiunea
sarmaţilor.
În afară de aceasta, Athanaric, regele goţilor, persecutântu-i într-un
mod foarte crud pe creştinii din neamul său, pe mulţi dintre aceşti barbari,
ucişi pentru credinţa lor, i-a înălţat la rangul de martiri. Totuşi cei mai mulţi
dintre ei, pentru credinţa în Hristos, au fugit pe pământul roman, fără să

48
tremure de frică, ca şi cum (ar trece) la duşmani, ci cu încredere, deoarece
(mergeau) la nişte fraţi...
..........................................................................................................................
.....
În al treisprezecelea an al domniei lui Valens, adică puţin timp după ce
Valens făcuse prăpăd în sânul bisericilor creştine din tot Orientul şi omorâse
mulţi sfinţi, totodată şi rădăcina nenorocirilor noastre a dat roade foarte
îmbelşugate. Căci neamul hunilor, multă vreme închis în munţi în care era
greu de pătruns, împinşi de o furie neaşteptată, s-au aprins împotriva goţilor
şi, răvăşindu-i, i-au alungat din vechile lor aşezări. Goţii, trecând în fugă
Dunărea, au fost primiţi de Valens, fără nici un pact de alianţă şi nici armele
nu le-au predat romanilor, ca să li se dea mai uşor crezare”.
(Fontes Historiae-Daco-Romanae, II, p.189, 191, 195, 197)

Sec. VI d.H. Iustinian. Corpus Iuris Civillis. Dispoziţii care fac referire la
teritoriile de la nordul Dunării

.....................................................................................................................................
......
,,(Împăratul Zenon Augustul) ..... Decidem ca fiecare oraş, fie
reconstruit în anii trecuţi sau inexistent mai înainte, dar deţinând acest drept
prin bunăvoinţă împărătească, să aibă în orice caz un episcop deosebit şi
propriu care să se îngrijească de treburile bisericeşti. Nimănui să nu-i fie
îngăduit în niciun chip, şi nici măcar prin poruncă împărătească, să priveze
un oraş de episcopia sa proprie sau de teritoriul care i-a fost atribuit sau de
oricare alt drept şi să-l facă dependent în această privinţă sau în oricare alta
de alte oraşe. Cel care va face sau va încerca să facă ceva împotrivă, fie în
oraşele reconstruite, fie în locurile cu drepturi orăşeneşti sau destinate să fie
renovate şi promovate în viitor, şi le va lipsi de privilegiul episcopiei proprii
sau le va lua vreun alt drept din cele acordate sau acordabile de acum înainte,
acela să fie zădărnicit în încercarea sa; dar nu numai atâta, ci şi el care luptă
împotriva fiecărei hotărâri de folos obştesc şi privat să fie lipsit cu ruşine de
lucrurile sale. Acelaşi pedepsesă fie date şi celui care va îndrăzni să facă ceva
asemănător prin rescript imperial, cum am arătat mai înainte. Toate acestea
le-am hotărât în general, dar am avut înainte şi situaţia preasfintelor biserici
aflate sub oblăduirea oraşului Tomis din eparhia sciţilor, pentru faptul că
aceste preasfinte biserici sunt zdruncinate fără întrerupere de incursiunile
barbarilor, ori de altfel sunt chinuite de sărăcieşi nu pot fi ajutate în alt chip,
decât prin mijlocirea iubitorului de Dumnezeu episcop din Tomis, care este şi
oraşul de reşedinţă civilă: hotărâm ca acestea să fie scoase de sub prevederile
prezentei largi şi să nu fie deloc supuse constrângerii ei, ci să rămână cu
organizare proprie.
..........................................................................................................................
.....

49
Novela XI. Despre privilegiile arhiepiscopului din Prima Iustiniana.
Acelaşi (împărat) către A. Catellianus, prea fericitul bărbat arhiepiscop al
Primei Iustiniana.
Dorind să ridic prin multe şi deosebite căi patria mea, în care
Dumnezeu mi-a hărăzit să viu întâi în această lume, pe care a creat-o el însuşi,
vreau ca în privinţa supravegherii sacerdotale s-o măresc cu cele mai înalte
demnităţi, în aşa fel ca sfinţitul episcop de acuma din Prima Iustiniana a
patriei mele să devină nu numai mitropolit, ci şi arhiepiscop; şi să se afle sub
oblăduirea sa anumite provincii, adică atât Dacia mediteraneană însăşi cât şi
Dacia ripensis, Moesia prima, Dardania, provincia Praevalitana, Macedonia
secunda şi partea şi Pannonia secunda, care se află în civitas Bacensis. Căci
în timpurile vechi prefectura fusese rânduită la Sirmium şi acolo unde se aflase
cea mai înaltă autoritate a Illyricului, atât pentru pricinile civile cât şi pentru
cele episcopale. Dar după aceea, în vremurile lui Attila, când localităţile de
acolo fuseseră pustiite şi Apraeemius, prefectul pretoriului, venise ca refugiat
din cetatea Sirmium la Salonic, i-a urmat atunci prefecturii şi demnitatea
sacerdotală, iar episcopul de Salonic a dobândit o situaţie privilegiată, nu prin
autoritatea sa, ci sub umbra prefecturii. Dar, fiindcă în timpul de faţă, cu
ajutorul lui Dumnezeu, statul nostru s-a mărit, aşa că amândouă ţărmurile
Dunării sunt populate acum cu cetăţi de ale noastre şi atât Viminacium cât şi
Recidiva şi Litterata, care se găsesc dincolo de Dunăre, au fost supuse din
nou stăpânirii noastre, am socotit necesar să aşezăm lângă Pannonia, în prea
fericita noastră patrie, însăşi preaglorioasa prefectură, care fusese rânduită în
Pannonia, deoarece Pannonia secunda nu se află la mare depărtare de Dacia
mediteraneană, dar Macedonia prima este despărţită de Pannonia secunda prin
spaţii întinse. Şi deoarece nu era lucru folositor statului, ca oamenii aflaţi mereu în
sudorile războaielor să vină până în Macedonia prima, peste întinderi atât de mari
şi prin atâtea greutăţi, ni s-a părut necesar să mutăm însăşi prefectura în părţile mai
de sus, pentru ca provinciile rânduite lângă ea să-i simtă alinarea mai uşor. Şi de
aceea, cuvioşia ta şi toţi sfinţii arhiepiscopi conducători ai pomenitei Iustiniana
prima să aibă prerogativa şi toată libertatea de a le împărţi autoritatea şi de a-i
orândui, şi de a avea în toate provinciile amintite mai sus cea dintâi cinste, cea
dintâi demnitate, cea mai înaltă funcţiune sacerdotală, cea mai înaltă treaptă: să
fie aleşi de scaunul tău şi numai pe tine să te aibă arhiepiscop, fără să păstreze
nici o legătură cu episcopul din Salonic; ci tu însuţi şi toţi episcopii Primei
Iustiniane să le fie judecători şi arbitri: orice neînţelegere s-ar ivi între ei, numai
aceştia s-o împiedice şi să-i pună capăt, să-i rânduiască şi să nu meargă la
altcineva, ci să-l recunoască drept arhiepiscop al lor toţi cei din provinciile
amintite şi să-i simtă autoritatea de a alege; şi fie prin sine, fie prin autoritatea
sa ori prin trimitere de clerici să aibă toată puterea şi tot controlul sacerdotal
şi libertatea de a alege. Dar şi la Aquae, care se află în provincia Dacia
Ripensis, voim să fie rânduit un episcop de către sanctitatea ta, în aşa fel ca pe
viitor să nu mai fie sub episcopul din Meridium; ci Meridianul să rămână în

50
Meridium, dar să nu păstreze nici o legătură cu Aquae; iar episcopul din Aquae
să aibă numita cetate şi toate castelele, teritoriile şi bisericile ei, spre a putea
izgoni din acea cetate şi de pe acel pământ fărădelegea bonosiacilor şi a o
aduce la credinţa cea mai adevărată.
Deci pentru ca sfinţia ta să cunoască hotărârea puterii noastre supreme,
am trimis venerabilului tău scaun prezenta lege, pentru ca biserica patriei
noastre să aibă pe veci această binefacere spre gloria atotputernicului
Dumnezeu şi pentru eterna amintire a puterii noastre supreme.
Iar când stăpânul acelui scaun îi va fi dat să părăsească această lume,
hotărâm ca la timp potrivit episcopul să fie rânduit de venerabilul sobor al
mitropoliţilor, cum se cade unui episcop să fie înălţat în cinste şi în toate bisericile,
fără să se păstreze nici pentru aceasta vreo legătură cu episcopul din Salonic.
Deci sfinţia ta să nu întârzie să ducă la îndeplinire în toate chipurile
cele hotărâte de eterna noastră putere.
..........................................................................................................................
.....
Despre înstrăinarea şi ipotecarea obiectelor bisericeşti. Acelaşi împărat
către Petrus, eparhul pretoriilor...
Îndemnăm preasfintele biserici din oraşele Odessos şi Tomis să
înstrăineze imobile pentru răscumpărarea prizonierilor de război, în afară de
cazurile când au fost date de ctitori cu specificarea că ele nu pot fi însărcinate
în nicio împrejurare.
Dat la 2 mai în al optsprezecelea an de domnie a împăratului şi
stăpânului Iustinian augustul, părintele patriei, în al treilea an de consulat al
ilustrului bărbat Basilius (anul 544).
Despre canoanele şi privilegiile eclesiastice. Acelaşi împărat către
Petrus preailustrul eparh al pretoriilor...
Preafericitul arhiepiscop din momentul de faţă în Iustiniana Prima,
patria noastră, să aibă totdeauna sub propria jurisdicţie pe episcopii
eparhiilor Dacia Mediteraneană, Dacia ripensis, Praevalis, Dardania, Moesia
superior şi Pannonia; aceştia să fie hirotoniţi de dânsul, iar el să fie hirotonit
de către propriul său sinod; în eparhiile supuse lui să aibă acelaşi rang cu
scaunul apostolic din Roma în conformitate cu hotărârile date de sfântul papă
Vigilius...
Dat la 15 martie în al optsprezecelea an de domnie al împăratului şi
stăpânului Iustinian augustul, părinte al patriei, în al optulea an de consulat al
ilustrului bărbat Basilius, indicţiunea a opta (anul 545).
..........................................................................................................................
.....
Edictul XIII. (Acelaşi împărat) către Ioannes, preaslăvitul eparh al
sfintelor comandamente militare din Orient. Iar noi decretăm că onoratul
augustal trebuie să dea ajutor celor trimişi pentru aceasta de la scaunul tău: şi
celor care mânuiesc bani şi scriniarilor sau celui care le ţine locul în încasările

51
care îi privesc pe aceştia precum şi în cele predate casei generale şi speciale.
Dacă se întâmplă că unii din ţinuturile amintite sunt necinstiţi faţă de fisc şi
încearcă să facă tulburare spre a scăpa de obligaţia de a plăti, decretăm că cel
care mânuieşte bani obşteşti sau scriniarii ori cel care le ţine locul are libertatea
să lămurească aceste lucruri prea mărinimosului augustal, iar acesta cu propria
lui primejdie şi a unităţii militare care ascultă de el să dea ordin oştenilor să
sprijine fapta şi să-i prindă pe cei necinstiţi, cerând cele datorate caselor tale de
bani, cu propria lui primejdie, aşa încât atât prin mijloace de forţă civile cât şi
militare să se pună capăt acestor lucruri şi fără întârziere să avem încasate
dările şi ele să fie trimise în această mare cetate a noastră. Să ştie şi prea
luminaţii tribuni ai prea vitejilor noştri oşteni şi mai ales conducătorii lor, că
dacă iau lucrurile acestea în uşor şi nu pregătesc toate măsurile pe care le-am
amintit, se vor afla în primejdie şi în ce priveşte aprovizionările. Aceste
provizii vor fi sechestrate de la augustal din clipa aceea şi vor fi trimise caselor
tale de bani pe propria lor primejdie; şi vor fi supuşi la confiscare prea
luminaţii tribuni şi conducătorii lor (care trebuie să se teamă şi de pedeapsa
capitală); iar unitatea militară în întregime va fi strămutată din ţară şi aşezată în
ţinuturile de dincolo de fluviul Istru sau Dunăre spre a sta de pază la hotarele
de acolo...” (Fontes Historiae Daco-Romanae, II, p.373, 379, 383, 387)
Sec. VI d.H. Papa Hormisdas, Scrisori. Despre neînţelegerile de natură
dogmatică datorate grupării călugărilor sciţi

a) ,,Anastasius cel victorios, evlavios, fericit, vestit, triumfător,


pururea august, prea sfinţitul şi religiosul arhiepiscop şi patriarh Hormisdas.
Credem că fericirea voastră ştie, potrivit chiar înţeleptului îndemn al
sfintei scripturi, că trebuie să vorbeşti sau să taci, după împrejurări. Încheindu-
se deci perioada tăcerii, ne-a venit îndemnul de a vorbi. Şi de aceea am socotit
că este nimerit să aducem la cunoştinţa voastră tulburările care au loc la noi
sub pretexte religioase. Căci înainte de aceasta, grija ce o aveţi de treburile
grele ale episcopatului pe care îl conduceţi ne făcea să ne reţinem şi să nu
trimitem nicio scrisoare. Acum însă, circulând despre voi un zvon plăcut, ne-a
făcut să ne gândim la bunătatea dragostei părinteşti, ca să căutăm ceea ce
Dumnezeul şi Mântuitorul nostru i-a învăţat pe sfinţii apostoli prin divinele-i
cuvinte şi mai ales pe Petru, pe care a întemeiat tăria bisericii sale. După ce am
spus mai întâi aceste lucruri, invităm pe sfinţia voastră apostolică să fiţi
arbitru în tulburările ce au pornit din Sciţia – de aceea cred că e bine să se
ţină şi un sinod -, ca, punându-se capăt certurilor, să se restabilească unitatea
sfintei biserici”.
b) ,,... Acum, deşi după cazne, deşi după multe încordări, biserica din
Antiohia a fost pusă în ordine, căci a fost ales un preot cu numele Paul din
biserica constantinopolitană... Şi pentru că este vorba despre acestea şi biserica
face zilnic progrese în privinţa aceasta, un vechi uneltitor a aţâţat pe monahii

52
din Sciţia, care sunt din familia conducătorului de oşti Vitalianus, potrivnici
dorinţelor tuturor creştinilor, a căror tulburare a creat mari piedici unităţii
bisericilor, mai ales cu privire la alegerea (episcopului) sus-pomenitei biserici
din Antiohia. Aceşti monahi, între care este şi Leontinus, care zice că este
rudă cu Vitalianus, se grăbesc să vină la Roma, sperând să fie confirmate de
fericirea voastră câteva capitole. Între acestea este, printre altele, (un punct)
unde vor să spună că doar unul singur din treime a fost crucificat; acest lucru
n-a fost spus nici în sfintele sinoade, nici în scrisorile papei Leon, nici în
tradiţia bisericească. Dacă se îngăduie să se facă acestea, mi se pare că se vor
naşte neînţelegeri şi scandaluri mari între biserici.... Dată în ziua a treia înainte
de calendele lui iulie, la Constantinopol”.
c) ,,După multe mâhniri şi lupte duse de părinţii bisericeşti aproape trei
luni, prea piosul împărat, prin autoritatea sa, a ales un preot cu numele Paul din
biserica constantinopolitană să fie episcop în biserica antiohiană, spunând
despre el, între altele, şi această mărturie că, fiind pusă doi ani în Antiophia, nu
puţin a rezistat ereticului Severus.... Totuşi provocatorii şi complicii acestor
frământări şi cei care au pus piedici unităţii bisericeşti au fost monahii din
Sciţia, care, după ce aici s-au îndepărtat de la dreapta credinţă, fiind înfieraţi
de toţi, că nu se gândesc la lucruri care aduc pacea, au alergat la fericirea
voastră, sperând să se strecoare şi să întărească părerile lor printr-o
scrisoare a reşedinţei voastre. Aceştia acuză pe episcopii din provincia lor,
printre care se află Paternus, episcopul din cetatea Tomis. Au prezentat cereri
şi siliţi de porunca prea piosului principe şi stăpân Vitalianus, conducătorul de
oşti, ne-am adunat adesea pentru judecarea pricinii, nu ca şi cum am fi voit să
ne preocupăm de aceste treburi, ci fiindcă avem în faţa ochilor învăţăturile
fericirii voastre... Şi fiindcă nici noi, care ne-am ostenit multă vreme, nici ei,
care nu acceptau nici un argument, nu înregistram vreun progres al părerilor la
care ţineam, prea bunul împărat a adus la împăcare pe susnumitul episcop şi pe
slăvitul bărbat Vitalianus, într-o adunare publică, unde a poruncit să fim şi noi
de faţă; a sfătuit şi pe acuzatorii episcopului să se roage de acesta. Monahii
însă, fiindcă li se cerea să se împace, fugind, au preferat să plece din cetate,
decât să ajungă la împăcare. Sus-numiţii monahi, venind în Italia au de propus
câteva capitole, printre care este cuprins şi (acela) că ,,unul din Treime a fost
crucificat”, sperând astfel să fie confirmat de autoritatea fericirii voastre, după
cum am semnalat şi în altă scrisoare; şi acum spunem aceasta pentru ca nici o
inovaţie să nu fie scrisă de reşedinţa apostolică, fiindcă şi noi, înaintea
împăratului şi înaintea senatului, am arătat acestea spunând: ,,În afară de cele
patru sinoade, în afară de scrisorile papei Leon, nici nu spunem, nici nu
admitem nimic; orice nu este cuprins în susnumitele sinoade, sau ce nu a fost
scris de papa Leon, nu primim; fiindcă dacă va voi stăpânul nostru să scrie
vreo inovaţie, va fi mai rău acest început decât cel făcut de Eutyches”... Am
scris ceea ce ni s-a părut nouă; stă în puterea voastră să deliberaţi ce vă va fi
poruncit Dumnezeu, fiindcă ei încearcă să afirme aceasta, dorind să li se dea

53
satisfacţie în acest chip, ca astfel să mărturisim şi să spunem că unul din
Treime a pătimit; ceea ce n-au spus nici părinţii bisericeşti, nici sinoadele. De
aceea am expus acestea una câte una, ca nu cumva subtilitatea lor să se laude
faţă de simplitatea noastră. Din pricina acestor noi păreri ale lor au determinat
cu viclenie pe strălucitul Vitalianus să apere astfel de lucruri şi din cauza lor să
ne aducă orice piedici a putut. Schimbarea lui o deplânge împreună cu noi
toată biserica. De aceea vă rugăm să cugetaţi cu obişnuita grijă şi cu luarea
aminte, pe care o are de obicei stăpânul nostru, cum trebuie să fie primiţi cei
care au plecat în felul acesta de la noi şi s-au separat de comunitatea noastră,
sau să fie respinse capitolele lor; fiindcă biserica catolică din Constantinopol se
îngrozeşte de toţi aceştia. Dată în ziua a treia înainte de calendele lui iulie, în
Constantinopol”. (Fontes Historiae Daco-Romanae, II, p.329-
331)

Sec. VI d.H. Procopius din Caesarea, Despre războaie şi Despre edificii. Cu


privire la relaţiile romanilor cu migratorii

a) Despre războaie
..........................................................................................................................
.....
,,Nu a fost chip să înfăţişăm mai în amănunţime ţinuturile din jurul
Pontului Euxin, care se întinde de la Bizanţ până la mlaştina Meotică, deoarece
barbarii de dincolo de fluviul Istru, numit şi Dunăre, fac ca romanii să nu fie
în stare să ajungă pe ţărmul din părţile acelea. Se poate spune doar că din
Bizanţ şi până la gurile Istrului este o cale de 22 de zile, care trebuie calculată
la itinerarul Europei.
În timpul când în apus era împărat Honorius, barbarii i-au cuprins ţara.
Cine erau ei şi în ce chip au venit, voi arăta în cele ce urmează. Neamurile
gotice erau şi sunt şi astăzi multe la număr şi deosebite unele de altele, dar,
dintre toate, cele mai mari şi mai vrednice de luat în seamă sunt goţii, vandalii,
vizigoţii şi gepizii. Altădată li se spunea sarmaţi şi melanhleni, iar unii îi
numeau neamuri getice. Toţi aceştia se deosebesc între ei prin nume, după cum
am mai spus, dar încolo sunt în toate la fel. Căci toţi sunt albi la trup şi cu
părul blond, înalţi de statură, frumoşi la chip şi folosesc aceleaşi legi. Toţi sunt
de credinţa lui Arius şi au o singură limbă, numită gotică. Eu cred că la obârşie
se trag cu toţii dintr-un singur neam, iar mai târziu s-au deosebit după numele
şefilor care i-au condus pe fiecare. Acest neam locuia din vechime dincolo de
fluviul Istru. Mai târziu gepizii au luat în stăpânire ţinuturile de lângă
Singidunum şi Sirmium, dincoace şi dincolo de fluviul Istru, unde sălăşluiesc
ei până în zilele noastre.
..........................................................................................................................
.....

54
Chilbudios era unul dintre curtenii împăratului Iustinian, foarte viteaz
în lupte şi atât de mândru faţă de bani încât pentru el avuţia cea mai de preţ din
toată chiverniseala lui era faptul că nu avea nimic. Pe acest Chiulbudios,
împăratul, în al patrulea an al domniei sale, îl pusese comandant militar peste
Tracia şi-l însărcinase cu paza fluviului Istru, poruncindu-i să vegheze ca
barbarii de acolo să nu mai poată trece fluviul; pentru că hunii, anţii şi sclavinii
îl trecuseră de mai multe ori şi pricinuiseră romanilor pagube de nesuferit.
Chilbudios ajunsese atât de temut de barbari, încât timp de trei ani, cât a stat
acolo în acea dregătorie, nimeni nu fu în stare să treacă Istrul împotriva
romanilor, ci de multe ori treceau romanii pe ţărmul dimpotrivă, sub
conducerea lui Chilbudios, şi ucideau sau luau sclavi pe barbarii de acolo. Trei
ani mai târziu Chilbudios trecu fluviul, ca de obicei, cu oaste puţină, iar
sclavinii îl întâmpinară cu toată mulţimea. Se iscă o luptă înverşunată, în care
căzură mulţi romani, printre care şi comandantul lor Chilbudios. De atunci
încolo barbarii putură să treacă fluviul nestingheriţi, iar bogăţiile romanilor
ajunseră pentru ei lesne de atins; toată împărăţia romană nu fu în stare să tragă
în cumpănă, în această împrejurare, cât vrednicia unui singur om.
Mai târziu anţii şi sclavinii ajunseră la neînţelegeri între ei şi se
încăierară, dar se întâmplă ca anţii să fie învinşi de vrăjmaşii lor. În această
luptă un sclavin luă ca prizonier pe un tânăr duşman, cu numele Chilbudios, şi-l
duse cu sine acasă. Cu timpul acest Chilbudios ajunse cu multă tragere de
inimă faţă de stăpânul său şi viteaz în lupte. Îşi punea de multe ori viaţa în
primejdie pentru stăpânul său şi se învrednicea în chip deosebit şi dobândi prin
aceasta o mare faimă. În acest timp anţii năvăliră în ţinuturile Traciei; ei
prădară şi luară ca sclavi o mulţime de romani de acolo, şi îi duseră cu dânşii la
vetrele strămoşeşti. Întâmplarea făcu ca unul din aceşti prizonieri să dea peste
un stăpân omenos şi blând. Prizonierul acela era peste măsură de viclean şi în
stare să înşele pe aceia care aveau de-a face cu dânsul. Vrând să se întoarcă în
ţara romanilor, şi neavând cum, se gândi la următoarele. Se înfăţişă înaintea
stăpânului său şi începu să-l laude pentru omenia lui, spunându-i că pentru
aceasta va avea mult bine de la Dumnezeu şi nici el nu va rămânea
nerecunoscător faţă de un stăpân atât de omenos; ci, dacă va voi să asculte
sfatul său cât se poate de binevoitor, în scurt timp îl va pune în posesia unei
averi imense. Şi iată cum: printre sclavini se află ca sclav fostul comandant al
armatei romane, Chilbudios, fără ca nimeni dintre barbari să ştie cine e. Dacă,
prin urmare, va voi să plătească preţul răscumpărării lui Chilbudios şi să-l ducă
în ţara romanilor, fără îndoială îşi va dobândi faimă prin aceasta şi o foarte
mare avere de la împărat. Vorbele acestea ale romanului îl înduplecară îndată
pe stăpân, care merse împreună cu dânsul la sclavini. Căci barbarii aceştia
încheiaseră acum pace între ei şi se întâlneau fără teamă. Aşadar, dădură o
sumă mare de bani stăpânului lui Chilbudios, îl răscumpărară şi plecară îndată
împreună cu dânsul. Ajungând la ei acasă, cel care îl răscumpărase îl întrebă pe
om dacă-i Chilbudios, comandantul armatei romane. Acesta îi povesti totul, ce

55
de-amănuntul şi fără ocol, spunându-i adevărul cum că şi el e de neam ant şi că
luptându-se împreună cu ai săi împotriva sclavinilor, care pe atunci erau
duşmanii lor, a fost prins de unul din ei; şi că de acum înainte, odată ce a ajuns
în ţara sa, va fi şi dânsul liber, potrivit legilor. Cel care plătise banii pentru el
rămase încremenit şi se umplu de necaz văzând că i s-a spulberat o speranţă
atât de mare. Dar romanul căuta să-l mângâie şi să înlăture adevărul, spre a nu
fi împiedicat să se întoarcă acasă şi spunea cu tărie că omul acela e Chilbudios
cel adevărat; dar se teme, fiind între duşmani, şi nu vrea să descopere totul;
însă când va ajunge pe teritoriul roman nu numai că nu va ascunde adevărul, ci
se va mai făli cu numele acesta, după cum e firesc. Toate acestea fură săvârşite
la început, în taină, fără ştirea celorlalţi barbari.
..........................................................................................................................
....
După cum am spus, anţii se adunară atunci şi-l siliră pe omul acela să
spună că e Chilbudios, comandantul armatei romane. Îl ameninţau cu pedeapsa
dacă va zice că nu. În timp ce la ei se petreceau acestea, împăratul Iustinian
trimise o solie la acei barbari, cerându-le să se aşeze cu toţii într-o cetate veche,
cu numele Turris, care se află dincolo de Istru şi fusese zidită pe vremuri de
împăratul roman Traian, dar rămăsese părăsită de mult timp, căci o pustiiseră
barbarii localnici. Iustinian făgăduia că le va dărui cetatea, împreună cu
teritoriul din jurul ei, deoarece aparţinea romanilor încă de la început; că va
face tot ce-i va sta în putinţă ca să-i adune laolaltă şi să le mai dea şi o sumă
mare de bani, numai să-i fie deacum înainte aliaţi şi să-i împiedice pentru
totdeauna pe huni de a mai cotropi împărăţia romană, aşa cum îşi puseseră în
gând. Auzind aceasta, barbarii se învoiră şi făgăduiră că vor face totul, numai
să-l numească din nou pe Chilbudios comandant al armatei romane şi să-l lase
să locuiască în mijlocul lor, zicând că acela era Chilbudios pe care-l voiau ei.
Ademenit de această nădejde, omul nostru ţinea acum şi el să fie Chilbudios,
comandantul armatei romane; şi zicea că el este acela. Pe temeiul acestor spuse
fu trimis la Bizanţ; dar pe drum se întâlni cu Narses. Acesta intră în vorbă cu el
şi văzu că omul minte (deşi vorbea latineşte şi învăţase multe din apucăturile
lui Chilbudios, pe care era în stare să le imite). Narses îl puse la închisoare şi-l
sili să mărturisească totul; după aceea îl luă cu sine la Bizanţ”.

b) Despre edificii (zidiri)


..........................................................................................................................
....
,,Vrând să facă din Istru cea mai puternică apărare a noastră şi a
întregii Europe, împăratul a acoperit ţărmul fluviului cu întărituri dese, după
cum vom arăta ceva mai încolo, şi a aşezat pretutindeni pe ţărm străji de
oşteni, pentru a opri cu străşnicie trecerea barbarilor din părţile acelea. Cu
toate aceste înfăptuiri, neavând încredere în amăgitoarea nădejde omenească şi
gândindu-se că, dacă duşmanii vor izbuti să treacă fluviul în vreun fel oarecare,

56
vor cotropi ogoarele lipsite de apărare, vor lua ca sclavi pe toţi oamenii de
vârstă tânără şi vor prăda toate avuţiile, împăratul nu se mulţumi să le dea o
siguranţă colectivă prin fortificaţiile de pe malurile fluviului, ci le mai dădu şi
una deosebită. El făcu atât de dese întărituri în sate, încât fiecare ogor îşi are
fortificaţia sa, sau se află în vecinătatea unui loc întărit.
..........................................................................................................................
....
În felul acesta împăratul Iustinian a fortificat tot ţinutul dinlăuntrul
Illyriei. Acum voi arăta şi cum a întărit ţărmul fluviului Istru, care se mai
numeşte şi Dunăre, cu fortificaţii şi garnizoane de soldaţi. Căutând să
oprească trecerea Dunării de către barbarii care locuiau de cealaltă parte,
împăraţii romani de odinioară au acoperit tot ţărmul acestui fluviu cu
fortificaţii, nu numai în dreapta fluviului, ci au zidit pe alocuri şi în partea
opusă orăşele întărite şi cetăţi. Dar aceste întărituri nu fuseseră făcute în aşa
fel încât să poată rezista vreunui atac, ci numai ca să nu rămână ţărmul
fluviului fără apărători; pentru că barbarii de prin acele părţi nu ştiau să ia cu
asalt ziduri. E adevărat că cele mai multe întărituri constau dintr-un singur
turn şi de aceea se şi numeau monopyrgia. În ele se afla un număr de oameni
cu totul redus. Şi atât era de ajuns pe atunci pentru a speria triburile barbare,
care se fereau să atace pe romani. Mai târziu însă, când Attila năvăli cu oaste
multă, el dărâmă aceste întărituri până la pământ, fără nici o greutate, şi pustii
cea mai mare parte a teritoriului roman fără să întâmpine vreo împotrivire. Însă
împăratul Iustinian a zidit din nou întăriturile dărâmate, nu cum fuseseră mai
înainte, ci cu mult mai puternice; şi pe foarte multe le-a dres şi le-a înnoit tot
el. În felul acesta a redat complet imperiului roman siguranţa pe care o
pierduse. Toate acestea le voi arăta aşa cum s-au întâmplat.
Fluviul Istru coboară din munţii celţilor, care acum se numesc galli,
ocoleşte un teritoriu întins, în cea mai mare parte cu desăvârşire pustiu, locuit
numai pe ici-colo de barbari, ducând o viaţă ca animalele şi lipsiţi de legături
cu ceilalţi oameni. Când ajunge foarte aproape de Dacia, el apare pentru prima
oară ca hotar între barbarii care ocupă partea stângă a fluviului şi teritoriul
roman din dreapta sa. De aceea romanii numesc Dacia din această parte
Ripensis, căci ,,ţărm” se cheamă în latineşte ripa.
..........................................................................................................................
.....
De la Viminacium, mergând înainte, întâlnim trei fortificaţii pe ţărmul
Istrului: Pinci, Cupi şi Novae. Construcţia şi numele lor se întemeia mai
înainte pe un singur turn. Acum însă împăratul Iustinian a sporit mult numărul
şi mărimea clădirilor şi întăriturilor din aceste locuri şi le-a dat însemnătatea
unui oraş. În faţa oraşului Novae, pe celălalt ţărm, stătea din vechime un turn
lăsat în părăsire, cu numele Literata, pe care oamenii de demult îl numeau
Lederata. Pe acesta împăratul nostru l-a transformat într-o fortăreaţă mare şi
deosebit de întărită. După Novae urmează fortăreţele Cantabaza, Smornes,

57
Campses, Tanata, Zernes şi Ducepratu. Pe celălalt ţărm au fost construite din
temelii multe alte fortăreţe. După aceea urmează aşa-numitul Caputbovis, o
lucrare a împăratului Traian şi un orăşel foarte vechi cu numele Zanes. Pe toate
acestea le-a înconjurat cu întărituri foarte puternice şi a făcut din ele cetăţi de
necucerit ale imperiului. Nu departe de această Zanes se află un post întărit cu
numele Pontes. Acolo fluviul întinde un braţ şi, după ce ocoleşte o mică parte a
ţărmului, se întoarce din nou în albia sa obişnuită şi se amestecă cu sine însuşi.
Nu face acest lucru de la sine, ci constrâns de născocirea omenească. Voi arăta
din ce pricină locul acesta a fost numit Pontes şi de ce silesc oamenii Istrul să
facă acolo un înconjur. (Fontes Historiae Daco-Romanae, II, p.435, 439-443, 463,
465)

Sec.VI d.H. Iordanes, Faptele romanilor şi Getica. Despre realităţile nord-


dunărene

a) Faptele romanilor
,,Pe dardani şi pe moesi pentru întâia oară i-a îmblânzit proconsulul
Curio şi ajungând ca primul dintre toţi romanii până la fluviul Dunărea, a
devastat toate împrejurimile acestuia. Acelaşi Lucius, învingând într-o luptă şi
pe regele panonilor, a transformat în provincie ambele Pannonii.
... După aceasta, pe dacii din ţinuturile de dincolo de Dunăre, care au
o întindere de un milion de paşi, i-a prefăcut în provincie Traian, în timpul
domniei sale, după ce regele lor Decebal a fost omorât. Gallienus însă le-a
pierdut în timpul domniei sale, iar împăratul Aurelian, rechemând de acolo
legiunile, le-a aşezat în Moesia şi acolo, într-o parte a acesteia a întemeiat
Dacia Mediterranea şi Dacia Ripensis, la care a adăugat Dardania. Toată
Illyria însă, care fusese supusă pe regiuni în mod separat, a fost unită într-un
singur organism, care are în interiorul său optsprezece provincii şi anume: două
Noricum, două Pannonii, Valeria, Suavia, Dalmatia, Moesia Superioară,
Dardania, două Dacii, Macedonia, Thessalia, Achaia, două Epyrus, Praevales,
Creta; împreună optsprezece.
..........................................................................................................................
....
Negreşit atunci (sub Diocleţian) a fost învins neamul carpilor şi a fost
trecut pe teritoriul roman.
Neamul hunilor năvălind asupra goţilor pe unii dintre aceştia îi supun,
iar pe alţii îi fugăresc. Aceştia venind în teritoriul roman sunt primiţi fără a
depune armele. Datorită lăcomiei generalului Maximus sunt chinuiţi de foame
şi constrânşi să se răscoale.
Regele hunilor Attila, în strânsă unire cu gepizii şi goţii, în fruntea
cărora se găseau Ardaric şi Valamir, şi cu diferite alte neamuri conduse de regii
lor, a devastat toată Illyria, Tracia, ambele Dacii, Moesia şi Sciţia.

58
Comandantul trupelor din Moesia, Arnegisclus, iese din Marcianopolis şi
pleacă în întâmpinarea sa. Luptându-se vitejeşte... este ucis.

b) Getica
..........................................................................................................................
.....
,,În această Sciţie primul neam care este aşezat, pornind de la apus,
este al gepizilor. Partea aceasta a Sciţiei este străbătută de fluvii mari şi
celebre. Căci Tisa aleargă prin nordul şi vestul ei; înspre sud se află însăşi
marea Dunăre, iar dinspre est o taie Flutausis care este repede şi vijelios şi se
varsă cu furie în undele Dunării. În mijlocul lor se află Dacia, apărată de Alpii
abrupţi, ca de o coroană. În partea lor stângă, spre nord, de la izvorul Vistulei
se află aşezată pe un spaţiu imens numeroasa populaţie a veneţilor. Deşi astăzi
numele lor variază după diferitele familii şi regiuni, ei poartă mai ales numele
de sclavini şi anţi. Sclavinii locuiesc de la cetatea Noviodunum şi lacul care
este numit Mursianus şi până la Nistru, iar în nord până la Vistula: drept oraşe
au păduri şi mlaştini. Anţii însă, care sunt cei mai viteji dintre ei, se întind de
la Nistru la Nipru, acolo unde Marea Pontică face un cot. Aceste râuri se
găsesc la o distanţă de mai multe zile de drum unul de altul.
Dincolo de aceştia, deasupra Mării Pontice, se întind lăcaşurile
bulgarilor, care au devenit foarte cunoscuţi datorită consecinţelor nenorocite
ale păcatelor noastre. Urmează de aici hunii...
Citim despre lăcaşul acestora că mai întâi a fost pe pământul Sciţei
lângă mlaştina Meotis, că apoi au locuit în Moesia, Tracia şi Dacia, iar la urmă
din nou în Sciţia deasupra Mării Pontice.
În cel de al doilea lăcaş al lor, adică în Dacia, Tracia şi Moesia, goţii
au avut drept rege pe Zamolxe, despre care cei mai mulţi scriitori de anale ne
spun că a fost un filozof cu o erudiţie de admirat. Căci şi mai înainte au avut
pe învăţatul Zeuta, după aceea pe Deceneu şi în al treilea rând pe Zamolxe
despre care am vorbit mai sus. Goţii n-au fost deci lipsiţi de oameni care să-i
înveţe filozofie. De aceea goţii au fost totdeauna superiori aproape tuturor
barbarilor şi aproape egali cu grecii, după cum relatează Dio, care a compus
istoria şi analele lor în limba greacă. El spune că acei dintre ei care erau de
neam s-au numit la început Tarabostes, iar apoi Pilleati: dintre dânşii se
alegeau regii şi preoţii. Şi într-atât au fost de lăudaţi goţii, încât să spună că
la ei s-a născut Marte, pe care înşelăciunea poeţilor l-a făcut zeu al războiului.
De aceea spune şi Vergilius: ,,Neobositul părinte, care stăpâneşte câmpiile
geţilor”. Pe acest Marte, goţii totdeauna l-au înduplecat printr-un cult sălbatec
(căci victimele lui au fost prizonierii ucişi), socotind că şeful războaelor trebuie
împăcat prin vărsare de sânge omenesc. Lui i se jertfeau primele prăzi, lui i se
atârnau pe triunghiurile arborilor prăzile de război cele dintâi şi exista un
simţământ religios adânc în comparaţie cu ceilalţi zei, deoarece se părea că
invocaţia spiritului său era ca aceea adresată unui părinte.

59
.... Apoi muntele formând cu creasta sa marginea popoarelor scitice,
înaintează până la Pontul Euxin şi prin colinele înşirate strâns, el atinge chiar
apele Istrului, în locul în care acest râu, despicându-se, se desface şi Sciţia se
numeşte Taurus.
Istoricul Dio Cassius care a dat operei sale titlul de Getica, despre care
geţi am arătat mai sus că sunt goţi, după cum spune Paulus Orosius.
..........................................................................................................................
.....
Regina Tomiris, luând de la inamic atâta pradă după obţinerea
victoriei, a trecut în părţile Moesiei, care acuma se cheamă Sciţia Minor,
împrumutându-şi numele de la Sciţia Mare, şi acolo pe ţărmul moesic al
Pontului a zidit oraşul Tomis căruia i-a dat numele său.
Mai apoi Darius, regele perşilor, fiul lui Histaspe, a cerut în căsătorie
pe fiica lui Antyrus, regele goţilor, rugându-l şi îngrozindu-l în acelaşi timp,
dacă nu i-ar împlini voinţa. Goţii însă, dispreţuind legătura de rudenie cu el, au
înşelat speranţele soliei. Fiind refuzat, Darius s-a aprins de mânie şi a pregătit
împotriva lor o armată de şapte sute de mii de soldaţi, încercând să răzbune o
ruşine personală cu preţul nenorocirii statului; după ce a aşezat vase aproape de
la Chalcedon şi până la Bizanţ în chip de pod, el a intrat în Tracia şi Moesia;
construind în acelaşi fel un pod peste Dunăre şi fiind atacat necontenit, timp de
două luni, a pierdut la Tape opt mii de soldaţi şi, temându-se ca podul de peste
Dunăre să nu fie ocupat de adversarii săi, a luat-o repede la fugă spre Tracia,
fără a se mai opri în Moesia vreun moment, deoarece nu se credea aici în
siguranţă.
..........................................................................................................................
....
Apoi, în timpul domniei la goţi a lui Burebista, a venit în Goţia
Deceneu, pe vremea când Syla a pus mâna pe putere la Roma. Primindu-l pe
Deceneu, Burebista i-a dat o putere aproape regală. După sfatul acestuia goţii
au început să pustiească pământurile germanilor pe care acuma le stăpânesc
francii.
..........................................................................................................................
....
Ei socoteau ca noroc şi câştig, drept unica lor dorinţă, îndeplinirea în
orice chip a lucrurilor pe care le sfătuia îndrumătorul lor Deceneu, judecând că
este folositor să realizeze aceasta. El, observând înclinarea lor de a-l asculta în
toate, şi că ei sunt din fire deştepţi, i-a instruit în aproape toate ramurile
filozofiei; căci era un maestru priceput în acest domeniu. El i-a învăţat etica,
dezvăţându-i de obiceiurile lor barbare, i-a instruit în ştiinţele fizicii, făcându-i
să trăiască conform legilor naturii; transcriind aceste legi, ele se păstrează până
astăzi, sub numele de belagines, i-a învăţat logica, făcându-i superiori
celorlalte popoare, în privinţa minţii; dându-le un exemplu practic i-a îndemnat
să petreacă viaţa în fapte bune; demonstrându-le teoria celor douăsprezece

60
semne ale zodiacului, le-a arătat mersul planetelor şi toate secretele
astronomice şi cum creşte şi scade orbita lunii şi cu cât globul de foc al
soarelui întrece măsura globului pământesc şi le-a expus sub ce nume şi sub ce
semne cele trei sute şi patruzeci şi şase de stele trec în drumul lor cel repede de
la răsărit până la apus spre a se apropia sau depărta de polul ceresc.
Vezi ce mare plăcere, ca nişte oameni prea viteji să se îndeletnicească
cu doctrinele filozofice, când mai aveau puţintel timp liber după lupte. Putem
vedea pe unul cercetând poziţia cerului, pe altul însuşirile ierburilor şi ale
fructelor, pe acesta studiind descreşterea şi scăderea lunii, pe celălalt observând
eclipsele soarelui şi cum, prin rotaţia cerului, (astrele) care se grăbesc să atingă
regiune orientală sunt duse înapoi spre regiunea occidentală, odihnindu-se apoi
după o regulă prestabilită.
Comunicând acestea şi alte multe goţilor cu măiestrie, Deceneu a
devenit în ochii lor o fiinţă miraculoasă, încât a condus nu numai pe oamenii
ede rând, dar chiar şi pe regi. Căci atunci a ales dintre ei pe bărbaţii cei mai
de seamă şi mai înţelepţi pe care i-a învăţat teologia, i-a sfătuit să cinstească
anumite divinităţi şi sanctuare făcându-i preoţi şi le-a dat numele de pileati,
fiindcă, după cum cred, având capetele acoperite cu o tiară, pe care o numim
cu un alt nume pilleus, ei făceau sacrificii; restul poporului a dat ordin să se
numească capillati, nume pe care goţii îl reamintesc până astăzi în cântecele
lor, deoarece i-au dat o mare consideraţie.
Iar după moartea lui Deceneu, ei au avut aproape în aceiaşi veneraţie
pe Comosicus, fiindcă era tot aşa de iscusit. Aceasta era considerat la ei şi ca
rege şi ca preot suprem şi ca judecător, datorită priceperii sale, şi împărţea
poporului dreptate ca ultimă instanţă. Părăsind şi acesta viaţa, s-a urcat pe
tron, ca rege al goţilor, Corillus care a condus timp de patruzeci de ani
popoarele sale în Dacia. Am în vedere Dacia cea veche pe care acum o ocupă
popoarele gepizilor. Această ţară, aşezată în faţa Moesiei, dincolo de Dunăre, este
înconjurată de o cunună de munţi, având numai două intrări, una pe la Boute şi
alta pe la Tape. Această Goţia pe care strămoşii noştri au numit-o Dacia şi care
acum se numeşte Gepidia, după cum am spus, se mărgineşte la răsărit cu
roxolanii, la apus cu iazigii, la miază-noapte cu sarmaţii şi bastarnii şi la miazăzi
cu fluviul Dunărea. Iazigii sunt despărţiţi de roxolani numai prin râul Aluta.
Şi fiindcă s-a făcut menţiunea Dunării, cred că nu e în afara subiectului
să dau câteva indicaţii despre acest fluviu atât de însemnat. Căci el izvorăşte
din câmpiile alamanilor şi primeşte de la izvorul său şi până la gura sa care se
varsă în Pont şasezeci de râuri din dreapta şi din stânga, pe o întindere de 1200
mile, având forma unei spinări de peşte, în care se înfig fluviile ca nişte coaste
şi în general este cel mai mare fluviu. El se numeşte Hister în limba bessilor şi
are adâncimea apei, în albia unde este mai adâncă, numai de două sute de
picioare. Dunărea întrece în mărime toate celelalte fluvii, în afară de Nil.
Ajunge cât am spus despre Dunăre.

61
După un interval de timp îndelungat, sub domnia împăratului
Domiţian, goţii de teama zgârceniei sale, desfăcură tratatul ce-l încheiaseră
odinioară cu alţi împăraţi şi începură să devasteze, împreună cu şefii lor,
malurile Dunării care erau de mult în stăpânirea Imperiului roman,
distrugându-le armatele împreună cu comandanţii lor. În fruntea acestor
provincii se găsea pe atunci ca guvernator, după Agrippa, Oppius Sabinus, iar
la goţi conducerea o avea Durpaneus. Dându-se lupta, romanii au fost învinşi,
iar lui Oppius Sabinus i s-a tăiat capul şi goţii, năvălind asupra mai multor
castele şi cetăţi, au prădat regiunile care ţineau de imperiu. Din cauza
nenorocirii celor ai săi, Domiţian a plecat cu toate forţele sale în Illyria şi
încredinţând conducerea aproape întregii armate generalului său Fuscus şi
câtorva bărbaţi aleşi, i-a obligat să treacă peste Dunăre împotriva armatei lui
Durpaneus, pe un pod din corăbii legate între ele. Atunci goţii, care n-au fost
luaţi pe neaşteptate, au pus mâna pe arme chiar de la prima ciocnire au învins
pe romani, omorând pe comandantul acestora Fuscus şi au jefuit bogăţiile din
lagărul soldaţilor. Pentru dobândirea acestei victorii mari ei i-au numit pe
conducătorii lor semizei, adică ,,anzi” şi nu simpli oameni, ca şi cum ar fi
învins datorită norocului lor.
..........................................................................................................................
....
Dorind ca începuturile domniei sale să le inaugureze prin supunerea
vandalilor, el a pornit împotriva lui Visimar, regele acestora, care era din tribul
asdingilor, cel mai de seamă dintre toate triburile şi foarte războinic. După
referinţele războinicului Dexip, ei au ajuns de la Ocean până în regiunile
noastre, abia în decurs de un an, din pricina mărimii teritoriilor pe care au
trebuit să le străbată. Ei ocupau atunci locurile unde astăzi locuiesc gepizii,
lângă râurile Marisia, Miliare, Gilpil şi Grisia, care întrece în mărime pe
toate celelalte mai sus amintite.
Pe atunci la răsărit de ei se aflau goţii, la apus marcomanii, la miază-
noapte hermundurii, la miazăzi Istrul, care este numit şi Dunăre. Pe când se
aflau vandalii aici, li s-a declarat război de către Geberich regele goţilor, la
ţărmul susamintitului râu Marisia, unde nu s-a luptat mult timp pe picior de
egalitate, ci imediat e culcat la pământ însuşi Visimar, regele vandalilor, cu o
mare parte din neamul său.
..........................................................................................................................
....
... Între timp Hermanaric, care era foarte bătrân, ajungând la vârsta
respectabilă de 110 ani, n-a putut suporta nici suferinţele pricinuite de rană,
nici atacurile hunilor şi a murit. Moartea sa le-a dat hunilor posibilitatea să
obţină supremaţia asupra acelor goţi care, după cum am spus, locuiesc în partea
de răsărit şi se numesc ostrogoţi.
Vizigoţii, adică ceilalţi tovarăşi ai lor, care locuiau în partea de apus, la
fel de îngroziţi ca şi fraţii lor, nu ştiau din cauza hunilor ce hotărâre să ia cu

62
privire la ei. Chibzuind mult timp ei trimiseră în sfârşit, după o hotărâre
comună, delegaţi în imperiu, la împăratul Valens, fratele împăratului
Valentinianus. Ei cereau să li se acorde ca loc de agricultură o parte din Tracia
sau din Moesia, ca să poată trăi sub legile şi autoritatea sa. Ca să fie mai demni
de încredere ei permit să devină creştini în caz că li se vor da propovăduitori
în limba lor. Aflând Valens acest lucru şi socotind că-i aduce glorie, a aprobat
imediat ceea ce vrut chiar el să le propună şi i-a aşezat pe goţi în regiunile
Moesiei ca un fel de zid al imperiului său contra celorlalte neamuri barbare. Şi
deoarece împăratul Valens închisese toate bisericile noastre, prins fiind de
perfidia arianilor, a trimis la predicatori din secta sa, care răspândiră acolo, la
nişte oameni simpli şi ignoranţi, otrava ereziei lor. Şi astfel vizigoţii au fost
făcuţi de către împăratul Valens mai degrabă ariani decât creştini. Mai departe,
împinşi de zel, predicară evanghelia atât ostrogoţilor cât şi gepizilor, care erau
înrudiţi cu cei dintâi, învăţându-i cultul acestei erezii şi invitară toate neamurile
de limba lor să ia parte la cultul acestei secte. Ei înşişi, după cum am spus,
trecând Dunărea, s-au stabilit, cu permisiunea împăratului, în Dacia Ripensis,
în Moesia şi în Tracia.
Ziua aceea a înlăturat foamea goţilor şi siguranţa romanilor. Goţii au
început să se poarte, nu ca nişte noi sosiţi şi străini, ci să comande ca cetăţeni
şi stăpâni unor simpli posesori şi să ţină sub autoritatea lor cu depline drepturi
toate regiunile de nord până la Dunăre.
..........................................................................................................................
....
La această pace, Attila, stăpânul tuturor hunilor, şi singurul stăpânitor
în lume al aproape tuturor neamurilor din întreaga Sciţie, a fost administrat şi
s-a bucurat de o faimă strălucită la toate neamurile. Istoricul Priscus, fiind
trimis de Theodosius cel Tânăr într-o ambasadă la el, ne relatează, între altele,
următoarele: ,,Trecând peste nişte fluvii foarte mari şi anume Tisia, Tibisia şi
Drica, am ajuns în locul în care odinioară Vidigoia, cel mai viteaz dintre goţi, a
căzut printr-o mişelie a sarmaţilor; de aici am ajuns nu departe de satul în care
stătea regele Attila, zic sat dar era de mărimea unui oraş foarte mare.
..........................................................................................................................
.....
Iar gepizii, însuşindu-şi cu forţa regiunile hunilor şi punând stăpânire
în calitate de învingători pe tot teritoriul Daciei ca nişte oameni destoinici, n-au
cerut altceva de la Imperiul roman decât pace şi daruri anuale. Printr-un tratat
de prietenie împăratul a consimţit atunci bucuros la aceasta şi până astăzi
poporul acesta primeşte darul obişnuit de la împăratul roman”.
(Fontes Historiae Daco-Romanae, II, p.400, 411-415, 425-429)

Sec.VI-VII d.H. Theofilact din Simocatas. În Istoriile sale aminteşte luptele


purtate de romani cu barbarii

63
“... De acum, începând ţesătura istoriei şi descriind războaiele cu
barbarii, vom aminti întâi mişcarea împotriva avarilor, pentru că aceste
întâmplări sunt foarte alăturate de faptele arătate mai înainte şi ordinea aceasta
este cea mai potrivită. Aşadar nu puţine isprăvi au fost săvârşite atunci de ei cu
îndrăzneală nesocotită. Aceşti huni care locuiesc lângă Istru, sunt neamul cel
mai necredincios şi mai nesăţios dintre cele care duc o viaţă nomadă. După ce
puseră stăpânire pe un oraş foarte mare, ei trimiseră soli la împăratul
Mauricius. Localitatea se numea Sirmium şi era oraş foarte vestit, lăudat şi
slăvit de romanii care locuiau în Europa. Îl cuceriseră cu foarte puţină vreme
înainte ca împăratul Mauricius să se urce pe tronul cezarilor, luând asupra sa,
odată cu purpura, şi grijile romanilor. Cum l-au ocupat, a arătat vestitul
Menandru. Eu n-am răgaz să adaog ceva mai amănunţit la acele lungi povestiri,
să istorisesc din nou cele spuse limpede şi să mă expun mustrării poetului.
După ce oraşul Sirmium fu în mâinile hunilor, se ajunse la înţelegerea ca,
lăsând duşmănia, să se bucure de pace şi să trăiască în linişte. Dar tratatul fu
ruşinos pentru romani; căci stând ca nişte judecători ai luptei, ei acordară
barbarilor daruri strălucite ca răsplată a unei glorii, făgăduiră să verse în
fiecare an barbarilor optzeci de mii de piese de aur în bani şi în îmbrăcăminte
felurită de la neguţători. Tratatul însă nu dură mai mult de doi ani, căci
haganul – aşa era numit de huni – se purta cu trufie faţă de romani... Pe lângă
cele optzeci de mii de piese de aur cerea să i se plătească de către romani
altele douăzeci în fiecare an. Şi cu toată indignarea împăratului, dispreţui
tratatul, dădu în vânt jurămintele făcute, şi ridicând fără zăbavă trâmbiţa,
prietenă a războiului, adună trupele şi luă fără de veste oraşul Singidunum, care
era neîntărit şi lipsit de maşini de război, pentru că, în urma păcii, se
răspândise multă nepăsare în Tracia; căci pacea neglijează paza şi nu e
prevăzătoare pentru viitor.
..........................................................................................................................
...
După ce bătrânul spuse aceste vorbe adunării, reaprinse în piepturile
soldaţilor curajul pentru luptă, la cei mai destoinici făcând să se nască o dorinţă
neînfrântă de a se bate, şi pişcând cu vorba ca şi cu un bici lipsa de bărbăţie a
celor domoli îl făcu să se schimbe. Se ridică un strigăt puternic din adunare şi
teatrul răsuna de laudele celor care admirau pe soldatul bătrân pentru marele lui
curaj. Şi îndată, cu toţii într-un gând, părăsiră adunarea şi se îndreptară spre
arme. Coborâră deci de pe Haemus la Calvomuntis şi la Libidurgos şi văzură
nu departe, cam la patru mile de acolo, pe hagan stând cu corturile fără nici o
grijă, întrucât armata îi era împrăştiată prin toată Tracia. Comentiolus aranjă
armata şi punând-o pe o singură linie de luptă o lăsă să înainteze; porunci să se
îndrepte spre Astice, noaptea să fie sub pază, iar a doua zi să năvălească asupra
haganului ca o furtună şi să facă un mare măcel printre duşmani. Dar o soartă
potrivnică găsi cale să schimbe socotelile acestei expediţii. Căci, întocmai ca
un bondar, distruse stupii bunei chibzuiri şi prădă osteneala comandantului, ca

64
pe cea a unei albine. În adevăr, după ce soarele şi-a arătat spatele sumbrei nopţi
şi lampa prea frumoasă şi dătătoare de lumină acoperindu-şi strălucirea a cedat
puterii nopţii, unul dintre animalele de povară şi-a scuturat sarcina de pe el. Se
întâmplase însă că stăpânul lui să meargă înainte. Dar cei care veneau în urmă
şi vedeau animalul de povară târând în dezordine sarcina după el, strigară la
stăpân să se întoarcă şi să îndrepte povara de pe animal. Ei bine, acest lucru a
fost pricina tulburării ordinei în oştire şi a făcut să înceapă fuga înapoi; căci
mulţimea auzea glasul şi cele spuse erau luate greşit drept un semnal care se
părea că era pentru fugă, ca şi cum duşmanii s-ar fi ivit în apropiere de ei mai
repede decât orice închipuire. S-a produs o foarte mare învălmăşeală în armată
şi mult sgomot; fiecare striga tare să se întoarne şi se îndemna unul pe altul în
limba băştinaşă să se întoarcă înapoi, grăind cu foarte mare tulburare torna,
torna ,,întoarce-te, întoarce-te”, ca şi cum li s-ar fi ivit pe neaşteptate o luptă
în timpul nopţii. Se împrăştie aşadar toată oştirea ca o armonie a coardelor de
la liră. Haganul fugi de această a doua şi cea mai mare primejdie cât îl ţinură
picioarele şi lăsând căile bătute şi strămutându-se în alt loc, găsi o scăpare şi
mai neaşteptată decât cea dintâi. La fel făcură şi romanii şi fugeau la rândul
lor.....”
(Fontes Historiae Daco-Romanae, II, p.531-533, 539)

Sec. VII d.H. Isidor din Sevilia, Etimologii. Descrie populaţiile existente la
Dunărea de Jos

..........................................................................................................................
.....
“Masageţii sunt din neamul sciţilor. Şi li se spune masageţi, ca unora
grei, adică ,,geţi puternici”.
..........................................................................................................................
...
Goţii se crede că au fost numiţi (astfel) de la Magog, fiul lui Iafet,
după asemănarea ultimei silabe; cei vechi i-au numit mai mult geţi, decât goţi,
neam tare şi foarte puternic, înalt prin statura corpurilor, îngrozitor prin felul
armelor. Despre ei Lucnus spune:
"De aici să ne atace dacul, de dincolo getul... ,,
Dacii au fost mlădiţe ale goţilor şi se crede că s-au numit daci, ca dagi,
fiindcă s-au născut din neamul goţilor. Despre ei spune cunoscutul (poet
,,Paulinus către Niceta”): ,,Vei merge departe la miazănoapte, până la daci”.
..........................................................................................................................
....
Dunărea, fluviu al Germaniei, se spune că este numit (astfel) de la
mulţimea de zăpezi, datorită cărora creşte şi mai mult. El este cel care în
Europa are mai multă faimă la toţi. E tot una cu Istrul, fiind că în timp ce trece
pe la nenumăratele neamuri, îşi schimbă şi numele şi în drumul său îşi adună

65
puteri mai mari. Izvorăşte din munţii Germaniei şi pădurile de apus ale
barbarilor, se îndreaptă către răsărit, primeşte în albia sa şaizeci de râuri şi se
varsă în Pont prin şapte guri.
..........................................................................................................................
...
Prima regiune a Europei (este) Sciţia inferioară, care începe de la
mlaştina Meotică şi se întinde între Dunăre şi Oceanul nordic până în
Germania; acestei ţări în general i se zice barbară, din cauza neamurilor barbare
de care este locuită. Prima parte a ei este Alania, care ajunge până la lacurile
Meotice. După aceasta Dacia, unde (este) şi Goţia, apoi Germania...”
(Fontes Historiae Daco-Romanae, II, p.573-577)

Începutul sec.VII d.H. Mauricius. Strategicon. Fragmente


..........................................................................................................................
....
“Deoarece au mulţi regi* şi nu se înţeleg între dânşii, e nimerit ca pe
unii dintre ei să-i mânuim cu vorbe sau daruri, mai ales pe cei din apropierea
hotarelor noastre, iar împotriva celorlalţi să pornim cu război, pentru ca
duşmănia faţă de toţi să nu ducă la unire sau la o singură stăpânire. De aşa-
zişii refugiaţi, trimişi să ne arate drumurile şi să ne descopere pe cineva,
trebuie să ne păzim cu străşnicie; măcar că sunt romani, ei au căpătat cu
vremea această calitate, au uitat de ale lor şi sunt cu mai multă tragere de
inimă faţă de duşmani. Pe cei binevoitori să-i răsplătim, iar pe cei care ne fac
rău să-i pedepsim. Bucatele aflate în ţara din apropiere să nu le părăduim, ci să
ne străduim să le aducem în ţară la noi, pe animale şi corăbii: căci râurile lor se
varsă în Dunăre şi căratul se face uşor cu ajutorul corăbiilor”.
(Fontes Historiae Daco-Romanae, II, p.561)

Sec.VII d.H. Geograful anonim din Ravena, Cosmographia. Descrierea


teritoriului vechii Dacii
.....................................................................................................................................
.....
,,Dar dacă citeşti, dragă Odo, despre războiul pe care Traian,
împăratul romanilor, l-a purtat atunci când a cutreierat tot oceanul de nord şi
când a învins pe regele dacilor, vei găsi acolo un lucru de mirare, şi anume în
ce chip se minunau cei mai înţelepţi dintre romani, ei care socoteau că
stăpânesc în egală măsură tot pământul.
..........................................................................................................................
....
Iar în dreptul regiunii meotice este ţara foarte mare numită Dardania,
în care se întind diverse ţări până la marea cea mare a Pontului.... noi am arătat

*
Nu este vorba de o regalitate de tip germanic. Aceşti "regi" erau de fapt simpli conducători
militari aleşi temporar.

66
oraşele din aceste regiuni după mai sus numitul Livianus... De asemenea în altă
parte sânt oraşele care se numesc: Tyras... Ermenium, Urgum, Sturium,
Congri, Porrolissum, Cersiae. De asemenea în altă parte* sunt oraşe, şi anume:
Gura Peuce, Salsovia, Aegyssus**, Noviodunum***, Dinogetia, Arrubium,
Troesmis**** , Beroe, Carsium, Capidava.
Prin aceste diferite ţări trec mai multe fluvii, între altele acelea care se
numesc.... de asemenea fluviul Mureş.
…Tot lângă Marea cea Mare este ţara care se numeşte Tracia. În
această Tracie am citit că au foarte multe oraşe, dintre care vom arăta pe unele
şi anume lângă ţărmul mării.... Dionysopolis, Bizone, Timum, Tiriza, Callatis,
Stratonis, Tomis, Histria.
Iar între Tracia sau Macedonia şi Moesia Inferioară locuiesc acum
bulgarii care au ieşit din Sciţia Mare mai suspomenită.
…Tot aşa... sunt aşezate două Moesii, adică cea de Jos şi cea de Sus...
În această Moesie am citit că au existat numeroase oraşe dintre care vom arăta
pe unele şi anume: Beroe, Carsium, Capidava, Sucidava, Durostorum*****,
Tegulicium, Nigriana*, Transmarisca.... De asemenea, peste fluviul Dunărea,
sunt oraşele Moesiei Inferioare** , şi anume: Porolissum, Certia, Largiana,
Optatiana, Macedonica*** , Napoca, Potaissa, Salinae, Brucla, Apulum,
Acidava, Cedonia, Caput Stenarum, Pons Vetus, Pons Aluti, Romula. De
asemenea lângă însăşi Cedonia este un oraş cu numele Burticum, Blandiana,
Germisara, Petris, Aquae, Sarmizegetusa, Acmonia.
..........................................................................................................................
....
Tot aşa cam în partea sudică, ca să vorbim despre un pământ foarte
întins, se află regiuni foarte întinse care se numesc Dacia Prima şi Secunda
numite şi Gepidia****, unde locuiesc acum hunii numiţi şi avari. Amândouă
aceste Dacii au fost descrise de foarte mulţi filosofi dintre care eu am citit pe
Sardonius şi Hylas şi pe Aristarh, filosofi ai grecilor. Dar regiunile înseşi le-am
descris după Sardonius. În aceste regiuni ale dacilor am citit că odinioară au
existat foarte multe oraşe, dintre care vom arăta pe unele, şi anume: Drobeta,
Ad Mediam, Praetorium, Ad Pannonios, Gaganis, Masclianis, Tibiscum, care
se leagă cu oraşul Acmonia din provincia Moesia. De asemenea în altă parte
există oraşe chiar în Dacii, şi anume: Tema, Tibiscum, Caput Bubali, Aiziziss,
Bersovia, Argidava, Centum Putea, Bacaucis.
*
În Moesia Inferioară.
**
Tulcea
***
Isaccea
****
Igliţa
*****
Silistra
*
Se pare că este Candidiana (Malăk Preslaveţ, Bulgaria).
**
În Dacia.
***
Probabil regiunea a V-a Macedonica, cu sediul la Potaissa.
****
La nordul Dunării.

67
Prin aceste regiuni ale dacilor trec foarte multe râuri, între altele şi
acele care sunt numite Tisia, Tibiscum, Drica, Marisis, Miliare, Gilpit, Crisia.
Toate aceste râuri se varsă în Dunăre. Căci râul Flutausis formează
hotarul regiunii. Totuşi mai sus-numitul cronicar Iordanes le-a expus mai
amănunţit.
Tyras, Histria, Tomis, Stratonis, Callatis, Tirizis, Bizone, Timum,
Dionysopolis... Mesembria.“ (Fontes Historiae Daco-Romanae, II,
p.581)

Sec. IX. Theophanes Confesor, Chronografia. Despre teritoriile de la nordul


Dunării
.....................................................................................................................................
......
,,Pe timpul lui Constantin, stăpânul dinspre apus al pomenite Bulgarii, anume
Kubrat, conducător şi peste cotragi, a lăsat la moartea sa cinci feciori şi le-a
cerut să nu se despartă niciodată de traiul lor împreună spre a stăpâni toate
neamurile şi a nu fi subjugaţi de nici unul din ele. Puţin timp după moartea lui,
cei cinci feciori ajunseră la învoială şi se despărţiră unul de altul, fiecare
împreună cu gloata aflată sub conducerea sa. Feciorul cel mai mare, numit
Batbaian, a păzit porunca tatălui său şi a rămas pe pământul strămoşesc până în
ziua de astăzi. Al doilea frate, numit Cotrag, trecu fluviul Tanais şi se stabili în
preajma fratelui celui dintâi. Al patrulea şi al cincilea trecură fluviul Istru sau
Danubis: unul rămase cu oastea în Pannonia, în regiunea avarilor, aflată sub
conducerea hanului avarilor, iar celălalt se îndreaptă spre Pentapolis de lângă
Ravenna şi ajunse sub stăpânirea creştinilor. Apoi după aceşti fraţi, cel de-al
treilea numit Asparuh, trecu peste fluviile Danapris şi Danastris de la nord de
Dunăre, şi ocupă (regiunea) Oglos şi se aşază între acesta din urmă şi
celelalte două socotind că e un loc sigur şi inexpugnabil din orice latură, căci
avea în faţă mlaştini, iar din celelalte laturi era înconjurat de râuri şi oferea
multă siguranţă împotriva duşmanilor pentru un neam micşorat prin
separarea de ceilalţi. După ce s-au despărţit aceşti fraţi, în felul amintit, în
cinci grupe, şi au ajuns la fărâmiţare, s-a ridicat marele neam al chazarilor, din
adâncimile cele mai îndepărtate ale Berziliei din prima Sarmaţie şi a pus
stăpânire pe tot pământul de dincolo de fluviu până la Marea Pontică. Acesta l-a
supus pe fratele cel dintâi Batbaian, stăpânul primei Bulgarii şi a luat de la el
tribut până în ziua de azi. Împăratul Constantin (al IV-lea) a aflat că pe
neaşteptate un neam murdar şi nespălat s-a aşezat în Oglu, dincolo de Dunăre
şi, năvălind în ţinuturile din apropierea Dunării, pustieşte ţara stăpânită
acum de ei, dar aflată atunci sub oblăduirea creştinilor. El s-a întristat peste
măsură şi a dat poruncă tuturor comandamentelor militare să treacă în Tracia.
După ce a înarmat o flotă, a pornit împotriva lor pe apă şi pe uscat, încercând
să-i urmărească cu război: a rânduit trupele pedestre pe uscat între numitul
Oglu şi Dunăre, iar de-a lungul ţărmului din apropiere a pus în mişcare

68
corăbiile. Când au văzut bulgarii această oaste unită şi numeroasă, s-au gândit
să scape, au fugit în întăriturile lor şi s-au pus la adăpost”.
(Fontes Historiae Daco-Romanae, II, p.619)

Walafrid Strabus (808/809-849). Cărticică despre începuturile şi dezvoltările unor


obiecte bisericeşti. Despre viaţa religioasă a comunităţilor nord-dunărene

“Tot de la greci noi am primit pe kyrch ,,biserică” de la Kyrios ,,domn”,


papst ,,papă” de la papa ,,părinte”, cuvânt care arată o anumită paternitate şi se
potriveşte cu vrednicia clericilor; herr ,,stăpân” de la heres, monn ,,lună” şi
monath ,,lună”, de la µην şi multe altele; tot aşa şi casa domnului (basilica)
sau casa regelui (regia), de la rege; la fel Kyriaca, adică Dominica ,,casa
Domnului” şi-a primit numele de la dominus ,,stăpânul”, pentru că în ea se
slujeşte Domnului Domnilor şi Stăpânului Stăpânilor. Dacă ne întrebăm cu ce
prilej au ajuns până la noi aceste urme de grecitate, trebuie să spunem că şi
barbarii au fost oşteni în statul roman şi că mulţi au venit printre aceste fiare ca
să lupte împotriva păcatelor şi că din aceste pricini ai noştri au învăţat multe
lucruri folositoare, pe care nu le cunoscuseră mai înainte, mai cu seamă de la
goţi*, care se cheamă şi geţi** , întrucât pe vremea când au fost aduşi la credinţa
lui Hristos, deşi nu pe drumul cel drept, ei trăiau în ţinuturile grecilor, însă
vorbeau limba noastră cea tudească. Şi după cum mărturisesc istoriile, învăţaţii
acelui neam au tălmăcit pentru ei cărţile dumnezeieşti pe înţelesul limbii lor, din
care se păstrează şi azi urme la unii din ei. Am aflat din cele istorisite de o seamă
de fraţi vrednici de crezare că la unele seminţii de ale sciţilor, şi mai ales la
tomitani, slujbele dumnezeieşti se săvârşesc până astăzi în aceeaşi limbă.”
(Fontes Historiae Daco-Romanae, II, p.641)

Secolul IX. Listele episcopatelor

Listele episcopatelor
Lista 8.
Arhiepiscopi autocefali
“Eparhia Moesiei, la Odessus sau se zice şi Varna.
*
Îi identifică greşit pe goţi cu geţii
**
Autocefalie – dreptul bisericii unei ţări de a exercita puterea învăţătorească, sacramentală şi
jurisdicţională. Puterea învăţătorească constă în: lucrarea de păstrare a adevărului relevat;
lucrarea misionară sau de răspândire a învăţăturii creştine, lucrarea de precizare şi de adâncire
a credinţei; lucrarea de apărare a adevărurilor de credinţă. Puterea sacramentală (sfinţitoare)
este acea lucrare prin care se sfinţeşte viaţa creştinilor administrându-se harul pe care Sfintele
Taine şi ierugiile îl împărtăşesc. Puterea jurisdicţională constă în întocmirea normelor de
drept, urmărindu-se astfel, asigurarea unei stări de echilibru în relaţiile sociale-juridice şi
realizarea ordinii juridice. Vezi I. Floca, Drept canonic ortodox. Legislaţie şi administrare
bisericească, Ed. Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, volumul II,
Bucureşti, 1990, p.15, 28, 204.

69
Eparhia Sciţiei, la Tomis...
..........................................................................................................................
....
Lista 6.

Rânduiala.... arhiepiscopilor autocefali.


a). Eparhia Moesiei, la Odessus sau se zice şi Varna.
b). Eparhia Sciţiei, la Tomis...”
(Fontes Historiae Daco-Romanae, II, p.639)

70
CAPITOLUL III

ROMÂNII ŞI FORMAŢIUNILE LOR


SOCIAL-POLITICE ÎN SECOLELE IX-XII

Sec. IX. Moise Chorenati, geograf armean. Despre Ţara Românilor

“Sarmaţia, din care o parte e la răsărit de Zaghura, care e Ţara bulgarilor


şi germanilor (se întinde) în spre Oceanul nordic, până la ţara necunoscută
căreia îi zic Balak şi până la muntele Râvbia, de unde iese râul Donavis”.
(A. Decei, Românii din veacul al IV-lea până în al XIII-lea în lumina izvoarelor armeneşti, în
volumul Relaţii româno-orientale”. Culegere de studii. Editura ştiinţifică şi Enciclopedică,
Bucureşti, 1978, p.52)

Sec. X. Constantin Porfirogenetul, De administrando imperii. Despre viaţa


politică la Dunărea de Jos
.....................................................................................................................................
.....
“Neamul pecenegilor s-a aşezat şi într-o parte a Bulgariei, în ţinutul
Niprului, Nistrului şi a celorlalte fluvii de acolo. Când e trimis acolo cu vasele,
solul împărătesc poate merge de acolo, uşor şi repede, spre Chersones, unde îi
găseşte tot pe pecenegi; iar după ce-i găseşte, îi înştiinţează printr-un om al
său, însă rămâne în vase; şi prin acest om le duce darurile împărăteşti, iar el
păzeşte lucrurile din vase. Ei vin la dânsul şi după ce se urcă pe vase, solul le
dă oamenii săi ca ostatici, apoi ia şi el alţi ostatici de la aceşti pecenegi şi îi
ţine în vase, şi abia după aceea se înţelege cu dânşii. Când pecenegii fac
jurăminte în faţa solului, după legile lor, acesta le dă darurile împărăteşti şi
primeşte de la ei prieteni câţi pofteşte, şi apoi se întoarce. Aşa trebuie să ne
înţelegem cu ei, în aşa fel încât atunci când împăratul are nevoie de ei, să-l
servească, fie împotriva ruşilor, fie împotriva bulgarilor, fie împotriva turcilor
(= ungurilor): căci ei sunt în stare să se războiască cu toţi aceştia şi de multe ori
pornesc împotriva lor. Ei au ajuns de temut în zilele noastre.
..........................................................................................................................
.....
Dincoace de fluviul Nipru, înspre partea Bulgariei, lângă malurile
fluviului, există cetăţi părăsite: prima este cetatea numită de pecenegi Aspron
(Albă), deoarece pietrele sale par albe; a doua cetate se numeşte Tungate, a treia

71
Cracnacate, a patra Salmacate, a cincea Saracate şi a şasea Gieucate. În clădirile
acestor cetăţi vechi se găsesc urme de biserici, cruci tăiate şi piatră poroasă; de
aceea unii cred că romanii au avut cândva locuinţe în locurile acelea.
..........................................................................................................................
....
Locurile pecenegilor în care s-au aşezat atunci turcii (ungurii) se
numesc după numele fluviilor de acolo. Fluviile sunt acestea: primul fluviu se
numeşte Baruh, al doilea Cubu, al treilea Trullos, al patrulea Brut iar al
cincilea Svatopluk.
..........................................................................................................................
.....
Acestea sunt locurile vrednice de amintit şi numele lor de lângă fluviul
Istru. Cele mai dinlăuntrul decât acestea, unde sunt peste tot aşezări turceşti
(ungureşti), au primit numiri după râurile care curg pe acolo. Râurile sunt
acestea: primul râu se numeşte Timiş, al doilea Tutis, al treilea Mureş, al
patrulea Criş, iar un alt râu este Tisa. Cu turcii (ungurii) se învecinează în
partea de răsărit bulgarii, unde îi desparte fluviul Istru, fluviu numit şi Dunăre;
la apus sunt francii, iar la miazăzi croaţii.
..........................................................................................................................
....
Provincia actuală a Traciei fusese pusă sub oblăduirea împăratului din
Constantinopol şi a slujit pentru serviciile lui: în ea nu se afla niciun
conducător de oşti. Dar de când neamul urât de Dumnezeu al bulgarilor a trecut
fluviul Istru, de atunci şi împăratul, din pricina năvălirii sciţilor şi bulgarilor, s-
a văzut silit s-o aducă în situaţia de provincie şi să numească în ea un
conducător de oşti. Trecerea barbarilor peste fluviul Istru s-a întâmplat spre
sfârşitul domniei lui Constantin Pogonat, când a ajuns cunoscut şi numele lor;
căci mai înainte erau numiţi onogunduri.
..........................................................................................................................
.....
Eparhia Sciţiei se află sub un conducător şi are 15 oraşe: Tomis,
Dionysopolis, Acrae, Callatis, Istros, Constantiana, Zelpa, Tropaeum,
Axiopolis, Capidava, Carsos, Troesmis, Noviodunum, Aegissos şi Halmyris”.
(Fontes Historiae Daco-Romanae, II, p.659, 667, 671)

Sec. X. Povestea vremurilor de demult. Despre aşezarea maghiarilor în câmpia


Panoniei

,,Anul 6406 (896) ungurii trecură pe lângă Kiev, peste muntele care şi
astăzi se numeşte unguresc (Ugorş Koie) şi au ajuns la Nipru şi-şi întinseră
corturile, căci ei erau nomazi, cum sunt şi Polovţii (cumanii). Venind din
răsărit, ei mergeau grăbiţi prin munţii cei înalţi, cari s-au numit ungureşti şi
începură să lupte cu Volochii şi cu Slavii care trăiau acolo”.
(Cronica lui Nestor la G. Popa-Lisseanu, Izvoarele istoriei românilor, vol.III,

72
Bucureşti, 1935, p.46-47, vezi şi Şt. Pascu, Vl. Hanga, Crestomaţie, II, p.52)

cca Sec. XII. Anonymus, Gesta Hungarorum. Pătrunderea maghiarilor în


Transilvania
,,Şi le lăuda pământul Pannoniei ca fiind extraordinar de bun. Căci
spuneau că acolo curg cele mai renumite izvoare de ape, Dunărea şi Tisa şi alte
prea vestite ape, pline cu peşte bun. Că această ţară o locuiesc slavii, bulgarii şi
blachii, adică păstorii romanilor. Fiindcă, după moartea regelui Athila,
pământul Pannoniei romanii îi ziceau că este păşune, fiindcă turmele lor
păşteau în ţara Pannoniei. Şi cu drept cuvânt se spunea că pământul Pannoniei
ar fi păşunile romanilor, fiindcă şi acum romanii pasc pe moşiile Ungariei. Dar
să lăsăm aceasta!
Iar ducele Arpad, trecând câteva zile, după ce s-a sfătuit cu nobilii săi,
a trimis soli în fortăreaţa Byhor, la ducele Menumorut, cerându-i ca din
drepturile strămoşului său, regele Athila, să-i cedeze pământul de la fluviul
Someş până la hotarul Nirului şi până la Poarta Mezesyna.
Trimişii lui Arpad însă, Usubuu şi Veluc au trecut peste fluviul Tisa la
vadul Lucy. Şi, după ce au pornit de aici, sosind în fortăreaţa Byhor, au salutat
pe ducele Menumorut şi i-au prezentat darurile pe care i le trimisese ducele lor.
În urmă însă, comunicându-i solia ducelui Arpad, au pretins teritoriul pe care l-
am numit mai sus. Iar ducele Menumorut, i-a primit cu bunăvoinţă şi
încărcându-i cu diferite daruri, a treia zi le-a spus să se întoarcă acasă.
Totuşi le-a dat răspunsul, zicându-le: «Spuneţi lui Arpad, ducele Hungariei,
domnului vostru. Datori îi suntem ca un amic, unui amic, cu toate ce-i sunt
necesare fiindcă e om străin şi duce lipsă de multe. Teritoriul însă ce l-a cerut
bunei voinţe a noastre nu i-l vom ceda niciodată, câtă vreme vom fi în viaţă. Şi
ne-a părut rău că ducele Salanus i-a cedat un foarte mare teritoriu, fie din
dragoste, cum se spune, fie de frică, ceea ce se tăgăduieşte. Noi însă, nici din
dragoste, nici din frică, nu-i cedăm din pământ nici cât un deget, deşi a spus
că are un drept asupra lui. Şi vorbele lui nu ne tulbură inima că ne-a arătat că
descinde din neamul regelui. Athila, care se numea biciul lui Dumnezeu. Şi
chiar dacă acela a răpit prin violenţă această ţară de la strămoşul meu, acum
însă graţie stăpânului meu, împăratul din Constantinopol, nimeni nu poate să
mi-o mai smulgă din mâinile mele». Şi, spunându-le acestea, le-a dat drumul să
plece. Atunci Usubuu şi Veluc, solii ducelui Arpad, se duseră în fuga mare la
stăpânul lor. Şi sosind, au comunicat domnului Arpad solia lui Menumorut. Iar
ducele Arpad şi nobilii săi, aflând aceasta, s-au aprins de mânie şi au poruncit
numaidecât să se trimită o armată împotriva lui. Au hotărât să plece Tosu, tatăl
lui Leu şi Zobolsu, fiul lui Eleud din care se trage neamul lui Saac şi de
asemenea, Tuhtum, tatăl lui Horca, bunicul lui Geule şi Zumbor, din care
descinde neamul lui Moglout. Aceştia, luându-şi rămas bun de la ducele Arpad,
au plecat nu cu o mică oaste şi au trecut peste Tisa la vadul Ladeo, neîntâlnind
nici o împotrivire. A doua zi, încep să meargă călări pe lângă Tisa spre fluviul

73
Someş şi şi-au aşezat tabăra, în locul unde este acum Zobolosu. Şi în acest loc,
aproape toţi locuitorii ţării li s-au supus de bunăvoie şi, aruncându-se la
picioarele lor, şi-au dat copiii ca ostatici pentru a nu suferi vreo nenorocire.
Căci se temeau de ei mai toate popoarele şi unii, fugind din faţa lor, deabia au
scăpat, care sosind la Menumorut, i-au adus ştire de faptele lor. Auzind aceasta,
Menumorut a fost cuprins de o atât de mare groază că n-a mai îndrăznit să
ridice mâna, căci toţi locuitorii se temeau de ei nespus de mult fiindcă ziseră că
ducele Almus, tatăl lui Arpad, se trage din neamul regelui Athila.
Auzind aceasta Menumorut, că Usubuu şi Velec, cei mai vestiţi
generali ai ducelui Arpad, vin împotriva sa cu o puternică trupă, precedată de
secui, s-a temut grozav şi n-a îndrăznit să le iasă în cale, fiindcă auzise că
ducele Arpad şi ostaşii săi sunt foarte viteji în război, că romanii din
Pannonia au fost puşi pe fugă, că au jefuit teritoriile Carinthinilor Moravieni,
că multe mii de oameni au căzut prin ascuţişul săbiilor lor, că au cucerit
regatul Pannoniei şi că duşmanii au fugit înaintea feţei lor. Atunci ducele
Menumorut părăsindu-şi mulţimea de soldaţi în fortăreaţa Byhor, el cu soţia
şi fiica sa au fugit din faţa lor şi au căutat să rămână în pădurea Ygfon.
Usubuu şi Velec şi întreaga lor armată veseli încep să meargă călări în contra
fortăreţei Byhor şi şi-au aşezat tabăra lângă fluviul Iuzos. Iar a doua zi
orânduindu-şi armatele, au plecat spre castelul Belland şi, din cealaltă parte,
soldaţii adunaţi din diferite naţiuni încep lupta contra lui Usubuu şi a soldaţilor
săi. Secuii şi ungurii omorâseră mulţi oameni prin loviturile de săgeţi. Usubuu
şi Velec uciseră cu balistele lor 125 soldaţi. Şi s-au luptat între ei douăsprezece
zile şi dintre soldaţii lui Usubuu au fost omorâţi 20 de unguri şi 15 secui. A
treisprezecea zi însă, după ce ungurii şi secuii au umplut şanţurile fortăreţei şi
voiau să aşeze pe ziduri, ostaşii ducelui Menumorut, văzând curajul ungurilor,
încep să se roage de aceşti doi şefi de armată şi deschizându-le fortăreaţa,
veniră în picioarele goale, rugându-se înaintea feţei lui Usubuu şi Velec.
Acestora punându-le oameni de pază, Usubuu şi Velec au intrat în fortăreaţă şi
au dat acolo de multe bogăţii ale soldaţilor acestora. Auzind aceasta
Menumorut de la vestitorii scăpaţi cu fuga, a fost cuprins de o mare groază şi
şi-a trimis soli la Usubuu şi Velec cu diferite daruri şi i-a rugat ca chiar ei să
fie mijlocitori ai păcii să lase pe soli să se ducă la ducele Arpad ca să-i
vestească că Menumorut care la început prin delegaţii săi proprii cu inima ca
de bulgar, cu îngâmfare, le-a comunicat că îi refuză să dea o palmă de pământ
acum, prin aceeaşi soli învins şi zdrobit, nu stă la îndoială să-i dea întregul său
regat şi lui Zulta, fiul lui Arpad, pe fiica sa. Atunci Usubuu şi Velec au aprobat
bucuros planul lui şi, împreună cu delegaţii lor, au trimis vestitori care să roage
pentru pace pe domnul lor, pe ducele Arpad. Şi aceştia, după ce au intrat în
insula Sepel şi au salutat pe ducele Arpad, a doua zi delegaţii au comunicat
solia lui Menumorut. Iar ducele Arpad, consfătuindu-se cu nobilii săi, a
aprobat şi a lăudat propunerea lui Menumorut şi, când a aflat că fata lui
Menumorut este de aceeaşi vârstă cu fiul său Zulta, n-a mai amânat cererea

74
lui Menumorut şi a primit pe fiica lui ca soţie pentru Zulta, împreună cu
regatul promis şi, trimiţând delegaţi la Usubuu şi Velec, le-a dat însărcinarea
să încheie căsătoria şi să primească pe fiica lui Menumorut ca soţie pentru
fiul său Zulta şi pe fiii locuitorilor, luaţi ca ostatici, să-i aducă cu sine şi
ducelui Menumorut să-i lase fortăreaţă Byhor.
Şi, rămânând aici mai multă vreme, Tuhutum, tatăl lui Horca cum era
el un om şiret, după ce a prins să afle de la locuitori despre bunătatea ţării de
dincolo de păduri, unde domnia o avea un oarecare blac Gelu, a început să
ofteze dacă n-ar putea cumva să o dobândească printr-o favoare din partea
ducelui Arpad, ţara de dincolo de păduri, pentru sine şi pentru urmaşii săi.
Ceea ce s-a întâmplat, după aceea, întocmai. Căci ţara Ultrasilvană urmaşii lui
Tuhutum au stăpânit-o până în timpul regelui Ştefan cel Sfânt şi ar fi stăpânit-o
şi mai departe dacă Gyla cel Mic ar fi primit să se facă creştin, împreună cu cei
doi fii ai săi Biula şi Bucna şi n-ar fi lucrat mereu împotriva sfântului rege,
după cum se va arăta în cele ce urmează.
Iar mai susnumitul Tuhutum, om foarte prevăzător a trimis pe un
oarecare bărbat şiret, pe ascuns, să se informeze despre calitatea şi
fertilitatea pământului din Ultrasilvania şi ce fel de oameni sunt locuitorii de
acolo şi dacă ar fi cu putinţă să se războiască cu ei. Căci Tuhutum voia să-şi
câştige şi nume şi pământ, precum spun lăutarii noştri: toţi au câştigat pământ
şi au căpătat nume bun. Ce să mai spun? Când tatăl Ogmand iscoada lui
Tuhutum, dând târcoale ca o vulpe, a văzut, pe cât poate să cuprindă vederea
omului, bunătatea şi rodnicia pământului şi pe locuitorii săi, i-a plăcut nespus
de mult şi, în cea mai mare grabă, s-a întors la domnul său. Şi, după ce a sosit
i-a vorbit multe domnului său despre bunătatea acelei ţări: că pământul acela e
udat de cele mai bune râuri, al căror nume şi folos le-a amintit pe rând, că din
nisipul lor se culege aur, că aurul din acea ţară este cel mai bun aur, că de
acolo se scoate sare şi materii sărate şi că locuitorii din acea ţară sunt cei
mai nevoiaşi oameni din toată lumea. Fiindcă sunt blachi şi slavi care nu au
alte arme decât arcuri şi săgeţi şi ducele lor Gelu e puţin statornic şi n-are
ostaşi buni împrejurul său şi n-ar îndrăzni să se împotrivească curajului
ungurilor, fiindcă suferă multe neajunsuri din partea cumanilor şi a
pecenegilor.
Atunci Tuhutum, aflând bunătatea acelei ţări, şi-a trimis soli la ducele
Arpad, ca să-i dea voie să se ducă dincolo de păduri şi să se lupte împotriva
lui Gelu. Ducele Arpad, însă, după consfătuirea avută, a lăudat propunerea lui
Tuhutum şi i-a dat voie să meargă dincolo de păduri să se lupte împotriva lui
Gelu. Aflând aceasta de la solul său, Tuhutum a făcut pregătiri cu ostaşii săi şi,
după ce şi-a lăsat tovarăşii acolo, a plecat peste păduri, spre răsărit, în contra
lui Gelu ducele blachilor. Iar Gelu, ducele Ultrasilvan, auzind de venirea lui,
şi-a strâns oastea şi a pornit călare, în cea mai mare fugă, înaintea lui pentru ca
să-l oprească la porţile Mezeşului. Dar Tuhutum străbătând pădurea într-o
singură zi, a sosit la râul Almaş. Atunci ambele armate au ajuns faţă în faţă,

75
găsindu-se între ele numai râul. Iar ducele Gelu, cu arcaşii săi, voia să-i
oprească acolo.
Iar făcându-se dimineaţă, înainte de auroră, Tuhutum şi-a împărţit
armata în două părţi şi a doua jumătate a trimis-o ceva mai sus, pentru ca
trecând peste râu, fără să afle soldaţii lui Gelu să înceapă lupta, după cum s-a şi
întâmplat. Şi fiindcă trecerea le-a fost uşoară, ambele linii au ajuns deodată la
luptă. Şi s-au luptat între ei cu înverşunare, dar ostaşii ducelui Gelu au fost
biruiţi şi mulţi dintre ei şi omorâţi şi încă şi mai mulţi luaţi prizonieri. Când a
văzut aceasta ducele Gelu, ca să-şi scape viaţa a luat-o la fugă cu puţini din ai
săi. Şi pe când fugea grăbit spre fortăreaţa situată lângă fluviul Zomus, soldaţii
lui Tuhutum, urmărindu-l în fuga mare au omorât pe Gelu lângă râul Copus.
Atunci locuitorii acelei ţări, văzând moartea domnului lor, de bunăvoie, dând
mâna şi-au ales ca domn pe Tuhutum, tatăl lui Horca. Şi, localitatea ce se
cheamă Esculeu, şi-au întărit cuvântul prin jurământ. Şi din ziua aceea
localitatea aceasta poartă numele Esculeu, fiindcă acolo au făcut jurământul.
Iar Tuhutum, din ziua aceea, a stăpânit ţara în pace şi fericire şi urmaşii lui au
stăpânit-o până la timpul regelui Ştefan cel Sfânt. Iar Tuhutum a dat naştere lui
Horca, Horca a dat naştere lui Geula şi Zubor. Geula a avut două fete, dintre
care una o chema Caroldu şi cealaltă Saroltu. Saroltu a fost mama regelui
Ştefan cel Sfânt. Iar Zubor a dat naştere lui Geula cel Mic, tatăl lui Bue şi
Bucne, în timpul căruia regele Ştefan cel Sfânt a subjugat ţara Ultrsilvană. Pe
Geula chiar l-a dus legat în Ungaria şi l-a ţinut în închisoare toată viaţa, fiindcă
era păgân şi n-a voit să se încreştineze şi lucra împotriva regelui Ştefan cel
Sfânt, cu toate că i-a fost rudă după mamă.
.... Şi nu s-a aflat nici un duşman care să ridice mâna împotriva lor
fiindcă groaza cuprinsese pe toţi oamenii din acea ţară. Şi, plecând de aici, au
ajuns în părţile de la Beguey şi aici au rămas timp de două săptămâni, până ce
toţi locuitorii din acea patrie de la Mureş până la fluviul Timiş, li s-au supus şi
au primit pe fii lor ca ostatici. Apoi, plecând cu oastea, au venit spre fluviul
Timiş şi şi-au aşezat tabăra lângă Vadul Ni Şi când au voit să treacă peste
fluviul Timiş le-a ieşit înainte Glad, din neamul căruia se trage Ohtun ducele
acestei patrii, împreună cu o mare armată de călăreţi şi de pedestraşi cu
ajutorul cumanilor şi bulgarilor şi valachilor. A doua zi, însă, fiindcă nici una
din cele două oştiri nu putuse să treacă deloc peste fluviul Timiş, care se găsea
între ele, Zuardu a însărcinat pe fratele său Cadusa ca, împreună cu o jumătate
din oastea sa, să coboare mai jos, ori cum ar putea, să treacă apa şi să înceapă
lupta în contra duşmanilor. Cadusa, numaidecât, dând ascultare poveţii fratelui
său, a pornit călare cu jumătate din oştire şi s-a scoborât mai jos în fuga mare.
Şi cum graţia dumnezeiască era de partea lor, trecerea le-a fost uşoară. Şi în
vreme ce o parte din armata ungurilor era dincolo, împreună cu Cadusa şi o
jumătate de parte, dincoace, împreună cu Zuard, atunci ungurii făcură să răsune
trompetele de război şi trecând înot peste fluviul au început să lupte cu
înverşunare. Şi, fiindcă ajutorul lui era alături de unguri, le-a dat o mare

76
victorie, iar duşmanii cădeau înainte-le, ca snopii după secerători. Şi în acest
război au murit doi duci ai cumanilor şi trei cneji ai bulgarilor. Şi însuşi Glad,
ducele lor, numai luându-l la fugă a putut să scape, şi armata sa întreagă s-a
topit ca ceara în faţa focului şi a pierit de ascuţişul săbiilor. Apoi Zuard şi
Cadusa şi Boyta, plecând de aci au venit victorioşi spre hotarele bulgarilor şi
şi-au aşezat tabăra lângă râul Ponoucea. Iar ducele Glad, luând-o la fugă, după
cum am spus mai sus, a intrat de teama ungurilor în fortăreaţa Kevea. Şi, a
treia zi, Zuard şi Cadusa, precum şi Boyta, din al cărui neam se trage Brucsa,
orânduindu-şi armata împotriva fortăreţei Kevea, a început să dea lupta.
Văzând aceasta ducele lor Glad, şi-a trimis soli şi a început să ceară pace,
dăruindu-le de bună voie fortăreaţa împreună cu diferite daruri. Apoi
mergând de aci, au cucerit fortăreaţa Ursova şi au locuit în ea timp de o lună
şi pe Boyta, împreună cu a treia parte din armată şi cu fiii locuitorilor luaţi ca
ostatici, i-au trimis la ducele Arpad.” (România. Documente..., p.33-39)
Sec.XI. Viaţa Sfântului Gerard. Despre formaţiunea politică condusă de Ahtum

,,În zilele acelea, era în oraşul Mureşana (Marisena) un oarecare


voievod (princeps) cu numele Ahtum, foarte puternic, care a fost botezat în
oraşul Vidin după legea grecilor. Acesta era foarte slăvit în virtutea şi puterea
sa (...). De aceea întrecea pe rege în mulţimea ostaşilor şi nu-l prea lua în
seamă. Avea chiar o mulţime fără număr de cai neîmblânziţi, afară de cei
îngrijiţi şi păstraţi de slugi acasă. Ale sale erau şi turmele nesfârşite care toate
îşi aveau păstorii lor anumiţi, de asemenea avea şi moşii (allodia) şi curţi
(curiae). Şi-a întins puterea sa peste sarea regească ce cobora pe Mureş,
punând în porturile acelui râu, până la Tisa, vame şi paznici şi a pus vama
asupra tuturor”. (Traducere din latină la Şt. Pascu şi Vl. Hanga,
Crestomaţie…)

Sec.XI. Oguzname. Prima cronică turcă aminteşte ţările din răsăritul Europei
care s-au opus pe cale armată cumanilor (kâpceak)

,,Când kâpceak (căpetenia cumanilor) a crescut mare şi a devenit


,,yighit” (voinic), ţările (illari) Urus (ruşilor), Ulak (românilor), Matcear
(maghiarilor) şi Basquard (başcurzilor) au devenit ,,iagî” (duşmani), n-au
vrut să se supună. Atunci (Oguz Han) a oferit lui kâpceak mult ,,il” (popor) şi
numeroşi ,,nocheri” (ostaşi) şi i-a poruncit să meargă în părţile Ten (Don) şi
Itil (Volga) şi să le aducă sub ascultare. Acolo stă scris (aluzie la sursa de
unde au fost culese) numele apelor Ten şi Itil şi numele apei Ulug suwî.
Kîpceak a fost han 300 de ani aici (aluzie la dominaţia cumanilor). Toţi
kâpceaii (cumanii) se trag de la el şi îi poartă numele.”
(Mehmet Ali Ekrem, Menţiuni despre români în izvoare turceşti preotomane şi otomane
(sec.IX-XV), în Analele Universităţii Creştine ,,Dimitrie Cantemir”, seria Istorie, nr.2,
Bucureşti, 1998, p.63)

77
Sec. XIV. Cronica pictată de la Viena. Voievodatul Transilvaniei la începutul
secolului XI
“În urmă fericitul Ştefan, după ce a primit din mila lui Dumnezeu
coroana înălţimii regeşti, a purtat un vestit şi rodnic război împotriva unchiului
său cu numele Gyla, care pe acea vreme avea domnia peste întreg regatul
Ultrasilvaniei. Deci în anul 1002, fericitul Stefan a prins pe ducele Gyla
împreună cu soţia şi cei doi fii ai săi şi i-a trimis în Ungharia. Aceasta însă
pentru acee a făcut-o, fiindcă deşi i s-a atras atenţia foarte adeseori luarea
aminte de către fericitul rege Ştefan, nici nu s-a întors la legea creştină, nici n-a
încetat de a ataca pe unghuri. Şi întregul regat, foarte mare şi foarte bogat, l-a
unit cu regatul Unghariei”.
(Cronica pictată de la Viena, P. Lisseanu, volumul XI, Bucureşti, 1937, p.148)

Simon de la Keza. Gesta Hungararum. Despre convieţuirea românilor cu secuii

“Mai rămăseseră dintre huni 3000 de bărbaţi care au scăpat cu fuga din
războiul Crimhildira (Crimhilda)care, temându-se de popoarele din Apus, au
rămas în Câmpia Cigla (loc neidentificat) până la vremea lui Arpad. Aceştia nu
s-au chemat huni, ci secui, căci aceşti secui sunt rămăşiţe ale hunilor care, când
au aflat că unghurii se întorc din nou în Panonia, le-au ieşit în cale când se
întorceau la hotarele Rutenoiei, şi după ce au cucerit împreună Panonia au
dobândit o parte din aceasta, însă nu în câmpia Panoniei, ci, vecini cu românii,
au avut aceiaşi soartă în munţi. De aceea, amestecându-se cu românii se spune
că se folosesc de literele acestora”.
(Popa Lisseanu, vol.IV, Bucureşti, 1935, p.84-85; vezi şi Şt. Pascu, Vl.
Hanga, Crestomaţie, p.68)

1086. Ana Comnena. Despre formaţiunile politice din Dobrogea

“Un neam scitic, prădat zi de zi de sarmaţi, părăsindu-şi sălaşele, a


coborât la Dunăre. Cum aveau nevoie să se înţeleagă cu cei care, locuiesc la
Dunăre, căzând de acord asupra acestui lucru, au intrat în tratative cu
conducătorii lor, cu Tatos numit şi Chalis şi cu Sesthlav şi cu Satza – căci
trebuie să amintesc numele celor mai de seamă dintre dânşii (…) unul ţinând
în stăpânirea sa Dristra, ceilalţi Vicina şi celelalte”.
(Fontes Historiae Daco-Romanae, III, p.89)

Sec. XI. Kekaumenos. Strategicon. Despre vlahii din Tesalia

,,Loviţi cu război de către împăratul Traian şi înfrânţi deplin, au fost şi


de acesta, iar regele lor, numit Decebal, a fost ucis şi capul i-a fost înfipt într-o
suliţă în mijlocul oraşului romeilor. Căci aceştia sunt numiţii daci, (zişi) şi
beşi. Şi locuiau mai întâi lângă râul Dunărea şi un râu pe care acum îl numim

78
Sava, unde locuiesc mai de curând sârbii, în locuri întărite (de natură) şi
greu accesibile.”
(România. Documente..., p.24)

1111. Coloman, regele Ungariei întăreşte o danie pe seama mânăstirii Zabor*

În lista demnitarilor printre alţii: Simion, episcop al Transilvaniei, Sixt


de Bihor, Laurenţiu de Cenad, Saul comite de Bihor; Mercuriu principe al
Transilvaniei (…). (D.I.R., C., veac XI-XIII, vol.I,
p.2.)

1167. Niketas Choniates. Despre românii din părţile Moldovei

“Andronic Comnenul, după ce a sosit acolo (…) şi-a luat cu el


merinde de drum şi a căpătat călăuze a pornit spre Galiţia (cnezatul
Haliciului). Dar când Andronic a încetat să se mai teamă, ca şi cum scăpase
din mâinile urmăritorilor şi ajunsese la hotarele Galiţiei către care se repezise
ca spre un azil mântuitor, atunci cade în capcanele vânătorilor. Căci prins de
vlahi, la care ajunsese zvonul despre fuga lui, era dus din nou înapoi, la
împărat.”
(Fontes Historiae Daco-Romanae, III, p.251; vezi şi Şt. Pascu, Vl. Hanga, Crestomaţie, p.95)

1176. Bela III regele Ungariei, confirmă lui Chanea fiul lui Lob privilegiile

“Prin urmare noi, ţinând seama de slujbele credincioase şi deosebite


ale lui Lob, tatăl său şi ale lui Toma, fratele său, de care au dat dovadă în
Grecia (…) fiind aduse la auzul şi la cunoştinţa regelui Bela de către Ompudin,
pe atunci ban şi de voievodul Leustachiu, în tovărăşia cărora au luptat zişii
oameni ,,. (D.I.R., C, Transilvania, veac XI-XIII, I,
p.43)

1185. Niketas Choniates, Răscoala vlahilor şi bulgarilor

“Capii răului şi cei care au răsculat poporul au fost fraţii Petru şi


Asan, de neam român (vlah). Ei s-au repezit peste Dunăre şi trecând-o cu
luntrea s-au dus la vecinii lor cumanii (…). Iar barbarii ce întovărăşeau pe
Asan, trecând Dunărea, se întâlniră cu cumanii şi strânseră acolo mare mulţime
de tovarăşi de arme după voie şi se întoarseră în patria lor, Moesia (…). Acum
ne mai mulţumindu-se să păstreze ceea ce era al lor şi nici numai cu stăpânirea
Moesiei, se hotărâră cu totul să aducă împărăţiei bizantinilor cea mai grea
lovitură şi să unească stăpânirea românilor şi a bulgarilor (…)“
(Traducere la Şt. Pascu, Vl. Hanga, Crestomaţie, p.91)

*
Zabor în teritoriul fostei R.S. Cehoslovacă.

79
Sec.XII. Localităţi în Dobrogea după relatarea lui Edrisi

“Revenind la oraşele din Bergean1 spunem că de la Zakanhra2 oraş în


interiorul ţării despre care am făcut menţiune şi în a doua secţiune şi până la
Bestrinos3 este cale de o zi.
De la Bestrinos la Rosso Castro4 , 15 mile.
De aici la Meghala Therme5 , 15 mile.
De la Meghala Therme la Neo-Castro6 , jumătate de zi.
De la Ghuluni7 , jumătate de zi.
De la Ghuluni la Basca8 , jumătate de zi.
De la Basca la Akli9 , jumătate de zi.
De aici la Stlifanos10 , localitate aşezată la o zi de Aniksoboli11 , o zi.
De la Aniksoboli la Agathoboli12 , spre răsărit, o zi.
De la Agathoboli la Kirkisia13 , o zi.
De la Kirkisia la Desina14 , spre răsărit, o zi.
De la Desina, localitate aşezată nu departe de gura Dunării, până la
mare, 40 mile (…)
De aici /drumul merge/ la Deristra15 , oraş cu uliţi largi, cu bazaruri
numeroase şi multe bogăţii, spre răsărit o zi jumătate.
De la Deristra, pe uscat, la Brisklava16 , oraş pe malul unui râu şi lângă
o baltă, spre răsărit, patru zile.
De aci la Desina, oraş cu multe bogăţii şi cu împrejurimi roditoare,
spre răsărit17 , patru zile.
De aci îndreptându-se spre sud la Armocastro18 , oraş vechi, cu clădiri
înalte, cu câmpii roditoare şi negoţ viu, aşezat pe panta unei coline plăcute care
domină marea, două zile (…)

1
Probabil numele Dobrogei.
2
Oraş neindentificat.
3
Numită în alt loc Silista.
4
Oraş în nordul Dobrogei, neindentificat.
5
Probabil Mangalia.
6
Localitate neindentificată lângă Hârşova.
7
Numit în alt loc Ghorlu, localitate neindentificată.
8
Localitate neindentificată.
9
Probabil Chilia.
10
Probabil Istria.
11
Vechiul Axiopolis lângă Cernavodă.
12
Oraş neindentificat.
13
Probabil Adam Clisi.
14
Vicina
15
Silistra
16
Preslavul Mic
17
Punctele cardinale greşite la Edrisi
18
Constanţa

80
De la El-Mas19 , oraş bine populat, teritoriul căruia e îmbelşugat în
fructe şi roade de tot felul şi al cărui teritoriu este întins, până la Reknovo 20
lângă munte, jumătate de zi.
De aici la Rosso-Castro21 oraş important într-o câmpie, spre răsărit,
jumătate de zi...”
(Traducere la Şt. Pascu, Vl. Hanga, Crestomaţie, p.92-93)

19
Oraş neindentificat în Dobrogea
20
Probabil Turtucaia
21
Oraş în nordul Dobrogei, neindentificat

81
CAPITOLUL IV

SOCIETATEA ŞI CIVILIZAŢIA ROMÂNILOR


ÎN SECOLUL AL XIII-LEA

1197-1272. Nicephoros Blemmydes. Despre ,,geţi” şi ,,marea ţară a geţilor”

“Lângă fluviul Rin izvorăşte marele Istru şi se îndreaptă spre răsărit


spre Pontul Euxin: el se numeşte Danubius, iar unde îşi varsă toate apele
înconjoară cu fel de fel de canale insula Peuce. De aici spre miazănoapte sunt o
mulţime de neamuri până la gura lacului Meotic* ; germani, sarmaţi, geţi şi
bastarni sau mai bine zis batarni, marea ţară a dacilor, alanii cei puternici şi taurii,
care locuiesc Cursa lui Ahile** , îngustă şi lungă, precum şi gura lacului Meotic.
..........................................................................................................................
....
Dar după aceea înaintând fără grijă mai departe, printre prisăci şi
tufişuri dese, când se înfundase pe nişte potece foarte înguste, a fost atacat de
mulţimea Valahilor din păduri şi din munţi şi a rămas mort împreună cu
vrednicul bărbat Petru, vice-voievodul său, cu Deseu zis vas, cu Petru Ruffus,
castelanul de la Cetatea de baltă, cu Secuii Petru şi Ladislau, bărbaţi viteji şi cu
alţi numeroşi ostaşi şi nobili de seamă. Şi după ce ungurii părăsind oastea,
dăduseră dosul şi o rupseră la fugă, ajungând prin locuri noroioase şi
mlăştinoase, strâmtoraţi între prisăci, mulţi dintre ei fură ucişi de Valahi;
numai câţiva au scăpat cu mare primejdie a persoanei şi cu pagube în avutul
lor. Iar trupul voievodului Nicolae, scoţându-l cu luptă grea din mâinile
Valahilor, l-au adus în Ungaria, să-l înmormânteze la Strigoniu, în mănăstirea
Fecioarei Maria. În sfârşit, după întâmplarea aceea tristă, schimbându-se iarăşi
roata norocului, cu ajutorul lui Nicolae de Gara, banul de Macsó, însăşi oastea
regească fiind trecută peste Dunăre în corăbii întărite şi apărate de atacurile
luptătorilor şi arcaşilor voievodului Layk, adică ale Valahilor, care slobozeau
potop de săgeţi asupra lor, duşmanii au fost puşi pe fugă şi s-au împrăştiat ca
fumul; şi rămăşiţele oastei întregi au intrat în ţara Severinului şi o au cuprins.
Şi atunci regele a zidit mai întâi aci cetatea Severinului şi după câţiva ani o
*
Marea de Azov.
**
limbă de pământ nisipoasă şi îngustă aflată pe ţărmul nordic al Pontului Euxin între Nipru
(Boristene) şi golful Carcinic.

82
cetate foarte puternică spre Braşov, numită Bran (Therch) lângă hotarul
muntean şi o a ţinut în stăpânirea sa, întărind cetatea cu oameni înarmaţi, cu
pedestraşi şi cu arcaşi din Anglia, pentru pază”.
(Fontes Historiae Daco-Romane, IV, p.103)

cca 1202-1203. Din dania regelui Emeric făcută bisericii din Arad

,,În satul Felquer biserica are două sorţi (sortes) şi loc pentru două
curţi. Numele iobagilor (…) fiecare din aceştia are sorţi cu săteni ( villanis =
ţărani liberi ) şi dacă numărul acestora creşte, cresc şi sorţile (…). Într-alt sat,
Saris, unde se află vânătorii cetăţii Bihor, biserica are cinci gospodării, anume
Verbel cu doi fii, Eterez cu unu (…). Aceştia au pământul în comun cu sătenii
acelui sat, iar dacă se măreşte numărul lor trebuie să li se înmulţească şi
sorţile.”
(D.I.R., C., Transilvania, vol.XI-XIII, vol.I, p.24-25.)

1222. Diploma regelui Andrei al II-lea. Aşezarea cavalerilor teutoni în Ţara


Bârsei şi privilegiile acordate acestora

“Am dăruit din dragoste frăţească lui Hermann magistrul ordinului


ospitalierilor Sfintei Maria a teutonilor din Ierusalim şi fraţilor săi, atât de faţă
cât şi viitori, aceea ţară numită Bârsa, în Transilvania dinspre cumani, deşi
deşartă şi nelocuită, ca să o locuiască în pace şi să o stăpânească liber, pe veci,
pentru ca, prin aşezarea lor să se întindă regatul (…). Afară de asta le-am
îngăduit ca, dacă în numita ţară a Bârsei se va găsi aur sau argint, jumătate din
el să fie dus vistieriei regale de către fraţi, iar restul să-l oprească pentru ei. Pe
deasupra, le-am dat pe deplin târguri libere şi vămile târgurilor din acea
ţară; şi, ca o întărire a regatului împotriva cumanilor, le-am dat voie să-şi
ridice cetăţi şi oraşe de piatră, pentru ca să fie în stare să facă faţă
duşmanilor (…). Să nu fie supuşi judecăţii sau jurisdicţiei nimănui altuia decât
regelui (…). Iar primul hotar al acestui ţinut începe de la întăriturile cetăţii
Hălmeag şi merge până la întăriturile cetăţii Hngra pe Olt până acolo unde
Prejmerul se varsă în Olt. Mai adăugăm că le dăruim susnumiţilor fraţi şi
cetatea Cruceburg (Rîşnov) pe care pomeniţii fraţi o clădiseră din nou,
împreună cu livezile din jurul aceleia şi ţinutul de la capătul pământului
Cruceburg, ce merge până la hotarele brodnicilor şi de cealaltă parte, de la
întăriturile Hălmegului până la izvorul apei ce se cheamă Bârsa şi de aici
înaintează până la Dunăre (…). Am mai îngăduit zişilor fraţi să ţină liber pe
râul Olt şase corăbii şi pe râul Mureş alte şase, care să ducă sare prin tot regatul
nostru la mers în jos, iar la venit în sus să aducă alte lucruri; şi le-am dat pe
vecie în mod liber şi oriunde ar voi mine de sare numite ocne îndestulătoare
pentru acele douăsprezece corăbii. Totodată i-am iertat pe ei şi pe oamenii lor
de plata oricărei vămi când vor trece prin ţara secuilor sau prin ţara
românilor.” (D.R.H., D, p.3)

83
Sec.XIII. Papa Honoriu al III-lea confirmă donaţia regelui Ungariei Andrei al
II-lea, ordinulului cavelerilor teutoni în Ţara Bîrsei.

,,Honoriu, episcopul .... În adevăr, din privilegiul prea scumpului


nostru fiu întru Cristos, Andrei, strălucitul rege al ungurilor, am aflat, printre
altele, că se găseşte şi aceea că el v-a dăruit în pietatea sa o ţară oarecare ce
se cheamă Burza, spre a stăpâni liber pe veci, acordându-vă nu mai puţin ca,
dacă în numita ţară se va întâmpla să se găsească aur şi argint, o parte să
revie fiscului regesc, iar cealaltă parte să rămână pentru folosul vostru. V-a
mai acordat în întregime libertatea târgului şi venitul târgului din această ţară,
lăsându-vă nu mai puţin libertatea banilor şi a vămilor şi dându-vă libertate şi
scutire de orice dajdie şi a dispus ca nici un voevod să nu aibe voie să se
amestece în treburile voastre. Şi chiar şi ţara v-a fixat-o prin anumite hotare,
sau miezuine... V-a mai acordat ca să aveţi libere pe fluviul numit Olt, şase
corăbii şi tot atâtea pe fluviul numit Mureş, transportând în jos prin tot
regatul lui sare şi transportând în sus alte mărfuri. Dărnicia regală v-a mai
acordat chiar şi minele de sare ce se numesc Acana, îndestulătoare pentru
cele douăsprezece corăbii, liber de a face transportul oriunde veţi voi,
făcându-vă concesia ca să nu fiţi obligaţi să plătiţi nici o dare nici voi, nici
oamenii voştri, când veţi trece prin ţara secuilor sau a românilor .... Aceasta
fiindcă s-a gândit în special la recompensa daunelor ce aţi suferit atunci, când
supărarea regală provocată împotriva voastră a căutat să vă ia dreptul asupra
numitului teritoriu şi mai ales fiindcă, fiind voi aşezaţi la marginea regatului
său, aveţi de susţinut atacurile dese ale păgânilor şi fiindcă, pentru regatul său
rezistaţi înfruntând moartea ca o fortăreaţă de apărare; dar dreptul de a bate
monedă nu-l aveţi, fără o specială învoire a lui...” (Şt.Pascu,
L. Maior, Culegere..., p.30-31)

1224 noiembrie 30. Diploma regelui Andrei II. Privilegiile saşilor de la Orăştie

“ ... Aşa dară noi plecându-ne urechile cu obişnuita pietate spre


plângerile lor cele drepte, vrem să se facă cunoscut celor de faţă şi celor viitori,
că noi călcând în cuvioasele urme ale înaintaşilor noştri, şi mişcaţi fiind din
fundul inimii, le-am dăruit iarăşi libertatea cea de mai înainte. Însă aşa ca tot
poporul începând de la Varaş (Orăştie) până la Baraolt, cu ţara secuilor din
ţara Sebuş, şi cu ţara Draus, să fie un popor, şi să se socotească sub un jude,
desfiinţându-se din rădăcină toate comitatele afară de al Sibiului. Iară
comitele Sibiului, oricine va fi, să nu cuteze a pune dregător în prezisele
comitate, decât numai dintre cei ce locuiesc între dânşii; şi pe el să-l aleagă
popoarele, după cum li se va părea mai bine. Şi nimeni din comitatul Sibiului
să nu cuteze a cumpăra loc (nobilitar) cu bani. Iară la camera noastră să
plătească pe an 500 mărci de argint. Vrem ca nici un proprietar nobil sau orice
alt locuitor, care se află între dânşii să nu fie scutit de această dare, afară de cei

84
ce vor avea privilegiu special despre aceasta. Şi aceasta le îngăduim, cu banii
care vor fi datori să ni-i plătească, să nu se măsoare cu altă măsură decât cu
marca de argint, care le-a dat tatăl nostru Bela, de fericită memorie, adică cu
patru fertoni şi jumătate, după măsura Sibiului, să tragă fără diferenţă cât un
denar din Colonia. Iară deputaţilor noştri, pe cari îi va trimite maiestatea regală
ca să strângă acei bani, nu se vor împotrivi, a le plăti pe fiecare zi ce vor
petrece acolo, câte trei loţi pentru cheltuiala lor. Iar ostaşi vor trimite cinci sute
în campania regelui între graniţele ţării, şi peste graniţă o sută, dacă regele va
merge în persoană; iară dacă va trimite afară pe un supus al său, sau spre
ajutorul amicului său sau întrebările sale proprii, vor trimite numai cincizeci de
ostaşi. Nici regele nu va putea să ceară mai mulţi, nici ei nu vor fi datori a
trimite... Iară afară de cele mai sus zise, le-am dat pădurea românilor şi a
bisenilor dimpreună cu apele, ca să se folosească de dânsele în comun cu
susnumiţii români şi biseni, şi să nu fie datori a face niciun serviciu pentru
aceasta, bucurându-se de mai sus zisa libertate... Tot aşa le dăm dreptul, afară
de cele mai sus zise, ca nimenea să nu cuteze a-i împiedica cu luarea de tribut
când se vor duce sau se vor întoarce. Iară pădurea cu toate pertinenţele ei şi
apele cu toate cursurile lor, care se ţin numai de dreptul regelui, le dăm tuturor
săracilor cât şi bogaţilor, ca să le folosească liber ... ordonăm ca toate târgurile
lor să se ţină fără impozite ... Dat în anul de la naşterea Domnului o mie
douăsute douăzeci şi patru ...”. (Şt.Pascu, L. Maior, Culegere....., I, p.31-
32)

1227 iulie 31. Înfiinţarea Episcopiei cumanilor

,,Grigore episcopul (…) şi fiindcă ai putea avea mai mult folos dacă ai
primi slujba de legat al scaunului apostolic, întrucât autoritatea apostolică s-a
bucurat întotdeauna de mare preţuire în Cumania şi în acea ţară vecină a
brodnicilor, despre convieţuirea cărui neam se trage nădejde, ne-au rugat să
binevoim a-ţi încredinţa slujba de legat, prin care să ai putere în aceste ţări
de a predica în locul lor, de a boteza , de a ridica biserici, de a hirotonisi
preoţi cât şi de a numi episcop şi de a îndeplini îndeobşte toate slujbele ce ţin
de cult şi de sporirea credinţei.” (D.I.R., C., veac X-XIII,
vol.I, p.228)

1234. Bula papală către regele Ungariei, Bela al IV lea. Despre religia
românilor

“…După cum am aflat, în episcopatul cumanilor sunt nişte oameni


care se numesc români care, deşi după nume se socot creştini, îmbrăţişând
diferite rituri şi obiceiuri într-o singură credinţă, săvârşesc fapte ce sunt
potrivnice acestui nume. Căci, nesocotind biserica romană, primesc tainele
bisericeşti nu de la venerabilul nostru frate (…) ci de la nişte pseudoepiscopi,

85
care ţin ritul grecilor, iar unii, atât unghuri, cât şi teutoni, împreună cu alţi
dreptcredincioşi din regatul Ungariei, trec la dânşii ca să locuiască acolo şi
astfel, alcătuiesc un singur popor cu pomeniţii români… .”
(D.R.H., D.I., p.20-21)
1241. Rogerius, Carmen Miserabile (Cântecul de jale). Invazia mongolilor
conduşi de Cadan în Transilvania

,,Regele Cadan, făcând un drum de trei zile prin păduri, între Rusia şi
Cumania, a ajuns la bogata Rodna, un oraş al teutonilor, aşezat între munţi
înalţi, unde se află o mină de argint a regelui, şi în care locuia mare mulţime de
oameni. Cum erau încă oameni războinici şi nu duceau lipsă de arme auzind
sosirea tătarilor, le-a ieşit în întâmpinare în afara oraşului, prin păduri şi munţi.
Iară Cadan, văzând mulţimea lor înarmată, a dat dosul, prefăcându-se că fuge
dinaintea lor. Atunci întorcându-se locuitorii cu izbândă, au aruncat armele şi
au început a se îmbăta cu vin, precum le-o cere nebunia lor teutonică. Tătarii,
însă, venind dintr-odată, au pătruns în oraş din mai multe părţi, căci nu aveau
şanţuri, ziduri şi întărituri, şi cu toate că dintr-o parte şi dintr-alta s-a întâmplat
un măcel mare, locuitorii, văzând că nu li se pot împotrivi, s-au lăsat cu totul
în voia lor. Cadan a luat oraşul sub ocrotirea sa. Pe comitele oraşului
Ariscaldus, împreună cu şase sute de teutoni înarmaţi, luaţi pe alese, i-a
alăturat ostaşilor săi şi a început să vină cu ei dincoace de păduri.
Iară Bochter cu alţi regi au trecut râul numit Siret şi au ajuns în ţara
episcopului cumanilor. Învingând pe oamenii care se adunaseră la luptă,
prinseră a cuprinde ţara în întregime....”
”...Corpurile acestora au fost ciopârţite de înfiorătoarele săbii că, chiar
după retragerea duşmanilor, deşi fuseseră mult căutate n-au putut fi găsite. Iar
despre numărul laicilor mai mari şi mai mici care se înecaseră în bălţi şi în ape,
arşi în foc sau omorâţi de sabie, nu se poate pune temei pe vorba nici unui om.
Căci zăceau pe câmpii şi pe drumuri cadavrele multor morţi, unele cu capul
tăiat, altele sfârtecate în bucăţi; în vile şi în biserici în care se refugiaseră cei
mai mulţi, se aflau numeroase corpuri arse. Această distrugere, acest prăpăd şi
acest măcel, ţinu ocupate drumurile două zile şi tot pământul era înroşit de
sânge. Şi stăteau leşurile pe pământ, cum stau la păşune în câmpiile nelucrate
turmele de vite, de oi şi de porci, şi cum stau în carierele de piatră blocurile
tăiate pentru construcţie..... Ce să mai vorbim, deci de argintul, de caii, de
armele, de hainele şi de alte lucruri ale atâtor oameni care au făcut fie în
luptă, fie în fugă? Caii cu şeile şi frâiele, fără călăreţi, alergau prin livezi şi
dumbrăvi şi din pricina zgomotului deveniră atât de furioşi că păreau că au
înnebunit de-a binelea....”
“După ce au prins câţiva inşi care se ascunseră prin păduri le-au dat
drumul spunându-le că oricine ar voi să li se supună, li se va da libertatea de a
veni acasă, însă într-un anumit timp. Oamenii au dat crezământ acestor vorbe
ale lor, fiindcă, din cauza lipsei de hrană mureau de foame. Astfel toţi câţi mai

86
rămăseseră în viaţă s-au întors pe la casele lor. Şi cum pădurile erau mari,
popor nenumărat stătea ascuns în ele; aşa că ţara s-a populat la cale de trei zile
şi fiece sat şi-a ales dintre tătari ca rege pe cine a dorit. După ce s-a făcut
aceasta, fiindcă era timpul secerişului, au strâns cu toţii recolta şi au adunat-o
în hambare împreună cu paiele şi cu fânul.... Şi-au ales cneji, adică balivi care
să facă dreptate, să le procure cai, animale, arme, daruri şi veşmintele
trebuincioase. Şi astfel gazda mea era dintre domnii aceştia şi conducea
aproape o mie de case. Şi erau aproape o sută de cneji. Aveam pace, târguri şi
fiecăruia i se dădea dreptate ce i se cuvenea ... Cnejii se adunau aproape în
fiecare săptămână...
Într-o împrejurare oarecare aproape toţi cnejii dădură ordin ca din
anumite case să vie în prezenţa acelora, cu daruri, bărbaţii, femeile şi copiii....”
(Şt.Pascu, L. Maior, Culegere...., I, p.32-33)

Sec. XIII. Fäzl al Lah Räsid ed Din Suma istoriilor. Despre luptele românilor cu
mongolii

"În toamna lui kulkana yil, care este anul şoarecelui, corespunzând
anilor şase sute treizeci şi şapte, când Büyük Kaan şi Möngka Kaan s-au întors
din Däst-i Kîpčak prin porunca yarlîcului Kaanului, principele Batu, fraţii săi
Kadan şi Büri şi Böcek au pornit împotriva ţării Urus şi a poporului Kulah-e
Siyahan şi au luat în nouă zile marele oraş al uruşilor al cărui nume este
Mänkerman. Apoi, toate oraşele lui Uladimur. Ei înaintau rânduiţi în tömän
după tömän şi au luat cetăţile şi ţările care se aflau în drumul lor. Au asediat
toţi împreună oraşul lui Uc oghul Uladimir şi l-au luat în trei zile.
Şi în kukăr yil, anul morţii lui Ögädäy Kaan, ei au traversat la mijlocul
lunii de primăvară munţii Yaprak Tak spre Polari şi Basghurzi.
Şi Orda şi Baydar, mergând pe mâna dreaptă, după ce au trecut prin
Illavut, l-au întâlnit pe numitul Barz cu o armată şi l-au înfrânt.
Şi Kadan şi Büri mergând spre poporul Sasan, au învins acest popor
în urma a trei lupte.
Şi Böcek mergând pe drumul Valahiei Negre (Kara Ulagh) prin munţii
acolo a înfrânt acest popor Ulagh (akam-i ulagh). Şi de aici a intrat în
pădurile şi munţii Yprak Tak Bayak Buk sau Babak Tok la hotarele lui Miselev
şi i-a înfrânt pe duşmanii care se aflau acolo gata de luptă.
Şi prinţii mergând pe aceste cinci drumuri pomenite au cerut în
întregime ţările Basghurzilor, Macarilor şi Sasanilor şi punându-l pe fugă pe
padişahul lor, pe Kelar, au petrecut vara pe râurile Tisa şi Tunha.
Şi Kadan a plecat în expediţie cu o oaste şi a cucerit ţările Takut Uyrad
şi Saran şi l-a pus pe fugă pe rege (Kiral) padişahul acestor ţări, până la ţărmul
mării. Iar când el s-a aşezat într-o corabie în oraşul Telekîn, care se află pe
malul mării şi a mers pe mare, Kadan s-a întors.
Şi el a luat oraşele românilor (ulakut) Tîrnin şi Kila, în urma unor
mari bătălii.

87
Şi vestea morţii Kaganului (Ogädäy) nu sosise încă la ei".
(România. Documente..., p.40)

1246. Giovanni Pian del Carpini. Conducători politici în Moldova

”Iar la ieşirea din Cumania am întâlnit pe ducele Roman care intră la


tătari şi alaiul său şi pe ducele Olaha care ieşea şi alaiul său.“
(Şt. Pascu, Vl. Hanga, Crestomaţie., p.99)

1247. Diploma cavalerilor ioaniţi

“... Bela ... regele Ungariei... Totuşi, aşa le dăm (acele venituri) încât
jumătate din toate foloasele şi veniturile şi slujbele din întreaga ţară a
Severinului pomenită şi din cnezatele numite mai sus să ne rămână nouă şi
urmaşilor noştri, iar cealaltă jumătate o lăsăm pentru folosul casei mari sus
pomenite..., lăsând la o parte de asemenea toate morile dintre hotarele
teritoriilor amintite, atât cele clădite, cât şi cele ce se vor clădi, în afară de cele
din ţara Litua, de asemenea cu toate clădirile şi semănăturile, făcute cu
cheltuiala fraţilor zisei case, de asemenea cu fânaţele şi păşunile pentru vitele şi
oile lor, la fel şi cu pescăriile, care sunt acum sau care se vor face de către
dânşii, pe care toate le lăsăm în întregime în folosul fraţilor acestora, afară de
pescăriile de la Dunăre şi heleşteiele de la Celeiu pe care le ţinem spre folosul
împreună al nostru şi al acestora (al cavalerilor). De asemenea dăruim casei
(Ospitalierilor), ca şi mai sus, să strângă jumătate din toate veniturile şi
foloasele ce se vor aduna pe seama regelui de la românii ce locuiesc în ţara
Litua afară de ţara Haţegului, cu cele ce se ţin de dânsa. Voim însă, ca
amintiţii români să ajute pe numiţii fraţi cu oastea lor spre apărarea ţării şi
spre înfrângerea şi pedepsirea atacurilor ce ni s-ar aduce de către străini, iar la
rândul lor, în prilejuri asemenea, fraţii înşişi să fie datori să dea sprijin şi
ajutor (românilor) cât le va sta în putinţă. Pe lângă acestea, cu privire la sarea
ce le-am îngăduit s-o transporte în chip îndestulător spre folosinţa acestei ţări
şi a părţilor dinspre Bulgaria, Grecia şi Cumania, ei vor putea s-o scoată din
orice ocnă din Transilvania de unde le va fi mai uşor, cu cheltuiala –
dimpreună a noastră şi a lor – păzindu-se întru toater drepturile episcopilor, tot
aşa şi din banii ce vor umbla acolo în voia regelui şi cu sfatul preceptorului
acestei case, din acea vreme, jumătate ţinem pentru noi, precum s-a spus şi
despre celelalte venituri, iar cealaltă jumătate va rămâne spre folosul zisei case,
păzindu-se drepturile bisericilor .... Mai adăugăm, că dacă ar veni vreo oaste
asupra regatului nostru – de care lucru să ne ferească Dumnezeu – a cincea
parte din ostaşii teritoriilor amintite să fie datori a veni în oastea noastră şi a
pleca la război pentru apărarea ţării noastre. Iar dacă vom pleca cu oaste spre
Bulgaria, Grecia şi Cumania, va ieşi a treia parte din cei în stare a merge la
război şi din prada de război, atât din cea mişcătoare cât şi din cea
nemişcătoare, numita casă îşi va primi partea după numărul ostaşilor din ţara

88
Severinului şi după armele lor...
.... Aşadar mânaţi de acest gând, am hotărât în acest chip – stând la sfat
împreună cu venerabilul bărbat Rembaldus, marele preceptor al casei
Ospitalierilor din ierusalim din părţile de dincoace de mare, .... îi dăm şi îi
dăruim, lui şi printr-însul numitei case, întreaga ţara Severinului, împreună
cu munţii acesteia şi cu toate celelalte locuri ce ţin de ea, precum şi cu
cnezatele lui Ioan şi Fărcaş până la râul Olt, afară de ţara cnezatului lui
Litovoi voievodul, pe care o lăsăm românilor, după cum au avut-o aceştia şi
până acum... Pe lângă aceasta, am mai dăruit amintitului preceptor şi, printr-
însul casei Ospitalierilor, toată Cumania, de la râul Olt şi munţii
Transilvaniei, în aceleaşi condiţii arătate mai sus despre ţara Severinului,
afară de ţara lui Seneslau voievodul românilor, care rămâne acelora, după
cum au avut-o şi până acum şi întocmai în acele condiţii rânduite mai sus cu
privire la ţara Litua. Însă nu vrem să trecem sub tăcere aceasta, că de la cea
dintâi aşezare a pomeniţilor fraţi, timp de douăzeci şi cinci de ani, toate
veniturile ţării Cumaniei în întregime le va strânge numita casă, afară de cele
din ţara amintită a lui Seneslau, din care vor primi numai jumătate din venituri
şi foloase. De atunci, jumătate din toate veniturile, foloasele şi slujbele,
încuviinţate şi jurate de înălţimea regală, vor fi plătite vistieriei regale de către
fraţii acelei case aşa fel, ca din cinci în cinci ani, trimisul nostru osebit va
trebui să socotească veniturile, foloasele şi slujbele venite de acolo. Iară
cheltuielile ce se vor face cu paza cetăţilor sau întăriturilor, trebuie să le purtăm
noi împreună cu acei fraţi, păstrându-se alte condiţii pentru noi, păstrându-se şi
excepţiunile din partea Ospitalierilor din ţara Cumeniei, cum ar fi cu privire la
biserici, mori şi toate celelalte care s-au spus mai sus una câte una, în legătură
cu Severinul. La zidirea cetăţilor în amintita ţară a Cumaniei, precum şi la
apărarea ţării Cumaniei împotriva oricăror duşmani, vom sta în ajutorul fraţilor
cu sfaturi şi cu puterea când va fi nevoie şi când vom fi chemaţi de aceşti fraţi
vom merge înşine, de nu vom fi împiedicaţi de alte lucruri. Le-am dăruit
acelora pământ de 400 de pluguri în Feketig sau în alt loc în Transilvania şi
vom împlini acest număr la intrarea în ţara Cumeniei sau în Severin, unde vom
crede a fi mai de folos numiţilor fraţi, despre care danie vom face scrisoare
deosebită....”
(Şt. Pascu, L. Maior, Culegere..., p.34-35)

1249-1250. Prima menţiune a oraşului Vicina


(Glosă din 1299): Să se ştie că, după ce au plecat Romeii din
Constantinopol, prin pedeapsa lui Hristos, până ce s-au întors într-însul, din
bună voinţa lui Dumnezeu, s-au cinstit (cu treapta de) mitropolii aceste...
Didymoteichos, Vicina), Melagina ....
(D.I.R., A, Moldova, veacul XIII, XIV şi XV, I, p.5)

1277. Răscoala saşilor din Transilvania.

89
“Deoarece Gaan, fiul lui Alard şi tovarăşii nelegiuirii sale, ca şi părtaşii
silniciei lui, saşii din părţile Transilvaniei mânaţi şi însufleţiţi de o turbare
drăcească au ars în chip nelegiuit catedrala Sf. Mihail şi au mistuit în flăcări pe
arhidiaconi, canonicii, preoţii, clericii şi o mare mulţime de creştini în numita
biserică şi au ucis pe alţi nenumăraţi oameni ori în ce loc i-ar fi prins şi au jefuit
moaştele, crucile, potirele, odăjdiile preoţeşti şi toate odoarele bisericilor,
împreună cu cărţile şi cu alte lucruri sfinte, ca şi tezaurul pomenitei biserici şi
le-au întrebuinţat pentru cele mai spurcate nevoi ale lor, şi de aceea au căzut
prin însăşi faptele lor în osânda afurisaniei, prin scrisoarea de faţă îndemnăm
cucernicia obştei voastre întru domnul şi vă poruncim ca pe pomenitul Gaan şi pe
tovarăşii săi la cele de mai sus (…) să-i ocoliţi ca pe unii ce sunt afurisiţi, făcând
ca toţi să se ferească mai straşnic de ei… .”
(D.I.R., C, veac XIII, vol.II, p.193-195)

1273 octombrie 7. Scrisoarea Papei Nicolae III. Despre înfiinţarea episcopiei


Milcoviei

“Nicolae episcopul (…). Deoarece, însă nu este acolo nici un episcop


catolic care să-i poată hirotonisi pe acei fraţi, iar oraşul Milcovia, aşezat la
hotarele tătarilor, a fost odinioară distrus de numiţii tătari şi nu mai sunt
acolo de patruzeci de ani şi mai bine, nici episcopii şi nici alţi locuitori
catolici, poruncim frăţiei tale, prin scrisoare apostolică, ca spre folosul
sufletelor, dacă s-a obişnuit să fie acolo un episcop, după cum s-a zis, să
cercetezi despre veniturile privind scaunul apostolic.”
(D.I.R., C., veac XIII, vol.II, p.222)

Thomas Tuscus. Despre românii din Moldova în secolul al XIII-lea

“Ottocar încearcă să provoace o răscoală cu mulţi nobili în Germania,


Chemată în ajutorul său pe ruteni (brutenos) şi pe necredincioşi, însă după
voinţa lui Dumnezeu rutenii şi românii (blacis) neînţelegându-se între ei,
regele Boemiei a fost înşelat.”
(Traducere la Şt. Pascu, Vl. Hanga, Crestomaţie, p.104)
Geograf anonim, Descrierea Europei Orientale

“Este de notat aci că între Macedonia, Achaia şi Thesalonicul se


găseşte un oarecare popor. Foarte mare şi răspândit, care se numeşte blachi,
care şi altădată au fost păstori ai romanilor şi din cauza terenului roditor şi
plin de verdeaţă trăiau odinioară în Ungaria, unde se aflau păşunile
romanilor. Dar în urmă, fiind izgoniţi de aci de unguri, au fugit în acele părţi;
ei au în abundenţă multă brânză excelentă, lapte şi carne mai presus de alte
naţii. Ţara acestor blachi, care este mare şi bogată, a ocupat-o aproape în
întregime armata prinţului Carol care e stabilită în părţile Greciei şi, de
aceea, s-a îndreptat spre regatul Thesalonicului şi acum, pe apă şi pe uscat

90
cucereşte cetatea numită Thesalonic, împreună cu regiunea dimprejur”.
(România. Documente..., p.45)

1285 ianuarie 8. Despre lupta voievozilor Litua şi Barbat cu regele Ungariei


Ladislau Cumanul. Dania acestuia pentru magistrul Gheorghe

“Ladislau, din mila lui dumnezeu, regele Ungariei, Dalmaţiei, Croaţiei,


Ramei, Serbiei, Galiţiei, Lodomeriei, Cumaniei şi Bulgariei, tuturor celor care
vor vedea scrisoarea de faţă, mântuire întru adevăratul mântuitor.
Prevăzătoarea chibzuinţă a regilor trebuie să arate o grijă atât de cumpănită faţă
de aceia care le slujesc cu credinţă, încât fiecare să fie încredinţat că va fi cu
atât mai răsplătit cu darurile mărinimiei sale, cu cât îl slujeşte mai cu râvnă.
Drept aceia, prin rândurile de faţă voim să ajungă la ştirea tuturor că,
ţinând seama de slujbele credincioase şi vrednice de răsplată pe care ni le-a
adus nouă m(agistrul) Gheorghe, fiul lui Simion, după moartea prea iubitului
nostru tată de fericită pomenire, când am pus mâna pe frânele domniei, precum
şi credinţa datorată coroanei regale, ce ne-a dovedit-o cu toată râvna în
deosebitele războaie ale regatului nostru, (sujbe) ce ar fi prea lung a fi povestite
fiecare în parte şi prea obositor a fi cuprinse în această scrisoare, am hotărât
totuşi ca din cele multe, puţine să fie însemnate în cele de faţă. Anume mai
întâi când Roland, fiul lui Marcu, în răscoala lui a cuprins şi a ţinut cu
samavolnicie împotriva majestăţii noastre regale ţinutul nostru Zips, împreună
cu Gylnich Bana) şi pământul Nyr dincolo de Tisa), până în părţile
Transilvaniei, şi când numitul m(agistrul) Gheorghe, împreună cu alţi baroni
ai noştri, şi anume cu m(agistrul) Finta, năpustindu-se din porunca noastră
asupra lui, acest Roland a fost omorât în acea luptă.
Şi după moartea lui (Roland), când ruda lui cu numele Grigore s-a
înstăpânit în pomenitele ţinuturi, acelaşi magistru Gheorghe, împreună cu alţi
credincioşi ai noştri, luptând bărbăteşte împotriva lui, l-a luat în prinsoare pe
acela, şi ni l-a adus nouă, iar noi pentru necredinţa lui am poruncit să i se
taie capul.
Apoi în expediţia noastră pe care am pornit-o împotriva regelui
Boemilor, când l-am trimis noi pe acel magistru Gheorghe ca să recunoască
şi să cerceteze armata numitului rege al Boemiei şi el a înfrânt cu bărbăţie
chiar înainte de zorirea noastră o ceată din oastea aceluia, şi ne-a înfăţişat
majestăţii noastre trei nobili boemi bine înarmaţi, prinşi chiar pe câmpul de
luptă, împreună cu caii lor de luptă, pe care noi i-am dăruit domnului Rudolf,
regele Romanilor.
Şi în marea luptă cu acelaş rege al Boemiei, numitul m < agistru>
Gheorghe s-a avântat dintr-o dată împotriva oastei cumplit înzestrate a
duşmanilor, şi după o luptă înverşunată, din care s-a ales cu o rană, a luat în
prinsoare nouă boemi.
Şi în sfârşit. Când începusem noi a domni, pe când eram în anii
copilăriei, după moartea prea iubitului nostru tată, iar voevodul Litovoi

91
împreună cu fraţii săi, în necredinţa sa, a cuprins pe seama sa o parte din
regatul nostru ce e dincolo de munţi şi nu s-a îngrijit la nici un îndemn al
nostru să ne plătească veniturile ce ni se cuveneau din acea parte, (şi) noi
l-am trimis împotriva lui pe des numitul magistru Gheorghe care, luptând
împotriva lui cu însufleţirea credinţei l-au ucis pe el, iar pe fratele lui numit
Bărbat l-au luat în prinsoare şi ni l-a adus nouă. Pentru care am pus să se
stoarcă o însemnată sumă de bani, şi astfel în slujbele acelui m(agistru)
Gheorghe ni s-a aşezat iar tributul nostru din acele părţi. Tot aşa în expediţia pe
care am făcut-o împotriva Cumanilor noştri răsculaţi, numitul magistru
Gheorghe, chiar în faţa ochilor noştri s-a năpustit asupra lor ca un leu
năpraznic, şi când i-a pierit calul s-a luptat pe jos pe chiar câmpul de luptă cu
cea mai mare înverşunare, şi a primit acolo felurite răni de săgeţi şi suliţi.
Apoi când ne-am dus la Dorman pentru o întâlnire sub cuvânt de pace,
şi acesta a luat în prinsoare pe nişte baroni a noştri, numitul m(agistru)
Gheorghe ne-a făcut şi ne-a închinat slujbele cele mai credincioase şi ne-a adus
prins pe unul din tovarăşii acelui Dorman.
Şi încă atunci când am trimes pe oamenii noştri credincioşi din
Transilvania împreună cu Cumanii împotriva lui Dorman şi a Bulgarilor,
făcându-l pe m(agistru) Gheorghe căpitanul acestei oştiri, acest m(agistru)
Gheorghe a adus şi acolo slujbe mulţumitoare şi vrednice de cinstea majestăţii
regale.
Şi cu toate că ar fi fost vrednic de o răsplată mai mare şi mai
însemnată, noi din belşugul milostivirii noastre, cu bună ştiinţă şi din curată
dărnicie, după sfatul prelaţilor şi baronilor noştri i-am dăruit şi i-am hărăzit
numitului m(agistru) Gheorghe şi prin el moştenitorilor lui şi urmaşilor
moştenitorilor lui nişte sate regale ale noastre numite Sowar, Sowpothok şi
Delne, aflătoare în comitatul Saros, cu ocna sau puţul de sare ce se află acolo,
fiecare din ele cu toate folosinţele lor şi cele ce ţin de ele, în vechile hotare şi
semne de hotar de mai înainte, ca să le stăpânească, să le ţină şi să le aibă pe
veci, în pace şi nestrămutat; arătându-se lămurit şi aceea că, întrucât numitul
magistru Gheorghe a fost gata şi hotărât întotdeauna să îndeplinească
deosebitele slujbe şi însărcinări pe care i le-a dat, ne-a rugat cu smerenie şi
supunere că dacă s-ar întâmpla cumva să moară fără urmaşi să aibă voie
neîngrădită de a lăsa şi dărui cu zisele bunuri dobândire de el de la majestatea
noastră regală fraţilor săi, şi anume comiţilor Boxa, Toma şi Simion. Iar aceşti
comiţi Boxa, Toma şi Simion înfăţişaţi ei înşişi înaintea noastră ne-au arătat
prin viu grai că dacă milostivirea domnului l-ar dărui cu vreun copil pe
magistrul Gheorghe, fratele lor, ei în numele lor şi a moştenitorilor nici nu cer
de la el şi moştenitorii săi nici nu vor să aibă vreo parte din suszisele moşii, şi
s-au îndatorat la aceasta de bună voie.
Şi deoarece hotarele şi semnele de hotar ale acestor moşii ne erau
cunoscute, am trimis pe m(agistrul) Matia arhidiaconul din Ujvar, comitele
capelei prea iubitei noastre soţii ca în tovărăşia lui Andrei comitele nostru din

92
Saros, să hotărnicească şi să dea în stăpânire acele pământuri. Iar aceştia
întorcându-se apoi la noi, ne-au arătat că au hotărnicit sus zisele pământuri şi
le-au dat pe seama zisului m(agistru) Gheorghe, în faţa tuturor megieşilor şi
vecinilor fără a se fi împotrivit cineva Urmează hotărnicirea moşiilor amintite.
Şi pentru ca actul daniei noastre să capete puterea veşnicei trăinicii şi
să nu poată fi zădărnicit niciodată, am dat numitului magistru Gheorghe cu
privire la pomenita danie scrisoarea noastră de faţă întărită cu puterea dublei
noastre peceţi.
Dat de mâna venerabilului părinte Toma din mila lui Dumnezeu
episcop de Vaţ, cancelar al curţii noastre, iubitul şi credinciosul nostru, în anul
domnului 1285, în al patrusprezecelea an al domniei noastre, în a şasea zi
înainte de idele lui Ianuarie". (D.I.R., A, Moldova, I, p.6-
8)

1288. octombrie 6. Diploma prin care este răsplătit comitele Petru. Lupta
voievozilor Litua şi Barbat cu regele Ungariei

“Noi magistrul Gheorghe, fiul lui Simion, dăm de ştire prin cuprinsul
scrisorii de faţă tuturor cărora se cuvine că, luând aminte la credinţa şi slujbele
vrednice de răsplată ale comitetului Petru zis Pirus, credinciosul şi iubitul
nostru, pe care, stând din copilărie mereu alături de noi, ni le-au adus şi
săvârşit cu credinţă în schimbătoarele împrejurări ale soartei şi care ar fi lung
a le povesti cu deamănuntul pe fiecare în parte, iar a le înşira în scrisoarea de
faţă ar fi obositor, totuşi am pus, să se cuprindă în scrisoarea aceasta, măcar
câteva din multele sale isprăvi.
De asemenea, când l-au adus prins în faţa domnului nostru regele, din
porunca sa, pe voevodul necredincios din Litua cu numele Bărbat, acelaşi
comite Petru, vărsându-şi sângele în acea întâmplare, ne-a slujit cu cea mai
mare credinţă.” (D.I.R., C., veac XIII, vol.II, p.303)
1291. Participarea românilor la dieta de la Alba - Iulia

“ Noi Andrei (…) rege al Ungariei, facem cunoscut la toţi cei ce se


cuvine că făcând noi dicta laolaltă cu toţi nobilii, saxonii, secuii şi românii, la
Alba – Iulia, în părţile transalpine, pentru a îndrepta starea de lucruri de aici,
şi sfătuindu-ne şi cu forţele bisericeşti şi baronii din regatul nostru ce se aflau
pe Ungrinus ni s-a plâns chiar aici în dietă că i-au fost pe nedrept luate nişte
domenii de lângă Olt, pe nume Făgăraş şi Sâmbăta şi a cerut să i le dăm înapoi
şi să-l punem iarăşi în stăpânirea lor înfăţişându-ne şi nişte dovezi şi privilegii
pe care le avea asupra lor.” (D.I.R., veac XIII, vol.II, p.369)

1292. Ladislau, voievodul Transilvaniei confirmă împărţirea bunurilor din


Rodna ale comitelului Nicolae

93
“…Facem cunoscut obştii domniilor voastre că am văzut şi ştim să
dăm mărturie prin cele de faţă că împărţirea bunurilor de moştenire (…) a fost
făcută (…) . De asemenea din bunurile de moştenire aflătoare în Rodna, adică
clădirea sus numitului palat în care locuieşte acest comite Nicolae, sau
celelalte case, cârciumile, brutăriile, morile, măcelăriile, cizmăriile, căsăpiile,
casele băieşilor, ale celor ce întăresc şi curţile de casapi sau orice alte bunuri
de moştenire clădite sau pustii sau livezi, ogoare sau păduri.”
(D.I.R., C., veac XIII, vol.II, p.382-383)

94
CAPITOLUL V

CONSTITUIREA STATELOR MEDIEVALE ROMÂNEŞTI:


ŢARA ROMÂNEASCĂ, MOLDOVA ŞI DOBROGEA.
INTEGRAREA LOR ÎN STRUCTURILE EUROPENE

A. ÎNTEMEIEREA ŢĂRII ROMÂNEŞTI

1330. Cronica pictată de la Viena. Victoria de la Posada a lui Basarab I, domnul


Ţării Româneşti.

“În acelaşi an... în anul domnului 1330, regele şi-a adunat o mare
oaste, – nu însă toată puterea sa armată, căci trimisese soldaţi la hotarul ţării în
diferite expediţii, împotriva numeroşilor săi duşmani – şi la îndemnul
voievodului ardelean Thoma şi a lui Dionisie fiul lui Nicolae, nepotul lui
Ivanca, s-a dus în persoană, în luna septembrie, prin Severin, în ţara
voievodului vlahilor Bazarad, ţară care nu poate fi locuită de un popor
neobicinuit cu ea, ca să alunge din această ţară pe Bazarad, sau cel puţin să dea
în posesiune ţara aceluia unuia dintre curtenii săi, cu toate că voievodul plătise
întotdeauna cu credinţă darea cuvenită maiestăţii sale regelui.
După ce regele a cuprins Zeurinul (Severinul) şi fortăreaţa lui, le-a
încredinţat toate numitului Dionisie împreună cu demnitatea de ban. Făcându-
se aceasta, Bazard a trimis la rege o solie vrednică de toată cinstea ca să-i
spună regelui: ,,Fiindcă voi, rege şi stăpân al meu, v-aţi ostenit cu
strângerea oştirii, eu voi răsplăti osteneala voastră cu 7000 mărci de
argint, şi voi lăsa în pace şi Zeverinul, cu toate ce se ţin de el, pe care acum,
cu puterea le ţineţi în mâinile voastre. Pe deasupra, tributul ce datorez
coroanei voastre, îl voi plăti cu credinţă în tot anul. Şi nu mai puţin voiu
trimite la curtea voastră pe unul din fiii mei, pentruca să servească pe banii
mei şi pe cheltuiala mea, numai să vă întoarceţi îndărăt cu pace şi să
înconjuraţi primejdia persoanelor voastre, pentrucă dacă veniţi şi mai mult
înlăuntrul ţării, nu veţi putea niciodată să înconjuraţi primejdia”. Regele,
auzind aceasta, cu mintea trufaşă, a izbucnit faţă de soli cu următoarele
vorbe, zicându-le: ,,Să spuneţi aşa lui Bazard, că el e păstorul oilor mele şi
ei, din ascunzişurile sale de barbă îl voi scoate”.
Atunci un baron credincios cu numele Danciu, comite de Zalyom şi de

95
Liptou, aşa a grăit regelui: ,,Stăpâne, acest Bazard se adresează către voi cu
mare smerenie şi spre cinstea voastră; pentru aceasta răspundeţi-i în scrisoarea
voastră cu fervoarea bunătăţii regale şi arătaţi-i deplină iubire şi milostivire”.
Regele atunci a repetat vorbe de sumeţie şi de ameninţare pomenită
mai sus şi părăsind sfaturile mai sănătoase, a pornit îndată mai departe, ca apoi
să dea lupta. Şi neputând regele şi ai săi să găsească de mâncare în ţară
necunoscută, între munţi şi dealuri cu păduri, au început să sufere în curând de
foame regele însuşi, ostaşii şi caii. De aceea, s-a ordonat o împăcare cu Bazard,
dându-şi acesta cuvântul că va asculta de rege şi că va da regelui şi tuturor
oamenilor săi siguranţa de a se întoarce acasă şi că-i va arăta un drum drept, şi
astfel regele se întorcea în siguranţă punând temeiu pe credinţa perfidă a
schismaticului.
Regele a ajuns pe o cale oarecare cu toată oastea sa, dar calea aceasta
era cotită şi închisă de amândouă părţile de râpe foarte înalte de jur împrejur şi
pe unde această cale era mai largă acolo vlahii în mai multe locuri o întăriseră
împrejur cu prisăci. Iar regele şi toţi ai săi negândindu-se în adevăr la aşa ceva,
mulţimea nenumărată a vlahilor sus pe râpe a alungat din toate părţile şi au
aruncat săgeţi asupra oastei regelui, care se găsea în fundul unei văi adânci, ce
nici nu se putea numi cale, ci mai curând un fel de corabie strâmtă, unde din
pricina înghesuielii cei mai sprinteni cai şi ostaşi cădeau din toate părţile în
luptă. Căci din pricina urcuşului prăpăstios din acea vale nu se putea sui în
contra vlahilor pe nici una din râpile de pe amândouă laturile drumului, nici
nu puteau merge înainte, nici nu aveau loc de fugă, fiind făcute acolo prisăci, ci
erau cu totul prinşi ostaşii regelui ca nişte peşti în vârşe ori în mreajă.
Cădeau tineri şi bătrâni, principi şi nobili fără nici o deosebire. Căci
această tristă întâmplare a ţinut mult de la ziua a şasea a săptămânii până la
ziua a doua a săptămânii viitoare, în cari zile soldaţii aleşi aşa se izbeau unii
de alţii, precum în leagăn se leagănă şi se scutură pruncii sau cum se clatină
trestiile de vânt. Şi a fost aici un cumplit dezastru, căci au căzut o mulţime de
ostaşi, de principi şi de nobili şi numărul lor nu se poate socoti, din ziua a
şasea, în preziua Sfântului Martin şi după aceea în cea următoare....
................................................................................................................
Cadavrele tuturora, atât ale feţelor bisericeşti, cât ale nobililor laici
acolo, pe locul luptei, aşteaptă vremea de apoi... Dar vlahii au dus mulţi
prizonieri atât răniţi cât şi neatinşi şi au pus mâna pe foarte multe arme şi
haine de preţ ale tuturor celor căzuţi şi bani de aur şi de argint şi vase preţioase
şi brâuri de săbii şi multe pungi cu groşiţe late şi mulţi cai cu şele şi cu frâne
ce toate le-au luat şi le-au dus la Bazarad Voievod.
Iar regele îşi schimbase însemnele armelor sale, cu cari s-a îmbrăcat
Desev, fiul lui Dionisie, pe care crezându-l vlahii a fi însuşi regele l-a omorât
cu cruzime. Şi însuşi regele de abia a scăpat cu câţiva inşi...”
(Şt. Pascu, L. Maior, Culegere, p.36-37)
1335 decembrie 13. Privilegiul acordat lui Nicolae fiul lui Radoslav, de către

96
regele Ungariei Carol Robert de Anjou, confirmă victoria ,,schismaticului”
Bezorad (Basarab) de la Posada

“Pierzând, cu trecerea vremii, orice încredere în acel blăstămat de


Bozorad, voievodul valachilor, un răzvrătit şi un recunoscut rival al nostru
fiindcă ne-a încălcat ţara şi hotarele regatului, după ce am luat sfatul, bine
chibzuit, din motive binecunoscute, al tuturor prelaţilor, al baronilor şi al
tuturor fruntaşilor regatului nostru, ne-am strâns o armată puternică şi am
trecut în ţara sa de peste munţi, necunoscută pentru popoarele noastre, pentru
ca să o supun înălţimii noastre regale. Acolo înaintând câteva zile fără de
lupte printre vizuinile dintre munţi şi dintre dealuri, am început să suferim de
lipsa de orice alimente şi pentru oameni şi pentru cai. Atunci am încheiat cu
numitul Basarab un armistiţiu, dându-şi cu perfidie cuvântul că ni se va supune
şi ne va arăta nouă şi armatei noastre un drum sigur de întors acasă. Ne-am
încrezut în cuvântul schismaticului în care nu era bună credinţă, ci înşelarea
bunei credinţe. Şi pe când ne întorceam înapoi cu oamenii noştri, pe o cale
blestemată în veci de Dumnezeu, închisă de ambele părţi cu râpe ameţitoare,
iar înainte unde ea se lărgea era întărită, în mai multe locuri, de puternice
prisăci ocupate de o mulţime de oameni înarmaţi de ai numitului Basarab, ne
pomenim deodată din toată părţile cu un atac năprasnic, năvălind asupra
noastră şi a armatei noastre cu furie în diferite chipuri şi lovindu-ne câineşte cu
bolovani, cu aruncători de praştii şi cu alte izbituri ameţitoare de lovituri
sălbatice. Cu săbiile lor lovesc escadroanele noastre înmuindu-şi în sângele
celor ucişi săgeţile şi lăncile lor. Din toate părţile suntem izbiţi de o ploaie de
aruncături, fiind strânşi ca de un zid mişcător. Şi nu era chip să scăpăm nici
fugind înapoi, nici mergând înainte, ci prinşi ca peştii în plasă sau în vărşe ne
zbatem strigând către Făcătorul tuturor celor văzute şi nevăzute, către
Mântuitorul nostru: ia aminte, Doamne, la suspinele noastre cele adânci. Apoi
cu ajutorul dumnezeesc al lui Iisus Christos care s-a răstignit pentru noi şi al
Prea Sfintei sale Maice şi al tuturor sfinţilor, făcându-se din partea câtorva
ostaşi de lângă mine de asupra capului meu un acoperământ de scuturi şi
înlăturând astfel potopul ca de ploaie al unor lovituri de săbii, de săgeţi de
lăncii şi alte izbituri, ne puturăm feri viaţa de primejdia morţii ce se apropia
din ce în ce mai mult. Atunci credinciosul nostru, Nicolae [Radoslav] un tânăr
atlet, curajos ca un recrut, cu mintea ageră, cu ochii ţintă la mine, furios ca un
leu, întorcându-şi forţele şi tăria braţului său de ostaş, rupse şi aruncă la
pământ toată armătura de fier şi aşa dezbrăcat, numai cu scutul şi agitându-şi
lancea sa cea ascuţită, se aruncă din nou în luptă în linia celor ce năvăliseră
asupra noastră, având să lupte voiniceşte. Nu se mai gândea să-şi apere capul
său, ci era ţintă la capul nostru, deasupra căruia zburau paloşele a cinci valahi
care se grăbeau înainte de toate să ne reteze capul nostru de rege. Dar prin
agerimea sa fulgerătoare pe toţi I-a răpus, aşternându-i la pământ lipsiţi de
suflare. Acolo însuşi viteazul soldat Nicolae şi-a primit din faţă şase răni la cap

97
şi la umeri, destul de grele şi a lăsat pe locul luptei vreo douăzeci şi cinci de
nobili dintre ai săi. Şi astfel, cu ajutorul lui Dumnezeu se potoli ardoarea
duşmanilor şi se putu sparge latura dreaptă a zidului de duşmani şi luând-o la
picior prin spărtura făcută, din bătălia venită fără de veste – cu voia Celui Prea
Înalt, care pe toate de mai înainte le orânduieşte – siliţi la fugă de duşmani şi
urmăriţi din acel loc, aflarăm prilejul mântuirii şi luarăm drumul spre casă. Dat
la 13 decembrie 1335.” (România. Documente..., p.49-50)

1368. Ioan de Târnave despre expediţia regelui Ludovic de Anjou împotriva


Ţării Româneşti şi înfrângerea sa

“Însuşi regele a plecat în persoană prin Bulgaria spre părţile muntene,


supuse sfintei coroane, împotriva lui Layk voievodul aşa ziselor părţi, care se
răsculase contra Majestăţii Regale. De altă parte a trimis dinspre pământul
secuilor pe Nicolae voievodul Transilvaniei, împreună cu Simion fiul lui
Mauriţiu ca să cerceteze părţile muntene cu oaste puternică, cu nobili şi cu
secui ardeleni, precum şi cu alţii dintre ostaşii mai de seamă. Acesta (Layk)
stătea atunci la pândă cu oaste mare pe lângă Dunăre, în partea de către
Bulgaria, ca să împiedice intrarea armatei Domnului Rege. Iar voievodul
Nicolae, după ce a trecut cu oastea amintită mai sus râul Ialomiţa, luând cu
putere întăriturile ridicate acolo de Valahi, ajungând la luptă cu oastea
numeroasă a voievodului Layk, al cărui căpitan era comitele Dragomir
Valahul, castelanul lui de Dâmboviţa (Domloyka), l-a învins într-o ciocnire
foarte aprigă: după ce căzură mulţi, însuşi căpitanul a fugit.”
(Şt. Pascu, L. Maior, Culegere, p.37)

B. ÎNTEMEIEREA MOLDOVEI

1332 octombrie 4. Scrisoarea Papei Ioan XXII către episcopul de Strigon.


Despre conducătorii locali din Moldova

“Episcopia Milcoviei din ţara Ungariei anume din ţinuturile tătarilor –


orânduită ca o veche stavilă, din vremea când zişii tătari au năvălit cu silnicie,
vai în zisul regat sau zisele părţi ungureşti – a fost cu desăvârşire nimicită de
aceşti duşmani sălbatici şi aducători de nenorocire (…) moşiile, bunurile şi
drepturile episcopiei şi alte biserici pomenite fiind cotropite de puternicii din
acele locuri (potentes illarum partium)". (D.R.H., D.I., p.46)

1359. Cronica Dubnicense, scrisă de un diac din Maramureş. Despre întemeierea


Moldovei
“ Iar în această vreme, Bogdan, voievodul românilor din Maramureş,
strângând în jurul său românii din acel district, a trecut în taină în ţara
Moldovei supusă Coroanei regatului Ungariei, însă pustie de locuitori de

98
multă vreme din pricina vecinătăţii tătarilor. Şi cu toate acestea regelui, totuşi
sporind numărul mare al românilor locuitori ai acestei ţări s-au împrăştiat în
toată ţara.” (Traducere la Şt. Pascu, Vl. Hanga, Crestomaţie.,
p.207)

1359. Misail Călugărul, Din îneputul domnilor văleatul 6867


“Într-acei păstori ce au nemeritu locul acesta, fost-au şi Dragoş, carile
au venitu de la Maramoroş, carile să vediia şi mai de cinste şi mai de folos
decâtu toţi, pre carile cu toţii l-au pus mai mare şi purtătoriu lor de grijă.”
(Misail Călugărul)
“Şi dacă l-au pus domnu, luară pildă de pre capul acei hiară năsîlnice,
zimbrul ce scrie mai sus că l-au vânat şi pusără de au făcut peciate ţării
Moldovei, de trăieşte păn într-aceste vremi în mânule cui alege Dumnedzău a
hire domnu ţării, de trăiaşte păn astăzi, de să pune pre cărţi, ce poronceşte
domnul de tocmele şi de aşedzări lăcuitorilor şi de ascultat cărora vor să facă
strâmbătăţi între lăcuitori, iar celora ce nu ascultă, de certare mare…
Şi-ntr-acea începătură a fost domnîia ca o căpitănie.
Şi dacă au domnitu doi ani, au muritu.
Pre acesta semnu dintăiaşi dată ca să arată domniia fără trai, să putea
cunoaşte că nu va fi aşezarea bună între domniia Moldovei, ce cum fu pre
scurtu viiaţa domnului dintăi, aşa şi domnii ce vor fi înainte, adesea să vor
schimba şi între domniia Moldovei multă neaşezare va fi.
Pre urma lui Dragoş vodă au stătut la domnie fiiu-său, Sas vodă şi au
ţinut domniia 4 ani (şi au murit).
După moartea lui Sas vodă au ţinut domniia fiiu-său, Laţco vodă 8 ani.
Pre urma lui Laţcovodă au domnit Bogdan vodă 6 ani.
După domniia lui Bogdan vodă au domnit Pătru vodă, ficiorul lui
Muşatu, 16 ani.
După dânsul au domnitu frati-său, Roman vod, tre ani.”
(Şt. Pascu, L. Maior, Culegere, p.40)

1365 febr. 2. Recunoaşterea întemeierii Moldovei de către regele Ungariei


(…) ,,am dăruit şi am hărăzit pomenitului voievod Balc şi, prin el, lui
Drag, Dragomir şi Ştefan, fraţii lui buni şi tuturor moştenitorilor lor şi
urmaşilor lor, ca să stăpânească, să le ţină şi să le aibă pe veci şi
nestrămutat, în aceleaşi adevărate şi vechi hotare, în care au fost ţinute şi
stăpânite până acum, fără vătămarea drepturilor altora, moşia numită
Cuhca, ce se află în ţara noastră a Maramureşului cu alte sate, numite Ieud,
Bocicoel, cele două Vişee, Moisei, Borşa şi cele două Selişte, aflătoare în
pomenita ţară a Maramureşului, ce ţin de aceeaşi moşie Cuhea, cu toate
folosinţele lor, anume ape, păduri şi munţi, şi orice ar ţine de ele, ori cum s-ar
numi, trecute în mâinile noastre regeşti de la voievodul Bogdan şi fii săi,

99
necredincioşi învederaţi ai noştri , pentru blestemata lor de vină de
necredinţă, din aceea că acel Bogdan şi fii săi , fulgeraţi de diavolul,
duşmanul neamului omenesc – care rănindu-le greu inima cu săgeţile sale
învecinate de viclenie şi înşelăciune, i-a îndemnat de mai multe ori să se abată
de la calea adevărului şi de la statornicia credinţei datorate – plecând pe
ascuns din zisul nostru regat al Ungariei în suspomenita noastră ţară
moldovenească, uneltesc să o păstreze spre paguba majestăţii noastre; drept
care noi, pentru ca nebunia lor să nu fie cumva pildă altora, care ar cuteza fapte
asemănătoare, am lipsit şi am despuiat cu toptul, ca pe nişte nevrednici, pe acel
Bogdan şi fii săi sus-zişi de sus-numitele moşii, nimicind, stricând şi socotind
deşarte toate actele scrise şi întocmite pentru acel Bogdan şi fii săi cu privire la
sus-numitele moşii (…).”
(D.R.H., D.I., p.82)

Grigore Ureche, Letopiseţul Ţării Moldovei. Predoslovia. Despre întemeierea


statului
“Vor unii Moldovei să-i zică că au chemat-o Sţitia, sau Schithia, pre
limba slovenească. Ce Sţitia coprinde loc mult, nu numai al nostru, ce închide
Ardealul şi Ţara Muntenească şi câmpii preste Nistru, de coprinde o parte mare
şi din Ţara Leşească. Chiematu-o-au unii şi Flachia, ce scriu letopiseţele
latineşti, pre numele hatmanului râmlenescu ce l-au chiemat Flacus carile au
bătut războiu cu şţitii pre aceste locuri şi schimbîndu-să şi schimonosindu-să
numele, din Flachia i-au zis Vlahiia. Ce noi acesta nume nu priimim, nici-l
putem da ţării noastre Moldovei, ci Ţării Munteneşti, că ei nu vor să dispară, să
facă doao ţări, ci scriu că au fostu tot un loc şi o ţară şi noi aflăm că Moldova
s-au discălicat mai pe urmă, iar muntenii mai dintâi, măcară că s-au tras de la
un izvod, muntenii mai întăi moldovenii mai pre urmă de păstorii nemerit, că
umblîndu păstorii de la Ardeal, ce se chiamă Maramoroş, în munţi cu
dobitoacele, au dat de o hiară ce se chiamă bour şi după multă goană ce au
gonit-o prin munţi cu dulăi, o au scos la şesul apei Moldovei. Acolo fiindu şi
hiara obosită au ucis-o la locul unde se chiamă acum Bourenii, daca s-au
discălicat sat. Şi hierul ţării sau pecetea cap de bour se însemnează. Şi căţeaoa
cu care au gonit fiara aceia au crăpat, pre carea o au chemat-o Molda, iară apei
de pre numele căţelii Moldii, i-au zis Molda, sau cumu-i zic unii, Moldova.
Ajijderea şi ţării, dipre numele apei i-au pus numele Moldova….”
“… După răsipa ţării dintăi, cum spune mai sus că s-au pustiit de
nevoia oştilor lui Flac hatmanul râmlenescu (sau cum spune letopiseţul cel
ungurescu de Laslău creaiul ungurescu, când au răsipit tătarii dintr-aceste
locuri, de au rămas locul pustiu) mai apoi, după multă vreme cum spune mai
sus, cându (păstorii din munţii ungureşti pogorându după vânat au nemerit la
apa Moldovei, locuri desfătate cu câmpi deschişi, cu ape curgătoare, cu păduri
dese, şi îndrăgind locul, au tras pre ai săi de la Maramoroş şi pre alţii au
îndemnat, de au discălicat întâi supt munte, apoi mai adăogăn-du-să şi

100
crescându înainte, nu numai apa Moldovei, ce nici Siretiul nu i-au hotărât, ce
s-au întinsu pănă la Nistru şi pănă la mare. Nici războiae mai făcea ca să-i
apere ţara şi pământul de către şţiti şi gotthi şi di cătră alţi vecini şi limbi ce era
prin prejur. Ce avându purtatoriu domnii lor carii, rădicasă dentru sine, în Ţara
leşească de multe ori au intrat şi multă pradă şi izbîndă au făcut, din câmpi
tătarii i-au scos (că după multă răsipă ce i-au fostu gonit pre tătari oarecând di
pre aceste locuri Laslău craiu ungurescu, iarăşi au fost început a se tinde la
câmpi). Ajijderea şi muntenilor nu numai nevoie şi groază le făciia, ce şi
domniile schimba şi pre cine vrea ei, priimia; pre ardeleni nu-i lăsa să se
odihnească, ci pururea le făcea nevoie şi cetăţi câteva le luasă şi le lipiia cătră
ţara Moldovei, carile toate mai înainte la locurile sale să vor arăta. Mai apoi şi
turcii (cari să vedea) carii să vedea că ca o negură toată lumea acoperea,
războaie minunate făcea, de multe ori i-au şi biruit, mai apoi de o au supus supt
giugul lor, de multe ori i-au asudat, rocoşindu-să şi nu fără multă moarte şi
pagubă în oameni, până a o aşeza….” (Şt. Pascu, L. Maior, Culegere,
p.39)

C. FORMAREA STATULUI DOBROGEA

1346. Balica principele Carvonei, trimite ajutor militar Anei de Savoia, văduva
lui Andronic al III-lea*

“Iar împărăteasa (Ana de Savoia) (…) a trimis solie la un oarecare


Balica, cârmuitor al Carnovei**, cerându-i ajutor. Iar acesta a primit bucuros
solia şi a trimis ajutor împărătesei pe fraţii săi, Teodor şi Dobrotiţă în fruntea a
o mie de oşteni aleşi; aceştia trecând prin oraşele de pe ţărmul Pontului, le-au
convins să se îndepărteze de împărat şi să treacă de partea împărătesei, căci
sperau să înfăptuiască lucruri mari. Şi împărăteasa i-a primit pe bărbaţi cu
multă bunăvoinţă şi cinste şi a căsătorit-o pe fiica marelui Apokankos cu
Dobrotiţă şi l-a făcut pe el strateg al armatei romeilor. Iar acesta cu oastea sa şi
cu cea a romeilor a pornit asupra Selymbriei (…). Chiar şi Dobrotiţă era să fie
prins, dar izbutind să fugă s-a înapoiat cu ruşine. După acea înfrângere
Dobrotiţă a rămas în Bizanţ, căci avea nevastă dintre romei şi s-a bucurat de
cinstea cuvenită din partea împărătesei. Iar fratele său Teodor s-a întors acasă
împreună cu rămăşiţele oştirii.” (Fontes Historiae Daco-Romanae, III, p.491-
493)

1348, iunie. Dobrotici predă bizantinilor cetatea Midia


“(…) Iar împăratul (…) a pornit împotriva Midiei, cetate de pe ţărmul
*
Descendent al unei familii bizantine, Ioan Cantacuzino a trăit în secolul XIV, fiind împărat
între anii 1347-1354. A scris o lucrare intitulată Istoria.
**
Carnova – identificată de unii cercetători cu Cavarna, o “ţară” – o formaţiune politică, care
avea capitala probabil la Caliacra.

101
Pontului. Dobrotiţă, care fusese aşezat cârmuitor al acesteia de către
împărăteasa Ana, în vremea războiului, n-a voit să se supună împăratului
Cantacuzino nici după împăcarea dintre împăraţi, ci strângând în jurul său o
ceată numeroasă de tâlhari jefuia şi vătăma nu puţin cetăţile învecinate (…)
după ce a ajuns la Midia, i-a trimis vorbă lui Dobrotiţă să i se supună şi să
predea cetatea. Iar acela, văzînd că-i este cu neputinţă să ridice armele
împotriva împăratului, a căzut la întelegere şi i-a predat cetatea. Împăratul l-a
învrednicit de bunăvoinţă şi purtarea de grijă ce i se cuveneau şi l-a rânduit
printre romeii cei mai de vază .” (Fontes Historiae Daco-Romanae, III, p.491-
495)

1387. Tratatul încheiat de Ivanco cu genovezii

“ (…) Străluciţii şi puternicii bărbaţi, domnii Ioan de Mezano, potesta


al Perei şi al genovezilor din Imperiul Romaniei (…) în numele şi din partea
comunei Genova şi a tuturor genovezilor aflători în orice parte a lumii – de o
parte – şi chibzuiţii şi înţelepţii bărbaţi, domnii Costea şi Jolpan solii şi
împuterniciţii anume pentru cele de mai jos, de către strălucitul Ivanco, fiul
strălucitului Dobrodiza, de bună amintire cu învolnicire deplină şi
îndestulătoare (…) au ajuns şi au declarat în numele amintite că au ajuns la o
pace bună şi adevărată ce va dăinui deapururi (…).
Adică, mai sus zisul domn şi potesta şi solii mai sus numiţi, în numele
şi în locul comunei mai sus puse şi a genovezilor mai sus spuşi au făgăduit
numiţilor domni Costea şi Jolpan, solii mai sus zişi, ca din ziua încheierii păcii
de faţă înainte, să-l socotească să-l ţină şi să-l trateze cu bunăvoinţă pe mai sus
numitul domn Ivancho şi pe supuşii lui şi pe oricare alţi supuşi ai aceluia, în
orice ţară a acelei comune a Genovei, şi să-i mântuie cu credinţa şi să-i
păzească pe aceia şi pe supuşii lor şi oamenii lor în privinţa lucrurilor şi
mărfurilor lor si să facă să dea şi să săvârşească dreptate şi dreaptă judecată
acestor oameni supuşi ai mai sus zisului domn Ivancho sau să pună să li se dea
şi să li se facă dreptate în privinţa tuturor şi fiecăruia dintre genovezi ce le sunt
datori sau care ar păgubi de acum înainte pe oamenii şi supuşii mai sus zişi, în
averea sau fiinţa lor, în orice loc al cuprinsului zisei comune, după cum li se va
părea mai potrivit comunei cârmuitorului zisei comune, păstrându-se cumpăna
dreptăţii (…)". (D.I.R., B., veac XIII, XIV şi XV, p.34-40)

102
CAPITOLUL VI

VIAŢA ECONOMICĂ A ŢĂRILOR ROMÂNE


DE LA JUMĂTATEA SECOLULUI AL XIV-LEA
PÂNĂ LA SFÂRŞITUL SECOLULUI AL XVI-LEA

1358 iunie 28. Buda Veche. Privilegiul comercial acordat braşovenilor de regele
Ungariei, Ludovic I

“Ludovic, din mila lui Dumnezeu regele Ungariei, credincioşilor săi,


judelui, juraţilor şi tuturor orăşenilor şi oaspeţilor din Braşov, sănătate şi
milostivire.
Aflaţi că noi v-am îngăduit, din osebită bunăvoinţă, vouă şi obştei
voastre, ca să puteţi trece slobod şi neturburat cu mărfurile voastre şi orice fel
de lucruri, între Buzău şi Prahova, adică din locul unde se varsă în Dunăre râul
numit Ialomiţa până în locul unde se varsă, de asemenea, în Dunăre râul numit
Siret, şi să nu vă poată opri nimeni pe nedrept în această trecere a voastră”.
(D.R.H., D., I, p.72)

1368 ianuarie 20. Privilegiul comercial acordat de Vlaicu negustorilor braşoveni

“(...) Toţi negustorii din Braşov şi din acel district, trecând pe orice
drum al ţării noastre, Ţara Românească, pentru a merge în ţări străine afară
de drumul Brăilei vor fi datori să plătească două tricesime anume una la
trecere şi alta la înapoiere în aşa fel ca să ne plătească o tricesimă la intrarea
în ţara noastră, la Câmpulung, sau pe aproape şi primind acolo adeverinţă de
la vameşul nostru vor putea trece prin ţara noastră liberi şi nevătămaţi. Tot
astfel la înapoiere ne vor plăti tricesima la Dunăre şi primind din nou
adeverinţă vor trece prin ţara noastră slobozi. Dar negustorii, care vor merge
cu mărfurile lor spre ţări străine pe drumul Brăilei, vor fi datori să ne
plătească nouă o singură tricesimă, la Câmpulung, dar nu la trecere, ci la
înapoiere. Dacă însă acei negustorii îşi vor vinde mărfurile lor bune sau vor
târgui în cuprinsul ţării noastre, atunci nu ne vor plăti nouă vamă, nici
tricesimă după bunurile lor, ci numai vama dreaptă şi veche şi nu tricesimă,
la Câmpulung sau pe aproape. În afară de acestea, scutim pe toţi negustorii
din Braşov şi din acel district de toată vama de la Slatina (…)”. (D.R.H., D., I,
p.87)

103
1369. Vidin. Privilegiul dat de ţarul de la Vidin, Straţimir, negustorilor
braşoveni spre a face comerţ la sud de Dunăre

“...De la stăpânitorul ţar Straşimir, jupanului Iacob Herman, Folnogiul


şi lui Petru Faingei şi tuturor pârgarilor, că noi am scris şi am poruncit ca
oamenii voştri să umble liberi, pe Dumenzeul meu, liberi şi nestânjeniţi să
umble oamenii domnului rege, în cetatea domnului ţar şi să târguiască ce le
place. Căci eu îmi pun credinţa mea de ţar şi i-am luat chezăşie pe sufletul
meu, ca şi când ar fi supuşi din ţaratul meu. Şi să nu aibă nici un fel de
neajunsuri, nici la un singur fir de păr, după cum singuri veţi vedea, şi încă fiţi
stimaţi şi iubiţi de domnia mea…” (Oraşul medieval..., p.170-171)

1374. Vlaicu, domnul Ţării Româneşti întăreşte mânăstirii Vodiţa, ctitoria sa, o
serie de posesiuni

"Pentru că eu, cel în Hristos Dumnezeu, binecredinciosul voievod


Vladislav, din mila lui Dumnezeu, domn a toată Ungravlahia, am binevoit,
după îndemnul lui Dumnezeu să ridic o mânăstire la Vodiţa în numele marelui
şi purtătorului de Dumnezeu Andonie, ascultând pe cinstitul între călugări
Nicodim, de asemenea, şi cu cheltuială şi daruri de la domnia mea, iar cu
munca lui chir Nicodim şi a fraţilor lui, am zidit şi am zugrăvit.
Şi după cât a adus vremea, acum am dăruit: un tetravanghel ferecat cu
argint şi aurit, o cădelniţă de argint, vase sfinţite de argint, o pereche de odăjdii
preoţeşti de mătase... După acestea, satul Jidovştiţa, slobod de toate dările şi
muncile domneşti şi de oaste şi cu totul ohabă; şi câte găleţi vor fi de la satul
lui Costea pe Topolniţa şi pe Dunăre venitul domnesc de la opt pescării şi toată
vâltoarea cea de la mijloc cu toate ale ei şi Dunărea de la Padina Oreahova
până la Maştiştea de Sus, mergând spre Rîşava şi Vodiţa Mare, pe amândouă
părţile cu nucii şi cu livezile şi cu Ţerovăţul şi cu seliştea Bahnei... De
asemenea, am întocmit domnia mea, după sfat, că după moartea lui Chir
Nicodim să nu fie volnic nici un cârmuitor, nici arhiereu, nici nimeni altul, ci
precum va spune Chir Nicodim şi cum va orândui, aşa să ţie călugării cei de
acolo şi singuri să-şi pună cârmuitor..." (D.R.H., B, vol.I, p.18-19)

1376 nov. 9. Statutul de reorganizare a breslei meşteşugarilor din scaunele


săseşti

“Noi, bătrânii, juzii, sfetnicii, orăşenii şi toţi locuitorii din cele şapte
scaune ale ţării Transilvaniei, prin cuprinsul acestei scrisori dăm de ştire
tuturor celor de faţă şi celor viitori cărora se cuvine, că prin îndurarea
prealuminatului principe, a domnului Ludovic, regele Ungariei, Poloniei,
Dalmaţiei etc., preamilostivul nostru stăpân firesc, toate breslele
meşteşugarilor noştri fiind din nou înjghebate şi încuviinţate prin sănătoasa

104
chibzuinţă şi prin cumintele sfat, ţinut mai înainte cu voinţa şi deplina învoire a
tuturor meşteşugarilor noştri, şi mai cu seamă prin osebitele îndemnuri şi
îndrumări ale preavrednicului de cinstire întru Hristos părinte, domnul
Goblinus, episcopul Transilvaniei şi ale nobilului bărbat, domnul Ioan,
seniorul de Scherpenek, castelanul cetăţii numite Lanzrou, date de numiţii
domni potrivit poruncii regeşti, având în vedere binele obştesc, dreptatea şi
folosul tuturora, an desfiinţat multe aşezăminte şi orânduieli vechi şi rele ale
meşteşugarilor noştri, – şi am hotărât să rânduim, pentru fiecare breaslă a
meşteşugarilor de acum şi a celor viitori din Sibiu, Sighişoara, Sebeş, Orăştie
aşezăminte şi rânduielile mai jos, scrise, şi anume:
În fiecare breaslă să se aleagă, în fiecare an, la octavele sărbătorii
Naşterii Domnului, doi staroşti, care vor jura că vor păzi dreptatea în
meşteşugul lor, în oraş şi în ţinut, că nu vor îngădui, din prietenie, părtinire sau
pentru mită, nici o nedreptate, oprită în breasla lor şi ştiută de ei, că nu o vor
lăsa nepedepsită, şi că nu vor asupri, din ură, pe nici un nevinovat. Acei
staroşti să fie de faţă, după fiecare din ,,cele patru timpuri”, la sfaturile cele
mai apropiate ale orăşenilor şi ale celor din ţinutul lor, pentru ca, dacă va fi
vreo lipsă la oamenii de rând sau la meşteşugari, să se scoată acolo la iveală,
să fie îndreptată şi totodată împlinită.
Fiecare meşteşugar să aibă slobodă voie să-şi facă lucrul său oricât de
bine ar vrea, să-şi cumpere cele ce ţin şi sunt de trebuinţă lucrului şi
meşteşugului său, oricât va voi şi va putea, pentru el singur, fără a se întovărăşi
cu altul sau cu alţii, să pună la vedere în târg şi să vândă oricât va voi şi va
putea, atât acasă, cât şi în târg şi să ţină pentru munca sa oricâte slugi sau
ucenici va voi.
De asemenea nici un meşteşugar să nu pună cumva zălog asupra cuiva
pentru datoria cu care îi este dator, şi să nu împiedice pe alt meşteşugar de a
lucra pentru ei, ci mai degrabă să-şi caute şi să-şi ceară datoria pe cale
judecătorească.
De asemenea nici un meşteşugar să nu se îndeletnicească cu două sau
mai multe meşteşuguri, ci oricare dintre ei ştie mai multe meserii să-şi aleagă
una dintre ele, care va voi, spre a se îndeletnici cu ea, iar pe celelalte să le lase
pentru totdeauna, sub pedeapsa unei gloabe de douăzeci de mărci de argint
bun, care trebuie plătită în felul arătat mai jos.
De asemenea cel care învinovăţeşte pe un meşteşugar străin, de vreo
nelegiuire, sau de vreo faptă ruşinoasă, voind să-l împiedice, prin aceasta de a
intra în tovărăşia breslei, să fie dator a dovedi împotriva celui învinuit acea
nelegiuire sau faptă ruşinoasă, pe cheltuiala şi osteneala sa, iar de nu va putea
să facă dovada, atunci să sufere pedeapsa cuvenită pentru o astfel de nelegiuire
sau faptă ruşinoasă. Apoi, nici un străin nu trebuie să fie silit a merge la locul
său de obârşie, pentru a-şi dovedi cinstea şi purtarea sa, ci orice meşteşugar, fie
străin, fie localnic, când nu e întinat de pata vreunui nume rău în mijlocul
nostru trebuie îngăduit şi primit în breasla meşteşugului său, după ce se va

105
primi mai întâi din partea sa taxa datorată, mai jos arătată, în felul acesta însă,
ca oricărui meşteşugar sărac, când va fi să cumpere dreptul de a intra în
breaslă, trebuie să i se pună un soroc potrivit pentru plata preţului de
cumpărare a acestui drept.
De asemenea, toate amenzile ce au fost primite sau vor fi primite de
către bresle pentru abateri, trebuie să fie cheltuite pentru lumânări şi pentru
înmormântarea celor săraci, în cinstea lui Dumnezeu.
De asemenea, fiii, fiicele şi văduvele tuturor meşteşugarilor care sunt
în breaslă, să aibă dreptul cuvenit membrilor breslei, dar bărbaţii care nu fac
parte din breaslă, când se căsătoresc cu astfel de văduve, să cumpere jumătate
din acest drept.
Dar ucenicii care învaţă vreun meşteşug în vreunul din cele patru oraşe
arătate mai sus, să aibă jumătate de drept din breaslă, iar cealaltă jumătate s-o
cumpere, în afară de aceia puţini care învaţă meşteşuguri şi pentru care, în temeiul
legăturilor lor de rudenie cu văduvele şi fiicele, se prevăd mai jos alte rânduieli.
În afară de aceasta, dreptul de breaslă al măcelarilor, trebuie să se
plătească cu zece florini după socoteala de Sibiu, cu două libre de ceară, două
ulcioare de vin şi o masă. Iar măcelarii trebuie să pună la îndemâna oraşului şi
a tuturor care vin în oraş, carne curată şi proaspătă, din belşug şi ori de câte ori
un măcelar va cumpăra o vită de furat, tot de atâtea ori să fie oprit patru
săptămâni de a mai vinde carne. Orice măcelar care la şatra lui ocărăşte un
cumpărător, bărbat sau femeie, trebuie globit, cu un ort, iar cel care nu plăteşte
partea lui din cheltuielile de îngropăciune ale vreunui membru al breslei, să fie
globit cu trei groşi. Staroştii măcelarilor să arunce la câini carnea veche sau
murdară pe care o vor găsi la şetrele măcelarilor.
De asemenea dreptul de breaslă al brutarilor trebuie să se cumpere cu
şase florini, două libre de ceară, două ulcioare de vin şi o masă, şi ei sunt datori
să pună oricând la îndemâna oraşului şi a tuturor străinilor veniţi acolo, pâine
albă îndeajuns. De câte ori însă se va găsi vreo lipsă la pâinile albe, tot de
atâtea ori trebuie să se ia brutarului, la care vina aceasta va fi dovedită, un
florin. Orice brutar care nu va face pâine îndeajuns de albă, să fie globit cu un
florin şi oprit timp de opt săptămâni de a mai scoate pâine.
De asemenea dreptul de breaslă al pielarilor să se cumpere cu opt
florini, patru libre de ceară, patru ulcioare de vin şi o masă. Nici un pielar să nu
cuteze a cumpăra piei acasă sau piei fără coarne, ca să nu se cumpere piei de
vite de furat. Nici un negustor, fie străin, fie localnic, să nu cuteze a cumpăra
mai puţin de douăzeci şi cinci de piei de vită, şi nici un pielar să nu cumpere
vreo piele în târg înainte de sfârşitul liturghiei celei dintâi. În afară de aceasta,
pielarul ce ocăreşte pe alt pielar, să fie supus la o gloabă de un ort, iar pielea
pusă în vânzare care n-a fost destul de bine tăbăcită să fie ridicată în întregime
de către starostii pielari.
De asemenea, dreptul de breaslă al tăbăcarilor trebuie să se cumpere cu
şase florini, două libre de ceară, două ulcioare de vin şi o masă şi mai ales

106
bărbaţii care iau în căsătorie fete sau văduve de-ale lor, să dea două libre de
ceară, două ulcioare de vin şi o masă pentru breaslă. Orice tovarăş din această
breaslă care ocărăşte pe altul sau nu plăteşte parte lui din cheltuielile de
îngropăciune, va da ca gloabă o libră de ceară.
De asemenea, dreptul de breaslă al cizmarilor să se plătească cu şase
florini, două libre de ceară, două ulcioare de vin şi o masă.
De asemenea, să se cumpere la fel dreptul de breaslă al fierarilor, cu
şase florini, două libre de ceară, două ulcioare de vin şi o masă. Nici un fierar
să nu ţină calul cuiva în butuci, decât doar preţul unui potcovit făcut o singură
dată. Dacă fierarul răneşte calul atunci când îl potcoveşte, să fie dator a vindeca
fără plată calul, dar proprietarul să plătească nutreţul, iar când un fierar
ocărăşte pe altul, va plăti oricărui staroste se va găsi de faţă unsprezece dinari,
iar celui ce nu plăteşte partea lui din cheltuielile de îngropăciune, să i se ia
unsprezece dinari.
În afară de aceasta, meşterii ce fac ace, căldărarii, rotarii, curelarii,
săbierii şi lăcătuşii să aibă o singură breaslă cu fierarii.
De asemenea, dreptul de breaslă al blănarilor să se dea cu patru florini,
două libre de ceară, două ulcioare de vin şi o masă, iar ucenicul ce învaţă
meşteşugul va cumpăra dreptul de breaslă cu un florin, două libre de ceară,
două ulcioare de vin şi o masă. Şi, îndeobşte, nici un negustor să nu cuteze a
cumpăra mai puţin de o sută de blăni de veveriţă, mai puţin de cincizeci de
blăni de miel, sau mai puţin de douăzeci şi cinci de blăni de vulpe sau jder.
Blănarii n-au voie să lucreze blăni străine, decât dacă proprietarul acestor blăni
cere să fie lucrate pentru el sau pentru familia lui. Lucrul nou cârpit cu blană
veche să se ia în întregime de către staroştii blănarilor şi să se dea la altarul
sfântului arhanghel Mihail. Nici un blănar să nu se încumete a lua bani de la
negustori străini pe piei de cumpărat, şi nici să nu îndrăznească a vinde vreo
blană negustorilor străini în hotarele ţinutului celor şapte scaune. Blănarul care
va ocărî pe alt blănar va da drept gloabă, oricărui staroste ce se va găsi de faţă,
şase dinari, iar blănarul, care e orânduit ca cercetător al blănurilor, va da în
fiecare an doi florini pentru altarul sfântului arhanghel Mihail.
De asemenea dreptul de breaslă al mănuşarilor, să se cumpere cu doi
florini, două libre de ceară, două ulcioare de vin şi o masă. Nici unul dintre
dânşii nu trebuie să lucreze piei albe spre vânzare şi nici mai multe decât are
nevoie pentru meşteşugul lui.
De asemenea, dreptul de breaslă al cuţitarilor să se dea cu patru florini,
două libre de ceară, două ulcioare de vin şi o masă.
De asemenea, cei care dreg veşmintele, numiţi croitori de mantale, şi
de asemenea pălărierii, să dea pentru dreptul de a intra în breslele lor, câte trei
florini, două libre de ceară, două ulcioare de vin şi o masă.
De asemenea funarii să dea dreptul breslei lor cu un florin, patru libre
de ceară, două ulcioare de vin şi o masă, şi îndeosebi cel care se însoară cu o

107
văduvă din acea breaslă, să fie dator a da un florin, două libre de ceară, două
ulcioare de vin şi o masă, iar ucenicul ce învaţă această meserie să fie dator a
da, ca să intre în breaslă, patru libre de ceară şi două ulcioare de vin.
De asemenea, postăvarii să vândă dreptul breslei lor cu patru florini,
două libre de ceară, două ulcioare de vin şi o masă. Orice postăvar care va face
postav fals, să fie pedepsit cu luarea tuturor bunurilor sale mişcătoare. Celui
care vinde, drept stofă bună, valuri, de postav ce n-au lungimea şi lăţimea
cuvenită, să i se ia în întregime asemenea valuri şi asemenea stofă.
De asemenea, ţesătorii, dogarii, olarii, arcarii, croitorii şi trăistarii să
cumpere dreptul breslei lor cu doi florini, două libre de ceară, două ulcioare de
vin şi o masă, şi îndeosebi ucenicul ce vrea să înveţe meşteşugul ţesutului va
da pentru breasla ţesătorilor numai două libre de ceară şi două ulcioare de vin.
Cercul pus de un dogar unui butoi trebuie preţuit numai la trei dinari şi
îndeosebi cel care cumpără dreptul de breaslă al olarilor, odată cu preţul de mai
sus, e dator să dea, la sfânta cruce, o lumânare potrivită pentru slujba sfintelor
daruri din timpul liturghiilor.
… În afară de aceasta, pentru întărirea celor de mai sus, am rânduit ca
orice breaslă are va face din nou vreun statut potrivnic aşezămintelor şi
rânduielilor de mai sus sau vreuneia din ele sau va lua pentru dreptul de breaslă
mai mult decât se scrie mai sus, sau va tăgădui pe nedrept, cuiva care vrea să
intre în breaslă, dreptul de a intra în acea breaslă, să fie pedepsit cu plata a
douăzeci de mărci de argint bun după greutatea de Sibiu, din care mărci, zece
trebuie să se dea domnului şi regelui nostru pentru cetatea numită Lanzcron, iar
celelalte zece mărci obştii ţinutului nostru. Drept care, orice breaslă, care a
purtat cu vorba opt zile pe cel care cere să intre în breaslă, iar după aceea, deşi
a fost sfătuit de sfetnicii oraşului, îi tăgăduieşte aceluia timp de alte opt zile,
fără temeiu legiuit, dreptul de a fi primit în breaslă, – să ştie că, prin însuşi
acest fapt, cade sub pomenita gloabă de douăzeci de mărci de argint bun….”
(Şt. Pascu, L. Maior, Culegere, p.45-49)

1382 martie 14. Dreptul de etapă şi de depozit* acordat Sibiului de Ludovic I,


regele Ungariei

“Noi, Ludovic, din mila lui Dumnezeu regele Ungariei, Poloniei,


Dalmaţiei etc., facem cunoscut tuturor celor care vor citi scrisoarea de faţă că,
deoarece din darea de seamă făcută nouă de către credincioşii noştri din Sibiu
am aflat că unii negustori străini îşi aduc mărfurile la numitul nostru oraş
Sibiu şi apoi, duc şi cară, când le face lor plăcere, acele mărfuri din oraşul
nostru Sibiu spre Ţara Românească, iar unii negustori vând şi scot la vânzare
cu amănuntul, stând între orăşenii noştri, piper, şofran şi alte asemenea

*
Negustorii care sosesc la Braşov, Sibiu, Roman, sunt obligaţi să cedeze beneficiul
redistribuirii produselor aduse de ei pe piaţa transilvăneană, negustorilor locali. Nu au dreptul
să vândă produsele lor cu amănuntul.

108
lucruri, prin care fapte se aduce numitului nostru oraş şi locuitorilor lui
foarte mare pagubă şi daună, iar noi, dorind să înlăturăm aceste neplăceri şi
pierderi ale numitului nostru oraş, voim ca nici un negustor străin să nu
cuteze să ducă din acest oraş spre Ţara Românească mărfurile pe care le-au
adus la Sibiu, şi de asemenea ca nici un negustor să nu îndrăznească să ofere
sau să vândă cu amănuntul piper, şofran şi alte asemenea lucruri, în numitul
oraş (…). Dar la târguri vor putea vinde slobod şi nestingheriţi piper, şofran
şi alte asemenea lucruri (…)” (D.R.H., D.,
I., p.114)

1391 sept. 1 – 1392 aug. 31. Mircea cel Bătrân întăreşte m-tirii Tismana daniile
anterioare şi dăruieşte în plus noi sate precum şi venitul domnesc de la roţile lui
Ciop Hanoş

“Pentru că eu cel întru Hristos Dumnezeu, binecredinciosul Io Mircea


voievod, din mila lui Dumnezeu, domn a toată Ungrovlahia, la începutul
domniei mele, dăruite de Dumnezeu, am aflat în ţara domniei mele, la locul
numit Tismena o mănăstire, pe care sfântrăposatul părintele domniei mele Io
Radu voievod a ridicat-o din temelie şi sfântrăposatul fratele domniei mele Io
Dan voievod a întărit-o cu multe lucruri, de aceea a binevoit domnia mea
precum în domnie să le fiu urmaş, aşa şi în aceasta; aşa dar, să înnoiesc pentru
viaţa şi mântuirea domniei mele pomana părintelui meu şi a fratelui, acest
hram al Preasfintei Stăpâne Născătoare de Dumnezeu şi Pururea Fecioară
Maria, să-l întăresc cu toate darurile şi veniturile şi cele nedesăvârşite să le
împlinesc. Nu numai aceasta, dar şi câte s-au dăruit mănăstirii sub tatăl meu şi
sub fratele meu, spre lauda şi cinstea Preaslăvitei mele Stăpâne şi Preasfântă
Născătoare de Dumnezeu, ca s-o aflu pe ea întăritoare şi ajutătoare în viaţa
domniei mele, iar în cumplita zi a judecăţii, mijlocitoare pentru viaţa veşnică.
Mai întâi, întăresc cele dăruite de sfântrăposatul părintele domniei
mele Io Radu voievod: satul Vadul-Cumanilor cu jumătate Toporna şi balta
Bistreţ, de la Topolniţa până la Bârzogârla, mai susde Covaciţa, cu satul numit
Hârsomunţi şi Tismena, pe amândouă părţile, câtă a fost Ligăşească (şi)
Ruşească… cevo… şi 400 de găleţi de grâu din judeţul Jaleş, pe fiecare an. Şi
cineva fi găleţar să nu întrebe pe domniţa mea despre aceasta, ci să-l trimită aşa
acolo la mânăstire.
După aceasta, întăreşte domnia mea câte a dăruit sfântrăposatul fratele
domniei mele Io Dan voievod: nucii câţi copaci sunt pe Jaleş, în Dabaceşti şi
din casa domniei mele pe fiecare an, 10 burdufuri de brânză, 10 caşcavale, 10
pături, 10 postavuri de îmbrăcăminte, 10 postavuri de încălţăminte.
Pe lângă acestea, am dăruit şi domnia mea mai sus-zisei mănăstiri a
preasfintei născătoare de Dumnezeu, satul numit Jarcoviţi şi seliştea Salcişor
pe balta Bistriţei, pe partea care a fost odinioară a lui Stance Vrană şi satul
Suşiţa pe Topolniţa. Şi încă a dăruit domnia mea satul Sogoino şi satul
Pesticevo şi venitul care este al domniei mele de la roţile lui Ciop Hanoş, care

109
le-a făcut de curând la Bratilov şi moara, pe care a dăruit-o mănăstirii mama
domniei mele, doamna Calinichia, la Bistriţa, care a fost mai înainte a
arhimandritului Basea şi încă ce a dăruit Dimitru Dabacescu, la moartea lui,
mănăstirii mai înainte-zise, a 4-parte din Dăbăceşti… cât a fost a lui.
Pe lângă acestea, întăreşte domnia mea şi câte a dăruit sfântrăposatul
unchiul domniei mele Vladislav voievod sfântului Antonie de la Vodiţa: satul
Jidovştiţa cu potocul şi tot vârtejul de la mijloc, pe Dunăre, la iuţeli, şi venitul
de la opt pescării şi Dunărea de la Padina Oreahova până la Mostiştea de Sus şi
Vodiţa Mare, pe amândouă părţile, cu nucii şi cu livezile, până la seliştea
Bahnei şi moara în Bistriţa şi 40 de sălaşe de ţigani.
Acestea toate le dăruieşte şi le întăreşte domnia mea, cu toată porunca
şi întărirea, să fie nemişcate şi neschimbate. De asemenea şi satele slobode de
toate muncile şi dările şi veniturile domniei mele.
Pe lângă aceasta porunceşte domnia mea: călugării din amândouă
mănăstirile să fie de sine stătători, şi după moartea cârmuitorului lor să nu
pună nimeni cârmuitor, nici eu însumi, Mircea voievod, nici altul dintre cei de
după mine, ci numai pe cel pe care ei singuri îl vor binevoi; nici să se strice
rândurile şi datina lui Nicodim şi porunca mea.
Cine ar îndrăzni să strice ceva din toate acestea sau să schimbe în rău,
să fie blestemat de Domnul Dumnezeu Atotţiitorul şi de Preacurata Născătoare
de Dumenzeu şi de toţi sfinţii şi să fie părtaş cu toţi cei ce s-au lepădat de
Domnul şi l-au dat pe el morţii". (D.R.H., B,
I, p.35-36)

1408 octombrie 6. Suceava. Privilegiu de comerţ acordat de Alexandru cel Bun


negustorilor din Liov

“(…) Şi le-am rânduit vămi şi le-am uşurat să dea vămă în ţara noastră
astfel: mai întâi vama principală de la Suceava precum mătasă, piper (…)
tămâie, vin grecesc, de grivnă (monedă ideală) în Suceava, câte trei groşi
(monedă poloneză). (…) Iar cine merge la Liov, la vama principală, în
Suceava, de vita cornută un gros, pentru zece porci un gros, pentru zece oi un
gros, iar de iapă câte şase groşi şi de fiecare cal câte şase groşi, pentru o sută de
veveriţe un gros, pentru o sută de vulpi zece groşi, pentru o sută de piei crude
de oaie patru groşi, pentru o sută de piei de miel doi groşi, pentru o sută de piei
de vită cornută cincisprezece groşi (…) Iar cine merge către ţinutul tătăresc,
pentru 12 cântare în Suceava o rublă de argint, în Iaşi treizeci de groşi şi în
Cetatea Albă o jumătate de rublă argint (…). Iar cine va duce cai sau iepe la
Cameniţa, ce i-ar fi să dea în Siret, tot aceia va da în Dorohoi, şi ce i-ar fi să
dea în Cernăuţi, tot aceia va da în Hotin (…) Iar în Cernăuţi, vama pentru un
car nemţesc patru groşi, pentru carul domnesc şase groşi (…) În Cernăuţi,
carele să nu se scuture, ci negustorul să-şi dea cuvântul că nu are marfă oprită
în carul său, jderi, argint, ceară şi cai buni de ţară (…) Iar liovenii ce vor aduce

110
ei înşişi din Ungaria argint ars (mercur), din acest argint ars să cumpărăm noi
pentru noi cât ne va trebui (…) şi încă le-am dat voie să-şi ţină în Suceava o
casă dar în această casă să nu ţie cârciumă, nici să nu facă bere, nici mied (vin
din miere) nici măcelărie să nu ţină, nici pâine să nu vândă (…)”
(Relaţiile internaţionale..., p.95-98)

1412 septembrie 18. Sibiu. Ştibor, voievodul Transilvaniei, porunceşte să nu se ia


vamă moldovenilor care vin în Braşov

“(…) vă punem în vedere şi vă poruncim, prin cele de faţă, cu


autoritatea maiestăţii regeşti, pe care ne întemeiem în chip deplin în sus-
amintitele părţi, că de acum înainte să nu cereţi sau să luaţi nici o vamă de la
cei care vor veni din Moldova şi din părţile de sus, ci de la aceia care
obişnuiau să vină din Ţara Românească. Şi dacă le-aţi pricinuit vreo pagubă
moldovenilor, veţi fi datori să le-o daţi înapoi. Altfel noi va trebui să le dăm
acelora o despăgubire în temeiul potrivitei autorităţi de mai înainte…”
(D.R.H., D., I., p.197)

1413 august 6. Câmpulung. Privilegiu acordat de Mircea cel Bătrân, negustorilor


braşoveni

“(…) Io Mircea, mare voievod şi domn, stăpânind şi domnind peste toată


ţara Ungrovlahiei şi părţile de peste munţi, încă şi spre părţile tătăreşti şi amândouă
laturile întregii Podunavii până la marea cea mare şi din mila lui Dumnezeu şi al
cetăţii Dârstorului stăpânitor. A binevoit domnia mea cu a sa bunăvoinţă cu inima
curată şi luminată şi am dăruit acest hrisov al domniei mele şi am împlinit
rugămintea pârgarilor din Braşov, fiindcă s-au rugat de domnia mea să le înnoiesc
şi să le întăresc privilegiile ce le-au avut de la strămoşii domniei mele pentru
vamă prin târgurile din ţara domniei mele şi pe drumul Braşovului până la
Brăila; ca să dea de 1 vilar de Ipriu un fertun, de cel de Luvia un perper, de
Colonia 12 ducaţi, de Cehia 6 ducaţi, iar de vilarul tăiat nimic. Şi cine aduce şepci
frânceşti, nimic. De butoiul de mied 12 ducaţi, de butoiul de vin 6 ducaţi, de cal,
cine cumpără, 6 ducaţi, de maja de ceară 12 ducaţi, de la piper, de la şofran, de la
bumbac, de la camelotă, de la piei de miel, de la piei şi de la alte cumpărături ce
vin de peste mare, de la 100 de perperi 3 perperi; de un porc 2 ducaţi, de bou 3
ducaţi, de vacă 3 ducaţi, de berbece un ducat, de pielea de cerb 1 ducat; de vor fi şi
alte piei cu ea, să nu dea nimic; de burduful de brânză un ducat. Călăreţul care
trece pe la Turciu 3 bani; pedestru un ban. Şi cei care trec cu peşte, de car 1 peşte,
iar pentru ce va fi pe deasupra, să nu dea nimic. Iar la Brăila de majă 1 perper, iar
de car la Târgşor 1 peşte; la Târgovişte de asemenea. Calul încălecat fie cu orice 3
ducaţi; iar la Dâmboviţa câţi cai la car atâţia ducaţi şi 1 peşte, iar de calul încărcat
3 bani, iar de la alte mărfuri nimic; şi calul slobod 1 ducat, şi pedestrul 1 ban. Şi
încă cine îşi dă marfa pe datorie, să-şi caute datornicul sau chezaşii, dacă îi are, iar
de omul drept să se ferească; şi nimeni să nu băntuiască pe omul drept”.

111
(D.R.H., D., I., p.198)
1414–1419. Alexandru cel Bun dăruieşte lui Nichita şi Dobre zugravi, două sate

“Iar ei ne vor zugrăvi, pentru aceste două sate, două biserici, una din
Târgul de Jos (Roman) iar alta, care va fi voia noastră, afară de bisericile de la
Rădăuţi, sau o casă sau un pridvor (…)”. (D.R.H., A, vol.I, p.56)

1424–1431 noiembrie. Dan al II-lea, domnul Ţării Româneşti acordă un


privilegiu comercial orăşenilor din Târgovişte

"Io Dan, mare voievod şi domn singur stăpânitor. Dă domnia mea


această poruncă a domniei mele oraşului domniei mele, târgoviştenilor: iată,
vă sloboade domnia mea de toate şi de vamă, să nu daţi nicăieri, numai la
Târgovişte, apoi iar să umblaţi şi pe la Severin şi prin toate târgurile şi la
Brăila şi prin toată ţara domniei mele, nicăieri să nu daţi. Şi cum aţi dat vamă
mai înainte, astfel şi acum: de la o majă de ceară 12 ducaţi, florini să nu fie; de
la piper, de la şofron, de la fier, de la bumbac, adică de la toate cumpărăturile,
să daţi vamă mai puţin ceva; cum aţi dat în zilele vechilor domni, astfel şi
acum..." (D.R.H., B, vol.I, p.109)
1436 iunie 9. Iliaş voievod către braşoveni rugând să-I facă dreptate lui Ioan
croitorul din târgul Roman

“(…) Ilieş voievod şi domn al ţării Moldovei. Înţelepţilor şi cinstiţilor


bărbaţi (…) la plângerea lui Ioan, croitorul nostru, din târgul Roman, am scris
altă dată înţelepciunii voastre, ca să-i faceţi dreptate, din partea cinstitului
bărbat Petru tunzătorul de postav, adică concetăţeanul vostru, în pricina fiului
său, pe care l-a încredinţat, sub făgăduiala de chezăşie, acestui Petru, ca să-l
înveţe meşteşugul tunderii postavului şi cere dreptate, până acum, prefăcându-
vă nu v-aţi îngrijit de loc s-o faceţi spre marea pagubă şi cheltuiala aceluia.
Drept acum vă rugăm, ca luând cunoştinţă de această scrisoare, să-i faceţi
deplină dreptate acestui Ioan din partea numitului Petru, ca de aci înainte să nu
ni se mai plângă”. (D.R.H.A, vol.I, p.323-324; cf. M. Costăchescu, Documente
moldoveneşti înainte de Ştefan cel Mare, vol.II, Iaşi, 1932, p.696-697)

1453 februarie 23. Alexandru al II-lea, voievodul Moldovei împuterniceşte


mânăstirea lui Iaţco de lângă Suceava să-şi întemeieze sat, scutindu-l de orice dări şi
slujbe

“(…) Şi pe oricine vor chema, sau din ţară străină, ori din ţară leşească, ori
din ţara noastră, toţi aceşti oameni câţi vor fi la această mânăstire să fie slobozi
să-şi are şi să-şi semene grâu şi să cosească fân în ţarina târgului Suceava ca şi
oamenii târgoveţi.

112
Şi asemenea aceşti oameni să aibă slobozenie fie că vor fi meşteri sau
cojocari, sau orice fel de meşter, sau rus, sau grec sau orice fel de limbă să nu
dea aceşti oameni dare, nici posadă, nici iliş, nici la morile noastre să nu
lucreze nici la cetate, nici să dea deseatină din albine, nici din oi şi nici alta
nimic să nu dea, niciodată în veci.
Şi de asemenea, aceşti oameni să fie slobozi să umble în bună voie cu
oale sau cu sare sau după peşte fie că vor umbla cu marfă vie sau moartă, cu ce
vor putea trăi, pretutindenea în ţara noastră şi cumpărând prin târguri şi prin
sate şi vamă nicăieri să nu dea nici un groş, fie că vama este vândută sau
nevândută (…)”. (D.R.H., A., vol.II, p.39)
1458 martie 13. Suceava. Privilegiul acordat de Ştefan cel Mare negustorilor
braşoveni de a face comerţ în Moldova

"Din mila lui Dumnezeu, noi, Ştefan-Voievod, domnul ţării Moldovei,


facem cunoscut prin această carte a noastră tuturor câţi o vor vedea sau o vor
auzi cetindu-se că ne-am sfătuit cu boierii şi cu toţi sfetnicii noştri şi am dat
această carte a noastră prietenilor noştri, tuturor braşovenilor şi tuturor
neguţătorilor şi întregii ţări a Bârsei, tuturor oamenilor şi tuturor
neguţătorilor, spre aceea ca să aibă de la noi acelaşi aşezământ şi acelaşi
drept pe care l-au avut de la moşul nostru, voievodul Alexandru: când vor veni
cu marfă la ţara noastră cu marfa lor, cât vor avea, iar vama vor avea să
plătească câte 4 groşi de povară, cum a fost dreptul cel vechi dat lor de
strămoşii noştri. Şi să fie volnici şi slobozi să umble prin toată ţara domniei
mele, şi prin cetăţi şi prin târguri, ca să-şi vândă marfa lor: şi postavuri, şi
pânză, şi bobou, şi orice ar avea; dar pânza şi boboul să le vândă cu cotul, iar
postavurile să le vândă cu bucata celor cu care se vor tocmi. Iar vamă au să
plătească: de la o bucată de Colonia câte 12 groşi, de la una de Leubia câte 18
groşi, de la una de Buda câte 8, iar Cehia câte 4 groşi. Iar vama Sucevei să n-o
plătească nicăieri afară de Suceava, măcar de ar merge până dincolo de mare.
De asemenea, întorcându-se cu marfa lor la ţara ungurească, vor plăti vama
Sucevei la Suceava, iar în alt loc nicăieri în ţara noastră. Şi să fie volnici a-şi
cumpăra şi boi şi vaci şi tot ce au mai cumpărat pe vremea moşului nostru,
Alexandru-Voievod, fie vite, fie altceva; acelaşi drept şi aceeaşi voie le-am dat
şi noi. Iar când vor vrea să scoată boi din ţara noastră la ţara ungurească, atunci
vor plăti pe fiecare cap de bou câte 2 groşi, mai mult nimic nu vor plăti.
De asemenea, dacă cineva îşi va cunoaşte la el boii sau caii săi,
oriunde la ţara noastră, şi dacă domnul nostru va dovedi pe braşoveni cu
oameni buni, iar braşovenii nu vor putea să pună chezaşi (sodîşi) pentru cai sau
pentru boi, ei vor pierde acei cai sau boi, dar nu vor avea să plătească şi gloabă,
nici măcar un groş; ei vor rămâne numai cu pagube, şi mai mult nimic. Şi
nimeni dintre boieri sau dregătorii noştri să nu cuteze a lua de la ei nici măcar
un groş. De asemenea, dacă braşovenii ar voi să stea şi să se judece înaintea

113
noastră, când cineva s-ar jelui împotriva lor, ei să fie volnici a veni înaintea
noastră ca să-i judecăm. Nimeni altcineva în ţara noastră, nici boier, nici
vornic, nici şoltuz, să nu îndrăznească a-i judeca sau a le lua măcar un groş
peste cele ce scriem mai sus, altfel va păţi mare pedeapsă şi urgie de la domnia
mea. Scriem toate aceste de mai sus ca să le fie neclintite toată viaţa noastră.
Iar spre aceasta este credinţa domniei mele mai sus scrisului, noi,
Ştefan-Voievod, şi credinţa mitropolitului nostru, chir Teoctist, şi credinţa
tuturor boierilor noştri, şi mari şi mici. Iar spre mai mare tărie a tuturor
acestora, mai sus sunt scrise, am poruncit credinciosului nostru, boierului
Vulpaş, subcanţilerul, să scrie şi pecetea noastră s-o atârne la această carte a
noastră. Scris-a Iliaş în Suceava la anul 6966, martie 13."
(Şt. Pascu, L. Maior, Culegere, p.68-69)

1468 septembrie 28. Bratislava. Matei Corvin, regele Ungariei, acordă


braşovenilor dreptul de etapă şi de depozit

“atunci şi când şi ori de câte ori negustorii sau oricare alţi oameni de
orice stare ar fi, care ar veni fie din Ţara Românească, fie din Moldova în
această cetate a Braşovului cu mărfurile şi cu bunurile lor de vânzare, aceştia să
poată şi să fie datori să-şi depună şi să-şi rânduiască aceste mărfuri şi bunuri
de vânzare ale lor în sus-zisa cetate a noastră a Braşovului şi să le vândă şi să
facă negoţătorirea lor tot acolo şi nu în altă parte”. (Oraşul
medieval..., p.177)

1517 martie 17. Neagoe Basarab, domnul Ţării Româneşti încheie un tratat cu
Ludovic al II-lea, regele Ungariei, care cuprinde şi prevederile referitoare la
comerţul braşovenilor în Ţara Românească

“(…) Şi iarăşi, pentru lucrul neguţătorilor ce vor veni cu marfă din


Braşov sau din Ţara Bârsei, domnia mea pun din nou credinţă şi jurământ că
cine va fi om drept şi va umbla pe calea dreaptă, acela să târguiască de la
oamenii domniei mele cu ridicata şi să-şi plătească vama dreaptă, cum s-a
plătit şi pe vremea altor domni dinaintea noastră; iar domnia mea să nu le
pună alte vămi noi şi alt aşezământ să nu le ridice, ci să târguiască unde este
scaunul domniei mele, la Târgovişte şi la Câmpulung şi la Târgşor, în aceste
mai sus zise scaune să târguiască braşovenii şi bătrânii bârseni, dar să
preţuiască mărfurile cu ridicata, împreună cu oamenii domniei mele, iar prin
alte oraşe să nu fie slobozi a merge cu marfă, nicăieri. Şi dacă unii (dintre ei)
vor fi oameni ce nu voiesc să umble cu dreptate şi pe calea dreaptă, aceia să fie
judecaţi după judecata dumnezeiască şi să fie pedepsit fiecare după fapta sa
(…)” (Oraşul medieval...,
p.191)

18 decembrie 1518. Neagoe Basarab, cere meşteri argintari din Sibiu

114
“(…) Vă aduceţi aminte că, anul trecut, cerusem de la dumneavoastră
argintari mai isteţi decât ceilalţi, care să facă înţelepţeşte lucrările noastre. Ci
dumneavoastră aţi înţeles şi aţi trimis la noi pentru lucrările noastre ca mai
isteţi decât ceilalţi pe meşterul Ioan şi pe meşterul Celestin argintarul, care
desigur că au săvârşit lucrările noastre aici în Ţara Românească a noastră destul
de bună după placul nostru (...) Dar de atunci, mai de curând, a venit la noi
acelaşi meşter Celestin argintarul, cerând de la noi argint să-l lucreze. Ci noi i-
am dat argintul cel mai curat, ca să ne facă o căţuie după chipul turnului cetăţii
voastre, că noi am străbătut Ţara Ungurească şi mai frumos turn nicăieri nu am
văzut. Mai înainte, când făcuse acel lucru al nostru şi ni-l înfăţişase înaintea
ochilor nu ne-a plăcut, pentru că era făcut după felul ţiganilor. Avem noi destui
meşteri care ar fi putut mai frumos să facă de cum a făcut el."
(N. Iorga, Scrisori de domni, scrisori de boieri, Vălenii de Munte, 1932, p.182-184)

1535-1545. Radu Paisie scrie sibienilor cu privire la schimburile comerciale


dintre cele două ţări

"(...) Io Radu voevod şi domn al Ţării Româneşti. Scrie domnia mea


prietenilor noştri cinstiţi şi buni şi de aproape vecini, burghermeşterului şi
judeţului şi celor doisprezece pârgari din cetatea Sibiului, multă sănătate şi
dragoste pofteşte domniei voastre. Şi după aceasta dau de ştire domniei
voastre, că am auzit domnia mea, că aţi oprit domnia voastră să nu treacă
cerealele în ţara domniei mele. De aceea dacă domnia voastră faceţi astfel,
domnia mea voi închide vămile şi nu va trece nimic din ţara domniei mele în ţara
domniei voastre, nici porci, nici boi, nici nimic. De aceea rog pe domnia voastră
ca pe un prieten al nostru, să lăsaţi bucatele din ţara domniei voastre în ţara
domniei mele şi să se hrănească ţara domniei mele, în ţara domniei voastre şi
oamenii domniei voastre în ţara domniei mele, cum s-au hrănit şi până acum".
(S. Dragomir, Documente nouă privitoare la relaţiile Ţării Româneşti
şi cu Sibiul, în sec.XV şi XVI, f.a., p.53-54)

Anton Maria Graziani. Iarmaroc de vite în Moldova în a doua jumătate a


secolului al XVI-lea

"Înjugă câte doisprezece boi la jug şi aceasta mai mult din pricina
păşunilor prielnice, decât pentru lucratul ogorului. Tăierea unui viţel constituie
o ceremonie. Căci de aici, din Moldova, se scoate acel mare număr de boi, cu a
căror carne se hrănesc în mare parte nu numai popoarele vecine din Ungaria
şi Rusia, dar chiar polonii, germanii, ba chiar şi Italia, şi în primul rând
cetatea Veneţiei. Acestora veneţienii le zic boi ungureşti şi preferă carnea lor
faţă de a altora. Iarmaroacele se fac în Moldova la şapte ani pe câmpii foarte
întinse: venind un mare număr de negustori; la fiecare trei zile, neguţătorii se
sfătuiesc asupra preţului unui cap, preţ pe care-l urmează apoi mulţimea

115
cealaltă şi care rareori trece peste trei galbeni de aur; întreagă această
grămadă de boi se vinde în câteva ceasuri şi este mânată în diferite părţi. Din
aceasta dobândesc un însemnat câştig boierii care cresc cirezi şi însuşi
voievodul se îmbogăţeşte foarte mult de aici; căci el obişnuieşte a vinde în
fiecare an un mare număr de boi de pe moşiile sale, iar din vânzarea acestora,
veniturile sale sporesc mult". (Călători străini..., III, p.381-
383)

1588 august 27 Iaşi. Tratatul de alianţă încheiat între domnul Moldovei, Petru
Şchiopul şi regina Angliei, Elisabeta

"Noi Petru din graţia lui Dumnezeu domn al Ţării Româneşti şi al


Moldovei, facem cunoscut tuturora celor prezenţi şi viitori, care sunt şi vor fi
interesaţi, că am încheiat cu măritul Vilhelm Harbone, ambasadorul
prealuminatei şi preaputernicei doamne, doamna Elisabeta, din graţia lui
Dumnezeu regina Angliei, Franţei şi Irlandei, pe lângă prealuminatul şi
preaputernicul împărat al turcilor, convenţiunea următoare: ca negreşit de aci
înainte să fie cu totul liberi supuşii prealuminăţiei sale şi toţi negustorii de a
şedea în ţara noastră, de a se statornici, de a face negoţ, de a vinde, a cumpăra,
ba chiar de a face toate cele ce societatea omenească şi obiceiul caută pentru
negoţ şi pentru trebuinţele vieţii, fără nici o piedică sau greutate, păzindu-se
însă întreg şi nevătămat dreptul vămilor noastre, adică pentru fiecare lucru în
valoare de o sută de ducaţi să ne plătească trei ducaţi. Cerem ca ceea ce
precede să fie bine stabilit şi asigurat prin convenţiunea noastră. Şi spre mai
bună tărie, s-a pus şi sigiliul nostru". (Şt. Pascu, L. Maior, Culegere, p.86-87)

1597 septembrie 19. Ieremia Movilă acordă diferite scutiri meşteşugarilor săteşti

“Io, Eremia Moghilă voevod (…Facem cunoscut) … şi de asemeni


acei oameni să aibă de la noi mare slobozenie, sau vor fi meşteri sau cojocar,
sau ciubotar sau curelar sau orice meşter ar fi să nu aibă a da acei oameni
mănăstireşti nici bir, nici iliş să nu dea, nici podvoade, nici să lucreze la morile
noastre, nici la cetate, să nu aibă a da nici deseatină din stupii lor, nici din
vinurile din viile lor şi nici o muncă a noastră sau dabilă să nu aibă a da
niciodată în veci (…)” (D.I.R., A., veac XVI, vol.IV,
p.180)

1591 mai 12. Socoteala goştinei oilor din Moldova şi ţinuturi

"(...) ţinutul Suceava


Cisla a găsit 4.500 oi
ţinutul Fălciu
A găsit Cisla 2.765 oi
ţinutul Vaslui

116
A găsit Cisla 3.510 oi (...)
Câte oi ale ţării s-au găsit din goştină, sunt toate la un loc 65.670.
Câte s-au găsit la o casă, fie în aspri fie în oi, sunt toate la un loc
29.850.
Oile cumpărate care au luat (...) pecetluite, de la domn şi au trecut prin
schele sunt toate la un loc 45.880. Şi sunt şi boi şi altele, pentru care au trecut
1.100.
Acestea sunt toate (...) 141.400". ( D.I.R., A, veac XVI, vol.IV, p.19-
26)

1355 octombrie 12. Ludovic, regele Ungariei întăreşte dania făcută lui Dragoş,
fiul lui Ghiula şi fraţilor săi

“Ludovic, din mila lui Dumnezeu regele Ungariei, Dalmaţiei, Croaţiei,


Ramei, Serbiei, Galiţiei, Lodomeriei, Cumaniei şi Bulgariei, principe de
Salerno şi domn al ţinutului şi muntelui Sant-Angelo, tuturor credincioşilor
întru Hristos, de 3 faţă şi viitori, care vor lua la cunoştinţă de cele de faţă,
mântuire întru dăruitorul mântuirii. Plăcuta cerere a celor ce ne roagă cu supusă
credinţă trebuie să fie împlinită în întregime pentru ca, dobândind ei cele ce le
cer cu dreptate să fie şi mai mult îmboldiţi spre săvârşirea altor fapte de
credinţă.
De aceea, prin aceste rânduri, vrem să ajungă la cunoştinţa tuturor că
Dragoş Românul, fiul lui Ghiula, fiul lui Dragoş, venind înaintea noastră, ne-a
înfăţişat două scrisori deschise, şi anume: una a noastră întărită cu pecetea
noastră de taină, rotundă, iar altă scrisoare a lui Ioan, fiul lui Iuga, voievodul
românilor din Maramureş, şi a lui Nicolae, fiul lui Petru, omul magistrului
Andrei, fostul comite al secuilor, de Braşov şi de Maramureş, întocmite cu
privire la darea în stăpânirea moşiilor numite Giuleşti de lângă râul Maramureş
şi Nyres, făcută (pe seama) aceluiaşi Dragoş, precum şi a sus-pomenitului său
tată, de asemenea a lui Ştefan, Tatar, Dragomir, Costea şi Mirislău, fraţii săi,
având cuprinsul arătat mai jos, rugând el maiestatea noastră, în numele său şi
acela al tatălui şi al fraţilor săi mai sus-zişi, ca să binevoim a primi şi
încuviinţa acele scrisori, ca şi darea în stăpânire a moşiilor, arătată în ele, şi a
le întări pentru ei cu privilegiul nostru...
Noi, aşadar, ascultând cu binevoitoare dragoste preaplecatele cereri ale
sus-zisului Dragoş, fiul lui Ghiula, înfăţişate maiestăţii noastre, primim sus-
zisele două scrisori, trecute din cuvânt în cuvânt în scrisoarea de faţă (precum)
şi darea în stăpânire a moşiilor, cuprinsă în ele, aşa precum se ştie că
pomenitele moşii au fost dinainte adevăratul sălaş şi locul neîndoios de
aşezare al acelui Dragoş şi al tatălui şi fraţilor săi mai sus-zişi şi al
înaintaşilor lor, şi le întărim cu puterea (noastră) regească pentru ei şi pentru
moştenitorii şi urmaşii lor, rămânând totuşi neştirbit dreptul regesc şi ai
oricăror altora asupra acelor (moşii şi) cu îndatorirea ca sus-zisul Dragoş şi
tatăl şi fraţii săi mai sus-zişi precum şi urmaşii acestora să dea întotdeauna

117
dările cuvenite şi să fie datori a sluji mereu maiestăţii regeşti, potrivit
obiceiurilor îndătinate ale românilor.
Spre amintirea şi veşnica trăinicie a acestui lucru am pus să fie
întocmită această scrisoare privilegială a noastră, întărită cu puterea peceţii
noastre atârnate, adevărate şi duble.
Dat de mâna aceluiaşi venerabil întru Hristos părinte, domnul Nicolae,
episcopul de Zagreb, vicecancelar ai curţii noastre, iubitul şi credinciosul
nostru, în anul domnului o mie trei sute cincizeci şi cinci, în a patra zi înainte
de ideile lui octombrie, iar în al domniei noastre al paisprezecelea an.
Venerabilii întru Hristos părinţi: Nicolae arhiepiscopul de Strigoniu şi comite
perpetuu al acelui loc – scaunul de Calocea fiind vacant – şi Dominic
arhiepiscopul de Spalato; episcopii: Nicolae de Agria, Andrei al Transilvaniei,
Dumitru de Oradea, Nicolae de Pécs, Toma de Cenad, Ioan de Vesprim,
Coloman de Györ şi Mihail de Vaţ; fraţii Toma al Sirmiului, Ştefan de Nitra, şi
Petru de Bosnia, păstorind în chip fericit bisericile lui Dumnezeu; măriţii
bărbaţi Nicolae, palatin şi jude al cumanilor, Nicolae, voievodul Transilvaniei
şi comite de Solnoc, Cyko, marele nostru vistier, comitele Nicolae de Zech,
judele curţii noastre; banii; Nicolae de Mačva, Nicolae al întregii Slavonii şi al
Croaţiei; Leukus, marele nostru stolnic, Dionisie marele nostru comis, Toma,
marele nostru uşier, Simion, fiul lui Mauriciu, comite de Pojon, şi mulţi alţii
ţinând comitatele şi dregătoriile ţării noastre.”
(D.R.H., C., X, p.363-364)

118
CAPITOLUL VII

STRUCTURA SOCIALĂ ÎN SECOLELE XIV-XV.


CLASE ŞI CATEGORII SOCIALE.
MIŞCĂRI SOCIALE

A. Ţara Românească

1400 iulie 20, Argeş. Mircea cel Bătrân dăruieşte lui Micul şi Stoia pentru
credincioasă slujbă, jumătate din satul Mândra în Ţara Făgăraşului

“Eu de Hristos Dumnezeu învrednicitul, domn autocrat creştin, marele


Mircea voievod, din mila lui Dumnezeu, domn a toată Ţara Românească,
stăpânitor până la Dunăre şi peste munţi în Ţara Făgăraşului până la Olt.
Din inimă cu adevărat curată a voit domnia mea de am dăruit prin
această carte de privilegiu, pe boierii cei mai jos scrişi, boierii domniei mele,
Micul şi Stoia, locuitori în Mândra, cu jumătate din satul numit Mândra şi cu
toată dijma lui, din porci, din stupi, din vin, din moară şi din toate câte va fi
având, ca să le fie în veci moşie şi stăpânire lor, copiilor şi nepoţilor lor. Şi
nimenea din boierii sau slugile domniei mele să nu îndrăznească să atingă
miluirea şi darul meu, ci să lase pe Micul şi Stoia să ţină în pace această moşie
în veci, pentru slujba lor credincioasă, fiindcă am dăruit-o de a mea bunăvoie.
De asemenea, cine va veni după moartea mea domn în Ţara
(Românească) şi în Ţara Făgăraşului, (fie) din neamul meu sau din alt neam
sau dintr-un neam din Ţara Ungurească, dacă va ţine şi va păzi dania mea, pe
acela să-l ţină şi Dumnezeu; iar dacă nu o va ţine şi nu o va păzi, nici
Dumnezeu să nu-l ţină, ci să aibă parte cu Iuda şi Arie în lumea de veci şi cu
acei jidovi care au strigat că luăm asupra noastră sângele lui Hristos şi asupra
urmaşilor noştri, cu aceia împreună să locuiască în veci.
După aceasta şi câţiva boieri am scris ca martori, precum: jupan Vlad,
2. Jupan Ioan, 3. Velea, 4. Luca, 5. Stănilă, 6. Marin, 7. Costea, 8. Bratul, 9.
Badea, 10. Baldovin logofăt.
S-a dat în cetatea noastră Argeş, în ziua de 20 iulie, anul de la facerea
lumii 6908 (1400)” (D.I.R., B, I, p.56)
1418 iulie 10. Mihail voievod întăreşte unor moşneni satul Chiojdul

119
"Mihail voievod, domnul Ţării Rumâneşti şi al munţilor şi către ţara
tătărască şi amândouă părţile de dincoace şi peste Dunăre şi până la Poarta de
Hier şi până la Marea Neagră, moşnenilor din Star Chiojdul, ca să fie lor moşia
Chiojdul (jud. Buzău)". (D.I.R., B, veac XIII-XV, I,
p.71)

1419 octombrie 28. Vodiţa. Sigismund, regele Ungariei, porunceşte dregătorilor


săi să nu se atingă de călugării m-rilor Vodiţa şi Tismana

“Sigismund, din mila lui Dumenzeu, împărat al romanilor şi rege al


Ungariei şi rege al Cehilor, al Dalmaţiei Fraşice, al ţării Croaţiei şi a altor ţări.
Aceasta dau de ştire tuturor credincioşilor noştri, căpeteniilor bisericeşti şi
tuturor vlastelinilor şi şpanilor şi pârcălabilor şi nobililor şi oricărui om şi mare
şi mic, care ţine de mine şi mă ascultă şi este credincios sfintei coroane şi Ţării
Ungureşti şi vrea de la mine bine: fiecare să se ferească şi să nu fie volnic
întru nimic să supere mănăstirile popii Agathon, sfântul And one de la Vodiţa
şi Preasfânta Născătoare de Dumnezeu de la Tismana, pentru că le-am dat cu
buna mea voie şi i-am primit cu credinţa mea. Voia ce au avut mai înainte şi
acum să le fie slobode şi satele şi toate hotarele ce au şi viile şi morile şi nucii
şi livezile, toate să le fie slobode şi de uric şi să nu aibă nimeni voie să-i
supere întru nimic.
Şi încă am aflat adevărul că şi mai înainte Bistriţa a fost bisericească.
La rugămintea lor şi pentru dreapta lor credinţă şi aceasta le-am dat-o, să le fie
ocină şi să le fie uric cu tot ce ţine de ea, hotarul şi vama de mărfuri şi de
trecere, să fie a popii Agathon şi călugării Vodiţei şi Tismenii să fie volnici
peste tot venitul ce este la Bistriţa, precum şi peste tot, câte sate şi hotare şi
livezi şi mori au şi la Severin şi la Bistriţa şi în orice loc care este al acelor
mănăstiri şi ce ţin de ele, toate să le fie slobode şi de uric de acum şi până în
veci şi nimeni să n-aibă voie să-i supere cu ceva. Cine nu vrea să aibă de la
mine rău, fiecăruia îi spun şi celor de acum şi mai apoi, cine va fi sluga mea şi
după noi şi în veci: nimeni să n-aibă voie să-i împiedice, pe omul lor şi marfa
lor şi ce cumpără şi ce vând şi pe uscat şi pe apă. Şi pe unde merg oamenii lor
cu marfa lor, în niciun loc să nu plătească vamă, ci să meargă slobod.
Şi pescăriile şi vârtejurile ce au la Dunăre, toate să fie slobode, cum
au fost şi mai întâi, astfel până în veci să fie mănăstirilor şi popii Agathon şi
călugărilor lui şi după dânşii, cine va fi în acele locuri, întru Dumnezeu fraţi
din ordinul lor, pe care i-am luat să-i păzim şi să-i apărăm, pentru slujba şi
dreapta credinţă cu care ne slujesc.
Şi ei să rămână în credinţa lor şi să păstreze şi legea lor în bisericile
lor şi să nu aibă voie nimeni să-i prigonească sau să-i turbure pentru legea
lor, pentru care le-am dat credinţa mea şi a întregii Ţări Ungureşti şi a
tuturor celor care cred în sfânta coroană şi vreau de la mine bine.
Şi cine citeşte această carte, să o dea de la cine a luat-o.

120
S-a dat această carte la Vodiţa, luna octombrie 28 de zile şi de la
naşterea lui Hristos, anul 1420, şi de când cunt rege al Ţării Ungureşti, ani 34
şi de când sunt împărat al romanilor, anul al zecilea.
Eu împăratul romanilor am spus cu limba mea să se dea această carte.”
(D.R.H., B, I, p.94-95)

1441 aprilie 23. Vlad Dracul întăreşte lui Stanciu Moenescul părţi din mai multe
moşii, ridicându-l în cinul boieresc pe el şi pe fii săi

"... Şi am dăruit domnia mea şi cu a mea bunăvoie acestui cinstit şi


slugă bună... jupânului Stanciul Moenescul cu 5 feciori ai lui... şi le-am dat lor
să fie boieri şi slobozi cu boierii domniei mele... Acestea toate le-am dat ca să
fie ocină şi moşie şi boierişag lor şi rămăşiţelor lor şi la neam din neamul lor
(să nu dea nici un fel de vamă din produse). Poruncit-am de la cei mici până
la cei mari, care-i au slujbă, de îl vor umblea în ţară, birarii domniei mele, să
nu-şi râză de dânşii (s.n.) şi să nu-i învăluiască pre acele ocine şi să nu puie
judeţ, nici gloabă, nici bir..." (D.I.R., B, veac XIII-XV, p.109)

Franco Sivori despre regimul ţăranilor din Ţara Românească în a doua jumătate
a secolului XVI

"Sunt boieri în Ţara Românească care stăpânesc câte 50 de sate şi au


sub ei mai bine de o mie de ţărani dependenţi, care sunt foarte rău trataţi de
stăpânii lor, din care cauză cu greu pot să agonisească prin munca lor cele de
trebuinţă traiului şi să plătească birul obişnuit către principe care este de doi
până la zece scuzi pe an (...) care mai mult, care mai puţin, pe cap de familie;
acest bir ei îl plătesc în trei rânduri, câte puţin odată. Astfel că din aceste
biruri şi din ocnele de sare, care dau un venit de 40.000 de scuzi pe an; din dări
(obţine) 60.000 şi din venitul numeroaselor pescării (obţine) o sumă egală,
astfel că veniturile principelui ajung la peste un milion pe an".
(Călători străini..., III, p.14)

1597 iunie 15. Aservirea satelor libere la sfârşitul sec. al XVI-lea. Mihai Viteazul
întăreşte logofătului Teodosie stăpânirea asupra mai multor sate, foste libere

,,(...) Dat-am domnia mea (Mihai Viteazul) această poruncă a domniei


mele cinstitului boierului domniei mele jupan Theodosie mare logofăt şi cu
feciorii lui (...) ca să-i fie satul Băiaşi, tot, cu tot hotarul şi cu tot venitul şi cu
toţi rumânii, însă anume: Stan şi Stan şi Dan şi Vlasie şi Şerban şi Radul şi
Stoica şi Opriş şi Stanciul şi Vladul şi Stanciul Plescoe şi Stan Cojan şi Anca
şi feciorul ei Opriş şi Vişa şi Anca şi feciorul ei Ion. Pentru că acest sat Băiaşi
au fost oameni slobozi, apoi ei s-au vândut de a lor bunăvoie boierului domniei
mele, ce s-au scris mai sus, Theodosie, mare logofăt, drept 12.000 aspri gata,
cum că să fie ei rumâni.

121
Şi iar să fie satul Turcineşti tot, cu tot hotarul şi cu toate moşiile lor
dupretutindenea, pentru că acest sat au fost de baştină oameni slobozi, apoi s-
au vândut boierului domniei mele ce s-au zis mai sus, ca să-i fie rumâni, însă
anume: Pătru şi Dan şi Stoica şi Stan, popa Oancea şi Dragomir şi Dănicel şi
Turciu şi Manea şi Zahariia, drept 13.000 aspri gata.
Şi iar au cumpărat boierul domnii mele ce s-au scris mai sus satul
Gărdeşti însă partea oamenilor celor slobozi toate şi din sat şi din câmpu, şi de
parte tot hotarul, oricâtă se va alege, pentru că au fostu ei de baştină oameni
slobozi. Apoi s-au vândut ei de a lor bunăvoie să fie rumâni, însă anume:
Bunul şi Andreica şi Neagoiu şi Stanciu şi Badea şi Stănilă şi Oprea, drept
8.000 aspri gata.
Şi iar să fie lui un rumân, anume Radul cu feciorii lui, de la Znamena,
pentru că au fost om slobod, apoi s-au vândut cu toată moşia lui, oricât se va
alege de preste tot hotarul, să fie rumân, drept 850 aspri gata. Şi s-au vândut
aceşti oameni slobozi să fie rumâni şi cu moşiile lor, ei de a lor bună voie, cu
ştirea tuturor fraţilor lor şi a tuturor megiaşilor, după împrejurul locului şi
dinaintea domniei mele.
Pentru aceia, i-am dat şi domnia mea boierului domniei mele ce s-au
zis mai sus Theodosie mare logofăt, ca să-i fie lui satele şi cu rumânii ohabnice
şi stătătoare lui şi feciorilor lui, nepoţilor şi strănepoţilor lui şi nimenea să nu
clintească după zisa domniei mele". (D.I.R., B., veac XVI, vol.VI,
p.273)

24 aprilie 1613. ,,Legătura" lui Mihai Viteazul, consemnată într-un document


din timpul lui Radu Mihnea

,,Să le fie lor 2 rumâni, anume Oprea şi Ioan din Băbeni şi cu feciorii
lor, pentru că aceşti rumâni mai sus-zişi, ei au fost mai dinainte vreme a lui
Cîrstian de ohabă până în zilele răposatului părintelui domniei-mele Mihnea
voievod, iar ei au fugit din ţară şi au dat găleata de ieşire şi tot au fost fugari
până în zilele lui Alexandru-voievod, iar când au fost în zilele lui Alexandru-
voievod, rumânii aceştia mai sus-zişi, ei au venit de s-au închinat acestor mai
sus zişi boieri de a lor bunăvoie şi de atunci până în zilele domniei mele tot au
avut pace de către Cîrstian şi de către toate rudeniile lui. Iar când au fost acum
în zilele domniei-mele, Ghinea Diaconul, ginerele lui Cîrstian au zis că aceşti
rumâni mai sus-zişi au fost ai socrului său Cîrstian, apoi au venit cu pâră
înaintea domniei-mele cu slugile domniei mele Pîrvul şi Radul, postelnici, de
faţă. Iar domnia mea am căutat şi am adeverit foarte bine cu toţi cinstiţii
dregătorii domniei-mele, cum că aceşti rumâni mai sus-zişi i-au fost apucat
aşezământul lui Mihail-voievod la aceşti boieri mai sus-zişi. Deci Mihail-
voievod, domnia-sa aşa au fost făcut aşezământul atunci cum care pe unde a
fi, acela să fie rumân vecinic unde se va afla. Apoi domnia-mea am căutat şi
am judecat cu toţi cinstiţii dregătorii domniei-mele şi n-am vrut domnia-mea a

122
strica aşezământul lui Mihail-voievod (...)". (D.I.R., B., XVII, vol.II,
p.177)

B. Moldova

1400 februarie 11. Proprietatea domnească

Alexandru cel Bun dăruieşte lui Dan vameşul un loc de şase sate într-un
hotar ,,din a noastră dreaptă ocină şi dedină (moştenire părintească) pentru
slujba bună ce ne-a făcut. Noi dar am văzut credinţa lui dreaptă şi le-am miluit
cu tot sfatul boierilor mari şi credincioşi (...)". (D.I.R., A, veac XIV-XV, vol.I,
p.7)

1409 ianuarie 28. Proprietatea boierească

Alexandru cel Bun întăreşte boierului Giurgiu Ungureanu, pentru


credincioasă slujbă, mai multe sate.
,,(...) l-am miluit cu deosebită milă şi i-am dat, în ţara noastră în
Moldova, satele, ocinile lui, anume Ungurenii, unde este casa lui, şi lângă
aceasta, Suhodolul la fântână ca să-şi aşeze sat şi pe Turluiu, satele anume
(...). Iar hotarul acestor sate de la Turlui cu toate poenile şi cu toate hotarele lor
vechi pe unde din veac au folosit...“ (D.I.R., A, veac XIV-XV, vol.I, p.18-
19)

1446 martie 11. Proprietatea bisericească

Ştefan voievod, fiul lui Alexandru cel Bun, dăruieşte mânăstirii


Neamţ mai multe sate, scutite de slujbe şi dări.
,,(...) am dat această carte mânăstirii noastre de la Neamţ (...) pentru ca
oricâte sate ascultă de mânăstirea noastră, anume unde este Samoil vătăman, pe
Bistriţa şi Dvorniceşti şi Timişeştii şi Cîrstineşti şi Baloseşti (...) toate acele
sate mânăstireşti să fie slobode...“ (D.I.R., A, veac XIV-XV, vol.I,
p.218)

1502 februarie 22. Ştefan cel Mare întăreşte lui Isac vistier satul Dolheşti,
cumpărat de la Dobra, fiica lui Ivanco

,,(...) şi iarăşi Dobra, fiica lui Ivanco şi verii ei Toader Mecica şi


Berzea, au avut privilegiul pe care l-a avut unchiul lor, pan Şandru portar tot
de la noi, tot pe acest sat pe Dolheşti şi încă două privilegii vechi, pe care le-
au avut răzeşii lor de la bunicul nostru, de la Alexandru voievod, pe acelaşi
sat mai sus scris (...)“. (D.I.R., A, veac XVI, vol.I, p.9-
10)

123
1456-1504. Obligaţiile fiscale în Moldova în timpul lui Ştefan cel Mare

,,Şi acei oameni orişicine se va aşeza în acel sat, ei să aibă de la noi


scutire şi slobozenie pe cinci ani de toate dările şi slujbele noastre şi să nu
dea nici iliş, nici podvoadă, nici posadă, nici jold, nici la cetate să nu lucreze,
nici la mori, nici buţi să nu cară, nici să nu cosească fân, nici vreo altă dare
sau slujbă a noastră să nu aibă... Iar cine va voi să judece pe acei oameni, sau
să le ia zălog, sau să ia vamă de la ei pentru vreo marfă a lor sau de la peşte
proaspăt sau de la majă sărată, sau de la sare, sau de la postav sau de la pânză
sau de la fier, sau de la plute, sau de la oale, sau de la vase de lemn, sau de la
varză, sau de la mere, sau iarăşi de la ceară, sau de la miere curată când le vor
vinde sau pentru orice vor vinde sau iarăşi când vor cumpăra sau marfă vie sau
moartă: sau boi, sau ialovite, sau berbeci, sau cai, sau iepe sau orice altă marfă,
sau fiare, sau jderi, sau Legii, sau orice fel de marfă să nu le oprească nimic şi
fără vamă oriunde şi în orice loc“. (D.I.R., A, veac XIV-XV, vol.I,
p.342-343)
1563. Răscoala ţăranilor moldoveni
,,Pe când Despot* se afla în apropierea cetăţii Hotinului cercetând
oastea şi se îndrepta în chip deschis spre ostaşi, pe neaşteptate a fost înconjurat
de mulţimea ţăranilor, încât a fost răpit din mijlocul a lor săi şi plin de spaimă
s-a văzut deodată rămas singur cu unul sau doi slujitori, în mijlocul a multor
mii de ţărani. Aceştia cu strigăte puternice îi cereau să şteargă darea,
neobişnuită până atunci, de un galben; Domnul cu îndrăzneală a socotit că e
mai bine să se poarte cu blândeţe şi cu rugăminţi faţă de mulţimea înfuriată,
decât cu ameninţări şi le-a ţinut o cuvântare cu vorbe împăciuitoare; şi lui nu
i-a fost mai puţin greu decât lor să puie această dare, dar mai mari ar fi
nenorocirile dacă ar şterge-o. Nu poate privi cu inimă uşoară prădarea tuturor
bunurilor lor, robirea copiilor şi soţiilor lor, dacă ar slobozi soldaţii cu plată.
Să-şi aducă aminte că războiul este gata să izbucnească, dacă nu vor plăti
această mică sumă, cu care vor putea să răscumpere pacea pe mulţi ani. În
schimb le făgăduieşte că va găsi calea să uşureze greutăţile lor, trimiţând în
cercetare slujile sale ca să micşoreze o parte din dările obşteşti, din care mulţi
iau prin prădăciuni nedrepte o mare parte în numele domnului.
Ţăranii au ascultat cu mare luare aminte cuvintele lui, căci într-adevăr
porniseră o mare ură împotriva celor pe care-i socoteau pricina tuturor
nenorocirilor lor. Ei au răspuns că vor face cu plăcere pe voia domnului, că vor
plăti galbenul care li se cere, în măsura în care vor putea s-o facă. I-au cerut
domnului să le predea, pentru a-l omorî, pe Barnovschi, căpetenia călăreţilor,
precum şi pe un episcop moldovean pe care în limba lor îl numesc vlădică. Pe
aceştia i-au învinuit că, încă în vremea lui Alexandru, au fost cei care l-au
îndemnat la toate cruzimile, iar acum îşi măresc puterea; răutăţile lor nu vor

*
Despot – domn al Moldovei între 1561-1563

124
avea capăt, decât prin moarte. Cu greu a izbutit domnul cu multe vorbe să
liniştească mulţimea înnebunită, spunându-le că dacă va cunoaşte că aceia sunt
pe dreptate aîţi de popor, îi va omorî cu chinuri, căci ar fi nedrept să piară cu
moarte repede în mâinile mulţimii înfuriate. Să lase pe seama judecăţii sale,
căci în curând le va face pe deplin voia. Astfel, liniştindu-i, i-a făcut să-l
slobozească din prinsoarea mulţimii. Întorcându-se în cetate, domnul şi-a arătat
mânia că a fost părăsit de ai săi şi nu înţelegea cum trebuie să socotească acest
lucru. Cu vremea s-a învederat că ţăranii avuseseră dreptate cu privire la
Barnovschi, care a fost părtaş la răscoala împotriva domnului.“
(Şt. Pascu, L. Maior, Culegere, I, p.83)

1585. Francisc Pavia. Despre exploatarea ţăranilor din Moldova

"(...) oameni puţini la număr, de care vedem că e populată pe alocuri


această ţară... săraci şi lipsiţi, îmbrăcaţi cu câteva piei de oaie, având picioarele
învelite, în loc de încălţăminte, cu piei sau cu muşchi şi scoarţă de copac,
legate şi învăluite deasupra şi dedesubt cu o sfoară şi păşind deci cu greu,
încurcaţi în toate acestea". (Călători străini..., III, p.181)

Stratificarea socială în Moldova la sfârşitul sec. al XVI-lea (1591 februarie 20).


Din catastihul de cisle al Moldovei

a) curtenii şi nemeşii
Ţinutul Soroca Ţinutul Covorloiul
114 de curtiani 270 durtiani
14 de vătaşi 40 vătaşi
93 de neamişi 82 neamişi
Ţinutul Hotinul Tutova ţinut
77 curtiani 28 vătaşi
41 vătaşi 226 curtiani
122 neamişi 148 neamişi
Ţinutul Iaşi Ţinutul Dorohoiului
482 curtiani 24 vătaşi
279 neamişi 124 curtiani
50 neamişi
Ţinutul Fălciiul Chighiaciul ţinut
32 vătaşi 268 curtiani
177 neamişi 50 vătaşi
328 curteani 325 neamişi
Ţinutul Orheiul Suceava ţinut
380 curtiani 34 vătaşi
226 neamişi 181 curtiani

125
61 neamişi
Ţinutul Neamţul Hîrlăul ţinut
283 curtiani 109 curtiani
16 vătaşi 14 vătaşi
56 neamişi 34 neamişi

Ţinutul Tecuci Lîpuşna ţinut


281 curtiani 42 vătaşi
27 vătaşi 501 curtiani
217 neamişi 352 neamişi

Ţinutul Vasloiul Cernăuţii ţinut


403 curtiani 41 vătaşi
38 vătaşi 17 curtiani
253 neamişi 66 neamişi

Ţinutul Bărladului Romanul ţinut


129 neamişi 12 vătaşi
22 vătaşi 149 curtiani
155 curteani 49 neamişi
Trotuşul ţinut Putna ţinut
66 curtiani 315 nemişi
24 vătaşi 42 vătaşi
73 neamişi 311 curteni
Bacăul ţinut
102 curteni
23 vătaşi
64 neamişi
Cărligîtura ţinut
10 vătaşi
156 curtiani
50 neamişi
b) ţăranii dependenţi
Ţinutul Soroca Ţinutul Neamţ
1714 ţărani de istov* 2525 istov
204 săraci 558 săraci
3083 face peste tot
Ţinutul Hotinului Ţinutul Tecuci
1916 ţărani istov* 1073 istov cu săraci
232 săraci
*
Ţăranii de istov erau cei ce plăteau întreaga dare, ţărani dependenţi cu jirebii.

126
Ţinutul Iaşii Ţinutul Vasloiul
2270 ţărani istov 1075 istov
177 săraci
Ţinutul Fălciiul Ţinutul Bîrladul
1070 oameni cu săraci 427 istov
114 pre dup-nse
Ţinutul Orheiului 87 săraci
2657 oameni cu săraci 9 oameni cu cărţi de iartat
Ţinutul Covorloiul Cernăuţii ţinut
1157 istov 1095 istov
243 săraci 68 săraci
Tutora ţinut Romanul ţinut
1311 oameni cu săraci 913 istov
141 siraci
Ţinutul Dorohoiul Trotuşul ţinut
1306 istov 455 istov cu
204 siraci 81 săraci
120 şaigii (saşi)
Chighiaciul ţinut Bacăul ţinut
2260 istov 415 istov
220 săraci
Suciava ţinut Cărligîtura ţinut
4000 istov 516 oameni de toţi
568 săraci
Hîrlăul ţinut Putna ţinut
1055 istov 2040 oameni ţărani
240 ţărani fără ocoale
355 ocol Botîşani
56 ocol şipotele
Lîpuşna ţinut Cisla ţării
1538 istov An 7099 ,,1591" Fev. 20
288 săraci 36.543 oameni
48 istov slobodzia 1417 popi
Ciacărloi 3948 curteni
5 săraci 626 vătaşi
3020 nemişi
46.860 cu toţi
(D.I.R., A., veac XVI, vol.IV, p.4-6)

127
C. Transilvania

1351 februarie 14. Alba Iulia. Regele Ludovic al Ungariei acordă danii
magisterului Mihail şi lui Petru diaconul

“Măritului bărbat, domnului Toma, voievodul Transilvaniei şi comite


de Solnoc, prietenului vrednic de cinste, capitlul bisericii Transilvaniei, cu
toată prietenia şi cinstea cuvenită (...). Noi, aşadar, încuviinţând în chip legiuit
dreptele cereri ale prieteniei voastre, am hotărât ca împreună cu sus-zisul
Laurenţiu, fiul Petru, omul vostru, trimis anume pentru aceasta, să trimitem pe
unul dintre noi, şi anume pe chibzuitul bărbat, magistrul Petru, arhidiaconul de
Kyzdy, decanul bisericii noastre, ca să aducă la îndeplinire cele de mai sus.
Aceştia, întorcându-se apoi la noi, ne-au spus într-un glas că, în lunea de după
sărbătoarea mai sus-amintită a Întâmpinării Domnului, s-au dus la faţa locului
pe pomenita moşie Ciunga şi după ce i-au chemat pe toţi vecinii şi megieşii ei
şi fiind aceştia de faţă şi neîmpotrivindu-se întru nimic, ba dimpotrivă dându-şi
învoirea, au dat în stăpânire, cu dreptul cu care se ştie că ţin de dânşii, două
părţi din moşia Ciunga magistrului Mihail, cantorul bisericii noastre, iar a treia
parte lui Petru diacul, ca să le stăpânească pe veci, drepturile altora rămânând
totuşi neştirbite.
Dat la sărbătoarea fericitului mucenic Valentin, în anul arătat mai sus".
(D.R.H., C, Transilvania, X, p.15)

1355 noiembrie 30. Ludovic, regele Ungariei hotărăşte ca nobilii din


Transilvania să se prezinte la adunarea obştească a voievodului Transilvaniei

“Ludovic, din mila lui Dumnezeu regele Ungariei, Dalmaţiei, Croaţiei,


Ramei, Serbiei, Galiţiei, Lodomeriei, Cumaniei şi Bulgariei, principe de
Salerno şi domn al ţinutului şi al Muntelui Sant Angelo, tuturor credincioşilor
întru Cristos, celor de acum şi celor viitori care vor lua cunoştinţă de scrisoarea
de faţă, mântuire întru dătătorul mântuirii. Cererea binevenită a supuşilor care
se roagă (de noi) trebuie să fie adusă în întregime la îndeplinire pentru ca, în
timp ce se dau la lumină lucrurile pe care ei le cer pe drept, marea lor
supuneresă fie îmboldită spre a face fapte de credinţă. Ca urmare, prin aceste
rânduri, voim să ajungă la cunoştinţa tuturor că venind în faţa noastră comitele
Nicolae zis Was şi Akus, fiul lui Elleus, nobili din părţile Transilvaniei, în
numele lor şi în locul şi în numele tuturor nobililor acelei ţări a Transilvaniei
s-au îngrijit a face cunoscut maiestăţii noastre în chip de plângere că, atunci
când voievodul nostru al Transilvaniei aflător în slujbă ţine adunarea
obştească, în zisele părţi ale Transilvaniei, din însărcinarea noastră, în numele
maiestăţii noastre, de faţă cu omul nostru (rânduit) anume, unii prelaţi, baroni,
cavaleri şi oameni de altă stare, care au moşii în zisele părţi ale Transilvaniei,
(dar) care locuiesc în alte părţi ale regatului nostru, nu se îngrijesc să vină la

128
adunarea obştească şi astfel acei nobili care locuiesc în acele părţi ale
Transilvaniei, neavând putinţă, din pricina lungimii drumului şi a depărtării
locului, să vină la curtea noastră spre a-şi urmări pricinile lor, nu pot dobândi
hotărârea definitivă a pricinilor lor, şi prin aceasta li se fac adesea nedreptăţi
împotriva libertăţilor lor îndătinate şi ei îndură multe neajunsuri. (De aceea) ei
s-au rugat de înălţimea noastră să le găsim un leac potrivit în această privinţă.
Noi, aşadar, voind ca, înlăturând de la dânşii orice neajuns să păstrăm
pe acei nobili nevătămaţi în libertăţile lor, am poruncit şi poruncim prin
cuprinsul scrisorii de faţă ca, de acum înainte, toţi şi fiecare din prelaţii,
baronii, nobilii şi oamenii de orice altă stare care au moşii în zisele părţi ale
Transilvaniei, (dar) care locuiesc în alte părţi ale regatului nostru să fie
datori să ia parte la adunarea obştească a voievodului Transilvaniei aflător în
slujbă, pe care acela o va ţine, din poruncă regească, în numele regelui (şi) de
faţă cu omul regesc (rânduit) anume pentru sus-zisele părţi ale Transilvaniei,
la soroacele legiuite, şi să fie datori să se supună întru toate judecăţii şi
hotărârii aceluia, ca şi când ar fi fost a noastră, şi să răspundă celor care se
plâng împotriva lor, fără a se ţine seamă de unele milostiviri sau libertăţi ale
lor, făcute, date şi hărăzite lor sau vreunuia din ei poate (chiar) de către noi
sau de către ceilalţi regi ai Ungariei, strămoşii noştri, (libertăţi) pe care, prin
mărturia scrisorii de faţă le desfiinţăm, le ştergem şi hotărâm (să n-aibă) nici o
putere (dar) numai în ceea ce priveşte adunarea şi ziua ţinerii ei. În amintirea
acestui lucru şi spre veşnica lui trăinicie am dat scrisoarea noastră privilegială
de faţă, întărită cu puterea peceţii noastre autentice şi atârnate.
Dat de mâna venerabilului întru Hristos părinte, somnul Nicolae
episcopul de Zagreb, vicecancelar al curţii noastre, iubitul şi credinciosul
nostru, în anul Domnului o mie trei sute cincizeci şi cinci, în ziua a doua
înainte de calendele lunii decembrie, iar în al domniei noastre în al
patrusprezecelea an. Venerabilii întru Hristos părinţi şi domni: Nicolae,
arhiepiscopul de Strigoniu, scaunul de Calocea fiind vacant, şi Dominic,
arhiepiscopul de Spalato, precum şi episcopii Nicolae de Agria, Andrei al
Transilvaniei, Dumitru de Oradea, Toma de Cenad, Nicolae de Pécs, Ioan de
Vesprim, Coloman de Györ, Mihail de Vaţ, fraţii Ştefan de Nitra (şi) Toma de
Sirimiu, scaunul de Bosnia fiind de asemenea vacant, şi Blasiu de Knin
păstorind întru fericire bisericile lui Dumnezeu; iar măriţii bărbaţi Nicolae
palatin şi jude al cumanilor, Nicolae Konth, voievod al Transilvaniei, Chykow,
maerle nostru vistier, Nicolae de Zeech, judele curţii noastre; banii Nicolae de
Mačva, Nicolae al întregii Slavonii şi al Croaţiei, Leucus, marele nostru stolnic
şi paharnic, Dionisie, marele nostru comis şi Toma, marele nostru uşier,
Simion, fiul lui Mauriciu, comite de Pojon precum şi alţii foarte mulţi ţinând
comitatele şi dregătoriile ţării noastre". (D.R.H., C, X, p.381-382)
1357 ianuarie 20. Datorită discriminărilor sociale, politice şi religioase la care
sunt supuse, satele româneşti aparţinând comitatului Dobîca s-au răsculat
împotriva nobililor

129
“Noi conventul mănăstirii Fericitei Fecioare din Cluj-Mănăştur dăm de
ştire că, înfăţişându-se înaintea noastră Ştefan, fiul lui Ladislau slujitorul
nobilului bărbat magistrul Petru zis Zekel, castelanul de Unguraş, în locul
stăpânului său, ne-a rugat cu stăruinţă a ne milostivi să dăm omul nostru pentru
împlinirea celor scrise mai jos. Iar noi am trimis pe fratele Laurenţiu preotul
care întors după aceea la noi şi cercetat de noi, ne-a mărturisit următoarele: că
el dimpreună cu acel Ştefan, fiul lui Ladislau, s-a dus, în ziua de marţi după
octavele acum de curând trecute ale sărbătorii Botezului Domnului în satul
Bonţida, iar în ziua următoare, adică miercuri s-a dus în satul Dej, şi că toţi
nobilii din comitatul Dobîca şi Solnoc şi mai ales juzii nobililor din comitatele
de mai sus au mărturisit astfel într-un glas, că în vinerea dinaintea sărbătorii
Naşterii lui Hristos, Kulhum, voievodul satul Welpreth, cnezul Surban… şi
românii Dumitru, Cristian şi Ioan rânduiţi în ceata şi numărul răufăcătorilor,
venind cu de la sine putere, cu silnicie şi cu mâinile înarmate… asupra satului
Sîbou au ridicat şi au mânat cu sine o mie două sute de oi ale iobagilor din…
De asemenea că în cea dintâi vineri după octavele Naşterii Domnului mai sus-
pomeniţii…. S-au năpustit din nou asupra moşiei regelui numită Cutca ce ţine
de sus-zisa cetate Unguraş şi au luat cu silnicie întocmai ca mai sus cinci boi şi
un cal… şi au trimis în satul Welpreth… doi români ca să ceară înapoi
lucrurile ridicate, şi aceşti români apucând lucrurile scrise mai sus… au omorât
un cal, iar pe Lasislau şi pe cnezul Prodan… rănindu-l pe câmp… ne-a povestit
nouă că a aflat că acestea au fost săvârşite….” (Şt. Pascu, L. Maior, Culegere,
p.43)

1370 mai 12. Palatinul Ungariei, Ladislau de Oppeln hotărăşte ,,punerea în afara
legii” şi pedepsirea aspră a cetelor de haiduci din Banat

“Noi, Ladislau de Oppeln, palatinul regatului Ungariei şi jude al


cumanilor, dăm de ştire că deoarece înmulţindu-se răufăcătorii şi tâlharii din
regatul său, înălţimea sa regele ne-a trimis din puterea sa regească şi din
cerinţele datoriei slujbei noastre de palatin în oricare comitate ale regatului
nostru a ţine adunări obşteşti şi noi, în lunea de după sărbătoarea fericiţilor
apostoli Filip şi Iacob, între celelalte comitate ale regatului Ungariei, am ţinut
adunarea obştească cu obştea nobililor şi a altor oameni de orice stare şi
condiţie din comitatul Caraş, aproape de oraşul Semlac, pentru a înfrâna pe
hoţi şi pe tâlhari, a stârpi pe orice răufăcători şi a împărţit oricui s-ar plânge
dreptatea cuvenită… Juzii nobililor din acel comitat, atingând lemnul crucii
Domnului, au jurat pe credinţa lor datorată lui Dumnezeu şi pe supunerea ce
trebuie să o păstreze faţă de domnul nostru regele şi de sfânta sa coroană că vor
păzi dreptatea pentru toţi, nu vor înăbuşi adevărul, nu vor spune minciuni şi ne
vor arăta pe nume toţi răufăcătorii. Şi ţinând între ei sfat chibzuit ni i-au trecut
în condica lor drept hoţi obşteşti şi răufăcători învederaţi care trebuie scoşi în

130
afara legii şi predaţi spre a-şi căpăta cuvenita pedeapsă de Pousa, iobagul
magistrului Ladislau, fiul lui Gall de Omor, locuind pe moşia sa Kundench…;
pe magistrul Ladislau locuind pe moşia sa Denta, pe Benedict zis Orrus,
iobagul acelui magistru Ladislau, locind în zisul sat Denta; pe Toma cel Roşu,
care locuieşte în oraşul Semlac, iobag al domnului nostru regele; pe Ioan, fiul
lui Avram, locuind în zisul oraş; pe Hranoyacnezul, iobag regesc, locuind în
satul Zohor, ca gazdă de hoţi; pe Ladislau, fiul lui Brata cneazul iobag regesc,
locuind în satul Zcepteleky, de asemenea ca gazdă de hoţi; pe Bratak de
asemenea iobag regesc, locuind în satul soma, pe pământul ce ţine de cetatea
Erdsomplyo; pe Valentin, fiul lui Nicolaie cneazul, iobag regesc locuind în
,,Satul lui Petru”, fiul lui Balc pe pământul ce ţine de Borzwafeu; pe Bratizlou
şi Bucha iobagii magiştrilor benedict şi Petru, fiii lui Pavel, fiul lui Heem,
locuind în satul Radylmya; pe Vanchuk locuitor pe pătrimea fiicelor din moşia
Doman; pe Drugan, iobag regesc locuind în satul Basta ce ţine de cetatea
Erdsomplyo; pe Ladislau fa…. Iobag regesc locuind în Moxond; pe Andrei,
fiul lui Toma, zis Kutus, care e pribeag, pe Iacob, fiul lui Kopaz, ce se
ascunde; pe Choga şi pe Petru, fiul lui Tudor, locuind în satul Hom, iobagii lui
Francisc, fiul magistrului Konya fostul ban; pe Stoica şi Voicu, fiul său,
iobagii zisului Francisc, locuind în satul Ters gazde de hoţi; pe Bakaan care se
ascunde; pe Boguzlou care e pribeag; pe Radouch, locuitor în satul Bozyas,
iobag al lui Nicolaie, fiul lui Nicolaie de Jank; pe Rada, fiul lui Mycos, ce
locuieşte în satul Hom, iobag al sus-zisului Francisc, fiul magistrului Konya şi
pe Wolp, fiul lui Ztyrw, iobag al domnului nostru regele, locuind în satul
Novak; pe Mihail fratele sus-zisului Bucha, iobag regesc ce locuieşte în satul
Kuzegh şi ţine de cetatea Galambuch; pe Kychyn, fiul lui Nogyhna, ce e
pribeag; pe Rados, fiul lui Tyseu, iobag regesc, locuind în satul Teremfeu; pe
Frakas altfel numit şi Faryan, pe Veytyh, Benche, Buchan şi Luca ce sunt
pribegi; pe Stoian, fiul lui Bratyzlou, care stă în satul Karalus pe pământul ce
ţine de oraşul Semlac; pe Dumitru zis Bychench şi Drusoya, iobagii lui Toma,
locuind în satul său numit Matyaz; pe Mykola locuind în satul Kygyos, care a
bătut bani falşi; pe Ladislau fratele sus-zisului Mykola, care şade pe lângă
magistrul Karapach, şi care a bătut bani falşi; pe Ladislau fiul lui Kragnus,
iobag reges locuind în satul Kragunfalva pe pământul ce ţine de Iladia, ca
gazdă de hoţi; pe Ratk iobagul lui Petru, fiul lui Heem locuind în satul Iersig;
pe Gozcyn care e pribeag; pe Dobra iobagul lui Gheorghe, fiul …. răposatului
voievod locuind în satul Teyed; pe Ztoha care e pribeag; pe Buda şi Haal
iobagi regeşti, ce stau în satul Almaş; pe Sysa rătăcind fără căpătâi; pe Dobray
şi Prodan, fiul lui Balkonya şi pe Pryan iobagi regeşti ce locuiesc în satul
Herczek; pe unul zis V …. şi pe D…. care sunt pribegi; pe Wolka iobagul lui
Zemere locuind în satul Talyamfalva; pe Syuka, fiul lui Ztanyzlou ce stă
ascuns; pe Toma zis …. az iobagul …. locuind …..; pe Horgach iobagul, fiul
lui Nicolaie, locuind în satul Chazarteteu; pe Vasile şi Luca, fiul lui Maladin,
ce sunt pribegi; pe Veze rătăcind fără căpătâi; pe Ladislau, fiul…., Drayan şi
pe Radu fratele său, ce sunt pribegi; pe Valentin, fiul lui Luca ce stă ascuns…,

131
pe H…; pe Zla… pe Blasiu iobagul magistrului Petru, fiul lui Heem locuind în
Iersig; pe Rad… locuind în satul Rad… locuind în satul …yuk; pe Olyad, fiul
lui Dragoya, ce stă ascuns; pe Kya fiul lui Druguzlou locuind în…; pe Mihail
zis Buka ce stă în satul Giulvăz… şi pe Mekenye fiul lui Kur… og…, am
locuind în Semlac.
Şi cum aceşti răufăcători puşi în afara legii, deşi au declarat că se vor
supune legii şi dreptăţii, nu s-au îngrijit să vină sau să trimită pe cineva la acea
adunare a noastră şi să se supună judecăţii, drept aceea noi, împreună cu sus-
zisul vicecomite şi cu juzii nobililor şi asesorii juraţi ce şedeau cu noi în acea
adunare generală, am hotărât şi statornicit prin puterea celor de faţă ca acei puşi
în afara legii… să fie pedepsiţi cu moarte şi cu pierderea tuturor moşiilor,
proprietăţilor şi bunurilor lor, oriunde s-ar afla… ca nu cumva pilda acelor
răufăcători puşi în afara legii … din ţară….
Am hotărât ca oriunde şi la oricine ar putea fi găsiţi de către oricare şi
de oricine acei răufăcători puşi în afara legii, atât în cuprinsul cetăţilor şi
oraşelor, cât şi în satele libere ale regelui şi reginei şi pe moşiilor nobililor, –
toţi sau unul câte unul, – să aibă dreptul oricine de a-I ucide, spânzura şi căzni
pe unii ca aceştia cu orice chin şi de a-şi lua a ţine pentru sine bunurile şi
lucrurile lor. Şi nimeni dintre ei şi dintre rudele acelor răufăcători puşi în afara
legii să nu poată vreodată să stârnească vreo pricină şi plângere împotriva
ucigaşilor acelora cu privire la uciderea şi înstrăinarea bunurilor lor….”
(Şt. Pascu, L. Maior, Culegere, p.43-44)

1383 ianuarie 13. Răscoala românilor împotriva patriciatului care le-a cotropit
obştile

“Noi, Nicolae zis Wychin, judele oraşului Sibiu, Ioan zis Crispus,
judele de Cisnădie şi Heiczman zis Tawsintschon, precum şi întreaga obşte a
juzilor şi bătrânilor oraşului şi scaunului Sibiu, prin cuprinsul celor de faţă dăm
de ştire şi facem cunoscut tuturor cărora se cuvine ca, deoarece românii aşezaţi
împrejurul nostru au prilejuit felurite neajunsuri şi pagube ce nu se pot socoti
tuturor satelor sus-zisului scaun şi au săvârşit furturi, incendii, jafuri şi
omoruri, noi, după sfatul venerabilului întru Hristos părinte şi domn, domnul
Goblin, episcopul Transilvaniei, am făcut următoarea înţelegere cu mai sus
pomeniţii români şi la stăruitoarea rugăminte a acestora, am statornicit între
noi şi acei români punctele mai jos scrise, spre a păstra pe veci linişte păcii.
Cel dintâi punct este acesta că, de dragul păcii obşteşti am avut
bunătatea să ne lepădăm de despăgubirile cuvenite pentru toate omorurile şi
uciderile săvârşite de Vladimir şi toţi ceilalţi români care locuiesc sub cetate şi
de prietenii lor, în aşa fel că nici unul dintre ei nu mai trebuie de aci înainte să
pornească din nou zisa pricină încheiată prin împăcare şi stimă, în sensul că,
dacă nişte femei sau bărbaţi din Ţara Românească ar fi ucişi, pentru care
trebuie să se plătească gloaba împăcării, îndeosebi cât priveşte moartea femeii
Drusa şi moartea unui român din Ţara Românească despre care Dobrin a spus

132
că e ruda sa, sau orice moarte de om făcută de locuitorii din Cristian printre
români, – sarcinile acelor gloabe le-au luat asupra lor românii mai sus zişi, cu
urmaşii lor, acum şi în viitor, şi în schimb locuitorii din Cristian s-au legat să
ierte cu totul acelor români toate omorurile, incendiile, furturile, jafurile, făcute
până acum de acei români împotriva locuitorilor din Cristian şi să trăiască
veşnic în pace.
Al doilea punct este acela că, acei români s-au legat să nu pască
niciodată vitele, nici turmele lor pe pământul saşilor, afară doar numai cu
deplina îngăduinţă şi învoire a saşilor pe pământul cărora vor paşte.
Al treilea punct este acesta că, zişii români s-au legat să facă de strajă
pe toţi munţii de la Tălmaciu până la Sălişte.
Al patrulea punct este acesta că, zişii români s-au legat să nu dea
găzduire vreunui punător de foc, ucigaş, sau om rău şi vătămător, iar dacă vor
da găzduire unui astfel de om să fie arşi împreună cu ei.
Al cincilea punct este acesta că, dacă cineva ameninţă să dea foc, dacă
prin şapte jurăminte poate fi dovedit de aceasta, să fie ars numaidecât. Tot aşa,
oricine dintre români e dovedit din şapte jurăminte că a săvârşit un furt, o
jefuire, a pus sau a făcut vreo faptă asemănătoare, să fie ars numaidecât.
Al şaselea punct este aceea că, românii s-au legat ca nici unul din ei
să nu cuteze a mânui sau a purta arc, afară numai dacă nevoia sau folosul cere
aceasta. Cel care, în afară de astfel de împrejurări ar purta arc, să fie pedepsit în
averea şi trupul său.
Din partea cetăţii fiind de faţă românii mai jos scrişi: întâi Vladimir,
Giuca, Petrila, Şerban, Neagu cel Mare, Şerbu, Banciu cel Roşu, Toma,
Vladimir, Stroia, Banciu cel Negru, din partea oraşului: Cândea cnezul, Ludu,
Neagu cel Bogat, Radu cel Negru, David,, Stan Beşa, Drăghici, Dragomir
Băbuţ, din partea cimitisei de Cisnădie: Teodor, Iuba, Cristian Phaff şi fiul său
Radul; din partea obştii din Cisnădie: Gros Schramchet şi fratele său…”
(Şt. Pascu, L. Maior, Culegere, p.49-50)

1437 iulie 6. Înţelegerea de la Bobîlna încheiată între răsculaţi şi nobili a fost


adeverită la Conventul de la Cluj – Mănăştur

“Conventul mănăstirii Sfintei Fecioare Maria, din Cluj – Mănăştur…


Prin scrisoarea de faţă voim să ajungă la cunoştinţa tuturor că,
venind înşişi înaintea noastră nobilii bărbaţi: Ladislau fiul lui Benedict de
Sfăraş, alt Ladislau fiul lui Gereu de Someşfalău, Benedict de Juc şi Dionisie
de Sfăraş, aleşi de obştea nibililor, pe de o parte, iar pe de altă parte, cinstiţii
bărbaţi:Ladislau Biro, Vincenţiu judele şi Ladislau Bana din Olpreţ, iobagii
distinsului Ladislau, fiul banului Ioan de Maroth şi Anton din Bogata
Ungurească, iobagul distinsului Desideriu de Losontz, apoi magistrul Anton şi
Gal din Chendru, magistrul Toma din Sic, Ioan fiul magistrului Iacob din Cluj
din partea ungurilor şi Ladislau fiul lui Gal locuitor din Anteş, căpitani şi
războinici, precum şi magistrul Paul de Voievodeni, stegarul obştii

133
locuitorilor unguri şi români din aceste părţi ale Transilvaniei, aleşi de acea
obşte pentru ducerea la îndeplinire a celor de mai jos, ne-au împărtăşit şi
mărturisit deopotrivă, prin viu grai, în chipul următor: că susnumita obşte a
ungurilor şi românilor, locuind pe orice moşii în aceste părţi ale
Transilvaniei, pe de o parte, din pricină că reverendul întru Hristos părinte,
domnul Gheorghe Lepeş, episcopul Transilvaniei, nu a voit să strângă dijmele
datorate lui de acea obşte a ungurilor, în dinari umblători de valoare mică,
le-a lăsat să se adune la ei aproape trei ani, iar de curând a voi să le stoarcă
în monedă mare şi grea, apăsându-i în chip vădit şi cu nedreptate. Pentru
neplata acelor dijme a aruncat pe nedrept afurisenie, sub care afurisenie
rudele lor, adică taţii şi mamele, fraţii şi surorile, fiii şi fiicele şi alte rude,
trecând din această lume fără primirea tainei împărtăşaniei şi a celorlalte
taine bisericeşti, au fost îngropaţi în pământ în afară de biserică şi de ţintirim,
cu sufletul plin de amărăciune şi cu întristată durere; apoi, surorile şi fiicele
lor, împotriva rânduielilor şi ritului ce trebuie ţinut în sfânta biserică romană
şi catolică, au fost căsătorite sau măritate fără binecuvântarea bisericii.
Apoi de asemenea, din pricină că domnii lor de pământ i-au aruncat în
grea şerbie, ca pe nişte robi cumpăraţi, deoarece când au voit să plece de pe
unele moşii în alte locuri, i-au jefuit de toate lucrurile şi bunurile lor şi nu le-au
îngăduit nicidecum să plece, lipsindu-i de toate drepturile şi libertăţile lor,
chinuindu-i amar şi apăsându-i cu greutăţi de neîndurat.
Pentru a câştiga şi dobândi din nou vechile libertăţi, date şi lăsate de
sfinţii regi tuturor locuitorilor acestui regat al Ungariei, scuturând şi aruncând
greutăţile poverilor de neîndurat, ţinând între ei un sfat chibzuit, s-au adunat
pe dealul Bobîlna, aşezat pe pământul pomenitei moşii Olpret şi sfătuindu-se
îndelung asupra necazurilor lor, au trimis soli şi au cerut, prea plecaţi şi cu
supunere de la domnii lor să-i lase în zisele libertăţi ale sfinţilor regi şi să
scoată capetele lor din jugul nesuferit al şerbiei.
Stăpânii lor, astupându-şi urechile, nu le-au primit rugăminţile, iar
trimişii lor au fost prinşi, li s-au tăiat capetele şi au fost tăiaţi în bucăţi de
măritul Ladislau Chaak, voievodul Transilvaniei.
Apoi mergând asupra lor cu război acel voievod împreună cu Lorand
vicevoievodul său şi cu ajutorul măriţilor Henric de Tămăşeni şi Mihail Jakch
de Căşei, comiţii secuilor, ei li s-au împotrivit. Şi începându-se lupta au căzut
şi au murit mulţi din amândouă părţile.
În cele din urmă, luminaţi de milostivirea Atotputernicului Dumnezeu
şi de harul Duhului Sfânt, cu inimile îmblânzite, unii nobili temători de
dumnezeu şi oameni cinstiţi, dintre acei nobili şi locuitori, sau din obştile
poporului, s-au străduit pentru încheierea păcii între părţi şi potolind luptele a
acestui război, au ajuns la unirea păcii şi înţelegerii depline. Făgăduindu-şi unii
altora că vor fi apăraţi în pace şi întru totul iertaţi de toate uciderile şi
schilodirile de orice fel, tăierile în bucăţi şi alte feluri rele, făcute şi pricinuite
pe rând de unii altora, au făcut, dintr-o singură voinţă, următoarea împăcare şi

134
învoire, trebuind să fie ţinută nestrămutat de către ei, sub pedeapsa călcării
jurământului:
În primul rând, au mărturisit că ei, prin hotărârile de mai jos, nu
încearcă să vateme cu nimic pe dumnezeu, dreptatea sa şi sfânta biserică
mamă, ori sfânta coroană şi nici pe prea luminatul lor domn firesc, Sigismund,
din mila lui Dumnezeu împărat în veci august al romanilor şi rege al Ungariei,
Boemiei, Dalmaţiei, Croaţiei etc., sau drepturile regeşti, ci aceşti locuitori,
păstându-şi întru totul credinţa, s-au silit numai să câştige din nou libertăţile
lor, date odinioară de sfinţii regi, care acum, săvârşindu-se felurite silnicii, sunt
în chip vădit nesocotite şi cu totul desfiinţate. Ei n-au voit să se răscoale, să
pricinuiască vreun rău sau să vateme pe domnii ţării, adică pe feţele bisericeşti,
care ţin vreo dregătorie sau orice slujbă şi nici nu vor încerca aceasta în viitor.
Dar deoarece din schimbarea dinarilor umblători acum s-a făcut
neplata dijmelor episcopiale, până ce s-a ajuns la duşmănie între ei, la
neînţelegerile şi primejdiile de mai sus, pentru a se păzi şi a înlătura în viitor
asemenea primejdii, au hotărât şi au statornicit ca de acum încolo, pentru plata
dijmelor episcopiale, să trebuiască să dea şi să plătească după douăzeci de clăi
un florin, sau o sută de dinari umblători acum, florinii fiind socotiţi în aur; însă
în vremea strângerii dijmelor episcopiale să nu poată strânge dijmă vreun
slujitor al nobililor.
Mai degrabă, nici unul dintre magnaţii, nobili şi persoane înalte sau
vreun alt om să nu cuteze în nici un chip să ia a noua parte din bucate, din
orice fel de grâne sau semănături sau din vin, nici de la iobagii proprii, nici de
la străini, agricultori sau de le cultivatorii de vii.
Aceia care se ştie că ţin vii sau pământuri în moşiile altor stăpâni, să
trebuiască să plătească după vii darea după pământ obişnuit, iar după
pământurile arătoare darea sau venitul obişnuit.
Şi apoi, fiindcă s-a văzut că toate jefuirea silnică şi apăsarea
locuitorilor ţării vine de acolo, că pe cei care au vrut să plece în altă parte nu i-
au lăsat să plece, nici chiar după ce i-au jefuit, au hotărât astfel, ca toţi şi
fiecare dintre oamenii de stare liberă, după ce-şi vor fi plătit darea dreaptă după
pământ şi datoriile, să aibă voie să plece unde vor vrea, liberi şi nestingheriţi.
Dacă însă vreun nobil ar voi să împiedice ori să păgubească în lucrurile sale pe
iobagii care vor să plece în altă parte, pe acela comitele comitatului să-l
pedepsească cu trei mărci. Aceia însă, care vor fi chemaţi pentru nelegiuirile
lor în judecată, sau la plata dării după pământ, să nu poată pleca decât după ce
se vor fi dezvinovăţit. Pe iobagii care pleacă în ascuns, fără a-şi plăti darea
după pământ, sau care nu se supun legii şi judecăşii, stăpânul lor să-i cheme
înapoi, potrivit legilor ţării, prin judele obişnuit, dovedind cu jurământul său şi
cu a altor doi că aceia nu s-au supus legii.
De asemenea, au hotărât ca din bunurile acelora care ar muri fără
mângâierea urmaşilor, dar rămânând după ei soţie, stăpânul de pământ să nu

135
poată lua mai mult decât o vită de trei ani şi toate bunurile celor care mor
astfel, dacă ar vrea, să rămână soţiilor şi rudelor lor de sânge. Dacă unii însă
nu ar avea soţie, moştenitori şi rude de sânge, să poată lăsa prin testament
lucrurile şi bunurile lor cui vor voi, iar domnii moşiilor să nu poată schimba
acest testament. Bunurile celor fără soţii, copii şi rude de sânge şi care mor
fără testament, să revină stăpânilor de moşie.
Au mai statornicit şi au hotărât să ţină neclintit, ca totdeauna, în
fiecare an pe viitor, înainte de sărbătoarea înălţării domnului, din fiecare sat,
moşie sau oraş, să se adune pe sus-pomenitul deal Bobîlna doi bătrâni mai
înţelepţi şi mai vrednici de încredere împreună cu numiţi căpitani, sau cel
puţin cu unii dintre ei, ori cu alţii care vor fi aleşi atunci. Şi acolo, acei
căpitani sau vreunul dintre ei, să poată cerceta şi întreba pe acei bătrâni,
dacă domnii lor îi lasă în libertăţile lor sau nu, şi dacă vreun nobil a călcat
hotărârea de mai sus cu punctele de mai jos, în întregime sau în vreo parte, şi
de se va afla că a făptuit ceva împotrivă, să fie socotit călcător de jurământ şi
ceilalţi nobili să se ferească şi să se păzească de a-l apăra.
De asemenea au hotărât cu privire la plata dărilor, la darurile de dat şi
slujbele de făcut ca… până vor putea să ceară de la maiestatea sa împăratul
carte sfântului rege Ştefan sau cărţile urmaşilor săi, în care se cuprind
libertăţile şi legile, să fie datori să plătească darea anuală, să dea daruri şi să
facă slujbe în chipul următor…
Ca dare anuală, fiecare iobag să fie dator să plătească, la
sărbătoarea sfântului Stefan, zece dinari umblători iar nu mai mulţi.
Ca daruri să trebuiască să dea stăpânilor lor de moşie care au moară
sau mori, la sărbătoarea Naşterii Domnului, o găleată de ovăz şi doi colaci; la
Paşti de asemenea doi colaci şi la sărbătoarea hramului bisericilor, de
asemeni doi colaci şi un pui. Acelor stăpâni care nu au mori să trebuiască să
le dea la sărbătoarea Naşterii Domnului o găleată de ovăz şi de asemenea doi
colaci, iar la celelalte sărbători pomenite, celelalte daruri pomenite mai sus.
Ca slujbe, trebuie să facă o zi de coasă sau de seceră şi să repare
iazurile morilor, ţinându-le în bună stare, după obiceiul de totdeauna.
De asemenea, dijma sau altă dare din porci şi albine, cum s-a luat până
acum de atâta vreme, anume de la unguri şi de la români, mai ales din jurul
cetăţilor, precum şi darea numită în popor ,,ako” ocaua să nu mai fie nimeni
silit a o plăti stăpânilor de moşie.
De asemenea, iobagii care locuiesc pe pământurile cămării sării
regeşti, să împlinească întotdeauna cu credinţă maiestăţii regeşti slujbele
cuvenite şi obişnuite, acolo unde locuiesc acei cămăraşi, dar cămaraşii să nu
îndrăznească să-i silească la alte slujbe, fie in ocne, fie la alte poveri. De
asemenea cămăraşul să nu-i poată vinde vin în alte case ori locuri, decât în casa
proprie a cămării, iar în vremea vânzării vinurilor sale să nu poată opri pe alţii
de la vânzarea de vin.

136
De asemenea, spunând acestea hotărăsc, că dacă în cartea sfântului
rege Ştefan, sau în cuprinsul ei, n-ar fi arătate lămurit toate aşezămintele şi
rânduielile obiceiului după care trebuie să trăiască locuitorii ţării cu stăpânii
lor, atunci locuitorii ţării să aleagă dintre ei oameni vrednici de încredere,
înţelepţi şi cu frica lui dumnezeu, care odată aleşi, adunându-se împreună cu
ceilalţi nobili cinstiţi care vor fi aleşi pentru aceasta de obştea nobililor,
adunându-se împreună şi sfătuindu-se cu chibzuială despre toate acestea, să
statornicească şi să hotărască sub ce datini şi obiceiuri să rămână veşnic, în
pace şi linişte, atât ei cât şi urmaşii lor.
De asemenea au mai statornicit şi hotărât şi au aşezat pentru a ţine
nestrămutat că, dacă s-ar arăta nevoia vreunei expediţii militare, atunci zişii
domni: episcopul, voievodul şi comiţii secuilor, precum şi locuitorii ţării, sau
alţi oameni, de orice stare şi condiţie, care trebuie să meargă la oaste, să
primească bucatele de trebuinţă în chipul următor: în timpul verii să
poposească în câmp, în timpul iernii în sate sau oraşe şi comandantul sau
căpitanul oastei să cheme la el pe juzii de pe moşiile din jur sau pe judele
oraşului şi să-i pună să jure ca nici ei să nu îngăduie, nici alţii să nu
îndrăznească să vândă bucate la târg, sau pe preţ prea ridicat; şi astfel să
cumpere bucate socotindu-le la preţ potrivit, iar nu cu sila şi trăgând din preţ,
cum se zice că au făcut până acum, iar întru cât s-ar putea găsi bucate locuitorii
să nu le ascundă ci, să le dea din belşug.
Au voit şi au hotărât chiar, ca baronii care, potrivit poruncii regeşti şi
hotărârii majestăţii regeşti, trebuie să-şi aibă întotdeauna gata de luptă cetele
banderiile pentru apărarea ţării şi trebuie să ţină iscoade sigure şi credincioase,
pe viitor să ţină ei asemenea iscoade şi să nu mai silească locuitorii să se adune
la oaste pentru lucruri nesigure şi să necăjească ţara şi pe locuitori pentru
zvonuri deşarte şi închipuite.
De asemenea au hotărât şi au statornicit, că dacă vreun nobil, oriunde
s-ar afla, ar pricinui, fie din supărarea sufletului său, fie din mânie, ucideri,
bătăi sau vărsări de sânge iobagilor săi sau celor străini, cei ce săvârşesc
asemenea fapte trebuie mustraţi sau pedepsiţi; şi dacă fapta lor se va putea
dovedi în chip legiuit cu cel puţin doi sau trei martori potriviţi, unul ca acela să
fie socotit călcător al credinţei sau călcător al jurământului şi nobilii ţării să se
ferească de a-l apăra. Dacă dimpotrivă, vreunul din iobagii nobililor, ridicându-
se împotriva stăpânului său sau altor nobili, ar încerca să facă una ca aceasta,
ori s-ar răzvrăti necugetat împotriva nobililor şi împotriva lui vor mărturisi de
asemenea doi sau trei martori, prin însuşi acest fapt, să cadă sub pedeapsa
pierderii capului şi a tuturor bunurilor.
De asemenea, au oprit cu tărie ca cineva din obştea nobililor să
îndrăznească vreodată, din pricina de mai sus, ori pentru altceva să pună
piedici, să tulbure, să supere, să păgubească ori să vateme cu ceva pe sus-
numiţii căpitani şi oameni aleşi de ei de ţărani sau pe oricine din obştea lor.
Dacă voievodul şi comiţii secuilor sau episcopul, precum şi vicevoievodul

137
Lorand ori comiţii comitatelor, sau oricare alţi oameni, de orice stare,
dregătorie sau rang, împinşi de vreun gând rău, ar încerca să se ridice
împotriva pomeniţilor căpitani şi împotriva obştii lor sau împotriva oricărui
dintre ei şi ar vrea să-i facă vreun rău, atunci să fie socotiţi călcători de
jurământ şi obştea nobililor sau cineva dintre ei să nu îndrăznească să se
alăture sau să dea ajutor voievodului, comiiţilor secuilor, episcopului
vicevoievodului Lorand sau altora; de vor face dimpotrivă, să fie socotiţi
călcători de jurământ.
Au mai hotărât să plătească dijmele episcopiale neplătite de câţiva ani,
cu cinci dinari umblători, anume pentru douăzeci de clăi o sută de dinari, iar
darea oilor dijmuită după dreptul regesc să o plătească aşa cum s-a hotărât, fără
a mai aştepta porunca regelui de uşurarea ei.
Pe lângă acestea au mai hotărât şi au statornicit să se ţină, cu tărie; că
dacă trimişii nobililor şi ai locuitorilor ţării ar vrea să primească şi să aducă de
la maiestatea regească cartea sfântului rege Ştefan sau cuprinsul ei, întărită cu
pecetea maiestăţii regeşti, sau a vreunui capitlu, atunci mai sus-scrisele
aşezăminte şi hotărâri să se rupă; şi după ce s-au nimicit atunci să trăiască,
potrivit libertăţilor lăsate de însuşi sfântul rege Ştefan.
Dacă cartea dată asupra acestora, sau aceea în rândurile căreia se
cuprind acestea nu s-ar putea găsi şi dobândi, atunci aşezămintele sau
rânduielile de mai sus, după cum s-a mai spus, cu cele care se vor legiui şi
statornici, să rămână în putere nestrămutate pe veci, în timpurile viitoare.
S-a mai făcut şi acest legământ, că dacă una din părţile amintite, adică
fie obştea nobililor, fie a locuitorilor ţării sau numai vreo persoană din aceste
obşti, n-ar vrea să ţină cele de mai sus, ori vreun punct sau mai multe dintre
ele, ori ar încerca să le strice în vreun fel, unul ca acela sau oricare dintre ei, să
fie socotit călcător de credinţă faţă de partea cealaltă care va stărui în cele de
mai sus şi locuitorii să se ferească şi să se păzească de a-l apăra.
La toate cele de mai sus şi la fiecare dintre ele, s-au legat, în faţa noastră
sus-numiţii: Ladislau, fiul lui Benedict, alt Ladislau, fiul lui Gereu, Benedict de
Juc şi Dionisie de Sfăraş, în numele lor şi a obştii zişilor nobili prin împuternicirea
pe care le-au dat-o. Iar sus-pomeniţii Ladislau Biro, Vicenţiu judele, Ladislau
Bana şi Anton, de asemenea în numele lor, al căpitanilor, războinicilor şi
stegarului lor, prin împuternicirea pe care le-au dat-o…” (Şt. Pascu, L.
Maior, Culegere, p.51-55)
1437 septembrie 16. Căpâlna. Unirea dintre nobilimea maghiară, saşi şi secui.
Unio Trium nationum

“Noi, Lorand Lepeş de Varaskezy, vicevoievodul Transilvaniei, prin


scrisoarea de faţă dăm de ştire tuturor… că în lumea de după sărbătoarea
înălţării sfintei cruci, adunându-ne şi strângându-ne noi împreună cu măriţii:
Mihail Jach de Căşei şi Henric de Tămăşeni, comiţii secuilor şi cu nobilii ţării,
cu saşii din cele şapte plus două scaune săşeşti şi cu cei din Bistriţa, cât şi cu

138
secuii din toate scaunele în târgul Căpîlna ca să cercetăm împrejurările grele
ale acestor părţi, s-a făcut următoarea unire frăţească între sus-zişii nobili,
saşi şi secui care, atingând semnul crucii domnului, prin rostirea unui
jurământ, s-au legat pe veci să păstreze de-a pururi credinţă faţă de sfânta
coroană şi de nebiruitul principe şi domn, domnul Sigismund, împăratul
romanilor şi regele Ungariei, Boemiei, Dalmaţiei, Croaţiei etc. firescul nostru
stăpân foarte de temut şi să se împotrivească tuturor acelora ce vor lupta
împotriva acestei ţări – din orice stare ar fi acei duşmani – şi au jurat să fie
legaţi nedespărţiţi unul de altul întru apărarea acestei ţări, totuşi cu acea
condiţie ca, atâta vreme şi atunci când nebiruitul principe şi domn, domnul
nostru Sigismund, din mila lui Dumnezeu împăratul romanilor şi regele
Ungariei, Boemiei, Dalmaţiei, Croaţiei etc., ar avea vreun gând rău sau ar
vrea să ia vreo măsură nedreaptă împotriva uneia din cele trei părţi, adică
împotriva nobililor, sau a saşilor ori a secuilor, atunci celelalte două părţi nu
altfel decât cu genunchii placaşi să vină în ajutorul celei de a treia părţi spre
a dobândi de la rege milostivire şi să nu fie îndatorate şi nici să nu cuteze
cumva a-i da vreun ajutor.
…Atunci când vreuna din acele părţi ar avea de gând să pornească
război, ostaşii să fie datori de a-şi face tabăra de vară pe câmp, iar bătrânii din
satul mai apropiat sau mai învecinat să fie datori a le da bucatele de trebuinţă,
dar nu cu un preţ mai ridicat, ci cu preţul cu care îngăduie ei sătenilor să le
vândă, iar ostaşii să se îndatoreze a primi acest fel de plată. Oricine va cuteza
să vândă mai scump, să fie pedepsit de judele său, nu cu o gloabă din avere, ci
cu pedeapsa morţii.
…În vreme de iarnă ostaşii să fie găzduiţi în oraşe, târguri şi sate şi să
li se dea sălaş, dar… nici un nobil şi nici vreun sas sau secui, din orice stare ar
fi, să nu pricinuiască… vreun neajuns sau pagubă gazdei sale. Pe acela însă, ce
va pricinui vreo pagubă, judele împreună cu căpetenia oastei… să fie datori a-l
pedepsi cu moartea sau cu o pedeapsă potrivit vinei sale. Dacă, însă, slujitorul
sau pandurul vreunui nobil ori ale unui sas sau secui va fugi de la oaste, atunci
stăpânul acelui pandur să nu se dea înapoi de a jura că fuga nu s-a făcut după
sfatul său sau din voinţa sa, ci să fie dator acel stăpân, după depunerea
jurământului, să plătească despăgubire din averea sa. Afară de aceasta, să
scoată de la căpetenia oastei o scrisoare de ştergere a fugarilor din condica
celor luaţi de la oaste şi să caute a da de urma slujitorului fugit şi, potrivit
cuprinsului scrisorii, să ducă pedeapsa la îndeplinire, după vina lui, oriunde va
putea să-l găsească.
… Să se păzească cu tărie şi aceasta, ca ori în ce vreme şi oricând se va
întâmpla să aibă loc vreun atac duşman sau vreo neînţelegere de orice fel,
împotriva vreuneia din pomenitele părţi, adică împotriva nobililor, a saşilor sau
a secuilor, iar o parte va chema într-ajutor altă parte, partea chemată să fie
datoare a porni chiar a doua zi în ajutorul celorlalte şi să nu pregete a face în

139
fiecare zi trei mile spre a veni degrabă în ajutorul aceleia… Dacă una din
părţi… va fi dimpotrivă, să fie pedepsită după lege… cu pedeapsa morţii.
…Prin jurământ tare să se curme şi să se stingă cu totul şi pe deplin
orice prilej mai vechi de pizmă şi duşmănie… între… Gheorghe Lepeş,
episcopul Transilvaniei şi capitlul aceleiaşi biserici, precum şi între nobili, saşi
şi secui, şi de acum înainte nici una din acele părţi să nu cuteze a le înnoi, sau
face vreo aţâţare, iar dacă vreuna din părţile amintite le-ar reînnoi, să fie
socotită călcătoare a credinţei şi nici una din părţi să nu îndrăznească a-i veni
într-ajutor. Iar dacă o parte va face sau va porni vreo pâră împotriva altei părţi,
s-o urmărească în chip legiuit pe cale legii, înaintea judecătorului ei, şi judele
părţii potrivnice să fie ţinut a-i face dreptate fără zăbavă. Părţile pomenitei
uniri frăţeşti, adică nobilii saşii şi secuii, cu prea smerite rugăminţi ne-au cerut
să punem să se întărească şi să se încuviinţeze pentru ei, cu pecetea noastră,
acea scrisoare, pentru veşnică tărie şi dăinuire…”
(Şt. Pascu, L. Maior, Culegere, p.56-57)

1514. Discursul ţinut de Gheorghe Doja (1475-1514) în faţa răsculaţilor în oraşul


Czegled în care explică cauzele declanşării acţiunii de protest îndreptată
împotriva nobilimii

".... Nimic nu e mai neplăcut lui Dumnezeu, supremul părinte şi


stăpân al tuturor lucrurilor, decât ca oamenii să-i înrobească pe oameni.
De vreme ce robia nu vine de la natură, ci din nedreptatea norocului şi
din lăcomia omenească, nu este crimă mai mare decât aceea pe care o
fac oamenii când, folosind cu nedreptate autoritatea lor, aruncă în robie
crâncenă şi grea oameni, mai ales când sunt de acelaşi neam cu ei. Căci
ce deosebire este între a fi apăsat cu poveri de rob şi a fi rob cumpărat
pe bani sau prins în războaie? Soarta lor abia se deosebeşte, doar că
poartă alt nume. Într-adevăr, nobilimea maghiară nu vă consideră
cetăţeni pe voi, ţăranii ei, ci vă stăpâneşte ca şi când aţi fi proprietatea
ei; ea săvârşeşte împotriva voastră acte pe care numai legea războiului le
îngăduie faţă de duşmani. Mai mult decât atât! Abia de vă consideră
vrednici de lumina aceasta de care se bucură deopotrivă şi oamenii şi
dobitoacele.
Tot ceea ce trebuie să fie comun şi vouă şi nobilimii, această nobilime
revendică în chip nelegiuit numai pentru ea. Nici chiar bietul vostru suflet nu
vi l-ar lăsa aceşti oameni atât de îngâmfaţi dacă viaţa voastră n-ar fi spre
folosul lor. Căci tot ce rodesc ogoarele cultivate prin truda şi hărnicia
voastră, tot ce produc animalele voastre cade pradă nobilimii. Pentru ei se
ară ogoarele, pentru ei se sădesc viile, pentru ei se cresc turmele şi vitele;
vouă vă rămâne mizeria în robie şi toate lipsurile. Şi aceasta e cu atât mai
greu de suportat, cu cât cei ce sunt cauza belşugului tocmai aceia îndură cel
mai mult lipsurile! Atât de peste măsură este pornită pe jaf nobilimea (...).
Dacă vreunul dintre nobili clădeşte o casă, dacă se căsătoreşte, dacă îşi mărită

140
fata, dacă primeşte un musafir, dacă i se naşte un copil, dacă moare, dacă se
duce la rege pentru treburile sale, voi sunteţi cei despuiaţi; nu există un lucru
pe care să-l facă ei fără ca acela să nu fie spre paguba voastră grea. Ce minte
omenească poate să creadă că ar putea cineva să suporte aceasta? (...) Nu aţi
putut răbda tirania nobililor când eraţi nevinovaţi şi ascultători; gândiţi-vă
câte veţi răbda când v-aţi făcut vinovaţi; dacă vinovaţi trebuie numiţi aceia
care cer să li se redea libertatea şi drepturile. Şi nu vă gândiţi că, spre
deosebire de voi toţi cei adunaţi, eu voi fi în afară de primejdie; declar liber şi
să ştie toată lumea că pornesc spre cucerirea libertăţii voastre, că vă sunt
conducător, şi că primesc să fiu, numai să ne ajute Dumnezeu în ce am
început, nu-mi va lipsi nici curajul, nici încrederea să înfrunt greutăţile şi
primejdiile (...) Fiindcă aţi cinstit cu sprijinul vostru cu numele de comandant,
mă voi folosi de acest nume, pentru a vă apăra pe voi şi spre a-l lovi pe
duşman".
(Şt. Pascu, Vl. Hanga, Antologia gândirii româneşti, sec.XIV-XIX,
partea I-a, Bucureşti, 1967, p.13-15)

1517. Structura socială a Transilvaniei apare oglindită în codul de legi cunoscut


sub numele de Tripartitum, opera juristului St. Werböczi

".... Iar prin numele şi denumirea de popor, în acest loc, se înţeleg


numai domnii prelaţi, baroni şi alţi magnaţi, precum şi ceilalţi nobili, dar nu
nenobili.
Dar deşi acest termen de popor cuprinde de-o potrivă pe toţi nobilii şi
nenobilii, totuşi nenobilii (care sunt arătaţi cu numele de plebe). Nu este locul
a trata în această parte.
... Iar prin denumirea de plebe se înţeleg cei nenobili...
... Şi dimpotrivă, fiii născuţi dintr-un tată nobil şi dintr-o mamă
nenobilă sunt socotiţi drepţi şi adevăraţi nobili. De asemenea pot deveni nobili
prin adopţiune, când anume un domn sau nobil a adopta pe un ţăran sau
nenobil ca fiu al său şi l-a făcut urmaş şi moştenitor al bunurilor sale şi acestei
adopţiuni i-a fost dată încuviinţarea regească...
... Nobili adevăraţi.... pot fi făcuţi şi creaţi chiar şi în alt chip, şi fără
dania unor drepturi de moşie, întrucât principele nostru strânge şi înscrie pe
unii oameni de condiţie plebeiană, în rândul şi starea şi numărul adevăraţilor
nobili ai regatului, despărţindu-i şi scoţându-i din starea de ţăran iobag şi
nenobil". (Şt. Pascu, L. Maior, Culegere, I, p.79-
80)

1548 iulie 8. Înnobilarea oamenilor de rând în Transilvania

"... am hotărât să ridicăm pe Mihail Mateiaş şi prin el pe toţi


moştenitorii din starea de ţărani şi nenobili în care acesta s-a născut din părinţi
nenobili la starea de nobil, ba chiar îl şi ridicăm şi-l înnobilăm, şi-l socotim, îl

141
înscriem şi-l adăugăm în rândul şi numărul adevăraţilor nobili ai acestei ţări a
noastre Ungaria..." (Traducere la Şt. Pascu, Vl. Hanga, Crestomaţie..., p.128-
129)

1556. Răscoala orăşenimii sărace din Sibiu din anul 1556

".... În acelaşi an, ultima zi a lui mai, cea mai mare parte a Sibiului a
fost mistuită de flăcări, arzând vreo 31 de oameni. Durerea pagubelor a aţâţat
pe locuitori, care după ce s-au răsculat au omorât cu mare furie pe judele
regesc zis Ioan Roth, om în vârstă înaintată, după ce mai întâi l-au purtat peste
tot locul unde a ars. Însă după aceea înfăptuitorii răscoalei au fost omorâţi în
chinuri...." (Şt. Pascu, L. Maior, Culegere,
p.82)

1562. Răscoala secuilor împotriva nobilimii

"... La 14 mai s-a răsculat o mulţime de oameni, mişcarea întinzându-


se departe în Transilvania. Dar ei au fost ajunşi de Maylath împreună cu
oamenii săi lângă Târgu Mureş, i-a împrăştiat însă cu mare greutate. După
aceea secuii s-au retras, însă au fost atacaţi pe neaşteptate de un nobil Mihail
Tamas şi mulţi dintre ei au fost ucişi. Pentru aceasta a venit regele la
Sighişoara primind aci ajutorul multor nobili. Pentru aceasta a sosit, chemat de
rege, banul din Ţara Românească împreună cu mulţi oameni şi se statornici în
secuime, pricinuind secuilor mari pagube...." (Şt. Pascu, L. Maior, Culegere,
p.82)

1584. Antonio Possevino descrie organizarea saşilor din Transilvania

"1. Scaunul Orăştie avea unsprezece sate regeşti. Şi Orăştia e un


pământ numit de germani Bross, care spre miazăzi e departe de Câmpul Pâinii
de o leghe, şi aşezată aproape de râul Mureş, cu buni locuitori, nu departe de
civilizaţie, cu climă foarte sănătoasă, cu câmpii roditoare, foarte buni peşti,
animale sălbatice, mulţime de iepuri, de daimi şi cerbi.
2. Scaunul Sebeş are acelaşi oraş, cu cinci sate regeşti.
3. Scaunul Miercurea are zece sate.
4. Scaunul Sighişoara are un oraş şi şaisprezece sate.
5. Scaunul Alţina cu douăsprezece sate.
6. Scaunul Ciuc are douăzeci şi două de sate.
7. Scaunul Rupea are cincisprezece sate.
8-9. În afară de aceste şapte scaune ale saşilor, mai sunt alte două
separate, dintre care oraşul Mediaş, e capitala, şi aceasta are douăzeci şi patru
de sate....
Toate aceste scaune şi oraşe fiind oarecum unite şi aproape libere, ţin
într-un oarecare chip de principele Transilvaniei, dar ele se cârmuiesc prin ele

142
însele, cu o conducere deosebită...." (Şt. Pascu, L. Maior, Culegere,
p.86)

1591 octombrie 14. Răzvrătirea calfelor de aurari din Cluj

"Chibzuiţilor, prevăzătorilor domni, preacinsiţilor prieteni sănătate şi


gata a-i sluji oricând cu slujbele noastre....
Credem că d-voastră ştiţi ce statut nou am întocmit pentru noi şi pentru
calfele de aurari, văzând cum s-a răspândit în tineret, precum şi între calfele de
aurari şi între meşteri multă ruşine, pagubă şi neplăceri... Deoarece am vrut să
prevenim greşelile şi să înfrânăm tineretul, a trebuit să facem în aşa fel, ca
fiecare tânăr să-şi întocmească viaţa potrivit voinţei lui dumnezeu, pentru ca
să fie plăcut atât înaintea domnului, cât şi înaintea oamenilor şi să-şi
slujească stăpânul cu supunere. Această hotărâre aflată drept bună şi
întocmită potrivit voinţei lui dumnezeu, atât judele Clujului cât şi sfatul
oraşului ne-au întărit-o cu pecetea oraşului, ca să trăim potrivit aceleia şi
astfel să îndrumăm tineretul.
Atunci calfele au alergat la principe şi s-au plâns. Stăpânul nostru
principele.... l-a întărit şi a poruncit ca de acum înainte să ne conducem după
acest statut, atât noi cât şi tineretul. După aceea, aceste calfe, numele cărora
e scris mai jos, negândindu-se nici la poruncile lui dumnezeu, nici la dorinţa
şi hotărârile noastre bune, nici la judecata înţeleaptă a judelui, a sfatului şi
nici la cea a principelui, ci, în pornirea lor blestemată şi în îndârjirea şi
supărarea lor, nu au început lucru. Mai mult, pe aceia dintre dânşii care ar fi
început lucrul nu i-au lăsat să lucreze, ci unii i-au ameninţat şi cu moartea. În
afară de acestea şi-au vărsat împotriva noastră multele lor supărări, ba mai
mult, au scris în diferite oraşe că noi am întocmit nişte legi nemaiauzite şi
nelegiuite; de aceea să nu vină la noi, de nicăieri, nici o calfă, ba chiar au scris
în toate oraşele ca nici o calfă nouă să nu vină la noi la învăţătură. Chiar dacă
n-ar exista pe lume oameni mai ticăloşi decât noi, nici atunci n-am fi meritat
din partea lor asemenea ocări, deoarece copiii ascultători nu obişnuiesc să-şi
ocărască, atât de necuvenit, părinţii...
Astfel petrecându-se lucrurile, aceste calfe jignindu-ne pe noi şi
întreaga breaslă prin nesupunerea, batjocurile, ameninţările, ocările şi prin
scrisorile trimise în alte ţări şi în alte oraşe şi prin defăimările săvârşite
împotriva noastră, pe noi ne-au vătămat pe fiecare personal şi cu atât mai mult
au vătămat întreaga breaslă, ceea ce nicidecum nu putem suferi din partea lor.
Deoarece în statutele breslei stă scris că dacă cineva nu se supune articolelor
şi hotărârilor aceleia, întâi să i se atragă luarea aminte şi dacă totuşi nu se
supune, să fie oprit de a mai lucra şi mai mult să nu mai aibă de lucru nici aci
la Cluj, nici în altă parte, în breaslă şi în loc cinstit să nu primească lucru,
numele să-i fie şters, până când aci, la Cluj, nu se împacă cu breasla. De
aceea, cinstiţii noştri domni, vă rugăm pe d-voastră, ca d-voastră să ţineţi

143
vechea înţelegere dintre noi şi d-voastră şi întreaga castă a aurarilor, ca
d-voastră să nu daţi de lucru acelor calfe al căror nume e scris în această
scrisoare.... pentru ca astfel de tineri trufaşi să nu poată stăpâni asupra
noastră şi pentru ca libertatea blestemată, care e urâtă atât înaintea lui
dumnezeu şi e vrednică de ocară şi înaintea oamenilor, să nu poată birui şi
oarecum să putem aduce acele calfe la bună ascultare, la supusă slujire şi la
teamă faţă de dumnezeu.
Noi pe aceste calfe le-am îndemnat cu vorbe frumoase de trei ori, ca
să înceteze răzvrătirea şi să se liniştească, dar cu mare cutezanţă s-au ridicat
împotriva noastră. Şi nu numai noi i-am îndemnat, ci i-a îndemnat şi
cancelarul, ca om distins şi înţelept, să se supună unei hotărâri atât de bune şi
potrivite cu voinţa lui Dumnezeu şi să o primească cu supunere. Mai mult,
cancelarul ne-a spus în faţa calfelor, că dacă cineva nu se va supune acestei
hotărâri bune, să fie scos din oraş, dintre cei ascultători, pentru că acela e un
mişel, ca cei ascultători să nu fie stricaţi de astfel de inşi ticăloşi, răzvrătiţi...
Ei însă nu luară în seamă pilda frumoasă, ci fac după voinţa lor
neînduplecată, încăpăţânată şi ticăloasă, împotriva tuturor sfaturilor,
împotriva judecăţii principelui şi, împotriva voinţei breslei; cum au vrut aşa
au făcut..." (Şt. Pascu, L. Maior, Culegere, p.87-88)

Un domeniu mânăstiresc din Transilvania în secolul al XVI-lea

"Al doilea loc în care s-au aşezat mai întâi părinţii noştri se numeşte
Clujmănăştur ce a fost odinioară reşedinţa abatelui Transilvaniei ce avea sub el
cam 30 de sate şi oraşe, care au fost împărţite între nobili după ce au fost
alungaţi călugării din ţară. Locul de locuit aici e prea frumos şi sănătos.
Dinspre răsărit are satul nostru, în hotar cu mânăstirea şi suburbia oraşului
Cluj, la nord cam la o milă italiană se întinde un deal înalt, de la răsărit la apus
este tot sădit pe o întindere de trei sau patru mile italiene cu vii din care ni se
dă dijmă, pe sub vii se întind ogoare de lungimea viilor. Între ogoare şi dealul
pe care e aşezată mânăstirea curge râul Someş pe o albie de pietriş nespus de
limpede spre răsărit, spre oraş. Acest râu ne îndestulează în fiecare vineri cu
peştişori îndeajuns de mulţi şi foarte buni pentru sănătate. Pe el umblă
neîncetat şi vara şi iarna o moară cu trei roţi de la care adunăm mai mult grâu
şi făină decât ar putea să consume colegiul într-un an întreg. Apoi de o parte a
râului pe deal e aşezată moşia noastră la o depărtare de o aruncătură de piatră
de mânăstire. Aci se păstrează bucatele, grâul, ovăzul, fânul, paiele; aici sunt
adăposturi diferite pentru boi, porci, oi, porumbei, albine şi găini; aci se
tescuiesc caşurile de oi şi de vaci şi se aduce lapte din belşug de câte ori e
nevoie la colegiu. Cu moşia se mărgineşte dinspre apus grădina de zarzavat
foarte mare şi lată şi foarte potrivită pentru toate feluritele de seminţe. De
cealaltă parte a râului se află o livadă foarte întinsă sădită cu fel de fel de pomi.
Şi de asemenea o altă grădină foarte mare pentru varză, pepeni şi in. Dinspre

144
răsărit se mărgineşte cu mânăstirea sau incinta noastră grădina a patra care e
plantată de jur împrejur cu trandafiri, pomi şi viţă. Această grădină ne oferă
destui struguri de masă şi pe lângă ei şi un număr de butoaie de vin. A cincea
grădină o avem în oraş, nu mai puţin spaţioasă care are plantaţi de jur împrejur
tot felul de pomi; la mijloc e un pământ gras şi neted bun pentru semănături.
Au fost odinioară şi viţe tămâioase sădite de călugări, dar acelea le-au scos
orăşenii eretici mai înainte de a ne preda locul.
Mai apoi Clujmănăşturul nostru are dinspre apus ogoarele şi fâneţele
iobagilor noştri, iar dinspre sud pădurile noastre foarte mari al căror înconjur în
lungime şi lăţime se împlineşte într-o zi de mers, aci trăiesc multe păsări şi
fiare sălbatice pe care nu e îngăduit nimănui să le prindă sau să le vâneze fără
încuviinţarea noastră. Pe lângă acestea mai sunt mulţi arbori fructiferi care
produc de la sine alune. Aşadar, din Cluj ori încotro ne-am îndrepta ochii fie la
răsărit sau la apus, la sud sau la nord, tot ce se vede, e al nostru şi în aceeaşi
clipă pot fi îmbrăţişate cu privirea viile, ogoarele, fâneţele, râul, grădinile, satul
şi pădurile (...)
În fiecare zi se dă se două ori carne la prânz iar în zilele de Paşte se dă
de două ori peşte. Mai întâi aluaturi, (în rândul) 2 carne de vacă sau de ovine
(în rândul) 3 pui gătiţi cu piper şi şofran (în rândul) 4 piureuri, (în rândul) 5
fructe şi brânză: acest fel de trai nu l-am văzut încă nicăieri în nici un colegiu
al Societăţii (lui Iisus), dar poate este felul polon. În locul puilor sau a cărnii
(amintite) la (punctul) 2 adesea sunt gâşte, iepuri, sau alte vânaturi şi aproape
întotdeauna la cină se dă de două ori carne.
În privinţa mâncării şi a băuturii ei trăiesc în luxul cel mai mare. Eu
cred că în toate colegiile Societăţii (Iezuiţilor) la un loc nu se consumă într-un
an atâtea găini şi atâta vânat cât în acest singur colegiu. Căci în zilele de carne
abia este vreo zi în care să nu se servească două mâncăruri de carne pe lângă
felul de la început şi felul de după masă; iar mâncarea a doua de carne este
întotdeauna de găină sau de căprioară sau de cerb sau de iepure. Găini sunt
datori ţăranii să dea – dacă nu mă înşel – mai bine de o mie trei sute pe an, în
afară de dijma purceilor şi a mieilor, vânaturi de tot felul se prind în pădurile
noastre şi în piaţă se vinde o căprioară pe trei pui. Înaintea Păresimelor, la o
singură masă am consumat mai bine de zece căprioare şi cincisprezece iepuri,
fără a mai pomeni o mulţime de găini. Chiar în zilele de post se servesc porţii
îndoite câte două feluri de mâncare din feluriţi peşti.
De aceea atât de mofturoşi la mâncare s-au făcut frăţiorii încât rari sunt
aceia care consimt să guste carnea de vacă, ci aşteaptă găinile, iepurii sau
căprioarele din care ei iau porţii atât de mari încât oricine poate să se sature
până la îngreţoşare (...)
(...) Se mai plâng iobagii că în fiecare zi le mai sporeşte muncile, în
anul trecut i-a pus să semene pe lângă grâu şi orz încă 20 de măsuri de ovăz. În
anul acesta (i-a sporit la) 28. Iar când iobagii seamănă, ară, seceră pe pământul
nostru pentru noi, când cară bucatele în şoproane şi le clădesc în şire, când

145
transportă dijma vinului şi feluritele legume în pivniţe (sau) cămări, nu li se dă
nici o mâncare sau băutură. Au putrezit pe câmp clăi de fân care nici nu s-au
vândut nici nu au fost date ţăranilor, au rămas nelucrate 4 grădini foarte mari,
în toţi anii ţăranii sunt siliţi să sădească şi să stropească foarte multe verze. Se
umplu cu ele 4 sau cinci vase, abia dacă se poate consuma de colegiu jumătate
de vas într-un an întreg, celelalte vase nu se vând şi nici nu se dau săracilor sau
ţăranilor, la munci ci se lasă să putrezească în beciuri şi se aruncă afară. Aşa
s-a făcut de doi ani încoace. Faţă de săraci nu arată nici o milă, şi în acelaşi
timp risipeşte banii colegiului pe lucruri zadarnice şi de nimic (...)
Pretutindeni în această ţară umblă vorba şi la catolici şi la eretici că
Iezuiţii care vor să se arate bărbaţi sfinţi, îndurători şi apostolici, au întrecut
prin cruzime pe toţi stăpânii eretici care stăpâniseră mai înainte acele sate ale
lor (...)
Şi că doar în cuvinte propovăduiesc altora mila şi îndurarea dar la fapte
sunt mai cruzi decât turcii (...)
(A. Veress, Fontes Rerum Transylvanicarum, vol.I, nr.58, p.163-164; nr.59,
p.175-176; nr.78, p.234 (traducere la Institutul de Istorie ,,N. Iorga"))

146
CAPITOLUL VIII

ORGANIZAREA POLITICĂ A ŢĂRILOR


ROMÂNE
ÎN SECOLELE XIV-XVI
A. Instituţia domniei

1392 martie 30. Titulatura lui Roman, domn al Moldovei

"Marele singur stăpânitor, din mila lui Dumnezeu domn, Io Roman


voievod stăpânind Ţara Moldovei, de la munte până la Mare". (D.R.H., A., I,
p.3)

1393 ianuarie 5. Roman domn al Moldovei

În documentul emanat în 5 ian. 1393 domnitorul moldovean se


intitula: ,,Noi, Roman voievod al Moldovei şi moştenitor al întregii Ţări
Româneşti de la munte la malul mării". (D.R.H., A.,
Moldova, I, p.1-3)

Titlatura lui Mircea cel Bătrân (1386-1418) din care se poate observa întinderea
Ţării Româneşti

"Eu cel în Hristos Dumnezeu, binecredinciosul şi binecinstitorul şi de


Hristos iubitorul şi singur stăpânitorul Io Mircea, mare voievod şi domn, din
mila lui Dumnezeu şi cu darul lui Dumnezeu, stăpânind şi domnind peste toată
ţara Ungrovlahiei şi a părţilor de peste munţi, încă şi către părţile tătăreşti şi
Almaşului şi Făgăraşului, herzeg şi domn al Banatului Severinului şi pe
amândouă părţile pe toată Poduvania, încă şi până la Marea cea Mare şi
stăpânitor al cetăţii Dîrstorului". (D.I.R., B., veac XIII-XV,
p.50)

Georg Reicherstorffer despre caracterul electiv-ereditar al domniei în Moldova


şi Ţara Românească, la mijlocul sec. al XVI-lea

"... fiii legitimi ca şi cei nelegitimi urmează la domnie fără nici o


deosebire. Iar de îndată ce se naşte principele moştenitor al ţării, el este

147
însemnat pe trup cu un semn anume cu fierul înroşit, pentru ca, ajungând la
vârsta bărbătească, să poată fi cunoscut după acest semn, fără vreo îndoială
că este adevărat fiu de domn. De aici, pentru dobândirea puterii, se nasc între
fraţi războaie foarte multe şi deosebit de vătămător. Acelaşi lucru se petrece şi
în Ţara Românească şi se întâmplă acolo încă foarte des (...)
... Însă foarte rar se întâmpla ca aceşti voievozi, atât ai Moldovei cât şi
ai Ţării Româneşti, să se poată bucura de o domnie lungă, mai ales din cauza
tainicelor urzeli şi curse ale supuşilor lor, prin care urmăresc de cele mai multe
ori în ascuns pe principii lor atât de aspri şi de cruzi. Nu sunt siguri de domnia
lor şi din cauza deselor năvăliri ale duşmanilor – atât ale turcilor cât şi a
tătarilor – decât atunci când fac unire şi înţelegere cu ei..."
(Călători străini, II, p.199-201)

Antonio Possevino despre modul de guvernare al principilor din Transilvania la


sfârşitul secolului al XVI-lea

"Principele nu atârnă acum de nimeni, afară de sultan, căruia îi


plăteşte în fiecare an ca tribut 15.000 de ducaţi ungureşti şi tot atâţia merg în
dar la dregătorii lui. El este ales prin voturile nobilimii şi ale cetăţilor săseşti
în comiţiile ţării şi este pe viaţă. Şi după ce s-a ales se trimite la
Constantinopol după steag, în semn de întărire, care steag (I) se dă de la
Poartă de către Sultan fără să presteze vreun jurământ ... şi fără să fi îndatorat
la altă contribuţie, în afară de faptul că atunci când Moldova şi Ţara
Românească trebuie pacificate în urma mişcărilor care se iscă adeseori în ele,
principele Transilvaniei este dator să trimită acolo numărul de oameni care i se
porunceşte..."
(...) La adunările parţiale vin doi din fiecare comitat, dar dintre
oraşele săseşti numai Sibiul, fiind căpetenie a celorlalte, trimite pe judele
regal şi pe consul. Şi astfel de adunări parţiale se fac aproape la fiecare şase
luni; în acestea se tratează mai ales despre toate cele în legătură cu subsidiile
datorate principelui. La adunările generale aleargă toţi nobilii şi consulii şi
judecătorii oraşelor săseşti. La aceste (adunări) ungurii cari sunt din afara
Transilvaniei şed pe de o parte, iar de alta cei din Transilvania... În a treia
(grupare) stau cei din secuime; iar oraşele săteşti într-o parte... Şi când se
vede că trei din aceste părţi se unesc într-o părere atunci trebuie ca şi a patra să-
şi dea încuviinţarea, de voie sau de nevoie". (Călători străini, II, p.563-
565)

Franco Sivori despre ceremonia încoronării domnului în Ţara Românească la


sfârşitul veacului al XVI-lea

"Suindu-se principele pe tronul său, sub un baldachin, avu loc


ceremonia încoronării, care a fost cu mare fast, după cum este obiceiul în
această ţară. După aceasta, imbrohorul sultanului, care-l întovărăşise, a ţinut

148
o mică cuvântare boierilor şi poporului care se adunase în piaţa din faţa
palatului, poruncindu-le, dacă ţin la mila sultanului, să dea ascultare şi
credinţă principelui lor legitim, căruia sultanul i-a restituit stăpânirea acelei
ţări. După ce i s-a pus pe cap înălţimii sale un calpac de brocart de aur, după
obiceiul Ţării Româneşti, lucrat cu nestemate întocmai ca o coroană, veniră
unul după altul prelaţii şi boierii cei mai de seamă, cu toţi ceilalţi nobili ce se
găseau la curte, pentru a se închina înălţimii sale, în semn de ascultare. În
vreme de 15 sau 20 de zile, s-au înfăţişat toţi ceilalţi nobili pentru a face
aceeaşi supunere" (Călători străini..., III,
p.91)

Dimitrie Cantemir. Descriptio Moldavie. Despre datinile legate de înscăunarea,


confirmarea şi scoaterea din domnie a domnilor moldoveni

A. DESPRE DATINILE DE DEMULT ŞI CELE DE AZI LA


ÎNSCĂUNAREA DOMNILOR MOLDOVEI

"După ce am arătat cine era socotit vrednic, odinioară şi azi, să ia


conducerea Moldovei, cred că ar fi bine să spun ceva şi despre datinile şi
ceremoniile cu care se făcea în vechime înscăunarea domnilor. De fapt, la
urmarea în scaun a primilor şase domnitori, mai înainte ca prin alegerea lui
Ştefan I să se amintească acea succesiune ereditară a domnitorilor Moldovei
care până atunci fusese respectată, prea puţine ceremonii se făceau sau nici
unele. Căci moştenitorul la domnie fiind cunoscut de pe când tatăl sau fratele
lui era încă în viaţă, după moartea domnitorului n-avea nevoie spre a se urca
pe tron decât de proclamare. Dar după ce cu trecerea timpului au început să
se ceară pentru o domnie legiuită voturile boierilor, au trebuit să se introducă
mult mai multe solemnităţi. Într-adevăr după moartea celui de-al şaselea
domnitor de la întemeierea Moldovei, Roman I, din pricină că fiul lui,
Alexandru cel Bun, fiind în vârstă fragedă, părea că nu este în stare să poarte
povara conducerii ţării şi în acelaşi timp să respingă pe duşmanii care călcaseră
Moldova din toate părţile, boierii au socotit că trebuie să aleagă mai degrabă
un domnitor de ispravă şi priceput în ştiinţa războiului decât, punând la cârma
ţării un copil, să se vâre din cauza nepriceperii lui în cele mai mari pericole.
Acel drept, care pe atunci era al tuturor boierilor, mai târziu, din
pricina tulburărilor care se iscau din ce în ce mai des de pe urma numărului
mare al alegătorilor, a trecut pe seama celor şapte boieri mari de treapta întâi
şi anume: marele logofăt, cei doi vornici, hatmanul, postelnicul, marele spătar
şi marele paharnic (…).
Aceştia, îndată după moartea domnitorului lor, se adunau obişnuit în
divan, pentru ca ţara să nu fie lipsită prea mult de părintele ei şi, deschizând
testamentul răposatului domn, dacă într-însul nu era arătat nici un succesor,
dându-şi părerile numeau prin majoritate de voturi pe noul domnitor, dar nu-l

149
vesteau public. Dacă însă prin testamentul părintesc era lăsat ca domn
vreunul din fiii domnitorului, alegătorii nu puteau să nu încuviinţeze acea
hotărâre şi după aceea nu se mai trecea la vreo alegere.
După ce făceau aceasta, se îngrijeau de înmormântarea celui răposat şi
dacă în timpul vieţii lui clădise vreo mânăstire îi îngropau rămăşiţele în
biserica ei, dacă nu, în vreo biserică mare. După ce se sfârşea înmormântarea,
toţi boierii mari şi curtenii împreună cu toate căpeteniile de oaste se întorceau
de la biserică la curte într-o tăcere adâncă şi nu numai în haine cernite, dar cu
feţele pline de întristare. Îndată boierii mari intrau în divanul cel mare şi-şi
luau acolo aceleaşi scaune şi locuri pe care le avuseseră cât trăia domnul, iar
cete de oşteni cât mai multe cu putinţă, cu armele şi steagurile aplecate în jos,
se înşirau în curtea divanului şi aşteptau proclamarea noului domn. În vremea
aceasta domnitorul numit, dacă era dintre fiii răposatului, de obicei stătea în
picioare, îmbrăcat în haine de doliu, lângă tronul tatălui său; dacă însă fusese
ales dintre boierii mari, şedea nemişcat la locul lui de mai înainte. Toate
acestea fiind astfel rânduite, cel dintâi rupea tăcerea mitropolitul şi printr-o
cuvântare aleasă pomenea meritele domnitorului răposat, deplângând în
numele ţării soarta acestuia. După terminarea ei, marele logofăt citea cu glas
tare în adunare testamentul domnitorului răposat, mai ales în scopul ca, dacă ar
fi fost desemnat ca succesor fratele mai mic, trecându-se peste fratele mai
mare, ceea ce s-a şi întâmplat de câteva ori, să fie ştiut de toţi că aceasta s-a
făcut din voinţa domnitorului decedat şi nu dintr-o preferinţă a alegătorilor.
După citire, acelaşi logofăt se apropia cel dintâi de domnitorul desemnat şi,
dacă acesta se trăgea din neam de domn, mai întâi căuta să-i mângâie durerea
de moartea tatălui sau a fratelui său, apoi anunţa că el este cel hotărât prin
testamentul defunctului ca domnitor şi-l ruga în numele tuturor stărilor
Moldovei să ia cât mai repede sceptrul moldovean şi să voiască a-i conduce ca
pe nişte supuşi şi slujitori printr-o cârmuire dreaptă şi omenoasă.
La acestea noul domnitor, stând în picioare şi cu capul gol, răspundea
de obicei în foarte puţine cuvinte, învinuia soarta că a lipsit ţara de un domn
atât de bun, zicea că deşi recunoaşte că nu e destul de în stare să poarte povara
domniei, totuşi nu poate să nu dea ascultare poruncii tatălui sau fratelui său şi
voinţei întregii ţări, că tocmai de aceea primeşte demnitatea oferită şi că va
conduce pe supuşii săi cu toată dreptatea, devotamentul şi blândeţea. La
acestea, întreaga adunare se scula îndată în picioare şi cu mare alai însoţea pe
noul domnitor, în frunte fiind mitropolitul şi feţele bisericeşti, la mitropolie. La
uşa sfântului lăcaş îi ieşea în întâmpinare, cu două lumânări înainte,
mitropolitul, cădelniţându-l la intrare şi dându-i să sărute crucea şi sfânta
evanghelie, la care acela închinându-se era introdus în biserică. Apoi
domnitorul trebuia să îngenuncheze la altar în dreptul uşilor împărăteşti, cum
se numesc, şi să-şi rezeme capul de marginea pristolului (sfintei mese) unde
mitropolitul, punându-i omoforul pe cap citea cu glas mare rugăciunile care
se citesc de obicei la încoronarea împăraţilor ortodocşi şi-l ungea pe frunte cu

150
sfântul mir. După împlinirea acestor ceremonii premergătoare, domnul se scula
în picioare şi săruta cu evlavie sfânta masă din altar şi rând pe rând sfintele
icoane. La întoarcerea de la altar mitropolitul îi punea pe cap în mijlocul
bisericii coroana de aur care strălucea de pietre scumpe, şi, în timp ce psalţii
cântau ,,vrednic este", sprijinind pe domnitor de subţiori, el din dreapta iar
postelnicul cel mare din stânga, îl suiau pe tronul cu trei trepte care este către
peretele din partea dreaptă a bisericii. În acelaşi moment tunurile care erau
aşezate împrejurul oraşului se descărcau şi muzicanţii cu sunetele armonioase
ale instrumentelor lor vesteau sărbătoarea zilei.
Făcându-se apoi απολυδει , domnitorul era învestmântat chiar
în tinda bisericii cu caftan domnesc şi totodată boierii, lepădând veşmintele
cernite pe care le purtaseră până atunci, îmbrăcau altele mai vesele şi mai
strălucitoare. După ce se încheia cu acestea, domnitorul urca iarăşi pe cal şi,
însoţit atât de mitropolit cât şi de tot sfatul, se întorcea la curte şi acolo, intrând
în sala cea mare, se suia singur în jilţul domnesc, solemnitate la care poala
hainei lui era obiceiul să o ţină de-a dreapta hatmanul sau comandantul
armatei, de-a stânga marele postelnic. După domnitor veneau mitropolitul
împreună cu tot sfatul şi după ce aceştia se aşezau în scaunele lor, cel dintâi se
apropia de domnul care şedea în tron mitropolitul, îi săruta mâinile şi într-o
scurtă cuvântare îi ura numai fericire şi spor în toate, zicând că se va ruga
pentru el şi la rândul său cerând domnului ocrotirea sa şi a clerului. Apoi
întorcându-se spre popor, dădea tuturor binecuvântarea lui şi-i îndemna să fie
cu credinţă faţă de domnul lor. Mitropolitului îi urmau episcopii Moldovei şi
ceilalţi clerici. După ce aceştia făceau plecăciune noului domn, erau primiţi la
sărutarea mâinii şi a caftanului domnesc şi marele logofăt cu ceilalţi boieri,
fiecare după treapta lui. La sfârşitul acestei ceremonii, domnitorul se ridica din
scaun şi, descoperindu-şi capul aducea mulţumiri tuturor pentru dragostea ce i
se arată, făgăduindu-le că va fi blând, drept şi apărător de ţară. După o astfel
de cuvântare spătarul punea pe capul domnitorului coroana şi se retrăgea în
odaia cea de taină, cum i se spune, iar toţi ceilalţi, se reîntorceau la ale lor.
Jupânesele boierilor aduceau aceleaşi onoruri soaţei domnitorului, dacă era
însurat, în sala de primire a doamnei, în afară de încoronare care, fiind o
solemnitate bisericească, nu se potrivea cu o femeie. Totuşi şi ea avea un tron
mai ridicat în partea mai dinspre uşă a bisericii, dar puţin mai scund decât al
soţului, şi în sala ei de primire (în care toate jupânesele, chiar şi ale boierilor
mari aveau fiecare scaunul ei după rangul bărbaţilor lor) purta o coroană la fel
cu aceea a soţului ei, lucru care se poate foarte bine vedea din portretele lor de
demult.
Într-acest chip se făcea odinioară înscăunarea domnului Moldovei; dar
de când prin tirania turcilor toate s-au stricat şi boierilor ţării li s-a luat dreptul
de a-şi alege ei domnitorul, modul cum se face alegerea domnului Moldovei
este cu totul altul. Într-adevăr, de îndată ce vizirul află că domnitorul
Moldovei a murit sau hotărăşte, ori din ură ori din pricina vreunei vini a

151
aceluia, să-l scoată din scaun, caută printre fiii de domn şi printre alţi boieri
de la Constantinopol un nou domnitor şi, dacă vremile sunt liniştite,
făgăduieşte scaunul celui care dă mai mulţi bani, dacă însă ameninţă vreun
război, celui care este mai de credinţă şi mai cunoscut prin meritele sale de
bun oştean. După ce se învoieşte cu acest candidat asupra darurilor şi a altor
condiţii ale noii domnii şi după ce primeşte un înscris de suma de bani ce
trebuie plătită, aduce la cunoştinţa împăratului părerea lui printr-o scrisoare,
care se numeşte talhîş, redactată cam în aceşti termeni: ,,Domnitorul de acum
al Moldovei cutare împilează peste măsură pe supuşii maiestăţii tale, aşa încât
boierii acelei ţări au fost siliţi să fugă în ţările vecine, ca să scape de asuprirea
lui, ba unii au venit aici, implorând îndurarea ta împărătească contra unui
stăpân atât de crud. (Iar dacă asemenea vină nu se poate pune în seamă
domnitorului, pentru ca, pe drept sau pe nedrept, să iasă că merită să fie scos,
se născoceşte în contra lui fie vina că nu trimite tributul, fie că este lăsător în
îndeplinirea poruncilor, fie vreo altă acuzaţie.) ,,Deoarece acest lucru este cu
totul potrivnic maiestăţii-tale şi intereselor imperiului, am socotit că ar trebui
(dacă maiestatea-ta crede tot astfel) să scoţi din scaun pe mai sus-numitul
domnitor şi să pui în locul lui pe cutare, pe care-l ştiu om drept, credincios,
cinstit şi vrednic de această favoare". Dacă această propunere este pe voia
împăratului şi dacă nici cîzlar-agasî şi nici alţi slujitori ai curţii sale mai intime
nu se împotrivesc încercărilor vizirului, de obicei el scrie dedesubt cu mâna lui:
mucibince amel oluna adică ,,să se facă precum scrie mai sus."

B. DESPRE CONFIRMAREA DOMNILOR

"În felul acesta, într-adevăr, precum am arătat acum, se încredinţează


de către curtea otomană domnitorilor Moldovei sceptrele arătoase, ce-i drept,
dar rupându-se atât de uşor, încât, dacă nu sunt întărite cu cercuri foarte tari,
scapă din mâini mai repede decât ai rosti o vorbă. De fapt, după felul lor de a
se purta obişnuit faţă de moldoveni, turcii au arătat prea bine că nu fără
dreptate se spune despre ei proverbul că vânează iepuri nu cu câinii, ci cu
carul şi că n-au obiceiul să momească un cal fără a avea ceva în sac. De bună
seamă, au socotit că este mai bine să domolească cu momeli neîmblânzitul
zimbru moldovenesc, pe-a cărui sălbăticie o încercaseră nu o singură dată şi
nu fără pierderi, decât să potolească cu forţa furia lui, trăgând nădejde că va
veni o zi când acesta, cu trecerea vremii, îşi va lepăda sălbăticia de altădată
şi că sleindu-şi puterile prin pierderea sângelui, de voie, de nevoie va răbda
să i se pună lanţuri şi cătuşe la picioare.
În acest scop, atunci când Bogdan al III-lea, fiul lui Ştefan cel Mare, a
supus cel dintâi ţara Imperiului otoman, nu i-a fost refuzată nici o cinste, legile
ţării, cele civile şi cele bisericeşti, au fost recunoscute, dregătoriei supreme i-au
fost lăsate însemnele ei şi turcii s-au mulţumit doar ca, spre recunoaştere a
vasalităţii, cum se zice, să se plătească Porţii patru mii de galbeni anual. După

152
moartea lui Bogdan, o cinstire şi mai mare i s-a dat fiului acestuia, Ştefan al
VI-lea, pe care boierii şi-l aleseseră domn ca fiind moştenitorul legiuit la
domnie, şi a fost trimis de către sultan mai marele grajdurilor împărăteşti în
calitate de sol, ca să-l felicite de luarea domniei şi să-i aducă însemnele,
tuiurile, sangiacul, cuca domnească şi un cal împărătesc foarte frumos
împodobit. urmaşilor acestuia, deşi le-au fost impuse tributuri mai mari, turcii
n-au îndrăznit, să le refuze nici o cinstire şi să tulbure alegerea domnitorilor,
până ce în timpul lui Ioan zis armeanul au găsit prilejul să calce vechile
privilegii şi să impună ţării poveri noi şi necunoscute mai înainte. După ce l-
au prins pe mai sus pomenitul Ioan uneltind răzvrătire şi, călcându-şi
cuvântul,
l-au dat morţii, au început să strângă Moldova în lanţuri mai tari şi să ceară
ca, dacă domnul nu vrea să fie socotit vrăjmaş, să capete la fiecare trei ani
confirmarea domniei de la curtea otomană. Deoarece turcii au observat că o
Moldovă sleită nu poate să refuze condiţia impusă, mai târziu, sub domnia lui
Miron Barnovschi, au impus altă condiţie prin care se poruncea ca
domnitorul să primească el însuşi de la curte însemnele rangului său, să vină
el însuşi la Înalta Poartă la fiecare trei ani şi să se închine împăratului. Pentru
ca aceasta să se facă cu mai multă râvnă, după aceea domnii au fost schimbaţi
şi scoşi mai des, şi atâta groază a intrat în ei, încât nu numai că primesc cu
plăcere ordinul de a veni la curte după primul sau al doilea an şi de a căpăta de
la bunătatea împăratului confirmarea în domnie, dar mai mult, temându-se de
lăcomia vizirilor, cer ei înşişi şi doresc ordinul de confirmare. Acesta se acordă
uşor domnitorului, numai vizirului să nu i se fi strecurat vreo bănuială despre
credinţa lui, sau vreun altul să nu fi oferit vreo sumă mai mare de bani, şi
atunci marele vizir trimite sultanului un talhîş cam în felul următor: ,,Fiindcă
domnul de acum al Moldovei cutare s-a arătat timp de atâţia ani credincios
Imperiului otoman şi n-a pregetat să-şi pună nici viaţa nici averea în slujba
împărăţiei, iar pe deasupra a trimis în fiecare an la fericita Poartă a imperiului
întreg tributul obişnuit, fiindcă pe lângă aceasta a condus şi boieri şi ceilalţi
locuitori ai Moldovei cu atâta bunătate şi dreptate, încât aceia, implorându-te în
repetate scrisori, au mărturisit cu sunt mulţumiţi de conducerea lui şi au rugat
pe maiestatea-ta să binevoiască a-l întări în domnie, eu îl socotesc vrednic de
îndurarea ta, iar pentru celelalte aştept porunca preaînaltă a maiestăţii-tale".
Această scrisoare este prezentată împăratului după practica obişnuită a
turcilor de către talhîşei (cum am zice ,,referendar") şi după ce sultanul o
subscrie cu obişnuita formulă Amel oluna, adică ,,se va face conform cu
raportul", este adusă de către acelaşi talhîşci înapoi la vizir.
..........................................................................................................................
....
Firmanul este de obicei la fel cu acela care se dă domnitorilor la prima
lor numire, numai că în încheiere, în loc de Voydelige tevcih olunmak ihsan-i
hümayun olmişdur, adică ,,Eşti dăruit cu domnia prin bunătate şi milă", se

153
scrie Voydeligine tecdid ve mukarrer olunmak ihsan-i hümayun olmişdur, adică
,,Domnia ţi se reînnoieşte şi ţi se întăreşte prin îndurarea etc." Iar porunca sună
aproape aşa: ,,Preaînălţate între domnitorii neamurilor ce cred în Iisus şi
preaslăvite între mai marii neamurilor nazarienilor, domnitorul Moldovei de
astăzi, cutare. Când porunca noastră va fi ajuns la tine, să iei la cunoştinţă că,
aflând de slujbele tale netăgăduite şi cercetând adânc credinţa ta faţă de noi, te-
am socotit întru totul vrednic de îndurarea şi mila noastră şi din această pricină
am poruncit să ţi se întărească şi reînnoiască domnia Moldovei. Aşadar ţi-am
acordat conducerea şi puterea deplină asupra moldovenilor, supuşii
maiestăţii-noastre; acestora tu să le împărţeşti dreptatea, cum ai făcut şi mai
înainte, pe boieri şi pe toţi locuitorii Moldovei de orice treaptă să-i ocroteşti
şi să-i aperi şi să nu pregeţi să aduci la cunoştinţa strălucitei noastre Porţi
toate nevoile, asupririle şi împilările lor, fără nici o întârziere. Pe lângă
acestea să fii gata a împlini poruncile maiestăţii-noastre, trimise ţie, şi
punându-ţi poalele în brâu să-ţi foloseşti într-aceasta toate puterile tale; să
trimiţi la data hotărâtă tezaurului nostru întreg haraciul anual stabilit asupra
Moldovei.
Păzeşte-te să gândeşti sau să faci altfel şi dă crezare sfintei noastre
semnături. Dat la Constantinopol, în anul..... luna......."
..........................................................................................................................
.....

C. DESPRE SCOATEREA DIN SCAUN A DOMNILOR


..........................................................................................................................
.....
"De bună seamă în primele secole după întemeierea Moldovei,
domnitorii nu erau scoşi şi nici nu puteau fi scoşi. Căci ei conduceau pe
supuşi după voia lor ca şi regii şi căpătaseră această putere mai degrabă prin
moştenire de la strămoşi, decât prin alegerea fruntaşilor; cronicile noastre
spun totuşi că de câteva ori cârmuitorii neamului moldovenesc au fost izgoniţi
din domnie, dar din pricina dezbinărilor interne, nu prin vreun act de forţă din
afară. Dealtfel, Moldova nu cunoştea acel drept de primogenitură, care
lecuieşte regatele europene de rănile neînţelegerilor interne, şi iarăşi legile ţării
interziceau să se împartă domnia; era în puterea părintelui să-şi lase urmaş
prin testament pe cine voia dintre fiii lui.
Ori de câte ori moartea neaşteptată a domnitorului împiedica acest
lucru, sau neînfrânata ambiţie a fiilor îl tulbura, nu era posibil să nu se
deschidă câmp larg pentru luptele interne. Prin acestea cel care avea parte de
mai mult noroc în război punea mâna pe domnie; învinsul, dacă avea putinţă să
fugă, se retrăgea fie în Transilvania, fie în Polonia (ţinuturi în care domnitorii
de multe ori îşi aveau moşii) şi acolo aşteptau prilejul potrivit de a-şi reface
puterile şi de a-şi întări partida. Aşa s-a făcut că istoricii, atât ai polonilor cât şi
ai ungurilor, trăgând o concluzie generală din câte un caz particular, susţin că
domnitorii Moldovei au fost vasalii lor şi sunt obligaţi să aplice numele de

154
supuşenie drepturilor care rezultă din prietenie. Pe lângă acestea s-a întâmplat
de câteva ori ca domnul, fie din pricina tiraniei lui, fie a vreunei fapte rele prin
care lovise în boieri, să fie scos de la tron prin uneltirile boierilor şi uneori
chiar să fie ucişi. Afară de acestea nu era alt chip ca domnii să fie lipsiţi de
coroană, ci cel care apucase odată sceptrul îl păstra până la moarte, fără
împotrivirea nimănui. Această regulă a fost prima oară călcată cu Petru al
V-lea, numit Rareş, fiul natural al lui Ştefan cel Mare, pe care Suleiman I,
împăratul turcilor, l-a alungat din domnie, acuzându-l că a dat foc Chiliei, şi
a pus în locul lui, măcar că era în viaţă, pe Ştefan al VII-lea, care susţinea că
este strănepotul lui Alexandru I. A doua oară, aceasta s-a întâmplat cu Petru
al VI-lea, numit Şchiopul, pe care, deşi fusese ales de boieri după groaznica
moarte a lui Ioan Armeanul, turcii l-au scos apoi, dar totuşi puţin după aceea,
căindu-se de fapta lor, i-au dat din nou domnia de mai înainte.
Totuşi destul de rar turcii foloseau forţa faţă de domnitori şi nici atunci
decât dacă era vorba de o răzvrătire pe faţă, până ce, fiindu-le luate
(moldovenilor), după trădarea lui Miron Barnovschi, toate drepturile de
alegere, au dat sceptrul Moldovei după placul lor lui Ilie al III-lea, fiul lui
Alexandru al IV-lea.
De atunci nimeni, afară de Eustratie Dabija şi de tatăl nostru
Constantin Cantemir, n-a mai avut parte să-şi sfârşească zilele pe tron".
(D. Cantemir, Descriptio Moldaviae, traducere după originalul latin de Gh. Guţu,
Bucureşti, 1973, p.153-157, 179-183, 187-189.)

B. Organizarea politico-administrativă a Ţărilor Române

Sfatul ţării în Moldova

"Acest Alixandru vodă multe lucruri bune au făcut în ţară (...)


Tocmit-au şi boiari mari la sfat, de chiverniseala ţării, ş-a pământului
Moldovei:
Logofăt mare, giudecătoriu şi alegătoriu de ocine (proprietăţi), ispravnic
pre o frunte de oameni de ţară, ce sunt curteni şi giudecătoriu tuturor (...)
Vornic mare în Ţara de Gios (...) şi vornic Bârladului.
Vornicul cel mare de Ţara de Sus (...) şi vornic Dorohoiului.
Pârcălab de Hotin la acea margine despre ţara Leşească şi Căzăciască (...)
Hatman şi pârcălab de Suceava (...)
Postelnic mare (...) şi pârcălab de Iaşi şi tâlmaciu de limbi striine.
Spatariu mare şi staroste de Cernăuţi (...)
Paharnic mare şi pârcălab de Cotnari (...)
Vistiernic mare (...)
Stolnicul cel mare (...)
Comis mare, ispravnic pre povodnici (cărăuşi) şi pre toţi caii domneşti
(...)

155
Medelniceriu mare, (...) vorbitoriu la masa domnului (...)
Clucer mare, ispravnic pre beciurile domneşti (...)
Sulger mare, ispravnic (...) la cuhnele domneşti (...)
Jigniceru mare, ispravnic pre toate obroacele /dări/ de pâne (...)
Vameş mare ce ţine scările /schelele-porturi/ ţării pentru vămăşie (...)
şi ispravnic pre neguţători.
Şetrar mare pre corturile domneşti (...)
Uşer mare, purtătoriu de grijă solilor (...)
Armaş mare, ispravnic (...) pre toţi cei ce fac rău (...)
Aga, ispravnic pe dărăbani
Logofăt al doilea...
Postelnici den al doilea...
Spătariu al doilea şi al treilea...
Paharnicul al doilea...
Paharnicul al treilea..."
(Grigore Ureche, Letopiseţul Ţării Moldovei, p.69-71)

Comitatele transilvănene

1. Comitatul Bihorului (pomenit 1111)


2. Comitatul Dobâca (1164)
3. Comitatul Crasna (1164)
4. Comitatul Solnocul interior (1166)
5. Comitatul Cluj (1177)
6. Comitatul Alba (1177)
7. Comitatul Timiş (1177)
8. Comitatul Satu Mare (1181)
9. Comitatul Cenadului (1197)
10. Comitatul Carasului (1200)
11. Comitatul Arad (1214)
12. Comitatul Târnavei (1217)
13. Comitatul Sibiu (1224)
14. Banatul de Severin (1233)
15. Comitatul Zarand (1261)
16. Comitatul Hunedoarei (1276)
17. Comitatul Turda (1279)
18. Comitatul Maramureşului (1300)
19. Comitatul Sălaj (1324)
(Reconstituire din documente la Şt. Pascu şi Vl. Hanga, Crestomaţie, p.257-258)

Districtele româneşti în Transilvania

1. Districtul sau Ţara Făgăraşului (atestat 1222)

156
2. Districtul sau Ţara Amlaş (atestat la 1366)
3. Districtul Haţeg (1360)
4. Districtul Deva (1362)
5. Districtul Strei (1377)
6. Districtul Hunedoara (sec.XV)
7. Districtul Sebeşului (1369)
8. Districtul Lugoj (1391)
9. Districtul Caraş (1391 – contopit cu Sebeş)
10. Districtul Comiat (1391)
11. Districtul Mehadia (1376)
12. Districtul Amlaj (sec.XV)
13. Districtul Iladia (sec.XV)
14. Districtul Bîrzava (sec.XV)
15. Districtul Caran (sec.XV)
16. Districtul Crişul Alb (1404)
17. Districtul Râbiţa (1444)
18. Districtul Săplac (1374)
19. Districtul Beiuş (1363)
20. Districtul Mediaş (1381)
21. Districtul Rodna (1458)
22. Districtul Călăţele (1486)
23. Districtul sau Ţara Maramureşului (sec.XIII)
(Şt. Pascu, Vl. Hanga, Crestomaţie..., p.259-260)

Scaunele secuieşti

1. Telegd (pomenit în 1270), în sec.XV: Odorhei


2. Kezdi (1262)
3. Orhay (1262) – toate cele trei s-au grupat într-unul singur: Trei Scaune
4. Sepsi (1252)
5. Arieş (1289)
6. Ciuc (sec.XIV)
7. Mureş (sec.XIV)
(Şt. Pascu, Vl. Hanga, Crestomaţie..., p.261)

Scaunele săseşti

1. Sibiu (pomenit în anul 1302)


2. Sighişoara (1337)
3. Mediaş (1318)
4. Sebeş (1309)
5. Ciuc (1329)
6. Miercurea (1349)
7. Rupea (1377)

157
8. Nochrich (1349)
9. Orăştie (1340)
10. Alţina (1361) (Şt. Pascu, Vl. Hanga, Crestomaţie..., p.261)

Judeţele Ţării Româneşti

1. Judeţul Jaleş (pomenit în 1385) (în Oltenia)


2. Judeţul Durostorului (1406)
3. Judeţul Vîlcea (1407)
4. Judeţul Motru (1415)
5. Judeţul Săcueni (1431), între Prahova şi Buzău
6. Judeţul de Baltă (1444), în câmpia Dunării
7. Judeţul Teleorman (1451)
8. Judeţul Ialomiţa (1473)
9. Judeţul Buzău (1481)
10. Judeţul Râmnicului (1481)
11. Judeţul Brăilei (1481)
12. Judeţul Ilfov (1482)
13. Judeţul Prahova (1482)
14. Judeţul Mehedinţi (1483)
15. Judeţul Jiului de Sus (1497)
16. Judeţul Pădureţ (1498) în jud. Argeş şi Dâmboviţa
17. Judeţul Vlaşca (1498)
18. Judeţul Gilortului (1508) în nordul Olteniei
19. Judeţul Argeşului (1502)
20. Judeţul Dâmboviţa (1512)
21. Judeţul Olt (1519)
22. Judeţul Jiului de jos (1534) (Doljul)
23. Judeţul Muscelului (încep. sec. XVI)
(Şt. Pascu, Vl. Hanga, Crestomaţie..., p.256-257)

Ţinuturile Moldovei

1. Ţinutul Neamţ (pomenit 1402)


2. Ţinutul Vaslui (1423)
3. Ţinutul Bacău (1435)
4. Ţinutul Chilia (1435) – ţinutul cetăţii Chilia
5. Ţinutul Tutova (1435)
6. Ţinutul Ţeţina (1435) – (în Bucovina)
7. Ţinutul Chigheaciului (1435) (în partea centrală a Basarabiei)
8. Ţinutul Tecuci (1437)
9. Ţinutul Suceava (1442)
10. Ţinutul Covurlui (1445)
11. Ţinutul Trotuş (1466)

158
12. Ţinutul Cernăuţi (1478)
13. Ţinutul Cîrligătura (1485) (ţinut dispărut în nordul Moldovei)
14. Ţinutul Horincea (1528) (ţinut dispărut în centrul Moldovei)
15. Judeţul Putna (1533)
16. Judeţul Adjud (1546)
17. Judeţul Hîrlău (1546)
18. Judeţul Hotin (1553)

În secolul al XVI-lea după cronica moldo-polonă erau 24 de ţinuturi.


Faţă de cele menţionate mai sus, se adaugă:
1. Ţinutul Bârladului
2. Ţinutul Lăpuşnei (în Basarabia)
3. Ţinutul Romanului
4. Ţinutul Orheiului (în Basarabia)
5. Ţinutul Sorocii (în Basarabia)
6. Ţinutul Neamţului
7. Ţinutul Iaşilor
8. Ţinutul Fălciului şi dispar:
1. Ţinutul Chilia
2. Ţinutul Ţeţina
(Şt. Pascu, Vl. Hanga, Crestomaţie..., p.253-255)

Dregătorii satelor: cnezi, vătămani, juzi

a) 1414 aug. 2. Alexandru cel Bun dăruieşte lui Şandru satul Muntenii
Scutaşi.
"... Pentru aceea, văzând noi cu dreptate şi credincioasa slujbă, l-am
miluit pre dânsul cu osebita noastră milă şi i-am dat lui în pământul nostru a
Moldovei un sat, anume Muntenii Scutaşi, unde iaste cneaz Litu şi Şerban, ca
să-i fie lui uric..." (D.R.H., A., vol.I,
p.51)

b) 1425 ian. 30. Alexandru cel Bun dăruieşte lui Ştefan zugrav patru
sate pe Miletin – ,,unde este jude Paşco". (Ibidem, p.87)

1457 august 29. Vladislav I regele Ungariei întăreşte privilegiile cnejilor români
din Banat

,,(...) primim şi întărim pe veci pentru numiţii nobili români şi cneji şi


pentru ceilalţi români şi acum şi de totdeauna, toate şi fiecare din privilegiile
pomeniţilor nobili şi cneji români, cu privire la toate libertăţile, prerogativele şi
drepturile date lor (...). De asemenea voim ca cnejii acelor români să fie scutiţi
de orice plată a dării atât a noastră cât şi a oricăror altora (...) ci de ar avea
cineva vreo pâră sau pricină împotriva numiţilor nobili români şi cneji sau

159
pomeniţilor lor iobagi acela să o urmărească împotriva numiţilor iobagi ai
nobililor români înaintea nobililor acelora şi dimpotrivă pe numiţii nobili
români şi cneji să-i urmăreacă înaintea comiţilor lor care vor fi în slujbă
atunci“. (Hurmuzachi-Densuşianu, Documente…, II, 2, p.92-93, traducere la Şt.
Pascu
şi Vl. Hanga, Crestomaţie, p.138)

C. Organizarea judecătorească

1324 martie 25. Dreptul de judecată al voievodului Transilvaniei

,,Carol (Robert) (...) pentru ca autoritatea voievodală să nu fie ştirbită


prin scoaterea unora de sub judecata sa, sau prin dobândirei de scutiri, am
hotărât ca, de aici înainte şi pentru totdeauna, toate pricinile privitoare la
încălcări de moşii şi orice alte pricini, oricât de grele sau mărunte să fie
judecate de către pomenitul voievod Toma şi de către urmaşii săi ce vor fi cu
timpul voievozi ai Transilvaniei, aşa precum judecau voievozii în vechile
timpuri (...)". (D.I.R., C., veac XIV, vol. II, p.114)

1360 iunie 1. Petru, vicevoievodul Transilvaniei, ţine scaun de judecată la Haţeg,


asistat de 12 cneji, 6 preoţi şi 6 români, membri de rând ai obştilor

"Noi, Petru vicevoievodul Transilvaniei şi castelan de Haţeg (...) am


pus să se vestească adunarea obştească cu obştea cnejilor şi cu oameni de orice
stare şi seamă din districtul Haţeg pentru reaşezarea drepturilor lor şi-a
poruncit să ni se trimită din sânul obştii lor ca asesori juraţi următorii bărbaţi
potriviţi şi vrednici de crezare, adică dintre cnezi doisprezece, dintre preoţi şase
şi dintre românii de rând, de asemenea şase..."
(Şt. Pascu, Vl. Hanga, Crestomaţie...., p.272)

1460-1464. Conducere şi instanţă orăşenească în Moldova

"De la şoltuzul şi pârgarii din Vaslui, închinăciune la ai noştri prieteni,


soltuzilor şi pârgarilor din Braşov. Şi după aceia iată spun vouă despre lucrul
lui Petru, care Petru s-au pârât înaintea noastră cu femeia lui Antonie; iar voi
(le-aţi făcut legea, să vie Petru la noi şi cum vom şti aşa să vă spunem. Drept
aceia Tomoş şi Barta s-au jurat înaintea noastră, amândoi cu sufletele lor şi pe
botezul lor, că Petru înaintea lor s-ar fi lepădat de acei florini, ce au fost a lui
Antonie. Drept care cum am ştiut, aşa v-am şi scris. Iar altfel nu ştiu (...)".
(Şt. Nicolaescu, Documente slavo-române, p.312-315)

D. Organizare militară

160
1409 mai 11. Oastea cea mare în Ţara Românească

Mircea cel Bătrân scuteşte satul Pulcovăţ al mânăstirii de la Strugalea


de toate dările ,,Numai la oastea cea mare să slujească domniei mele, iar alta
nimic mai mult (...). (D.I.R., B., veac XIII-XV,
p.64)

1435. Decretul regelui Ungariei Sigismund I cu privire la organizarea oştirii

"art.2. S-a stabilit pe deasupra şi s-a hotărât de maiestatea noastră,


împreună cu prelaţii şi baroni (...) ca cu prilejul ridicării oastei celei mari,
fiecare baron, fruntaş şi nobil cu moşie, potrivit întinderii stăpânirii lor,
anume tot de la treizeci şi trei iobagi pe care îi au pe moşiile şi pământurile
lor (...) vor da unul; din o sută de iobagi vor da trei şi astfel vor urma din
ceilalţi oricâţi vor avea, dintre o sută (vor da) numai trei arcaşi, călări, iar din
ceilalţi, adică din cei ce au arcuri, săgeţi, săbii şi arbalete şi fiind potriviţi şi
folositori de luptă, vor trebui să-i ducă la oastea mare a ţării (...)"
(Şt. Pascu, Vl. Hanga, Crestomaţie..., p.384-385)

Sec. XVI. Umanistul Verancsics despre organizarea militară în Moldova şi Ţara


Românească

,,(...) în Moldova sunt doar trei cetăţi de piatră, în primul rând


Suceava, reşedinţa domnească, apoi Hotinul şi Neamţul, acesta aşezat la
graniţa secuilor, iar acela la aceea a Poloniei... În Ţara Românească,
Târgovişte este singurul oraş mai însemnat, destul de întins şi capitala ţării;
mai sunt două cetăţi de piatră, dar nu aşa de însemnate ca să fie vrednice a fi
arătate pe nume (Bucureşti, cetăţuie lângă Dâmboviţa şi Poenari, aproape de
Argeş). Celelalte toate sunt aproape ca în Moldova. Dealtfel potrivit cu
decretele împăraţilor vechi şi ale sultanilor turci de acum, lor nici nu le este
îngăduit să întemeieze cetăţi şi fortăreţe, nici să-şi împrejmuiască oraşele cu
ziduri şi întărituri, toată puterea ţării stând numai în numărul şi vitejia
ostaşilor... Principii lor se numesc voievozi, ceea ce înseamnă conducători de
oaste, de la voy sau voyniza, care în limba ilirică (slavă) înseamnă oaste şi
vody, care înseamnă a conduce. De aceea ei numesc pe soldaţi voinici şi
spun ,,voievati" pentru a face slujbă ostăşească. Moldovenii se luptă mai mult
călare. Trupe de pedestraşi nu folosesc ei deloc, decât doar pentru a hărţui pe
duşmani în locuri muntoase şi pe aceastea le-au risipit şi fără rânduială.
Armele principale ale moldovenilor sunt ca şi la tătari: scutul, lancea,
sabia şi săgeţile; platoşă grea nu are nimeni; puţini, şi numai din cei bogaţi,
au doar cămăşi de zale şi coif de oţel; dar drept platoşă, ei toţi îmbracă nişte
haine de in, umplute cu bumbac în grosime de trei, patru degete, mai ales în
partea umerilor şi până la coate – după cum se poate vedea pe ţesăturile

161
străvechi – şi cu cusături în iţe dese la depărtare de un deget şi jumătate una de
alta, şi sunt socotite drept platoşă căci sabia nu le poate pătrunde.
Îmbrăcămintea şi podoabele boierilor – căci aşa se numesc nobilii la
amândouă aceste naţiuni – le sunt proprii lor şi sunt făcute după o anumită
regulă. (Boierii) se împodobesc cu multe inele, cu o haină de mătase şi de fier
de aur, înflorită cu un fel de ciucuri, apoi cu lanţuri la gât şi brăţări şi cu alte
asemenea podoabe, care atârnă în jos de la umărul stâng de-a curmezişul
pieptului pe sub braţul drept până la coapse.
Muntenii n-au nici un fel de regulă în privinţa îmbrăcămintei şi a
armelor, pe toate acestea le au la fel cu turcii, din cauza unor obiceiuri
comune..." (Călători străini..., II, p.329-
331)

Secolul al XVI-lea. Franco Sivori. Decăderea militară a Ţării Româneşti

"Oamenii ... în bună parte sunt fără arme. Oraşele sunt fără ziduri şi
nu există nici o cetate, toate fiind dărâmate de turci, care nu lasă să se mai
clădească vreunele, pentru ca să nu li se poată împotrivi, ceea ce nici nu poate
face, căci deşi la nevoie s-ar putea ridica... până la 40.000 de călăreţi, fiind
însă înconjuraţi de turci şi de aliaţii lor, muntenii nu ar putea să le ţină piept
singuri, fără de alte alianţe". (Călători străini..., III,
p.18)

Raportul lui Giovanni de Marini Poli către Rudolf al II-lea, privind posibilităţile
militare ale ţărilor române în preajma bătăliei de la Călugăreni.

"Moldova şi Ţara Românească pot să aibă împreună 60.000 de


luptători, Moldova 25.000 şi Ţara Românească 35.000 de ,,tscerniode"
("roşii") care sunt nobili... ce nu plătesc nici o dare, dar sunt întotdeauna
datori să iasă la război pe cheltuiala lor, fără nici o plată... fără să se
strâmtoreze cu nimic poate să aibe 40.000 de luptători buni… să se unească
cu Moldova şi Ţara Românească… şi astfel s-ar tăia aprovizionarea
duşmanului care fiecare an scoate din aceste provincii grâne nemăsurate, vite
şi alte alimente şi dimpotrivă (ele) s-ar da armatelor creştine…”
(Călători străini..., III, p.250)

CAPITOLUL IX

162
LUPTA ŢĂRILOR ROMÂNE PENTRU MENŢINEREA
INDEPENDENŢEI ÎN SECOLELE XIV-XV

A. De la Vlaicu-Vodă la Vlad Ţepeş

1365 ianuarie 5. Vişegrad. Pregătirea expediţiei împotriva Ţării Româneşti de


către regele Ludovic al Ungariei

"... Întrucât răposatul (Alexandru), voievodul Ţării Româneşti, ca unul


ce şi-a uitat de binefacerile primite de la noi şi ca un nerecunoscător încă (să
calce) cu îndrăzneală cutezătoare credinţa sa cu care s-a legat faţă de noi cât şi
scrisorile întocmite între noi şi el, cu privire la anumite înţelegeri, dări şi...,
cuvenite nouă (în temeiul) stăpânirii noastre fireşti (şi fiindcă) apoi, murind el,
fiul lui Vladislav urmând relele desprinderi părinteşti ... (nerecunoscându-ne)
câtuşi de puţin de stăpân al său firesc, fără a ne întreba şi a ne cere învoirea,
însuşindu-şi în pomenita Ţară Românească, ce ni se cuvine nouă după dreptul
şi rânduiala naşterii, numirea sa mincinoasă (de domn), întru înfruntarea
domnului (său) de la care trebuie să capete el semnele (puterii) sale, a
(cutezat) să treacă în locul ... tatălui său în scaunul suspomenitei noastre Ţări
Româneşti, cu învoirea trădătoare şi tainica înţelegere a românilor şi a
locuitorilor acelei ţări; şi deoarece noi, care după vechiul obicei al sfinţilor
regi răposaţi, înaintaşii noştri, şi după datina statornicită a regatului Ungariei...
suntem siliţi şi datori să redobândim hotarele şi ţinuturile de margine ale
acestui regat al nostru din ghiarele oricăror răzvrătiţi, şi să le alipim din nou la
acest regat al nostru, pe cât ne este dată de Dumnezeu putinţa şi puterea de a ne
apăra drepturile noastre, râvnim cu toată silinţa şi ne străduim din toate puterile
să redobândim această ţară (a noastră) ... (drept aceea), vă punem în vedere şi
poruncim credincioasei voastre obşti, prin straşnica poruncă regală, ca, luând
cunoştinţă de cele de faţă, voi toţi, cu toţii dimpreună şi fiecare din voi în
parte, să vă îngrijiţi să vă înarmaţi şi pregătiţi cu cai, cu arme şi cu celelalte ce
sunt trebuinţă la război, cu atâta grabă, încât la sărbătoarea fericitului apostol
Matia, ce va veni curând, să ne puteţi ajunge la Timişoara, fără de zăbavă...,
spre a ne face cu bărbăţie credincioase şi mulţumitoare slujbe nouă şi sfintei
noastre coroane, ca să zdrobim cutezanţa zisului duşman şi răzvrătit al nostru
sus-pomenit..." (D.R.H., D., p.79)

1368-1369. Cronica lui Mauro Orbini aminteşte de confruntările militare dintre


regele Ludovic al Ungariei şi ţarul Vidinului, Straţimir. La aceste lupte a luat
parte şi Vlaicu Vodă, domnul Ţării Româneşti

“… regele Ludovic, fiind înfruntat de către Straţimir, se pregăti de


război asupră-i cu mulţi oşteni, pe apă şi pe uscat şi biruindu-l lesne şi luându-l

163
viu, îl duse cu sine în Ungaria şi-l ţinu o vreme prins în cetatea arhiepiscopiei
de Zagreb, zisă Chumnek, lăsând să cârmuiască la Vidin un magnat de-al său
cu mai mulţi oşteni unguri, ca să păzească oraşul. Iar Vlaicu voievodul Ţării
Româneşti, ori că zişii oşteni unguri îi bântuiau ţara, ori pentru altă pricină, a
venit cu multă oaste sub zidurile Vidinului şi l-a luat cu asalt (pentru că ungurii
se retrăseseră înăuntrul unor cetăţi dimprejur) şi l-a ars. Şi trimiţând el toţi
oamenii pe care I-a găsit la Vidin în ţara lui, aşezată dincolo de Dunăre, ca să
locuiască acolo… după ce a făcut pace, Vlaicu a trimis îndărăt la Vidin pe toţi
cei pe care-i luase din acel loc…” (Poporul român..., Bucureşti, p.105)

1369. Fragment din Chronicon observantis provinciae Bosniae Argentinae


ordinis Sancti Francesci Seraphici care menţionează cucerirea Vidinului cu
ajutorul localnicilor de către Vladislav I

“În anul 1368…, trecând preacreştinul crai al Ungariei Ludovic Porţile


de Fier şi apucând mai înainte zisa cetate a Vidinului, aşezată pe malul Dunării
… mai trecând ceva vreme, acea cetate, cu voia câtorva locuitori ai săi, a fost
luată prin vicleşug, cu sila, de către craiul eretic Basarab, care cârmuia dincolo
de Dunăre, în apropierea cetăţii Vidinului…” (Poporul român...., p.107)

1393 ianuarie 5. Tratatul încheiat de Mircea cel Bătrîn cu sultanul Baiazid I

“Art. I. Din marea noastră clemenţă, Noi consimţim ca Principatul


Valahiei, de curând supus prin forţa noastră invincibilă, să se guverneze ca şi
domnul ei după propriile sale legi şi ca domnul Valahiei să aibe dreptul de a
face război şi pace cu vecinii săi şi să încheie tratate de prietenie cu ei şi să
aibă dreptul de viaţă şi de moarte asupra supuşilor săi.
Art. II. Toţi creştinii care, îmbrăţişând religia lui Mahomed, vor trece apoi
din regiunile supuse puterii noastre în Valahia şi vor deveni acolo din nou
creştini, nu vor putea fi reclamaţi sau vătămaţi.
Art. III. Acei dintre valahi care vor merge în orice parte a stăpânirilor
noastre vor fi scutiţi de haraciu (contribuţie personală) şi de orice altă
contribuţie.
Art. IV. Domnii creştini vor fi aleşi de mitropolit şi boieri.
Art. V. Dar, din cauza acestei înalte clemenţe şi deoarece noi am înscris
această ţară în lista celorlalte ţări supuse protecţiei noastre, ea va fi obligată să
plătească anual, tezaurului nostru imperial trei mii de piaştri roşii sau cinci sute
piaştri de argint în moneda noastră".
(Acte şi documente relative la istoria renaşterii României,
vol.VI, partea II-a , Bucureşti, 1896, p.144.)

1394 octombrie 10. Lupta de la Rovine în izvoare narative, române şi străine

Cronica bulgară

164
a) ,,(…) Şi lănci nenumărate s-au frânat atunci şi mulţimea săgeţilor a fost
nenumărată, încât văzduhul nu se mai putea vedea de desimea lor. Se clătinau
lovite de pretutindeni cetele din Asia şi din Macedonia, Tracia şi Serbia şi
sultanul văzînd nepotrivirea locului hotăreşte să se retragă. Baiazid s-a
înspăimântat şi a fugit şi râul acela curgea roşu de săngele ce ieşea din
mulţimea trupurilor căzute”.
(Traducere din Cronica bulgară la P.P.Panaitescu, Mircea cel Bătrîn, p. 244)

Letopiseţul cantacuzinesc
b) ,,(…) Mircea voievod bătrânul. Acesta au vrut mare război cu Baezet
sultanul. Făcutu-s’au acel război pre apa Ialomiţei. Biruit-au Mircea vodă pe
turci şi făr de număr au pierit, trecând Baezet Dunărea fără vad. Şi alte multe
războaie au avut cu turcii. Făcut-au şi sfânta mânăstire den Cozia şi sfânta
mânăstire Cotmeana când era văleatul 6891. Şi au domnit Mircea vodă ani 29
şi au murit în domnie şi s-au îngropat la mânăstirea lui la Coziia (…)”.
(Letopiseţul Cantacuzinesc, în Istoria Ţării Româneşti (1290-1690). Ediţie critică întocmită de
C,. Grecescu şi D. Simionescu, Bucureşti, Edit. Acad., R.P.R., 1960, p.3)

Cronici turceşti
c) ,,Mirgi (Mircea) venise şi atacase Karinovasi (probabil Cavarna), iar
sultanul, adunând oaste, a plecat în Ţara Românească. În apropiere de Argeş
(Arkis) s-a dat o luptă crâncenă, ghiaurii fiind zdrobiţi şi-au aruncat armele şi
uneltele de luptă. Deşi au fost învinşi, ei s-au întors iarăşi şi s-au aşezat din
nou acolo cu multă strădanie… Mircea s-a împăcat şi a trimis avuţii cu soli şi
astfel de vicleşug a făcut Mircea în războiul cu sultanul…”.
(Cronicarul turc Enveri, în Cronici turceşti, I p. 39)

1395 martie 6. Tratat de alianţă îndreptat împotriva turcilor încheiat de Mircea


cel Bătrân cu Sigismund, regele Ungariei, la Braşov, pe baza deplinei egalităţi
“(…) Şi anume, mai întâi ca noi, când şi de câte ori de acum înainte
domnul nostru regele va merge cu oştirea sa, el însuşi împotriva turcilor
pomeniţi sau împotriva oricăror altora ce ţin cu ei atunci să fim ţinuţi şi
datori a merge cu dânsul, de asemenea noi înşine împotriva acelora, cu toată
oştirea, cu oamenii şi cu toată puterea noastră. Şi dacă domnul, regele nu ar
merge el însuşi, ci ar trimite numai oştirea sa, atunci şi noi să fim ţinuţi şi
datori de asemenea să trimitem numai oştirea şi pe oamenii noştri, împotriva
acelora, dimpreună cu oştirea domnului rege (…) dacă va merge (…) în
părţile Dobrogei, sau pe oricare alte pământuri, cetăţi, ţinuturi, trecători,
limanuri şi în orice alte locuri supuse stăpânirii şi ascultării noastre, slobodă,
paşnică şi sigură trecere şi hrană totdeauna potrivită pentru banii lor (…)”.
(Relaţii internaţionale …, p.90.)

1396. Lupta de la Nicopole în izvoare româneşti şi străine

165
Laonic Chalcocondil, cronicar bizantin
a) ,,Baiazid cum a aflat că împăratul romanilor Sigismund vine asupra
lui şi că e pe drum cu multă armată, şi-a luat toată oastea, şi din Europa şi din
Asia, si a pornit în contra lui spre Istru în marşuri foarte repezi, pe cât putea.
Dar când îşi aşezase tabăra la patruzeci de stadii de Istru, celţii (cavalerii
francezi) fiind mândri şi nesocotiţi ca de obicei, voiau ca numai lor să le
aparţină victoria şi greu înarmaţi, au atacat ei mai întâi, ca şi cum să-I
zdrobească dintr-o dată pe barbari. Ridicându-se însă luptă grea, celţii sunt
înfrânţi şi luînd-o la fugă din răsputeri şi fără nici o ordine, cad dintr-o dată
peste oastea lor însăşi, în timp ce turcii se ţin pe urma lor. Aici amestecându-
se, cum erau strâmtoraţi de turci, o iau deodată cu aceştia la fugă şi peonii
(ungurii) şi germanii. Căutând în grabă să treacă peste Istru, multă armată s-a
prăpădit în fluviu. Şi mult omor s-a făcut, celţii şi peonii fiind ucişi de
duşmani; şi a fost prins generalul conducător al burgunzilor şi alţi nu puţini din
peoni şi celţi.
Iar Sigismund trecând prin cea mai mare primejdie şi scăpând să nu fie
el cel prins, s-a urcat pe fluviu într-o triremă şi a plecat pe apă la împăratul
elinilor în Bizanţ. Şi ajungând să stea de vorbă cu împăratul Bizanţului şi
intrând la el, ori de căte ori voia, a plecat pe mare acasă…
Asupra acestui Mircea care a început întâi mai înainte război, plecând cu
armata asupra barbarilor împreună cu împăratul romanilor Sigismund, Baiazid
a lui Amurat, găsindu-I vină, a pornit cu război; şi trecând peste Istru, mergea
înainte robind ţara. Dar Mircea strângând oastea ţării, nu şi-a făcut planul să
vină asupra lui şi să dea lupta, ci cu multă grijă şi-a pus la adăpost în muntele
Braşovului femeile şi copii. Mai după aceea însă se ţinea şi dânsul cu armata
pe urmele lui Baiazid prin pădurile de stejar ale ţării, care sunt multe şi acoperă
în toate părţile ţara, să nu fie uşor de umblat pentru duşmani şi nici lesne de
cucerit. Şi ţinându-se pe urmele lui, săvârşea isprăvi vrednice de amintit, dând
lupta, când vreo unitate duşmană rupându-se, undeva prin ţară după hrană sau
la prădat vite; şi aşa cu foarte mare îndrăzneală se ţinea de armată. Ţinându-se
de urma lui Baiazid, se lupta într-una cu dânsul în chip strălucit. Şi se zice că
armata fiind în cale, se ţinea strâns în urma ei punând-o, la mare suferinţă, şi o
aducea în situaţii grele şi nu înceta să-i facă stricăciune (…). Atuncea aşadar
Baiazid s-a adăpostit acolo în tabără, rămânând acolo în tabără, rămânând pe
loc ziua aceea; a doua zi însă a trecut armata peste Istru în chipul cel mai sigur,
pe cât se putea”.
(Laonic Chalcocondil, Expuneri istorice.Creşterea puterii turceşti. Căderea împărăţiei
bizantine. Ediţie V. Grecu, Edit. Acad.R.P.R., Bucureşti, 1958, p.62-64)

Cronograful Mihail Moxa,


b) ,,Jicmon (Sigismund) craiul unguresc, adună toată tăria despre apus;
domnii, voievozii, boierii, nemţi şi francezi şi pre uscat şi pre Dunăre că nu se
vedea apa de mulţimea corăbiilor; Mircea voievod cu românii şi de la Manoil

166
Paleologul veniră corăbii multe pline de voinici din Ţarigrad şi den Veneţia 30
de corăbii, deci mergea craiu pe uscat în jos pre Dunăre cu hvală (fală) mare şi
cu oşti tocmite, împlătoşaţi, poleiţi şi scripiia (sclipea) de-ţi părea că răsare
soarele, şi când sosi la cetatea de Necopoe, el vrea să ia Necopia, iară Baiazid
strânse turcii cu totul despre răsărit şi păziră curând de se loviră făţiş cu cei
despre apus şi fu sfadă mare în multă vreme ce învinseră turcii pre unguri, iară
craiul scapă într-o corabie, iar Baiazid i-au gonit până la Dunăre şi mulţi se
înecară în Dunăre (…).
(Cronograful lui Mihail Moxa, în ed. de N. Simache şi T. Cristescu, Buzău, 1942, p.190-191)

1411 25 mai. Tratatul de alianţă dintre Alexandru cel Bun, domnul Moldovei şi
Vladislav al II-lea, regele Poloniei

“Cu mila lui Dumnezeu, noi, Alexandru-Voievod,domnul ţării


Moldovei, împreună cu panii noştri, facem cunoscut cu această carte a noastră
celor de faţă şi viitorii, cui îi va face de trebuinţă să ştie, tuturor împreună, că
dorim cu credinţa şi cu dreptatea noastră să arătăm supunerea noastră şi
jurămintele noastre măreţului şi strălucitului preaputernicului Vladislav,
marelui crai al Poloniei, domnitorului nostru, pe care i le-am făcut şi am
sărutat crucea şi cărţile noastre şi ale panilor noştri, cu care împreună ne-am
legat în scris, şi cu panii noştri, coroanei sale şi crăiei sale, că nu vom fi
niciodată împotriva coroanei lui polone. Ci vom sta în ajutorul lui şi coroanei
sale, când va fi nevoie, fără înşelăciune şi viclenie, împotriva craiului unguresc
şi împotriva fiecăruia din duşmanii săi. Şi cine i-ar fi vrăjmaş, acesta este
vrăjmaş şi nouă şi stăm pe lângă dânsul în nevoile lui, ca şi în nevoile noastre.”
(Şt. Pascu, L. Maior, Culegere, I, p.60-61)

Încheierea păcii cu turcii de către Mircea cel Bătrân descrisă de cronicarul turc
Sürüilah

(La început se aminteşte de lupta de la Kosovo)


“Beiul Laz (ar) auzind aceasta a dat de ştire ghiaurilor din ţările
apusene şi le-a cerut ajutorul. I s-au trimis oşti din Ţara Românească (Elfak),
de la Unguri şi de la cehi, de la sîrbi, de la albanezi, de la croaţi, de la bulgari
şi de la frînci*… El (Mehmed I) s-a îndreptat spre necredinciosul din Ţara
Românească cel cu gânduri rele. În partea aceea se aflau trei cetăţi care, din
pricina ghiaurilor cei fără minte, fuseseră ruinate. El a făcut ca toate să
înflorească. Una se numea Isaccea (Sagki), a doua Ieni – Sale iar a treia se
numea Giurgiu. De acolo îndreptându-se asupra ungurului, a luat cetatea
Severin. Ghiaurii cei fără minte, Alah să-i nenorocească, văzînd măreţia
musulmanilor, au cerut pace. Ei au luat asupra lor plata haraciului şi s-au
socotit printre supuşii înaltului prag al Sultanului (s.n.). Au trimis trei fii de

*
Din cronică este omisă lupta de la Rovine.

167
principi, cu armele lor cu tot, ca să slujească lîngă sultan. Ei şi-au luat asupra
lor obligaţia ca, atunci când va fi bătălie şi sultanul le va porunci, afară de
aceşti trei fii ai celor trei bei, să trimită şi oastea lor după cum va dori sultanul.
Ei au jurat că în tot timpul vieţii sultanului ghiaurii cei fără de minte nu-l vor
trăda în nici un fel şi nu se vor împotrivi sultanului Mehmed şi nici oamenilor
săi. Astfel au făcut pace.“ (Cronici turceşti, I, p.31 –
32)

1421 mai 17. Radu Praznaglava încheie un tratat de pace cu Braşovul şi cu Ţara
Bârsei

“… Făgăduieşte domnia mea din ziua această, de când şi-au dat braşovenii
avutul lor, ca să fie pace între noi şi să fim o singură ţară cu ţara domniei mele
(s.n.) şi toată ţara Bîrsei făgăduieşte domnia mea ca vrăşmaşul lor să fie şi
vrăşmaşul domniei mele, iar vrăşmaşul domniei mele să fie şi vrăşmaşul
braşovenilor şi al întregii ţări a Bîrsei … şi să nu li se facă nici o pagubă din
ţara domniei mele, ci să fie o singură ţară cu ţara domniei mele ( s.n.). …P.S.
pe marginea textului . ,,Şi să se judece săracii domniei mele înaintea domniei
mele, iar săracii voştri înaintea voastră şi să nu li se facă nedreptate, şi să nu
adăpostiţi printre voi oameni răi, pe care nu-i iubeşte domnia mea, ca să nu
petreacă în mijlocul vostru; nici domnia mea să nu adăpostească oameni răi”.
(D.R.H., D., p.218)

1445. Jehan de Wavrin. Intervenţia lui Vlad Dracul, domnul Ţării Româneşti în
sudul Dunării pentru ajutorarea populaţiei bulgare răzvrătite împotriva turcilor

“Răspândindu-se prin ţară aceste veşti, cum că oamenii noştri biruiau pe


păgâni, creştinii care trăiau în Bulgaria ca tributari, trezindu-se, s-au sfătuit
împreună şi au spus că nu mai vor să rămână sub stăpânirea turcilor. Ei s-au
hotărât şi au încărcat în care şi căruţe toată averea lor şi femeile şi copiii, luând
cu ei şi toate vitele lor ca să vină să dea domnului Ţării Româneşti şi celor de pe
nave, ca la cei care li se păreau oameni destoinici pentru a ţine piept turcilor care
mai rămăseseră. Şi acei bulgari creştini au înştiinţat pe domnul Ţării Româneşti
şi pe cardinal de venirea lor, rugându-se pentru slava lui Dumnezeu să
binevoiască să-i primească. Dar turcii, care aflaseră că acei bulgari creştini se
răzvrăteau, s-au luat după ei – fiind cam între opt sute şi o mie de oameni – şi
i-au urmărit la o leghe de acel ţinut, lângă Rusciuc, unde i-au împresurat pe un
munte. Dar domnul Ţării Româneşti, adevărul despre acest lucru, a pus caii săi
să treacă înot râul şi a trecut cu mai bine de patru mii de oameni ca să meargă în
ajutorul celor împresuraţi. Dar turcii n-au stat să-l aştepte şi când au ştiut că vine
cu atâta oaste, ei au luat-o la fugă care mai de care. Şi acei bulgari s-au supus
domnului Ţării Româneşti, rugându-l smerit să binevoiască să-i ajute să treacă
Dunărea şi să le dea sau dăruiască un loc în ţara sa unde să locuiască.
Atunci domnul Ţării Româneşti care avea o ţară mare şi încăpătoare şi
cu mai puţin popor în unele ţinuturi de margine, le-a încuviinţat cu dragă inimă

168
cererea, primindu-i cu dărnicie ca supuşi ai săi…” (Poporul român..., p.115-
116)

1456 septembrie 10. Scrisoarea lui Vlad Ţepeş către braşoveni

,,Dumneavoastră, fraţilor, prietenilor şi vecinilor noştri cu adevărat


iubiţi. Prin aceasta vă dăm ştire, cum v-am dat ştire şi mai înainte, că acum a
venit la noi solul turcilor: să vă intre bine în minte şi să păstraţi cu tărie ce ne-
am învoit mai înainte pentru frăţie şi pace bună: ce am zis atunci, acum şi
întotdeauna cu tragere de inimă a noastră şi bunăvoinţă vom ţinea statornic.
Aşa precum ne ostenim şi lucrăm pentru ale noastre, aşa, şi aşa mai mult,
voim să ne ostenim şi să lucrăm pentru ale voastre. Iată acum a venit vremea şi
ceasul pe care dinainte vi l-am spus: sarcini mai aproape cu neputinţă de purtat,
vreau să le puie turcii pe umerii noştri şi să neîngreuie. Nu pentru noi sau
pentru ai noştri pun greutăţi aşa de mari, ci pentru voi şi ai voştri vreau turcii
aceia să facă şi să ne silească. Pentru că, în ce priveşte ale noastre, zău că uşor
am putea face pace şi bună linişte, dar pentru voi şi ai voştri pacea cu acei turci
nu putem s-o facem, că ei caută cale să iasă şi să pradă la voi prin ţara noastră;
şi afară de aceasta ne mai silesc în multe cele a lucra împotriva credinţei
catolice şi împotriva noastră. Însă voinţa noastră desăvârşită este a nu face
nimic rău împotriva voastră, ci nu voim a ne despărţi de voi niciodată, voind,
cum am spus şi v-am jurat, să fiu frate credincios şi prieten al vostru. De aceea
am oprit aici pe solul turcesc până voi da de ştire. Şi să vă gândiţi că, atunci
când un om ori domn e puternic şi tare, atunci poate face pacea cum vrea;
dar, când e fără putere, unul mai tare va veni asupra lui şi va face cu dânsul ce
va voi. De aceea cu aceasta vă cerem de la fiecare din voi, cu dragoste, ca, la
vederea acestora, îndată, pentru folosul nostru şi al vostru, fără zăbavă să ne
trimiteţi ajutor 200 ori 100 ori 50 de oameni aleşi până duminica viitoare.
Când vor vedea turcii putere de la unguri, vor fi mai moi şi le vom spune că
vin şi mai mulţi. Aşa că vom putea rândui după cuviinţă lucrurile noastre şi ale
voastre până ce vom fi avut porunci de la dumnealui Craiul. Cum v-am zis mai
sus, pentru binele, apărarea şi folosul alor voştri şi alor noştri cât puteţi mai
iute grăbiţi că martor mi-e Dumnezeu ne gândim mai mult la binele şi
statornicia voastră decât la ale noastre. Şi voi gândiţi-vă bine ce ne poate cădea
nouă şi alor voştri spre cinste şi folos, că poate sunt unii care se gândesc rău
asupră-ne şi lucrează nedrept. Unora ca acelora duşmani să le fiţi, cum le
suntem noi duşmanilor voştri, să le faceţi cum facem noi acum pentru voi.“
(N. Iorga, Scrisori de boieri. Scrisori de domni. Ed. a 3-a,
Vălenii de Munte, 1932, p. 161 – 163)

Georgios Sphrantes (1401 – cca.1477) în Memorii aminteşte luptele românilor cu


turcii

169
.....................................................................................................................................
.....
“Şi petrecându-şi împăratul iarna aceasta în capitala sa, a trimis după
Vlad, feciorul lui Dracul, domnul Daciei. Şi-l avea la sine pe fratele acestuia
mai tânăr, care-i era favorit şi trăia şi locuia la el. Şi s-a întâmplat că atunci
când abia ajunsese împărat şi stătea să plece împotriva lui Caraman, împăratul
dorind să se apropie de băiat, era cât pe ce să moară de mâna lui. Căci
aprinzându-se de dragoste pentru băiat, îl chema la taifasuri şi închinând cu
patimă paharul către el, îl chema în camera de culcare. Şi băiatul, care nu-şi
închipuia că va păţi aşa ceva din partea împăratului, l-a văzut pe împărat
repezindu-se la el pentru un lucru ca acela şi s-a împotrivit şi nu se supunea
dorinţei împăratului. Şi acesta îl săruta împotriva voinţei lui şi băiatul, scoţând
un pumnal, îl loveşte în coapsă pe împărat şi, îndată, a luat-o la fugă, pe unde
i-a venit la îndemână. Însă doctorii i-au vindecat împăratului rana. Iar băiatul
s-a ascuns urcându-se într-un copac de pe-acolo. După ce însă împăratul s-a
pregătit de călătorie şi a plecat, băiatul, coborându-se din copac şi pornind la
drum, a ajuns nu cu mult mai târziu la Poartă şi a devenit favoritul împăratului.
Are însă obicei acesta să se folosească nu mai puţin de cei ce duc aceiaşi viaţă
ca şi el, căci cu aceştia e mereu împreună şi petrece cu ei zi şi noapte, de cei de
alt neam se crede că împăratul se foloseşte nu prea mult, ci puţintel. Lui Vlad,
fratele acestui băiat, împăratul i-a încredinţat domnia Daciei; şi cu ajutorul
împăratului, Vlad, feciorul lui Dracul, a năvălit şi a luat domnia. Dar cum a
ajuns domn, şi-a făcut o gardă personală nedespărţită de el; după aceea,
chemând unul câte unul pe fruntaşii ţării despre care (se părea) că ar fi în stare
să trădeze pentru schimbarea domnilor, îi sluţea şi trăgea în ţeapă cu toată casa
lor, pe ei, pe copii, pe femeile şi slujitorii lor, încât am aflat că bărbatul acesta
singur a ajuns să facă mai mare ucidere de oameni decât (toţi) cei pe care îi
ştim. Căci, ca să-şi întărească domnia, ar fi ucis, se zice, în puţină vreme, până
la douăzeci de mii de bărbaţi, femei şi copii şi, înconjurându-se cu un număr de
ostaşi şi trabanţi aleşi şi devotaţi, acestora le dăruia banii şi averea şi celelalte
bunuri ale celor ucişi, încât peste puţin timp s-a ajuns la o prefacere mare şi
starea Daciei a fost cu totul schimbată de omul acesta. Şi peoni nu puţini,
despre care credea că au vreun amestec în treburile acestea, a ucis în număr
foarte mare, fără să cruţe pe vreunul din ei. Iar când i s-a părut că şi-a asigurat
domnia Daciei, plănuia să se răzvrătească împotriva împăratului. Căci pe
oamenii aceştia îi pedepsea cu ştirea împăratului, chipurile ca să-şi întărească
domnia în folosul acestuia, ca să nu aibă necazuri dacă s-ar răscula iarăşi
bărbaţii de frunte ai Daciei, chemându-i în ajutor ca aliaţi pe peoni.
Acestea, deci, aşa le-a săvârşit. Şi în acea iarnă, când împăratului i s-a
dat de ştire că acesta, umblând cu gânduri vrăjmaşe de răzvrătire şi
îndreptându-se către peoni, face cu ei învoieli şi alianţă, a socotit că e lucru
grav. Şi, trimiţând un bărbat încercat de la Poartă, un grămătic elin, l-a chemat
la Poartă, spunând că, dacă o să vină la Poartă, nu va păţi nimic neplăcut din

170
partea împăratului, ci, pentru că s-a arătat binevoitor faţă de interesele
împăratului, va dobândi bunuri şi bunăvoinţă chiar mai mare decât bunăvoinţa
arătată de el împăratului. Poruncind acestea, l-a trimis la el pe grămăticul
Porţii, Catavolinos. Iar lui Hamuza, zis purtătorul de şoimi, care primise
însărcinarea să cârmuiască nu puţină ţară lângă Istru şi să fie guvernator
Vidinului, i-a trimis poruncă tainică să i-l aducă, dacă va putea, prin vreun
vicleşug pe om, (făgăduindu-i) că-i va fi foarte recunoscător pentru asta şi
(îndemnându-l) să-l prindă fie prin vicleşug, fie într-alt chip. Acesta deci,
spunându-i grămăticului că trebuie să-l prindă pe om, se sfătuiesc asupra
mijloacelor folositoare pentru atingerea acestui ţel, anume când Vlad îl va
însoţi la întoarcere, să-i întindă o cursă în această ţară chiar şi aşa să-l prindă.
Grămaticul însă să-i dea de ştire (lui Hamuza) când urmează să pornească
înapoi. Şi după ce grămăticul face asta şi-i vesteşte în taină ceasul la care
trebuia să plece însoţit de Vlad, Hamuza i-a întins din vreme o cursă chiar în
această ţară. Iar Vlad care, înarmat, împreună cu oamenii lui, însoţea pe
cârmuitorul trimis de la Poartă al acesteia şi pe gărmătic, a căzut în cursă şi,
cum şi-a dat seama, a dat îndată poruncă şi-i prinde pe aceştia împreună cu
slujitorii lor şi, când Hamuza l-a atacat, s-a luptat cu vrednicie şi, biruindu-l,
l-a prins şi din ceilalţi, care au luat-o la fugă, a nimicit pe câţiva. Pe aceştia,
odată prinşi, pe toţi i-a dus şi i-a tras în ţeapă, după ce mai întâi i-a schilodit,
lui Hamuza însă i-a făcut o ţeapă mai înaltă; şi slujitorilor le-a făcut acelaşi
lucru ca şi stăpânilor lor. Iar apoi, şi-a întocmit de îndată o oaste cât a putut
mai mare şi a pornit numaidecât spre Istru şi, trecând în aşezările de dincolo de
Istru, a stricat ţara împăratului, nimicindu-i cu desăvârşire pe locuitori,
împreună cu femeile şi copiii lor şi caselor le-a dat foc, arzând totul pe unde
mergea. Şi după ce a făcut prăpăd mare, s-a înapoiat în Dacia.
Când i s-au vestit acestea împăratului Mehmet, că solii lui au fost ucişi
de Vlad, domnul Daciei şi că Hamuza, bărbatul de vază al Porţii împărăteşti, a
fost dat morţii aşa, într-o clipă, el s-a întristat, cum era firesc şi socotea că ar fi
şi mai grav, dacă ar trece cu vederea uciderea în aşa fel a unor oameni atât de
însemnaţi şi dacă nu va pedepsi îndrăzneala atât de mare a aceluia de a-i ucide
solii şi dacă nu-i va cere socoteală domnului Daciei pentru moartea acelora.
Dar era supărat şi pentru că el a trecut Istrul cu oaste multă şi, după ce a ars
ţara împăratului şi a făcut omor printre oamenii din neamul lui, s-a putut
întoarce înapoi. Dar cu mult mai grave decât toate acestea i se păreau cele
făcute solilor săi. De aceea a trimis veste pretutindeni, celor mai de frunte
oameni ai săi şi le-a spus şi celorlalţi, fiecăruia după rangul său, să vină în cea
mai bună rânduială şi să i se înfăţişeze deplin înarmaţi, fiindcă pleacă la război
cu oştile. Astfel şi-a pregătit expediţia împotriva dacilor. Dar se mai spune că
mai înainte de toate acestea, ajungând ştirea despre uciderea solilor şi a
guvernatorului Hamuza şi despre pârjolirea ţării, vizirul Mahmut, fără să fi fost
la împăratul, a spus oamenilor împăratului cele întâmplate la daci şi l-a supărat
rău. Şi se spune că acesta i-a dat şi bătaie. La Poarta împăratului aşa ceva nu se

171
socoteşte a fi un lucru cu totul ruşinos, când e vorba de oameni care din rândul
robilor şi nu dintre feciorii turcilor au ajuns la conducere. Trimiţând aşadar
crainici în toate părţile, (împăratul) a poruncit să i se înfăţişeze oastea deplin şi
bine înarmată şi să-l însoţească în această expediţie toată călărimea. Crainicii
împăratului îi duc veştile în ţară şi vestitorii, când se întâmplă cumva un lucru
nou, sosesc foarte repede la Poartă; şi în foarte puţine zile fac drumuri foarte
lungi în chipul următor: când vede în cale un cal, (solul) îl dă îndată jos pe
călăreţul de pe cal şi, încălecând în locul lui, mână din răsputeri şi calul aleargă
cât de tare e în stare. Apoi, când găseşte un altul, solul descalecă şi-i trece
omului calul (pe care a călărit) mai înainte. Şi aşa, cu popasuri scurte, (solii)
străbat un drum foarte lung. Şi trupul tot şi-l încing, ca să nu-şi obosească şi să
nu-şi chinuie prea mult trupul, când gonesc. Şi ştim de crainici care ajung în
cinci zile din Peloponez până la Adrianopol, un drum (altminteri) de
cincisprezece zile pentru un bărbat care călăreşte foarte bine. Olăcari se cheamă
aceşti crainici.
După ce i s-au pregătit oştile, împăratul a pornit împotriva Daciei, chiar
la începutul primăverii. Se spune că a fost foarte mare această armată, a doua
năvala acestui împărat împotriva Bizanţului. Şi se spune că întocmirea oştirii a
fost mai frumoasă decât oricând. Şi că era multă rânduială în privinţa armelor
şi a echipamentului şi că armata ar fi numărat cam două sute cincizeci de mii
de oameni. Şi aceasta se poate deduce uşor la cei care ţin vadul Istrului în
arendă şi care au cumpărat de la împăratul trecerea peste fluviu cu trei sute de
mii de galbeni şi se spune că au câştigat mari sume de bani. Pe uscat, armata a
pornit de la Filipopole, iar pe mare, a echipat vreo douăzeci şi cinci de trireme
şi o sută cinci zeci de corăbii de transport şi mergea de-a dreptul spre Istru, cu
gândul să treacă pe la Vidin. Şi a poruncit ca aceste corăbii să intre prin Pontul
Euxin pe Istru. Şi aşa cum poruncise împăratul, flota a plecat prin Pontul
Euxin spre gura Istrului. Şi îndată ce a ajuns la gură, a prins să urce pe fluviu
spre Vidin. Şi pe unde făcea flota vreo debarcare, (turcii) dădeau foc la case şi
ardeau (totul); şi, punând foc, au ars şi Prailavon, oraş al dacilor, în care se
face târg mai bine decât în toate oraşele ţării. Căci mai toate casele sunt de
lemn. Dar dacii, când au auzit că împăratul vine asupra lor, şi-au adăpostit
femeile şi copiii, parte în muntele Prasovon, parte într-un orăşel numit (...), de
jur împrejurul căruia întinzându-se o mlaştină, îl apăra şi-l păzea şi-l întărea
foarte şi-l punea deplin la adăpost. Iar pe alţii îi adăpostesc în pădurile greu de
străbătut de un om venit de aiurea, nu localnic, căci ele sunt foarte dese şi
copacii crescuţi în ele sunt foarte apropiaţi unii de alţii, încât prea puţin se
poate pătrunde în adâncul lor. Astfel şi-au adăpostit deci copiii şi femeile, iar
ei înşişi, după ce s-au strâns la un loc, l-au urmat pe Vlad, domnul. Şi
împărţindu-şi în două armata, el ţinea cu sine o parte, iar pe cealaltă a trimis-o
împotriva domnului Bogdaniei Negre, ca să-l respingă, dacă acela ar încerca să
năvălească şi să nu-l slăbească din hărţuială dacă izbuteşte să pătrundă în ţară.
Căci domnul acestei Bogdanii Negre se certase şi se războia din această pricină

172
cu Vlad şi, trimiţând soli la împăratul Mehmet, îl chema să-i vină (în sprijin) şi
spunea că este gata să pornească la război alături de el. Împăratului îi erau pe
plac vorbele acestui domn şi l-a îndemnat să facă aşa încât generalul lui să se
unească pe fluviu cu comandantul flotei sale şi să împresoare oraşul numit
Chilia, a lui Vlad, de la gura fluviului. Aşadar acest domn, adunându-şi oaste
din ţară, a plecat în grabă spre flota împăratului, de-a dreptul la oraşul Chilia,
ca să-şi unească (forţele) cu comandantul flotei. Şi după ce s-a unit cu oastea
împăratului, împresurau amândoi oraşul şi, după ce l-au bătut mai multe zile,
au fost respinşi şi au pierdut câţiva oameni. Dar cum nu înaintau în cucerirea
oraşului, s-au retras amândoi. Şi atunci, Negrul Bogdan a pornit cu năvală să
intre în ţara dacilor, era însă oprit de acea parte a oştirii care fusese rânduită
acolo să păzească ţara. Iar Vlad, cu partea mai mare din oaste, umbla prin
păduri, aşteptând să vadă încotro va înainta armata împăratului. Căci, după ce
oştile i-au trecut spre Istru şi a ajuns în Dacia, împăratul nu se abătea nicăieri
din cale după gardă. Căci împăratul nu îngăduia (aşa ceva) armatei, ci mergea
cu ea în ordine de luptă. Mergea de-a dreptul asupra oraşului în care dacii îşi
puseseră la adăpost femeile şi copiii, iar ei se ţineau prin păduri pe urma
împăratului. Şi dacă vreunii se răzleţeau de armată erau nimiciţi îndată de
aceştia. Deoarece i s-a dat de ştire că nimeni nu stă să iasă la luptă împotriva sa
şi că nici din partea peonilor nu i-a venit lui Vlad vreun ajutor, împăratul nu se
sinchisea şi nu se îngrijea de întărirea taberei; şi tabăra s-a nimerit într-un loc
deschis. Dar Vlad, îndată ce a aflat de năvala duşmanilor, a trimis la peoni sol
care le spuse următoarele: «Peoni, voi ştiţi doar că ţara noastră e vecină cu a
voastră şi că şi unii şi ceilalţi locuim lângă Istru. Aţi aflat acum, cred, şi voi
că împăratul turcilor se îndreaptă cu oaste mare împotriva noastră. Şi dacă
va învinge şi va supune Dacia aceasta, vă daţi seama bine şi voi, că nu vor
rămâne liniştiţi locului, ci îndată vor năvăli cu război asupra voastră şi
locuitorii ţării voastre vor avea greu de suferit din partea lor. Acum e ceasul
ca, ajutându-ne pe noi, să vă apăraţi şi voi, oprind cât mai departe cu putinţă
de ţară această oaste; şi să nu-i lăsaţi să ne strice ţara şi să ne nenorocească
şi să ne subjuge neamul. El mai are însă cu sine şi pe fratele mai tânăr al
domnului nostru, pe care urmăreşte să-l pună domn în Vlahia, nu le-ar mai ieşi
nimic după gândul lor (…) unuia dintre ei!». Căci, pe când pornea la război
împotriva Daciei, (împăratul) îl cinstise în chip deosebit cu prietenie pe fratele
mai tânăr al lui Vlad şi-l dăruise cu bani şi veşminte multe şi alese şi l-a pus să
trimită vorbă în Dacia celor puternici să lucreze (pentru el). Ajuns aşa deodată
foarte bogat, el a trimis vorbă şi a făcut precum i-a poruncit împăratul, dar n-a
izbutit atunci să-şi atingă ţelul prin această solie. Ascultând aceste vorbe ale
solului, peonii s-au lăsat convinşi de ele şi s-au îndemnat să-l ajute (pe Vlad) şi
mai ales să se apere. Şi strângeau armată.
Şi ei cu asta se ocupau. Iar împăratul, înaintând împreună cu oastea lui,
dădea foc satelor şi lua pradă de vite pe unde se întâmpla să dea de ele. Şi robi,
dar foarte puţini, aducea în tabără călărimea, însă ea suferea pierderi foarte

173
grele ori de câte ori se depărtau vreunii din ea de tabără. Se spune că Vlad
însuşi a pătruns ca iscoadă în tabăra împăratului şi că, umblând prin ea, a
cercetat cum este întocmită tabăra. Eu însă nu cred că Vlad s-a hotărât să se
vâre într-o primejdie atât de mare, când putea doar să se folosească de multe
iscoade, (ci cred că aceasta este o plăsmuire) pentru a-i arăta îndrăzneala.
Venea însă el însuşi chiar şi în timpul zilei foarte aproape de tabără şi privea cu
atenţie corturile împăratului şi cortul lui Mahmut şi piaţa. Şi având cu sine
chiar mai puţin de zece mii de călăreţi (unii spun însă că nu avea mai mult de
şapte mii de călăreţi), a năvălit cu ei în tabăra împăratului de la prima strajă
a nopţii. Şi s-a făcut mai întâi spaimă mare în tabără, deoarece oamenii
împăratului credeau că i-a atacat o mare armată duşmană, venită din altă
parte; şi, înspăimântaţi şi cuprinşi de groază mare din pricina năvalei, se şi
vedeau nimiciţi cu desăvârşire. Căci (Vlad) atacase la lumina făcliilor şi în
sunete de corn, care dădeau semnul pentru atac. Oştirea din tabără a rămas
toată pe loc, fără să se mişte nicăieri. Căci oştile acestui neam au obiceiul să nu
se mişte niciodată noaptea nici într-o parte, ci rămân neclintite locului, fie că se
întâmplă să pătrundă vreun hoţ în tabără, fie că dă peste ei alt necaz. Şi stăteau
deci şi atunci turcii neclintiţi, deşi erau cuprinşi de mare spaimă, fiecare unde
îşi avea cortul. Şi, de îndată ce Vlad a năvălit, au prins să umble prin tabără
crainici de-ai împăratului şi strigau să nu se urnească nimeni din loc, căci va
muri îndată de mâna împăratului (duşmanul). Crainicii împăratului,
îmbărbătându-i, îi îndemnau aşadar să rămână fiecare acolo unde fusese
rânduit, spunându-le următoarele: «Musulmani, aşteptaţi puţin! Căci veţi vedea
îndată în tabără cum vrăjmaşul împăratului cade şi-şi ia pedeapsa pentru
cutezanţa sa faţă de împărat». Astfel de vorbe rosteau şi multe altele
asemănătoare ziceau, îndeosebi că, dacă armata stă locului, duşmanul este dat
îndată pieirii, pe când, dacă se urneşte din loc, ,,sunteţi pierduţi cu toţii. Căci
împăratul vă va ucide el pe voi, mai înainte de a vă îndepărta fugind de acela.
Când a năvălit năpraznic în tabără Vlad, l-a întâmpinat mai întâi armata din
Asia şi s-au luptat ei acolo scurtă vreme; mai apoi însă, puşi pe fugă, încep a se
retrage pe rând, căutând să scape cu viaţă. El însă, cu făclii şi cu torţe aprinse
înainta cu oastea în deplină rânduială şi bună întocmire şi s-a repezit mai
întâi spre Poarta împăratului. Dar n-au nimerit peste curtea împăratului, ci
au dat peste corturile vizirilor Mahmut şi Isaac. Şi la acestea s-a dat luptă
mare şi au ucis cămile şi catâri şi animale de povară. Şi, luptând în rânduri bine
strânse, n-au avut nici o pierdere vrednică de însemnat, dar dacă se îndepărta
vreunul ieşind din rânduri, de îndată cădea de mâna turcilor. Şi oamenii lui
Mahmut fiind viteji, pedestraşi cu toţii, se luptau cu vrednicie. Şi aproape toţi
cei din tabără şi-au încălecat caii, afară de cei de la Poarta împăratului. S-au
luptat aici vreme destul de îndelungată, apoi însă, întorcându-se, (oamenii lui
Vlad) au pornit spre Poarta împăratului şi i-au găsit pe ostaşii din jurul
împăratului în afara Porţii, aşezaţi în ordine de luptă. Şi după ce s-au mai luptat
şi aici puţin, s-au întors spre piaţa taberei şi, prădând-o şi ucigând pe cine le
stătea cumva în cale, fiindcă zorile se apropiaseră şi se lumina de ziuă, plecă

174
din tabără, pierzând în noaptea aceasta numai câţiva oameni, foarte puţini. Şi
din armata împăratului se spunea că au pierit puţini. Îndată după aceea, cum se
făcuse repede ziuă, împăratul, strângând pe cei mai aleşi ostaşi ai
guvernatorilor şi punându-le comandant pe Ali, fiul lui Mihal, le-a poruncit să
pornească pe urmele dacilor, gonind cât de repede vor putea. Ali, luând deci
armata, a dus-o în grabă lui Vlad şi, dând de urma lui, mâna din răsputeri şi
ajunge oastea lui Vlad şi repezindu-se asupra ei, a nimicit pe mulţi şi a prins
vreo mie de daci şi i-a dus în tabără la împărat. Împăratul i-a luat şi, ducându-i
mai departe (de tabără), i-a ucis pe toţi. Şi prinzând oştenii împăratului în
noaptea aceasta pe unul dintre oştenii lui Vlad, l-au dus la Mahmut; şi-l întreba
acesta cine e şi de unde vine. Şi după ce a vorbit de toate, l-a mai întrebat dacă
ştie cumva pe unde se află acum Vlad, domnul Daciei. Iar (oşteanul) i-a
răspuns că ştie foarte bine, dar că despre acesta, de frica aceluia, nu poate
spune nimic. Şi cum îi tot spuneau că-l vor ucide, dacă nu află de la el ce vor
să afle întrebându-l, el spuse că e gata să moară oricând, dar că nu îndrăzneşte să
le dezvăluie nimic din cele ce-l privesc (pe Vlad). Mahmut, minunându-se mult
de aceste lucruri, l-ar fi ucis, (se spune) pe oştean, ar fi adăugat însă, cu oarecare
teamă pentru situaţia sa, că dacă (Vlad) ar avea o armată însemnată, ar putea să
ajungă foarte mare.
Aşa s-au întâmplat atunci aceste lucruri; împăratul însă, înaintând de aici
înăuntrul ţării, a mers de-a dreptul asupra oraşului în care îşi avea reşedinţa
însuşi domnul Vlad. Şi în fiecare noapte, ori de câte ori poposea, îşi înconjura
tabăra cu palisade şi o întărea înăuntrul palisadelor şi o ţinea închisă şi punea
străji mai mari ca înainte şi poruncea ca oştile să fie zi şi noapte sub arme.
Înaintând astfel cu armata în rânduri strânse mai departe în Dacia, a ajuns la
oraşul în care îşi avea capitala domnul Vlad. Şi dacii, care se pregătiseră şi se
aşteptau să fie împresuraţi aici de împărat, au deschis porţile şi erau gata să-l
înfrunte pe însuşi împăratul care venea cu oaste împotriva lor. Împăratul,
trecând pe lângă oraş şi nevăzând nici un om pe ziduri în afară de tunari care
trăgeau cu tunurile asupra oştirii lui, nici tabără n-a aşezat, nici de asediu nu
s-a apucat. Şi, înaintând, a mers vreo douăzeci şi şapte de stadii, când iată că-i
vede pe ai săi traşi pe ţepe; şi dă oastea împăratului peste câmpia cu ţepe care
se întindea în lungime vreo şaptesprezece stadii şi în lăţime şapte. Şi erau pari
mari în care erau înfipţi bărbaţi şi femei şi copii, vreo douăzeci de mii, precum
se spunea, privelişte pentru turci şi pentru împăratul însuşi! Chiar şi împăratul,
cuprins de uimire, spunea că nu poate să ia ţara unui bărbat care face lucruri
atât de mari şi ştie să domnească şi să se poarte cu supuşii lui într-un chip mai
presus de firea omenească. Şi spunea că acest bărbat care săvârşeşte asemenea
isprăvi s-ar putea învrednici de mai mult. Iar restul turcilor, văzând mulţimea
de oameni traşi în ţeapă, au încremenit de groază. Erau şi copii mici, atârnaţi
de mamele lor în ţepe şi păsările îşi făcuseră cuiburi în măruntaiele lor. Vlad
aţinându-se pe urmele oştilor împăratului, ucide pe oricine se răzleţea (de ele),
fie călăreţ, fie azap, apoi s-a îndreptat asupra domnului Bogdaniei Negre care,

175
precum se vestise, asedia Chilia, dar a lăsat oaste ca de şase mii, poruncindu-i
să se ţină prin păduri pe urma împăratului şi, dacă cineva s-ar răzleţi, să-l atace
îndată şi să-l zdrobească. Şi el s-a dus împotriva domnului Bogdaniei Negre. Şi
cum împăratul a început să dea înapoi, oastea porneşte de-a dreptul asupra
armatei lui şi, încurajaţi de retragerea lui, credeau că vor dobândi mare glorie,
dacă vor cădea asupra lui. Şi au pornit năvala asupra taberei împăratului. Când
însă a venit ştire de la straja de acolo că duşmanii dau năvală, fiecare, afară de
Poarta împăratului, a alergat să apuce armele. Iar Mahmut a poruncit lui Iosuf
să înainteze ca să-i întâmpine pe duşmani. Şi însuşi Mahmut stătea cu oştile
sub arme. Dar Iosuf, îndată ce a pornit şi a încins lupta, a fost bătut şi luând-o
la fugă, se ducea spre tabăra împăratului. Omar însă, feciorul lui Turahan,
rânduit şi el de Mahmut să meargă asupra duşmanilor, a întâlnit în cale pe
Iosuf, care, fugea dinaintea duşmanilor. Şi l-a ocărât şi-i spunea cam aşa:
«Nenorocitule, unde te duci? Au nu ştii cum te va primi împăratul, când vei
ajunge la el ca fugar? Au nu mai rău decât duşmanii se va purta cu tine
împăratul însuşi şi te va da pe loc morţii celei mai rele, când îşi va da seama că
ai fugit?!» Cu aceste cuvinte l-a îndemnat pe om. Şi, întorcându-se împreună
cu Omar, fiul lui Turahan, s-au luat la luptă cu duşmanii şi s-au luptat cu
vrednicie. Nu peste mult timp, învingându-i pe daci şi urmărindu-i, îi ucideau
fără nici o cruţare. Şi au ucis vreo două mii. Şi înfingându-le în suliţe capetele,
s-au înapoiat în tabără. Şi lui Omar împăratul i-a dat cârmuirea Tesaliei; era
încă mazul şi avea oameni vrednici şi-l însoţea pe împărat.
Şi aşa s-a întâmplat cu a doua năvală îndrăzneaţă a dacilor împotriva
armatei împăratului, iar împăratul a luat nu puţini robi din ţară, căci, slobozind
pe urmă călărimea, au cutreierat ţară nu puţină şi, aducând robi, dobândeau
mari câştiguri. Şi, mânând cu ei şi vite, mai mult de două sute de mii de cai şi
boi şi vaci, a ajuns armata împăratului la Istru. Oştenilor le era, ce-i drept, frică
de dacii care, fără să-şi fi pierdut de loc îndrăzneala, mai făceau câte o mare
ispravă şi cu mare grabă au trecut peste Istru. Iar împăratul i-a poruncit lui Ali,
fiul lui Mihal, să acopere spatele armatei. Şi când a tăbărât la Istru, l-a lăsat
acolo în ţară pe Dracul, fratele domnului Vlad, ca să trateze cu dacii şi să aducă
ţara sub ascultarea lui. Şi a poruncit guvernatorului din aceste ţări să-i stea în
ajutor, iar el a pornit drept spre capitală. Iar Dracul cel tânăr îi chema pe fiecare
în parte, spunându-le: «Dacilor, ce credeţi că o se întâmple cu voi în viitor? Au
nu ştiţi ce putere mare are împăratul şi că îndată or să vină împotriva voastră
oştile împăratului, pustiind ţara şi că ni se va lua tot ce ne-a mai rămas? De ce
nu deveniţi prieteni ai împăratului? Şi o să aveţi linişte în ţară şi în casele
voastre. Ştiţi doar că acum n-au mai rămas nici dobitoc, nici vită de povară (la
voi). Şi toate aceste grele suferinţe le-aţi îndurat din pricina fratelui meu,
pentru că aţi ţinut cu acest răzvrătit care a făcut mult rău Daciei, cum n-am mai
auzit să se fi întâmplat nicăieri pe pământ». Trimiţând aceste vorbe dacilor,
care treceau să-şi răscumpere pe cei robiţi, i-a înduplecat şi i-a îndemnat să
spună şi celorlalţi să îndrăznească să vină la el. Aceştia, întrunindu-se, şi-au dat

176
seama că tânărul e mai bun pentru ei decât domnul Vlad şi, trecând de partea
lui, se adunau treptat. Şi cum au simţit asta şi ceilalţi daci, degrabă l-au părăsit
pe Vlad şi au trecut de partea fratelui său. Şi de îndată ce i s-a strâns armată, el
a năvălit şi a pus mâna pe domnie şi, aducându-şi şi oaste de-a împăratului, şi-
a supus ţara. Iar celălalt, când dacii au trecut de partea fratelui său şi când şi-a
dat seama că în zadar a făcut mai înainte atâtea ucideri, a plecat la peoni.
.............................................
………................................................................................
Expediţia împăratului împotriva dacilor s-a desfăşurat deci aşa [cum am
arătat]. Şi cum fratele său Dracul a năvălit şi şi-a supus ţara Daciei, Vlad a
plecat la peoni. Însă peonii, pe ai căror apropiaţi îi ucisese el în Dacia, l-au
acuzat de omor în faţa regelui peonilor, feciorul lui Choniates şi, osândindu-l
cu grea osândă ca pe unul care a ucis oameni cu totul pe nedrept, l-au băgat în
închisoare în oraşul Belograd.” (Fontes Historiae Daco-Romanae, IV, p.501-
515)

Sec. XV. Laonic Chalcocondil. Despre domnia lui Vlad Ţepeş

“Iar în anul 6970, a trimis voievodului Ţării Româneşti un sol


anunţându-l să vină degrabă la închinare şi să aducă cu el cinci sute de copii şi
tributul ce-l dădea în fiecare an, adică zece mii de galbeni. Acesta a răspuns:
galbenii îi are pregătiţi ca să-i dea; pe copii însă nu poate; cât despre faptul de
a veni la închinare, acesta este şi mai cu neputinţă. Auzind aceasta tiranul s-a
înfuriat şi a trimis pe unul dintre oamenii săi de vază împreună cu un secretar
şi a spus: «Să-mi aduceţi dările; iar despre celelalte, mă voi gândi eu». Ei au
venit şi au arătat românului cele indicate. Mai întâi acesta i-a tras în ţeapă, o
moarte inumană, dureroasă şi urâtă; apoi a trecut cu armata, a năvălit în părţile
Distrei, a luat popor de jos o mulţime, i-a trecut pe toţi în Ţara Românească si
le-a curmat viaţa cu aceeaşi moarte prin tragere în ţeapă.
Un comandant de-al tiranului de la hotarele acelea, voind să arate o
faptă deosebită, a trecut în Ţara Românească cu zece mii de turci. Românul s-a
ciocnit cu ei, şi pe care i-a omorât în luptă, i-a omorât, iar pe care i-a prins de
vii, i-a osândit pe toţi la moarte prin tragere în ţeapă pe ei şi pe comandantul
lor Hamza.
Aflând acestea tiranul, l-au apucat ameţeala şi turbarea şi strângând de
peste tot armată, peste o sută cincizeci de mii, în vreme de primăvară a plecat
de la Adrianopol şi a ajuns la Dunăre".
(Fontes Historiae Daco-Romanae, IV, p.435)

Sec. XV. Bocignoli. Trădarea lui Vlad Ţepeş de către boieri

“Şi cum Mahomed nu avea nici cele trebuincioase pentru oştire şi nici
nu putea urmări pe Draculea în pădurile în care se ascunsese fără a se expune la

177
primejdii din cele mai mari, pierzînd pe mulţi dintre ai săi, fu nevoit să facă
calea întoarsă fără nici o pradă şi fără a dobîndi victoria pentru care venise. Iar
boierii munteni, scăpând de vrăjmaşul care pricinuise atâta teamă, uitară de
binele pe care li-l făcuse Draculea şi începură împotriva lui uneltiri
periculoase, refuzară a mai face serviciul militar, ridicară în slăvi pe turci,
ponegreau pe Draculea, spuneau că victoria va fi cândva mai dăunătoare
învingătorilor decât celor învinşi, că turcii nu se poartă cu vrăjmăşie atâta timp
cât ei le sunt credincioşi şi le plătesc tributul cerut; Draculea, dimpotrivă, se
străduia să le arate că nu se cade să ceară pacea de la cei învinşi, că apărându-
se cu arma în mână pot trăi în libertate, şi în sfârşit, că atâta timp cât va trăi el
Ţara Românească nu va plăti tribut turcilor.”
(A. Veress. Documente privind relaţiile Transilvaniei şi Ungariei cu Moldova şi Ţara
Românească, vol. I, Budapesta, 1914, p.130.)

1462 februarie 11. Scrisoarea lui Vlad Ţepeş către Matei Corvin, regele Ungariei

"(…) Deci să ştii, Măria Ta, că am călcat pacea cu ei (cu turcii – n.n.) (…)
Văzînd ei ceea ce am făcut, au părăsit gâlcevile şi certurile pe către le aveau
până acum în toate alte părţi, atât dinspre ţara şi coroana cea sfântă a Măriei
Tale, cât şi din toate celelalte părţi, şi şi-au aruncat toată turbarea asupră-ne.
Cum se va deschide vremea, adică primăvara, au de gând să vie duşmăneşte, cu
toată puterea lor. Însă vaduri n-au, că ai vadurile lor de la Dunăre, în afară de
Vidin, am pus să le ardă, să le nimicească şi să le facă pustii. Deoarece pe
vadul Vidinului prea puţin pot să ne aducă vreun rău, ei ar vrea să-şi aducă
vasele de la Constantinopol şi Galipole, pe mare, la Dunăre. Deci, Măria Ta,
milostive Doamne, dacă voia Măriei Tale este să ai luptă cu ei, atunci strânge-ţi
toată ţara şi tot poporul de oaste, atât călăreţii, cât şi pedestraşii, adu-l în
această ţară peste munţi a noastră şi binevoieşte să te baţi aici cu ei. Iar dacă nu
vrei Măria Ta însuţi, atunci fii bun şi trimete-ţi oastea întreagă în părţile
transilvane ale Măriei Tale, încă de la sărbătoarea Sfântului Grigore. Dacă însă
Măria Ta nu vrei să dai toată oastea, atunci dă numai cât ţi-e voia, măcar
Transilvania şi părţile secuieşti. Iar dacă Măria Ta voieşti să ne dai vreun
ajutor, atunci Măria Ta să fii bun a nu ne zăbovi, ci să ne spui cu adevărat
gândul Măriei Tale. Pe omul nostru, care aduce scrisoarea, de data aceasta să
nu-l întârzii, mă rog, Măria Ta, ci să mi-l trimiţi înapoi, îndată şi iute. Pentru
că nici un chip nu vreau să lăsăm în drum ce am început, ci să ducem lucrul la
capăt (…) deoarece nu vrem să fugim înaintea sălbăticiei lor (…)".
(N. Iorga, Scrisori de boieri. Scrisori de domni, p. 165 – 167.)

1456-1462, 1476. Cronica anonimă intitulată Povestire despre Dracula Voievod


prezintă într-o manieră deformată personalitatea şi faptele domnului Ţării
Româneşti, Vlad Ţepeş

.... ,,Împăratul foarte s-a supărat pentru aceasta şi a pornit cu oaste


împotriva lui şi a venit asupra lui cu multe puteri. El a adunat oastea cât avea,

178
(30 000) şi a lovit pe turci noaptea şi a nimicit o mulţime dintre dânşii şi nu a
putut să se bată cu oameni puţini împotriva marii oştiri, şi s-a întors înapoi. Şi
pe cei care au venit cu dânsul din această luptă, a început el însuşi să-i
cerceteze. Care era rănit în faţă, aceluia îi dădea mare cinste şi-l făcea viteaz al
său, care era rănit la spate, pe acela poruncea să-l pue în ţeapă, spunându-i în
loc de prohod: «Tu nu eşti bărbat, ci femeie». Iar atunci, când a pornit
împotriva turcilor, astfel a vorbit întregii lui oşti: «Cine se gândeşte la moarte,
acela să nu meargă cu mine, să rămâie aici». Împăratul auzind aceasta a plecat
cu mare ruşine; a pierdut oaste nenumărată. El nu a îndrăznit să meargă mai
departe împotriva lui...

..... Şi aşa de mult ura răul în ţara lui, încât, dacă cineva făcea un rău,
furt sau tâlhărie sau vreo minciună sau nedreptate, niciunul dintre aceştia nu
rămânea viu. Fie că era boier mare sau preot, sau călugăr, sau om de rând,
chiar dacă cineva avea mare bogăţie, nu se putea răscumpăra de la moarte...
Sfârşitul lui a fost aşa. Trăia în Ţara Muntenească şi au venit turcii asupra ţării
lui şi au început să jefuiască. El s-a ciocnit cu dânşii şi turcii au fugit. Oastea
lui Dracula a început să-i taie fără milă şi i-a gonit. Dracula de bucurie s-a
urcat pe un deal să vadă cum taie pe turci şi s-a depărtat de oaste. Apropriaţii
lui luându-l drept turc, unul l-a lovit cu o suliţă. El văzând că este ucis de ai lui
îndată a ucis cu sabia lui pe cinci dintre ucigaşii lui. Pe el l-au străpuns cu
multe suliţe şi astfel a fost omorât." (Şt. Pascu, L. Maior, Culegere, I, p.66-
67)
1476. Scrisoarea lui Vlad Ţepeş către braşoveni prin care anunţă că a reuşit să ia
din nou domnia

“Scrie domnia mea credincioşilor şi bunilor, dulcilor şi cinstiţilor


prieteni ai domniei mele, judeţului şi pîrgarilor din Braşov. Iată vă dau de ştire
că am răsturnat pe vrăjmaşul nostru Laiotă, şi a fugit la turci. Deci v-a slobozit
Dumnezeu calea. Veniţi cu pâine şi cu marfă şi vă hrăniţi, căci a făcut
Dumnezeu să fim o singură ţară (s.n.)…“ (Relaţiile internaţionale…, p. 97-
98)

B. Moldova – ,,Poartă a Creştinătăţii" în timpul lui Ştefan cel Mare.

1455 octombrie 5. Scrisoarea sultanului Mehmed al II-lea Fatih prin care îi cere
lui Petru Aron, domnul Moldovei un tribut anual în valoare de 2000 de ducaţi

“Mehmed, fiul lui Murad Han, veşnic biruitor!


De la marele domn şi marele emir, sultanul Mehmed Beg, nobilului şi
înţeleptului şi celui demn de cinste şi laudă Ioan Petru, voievod şi domn al
Morovlahiei, iubitoare salutare să primească nobleţea ta! Ai trimis pe solul
acesta şi boier al tău, Mihul logofăt, şi, printr-însul, cuvintele domniei tale, pe

179
care le-a spus. Deci, dacă vei trimite haraciu, 2000 de ducaţi de aur, domniei-
mele, în fiecare an, atunci pacea va fi încheiată. Şi pentru aceasta punem soroc
peste trei luni. De va sosi la împlinirea acestora, atunci pacea va fi încheiată cu
domnia-mea. Dacă nu va veni, aceasta o ştiţi voi! Şi Dumnezeu să te
veselească!” (Documente turceşti privind istoria României, I,
p.1)

1457-1504. Grigore Ureche. Letopiseţul Ţării Moldovei. Începutul domniei lui


Ştefan cel Mare

"Acest domn, Ştefan Vodă, după doi ani a domnii lui Pătru vodă Aron,
rădicat-s-au de la Ţara Muntenească cu multă mulţime de oaste muntenească şi
din ţară adunaţi şi au intrat în ţară. Şi silind spre scaunul Sucevii, i-au ieşitu
înainte Pătru vod Aron pe Siretu, la Doljăşti, la tină, şi s-au lovitu în zioa de
joi mari, aprilie 12, şi înfrânse Ştefan vodă pe Aron. Ci Aron vodă nu se lăsă
cu atâta, ci de iznoavă s-au bulucitu şi al doilea rându să lovi la Orbic şi iarăşi
biroui Ştefan vodă. Şi-l prinse pre Pătru vodă Aron şi-i taie capul, de-şi răsplăti
moartea tatâne-său, lui Bogdan vodă.

Când s-au strânsu ţara la Direptate


Déciia Ştefan vodă strâns-au boiarii ţării şi mari şi mici şi altă curte
măruntă dimpreună cu mitropolitu Theoctistu şi cu mulţi călugări, la locul ce
se chiamă Direptatea şi i-au întrebatu pre toţi: iaste-le cu voie tuturor să le fie
domnu? Ei cu toţii au strigat într-un glas: ,,În mulţi ani de la Dumnezeu să
domneşti". Şi décii cu toţii l-au rădicatu domnu şi l-au pomăzuitu spre domnie
mitropolitul Theoctistu. Şi de acolea luo Ştefan vodă steagul ţării Moldovei şi
să duse la scaunul Sucévii. Décii Ştefan vodă gătindu-să de mai mari lucruri să
facă, nu cerca să aşeze ţara, ci de războiu să gătiia, că au împărţitu oştii sale
steaguri şi au pus hotnogi şi căpitani, carile toate cu noroc i-au venit".
(Grigore Ureche, Letopiseţul, p.83)
Cronicarul polonez Jan Dlugosz. Baza socială a armatei lui Ştefan cel Mare.

“(…) Prin asprimea şi dreptatea sa, nelăsînd nici o crimă nepedepsită, îi


făcu pe aceştia plecaţi şi ascultători (boieri) întru toate poruncile lui. Şi nu
numai pe ostaşi şi pe boier, ci chiar şi pe ţărani îi strânse la arme, învăţînd pe
fiecare să-şi apere patria. Dacă află că vreun ţăran n-avea săgeţi, arc sau
sabie sau că a pornit la luptă fără pinteni, îi tăia capul fără nici o milă (…)
Împăratul turcilor turba de ură şi de mânie la auzul acestor veşti şi în sufletul
lui plin de mânie îl mai aprindea şi Radu prin stăruinţele şi îndemnurile lui de
a grăbi să răzbune perfidia lui Ştefan, care nici când n-a fost cu credinţă
sultanului, ci sub cuvânt că plăteşte tribut, slujea regelui polon şi din sfatul şi
porunca acestuia ocupase Chilia. Şi aşa sultanul dete poruncă să se pregătească
oaste împotriva Moldovei, iar Ştefan adunându-şi la arme pe toţi ai săi, atât

180
pe ostaşi cât şi pe ţărani – aşa că numai femeile şi copii mai rămăseseră
acasă, porni împotriva lui pregătit să moară cu toţi ai săi sau să învingă.”
(Traducere la N. Orghidan, Ce spun cronicarii străini despre Ştefan cel Mare,
Craiova, 1915, p.8-9.)

1467. Cronicarul polonez Jan Dlugosz. Lupta de la Baia dintre Ştefan cel Mare şi
Matei Corvin

.....................................................................................................................................
. "Matia, regele Ungariei, care primise la sine pe Berindei, plecat din
Polonia, şi care făgăduise acestuia că-l va reaşeza în scaunul Moldovei,
neputând suferi să fie părăsit şi dispreţuit de Ştefan, care stăruia în supunerea
sa către Cazimir. Adunându-şi o armată puternică şi luând cu sine pe Berindei,
cu gândul să-l aşeze în scaunul Moldovei şi să răpească dreptul regelui şi al
regatului Polon asupra stăpânirii Moldovei, pe la mijlocul lunei lui octombrie
ieşii din Ungaria. Încredinţând conducerea şi grija armatei lui Ioan Giscra de
Brandis, boiemul, năvăleşte în Moldova şi trecând munţii şi pădurile, care de
popor sunt numite Ptenini, ajunge la ,,Chotrusz" şi pe care-l pradă şi-l arse.
Merse apoi mai departe pe lângă munţi şi ajunse la Bacău, la târgul
Roman şi apoi la Nyemiecy. Pe acestea şi toate orăşelele din vecinătatea lor,
toată ţara locuită şi bogată, o pustii cu sabie, foc şi omor, neuitându-se la
nimic, nici la vârstă, nici la stare şi nici la sex. Şi cu toate că Ştefan voievod îi
ieşise în cale cu oastea sa la acel Chotrusz, temându-se totuşi de puterea lui
(căci regele Matia avea ca la 40000 oameni în armata sa) şi temându-se şi de
necredinţa oamenilor din cauza tiraniei lui, căci omorâse aproape pe toţi
fruntaşii, nu cuteză să se lase în luptă deschisă, ci-l hărţui mereu din locuri
ascunse şi pline de curse timp de vreo patruzeci de zile, şi-l împiedică de a
jefui mai departe. iar după ce regele Matia ,,Pannoniacul" ajunse la orăşelul
Baia, şi după ce întări orăşelul cu valuri de pământ, cu gropi şi cu care (căci se
temea de năvălirea duşmanilor), Ştefan voievod, care-şi aşezase armata între
două râuri, Moldova şi ,,Samush" socotind că a sosit timpul, când cu puţin să
poată bate pe cei mulţi, lăsându-şi caii şi sarcinile în tabără, sosi cu pedestraşi
uşori la Baia. Şi trimiţând mai înainte oameni, cari să dea foc oraşului din
câteva părţi, după ce izbucniseră flăcările, se aruncă asupra ungurilor în seara
zilei de 15 decembrie. Şi a ţinut luptă schimbătoare până la revărsatul zorilor,
căzând mulţi din unguri ucişi, mulţi pârjoliţi de flăcări. Matia ca să nu cadă viu
în mâna moldovenilor, fu scos din focul luptei pe targe, rănit în trei locuri, dar
nu de moarte. Partea mare a armatei ajungând în munţi şi găsind drumul închis
cu arbori prăvăliţi, după ce îşi arse carele şi alte bagaje şi după ce îngroapă în
pământ cinci sute de tunuri, ca să nu pună mâna moldovenii pe ele, scapă cu
fuga. Şi dacă regele Ungariei nu a fost prins sau omorât, aceasta se datoreşte
binefacerei unui român căruia Ştefan voievod descoperind înşelăciunea îi taie
capul. Se spune că zece mii de unguri au fost ucişi în acea luptă şi câteva
steaguri au fost luate şi aduse de soli de ai lui Ştefan, semn de biruinţă, regelui
Cazimir al Poloniei (– care petrecea în Vilma). Iar Ştefan şi armata sa dobândi

181
pradă mare, corturi, care şi tunuri. Au scăpat însă împreună cu regele aproape
toţi baronii Ungariei.... Numai Ioan de Daroch, voievodul Transilvaniei, dintre
cei mai mari a fost omorât, împreună cu toţi oamenii săi, care se crede că au
fost ca la 4.000....." (Traducere la N. Orghidan, op.cit., p.9-
11)

1475 ianuarie 25. Scrisoare adresată de către domnul Moldovei, Ştefan cel Mare
principilor creştini

"Coroanei Ungariei şi tuturor ţărilor în care va ajunge această scrisoare,


mântuire. Prea luminaţilor şi măriţilor principi cu toţii, din toată creştinătatea şi din
orice loc va ajunge scrisoarea noastră de faţă, noi Ştefan voievod, din mila lui
Dumnezeu domn al ţării Moldovei, închinăciune prietenească şi dorim tot binele
pentru binele oamenilor încredinţaţi cârmuirii voastre.
Necredinciosul împărat al turcilor a fost de multă vreme şi este
perzătorul creştinătăţii şi în fiece zi se gândeşte cum ar putea să o subjuge.
Drept aceea, vă facem cunoscut domniilor voastre, că în jurul sărbătorii de
curând trecute a Bobotezei, numitul turc a trimis asupra noastră o mare oştire
de-a sa, în număr de o sută douăzeci de mii de oameni. Cu zisa oştire a trimis,
drept căpitan de frunte al ei, pe Soliman paşa, al doilea beglerbeg, cu toţi
curtenii sultanului, cu toată Rumelia şi cu domnul Munteniei, cu toată puterea
sa, cu Assar-beg şi Ali-beg şi Schender-beg şi Grana-beg, Valtivar-beg,
Serefaga-beg, domnul din Sofia, Cuscura-beg, Piri-beg, fiul lui Isac-paşa, cu
toată puterea sa. Şi aceştia erau căpitanii cei mari, cu oştile lor.
Şi auzind noi aceasta, ne-am înarmat cu toţii şi am mers împotriva lor...
şi i-am învins şi i-am călcat în picioare, şi pe toţi i-am trecut prin ascuţişul
săbiei. Şi după aceasta, auzind necredinciosul turc lucrul acesta şi-a pus în cap
şi-n gând ca-n luna lui mai să se răzbune asupra noastră. Voieşte a-şi supune
această poartă a creştinătăţii care e ţara noastră... Şi dacă această poartă ar
fi pierdută, va fi în primejdie toată creştinătatea. De aceea ne rugăm de
prietenia voastră, ca şi de toţi regii, să vă îndreptaţi asupra duşmanului
creştinătăţii cât mai este vreme. Căci numitul turc are în toate părţile mulţi
duşmani care vor purcede împotrivă-i cu sabie în mână.
Iară noi, din partea noastră, făgăduim, pe credinţa noastră
creştinească, că vom sta şi vom lupta până la moarte pentru creştinătate,
punându-ne capul în cumpănă. Şi aşa trebuie să faceţi şi voi, din partea
voastră, pe uscat şi pe mare, întrucât de astă dată,... i-am tăiat mâna dreaptă.
Aşadar, să nu întârziaţi.
Dat în Suceava, în ziua de Sfântul Pavel luna ianuarie, ziua douăzeci şi
cinci – 1475". (Gh. Mihăilă, D. Zamfirescu, Literatura românească
veche,
Edit. Tineretului, Bucureşti, 1969, p.48-49)

182
1475. Cronicarul turc Tevarih-I Ali-I Osman despre expediţia turcilor în
Moldova

.....................................................................................................................................
..... "Mehmed-han.... a ajuns pe malul apei Dunărea.... şi a pornit prin
vilaietul Moldovei, mergând cale de mai multe zile... În sfârşit acel
necredincios, strângându-şi de asemenea oastea, a intrat în fundătura
sălbatică a unei trecători, unde îşi pregătise uneltele sale de război. El
porunci călăreţilor săi să descalece şi îi făcu pe toţi pedestraşi, ca să nu fugă,
ci să lupte cu înverşunare....
Cele două oşti au stat o vreme, luptându-se pe locul de bătălie. Gazii
s-au învârtit pe acolo cu ogarii lor, dar au văzut că ei nu ies din pădure.
Atunci un buluc dintre ei, punându-şi în primejdie, s-au ajutat unii pe alţii şi
s-au năpustit asupra oştii ghiaurilor.
.... Dar şi oastea ghiaurilor răi de fire, care erau cât un ocean de
întinsă, punându-se în mişcare ca un uragan şi ca un vânt puternic aducător
de nenorociri... Dar acei ageamii care nu erau obişnuiţi cu luptele au obosit...
Abia căutau prilejul de fugă, Când au văzut oarecare îngăduinţă, ei s-au
împrăştiat de tot şi au fost cauza înfrângerii şi a celorlalţi. Părăsind lupta şi
măcelul, au fugit astfel încât nici nu s-au mai uitat îndărăt. Nici nu era chip. Ei
s-au călcat în picioare ca nişte turme de oi şi nici viteji şi bravi nu au mai putut
găsi cale să mai lupte. Suleiman-paşa nu a putut să-i strângă într-alt loc pe
ostaşii aceia care se împrăştiau. Oricât de mult s-a străduit şi oricât de multe
sforţări a depus, el nu a putut totuşi să-şi închege şi să-şi rânduiască alaiul...
.... După o vreme, văzând moldoveanul (Kara Bogdan) că ţinutul acela
a rămas pustiu, că duşmanul a fugit, a pornit pe urmele lui şi a pus mâna pe
cei pe care i-a găsit slabi.
.... Când călăreţii, venind iute ca vântul şi cu iuţeala unui torent, s-au
îngrămădit în groapa (azmak) aceea, cei care au dat primii peste ea au rămas
împotmoliţi, devenind astfel punte pentru cei care au sosit după ei. Cetele care
veneau unele după altele s-au răvăşit ca valurile. În groapa aceea s-au
împotmolit caii multor mii de oameni şi picioarele multor trupuri, rămânând
astfel în mlaştina morţii. După ei au venit duşmanii şi trântindu-i şi pe cei care
nu căzuseră încă de pe calul vieţii, le-au luat capul.”
(Şt. Pascu, L. Maior, Culegere, I, p.71)

1475 iulie 12. Iaşi. Tratatul de alianţă dintre Ştefan cel Mare şi Matei Corvin
...............................................................................................
………..............................
"În primul rând, noi, Ştefan, voievod al Moldovei, mai înainte arătat,
făgăduim credinţa veşnică împreună cu întreaga noastră ţară majestăţii regale
însăşi şi sfintei coroane, aşa cum ne legăm şi cum şi predecesorii noştri
voievozi au făcut şi erau îndatoraţi.

183
De asemenea, în caz că majestatea regală va merge contra turcilor prin
Ţara Românească, noi, Ştefan-Voievod, vom merge, în acelaşi timp, în
persoană şi cu toată puterea împreună cu majestatea regească.
De asemenea, în caz că majestatea regală ar trimite contra aceloraşi
turci pe un căpitan al său prin aceeaşi Valahie, noi, Ştefan-Voievod, vom
merge, de asemenea, în persoană şi cu toată puterea cu zisul căpitan. Dacă
însă vom fi împiedicaţi de vreo slăbiciune sau, la fel, vom fi reţinuţi de către
duşmani puternici, încât în propria noastră persoană nu vom putea merge,
atunci trebuie să trimitem pe acesta (pe căpitan) cu toată puterea noastră.
De asemenea, că noi vom îndeplini faţă de majestatea regală şi de sfânta
coroană toate slujbele pe care înaintaşii noştri au obişnuit să le facă.
Tot astfel, că noi, după obiceiul voievozilor anteriori nouă, contra
tuturor duşmanilor majestăţii regale, când vom fi chemaţi, ne obligăm şi va
trebui să trimitem oamenii noştri, fiind exceptat regele Poloniei şi coroana
acestuia, cu care înaintaşii noştri au avut pace.
La fel, că de acum înainte nu vom adăposti pe nimeni în ţara noastră, nobili
sau magnaţi ori oameni de orice condiţie, care ar fi acţionat contra majestăţii
regale; ci cei care ar fugi la noi, pe aceştia, dimpotrivă, îi vom scoate din statul
nostru şi nu-i vom păstra împotriva voinţei majestăţii regeşti, nici nu le vom fi
favorabili sau îi vom ajuta în ceva, direct sau indirect, pe faţă sau în ascuns.
De asemenea, că de acum înainte nu vom ţine în nici un caz în ţară
răufăcători care obişnuiesc să năvălească în regatul Ungariei şi să comită jafuri,
ci cei de acest fel, care vor fi găsiţi că au comis pagube şi jafuri, pe aceştia îi
vom pedepsi şi vom da despăgubire pentru ei.
De asemenea, că de acum încolo, în toate pricinile care ar putea să se
ivească, în nici un caz să nu se păşească la mijloace de fapt (violenţă), ci, dacă
nu cumva vor fi apărut neînţelegeri între supuşii majestăţii regale şi noi, atunci
din amândouă părţile să se adune oameni care să vină la hotare la un loc
potrivit şi, după ce se va fi cercetat dreptatea şi nepărtinirea părţilor, să se dea
satisfacţie părţii vătămate, fără altă pagubă a cuiva după aceea.
Tot aşa, că de aci înainte negustorii nu vor mai fi reţinuţi în vreo parte,
ci, dacă se va isca ceva, fiecare să cerceteze pe temeiul dreptului în faţa
judecătorilor ordinari, şi aceştia să se îndatorească a face dreptate fără a ţine
seama de condiţia persoanelor; şi că înşişi negustorii să fie liberi şi în siguranţă.
Pe aceste articole, noi, Ştefan, sus-zisul voievod, deoarece înţelegem că
ele ţintesc la propăşirea situaţiei noastre, la folosul şi liniştea şi la apărarea
familiei noastre şi a ţării, le primim şi aprobăm de bunăvoie şi prin aceasta în
toate punctele şi tot conţinutul ne obligăm şi promitem să le păstrăm şi că le
vom păstra de-a pururi în curată credinţă creştină şi cinste, fără nici o încălcare,
şi fără vreun gând ascuns sau viclenie, pentru care a fost atârnat sigiliul secret
al documentelor noastre, servind drept întărire şi martor.
Dat în oraşul Iaşi, miercuri, în ajunul fericitei fecioare Margareta, în
anul 1475, luna iulie, 12." (Relaţii internaţionale.., p.127-129)

184
1477 mai 8. Ioan Ţamblac. Eforturile diplomatice ale lui Ştefan cel Mare privind
organizarea unei coaliţii antiotomane se oglindesc în expunerea lui Ioan Ţamblac
în faţa senatului şi a dogelui veneţian

" .... Prea înălţate prinţ şi domn. Acestea sunt lucrurile pe care le spun
cu gura mea, ea Ioan Ţamblac, sol şi unchiu al domnului Ştefan Voievod, din
partea lui. Că toate acestea s-au săvârşit din partea turcilor în ţara sa, Luminăţia
Voastră trebuie să fi auzit de la mulţi. E adevărat, că cele ce au urmat nu i s-ar
fi întâmplat, dacă ar şi ştiut că prinţii creştini şi vecini cu dânsul au să se poarte
cu el aşa cum s-au purtat. Căci deşi avea jurăminte şi învoieli cu dânşii, ei l-au
înşelat şi astfel a păţit ce a păţit. Învoielile şi jurămintele ce erau între dânşii
cuprindeau că toţi trebuiau să fie gata şi să ajute în orice loc pe acela dintre
domni, împotriva căruia ar fi mers turcii. Şi totuşi, cu toată nădejedea mea într-
înşii, mi s-a întâmplat nenorocirea pomenită. Căci dacă nu ar fi fost aşa, aş fi
făcut una din două: ori m-aş fi împotrivit cu adevărat vrăjmaşului la trecătoare
şi nu l-aş fi lăsat să treacă, ori, dacă aceasta mi-ar fi fost cu neputinţă, aş fi
încercat să scap pe locuitorii ţării mele, şi nu aş fi suferit atâta pagubă. Dar m-
au lăsat singur, şi s-au întâmplat cum am spus mai sus. Şi dacă vrăjmaşul ar fi
fost singur, n-ar fi fost aşa de rău; dar el a poruncit să vie cealaltă ţară
Românească deoparte şi tătarii de alta, iar însuşi a venit în persoană cu toată
puterea lui şi m-au înconjurat din trei părţi şi m-au găsit singur pe mine, cu toţi
ostaşii împrăştiaţi, ca să-şi apere casele lor. Gândească-se Luminăţia Voastră, cu
cât mă întreceau la număr, când împotriva mea singur erau atâtea puteri. Eu,
împreună cu curtea mea, am făcut ce am putut şi s-a întâmplat cum am spus
mai sus. Care lucru socotesc că a fost voia lui Dumnezeu, ca să mă
pedepsească pentru păcatele mele; şi lăudat să fie numele lui. După ce
vrăjmaşul într-adevăr a plecat, am rămas lipsit de orice ajutor din partea
creştinilor; pentru că ei nu numai nu m-au ajutat, – dar au fost unii între dânşii,
cari poate au simţit plăcere pentru paguba făcută mie şi ţării mele de către
păgâni.
Între acestea veni secretarul Luminăţiei Voastre şi-mi spuse cele ce i se
porunciseră, şi-mi făgădui multe lucruri din partea Luminăţiei Voastre prea
creştine, cari de bună voie vă gândiţi la binele creştinilor şi la nimicirea
vrăjmaşului lor. Lucrul acesta m-a bucurat şi mi-a dat mare nădejde; şi am
rămas parcă liniştit, când mi-a spus că din banii trimişi în ţara Ungurească şi
din alţii voi avea şi eu ceva ajutor şi folos. Şi totuşi, eu cerusem ca voievodul
Basarabă să fie alungat din cealaltă Ţară Românească şi să fie pus acolo un alt
domn creştin, anume Drăculea cu care să ne putem înţelege împreună; am
înduplecat chiar la acest lucru pe Măria sa craiul unguresc, ca să se îngrijească
el, din partea sa ca Vlad Drăculea să ajungă domn, şi înduplecându-se în
sfârşit, el a trimis să-mi spue ca să-mi adun oastea, şi să merg să pun pe
numitul domn în Ţara Românească.

185
Şi astfel repede am făcut şi am mers eu dintr-o parte şi căpitanul
craiului dintr-alta, şi ne-am unit şi am pus în domnie pe zisul Drăculea.
Isprăvind aceasta, el m-a rugat să-i las, pentru paza lui, oameni de ai noştri,
fiindcă în români nu se prea încredea; şi i-am lăsat 200 de oameni dintre
curtenii mei. Şi făcând aceasta, am plecat. Dar numaidecât necredinciosul
Basarabă se întoarse, îl găsi singur şi-l omorî; şi împreună cu el fură omorâţi
toţi oamenii mei, afară de zece. Lucrul acesta aflându-l noi îndată, şi găsindu-
se lângă mine secretarul Luminăţiei Voastre şi auzind şi el cele întâmplate, îmi
zise: nu cumva mi-ar face plăcere să-l las să plece, fiindcă venise vremea să se
îndeplinească cele ce-mi spusese din partea Luminăţiei Voastre. Eu l-am sfătuit
să nu facă aceasta din pricina iernii, care era foarte aspră; era cam pe la 10
Ghenarie. I-am spus că poate să scrie şi să facă prin scrisoare; el îmi răspunse:
aceasta o voi face în persoană, nu pot s-o fac prin scrisoare. Şi mi-a cerut un
om care să meargă împreună cu el şi pe care să-l aibă tovarăş la întoarcere; şi a
hotărât împreună cu mine să se întoarcă de Sfintele Paşti. Văzând cu adevărat
grija şi graba sa, eu l-am lăsat să plece şi i-am dat un om; şi am rămas cu
vorbele sale ca cu un lucru îndeplinit.
Pe alţi domni creştini, vecini cu mine, n-am vrut în adevăr să-i mai
încerc ca să nu mă văd iarăşi înşelat. Luminăţia Voastră ştie ce neînţelegeri
sunt între dânşii. Din pricina aceasta cu mare greutate poate să-şi vază fiecare
abia de treburile sale; treburile mele rămân, de nevoie, fără ajutor. Cred chiar
că craiul unguresc va face pace cu Ţara Românească şi că atunci va fi cu mult
mai rău. De aceea adăpostul şi nădejdea mea sunt la prea luminată Domnia
voastră, pe care o rog să binevoiască a mă ajuta.
Nu vreau să mai spun cât de folositoare este pentru treburile creştine
această ţărişoară a mea; socotesc că este de prisos, fiindcă lucrul e prea
vădit, că este vădit, că ea este saraiul Ţării Ungureşti şi al Poloniei şi este
straja acestor două crăii. Afară de asta, fiindcă Turcul s-a împedecat de mine,
mulţi creştini au rămas în linişte de patru ani. Aşadar, fiindcă sunteţi domni
creştini şi sunteţi cunoscuţi ca creştini, eu viu la prea luminată Domnia voastră
cerând ajutorul vostru creştinesc, spre a-mi păstra această ţară a mea,
folositoare pentru treburile creştine, şi făgăduiesc că orice dar şi orice ajutor
îmi veţi trimite, eu îl voiu răsplăti înzecit, de câte ori veţi avea nevoie şi – veţi
cere, – dar numai împotriva păgânilor, – oriunde veţi porunci şi fără nici-o
zăbavă. Afară de asta, Luminăţia Voastră va face o faptă foarte cinstită, ajutând
pe un domn creştin. Atât cer acum, şi asta, fiindcă ştiu că Turcii vor veni în
vara aceasta iarăş asupra mea, pentru cele două ţinuturi, al Chiliei şi al Cetăţii
Albe, care le sunt foarte supărătoare. De aceea să faceţi o altă pregătire mai
obştească. Luminăţia Voastră trebuie să aveţi în vedere, că aceste două ţinuturi
sunt Moldova toată şi că Moldova cu aceste două ţinuturi este un zid pentru
Ungaria şi pentru Polonia. Ba eu zic mai mult, că dacă aceste două cetăţi vor fi
păstrate, va fi cu putinţă ca turcii să piarză şi Caffa şi Chersonesul. Şi lucrul ar

186
fi uşor: dar nu mai spun în ce chip s-ar putea face aceasta, ca să nu lungesc
scrisoarea. Dacă veţi cere, vă voiu arăta.
Aşadar, acestea sunt lucrurile ce mi-a poruncit să le aduc la cunoştinţa
voastră, şi-apoi celălalt lucru, că am scrisori şi vorbe de dus către Prea Sfântul
Părinte. Dacă domnia voastră îmi veţi da voie, eu mă voi duce; dacă vi se pare
însă că nu e bine să merg, nu mă voi duce. Toată nădejdea el şi-o pune în
domnia voastră şi de la domnia voastră cere ajutor şi pentru ceilalţi creştini.
Dacă Dumnezeu va vrea să nu fiu ajutat, din două lucruri unul se va întâmpla
de bună seamă: ori voiu fi silit, de nevoie, să mă supun păgânilor. Lucrul
acesta însă nu-l voiu face niciodată, vrând mai bine de mii de morţi, decât
aceasta. Şi îmi pun nădejdea în domnia voastră."
(Şt. Pascu, L. Maior, Culegere..., I, p.73-75)

1480 martie 13 – 1481 martie 1. Ahidname* prin care sultanul Mehmed al II-lea
confirmă încheierea păcii cu Ştefan cel Mare, după expediţia din anul 1476

"Actul de pace (Sulhname) al sultanului Mehmed han – să-i fie ţărâna


uşoară – cu Kara-Bogdan.
Pricina emiterii preaslăvitului semn împărătesc (hakanî), căruia i se
cuvine judecată dreaptă, şi a strălucitei monograme (tugra) sultanale, podoaba
lumii, – veşnicească-i preaînaltul Allah preamărirea, din respect faţă de cele
şapte versete -, este aceasta: Kara-Bogdan, care, în vremurile vechi, era plin de
omenie şi supus faţă de înaltul ,,Cuib" al Califatului dinastiei otomane şi
îndeosebi faţă de măreţul Prag al Împărăţiei mele, înalt ca cerul, neamânând
nici o clipă îndatoririle sale de supunere, precum şi dările (rüsűm) stabilite prin
firman, se supunea poruncilor mele şi îşi plătea la timp, fără întârziere, haraciul
său, pe care îl fixasem. Dar, de la o vreme, şoaptele îndărădniciei diavoleşti
vârându-i în creier gândul de răscoală şi de tulburare, el călcase în afara
cercului cuviinţelor supunerii şi, chipurile, din neascultare, arătase îndrăzneală
şi ieşise din calea ascultării. De aceea zelul pentru credinţa în Allah şi efortul
pentru cinstea împărăţiei se puseseră în mişcare. Astfel, din pricina mâniei
mele, cu glorioasele mele oşti, purtătoare de vijelie, am ruinat din rădăcină, ca
uraganul, ţara sa prosperă, prefăcând-o asemenea ţinuturilor lui Semud şi Ad,
şi-i dădusem o straşnică pedeapsă cu viteza mea mână nimicitoare. Cu acest
prilej, deşteptându-se din somnul neştiinţei, el pocăindu-se şi ruşinându-se, a
cerut iertare cu sute de mii de umilinţe şi prin tot felul de închinăciuni,
refugiindu-se la Curtea mea, ocrotitoarea lumii, şi-a plecat faţa la pământ
pentru slujire şi s-a rugat zicând astfel: ,,Predându-mi, ca şi mai înainte,
grumazul meu la supunere şi la ascultare şi de asemenea, dublând (muza'af)
haraciul meu, care, aşa cum îmi fusese fixat, era în fiecare an de trei mii de
florini frânceşti, şi făcându-l de şase mii de florini, în fiecare an, am devenit
prietenul prietenilor şi duşmanul duşmanilor voştri. De asemenea, neabătându-

*
Ahidname - tratat.

187
mă, ca şi în zilele de altădată, cu nici un pas, din calea cea dreaptă, sunt, din
tată şi moş, unul dintre slujitorii acestei măreţe Porţi, înaltă ca cerul".
Astfel, ca să îndepărteze, de pe locul ascultării, praful răutăţilor sale, el
a făcut să-i curgă din ochi torente de lacrimi şi a cerut iertare. De aceea,
revărsându-se oceanul mărinimiei mele şi marea bunăvoinţei mele, l-am iertat
pentru vina sa şi am reînnoit tratatul. Şi Allah cel milostiv şi binevoitor a
zis: ,,Ţineţi-vă legământul; sunt răspunzători cei care îşi încalcă legământul!".
De vreme ce, potrivit condiţiilor amintite mai sus, el va avea legături
bune cu Poarta împărăţiei mele şi va arăta ascultare, atunci, nici el, nici avutul
său şi nici ţara sa nu vor fi atacate de mine, nici de ceilalţi supuşi ai mei şi, atât
timp cât, din partea lui, se vor vedea fapte drepte, el se va bucura, din partea
mea, de aceeaşi bunăvoinţă împărătească a mea (şâhânemle) şi va fi ocrotit cu
aceeaşi mărinimie împărătească a mea (husrevânemle). Şi l-am învrednicit cu
acest ahidname, ca să-l aibă în mâna sa drept bunăvoinţă şi ca pricină de
încredere." (Documente turceşti...., I, p.5-
6)

1484. Tursun-Bei. Cucerirea de către turci a cetăţilor Chilia şi Cetatea Albă

“…Chilia era lacătul acelui ţinut şi a fost cucerită cu sabia. Astfel,


lacătul s-a descuiat. După ce, prin puterea împărăţiei, această cetate a fost
cucerită cu uşurinţă şi cu multe făgăduinţe, ea a fost lăsată pe seama unor
comandanţi vestiţi şi apărători puternici. Cetatea a fost umplută cu provizii şi
cu muniţii. După aceea, fără întârziere au pornit victorioşi asupra cetăţii
Akermanului. Cetatea aceea se află în apropiere de Marea Neagră, are ziduri
puternice şi construcţii trainice, iar interiorul şi exteriorul sunt împodobite şi
înfloritoare.De asemenea, este un loc de trecere a negustorilor din Kaffa, a
negustorilor ruşi, a celor din Deşt I Kîpcea (Crimeea), a negustorilor leşi şi
unguri. Într-adevăr, este un loc de trecere populat şi înfloritor…
În finalul descrierii luptelor pentru cucerirea celor două cetăţi este
adăugat versul:
“Lacătul acelui ţinut era Chilia, deoarece, după ce a fost cucerită,
s-au deschis drumurile şi către alte ţări.” (Cronici turceşti…,p.77-
78)
1485. Cronica moldo-germană. Lupta de la Cătlăbuga

“În luna septembrie, în prima zi, s-a dus Ştefan voievod la craiul
Poloniei, la Colomeea şi pe când voievodul era rege, au venit turcii cu Petru
Hronoda voievod fără împotrivire asupra Sucevii şi pentru că Suceava nu a
vrut să se predea, atunci ei au ars târgul şi aproape toată ţara. Şi craiul nu voia
să-l creadă şi nu voia să-i dea drumul. Şi când craiul l-a lăsat, a poruncit fiului
său Albert, să pornească cu ceva oştire în ajutorul lui. Dar craiul Albert s-a
întors iarăşi înapoi de la Colaciu şi a lăsat pe unii dintre comandanţi să meargă

188
cu el (…) cu ceva oaste şi se purtară cavalereşte lîngă graţia sa, încât atunci
încă mulţi turci au fost nimiciţi la Cătlăguga” (lîngă Chilia).
(Cronicile slavo-române sec.XV-XVI, ed. P.P. Panaitescu, Bucureşti, 1959, p.35)

1486. Cronica moldo-germană. Lupta de la Şcheia

“În luna martie, în ziua 6, într-o luni, s-a ciocnit Ştefan voievod cu
Hronoda la Bulgari (Scheia alte izvoare) la apa numită Siret. Atunci a bătut
Petru Hronoda pe Ştefan voievod şi a câştigat lupta şi Ştefan voievoda căzut
de pe cal şi a zăcut printre morţi, de dimineaţă până la prânz. Atunci a venit
călare un boier cu nume Purice (se confirmă ştirea păstrată de tradiţie privind
pe aprodul Purice) care a recunoscut pe Ştefan voievod. Atunci a scos pe
voievod de acolo, de şi-a adunat oastea lui şi a trimis la Petru voievod pe un
boier anume Pântece, care s-a supus lui Petru voievod şi l-a scos afară din
bătălie, după ce l-a învins că de acum câştigase bătălia. Şi cu ceata lui au tăiat
capul lui Petru voievod şi au dus capul lui Ştefan voievod. Astfel a rămas
Ştefan voievod stăpân în ţară cu ajutorul lui Dumnezeu.“
(Cronicile slavo-române…, p. 36)

1499 iulie 12. Tratat de pace încheiat de Ştefan cel Mare cu Ioan Albert, regele
Poloniei şi Alexandru, ducele Lituaniei

“(…) Noi Ioan Ştefan voievod (…) facem cunoscut şi arătăm pe faţă
prin această carte a noastră tuturor (…) că între noi şi între prealuminăţia sa
pomenitul domn Ian Olbraht, crai al Poloniei, şi între luminăţia sa prinţul şi
domnul Alexandru, marele cneaz al Litvei, şi prinţul Jigmont, fraţii prea iubiţi
ai domniei sale, şi între urmaşii noştri, de amândouă părţi are să fie linişte şi
pace veşnică;
(…) Noi, sus-numitul Ioan Ştefan voievod (…) făgăduim (…) sus-
numitul domn Ian Olbraht, craiul leşesc, şi cu fraţii domniei sale Alexandru şi
Jigmont (…) că (…) vom păstra şi vom avea pace şi linişte veşnică şi
nestrămutată şi nestricată, iar pe ei şi pe duşmanii lor îi vom ajuta totdeauna cu
sfatul şi cu fapta, cât va sta în putinţa noastră împotriva tuturor vrăjmaşilor, cu
toată puterea şi cu toate oştile noastre şi cu ţara noastră a Moldovei. Tot aşa
prealuminăţia sa pomenitul Ian Olbraht, craiul leşesc, şi fraţii domniei sale
Alexandru, marele cneaz al Litvei, şi Jigmont, şi copiii şi urmaşii lor au să ne
apere pe noi Ştefan voievod şi pe copiii noştri (…) şi ţara noastră a Moldovei
de toţi vrăjmaşii noştri, din orice parte cu sabia şi cu sfatul şi cu oameni şi cu
toată puterea domniilor sale (…)
De asemenea făgăduim noi Ştefan (…) pomenitul crai (…) că vom fi
totdeauna prietenilor şi neprieteni neprietenilor lor. Tot aşa domnia sa sus-
numitul crai şi (…) fraţi ai domniei sale (…) făgăduiesc (…) că voi fi
totdeauna prietenilor noştri prieteni sau neprietenilor noştri neprieteni.

189
(…) Şi apoi, când vor vrea prealuminăţia sa Vladislav, craiul unguresc
şi cehesc, domnul nostru milostiv, şi prealuminăţia sa sus-numitul Ian Olbraht,
craiul leşesc, şi sus-numiţii fraţi ai domniei sale, să facă război şi, cu ajutorul
lui Dumnezeu, vor merge ei înşişi în persoană cu toate puterile şi cu ţările şi cu
oştile lor împotriva împăratului turcesc şi a ţărilor lui, atunci prealuminăţia sa
Vladislav, craiul unguresc şi cehesc, domnul nostru milostiv, are să meargă
prin ţara Basarabilor şi are să treacă de acolo peste Dunăre în ţările împăratului
turcesc. Iar prealuminăţia sa Ian Olbraht, craiul leşesc, cu susnumiţii fraţi ai
domniei sale, au să treacă împotriva ţărilor împăratului turcesc tot pe Dunăre şi
anume la vadul ce se cheamă Obluciţa, sau, după ce se vor fi înţăles între sine
amândoi susnumiţii crai cu sus-numiţii fraţi ai domniilor lor şi cu noi sus-
numitul Ştefan voievod, pe unde li se va părea lor şi nouă că ar fi mai bine şi
mai folositor, pe acolo să treacă. Atunci noi Ştefan voievod, noi înşine în
persoană şi cu toată puterea noastră şi cu toată ţara noastră a Moldovei, vom
merge cu domniile lor împotriva împăratul turcesc, afară doar – doamne
fereşte-ne de asta – dacă vom fi atunci în vreo neputinţă şi nu vom putea să
mergem noi înşine împreună cu ei, atunci are să meargă împreună cu dânşii
fiul nostru Bogdan voievod în persoană, cu toată puterea lui şi a noastră, sau
un altul pe care-l vom trimite noi cu domniile lor.
Dar până la vremea aceea şi la ceasul acela, prealuminăţiile lor sus-
numiţii crai Vladislav, craiul unguresc şi cehesc, şi Ian Olbraht, craiul leşesc, şi
Alexandru, marele cneaz al Litvei, şi cneazul Jigmont ne-au făgăduit nouă
Ştefan Voievod să ne apere întotdeauna, pe noi şi ţara noastră, ţara Moldovei,
de împăratul turcesc şi de oştile lui, şi să fie totdeauna pe lîngă noi şi împreună
cu noi, şi să ne dea ajutor împotriva împăratului turcesc şi împotriva oştilor lui.
Tot aşa şi noi Ştefan voievod, până atunci, dacă vom auzi despre o pornire a
turcilor împotriva ţărilor şi domniilor prealuminaţilor sus-numiţilor domni, a
craiului unguresc şi a celui leşesc şi a sus-numiţilor fraţi ai domniilor sale, noi
le vom da de ştire şi le vom arăta aceasta amânduror crailor şi fraţilor lor, cât
vom putea mai iute; şi nu vom da nici un sfat şi nici un ajutor turcilor, afară
doar dacă ar veni vreo putere a împăratului turcesc, sau a sangeacului sau a
supuşilor lui, care să ne silească să le dăm ajutor, şi le-am da ajutor fără voia
noastră – printr-aceasta însă credinţa noastră şi credinţa fiului nostru Bogdan
voievod şi credinţa boierilor noştri şi pacea încheiată să nu fie călcate cu nici
un chip şi noi să nu fim vinovaţi de nimic, căci turcilor pe cât vom putea le
vom fi neprieteni…" (Ioan Bogdan, Documentele lui Ştefan cel Mare, p.428-
433;
cf. Relaţiile internaţionale, p.132-140.)

1497. Letopiseţul de la Bistriţa. Luptele purtate de Ştefan cel Mare cu polonii în


Codrii Cosminului

190
"În anul 7005 (1497), pornita craiul leşesc numit Albert cu toate
puterile sale împotriva lui Ştefan voievod înşelându-l cu vorba că se duce
împotriva turcilor, ca să le ia cetăţile Chilia şi Cetatea Albă. Atunci a trimis
domnul voievod spre întâmpinarea craiului leşesc numit Albert pe solul său,
Jupânul Isac, vistiernicul, cu multe şi mari daruri; Craiul primi darurile cu
dragă inimă şi trimise cu pace pe soli îndărăt la domnul Ştefan voievod,
spunându-i din nou cu înşelăciune, că se duce împotriva turcilor şi mai trimise
şi craiul pe solii săi la Ştefan voievod; iar domnul voievod, după ce îl ospătă
bine, îi trimise îndărăt cu cinste la ale sale; şi iarăşi mai ales după vorbele lor
mincinoase trimise domnul Ştefan voievod soli la craiul pe credincioşii săi
boieri, jupânul Tăutu logofătul şi jupânul Isac vistiernicul, cu multe şi mari
daruri. Şi astfel craiul trecu râul Nistru pe la Mihalcea de această parte, cu toate
oştirile sale, şi veniră până la Coţmani, la marginea ţării Moldovei, şi acolo
prinseră pe solii domnului Ştefan voievod şi-l trimiseră la cetatea Leovului.
Atunci văzu Ştefan voievod că a fost înşelat de leşi şi porunci tuturor
oştirilor sale să se adune la târgul Romanului. Şi astfel leşii petrecură acolo
la Coţmani 7 zile şi apoi năvăliră la Spinţi. În vremea aceasta domnul Ştefan
voievod întocmi şi întări străjile şi le trimise împotriva leşilor la vadul
târgului Cernăuţilor, pe apa Prutului, iar însuşi domnul Ştefan voievod porni
din Suceava la oastea sa, în 27 a lunei lui august, spre târgul Romanului;
întraceiaşi zi îi adunară din străji şase leşi, dintre cari pe trei îi trimise
împăratului turcesc, iar pe ceilalţi porunci să-i spânzure. Şi astfel craiul leşesc
veni cu toată puterea care o avuseră la cetatea Sucevei, duminică în 24 a lunei
septembrie, iar în 26, marţea spre seară, începură a bate cetatea Sucevei, şi
astfel o bătură trei săptămâni ziua şi noaptea dar nu isprăviră nimic; iar
domnului Ştefan voievod îi veni ajutor de la craiul unguresc numit Laslău,
carele era frate cu Albert craiul leşesc, 12000 de ostaşi, iar cu ei se afla Birtoc
voievodul Ardealului, care Birtoc era şi cuscru cu Ştefan voievod; şi astfel
voievodul Birtoc întreabă pe domnul Ştefan voievod dacă vrea să-l împace cu
craiul leşesc. Iar domnul Ştefan vodă făcu pe voia lui să se împace, şi aşa
trimise Birtoc pe solii săi la craiul leşesc cu vorbă ca să meargă el însuşi la
craiu, şi astfel se duse la craiul şi-i împăcă pe ei, dar cu făgăduiala, ca să se
întoarcă pe aceiaşi cale pe unde veniseră; iar domnul Ştefan voievod ospătând
şi dăruind pe voievodul Birtoc cu multe şi mari daruri, îl trimise îndărăt în ţara
sa. În 19 ale lunei octombrie, joia se întoarse craiul leşesc, dar nu porni pe
calea pe unde venise, ci porni pe altă cale, pe unde ţara era întreagă; de aceea s-
a mâniat Ştefan voievod şi gonindu-i în urma lor cu oştile sale şi cu 2000 de
turci, i-au ajuns la marginea făgetului de la Cosmin şi i-au lovit, joia, în 26 a
lunei octombrie şi a biruit atunci Ştefan voievod şi i-a bătut şi i-a alungat peste
făgetul Cosminului, omorându-i şi tăindu-i, fosta atunci mare moarte între leşi
din partea armelor moldoveneşti şi toate schiptrele crăeşti au fost luate şi mulţi
boieri şi voievozi mari de-ai leşilor au căzut acolo şi mulţi ostaşi au căzut

191
atunci şi toate puştile cele mari, cu care bătuseră cetatea Sucevei au fost prinse
atunci, şi multe altele mici şi mai mici, pe care nu este cu putinţă a le înşira;
iar însuşi craiul cu ostaşii rămaşi se adunară într-o tabără lângă satul
Cosminului şi de acolo se duseră la Cernăuţi, iar oştile lui Ştefan voievod
mergeau dimpreună cu ei, omorându-se unii pe alţii. Şi sosi vestea domnului
Ştefan voievod că mai vine o oaste leşească spre ajutorul craiului leşesc şi
astfel domnul Ştefan voievod chemă pe Boldur, hatmanul său, şi-i de te oştile,
şi-l trimise să întâmpine acea oaste şi-i porunci să se bată cu ea; Atunci Boldur
luă oastea şi trecu râul Prut şi întâlni acea oaste sâmbătă seara, iar duminică în
29 octombrie răzbiră şi acea oaste şi... o bătură; fost-a şi acolo multă moarte în
ziua aceea printre leşi din partea armelor moldoveneşti şi căzut-a şi acolo multă
oaste leşească la locul ce se cheamă satul Lenţeşti, iar craiul nu ştia de venirea
acelei oşti la dânsul, nici de pieirea ei, dar nici oastea aceea nu ştia de
înfrângerea craiului. Lunia în 30 octombrie craiul a fost din nou respins de la
Cernăuţi şi a trecut râul Prut şi de acolo a fugit cu puţini ostaşi şi de-abia a
scăpat; iar domnul Ştefan voievod trimise toate oştile sale acasă, fiecare pe la
ale sale, şi apoi porunci tuturor vitejilor şi boierilor săi să se adune în ziua de
sfântul Nicolae la locul ce se cheamă Hîrlău, şi se adunară cu toţii în acea zi, şi
acolo făcu domnul Ştefan voievod mare ospăţ tuturor boierilor săi, de la mare
până la mic şi mulţi viteji făcu atunci şi cu daruri scumpe îi dărui, pe fiecare
după destoinicia sa...." (Şt. Pascu, L. Maior, Culegere, I, p.76-
77)

1502. Raportul medicului Matteo Muriano despre Ştefan cel Mare

“… m-a salutat foarte bine voitor cu dovezi şi cuvinte foarte


prieteneşti, printre care mi-a spus: (…) eu sunt înconjurat de duşmani din
toate părţile şi am purtat 36 de lupte de când sunt domnul acestei ţări dintre
care am fost învingător în 34 şi am pierdut 2 (…)”
Cât despre sus-numitul domn, el este un om foarte înţelept vrednic de
multă laudă, iubit mult de supuşii săi, pentru că este îndurător şi drept, veşnic
treaz şi darnic, arată bine la trup pentru vârsta sa (…)
Supuşii săi sunt bărbaţi viteji, ageri şi nu făcuţi să stea pe perne ci la
război pe câmpul de luptă. Acest domn prea vestit poate să ridice 60.000 de
oameni de ispravă, adică 40.000 de călăreţi şi 20.000 de pedeştri (…) turcii au
mare frică de acest domn şi de creştinii ce şi-ar face drum prin această ţară (…)"
(Călători străini… I, p.148-149)

Jan Dlugosz. Figura lui Ştefan cel Mare

“(…) O bărbat demn de admirat, întru nimic inferior ducilor eroici, pe


care îi admirăm, care în vremea noastră cei dintâi dintre principii lumii a
repurtat asupra turcului o victorie atât de strălucită. După judecata mea el este

192
cel mai vrednic să i se încredinţeze şefia şi conducerea întregii lumi şi mai
ales funcţia de şef suprem şi comandant împotriva turcilor (…)”
(File din cronici, Crestomaţie privind Istoria militară Românească (Secolele X-XIX),
de Dan Căpăţână – Sergiu Iosipescu, Bucureşti, Edit. Militară, 1973, p.69)

C. Românii sub conducerea lui Iancu de Hunedoara

Antonio Bonfini. Despre originea şi personalitatea lui Iancu de Hunedoara

“Acesta s-a născut din tată român şi mamă greacă; prin destoinicie şi
virtute a făcut cinste neamului său mai presus de aşteptarea tuturor. Se spune
că nici părinţii lui nu erau de neam obscur. Căci tatăl său – precum se zice –
se bucura de vază foarte mare la neamul românilor, cari stăpânesc acum
locurile geţilor şi ale dacilor şi cu drept cuvânt se cred a fi rămăşiţele
colonilor romani, cum dovedeşte asemănarea limbii lor. De bună seamă, el şi-
a sporit autoritatea nu numai prin înţelepciune şi printr-o îndelungată
experienţă, ci prin bogăţiile şi succesele sale, fiind deprins în necontenite
războaie, prin silinţele sale militare nu şi-a câştigat bogăţie mai multă decât
faimă. Născut în satul Corvinus îşi trage spiţa neamului din familia Corvina a
romanilor. Iar mamă-sa, născută între greci, se crede a fi fost răsărită dintr-
un neam vechiu şi împărătesc. Unii îndrăznesc s-o aducă în legătură cu neamul
lui Teodosius. A servit de la început cu 12 cai episcopului Dimitrie din Zagreb
şi doi ani a făcut serviciu militar în Italia sub ducele Filip de Milano. Căci
urmând pe Sigismund în Italia, a rămas acolo. Despre Sigismund – căruia i s-a
dus vestea, că i-ar fi fost părinte, – se spune că l-ar fi adus pe Ioan încă de mic
copil din părţile Transilvaniei în Transilvania şi pentru buna purtare i-ar fi
dăruit moşiile Huniadeşti, care sunt aşezate la graniţa de către Muntenia, a
Transilvaniei. Mai târziu s-a înrudit cu familia Gherebilor. De aici şi-a luat
de nevastă pe Elisaveta, care a născut pe Ladislau şi pe Matia. A fost un
bărbat în care se putea recunoaşte virtutea cea mai mare a corvinilor, tot
astfel şi mărinimia, înşepciunea şi vitejia romană. Avea o înfăţişare foarte
plăcută şi o respectabilă vigoare de ostaş, iar caracterul său blînd şi distins îi
împrumuta imaginea demnităţii romane (Romanae dignitatis imaginem
referabat). Se distingea prin frumuseţea ochilor şi a nasului, purtările lui în
orice privinţă erau foarte nobile şi scutite de orice sălbăticie barbară. În
privinţa religiei, a justiţiei, a dărniciei şi a facerii de bine era foarte zelos.
Nu-i lipsea nici iubirea cinstei, nici cultul prieteniei; într-atâta era de
stăruitor spre a-şi câştiga încrederea soldaţilor şi simpatia celorlalţi, încât
toţi îl iubeau deopotrivă. Prin blîndeţă, facere de bine şi prin lipsa făţărniciei
viclene aşa a înlăturat duşmăniile şi urile, încât prin destoiniciile sale şi-au
deschis drumul spre înălţimea unei demnităţi, pe care nici nu i-ar fi fost
îngăduit a o spera… . Fiind totuşi schimbăcios în norocul războaielor, ca nu
cumva să fie împiedicat în planurile sale, în pământul Huniadeştilor, pe care-l

193
primise odinioară în dar de la Sigismund, a zidit un castel pe un munte înalt, pe
care îl mângâie râuri liniştite; acesta este atât de întriit şi prin măiestria clădirii
şi prin situaţia sa naturală, încât nu se înspăimântă de nici un atac de partea
vrăjmaşilor. Astfel Ion Corvinul, după ce a săvârşit mai multe fapte vrednice
de laudă, ca răsplată pentru bunele servicii a primit provincia Transilvaniei
cu drept de stăpânire, şi de aci înainte cu uşurinţă s-a ridicat şi la mai mare.
De aceea a fost numit voievod dobîndind prin aceasta multă autoritate şi
putere…”.
(Şt. Pascu, L. Maior, Culegere…, p.61-62)

1442. Antonio Bonfini. Lupta de la Sântimbru

,,Iau turcii, angajaţi fiind în războiul sîngeros din Albania, spre a nu părea
că au părăsit Ungaria, completându-şi armata cu trupe din cele mai bune, au
început ostilităţile în Dacia. Căpetenia militară Mezid, remarcabil prin bărbăţie
şi prudenţă şi nu mai puţin demn de laudă şi într-ale războiului, primi poruncă
să năvălească cu o oaste mare în provincia Transilvaniei, trecând prin Ţara
Românească. Comandantul împlini în grabă porunca şi plecă numaidecât din
Moesia, trecând Dunărea. Căzînd pe neaşteptate asupra provinciei lui Corvin,
zdrobeşte pe oricine îi stă în cale, pradă şi pârjoleşte, distruge furajele, nu ţine
seama de vârstă, răspândeşte pretutindeni tulburare şi groază. Iancu Corvin,
care sosise de-abia de câteva zile în provincie, aflînd de năvala turcilor şi
dându-şi seama că nu poate opri un vrăşmaş atât de însemnat şi de puternic şi
nici nu era chip de rânduit curând o oaste într-o astfel de învălmăşeală (…) s-a
refugiat la Alba Iulia unde se afla şi episcopul Gheorghe Lepeş (…) Deşi vedea
că va avea de înfruntat pe turci cu oameni nu prea bine pregătiţi, prefera totuşi
să-şi găsească mai degrabă moartea, decât să le cedeze provincia şi să îndure
nenorociri şi suferinţe. Astfel, aprinzându-se de mânie şi unul şi celălalt, le-au
ieşit împotrivă cu trupele pe care le-au putut aduna pe moment. Avântându-se
la drum doar din dorinţa de a se răzbuna, nu au mai trimes înainte nici iscoade
şi nici călăreţi rapizi, ci orânduindu-se pe patru linii au ajuns până la satul
Sântimbru (…)
(Iancu) însă a ridicat în acest timp provincia cu o iuţeală de necrezut şi
purta sabia însângerată, aduna oşteni din sate şi oraşe, a poruncit să fie înarmaţi
şi sciţii, a dat ordin să fie chemaţi la oaste printr-un anunţ public cu toţii
deopotrivă ţărani şi târgoveţi pentru salvarea soţiilor. Şi cu toţii au dat urmare
poruncii, pentru a nu pieri cu soţiile şi copii lor. Cu oastea astfel adunată, porni
cu curaj pe urma turcilor ce se retrăgeau după ce pustiiseră provincia, şi nu
pierdeau nici o ocazie de a se năpusti asupra lor, în orice moment şi în orice loc
(…) Mai înainte de a ajunge la marginile regiunii, la un sat, se năpustiră pe
neaşteptate asupra turcilor, într-un fel de iureş că risipeau necontenit linia de
bătălie pe care aceştia încercau s-o înfiripeze. Cei ce se împrăştiaseră prin văi şi
pe înălţimi se întorceau plini de curaj îndărăt; bătălia se desfăşura într-o ordine

194
confuză, vărsându-se sânge din belşug şi dintr-o parte şi din cealaltă. Dar cauza
pentru care luptau era departe de a fi aceeaşi pentru ambele părţi, căci unii se
băteau pentru patrie, copii, altare şi cămin, pe când ceilalţi pentru pradă,
câştig, iată de ce luptau cu o însufleţire şi bărbăţie inegală. Deşi se făcu mare
măcel şi dintr-o parte şi din cealaltă, înfruntându-se şi unii şi alţii cu aceeaşi
îndârjire, totuşi de la turci au căzut mai mulţi (…)
În acest timp, Corvin alerga încoace şi încolo şi îi îndemna pe ai săi
pentru a nu lăsa să scape năvălitorii care au pricinuit atâta măcel şi pârjol
fără a obţine o victorie asupra lor; şi aceasta o vor dobândi luptând, căci stă în
(puterea) braţului lor de a-şi scăpa copiii şi nevestele şi se cade să răzbune
înjuriile pe care le suferiseră divinitatea şi oamenii. Îmbărbătând pe cei
şovăielnici, chemând din nou la luptă pe cei ce fugiseră, silindu-se şi
comandantul şi oastea să-şi facă datoria cât se poate de bine, aşa cum cereau
necesităţile, şi-au împlinit-o deopotrivă şi unii şi alţii (…) Mezid îşi dădu
seama cu strângere de inimă că se destramă frontul susţinut de ai săi şi sorţii
sunt cu totul nesiguri, căci o parte din armată se preda, iar alta o luase la fugă.
Pierzându-şi deci orice nădejde, se gândi să scape măcar de el şi o luă la goană
împreună cu călărimea, maghiarii însă se luară pe urma lor şi ucideau pe cei
răzleţiţi. Mezid şi fiul său, care-şi puseseră ultima speranţă în fugă, fură opriţi
în cale şi ucişi ; căzură şi din cei ce erau cu ei mulţime fără număr (…)"
(Traducere din Antoniu Bonfinius, Ungherische Chronica, în File din cronici, p.24-27.)
Înnobilarea unor ţărani pentru fapte de arme de către Iancu de Hunedoara

“…Iancu de Hunedoara, guvernator al Ungariei etc., (trimete) capitlului


bisericii din Alba Transilvaniei salutare şi cinstire. Având în vedere şi aducându-şi
aminte de credinţa sub diferite chipuri (manifestată), şi slujba credincioasă şi
faptele de vitejie ale nobililor Dan, fiul lui Iaroslav din Cinciş şi al lui Voicu,
Petru, Ciorba şi Ioan, fii ai aceluiaşi Iaroslav de Cinciş, care s-au străduit să fie
de folos sfintei coroane a Ungariei atât în cele de interes public cât şi al regelui,
precum şi oştirii noastre împotriva preacruzilor turci şi a altor cunoscuţi vrăjmaşi
ai regatului în cele mai multe campanii, necruţăndu-şi nici viaţa şi nici bunurile şi
vărsîndu-şi chiar sîngele, pentru aceasta voim să-i dăruim ca răsplată domeniul
Cinciş, mai sus amintit, aşezat în comitatul Hunedoara, districtul Haţeg, domeniu
unde amintitul Dan fusese cneaz…” (E. Hurmuzaki, Documente…I/2, p.727)

1500 februarie 15. Roman. Tratatul de alianţă dintre Bogdan al II-lea domnul
Moldovei şi Iancu de Hunedoara guvernatorul Transilvaniei

“(…) că făgăduim şi am făgăduit iubitului nostru părinte, lui Ianăş de


Hunedoara, guvernator al întregii ţări a Crăiei şi altora, ca să-i fim în chip de
fiu, cât viaţa noastră şi el domnia sa asemenea să ne fie nouă părinte şi orice
îi va fi de trebuinţă din partea noastră noi să stăm pe lîngă domnia sa şi cu
căpeteniile noastre şi cu toate oştile şi cu tot sfatul cel bun al nostru pentru
bunul domniei sale şi să fim prieteni tuturor prieteni domniei sale, iar

195
duşmanilor domniei sale, duşmani. Şi asemenea ţara domniei mele şi cu ţara
domniei sale să fie una. Şi solilor şi negustorilor şi tuturor oamenilor buni să
fie ţara domniei mele deschisă şi slobodă şi de bunăvoie cu tot dreptul, iar
iubitul nostru părinte să ne ocrotească sub mâna sa şi să ne apere de orice
duşmani ai noştri. Iar noi să nu avem a ne căuta alt părinte mai bun nicăieri,
decăt pe iubitul nostru părinte Ianăş de Hunedoara, marele guvernator, nici în
vreo altă parte aiurea, decât să avem nădejde în Dumnezeu cel de sus şi în
iubitul nostru părinte. Şi asemenea, ceea ce Dumnezeu să nu dea, dacă s-ar
întâmpla părintelui nostru vreo nevoie, ţara noastră să fie deschisă domniei sale
şi averilor domniei sale şi cu boierii săi şi cu toate oştile domniei sale, de
bunăvoie şi fără zăbavă să intre şi de bunăvoie să iasă şi cu toţi boierii săi şi cu
averile (…)” (D.R.H., D, I, p. 422)

1455 noiembrie 15. Iancu de Hunedoara reconfirmă, în urma păcii încheiate cu


Vladislav al II-lea, libera circulaţie a negustorilor în Ţara Românească şi a celor
munteni în Transilvania

"Noi, Iancu de Hunedoara, comite perpetuu de Bistriţa etc., facem


cunoscut tuturor şi fiecăruia, care vor vedea scrisoarea noastră de faţă, că, deşi
între noi şi vestitul Vladislav, voievodul Ţării Româneşti, se născuseră sau se
iviseră contradicţii, neînţelegeri, duşmănii, discuţii şi certuri, care cu toate
intervenţiile multora, care doreau mai ales pace, până acum în nici un fel nu au
putut fi stinse, potolite şi încetate între noi; totuşi noi, voind ca acea ţară şi
părţile ei să rămână şi să se bucure de pacea şi liniştea de odinioară, făgăduim
şi chezăşuim, încredinţăm şi asigurăm pe toţi oamenii de stare liberă, care
locuiesc oriunde în Ţara Românească, că oricine dintre aceştia să poată şi să
fie în stare să vină liber, în pace şi fără teamă, după vechiul obicei, cu orice
lucruri şi bunuri ale lor de vânzare, orice nume ar avea ele, în această ţară şi
în părţile ei, şi aici să se oprească, să rămână, să cumpere şi să vândă în
siguranţă şi fără nici o teamă, şi apoi (să poată şi să fie în stare) să se întoarcă
la ai lor cu zisele lucruri şi bunuri ale lor, în pace şi fără nici o piedică.
Şi în aceeaşi măsură vă încredinţăm şi vă asigurăm pe voi, toţi oamenii
de stare liberă, care locuiţi oriunde în această ţară şi în părţile ei, mai ales în
oraşul regal Braşov şi în cele care ţin de el, ca oricine dintre voi să poată şi să
fie în stare să meargă fără teamă, liber şi în pace, cu orice lucruri şi bunuri ale
lor de vânzare, în Ţara Românească şi în părţile ei, şi acolo să se oprească, să
rămână, să cumpere şi să vândă, iar apoi (să poată şi să fie în stare) să se
întoarcă la ai lor, fără vreo vătămare a lucrurilor şi bunurilor (lor), prin
mărturia acestei scrisori a noastre. Şi voim ca aceasta să se pună a se vesti pe
faţă pretutindeni, prin locurile publice". (D.R.H., D., I, p.448)

1456. Ducas. Istoria turco-bizantină. Victoria lui Iancu de Hunedoara la Belgrad

196
a) Asupra acestui Belgrad a pornit cu război Mehmet al lui Amurat
(…) Pe fluviu au rămas de atunci peonii şi se duceau de pe uscatul de dincolo
în oraş, la paza cetăţii Tutul alţii) şi Choriat* cu oamenii săi şi Capistran**
nazireanul, bărbat învăţat şi de mare renume (…) şi când a mers (Iancu de
Hunedoara) în războiul acesta, pe mulţi din germani şi din peoni şi din boemi,
cei mai mulţi fiind neînarmaţi, i-au adus cu sine (…) Când însă s-a dat
consemnul şi trâmbiţa a răsunat, atunci cei ce mai înainte au fost pe ziduri au
alergat din nou la metereze şi i-au prins înăuntru pe ieniceri, cei ce însă erau
cu aceştia, au început să se retragă spre zid; Astfel dat peonii, i-au izgonit
atuncea afară din oraş pe ieniceri şi i-au doborât pe barbari (…). Iar
împăratul cum ştia că situaţia îi este grea, că ienicerrii sunt răniţi şi apucaţi
de frică, a căutat să-şi salveze armatele cu fuga (…) După izgonirea
împăratului, Iancu n-a mai trăit mult timp şi după aceea s-a săvârşit din viaţă şi
a fost acest bărbat foarte destoinic întru toate şi de jos s-a ridicat la mare
putere şi a săvârşit isprăvi în contra germanilorn şi a boemilor şi a ajungând
la conducerea treburilor obşteşti la peoni, şi-a câştigat mare renume (…) Se
mai spune că a fost răpus de ciumă”.
(Laonic Chalcocondil, Expuneri istorice, trad. Vasile Grecu, Bucureşti,
Ed. R.P.R. 1958, pp.241-245)

b) ,,(…) Atunci Iancu despre care a mai fost vorba înainte, trecând
Dunărea, căci sosise în ziua aceea, şi intrând în oraş, i-a urmărit de aproape şi,
pe unii omorându-i, iar pe alţii rănindu-i, i-a gonit afară. Şi ieşind însuşi pe
poartă cu ostaşi foarte mulţi, i-a luat întreaga pregătire de război. Şi după ce a
ucis pe mulţi turci, aşa încât însuşi sultanul a fost rănit la şold, s-a întors în
sfârşit în oraş şi a dat foc vaselor turceşti. Şi tiranul ruşinat s-a întors la
Adrianopole şi ameninţă să pornească anul următor cu război asupra
Belgradului. Aceste fapte s-au petrecut în luna iulie a aceluiaşi an (…)“
(Ducas, Istoria turco-bizantină (1341-1463), Bucureşti, Edit. Academiei R.P.R., 1958, p.420)

*
Iancu de Hunedoara.
**
Un călugăr învăţat, care participa, alături de Iancu, la apărarea Belgradului.

197
CAPITOLUL X

LUPTA ANTIOTOMANĂ A ŢĂRILOR ROMÂNE


ÎN PRIMA JUMĂTATE A SECOLULUI XVI

Grigore Ureche. Letopiseţul Ţării Moldovei. Luptele de apărare împotriva


tătarilor în timpul urmaşilor lui Ştefan (Bogdan III şi Ştefăniţă)

a) 1510 ,,Beti Ghirei, sultan, ficiorul hanului, nepotul împăratului, fără


veste, cu multă mulţime de tătari pe trei locuri au intrat în ţară, de au prădat de
la Orheiu până la Dorohoiu şi pre Prut în sus, de multă pradă şi robire de
oameni au făcut şi plean de dobitoace au luat; mai apoi sultanul fiindu săgetat
foarte rău au murit.” (Grigore Ureche, Letopiseţul…,
p.131)

b) 1513 ,,Iară asupra lor (tătarii) trimiseasă Bogdan vodă pre Corpaciu
hatmanul său, de I-au lovit cu o mie de oameni şi nesocotit dând război
vitejeşte, au căzut de ai noştri şapte sute, iară trei sute au scăpat. Iară tătarii cu
pagubă mai multă apă (la trecerea Nistrului) decât de oaste au avut, s-au
întorsu la Pericop. Iară Bogdan vodă îngrozindu-să de acea pagubă, au trimis la
craiul leşăsc soli, de au poftitu ajutor împotriva tătarilor, de vor să vină de
iznoavă, ca să se apere.” (Grigore Ureche, Letopiseţul…, p.132)

c) 1518. ,,În al doilea anu a domnii lui Ştefan vodă, în luna lui
augustu, 8 zile, rădicatu-s-au Albu sultan cu tătarii de la Pericop, cu multă
oaste tătărască şi au trecut Nistrul fără veste şi au tras către Prut, de au ajunsu
la locul ce să chiamă Şerbanca. Şi deciiu s-au apucat a prăda ţara. Ci norocul
cel bun al Ştefan vodă, s-au pribegitu cu oaste gata în gura Coroviei şi au dat
veste şi ţărăi, de sîrgu să se strângă. Şi dacă s-au buluicitu, suindu pre Prut în
sus, au trimisŞtefan vodă pre Petrea Cărăbăţu vornicul şi cu toţi giosenii să
treacă Prutul. Şi dacă au luat învăţătură şi au trecut Prutul, luînd ajutoriul lui
dumnezeu, luni dimineaţa, în revărsatul zorilor i-a lovit fără veste, când ei nici
o grijă nu avea şi cu norocul lui Ştefan vodă i-au răzbit şi mulţi din tătari au
pierit, mulţi în Prut s-au înecat şi s-au fost înglotindu în Ciuhru. Şi pre mulţi
i-au prins vii; asemenea şi pre doi mârzaci mari, anume Tamizu şi Bicazul. Şi
câţi au mai rămas, i-au gonitu peste câmpi, tăindu-i şi săgetându-i până la Nistru.
Acolo fiindu obosiţi căii de fugă multă, intrându în Nistru s-au înecatu, numai
sultanul cu puţini au scăpat, însă şi el rănit rău la cap, de s-au întors cu multă

198
pagubă şi perire şi ruşine. Încă şi aceia câţi au scăpat, fără arme şi fără cai au
scăpat.” (Grigore Ureche, Letopiseţul…, p.134)

1517-1527. Raportul prin care reprezentantul Porţii, Mustafa, informează despre


misiunea sa cu privire la reglementarea problemelor de hotar dintre Moldova şi
cetăţile Chilia şi Cetatea Albă, cucerite de turci

"Plecând umila mea faţă către Curtea cea înaltă şi Pragul cel măreţ
robul de mine fac arz despre aceea că, în situaţia de acuma, mergând la domnul
Ţării Româneşti, potrivit poruncii împărăteşti, când i s-a vorbit în legătură cu
chestiunea hotarului, el a spus: «Lăsaţi hotarul meu; vedeţi mai întâi hotarele
Chiliei (Kili) şi Akkermanului (Cetatea Albă). Eu voi face ceva după aceea».
Din această pricină, am mers la domnul Moldovei. Acesta a arătat ahidname-
lele sale şi a dovedit multă bunăvoinţă şi preţuire, fiind de acord, dar a grăit
astfel: «Măria sa împăratul să aibă bunăvoinţă şi să mă ocrotească şi să arate
milă faţă de supusul de mine. Şi eu îi sunt un supus; să-mi dea şi mie o bucată
de pâine să mănânc».
Dintre toţi ostaşii săi de gardă, el a trimis cu noi 700-800 de oameni
destoinici de-ai săi, câţi avea, şi ne-am dus la hotarul de la Akkerman.
Cercetându-se bine hotarul Akkermanului, au fost aduşi şi întrebaţi creştinii
bătrâni de acolo. Creştinii din Moldova au zis: «Hotarul Akkermanului este la
Iurgheci-Kerman, care este o fortăreaţă lângă Akkerman. Dincolo de Iurgheci-
Kerman, el merge până la Movila-Neagră; de acolo ajunge la Dikilitaş, iar de
acolo ajunge la Movila-Neagră. De acolo merge spre Botos; în tătărime i se
spune Don-Suyu, iar de acolo apa Don ajunge la Mare.» Dar li s-a spus: «În
orice caz, cetatea amintită mai sus trebuie să rămână la Akkerman». De aceea a
fost înregistrată în hotarele Akkermanului; dar ei nu au vrut să se învoiască.
Atunci le-am zis: «Să facem arz la Poarta împărăţiei. Dacă n-o să vrea, nu vom
avea ce face, iar dacă o să vrea, atunci se va milostivi şi o va dărui».
De asemenea, hotarul Chiliei, când o ţinea Ungaria (Üngürüs), începea
de la Kara-Bulak (?) şi mergea la lacul Cupa (Kupa). De acolo mergea la lacul
Cătlăbuga (Kutlu-Boga), iar de acolo mergea la lacul Saftian, de acolo la
Movila-Mare, iar de acolo la Vadul-Iezilor. Iar când o stăpânea Ţara
Românească, despre aceasta ei au zis: ,,Hotarul Chiliei începea de la Fântâna
lui Turhan, spre Kara-Bulak (?), iar de acolo se îndrepta spre Iezerina (sau)
Vadul-Iezilor, amintit mai sus". De asemenea, s-a mai zis că este mai bine ca
locuitorii cetăţii Chilia să fie trecuţi pe seama Vadului Isaccei (Sak çi). Atunci,
creştinii s-au necăjit, iar sărmanul de mine le-am spus: ,,Vom face arz către
Poarta împărăţiei".
Ştefan (Ístefan) ne spusese: «Să vă întoarceţi înapoi», dar supusul de
mine nu m-am dus. I-am zis: «Nu se cade supusului de mine să mă mai duc
iarăşi». Şi i-am mai spus că «porunca împărătească trebuie adusă la
îndeplinire». M-am şi îmbolnăvit. S-a dus înapoi supusul vostru Hasan. Ne-am

199
înţeles să mergem împreună, îndată ce va veni el. Ce porunciţi? În rest,
firmanul depinde de Curtea cea înaltă.” (Documente turceşti..., I, p.10-
11)

Scrisoare prin care Mehmed, comunică marelui vizir discuţiile purtate cu


domnul Ţării Româneşti, Neagoe Basarab, în legătură cu participarea unui
contingent de oşti româneşti la o expediţie plănuită de sultanul Suleiman
Magnificul. De asemenea, se cere să i se acorde domnului Ţării Româneşti un
,,ahidname”

“De asemenea, şi voievodul Ţării Româneşti cere un termen de


douăzeci de zile pentru strângerea oştirii sale. El a spus: «De vreme ce erau de
făcut asemenea treburi, era nevoie să ne fi dat de ştire încă de mai înainte. De
acum încolo oastea noastră se poate aduna doar în douăzeci de zile». De
asemenea, pentru liniştirea hatârului său, să i se trimită şi acel ahidname,
despre care se poruncise, iar în partea Moldovei, trimiţîndu-se un olac, să se
semnaleze chestiunea aceea.” (Documente turceşti…, p.13)

Învăţăturile lui Neagoe voievod către fiul său Teodosie. Despre solii şi despre
războaie

“(…) Iar deacă veţi vedea că cu cuvintele voastre cele bune şi dulci nu
veţi putea potoli voia şi porunca acelui ce va fi trimis solii aceia la voi, ci tot vă
va sta împotrivă, deacii voi să nu vă daţi cinstea voastră lor, ci să eşiţi la dânşii
hrăbori, cu numele lui Isus Hristos (…) Deci de vor veni asupra voastră
vrăjmaşii voştri şi veţi vedea că sunt cu putere mai mare decât voi, iar priiatnicii
voştri vă vor îndemna să mergeţi asupra lor, făr de vreme sau vă vor sperea ca să
ieşiţi afară den ţara voastră, să pribegiţi, pre acei priiateni şi îndemnători ai voştri
să nu-I credeţi, că nu vă voescu binele (…) Pentru aceia să nu faci aşa, că mai
bună iaste moartea cu cinste, decât viaţa cu amar şi cu ocară (…)
Deacii să-ţi tocmeşti toate tunurile şi oştile tot pre cete cum le va vi
rândul (…) Iar tu să mergi dreptu faţă la faţă spre vrăjmaşii tăi, fără nici o
frică; iar căci vor fi ei mulţi, nimic să nu te înfricoşezi, nici să te îndoieşti. Că
omul viteazu şi războinic nu să spare de oamenii cei mulţi (…) Că omul viteaz
toţi oamenii îi sunt într-ajutor, iar omului fricos toţi oamenii îi sîntu duşmani
(…) Şi de aceasta, fătul meu, încă te învăţ să nu umbli cu oamenii cei fricoşi,
ca să nu cumva să pierzi cinstea mea şi moşiia ta (…)“
(Învăţăturile lui Neagoe Basarab către fiul său Theodosie, text ales şi stabilit
de Florica Moisil şi Dan Zamfirescu, Bucureşti , 1970, p.278-281)

1522. Luptele cu turcii după moartea lui Neagoe Basarab, descrise de umanistul
italian, Bocignoli
“Basarab (Neagoe Basarab), domnul Ţării Româneşti (pe care l-am
cunoscut înainte de a fi domn, pe când mă aflam la români) moare lăsând după

200
el un fiu (Teodosie) de şapte ani. Sultanul îi trece acestuia domnia şi îi pune
epitropi turci care să cârmuiască ţara până ce ar ajunge copilul vârstnic, cu
gândul ca astfel să se înveţe cu încetul românii cu domnii turci, căci ivindu-se
acest prilej îi venise gândul să ocupe ţara cu desăvârşire, deoarece vedea că
pe aci e trecerea cea mai uşoară contra ungurilor (…) Iar românoii nu l-au
primit nici pe copil şi nici pe turci (…) nu este potrivit cu datina cea veche ca
să fie dată ţara turcilor şi ei spun cu tărie că nu vor îngădui vreodată acest
lucru. Mâniindu-se turcul (…) porunceşte paşalelor de Nicopole, Vidin şi
Silistra să-şi adune oastea de pradă şi să pustiască Ţara Românească. Aflînd
acestea, românii îl cheamă din Transilvania pe Ioan (Zapolya) şi i se supun lui
împreună cu toate ale lor, părăsind făţiş pe turci. Iar acela vine cu oaste în Ţara
Românească şi-iopreşte pe turci, (bătălia s-a dat la Grumazi, 1522) ce se
pregăteau să jefuiască ţara. Când i s-a dat de ştire acest lucru sultanului,
temându-se să nu supună ungurii ţara, a început să trateze pacea cu românii,
după vechile condiţii (…)” (Călători străini…, I, p.178-179)

1522-1529. Letopiseţul cantacuzinesc. Luptele lui Radu de la Afumaţi cu turcii

"Iar după aceia, Mehmet-bei a cerşit domniia de la împăratul aici în Ţara


Românească, zicând că-l pohteşte ţara să fie el domn. Drept aceia împăratul
crezu pe Mehmet-bei şi i-au dat domniia în Ţara Românească. Iar Stoica
logofătul, fiind într-acea vreme la Poartă în Ţarigrad, curând au trimis aice în
Ţara Românească la toţi boierii, ca să rădice domn cum mai curând pre
Radul-Vodă din Afumaţi, pentru-că piiere ţara de turci. Într-aceia curând s-au
adunat boierii toţi şi mari, şi mici, şi toată curtea şi au rădicat domn pre
Radul-Vodă din Afumaţi, ginerile lui Băsărab-vodă, la leatul 7030 (1522). Şi
au venit Mehmet-bei cu steag de la Poartă, mulţime de turci şi au intrat în ţară.
Iar Radul vodă cel Tânăr s-au gătit şi au ieşit înaintea lui cu oaste, şi au făcut
războiu la sat la Glubavi, şi au biruit Radul-vodă pe Mehmet-bei şi au fugit
Mehmet-bei de s-au mai gătit încă de război. Iar Radul-vodă s-au întors îndărăt
în scaun, în Bucureşti. Deci peste puţină vreme, Mehmet-bei au venit cu
mulţime de turci şi au intrat în ţară. Iar Radul-vodă s-au ieşit înainte cu oaste.
Şi s-au lovit la Clejani. Şi au biruit pre Mehmet-bei ca dintâi, şi mulţi turci au
perit; iar când au fost apoi, au biruit turcii. Şi au perit Benga, iar Radul-vodă
cu boierii au fugit în Ţara Ungurească.
Iar Mehmet-bei au pus oamenii lui subaşi pre la toate oraşele. Şi s-au
dus Mehmet-bei peste Dunăre. Iar preste puţină vreme au venit iar Radul-vodă
din Ţara Ungurească cu boierii şi cu mulţi unguri. Şi au trimis curând oameni
aleşi, de au cuprins toţi subaşii pren toate satele şi oraşele şi le-au tăiat
capetele. Şi au strâns Radul-vodă oaste mare. Şi iar au venit Mehmet-bei cu
toate oştile şi sangalele gata de oaste şi au intrat în ţară. Şi au ieşit Radul-vodă
cu boierii înaintea lui cu oaste, şi făcu război mare la Grumazi, şi s-au sfădit,
de dimineaţă până seara, şi mulţi turci şi delii au pierit...."
(Şt. Pascu, L. Maior, Culegere, I, p.80)

201
1523. Încercarea lui Ştefăniţă, domnul Moldovei de a realiza o coaliţie creştină
anti otomană

Trimiţând pe Luca Cîrja la regele Poloniei să-l informeze de situaţia


politică internaţională (căderea Belgradului, asedierea cetîţii Rodhos, etc.) şi
presiunile ce le face Imperiul Otoman asupra lui, Ştefăniţă, prin glasul solului,
îi spune regelui următoarele:
“… Aşadar, bunul şi marele nostru prieten, să căutaţi măria voastră ca
prin domnia şi regatul măriei voastre să se ridice creştinătatea. Zău! Aveţi
domnia voastră o domnie şi o crăiie mare şi un divan mare şi numeros şi puteţi
să cumpăniţi lucrurile despre păgâni şi să vă sculaţi şi să vă apăraţi contra
vrăjmaşului împreună cu toată creştinătatea, deşteptând pe sfântul părinte papa,
şi pe cesarele, şi pe regi şi pe toţi domnii creştini să înfrunte cu puterea pe
necredincioşii ai creştinătăţii, cari am arătat măriei voastre ce făcură păgânii cu
ţara ungurească şi cum, de curând risipiră şi stricară domnia şi ţara
muntenească, punând acolo domn pe turcul Mohamed; şi cum însuşi sultanul
cu toate puterile sale asediază pe mare şi pe uscat Rodosul (…) De aceia
veghiaţi măria voastră până ce păgânul, ocupat în alte regiuni, nu s-a întors
încă cu faţa spre noi; căci atunci vai creştinătăţii. Domnul meu, prieten al
domniei voastre că face cunoscut primejdia creştinătăţii şi vă îndeamnă să vă
sculaţi una cu toată creştinătatea împotriva păgânului, nedezbinaţi şi alipiţi,
ca unghia de deget (s.n.) (…) Să vă mai spun măriei voastre, că domnul mieu,
prietenul măriei voastre, ţine acum sfat cu sfetnicii săi despre regii şi domnii
creştini, pentru ca, să hotărască, care din ei ar fi atât de vrednic şi înţelept,
încât să fie în stare de a începe de a întocmi, de a conduce marea lucrare a
împăciuirii creştinilor contra duşmanilor păgâni ai creştinătăţii (…) Nu
treceţi cu uşurinţă asupra ambasadei noastre fiind ea de cea mai mare
însemnătate.”
(Şt. Pascu, VI. Hanga, Crestomaţie…, II, p. 400-404)

1524 ianuarie 27. Scrisoarea lui Radu de la Afumaţi către braşoveni

“(…) Deci mă rog de d-voastră, trimiteţi-mi oaste în ajutor, câtă vă este


cu putinţă, dar în taină, căci vreau s-o aşez la o parte şi să văd dacă turcii vor
într-adevăr şi cu gând bun să ne aducă pace şi steag sau dacă nu cumva vor să
lucreze cu şiretenie şi cu gând să piarză Ţara Românească şi să apropie de
ţara Înălţimii sale craiului şi a dumneavoastră, ca s-o prade. Pentru aceasta
noi trebuie să avem cu ce să ne apărăm şi cu ce să ne batem cu ei, ca să ne
apărăm şi să nu ne dăm turcilor. De aceea vă rog pe dumneavoastră şi
Dumnezeu să vă înmulţească anii d-voastră. Scris în Tîrgovişte, ianuar 27.

202
Iar dumneavoastră bine să vă pregătiţi şi să vă păziţi şi să aveţi oastea
gata.” (N. Iorga, Scrisori de boieri, scrisori de domni,
p.200)

1529 ianuarie 4. Pisania de pe piatra de mormânt a lui Radu de la Afumaţi

“Răposat-a robul lui Dumnezeu şi multmilostivul Io(an) Radul, mare


voievod şi domn a toată Ţara Ungrovalahiei şi a Podunaviei, fiul marelui şi
preabunului Radul voievod, în anul 7037(1529), luna ianuarie, ziua 4, crugul
soarelui 7, indictionul 3.
Să vă fie ştiute războaiele ce vă voi povesti, pe care le-am făcut eu: 1-ul
cu agarenii, al 2-lea cu Gub(avi), al 3-lea la statul Ştefeni pe Neajlov, al 4-lea
la C(lejani), al 5-lea /la Ciocăneşti, al 6-lea la cetatea Bucureşti,/ al 7-lea la
cetatea Tîrgovişte/, al 8-lea la râul Argeşel, al 9-lea la /satul Plata, al 10-lea la
A/lămăneşti pe Teleorman, /al 11-lea, cel mai iute şi mai aprig/ din toate
războaiele, la Gruma(zi), cu 7 sangeacuri, al 12-lea /la Nicopole, al 13-lea la
Şiştov, /al 14-lea la /cetatea /Poenari/, cu ţăranii, al 15-lea la Gher/ghiţa, al 16-
lea iar la Bucureşti/, al17-lea la oraşul Slatina, al 18-lea /la cetatea Bucureşti/
cu Vladislav voievod, al 19-lea /la satul Rucăr, al 20-lea/ la Didrih (…)"
(T. Palade, Radu de la Afumaţi, Bucureşti, 1939, p.94.)

1538. Anton Verancsics. Despre consecinţele înfrângerii lui Petru Rareş

“(…) Iar sultanul s-a întors la Constantinopol după ce a capturat o


uriaşă comoară, precum şi mult bănet, pe care, după cum am auzit îl îngropase
voievodul Petru în nişte butoaie foarte mari de vin în chiar cetatea Suceava, şi
nenumărate veşminte de lînă şi mătase şi bătute în ţinte de aur, pe care le-a
găsit, şi după ce fuseseră pricinuite Moldovei cele mai mari pagube – şi aceasta
nu atât din partea turcilor (…) cât mai ales din partea tătarilor (…) Apoi a
ocupat acea parte a Moldovei care se întinde de la Prut până la fluviul Nistru
şi care aparţine cetăţii cu acelaşi nume (Cetatea) Albă de la Nistru – pentru că
e foarte bogată în vite şi pentru a avea întotdeauna mâna sa asupra
grumazului acelei ţări.” (Călători străini…. I, p.418-421)

Cronica lui Macarie. Luptele lui Petru Rareş (1527-1538; 1541-1546) cu polonii

"După trecere de un an, deci împlinindu-se atunci anii lumii de şate ori
cinci şi tot de atâtea ori câte o mie adăugându-se unul la 15 (7036-1528) de
aceleaşi luni, înainte de 17 ale calendelor lui februarie, a adormit întru domnul,
la adânci bătrâneţe, cel care ungea pe domni şi învăţătorul Moldovei,
mitropolitul chir Teoctist....
În anul 7039 (1531), luna august s-a întâmplat că domnul Petru
voievod aruncându-şi privirile peste tot, a trimis cu rugăminte la craiul leşesc
ca să-i dea înapoi moşia lui părintească, care fusese smulsă în vremea

203
domnilor care au fost înainte. El însă în nici un chip nu a primit, deci Petru
voievod a hotărât să-şi ia aceasta cu război. Duşmanii au fost însă mai
puternici,....
Pentru voievod dacă a văzut cu jale pe leşi cotropind hotarele
Moldovei, a ieşit la luptă, aprins de mânie. Şi a pătruns înăuntrul ţării lor,
socotind ca lipsă de vitejie şi slăbiciune, dacă nu va răzbuna jicnirea primită.
Astfel au căzut ca nişte spice trupurile leşilor, cari i-au stat împotrivă şi peste
tot a înfrânt pâlcurile lor şi a biruit pe întâii luptători, iar câmpurile care erau
acolo le-a făcut strat de trupuri, iar apele râurilor erau amestecate cu sânge. Şi a
luat cetăţi puternic cu asalt şi i-a silit pe ei să rămână în ţara lor. S-a întors
învingător cu bine, mulţumind lui Dumnezeu pentru izbânde în anii curgători
de la creaţiune 7046 (1538) în săptămâna cărnii...."
(Şt. Pascu, L. Maior, Culegere..., I, p.81)

Anton Verancsics. Despre consecinţele înfrângerii lui Petru Rareş

“(…) Iar sultanul s-a întors la Constantinopol după ce a capturat o uriaşă


comoară, precum şi mult bănet, pe care, după cum am auzit îl îngropase
voievodul Petru în nişte butoaie foare mari de vin în chiar cetatea Suceava, şi
nenumărate veşminte de lînă şi mătase şi bătute în ţinte de aur, pe care le-a
găsit, şi după ce fuseseră pricinuite Moldovei cele mai mari pagube – şi aceasta
nu atât din partea turcilor (…) cât mai ales din partea tătarilor (…) Apoi a
ocupat acea parte a Moldovei care se întinde de la Prut până la fluviul Nistru şi
care aparţine cetăţii cu acelaşi nume (Cetatea) Albă de la Nistru – pentru că e
foarte bogată în vite şi pentru a avea întotdeauna mâna sa asupra grumazului
acelei ţări.” (Călători străini…. I, p.418-421)

1538 august 18, Grid. Principele Transilvaniei, Ioan Zápolia confirmă sultanului
Soliman Magnificul primirea unei porunci în legătură cu prinderea lui Petru
Rareş dacă acesta va încerca să fugă în Austria sau în alte părţi, prin
Transilvania

"Măria-sa marele şi măreţul şi puternicul şi strălucitul padişah, care eşti


padişahul nostru, măria-sa sultanul Suleiman Han, marele şi strălucitul padişah
peste Rumelia şi Anatolia şi Karaman şi Rum şi Alep (Haleb) şi Damasc (Şam)
şi Arabia şi Persia şi peste Mecca cea mare şi Medina cea luminată, ca şi peste
Bagdad şi Ierusalim (Kudüs) şi Egipt şi peste multe alte ţări, îmi plec faţa, cu
mii de neputinţe, la pământul dăruitor de fericire de sub picioarele voastre!
Eu, supusul, regele Ianoş, cu voia lui Allah şi prin eforturile mari ale
măriei-sale marelui şi măreţului padişah, sunt rege (kral) peste Ungaria şi
Croaţia şi Moravia şi peste Lausitz (Luzadj) şi Murkalab (?), precum şi peste
multe alte ţări.
Arzul supusului de mine, cel neînsemnat, este următorul:

204
În clipa de faţă, la 14 august, supusului de mine, cel neînsemnat,
sosindu-mi o poruncă purtătoare de înaltă glorie, prin ceauşul Veis, supusul,
unul dintre ceauşii de la Înalta Curte, în cuprinsul ei împărătesc s-a dat poruncă
în felul următor: ,,Voievodul Moldovei aflându-se în stare de răscoală, s-a
hotărât ca împărăţia-mea să mă îndrept asupra lui, cu oastea mea purtătoare de
glorie, pentru a înlătura tulburarea lui. De aceea şi tu, la rândul tău, strângând
oastea ta, să păzeşti şi să supraveghezi cu cea mai mare străduinţă drumurile şi
trecătorile care duc într-acolo, pentru ca să nu fie cu putinţă ca el să fugă şi să
scape, iar dacă se va pune mâna pe el, atunci să fie trimis la Curtea cea
măreaţă."
Astfel, supusul de mine, la rândul meu, potrivit poruncii glorioase, fiind
pe cale de a-mi pregăti oştirea, păzim şi supraveghem cu cea mai mare
străduinţă drumurile şi trecătorile care vin spre Ungaria şi Transilvania, dăruite
supusului de mine. Dar, în afară de drumurile care vin, din vilaietul sus-
numitului voievod, în ţara supusului de mine, el mai are încă multe drumuri
care merg şi trec în ţara lui Ferdinand (Feranduş), precum şi în multe alte
ţinuturi“. (Documente turceşti... I,
p.29)

1540 iunie 23. Scrisoarea lui Petru Rareş către Toma Boldorffer din Bistriţa

“Petru, din mila lui Dumnezeu voievod şi moştean al Moldovei (…) Să


ştii că noi suntem la Constantinopol bine sănătoşi, slava Domnului şi ţinuţi
bine şi în cinste de Măria sa Împăratul şi de vizir (…)
Să ştii, dragă jupâne Toma, că am dat lui Toader această scrisoare pentru
jude şi sfat şi mai ales pentru dumneata; să vă străduiţi şi să găsiţi o cale,
împreună cu judele şi sfatul, ca să aflaţi deplin cum îi merge doamnei noastre
şi copiilor şi, când veţi afla aceasta, să îndemnaţi pe Toader a se întoarce cu
răspuns la noi, unde va auzi că suntem (…) Şi ce veţi putea face bine doamnei
şi copiilor, cu hrană şi alte lucruri tot va fi plătit (…) voi ţine minte pe cine va
face bine .
Nădăjduim în Dumnezeu că vom fi ce-am fost şi mai mult decât atât (s.n.)
şi vom plăti tot întocmai (…).” (N. Iorga, Scrisori de boieri, scrisori de domni, p.
196,
cf. Literatura română veche, I…,p.244-245.)

1541. Adrianopol. Sultanul Soliman I Magnificul îl informează pe Sigismund I,


regele Poloniei, că a dat din nou lui Petru Rareş domnia Moldovei

"Scrisoare de la împăratul turcilor.


Din mila lui Dumnezeu, împăratul Turciei şi al altor mari state de lege
musulmană, prietenului nostru, regele Poloniei şi al altor state de lege creştină,
lui Sigismund. Vă facem cunoscută prin această carte a noastră prietenia
noastră şi cercetăm sănătatea voastră. Cu acest prilej dăm ştire vouă,

205
prietenului nostru, că în această vreme a murit Ştefan voievodul Moldovei,
care a fost mai înainte, şi aşa a venit la noi şi la fericita şi marea noastră
stăpânire Petru voievod şi s-a umilit în faţa noastră, a stăpânului său. Iar noi,
văzându-i umilinţa, i-am dat din a noastră deosebită şi înaltă îndurare
voievodatul ţării Moldovei, cu toate, precum a fost în timpul tatălui său şi al
bunicului său, în care hotare l-au ţinut acei înaintaşi ai săi. Iar noi i-am
îngăduit, din mila noastră, să aibă acest voievodat în aceleaşi hotare şi în
acelaşi fel ca şi înaintaşii săi, cum a fost la început, şi l-am trimis în acest
voievodat, ca voi, prietenul nostru, să ştiţi despre aceasta şi să daţi crezare
acestei cărţi a noastre. S-a dat din Adrianopol. (I. Corfus, Documente…., p.35-
36.)

1541. Petru Rareş cere un ajutor bănesc lui Sigismund I necesar


răscumpărării ,,Ţării de jos" de la turci

"De la voievodul Moldovei.


Preastrălucite milostive domnitorule. Dăm de ştire măriei voastre regeşti
că mare greutate am de la turci, că ne încarcă şi vreau de la noi tare mulţi zloţi
pentru această bogată ţară de jos, pe care a fost luat-o împăratul turcesc şi pe
care ne-a dat-o înapoi, şi aşa n-am de unde să-i iau că să-i dau, am numai
nădejde în Dumnezeu şi în măria voastră, ca într-un domn creştin. Miluiţi-vă şi
de noi de toţi creştinii.
Alta, dăm de ştire măriei voastre cum au fost luat la început turcii ţara de
jos, jumătate de ţară, şi cum au luat-o aşa au luat-o în sus spre Nistru. Dacă ar
fi ţinut-o aşa mai departe, până acum ar fi luat şi Hotinul şi atunci s-ar fi
apropiat de Cameniţa, şi aşa băgaţi de seamă măria voastră cu cine au turcii
graniţele, că ei voiesc să întindă totul în toate părţile, iar creştinilor să le fie
pagubă. De aceea lor nu le pasă de creştini, ca de câini. Iar eu am graniţele cu
turcii şi aşa am totdeauna pagube de la ei.
Dar, milostive rege, ne-am rugat la Dumnezeu ca să-mi dea viaţă să scot
toată ţara de la turci şi de păgâni şi Dumnezeu ne-a ajutat că am obţinut-o toată
de la turci, cu ajutorul Domnului, numai Tighina n-am căpătat-o, dar am
nădejde în mila Domnului şi în îndurarea măriei voastre, milostive rege, că
turcii mi-or da-o înapoi.
Alta, facem cunoscut măriei voastre, ca să-i daţi învăţătură regelui
Ferdinand să se străduiască pentru creştini să ia Buda de la turci, şi dacă va
cuceri-o s-o sfarme şi să măture totul în Dunăre, ca turcii să nu se întărească
acolo, căci nu ajută nimic creştinilor că turcii se aşază acolo, ci strică totul
creştinilor. Iar dacă va ajuta Domnul să se aşeze creştinii în ea, atunci aceştia
vor clădi cetatea altă dată.
Mai facem cunoscut măriei voastre că turcii voiesc să ia ţara Moraviei cu
totul, ca să se aşeze acolo şi să pornească spre Viena în Ţara Nemţească. Când
vor cuceri această parte, după cum voiesc, ceea ce nu le ajuta Doamne, se vor
împărţi, milostive rege, în două: unii vor rămâne la Buda, iar ceilalţi vor porni

206
asupra voastră. Aşa este, ca să ştiţi măria voastră, ceea ce nu ştiu dacă ştiţi sau
nu că turcii au acest gând, iar de pacea cu voi nu le pasă nici de un ban, dar voi
nu ştiţi nimic de aceasta şi cu toţi creştinii.
Aş da mai multe ştiri măriei voastre, milostive rege, din această parte
despre turci, dar nu îndrăznesc, căci voi nu ne credeţi, ci vă temeţi de trădare,
iar noi ne temem de voi să nu ne înşelaţi. Dar aşa vă spun, ca unui prieten şi
vecin apropiat al nostru, ca să vă feriţi de aceşti lotri păgâni de turci, căci ei nu
doresc nici un bine creştinilor, ci numai să-i trădeze şi să pună mâna pe ei.
Facem cunoscut măriei voastre că am trimis pe fiul nostru la turci,
pentru toţi creştinii, dar nici de fiul meu nu mi-ar păsa deloc, dacă aş auzi că
creştinii s-au înţeles între ei şi s-au unit laolaltă împotriva turcilor, împotriva
duşmanilor creştinilor. Eu aş fi la un loc cu toţi creştinii, iar acest fiu al nostru,
care este la turci, să moară pentru noi şi pentru toţi creştinii, cum au murit alţii.
Mai bine este a trăi cu creştinii în pace decât cu păgânii.
Mai dăm de ştire măriei voastre, ca unui prieten al nostru bun şi vecin
apropiat, că aş fi trimis la toţi domnii creştini, în toate părţile, ca să-mi ajute,
ca unui domn creştin, precum sunt eu acum un om căzut la pământ, n-am de
unde să iau pentru a mă plăti de turci, care mă apasă acum foarte, milostive
rege, vrând tare mulţi zloţi pentru această ţară de jos, pe care au luat-o turcii
de la noi, şi mi-au poruncit să-i pregătesc alţi (bani) şi să plec la război,
numai că nu ştiu de ce să mă apuc mai întâi, căci n-am de unde să-i iau, dacă
nu vă veţi îndura domniile voastre, milostive rege, domnii creştini, ca să vă
înduraţi cu 20000 de zloţi ungureşti, ca să mă răscumpăr de turcii păgâni.
Mai înştiinţez pe măria voastră despre tătari, că s-au pregătit 30000 de
tătari, şi s-ar afla cu ei fiul hanului, ca să bată cu război ţara măriei voastre. Şi
totul este cu învăţătura împăratului turcesc, altfel nu este, milostive rege.
Mai aduc la cunoştinţa măriei voastre despre acei tătari, pe care i-a bătut
Pretwicz şi le-a luat soţiile, cu toate uneltele, şi aşa vor să le ceară de la voi,
dar să nu le daţi nici una, căci dacă le veţi da măcar una, apoi va trebui să le
daţi pe toate, altfel nu va fi.
Mai dăm de ştire măriei voastre despre turci, că nu merg acum cu Telem
paşa, după cum au mers până acum, iar acum pe Telem-paşa l-au înlăturat şi
sunt gata pentru orice clipă.
Şi aceasta mai dăm de ştire măriei voastre, ca să nu amânaţi cu nunta şi
cu discordia până la cei Trei regi, căci până la cei Trei regi este mult, astfel că
turcii pot face până atunci mult rău creştinilor. De asemenea, milostive rege,
rugăm şi cerem tare măriei voastre, ca unui domn creştin, ca măria voastră să
binevoiască să lase să treacă, la voia şi rugămintea noastră, prin ţara şi statele
mărie voastre solii mei la marele cneaz al Moscovei, ca să se îndure şi să ne
dea cât îl va îndemna Dumnezeu.
Milostive rege, turcii voiesc tare mult de la noi pentru această ţară de
jos, pe care eu trebuie s-o răscumpăr, şi n-am de unde lua. Dacă domniile
voastre, domnii creştini, nu mă veţi ajuta, atunci nu ştiu unde să mă îndrept.

207
Milostive rege, dar eu nu cer bani pentru folosul meu, ci-i cer pentru creştini,
ca să mă plătesc cu ei de turci, de limba păgână.
Încă mai rog, milostive rege, ca să binevoiţi s-o faceţi, ca un domn
creştin, ca prietenul şi vecinul nostru, la marea noastră rugăminte, ca să
trimiteţi scrisorile voastre reginei Ungariei şi călugărului, ca să ne dea înapoi
cetăţile noastre, pe care le-am avut în Ungaria, Ciceiul şi Cetatea de Baltă, ca
să binevoiască să ni le dea înapoi, la voia măriei voastre.
Facem cunoscut măriei voastre ca măria voastră să nu binevoiască să
stea tot timpul la Vilna sau la Cracovia, ci să-şi păzească pământul de la hotar,
ca să nu vă trădeze turcii, ca pe noi. Milostive rege, aşa am fost ieşit din ţara
mea şi aşa am fost prin ţări străine, dar m-am rugat lui Dumnezeu şi ne-a ajutat
să venim în moşia noastră, în ţara Moldovei, căci am fost un foarte.... şi ne-am
rugat tare lui Dumnezeu ca să ne dea să fim în creştinătate.
Mai facem cunoscut măriei voastre că turcii ne-au pus ca eu să fiu
vilaem între creştini şi să ţin cu ei (cu turcii), dar eu n-am ţinut de bună voie
cu ei şi nici nu voi ţine, ci cu creştinii voi ţine.
Alta, am trimis la măria voastră, cerându-vă şi rugându-vă ca domnia
voastră să-mi facă dreptate cu Sienko, Adam şi Iordan, ginerele lui Iskrzyeki,
în legătură cu tezaurul nostru, care este la ei şi pe care-l folosesc ei şi acum. Şi
mai înainte am trimis la măria voastră ca să-mi faceţi dreptate, ca să mi se dea
înapoi tezaurul meu, care este la Sienko şi la Iordan, ginerele lui Iskrzyeki, dar
până acum nu mi s-a dat încă nimic înapoi de către ei, milostive rege. Rog şi
cer din nou măriei voastre, ca unui vecin şi prieten, milostive rege, ca să mi se
facă dreptate, ca să-mi dea înapoi tezaurul, ca mai departe să nu fie amânare şi
întârziere, milostive rege, vă rog şi vă cer ca aceasta să ia sfârşit, milostive
rege, vă rog de multă vreme să-mi faceţi dreptate.
Alta, vă mai rog, milostive rege, să binevoiţi s-o faceţi, ca un domn
creştin, ca prietenul şi vecinul nostru apropiat, s-o faceţi la rugămintea şi voia
noastră, să daţi drumul la acei prizonieri care au fost prinşi în lupta de la
Obertyn şi care sunt în cetatea voastră Olsztowiec, mai sus de Cracovia, pe
nume Dragoş Scorici, iar al doilea un curtean. Vă rugăm deci să binevoiţi să
faceţi aceasta ca un domn creştin, ca să păziţi jurământul de pe cartea pe care
am întărit-o cu jurământ împreună cu hatmanul duşman al măriei sale şi al
Coroanei, măria sa binevoieşte să primească aceasta cu recunoştinţă din partea
domnului voievod şi nu se îndoieşte că va sta într-aceasta cu putere şi va face-o
cu încredere, potrivit jurământului făcut la Bakota. Iar dacă domnul voievod va
socoti că înţelege cel mai bine să facă faţă trebilor sale şi ale ţărilor sale şi va
înştiinţa prin solii săi că are nevoie de ajutor din partea M.S. regelui, atunci
măria sa nu va binevoi să refuze nimic din ceea ce va fi drept spre binele
domnului voievod şi al ţărilor sale.
Orice ar înţelege solii noştri cel mai temeinic şi cel mai sigur în aceste
lucruri din partea voievodului şi a sfetnicilor săi, să ne dea de ştire Boraty nski,
iar noi vom şti cu chibzuială şi cu sfat bun cum să hotărâm şi să rânduim mai

208
departe aceste lucruri". (Ilie Corfus, Documente..., p.49-
51)

1542 martie 1. Suceava. Tratat secret de alianţă între Petru Rareş şi Ioachim
electorul de Brandenburg, comandantul trupelor imperiale

“…şi în fine, pentru ca noi şi urmaşii noştri să putem scăpa din această
robie turcească, şi să nu fim constrânşi a ne lupta contra sîngelui creştinesc şi
pentru ca să putem căpăta îndărăt cetăţile şi posesiunile noastre (…) şi ca să
putem fi legaţi uniţi şi întrerupţi de-a pururea cu sacrul Imperiu roman noi
promitem şi ne obligăm, în numele nostru al urmaşilor noştri (…) cum că noi,
în tot cursul acestui război vom pune şi vom ţinea de-a pururea şi în anumite
locuri spioni buni şi credincioşi care vor pândi şi vor observa plecarea
turcului din Constantinopol, gătirea lui de război, ordinea, oastea şi toată
puterea lui (…) Şi dacă împăratul turcilor ar veni el singur în persoană şi noi
cu supuşii noştri (…) se va întâmpla să fim cu turcii şi timpul ni se va părea
oportun, atunci noi împreună cu supuşii noştri, precum şi ceilalţi ce vor fi cu
noi, vom întoarce toate puterile şi oastea noastră şi vom trece în partea oastei
creştine şi-i vom da ajutor (…)
Vrem mai încolo şi promitem că se vor aduce pentru întreţinerea oastei
creştine 30.000 de boi din ţările noastre prin Polonia la locul unde se va afla
oastea, cu preţ drept şi cuviincios.” (Relaţiile internaţionale…,p.161-
163)

1543. Solia lui Petru Rareş la Moscova

“Şi s-au închinat marelui împărat solii din partea voievodului şi l-au
rugat să-i dea ajutor să se răscumpere de la sultanul turcesc, căci sultanul
turcesc l-a alungat din ţara lui, Moldova, şi voievodul voia să meargă către
tine, către marele împărat, la Moscova, dar i-a fost cu neputinţă să treacă.
Turcii şi tătarii din Crîm i-au prădat ţara şi erau de asemenea în război şi cu
regele (Poloniei) şi el plecat în ţara ungurească, iar din ţara ungurească s-a
dus să se închine sultanului turcesc, ca să-i înapoieze domnia în Moldova şi
sultanul turcesc i-a două părţi din Ţara Moldovei, iar a treia parte a luat-o
sultanul pentru sine, precum şi trei sute de mii de zloţi roşii, pe lîngă darea pe
care i-o dă annual, dar marele împărat (al Moscovei) să-l miluiască şi să-i
dea ajutor ca să se răscumpere, căci şi mai înainte l-a miluit şi l-a ajutat".
(P.P.Panaitescu, Petru Rareş şi Moscova, Bucureşti, 1934, p.7)

CAPITOLUL XI

209
LUPTA ŢĂRILOR ROMÂNE PENTRU
REDOBÂNDIREA INDEPENDENŢEI
ÎN A DOUA JUMĂTATE A SECOLULUI al XVI-lea

1553 iunie 22. Hârlău. Jurământul lui Alexandru Lăpuşneanu, domnul Moldovei
faţă de Sigismund August, regele Poloniei

" (...) În numele Tatălui şi al Fiului şi al Duhului sfânt. Amin.


Noi Alexandru, din mila lui Dumnezeu domn şi moştenitor al ţării
Moldovei şi Ţării Româneşti, facem cunoscut cu această carte a noastră
tuturora împreună şi fiecăruia îndeosebi, celor de faţă şi viitor, care veţi avea
cunoştinţă de aceasta, că noi rămânem la vechile obiceiuri ale înaintaşilor
noştri, voievozii Moldovei, şi voim să urmăm mai ales pe acelea, pe care ei au
obişnuit să le ţină cu stăruinţă şi cu bunăvoinţă, tare şi neclintit, pentru
credinţa şi jurământul faţă de preastrăluciţii regi ai Poloniei, după
înţelegerea şi jurământul lor şi prin jurămintele lor pentru păstrarea
credinţei, supunerii şi omagiului de vasalitate, cu ajutor împotriva
duşmanului, şi pentru păstrarea păcii veşnice, şi au obişnuit să se îndatoreze,
ei înşişi şi urmaşii lor, faţă de preastrăluciţii regi şi faţă de Coroana polonă şi
să întărească mai întâi jurământul. Când deci ţara Moldovei a fost eliberată,
cu ajutorul unor oameni de seamă şi oameni de arme dintre sfetnicii noştri, de
domnia lui Iliaş şi Ştefan voievozi, când noi în acea vreme am fost venit cu
mulţi oameni de arme în regatul Poloniei, noi înşine am fost puşi şi ridicaţi
anul trecut, din mila lui Dumnezeu, de către preastrălucitul Sigismund August,
regele Poloniei, prietenul şi părintele nostru milostiv, în aceeaşi domnie a ţării
Moldovei şi Ţării Româneşti şi de aceea i-am jurat pe Nistru, în oraşul
Bakota, să fim supus, ca vasal, măriei sale şi i-am mai făgăduit să întărim
jurământul în ţară de către toţi şi să-l înnoim, iar da şi aceasta n-r fi de ajuns
pentru pacea veşnică şi pentru păzirea credinţei, s-ar cuveni ca amândouă
statele să contribuie şi să adauge şi să-l întărească din nou, prin sfetnicii
noştri de ambele părţi, şi să-l confirme din nou prin jurământ. De aceea am
trimis la Cracovia, la dieta mare, pe puternicii şi de bun neam panii sfetnici ai
noştri, pe Ioan Hîra pârcălabul Hotinului şi pe Dan vistiernicul nostru, prin
care să mulţumim mai întâi m.s. regelui că a binevoit să ne ţină şi să ne
hrănească pe noi în regatul său atunci când am venit cu mulţi şi cu alţi
sfetnici ai noştri în ţara sa şi să ne arate îndurarea sa regească. De aceea ne-
am declarat prin ei ca să ne închinăm măriei sale şi ne-am rugat ca măria sa
să ne primească pe noi şi ţara noastră sub protecţia sa, şi că întărim
jurământul făcut de noi la Bakota şi că împlinim şi adăugăm la ceea ce n-ar fi
ajuns, şi să binevoiască să trimită solii săi la noi. În care lucruri am cunoscut

210
o îndurare nu mai mică decât ceea ce am cunoscut-o mai înainte, când ne-a pus
în domnie şi când ne-a adăpostit în ţara sa. Căci, la rugămintea noastră, a
binevoit să trimită la noi solii săi, oameni aleşi şi înţelepţi, pe puternicul domn
Stanislav conte de Tenczyn, castelanul Liovului, staroste de Lublin, Belz şi
Urzedów, şi pe nobilul domn Petru Boratynski, burgravul şi substarostele
Cracoviei, secretarul său, şi a binevoit să ne primească sub scutul şi în
îndurarea sa pe noi, ţara noastră şi pe supuşii noştri. Noi deci foarte
recunoscători închinându-ne înaintea acestor soli şi depunând jurământ, cu
mâinile noastre pe Hristos cel sfânt, de supunere şi vasalitate, după vechile
omagii, luminatei maiestăţi a m.s. regelui şi regatului Poloniei, cu panii
sfetnici ai noştri şi cu boierii şi cu toată ţara îndeobşte şi fiecare în parte am
făcut şi am împlinit toţi împreună şi fiecare în parte, ca să fie ţinute cu credinţă
şi păzite toate lucrurile scrise mai jos, tare şi întru nimic neschimbat în vecii
vecilor de către noi înşine şi de către urmaşii noştri şi de către sfetnicii noştri,
de către pârcălabi, nobilimea, boierii şi de către toţi supuşii noştri ai ţării
Moldovei şi Ţării Româneşti. Am făgăduit prin aceste cărţi şi făgăduim, cum
am cunoscut o îndurare mai mare decât toţi ceilalţi voievozi dintâi în păstrarea
vieţii noastre şi a supuşilor noştri şi cu mare preţuire şi spre mare înălţare,
jurăm şi făgăduim pentru noi înşine şi pentru urmaşii noştri, sfetnicii,
pârcălabii, boierii şi cu toţi supuşii noştri să ţinem şi să păzim tare în vecii
vecilor toate lucrurile scrise mai jos şi confirmăm şi întărim toţi împreună şi
fiecare în parte cu aceste cărţi ale noastre întru totul îndeplinirea în toate atât a
jurământului înaintaşilor noştri, voievozii de mai înainte ai ţării Moldovei cu
preastrăluciţii regi ai Poloniei, cât şi jurământul nostru împlinit şi legat şi
săvârşit în orăşelul Bakota preastrălucitei maiestăţi a m.s. regelui Sigismund
August, prietenului şi părintelui nostru milostiv, ş. regatului măriei sale al
Poloniei.
Mai întâi făgăduim şi ne îndatorăm, în numele nostru şi al panilor
sfetnici şi al pârcălabilor şi al boierilor şi al tuturor supuşilor noştri ai ţării
Moldovei, care sunt pe lângă noi şi care n-ar fi, şi în numele tuturor supuşilor
noştri şi al urmaşilor noştri, faţă de preastrălucitul rege, domn şi domn
Sigismund August, faţă de regatul Poloniei, faţă de urmaşii măriei sale, că nu
vom avea şi nu vom recunoaşte şi nici urmaşii noştri nu vor avea şi nu vor
recunoaşte pe un altul al nostru decât pe preastrălucitul rege al Poloniei, căruia
îi vom fi credincioşi şi supuşi, şi voim să fim prieten credincios măriei sale şi
vom fi duşman duşmanului măriei sale, cu toată ţara noastră, şi vom respinge
cu mare grijă pe duşmani de la ţara măriei sale, şi îl vrem ca un tată al
propriilor noastre ţări, şi de asemenea trădările şi primejdiile care ar fi din
partea duşmanului asupra regatului Poloniei, aflând de trădări, vom da fără
întârziere de ştire m.s. regelui sau hatmanilor poloni, şi vom fi prietenul m.s.
regelui şi regatului Poloniei, şi urmaşii noştri şi supuşii noştri în vecii vecilor
vor fi, fără nici o trădare şi viclenie şi altă minciună. Pe lângă aceasta, dacă
cineva ne-ar sfătui să părăsim pe m.s. regele, noi făgăduim să ţinem credinţa şi

211
jurământul, cu sfetnicii şi cu boierii şi cu toată ţara noastră, şi dacă noi înşine l-
am părăsi, ferească Dumnezeu, la un sfat diavolesc, sau dacă urmaşii noştri,
voievozii, ar voi să-l părăsească, atunci noi, sfetnicii şi toţi boierii şi toată ţara
noastră a Moldovei şi Ţării Româneşti făgăduim să stăm sub acest jurământ şi
să ţinem credinţă adevărată m.s. regelui şi regatului Poloniei, să înmulţim şi să
sporim bunul renume şi folos al regatului polon şi să ne ferim să intrăm în sfat
şi în înţelegeri unde s-ar plănui ceva stricăcios m.s. regelui şi regatului polon.
Ci dimpotrivă, dacă ar ajunge la cunoştinţa noastră şi a supuşilor noştri ceva,
din care s-ar putea aduce daune măriei sale şi regatului polon, făgăduim să
prevenim şi să oprim, şi voi fi dator să dau de ştire, fără întârziere, măriei sale
sau hatmanilor sau staroştilor şi nobililor de graniţă, şi vor fi datori aceasta şi
urmaşii şi supuşii noştri.
De asemenea, n-avem să facem şi să stabilim în numele ţării nici o
înţelegere şi nici o hotărâre şi nici o alianţă şi omagiu de vasalitate cu nici o
persoană de orice stare şi demnitate ar fi ea, fără ştirea m.s. regelui şi a
senatorilor Coroanei polone. Nu vom fi îndepărtaţi şi nici urmaşii noştri nu
vor fi îndepărtaţi din voievodatul Moldovei şi al Ţării Româneşti, ci,
dimpotrivă, dacă vom fi îndepărtaţi de aici, îl vom dobândi după putinţa
noastră. Pe lângă aceasta, toate înţelegerile şi hotărârile, care ar dăuna m.s.
regelui, avem să le stricăm şi să le desfiinţăm. De asemenea, n-avem să facem
război împotriva nimănui, fără permisia m.s. regelui şi a urmaşilor şi a
senatorilor măriei sale. Să dăm ajutor împotriva tătarilor şi împotriva fiecărui
duşman, neexceptând pe nimeni care s-ar război sau ar ridica război împotriva
statului m.s. regelui, la vestirea şi cererea proprie, atât a m.s. regelui însuşi, cât
şi a marelui hatman şi a hatmanului de câmp. Să avem totdeauna gata 7000 de
oameni buni de luptă împotriva fiecărui duşman al m.s. regelui şi ori de câte
ori va fi nevoie, vom fi datori să-i trimitem. Şi dacă va fi nevoie să mergem noi
înşine cu capul nostru, cu sfetnicii noştri şi cu boierii şi cu supuşii noştri şi
urmaşii noştri ai Moldovei şi Ţării Româneşti în ajutorul preastrălucitului
domn, regelui Poloniei, în apărarea statului Coroanei polone, vom merge şi
vom da ajutor, şi vor da şi urmaşii noştri în vecii vecilor, şi nu vor voi să uite
binefacerile m.s. regelui şi cheltuielile pe care a binevoit să le facă la aşezarea
noastră în domnia Moldovei.
Noi făgăduim să dăm şi să îngăduim din partea noastră intrarea
liberă în ţara noastră a Moldovei în bună voie, precum şi trecere şi întoarcere
în voie tuturor negustorilor şi solilor mari şi mici, care călătoresc şi merg din
regatul Poloniei în Ţara Moldovei şi Ţara Românească, sau care trec prin
ţara noastră la turci sau în oricare altă ţară pentru orice pricină, să se ocupe
de trebile lor, să cumpere şi să vândă. Iar dacă cineva le-ar face lor împreună
sau oricui în parte daună sau ar vrea să-i ucidă şi ar fi găsit, atunci noi vom
pedepsi pe vinovat de orice stare sau rang ar fi el pentru fapta sa rea.
Afară de aceasta, întărim şi confirmăm împreună cu sfetnicii noştri
privilegiile care au fost acordate şi date de oricare dintre voievozii moldoveni,

212
înaintaşii noştri, oricăror oraşe, oameni şi stări şi oamenilor împreună şi
fiecăruia în parte care se află în regatul Poloniei şi care locuiesc în Coroana
polonă a m.s. regelui şi supuşilor săi.
Pe lângă aceasta, toate legile în legătură cu împărţirea dreptăţii în
amândouă statele, legi care sunt făcute de răposatul rege al Poloniei şi de
voievodul Moldovei şi trecute şi înscrise în registrul cetăţii Cameniţei, le vom
păzi în toată puterea lor, împreună cu sfetnicii noştri, şi le păzim şi le întărim
cu aceste cărţi ale noastre, iar pârcălabii noştri au să ia sfat şi au să se ţină după
aceste legi la împărţirea dreptăţii supuşilor luminatei maiestăţi a m.s. regelui, şi
vor fi datori aceiaşi pârcălabi şi alţii toţi, ori cum ar fi chemaţi pe nume, să facă
dreptate la cea dintâi cerere a arendaşilor domeniilor cu toţi supuşii noştri,
neaşteptând sosirea de acolo, vor fi datori, fără nici o amânare.
De asemenea, aceiaşi pârcălabi şi toţi slujbaşii vor fi datori să
pedepsească hoţii şi năvălitorii, jafurile, nu prin bani de la fiecare, ci cu
capetele lor, după fapta lor. Şi ţăranii fugiţi, robii şi fugarii au să fie predaţi
fără nici o amânare stăpânilor lor de către noi şi de către sfetnicii noştri şi de
către fiecare supus al nostru, fără nici o amânare, nu prin hotărârea adunării
comisarilor, ci după lege, cum va fi dovedit omul, oricine ar fi.
De asemenea, vom da în fiecare an, după vechiul obicei şi hotărâre,
comisari dintre toţi sfetnicii, boierii, pârcălabii, care vor fi datori să facă
dreptate supuşilor noştri cu supuşii m.s. regelui, după lege şi după Dumnezeu,
care comisari toţi împreună şi fiecare în parte vor avea putere reciprocă să
judece şi să pedepsească pe omul, supusul nostru, de orice stare ar fi el.
Dacă cineva ar vrea să fie duşman regilor Poloniei şi trădător al
regatului polon, cei care pradă case şi ard oraşe şi sate, toţi aceştia să fie
pedepsiţi cu capul; n-avem să-i adăpostim pe faţă sau în taină în ţările
noastre şi nici supuşii noştri n-au să-i adăpostească în dauna regatului polon,
ci, dimpotrivă, vom fi datori ca, prinzându-i, să-i redăm m.s. regelui sau
staroştilor de la hotar, ori să-i izgonim din ţara noastră.
Dacă, de asemenea, unii prizonieri ar fugi pe faţă sau în taină de la
tătari sau de la turci ori din orice altă ţară de margine în regatul polon prin
ţara noastră a Moldovei şi Ţării Româneşti, unuia ca acestuia avem să-i dăm,
fără nici o reţinere a sa, nu numai voia de a trece prin ţară, ci să ne arătăm şi
îndurarea noastră asupra lui.
Pe lângă aceasta, voim să avem toate graniţele între ţările noastre şi
statul regatului Poloniei şi cel al marelui principat al Lituaniei nu altfel, ci
după străvechiul obicei şi hotărâre, şi să nu facem năvăliri în aceste state ale
regatului Poloniei, sau să îngăduim supuşilor noştri să le pustiiască, şi nici
urmaşii noştri nu vor îngădui aceasta.
Pe lângă aceasta, nu vom îngădui, după vechea hotărâre, supuşilor
noştri din acest moment să înfiinţeze nici un sat şi nici o cetate, nici să facă
iazuri şi prisăci pe ambele părţi ale Nistrului pe pământurile m.s. regelui, şi

213
nici (să stea) cu vitele pe acele pământuri, şi urmaşii noştri nu vor îngădui
aceasta.
Nici mori n-avem să folosim mai mult, după străvechea hotărâre, pe
ambele părţi ale Nistrului, pe pământul m.s. regelui, decât cât va fi voia şi
bunăvoinţa măriei sale. De asemenea, vom îngădui să se repare şi să se
clădească în ţara noastră bisericile săseşti şi armeneşti, distruse de Ştefăniţă
voievodul cel rău.
La fel, n-avem să cerem şi nici să pomenim de ţara Pocuţiei şi nici să
intrăm în ea câtuşi de puţin în vecii vecilor, pentru că ţara Pocuţiei este
dreaptă moşie a m.s. regelui şi aparţine Coroanei polone. N-avem s-o cucerim
şi nici n-avem să facem nici o năvălire asupra ei nici noi, nici urmaşii, nici
sfetnicii noştri, căci această ţară a Pocuţiei este din vremuri vechi proprie de
moştenire a m.s. regelui, prietenul şi părintele nostru milostiv, şi are să fie în
veci. Numai oamenii care vor fi drepţi de moştenire şi robi, ca şi ţiganii şi
tătarii ţării Moldovei, asemenea oameni n-au putut să fie nicicând primiţi în
ţara Poloniei, ci au să fie daţi înapoi în ţara Moldovei. Şi fugarii de ambele
părţi să nu fie primiţi, ci să fie predaţi fiecare aceluia de la care a fugit.
De asemenea, să fie păzită regula în privinţa împărţirii dreptăţii, după
cum este scris în alte cărţi.
Dacă, din vrerea Domnului, s-ar întâmpla asupra noastră, asupra ţării
noastre a Moldovei şi asupra urmaşilor noştri vreo năvălire şi violenţă din
partea unor duşmani creştini sau păgâni, preastrălucitul Sigismund, regele
Poloniei, milostivul nostru părinte, şi urmaşii măriei sale şi cu toţi sfetnicii săi
şi cu ajutorul său şi cu toţi supuşii săi are să ne dea oaste şi are să ne fie de
ajutor împotriva duşmanilor creştini şi păgâni, să ne ajute şi să ne apere. Şi aşa,
ferească Dumnezeu, dacă s-ar întâmpla să vină asupra noastră şi asupra
sfetnicilor noştri moldoveni şi asupra întregii ţări a Moldovei o astfel de
putere şi apăsare din partea oricărui duşman păgân, cărora nu i-am putea
face faţă, atunci urmează să avem intrare liberă, cu cneaghinele noastre, cu
sfetnicii noştri şi cu boierii, cu supuşii noştri şi cu soţiile şi cu copiii noştri, cu
tezaurul, cu averile, cu vitele noastre cu toate în ţara m.s. regelui, în toate
oraşele şi în toate cetăţile şi în toate satele măriei sale şi la sfetnicii măriei
sale în toate ţinuturile şi prin toate ţinuturile măriei sale, oricare sunt sub
puterea măriei sale, şi să ne fie dată putinţa să locuim şi să ne adăpostim
slobod şi de bună voie şi la alegere şi sigur. De asemenea, dacă s-ar întâmpla
ca duşmanii noştri păgâni să ne ceară pe noi şi pe boierii noştri şi supuşii
noştri din mâna măriei sale regelui, măria sa n-are să ne dea pe noi, nici pe
boierii noştri, nici pe supuşii noştri în mâinile păgânilor, duşmanii creştinilor.
La fel, prietenul şi părintele nostru milostiv, Sigismund August, regele
Poloniei, are să se îndure şi să ne ia şi să ne ţină pe noi şi boierii noştri şi
supuşii noştri în graţia sa şi să ne îngăduie hrana, ca s-o câştigăm pe dreptate.
Tot aşa m.s. regele, prietenul şi părintele nostru milostiv, are să ne fie de
ajutor, cu persoana sa şi cu puterea sa şi cu sfetnicii săi şi cu supuşii Coroanei

214
polone, nouă şi moşiei noastre, ţării Moldovei, ca să ne-o dobândească. Iar
dacă ne va ajuta Dumnezeu să ne dobândim moşia, ţara Moldovei, să fim
lăsaţi de m.s. regele să ieşim slobod şi în voie pe faţă şi în siguranţă, fără nici
o daună şi oprelişte, din ţara măriei sale, cu cneaghinele şi cu sfetnicii noştri
şi cu supuşii, copiii şi soţiile noastre şi cu tot tezaurul şi cu averea, cu vitele
noastre în ţara şi moşia noastră a Moldovei şi în statele noastre. De
asemenea, nici un duşman de-al nostru, care ar voi să se dea drept domn al
ţării Moldovei şi care ar veni la prietenul şi părintele nostru, m.s. regele
Sigismund August, n-are să şadă în ţara măriei sale, nici să-l adăpostească, ci
are să-l izgonească şi să-l alunge din ţara sa.
Tot aşa, M.S. regele Sigismund August şi urmaşii măriei sale şi
supuşii măriei sale n-au să ne facă nouă, lui Alexandru voievod şi urmaşilor
noştri şi ţării noastre nici o pagubă şi nici o răutate în chip duşmănos, nici cu
sfatul şi nici cu fapta, nici pe faţă şi nici în taină. Iar dacă s-ar cunoaşte
asemenea răutăţi din partea unor astfel de duşmani ai noştri, atunci M.S. regele
Sigismund August are să ne dea de veste şi să ne spună.
De asemenea, dăm voie negustorilor noştri din ţara noastră a
Moldovei să meargă slobod şi în voie şi deschis şi să târguiască în ţara M.S.
regelui, după vechiul zacon şi după vechiul antrepozit, plătindu-şi dreapta
vamă, şi cu aceasta este şi are să le fie slobod şi deschis să se întoarcă înapoi
pe drumurile pe care vor pleca, cu toate averile ce le va avea fiecare la el.
Toate aceste lucruri la un loc şi fiecare în parte, care sunt scrise în
acest loc şi oricâte sunt scrise în vechile cărţi de jurământ şi în jurământul
nostru care a fost făcut la Bakota, pe care le trecem în această carte, făgăduim
cu toţi sfetnicii şi cu toţi boierii şi supuşii noştri ai ţării noastre a Moldovei şi
Ţării Româneşti să le păzim şi să le ţinem tare şi neschimbat, sub jurământul
nostru şi al sfetnicilor noştri, noi şi cu sfetnicii noştri făgăduim să le păzim sub
jurămintele noastre pe sufletul nostru şi pe cinstea noastră şi a supuşilor noştri
în numele nostru şi în numele urmaşilor noştri şi în numele supuşilor noştri,
toate câte atârnă de noi. Aceste deci le-am făcut şi le-am împlinit de bună voie
prin jurăminte, cu sfetnicii noştri şi cu îngăduinţa lor, gândindu-ne bine şi
chibzuind, şi panii noştri mai jos scrişi le-au făcut şi le-au împlinit de bună
voie, că le vom păzi şi le vom împlini, noi şi toţi supuşii ţării Moldovei şi Ţării
Româneşti care s-au aflat în acest timp şi care nu s-au aflat, după cum este
scris mai sus.
Aşa să ne ajuţi Doamne şi Sfânta Troiţă şi sfânta cruce.
Iar dacă n-am împlini sau n-am face toate aceste lucruri hotărâte,
stabilite, făgăduite şi mai sus scrise şi promise de noi şi am voi să facem sau
am făcut ceva duşmănos împotriva prietenului nostru, M.S. regele, şi împotriva
Coroanei polone, atunci Doamne Dumnezeule puternice în Sfântă Troiţă
bunule, nu ne ajuta şi ucide-ne sufletul şi trupul.
Şi la aceasta este credinţa şi sufletul nostru, al panilor sfetnici ai noştri
şi al boierilor noştri. Şi la aceasta au fost faţă panii sfetnici ai noştri duhovnici

215
şi mireni: în Dumnezeu preasfinţitul şi de Dumnezeu rugătorul nostru kir
Grigore mitropolitul Sucevei, cel mai înalt dintre toţi rugătorii de Dumnezeu şi
episcopii ţării noastre a Moldovei, şi kir Macarie episcopul Romanului, al
Cetăţii Noi şi al întregii ţări de jos, kir Grigore episcopul Rădăuţilor, Putnei şi
Cernăuţilor şi al întregii ţări de sus; puternicii sfetnici ai noştri panii mireni:
pan Movilă Hudici mare logofăt, pan Simeon Negrilă pârcălabul cetăţii
Sucevei, mare hatman al întregii noastre curţi, pan Ioan Nădăbaico mare vornic
al întregii ţări de jos, pan Sturdza Ureche, pan Petru Cîrcă, pan Luca Popovici
şi pan Ioan Hîra staroştii Hotinului, pan Ioan Danciul, pan Veisa Prasan (?)
staroştii Cetăţii Neamţului, pan Iosif Veveriţă şi pan Văscan staroştii
Romanului şi Cetăţii-Noi, pan Ioan Iaţcu şi pan Giurgea staroştii Sucevei, pan
Dănilă Mosu mare vistier, pan Ioan Şendrescul mare spătar, pan Văscan
Movilă mare postelnic, pan Teodor de la Dorohoi păharnic, pan Medelean de la
Covurlui mare stolnic, pan Negoi mare comis, pan Ioan Moţoc vornicul
întregii noastre curţi şi starostele ţinutului Iaşilor, pan Barnovschi starostele
Cernăuţilor, pan Drăghici Nădăbaico mare medelnicer, pan Anton mare pitar,
pan Drăghici Spancioc mare vornic, pan Grigore Liciul postelnic, pan Ioan
Mogâldea vistiernic şi cămăraş, pan Ioan al lui Petrică, pan Grigore al lui Feria
logofeţii noştri şi alţi boieri ai noştri şi secretari şi dregători mari şi mici.
Şi s-a dat această carte prin mâna mai sus scrisului pan Movilă Hudici
mare logofăt al ţării noastre a Moldovei. Iar pentru mai mare putere şi întărire a
tuturor acestor lucruri scrise mai sus am poruncit să se atârne pecetea noastră la
această carte a noastră şi să se lege peceţile panilor sfetnici ai noştri mai sus
scrişi la această carte a noastră. S-a scris în oraşul Hîrlău, în anul 7061 (1553)
luna iunie, ziua 22". (I. Corfus, Documente..., p.172-177)

1556. Actul de suzeranitate al sultanului Soliman Magnificul asupra principelui


Transilvaniei, Ioan Sigismund confirmă vechea autonomie a ţării

".... De asemenea tu, împreună cu ţara ta, potrivit făgăduielii făcute


de tine, vei plăti în fiecare an tributul făgăduit, la fel şi urmaşii tăi îl vor plăti
în strălucita noastră visterie... În ceea ce priveşte libertăţile voastre, te voi
păstra în ele, te voi apăra de-a pururea, principe ţara îşi va alege pe cine va
dori, liberă fiind în aceasta şi cercetându-ne şi pe noi pentru a-l împodobi, voi
trimite calul meu bun prevăzut de toate (însemnele), buzduganul, steagul,
sabia mea împreună cu coiful împănat, pentru întărirea lui...."
(Şt. Pascu, L. Maior, Culegere..., I, p.82)
1561 sau 1562. Proclamaţia adresată boierilor Moldovei de către Despot Vodă

“Ioan Despot, din mila lui Dumnezeu, domn al Moldovei (…) Apoi să
ştiţi cu toţii împreună că dorinţa mea nu e alta decât să eliberăm această ţară de
tiranie şi s-o aducem în stare bună, cum a fost odată, pe vremea pre-luminaţilor
mei înaintaşi (…) nu vreau să daţi bir nimănui, nici nu voi consimţi să fiţi

216
supăraţi de cineva. De la voi nu vreau alta decât să fiţi credincioşi şi cu totul
ascultători, iar aceasta va fi salvarea noastră. Pentru că gândul meu nu e altul
decât să fac ca Dunărea să fie hotarul ţării mele a Moldovei şi mă războiesc zi
şi noapte cu necredincioşii şi blestemaţii de turci. Drept care nădăjduiesc (…)
că voi, vitejilor şi neam războinic, ce vă coborâţi din romani (…).”
(G. Mihăilă, D. Zamfirescu, Literatura română veche, Bucureşti, I, p. 281)

Grigore Ureche. Letopiseţul Ţării Moldovei. Luptele de la Iezerul Cahulului şi


Roşcani purtate de Ion Vodă împotriva turcilor din anul 1574

"... Auzind împăratul turcescu, sultan Selim, de semeţiia lui Ion vodă,
şi câtă pagubă i-au făcut, au gândit ca să stropşească toată ţara Moldovei şi
prea hainul său, pre Ion vodă, să-l prinză. Şi degrabu trimisă în toate părţile,
la toţi sangeagii, să se găteze de oaste şi să treacă Dunărea asupra lui Ion
vodă. Iară Ion vodă dacă au înţeles, cu oastea sa, cu toată, s-au pornit şi au
supus oastea sa suptu Tighinea şi au trimis o samă de oaste cu Ieremiia
pârcălabul de Hotin, ca să apere trecătoarea turcilor, să nu treacă Dunărea.
Ci nevoie iaste a opri cei puţini pre cei mulţi şi cei slabi pre acei tari, că
trecându întâi puscile cu ienicerii şi cu pedestrimea, să apere vasile, aciiaşi şi
oastea toată au sosit. Văzându Ieremiia pârcălabul că nu-i poate opri, s-au
întorsu şi de sîrgu au dat de ştire lui Ioan vodă. Ci Ioan vodă altă zăbavă n-au
făcut, ci îndată au purces spre oastea turcească. Însă întâi au trimis pre
Sfirciovschii cu o samă de cazaci şi cu 6000 de oameni de ţară, să poată
prinde o limbă. Şi fără zăbavă au dat pre oastea turcească unde nu era mai
puţin decât oastea moldovenească şi dându-i războiu, au fugit turcii...
... Şi acolo o samă de boiari cei mari anume vornicul Murgul cel Mare
şi Bilăi vornicul cel mare şi Slăvilă hatmanul, văzându atâta putere de oaste
turcească ce venise cu Pătru vodă, temându-să ca să nu cază în mreaja
vrăşmaşului său, au părăsit pre Ion Vodă şi au fugit la turci, de s-au închinat
lui Pătru Vodă.
Când s-au lovit oştile

Decii Ion vodă au împărţit oastea sa în 30 de polcuri şi la tot polcul au


dat câte o puşcă, era şi 80 de puşci huşniţe iară toată oastea lui era 30000 (fără
prostime şi adunătură ce era pre lângă Ion vodă. La începutul războiului zic că
o samă de moldoveni să fie închinat la turci şi turcii i-au pus în frunte, de s-au
oprit focul într-înşii, de au pierit cu totul. Decii cazacii cu focul, moldovenii cu
fuşturile arunca turcii de nu ştiia ce vor face. Văzându turcii pre moldoveni că
vor să moară, decât să nu biruiască, cu multe meşteşuguri au nevoit să-i
amăgească pre moldoveni, să-i ducă asupra puşcilor. Ci văzându moldovenii
meşteşugurile lor, nu-i goniia mult, ce numai pănă da dos, că vediia că fuga lor
iaste cu înşelăciune, că de mulţimea lor tot locul acoperisă. Decii lăsându turcii
partea dinspre cazaci, cu toată puterea s-au întorsu spre moldoveni şi puşcile

217
toate le sloboziia într-înşii. Ci moldovenii aşa sta, cum s-ar fi gătit să moară,
au să izbândească. Şi multă moarte s-au făcut între amândoao părţile, că nu era
loc călca pre pământu, ci pre trupuri de om. Aşa mai apoi să bătiia de aproape,
cât şi mâinile le obosisă şi armile scăpa. Acela praf să făcusă, cât nu să
cunoştiia care de care-i ieste, de săneaţe şi di trăsnetul puşcilor nu să auziia
dinspre amândoao părţile, nici puşcaşii nu mai ştiia în cine dau. Decii Ion vodă
au îndireptat pre ai săi dinapoia puşcilor, să să odihnească puţinel şi turcii
aşijderea. Aşa stându şi privind unii la alţii, au dat o ploaie mare, de li s-a
muiat praful.... Văzându Ion vodă că flămânzescu şi mor de sete şi praful încă
îl împuţinasă, să fugă să scape, loc nu era, doară să zboare, că coprinsese turcii
tot locul, gândi că doară cu blândeţe şi cu jurământu făcându cu turcii, doară să
va scoate de la moarte. Începu a trimite la dânşii, că să vă închina, de vor
trimite un om ca acela ca să-i jure lui, de ce va pohti el, că-i va face pre voie.
Turcii bucuroşi fură la una ca aceia, decât arme şi cu sânge, mai bine cu
înşelăciune să-l dobândească. Aşa decii trimiseră la Ion vodă de-i jurară pre
pohta lui, ca să-l ducă viu la împăratul, pre cazaci să-i lase neatinşi, să se ducă
de unde au venit, iară de acealaltă adunătură să-i sloboază voinici, ca să ducă la
casile lor, că nu va fi paguba lui, ce a împăratului, căci sîntu robi împărăteşti.

De moartea lui Ion vodă

Văzându Ion vodă tocmala şi făgăduinţa mare şi jurământul tare de la


turci că-i vor face pre voie, de toate câte scrie mai sus, cum au pohtit el, s-au
gătitu să meargă la paşa, în tabăra turcească şi au împărţit tot al său ce au avut
între cazaci şi di către toţi ş-au luat iertăciune şi însuşi al treilea la tabăra
turcească au mers. Acolo, dacă l-au dobânditu, cu multă mânie l-au mustrat şi
l-au dat de viu, de l-au legat de coadile a douao cămile şi l-au slobozit prin
tabără di l-au fărâmat...." (Grigore Ureche, Letopiseţ, p.189-
191)

1575 august. Marele vizir Mohamed îi solicită principelui Transilvaniei, Ştefan


Bathory mărirea tributului de la 10.000 la 15.000 de galbeni

"A murit împăratul şi acum s-a suit fiul său în scaun. El a poruncit
tuturor voievozilor şi altora care plătesc bir, să urce birul. Aceia au adus birul
sporit. Şi ţie îşi porunceşte să ridici birul cu 5.000 de galbeni şi să ni-l trimiţi.
Dacă nu-l trimiţi după porunca împăratului atunci va fi adevărat ce a
spus Becheş despre tine.
Şi voievozii care au trimis birul dacă vor vedea că nu-l trimiţi şi tu, se
vor răzgândi.
Ştii cum au jefuit turcii ţara Moldovei anul trecut: au adus 30000
robi, pe alţii i-au trecut prin ascuţişul săbiei şi au făcut prăzi şi în averile lor.

218
Totuşi Moldova a sporit birul cu 5000 galbeni. Dacă ţara va zice ceva despre
aceasta, arată-le ce au făcut ceilalţi voievozi...."
(Şt. Pascu, L. Maior, Culegere, p.84-85)

1586 septembrie. Sultanul confirmă domnia lui Mihnea al II-lea în Ţara


Românească cu obligaţia de a plăti tribut, recunoscându-se în schimb de către
Poartă, deplina autonomie internă a ţării

“Semnul împărătesc este următorul: arătând înalta mea favoare lui


Mihnea Turcitul, 1585 – 1591) (…) i-am acordat în ziua de 30 martie 1585
domnia Ţării Româneşti cu obligaţia de a plăti anual de 70 de ori câte
100.000 de aspri i-am dat acest berat împărătesc şi am poruncit următoarele:
fiind domn numitului vilaiet potrivit măreţului meu ordin, să cunoască
supunerea către Înaltul Prag şi dacă e nevoie de împlinirea unei slujbe, să
cunoască posibilităţile statului, (iar) în ce priveşte apărarea şi protecţia ţării şi
liniştea şi siguranţa supuşilor să arate felurite eforturi şi mare grijă. Şi să
trimită an de an din numitul vilaiet haraciul fixat (al necredincioşilor) fără
lipsă şi (în monedă) neciuntită şi cu amestec (de aur şi argint) şi cu greutatea
întreagă (şi) la timp, să se ferească de delăsare şi în afară de asta să mai dea,
la timp şi fără lipsă cele ce se dau de obicei (la Poartă). Şi încă să plătească
an de an marilor viziri şi beglerbeiului şi altor demnitari (ai statului) ceea ce
se dă fiecăruia după obicei.
Şi numitului vilaiet a fost cucerit sub influenţa săbiilor noastre.
Ţara se află sub cuvenita noastră protecţie, iar supuşii săi îmi plătesc
haraci. Nu există nici o explicaţie pentru a fi asuprire şi agresiune nici măcar
pentru un singur individ. Şi oricare au fost vechile obiceiuri ale zisului vilaiet,
potrivit lor să acţioneze (şi) pentru raiaua să se nu fie nici o asuprire şi nici o
opresiune.
Principii şi logofeţii şi boierii şi cnezii numitului vilaiet să-l
(re)cunoască pe sus-numitul Mihnea voievod (numit) prin ordin al meu
împărătesc, (iar) în treburile potrivnice cu ilustrul meu firman să (I) se
supună. Şi numitul voievod să se supună înaltelor mele porunci, care cu
măreţie emană de la cinstitul şi Înaltul meu Prag, să fie după porunca mea, să
dea cele ce se dau de obicei la Vistieria mea Imperială şi Marilor viziri şi
beglerbeiului Rumeliei şi altor demnitari, (însă) să le dea timp şi fără lipsă.
(Numitul domn) să fie prieten prietenului şi duşman duşmanului (meu) şi să se
supună ilustrelor mele porunci trimise de la Înaltul meu Prag, să fie de o cinste
totală.”
Şi să nu se atingă nimeni de marfa şi viaţa celor care vin cu treburi de
comerţ în vilaietul de Eflak, să nu li se producă supărare şi pagubă, să nu li se
facă lehamite, (ci) să fie în deplină siguranţă şi linişte.
Şi nimeni dintre marii mei viziri, nici dintre beglerbei sau bei şi nici
dintre slujitorii Porţii mele a Fericirii sau din rândul altora să nui se atingă
nici odată şi prin nimic nici de valetul de Eflak, nici de beii săi, nici de

219
logofeţii săi, nici de boierii săi, nici de cnejii săi, nici de reiaua sa, nici de fii
şi fetele sale, nici de (…) sau de alte mărfuri şi lucruri ale sale.”
(Mihai Maxim, Culegere de texte otomane, p. 65-67)

1589. Raportul marelui vizir Kodja Sinan paşa trimis sultanului Murad al III-lea
face referire la încercările de constituire a unei alianţe împotriva turcilor la
iniţiativa fostului domn al Ţării Româneşti, Petru Cercel

"Condica (defter) arată dorinţa de a trăda a voievodului Petru, care, pe


când era voievod al Ţării Româneşti, devenind hain, fugise şi se făcuse pierdut;
ceea ce se prezintă este aceasta:
Supuşii săi (ai sultanului – n.n.s.), beii Ţării Româneşti şi Moldovei,
raportează că sus-numitul hain a stat pe vremuri în Galata, unde aducea pe
ascuns multe doamne şi femei musulmane, pe care nu numai că le-a posedat,
dar, atunci când i s-a dat domnia Ţării Româneşti, a ales trei femei musulmane
culte şi le-a dus în vilaetul Ţara Românească. După ce le-a posedat câţiva ani, a
trecut cu forţa aceste femei în credinţa ghiaură, iar apoi le-a căsătorit cu
ghiauri. Atunci când a fugit, a luat cu sine una din ele şi a mers în vilaetul
unguresc. Atunci când, în acel an, supusul său (al sultanului – n.n.s.),
voievodul Mihnea, a fost miluit cu domnia şi, ajungând în Ţara Românească, a
aflat de acele femei, a raportat răposatului belierbei. Ca urmare a fost trimis un
ceavuş cu o poruncă specială; acele femei, aflate în Ţara Românească, au fost
găsite întocmai cum s-a raportat şi au fost aduse la Islâmbol.
Dacă se consideră necesar să se adune informaţii în legătură cu
chestiunea sus-menţionată, să fie întrebat robul său (al sultanului – n.n.s.) Pirî
kethüda. În privinţa acestei chestiuni există chiar şi o sentinţă religioasă (fetvâ-
i şeru'yye).
Atunci când hainul sus-numit a fost mazilit, i s-a trimis un ceavuş cu
porunca ilustră de a veni la Poarta fericirii; nesupunându-se ilustrului firman,
devenind hain, a dus şi a dăruit necredinciosului ungur steagul Maiestăţii sale
fericitul padişah. Şi, în afara banilor pentru haraci şi a banilor pe care îi
strânsese cu sila de la populaţia Ţării Româneşti, a luat şi opt sute poveri akçe
de la negustori şi măcelari şi gelebi; a fugit fără să le dea înapoi. Şi banii pe
care i-a adunat în acest mod i-a dăruit necredincioşilor unguri şi polonezi.
Apoi, pe baza registrului menţionatului hain (Petru Cercel – n.ns.) se poruncise
voievodului Mihnea despăgubirea celor opt sute poveri akçe luate de la
negustori, măcelari şi gelebi; cea mai mare parte a fost plătită. Din această
cauză, populaţia Ţării Româneşti a devenit neputincioasă şi strâmtorată; Petru
a irosit banii sus-menţionaţi; sus-numitul hain fugind şi luând banii menţionaţi,
a ajuns în vilaetul polonez şi a dăruit o parte din ei ungurului, iar alta
polonezului devenind părtaş la gândul şi fapta cazacului rău la caracter, a
provocat apoi păgubirea şi jefuirea cetăţilor Bender şi Özi (Oceacov), şi făcând

220
ca numeroşi musulmani să fie luaţi prizonieri, împreună cu femeile şi copiii
lor, a adus prejudicii onoarei padişahale.
În afară de acestea, sub pretextul călătoriei la Ierusalim, l-a trimis la
Islâmbol, pentru a face spionaj, pe necredinciosul nelegiut numit Planca (?)
aflat în slujba sa (kethüdasî neamînda). Dar înainte de sosirea acestuia la
Islâmbol, slujitorul M.S., voievodul Moldovei, obţinând ştiri (despre acesta), a
raportat în mod fundamentat răposatului beilerbei. Când menţionatul
necredincios a ajuns la Islâmbol, răposatul beilerbei a pus mâna pe el, într-un
chip oarecare, l-a ţinut multe zile la închisoare. Apoi, venind ambasadorul
Franţei şi punându-se garant, menţionatul necredincios a fost eliberat, pentru a
merge la Ierusalim. Dar, fără a merge la Ierusalim, se află lângă ambasadorul
francez, ocupându-se zi şi noapte cu spionajul.
După ce numitul hain l-a trimis pe kethüda sa la Islâmbol, el însuşi a
plecat în vilaeturile necredincioşilor. Mergând atât în Germania, cât şi la
Moscova şi la ungur şi la Viena şi în Spania şi la papa de la Roma, trecând pe
la toţi beii necredincioşi şi întâlnindu-se cu ei şi purtând discuţii, le-a
cerut: ,,Să mă ajutaţi, pe orice cale posibilă, pentru a ajunge din nou beiul
Ţării Româneşti; după aceea, voi, la rândul vostru, pregătind pe ascuns
armată multă, să trimiteţi o parte din ea în ajutorul meu, iar altă parte s-o
trimiteţi pe mare; prin bunăvoinţa papei de la Roma să ocup fie Moldova, fie
vilaetul Ţara Românească şi să distrug cetăţile şi satele aflate pe malul
Dunării; după aceea, în unire să pornim atacul, pe mare şi pe uscat, asupra
otomanului (Osman oglu)".
Apoi, mergând la Veneţia, a stat multă vreme acolo, devenind şi cu
aceştia (cu veneţienii – n.ns.) unit în gând şi în faptă.
Venind cu acest scop să solicite domnia, se găseşte acum în Islâmbol.
Când populaţia vilaetului (Ţara Românească – n.ns.) a aflat de venirea la
Islâmbol a sus-zisului hain, a ajuns pe punctul de a se tulbura, ceea ce a produs
dificultăţi deosebite în strângerea bunului statului. De aceea, dacă nu se va
pune mâna pe el şi nu va fi pedepsit, atunci este sigur că Ţara Românească şi
Moldova vor fi cuprinse în întregime de tulburări, deoarece negustorii şi
măcelarii şi gelepii nu au putut da banii statului (otoman – n.ns.), aşa cum
făceau în alte vremuri; nu există posibilitatea strângerii bunului statului.
Arătându-se atâtea trădări ale numitului hain, care, de patru ani
încoace, umblând, în acest sens, de la un capăt la altul, prin toate vilaeturile
necredincioşilor, a aflat în întregime care este gândul răuvoitor al acestora.
Chiar dacă s-ar cheltui toate bunurile (statului otoman – n.ns.), nu s-ar putea
prinde o asemenea limbă. Dacă porunca imperială ar permite, considerăm
important să se pună mâna pe el pentru a i se cere bunurile pe care le-a
consumat şi pentru a fi pus să scrie una câte una informaţiile adunate din
vilaeturile ghiaure pe care le-a vizitat. Apoi, să se poruncească pedepsirea lui
pentru trădarea săvârşită, astfel încât să fie pildă pentru ceilalţi trădători şi, în
acelaşi timp, preîntâmpinându-se tulburarea populaţiei vilaetului, a

221
negustorilor şi a altora, zi şi noapte aceştia să se roage pentru norocul
Maiestăţii voastre.” (Poporul român..., p.157-159)

Sec. XVII. Anton Verancsics subliniază poziţia strategică de excepţie a


Transilvaniei în faţa expansiunii turceşti

"Voi spune cât mai puţine cuvinte se va putea, ce am pornit eu să fac,


şi desigur nu ca nişte lucruri noi sau necunoscute cu desăvârşire... îndemnat
mai ales de acest [gând], ca luând seama la zdruncinarea creştinilor pe care zi
de zi îi bântuie şi îi frământă noi răscoale, să fie făcuţi atenţi aceia de care
atârnă soarta şi salvarea statelor creştine, şi treziţi la primejdia extremă care
ameninţă tot restul Europei din pierderea acestor ţări, ei să vegheze şi să se
străduiască din toate puterile ca măcar Transilvania – deoarece, cu Ţara
Românească şi Moldova încă de mult se întâmplă rău – să nu cadă în puterea
turcilor. Căci dacă s-ar întâmpla această nenorocire – de care să ne ferească
Dumnezeu – atunci turcii, pătrunzând în ea întocmai ca pana (de spart lemne)
în trunchiul de copac vor avea putinţă să ajungă uşor la oricare din ţările
vecine ale creştinilor fără mare luptă, şi suprimând chiar numele lui
Dumnezeu vor împinge mai adânc în Germania Istrul şi vor întinde mai
departe stăpânirea lor, atât de prielnică ar fi Transilvania pentru succesele
acestui tiran..." (România. Documente...,
p.64)

Raport către sultanul Murad III (1574-1595) din care rezultă că Transilvania,
Ţara Românească şi Moldova sunt pe cale de răscoală

“ (…) Transilvania se va răscula, Ţara Românească şi Moldova de


asemenea se vor răscula, pregătirea (răscoalei) poate fi observată de pe acum.
Cu aceste chestiuni trebuie să se ocupe personal padişahul meu (…) Trebuie
trimis un număr de oşteni în părţile Ţării Româneşti şi Moldovei pentru
apărare, (aceasta) nu este o treabă care să fie neglijată. Chiar dacă prin
informarea (asupra) unor asemenea lucruri producem tristeţe, ce să facem,
trebuie păzită ţara islamului şi noi trebuie să ne îngrijim de credinţa şi statul
padişahului meu.” (Mihai Maxim, Culegere de texte otomane,
p.780)

222
CAPITOLUL XII

EPOPEEA ROMÂNEASCĂ
ÎN TIMPUL LUI MIHAI VITEAZUL

1593 noiembrie 14. Andronic Cantacuzino îl informează pe Petre Şchiopul


despre numirea ca domn al Ţării Româneşti a lui Mihai Viteazul

"Cu Dumnezeu, Prea-slăvite, prea cucernice Doamne, Mă rog


Domnului Dumnezeu să te afle pe domnia-ta scrisoarea de faţă a mea în
sănătate şi fericire, împreună cu prea slăvitul tău fiu şi domn (care să trăiască
mulţi ani) Ştefan voievod, pentru care mă rog şi-l sărut. Cinstita scrisoare a
domniei tale am primit-o la treisprezece ale lunei noiembrie şi am aflat întâi
despre sănătatea domniei-tale şi m-am bucurat şi am mulţumit lui Dumnezeu.
Apoi am înţeles bine cele ce mi le scri; numai Dumnezeu care nu greşeşte ştie
iubirea şi râvna ce am cătră domnia ta, de la început până la sfârşit şi în ea voi
rămânea statornic toată viaţa mea; sângele mi-l vărs pentru prietenul meu; cu
atât mai mult nu pot să te uit pe Domnia-Ta, care ai fost şi eşti cucernic domn
pentru a păstori un popor şi a îndrepta o ţară nenorocită. Dar Dumnezeu ştie că
eu de la început n-am vrut să mă amestec în încercările acestea al Vlacho-
Bogdaniei, numai cât pentru păcatele mele a fost că, pentru îndreptarea ţărei şi
poporului, Dumnezeu mi-a pus în inimă să se indigneze dascălul zis Nichifor
împreună cu mine, ca să vin în Constantinopol să mă amestec cu aceasta, şi
mai ales în astfel de vremi, când am muncit şi m-am străduit şi am făcut domni
pe copiii mei, lucru de care n-aveam nevoie să-i ascult pe dânşii, dar totuşi ce
să fac? Le-am adus năcazuri şi suferinţi. Pentru acum ţinem Ţara Românească
pe numele Domniei-Tale, însă, văzând cerinţele timpului şi zăbava Domniei-
Tale şi faima rea şi ticăloasă a lui Alexandru Voievod şi intriga lui, pe care
n-o puteam s-o trec cu vederea, m-am ispitit şi eu am făcut pe banul Mihai
Domn al Ţării Româneşti; am judecat că e mai bun el decât ceilalţi păcătoşi
de bei, care nu arată nici un semn nici de la tată nici de la mamă, numai
păcătoşi (?) neciopliciţi şi mincinoşi, şi argaţi şi nevrednici din toate punctele
de vedere. Însă prin Banul Mihai s-a mulţumit nenorocita ţară, şi au mulţumit
lui Dumnezeu, care i-a învrednicit şi li-a dat un astfel de păstor bun şi creştin
şi iubitor de săraci, şi cu frică de Dumnezeu, şi-au fericit pe părinţii mei
răposaţii, care au ajutat cu ajutorul preabunului Dumnezeu şi cu puterea
preacinstitului împărat, al împăraţilor împărat (care să trăiască mulţi ani) şi
l-am făcut domn; care ţară îmi mulţumeşte mult pentru dânsul. E vrednic să

223
păstorească un popor; mai bine el decât alţii. Numai cât dacă întrebi şi despre
aceasta, Moldova o ţin şi pe dânsa pe numele Domniei-Tale până acum, căci,
de mulţi gineri, mi-am făcut râs de viaţa mea şi de sufletul meu. Însă împăratul
împăraţilor, care să trăiască mulţi ani, a poruncit să vii Domnia-Ta la Ţarigrad;
deci, dacă Domnia-Ta ai gustat din toată inima şi din tot sufletul, nu eşti oprit
acolo, şi ai năcaz, cată pentru Dumnezeu să vină la Adrianopol, şi dă-mi de
ştire să vin să mă întâlnesc cu Domnia-Ta, şi atunci desigur Moldova va fi a
Domniei-Tale. Cu adevăr, nu zăbovi, ci cată şi hotărăşte în ceasul când vei
primi scrisoarea mea căci şti că nu pot s-o ţin multă vreme, de vrăşmaşi, şi
când ne-o oferă fă ce trebuie. Altceva nu este, decât domnul Dumnezeu să ne
învrednicească a ne întâlni şi a vedea cinstita-ţi faţă şi a ne îmbrăţişa. Alta nu
e; şi zilele Domniei Tale fie multe, împreună cu preaslăvitul meu fiu şi domnu,
domnul Ştefan voievod, Andronic Cantacuzino şi fratele Domniei-Sale".
(Şt. Pascu, L. Maior, Culegere, I, p.90-91)

1594. Balthazar Walter. Cronica despre Mihai Viteazul. Lupta de la Călugăreni

"Aşadară, la 1594, jură şi se legă pe capul său că are să le supună, şi,


însoţit de mai mulţi paşi iluştri, pleacă cu oaste de 180000, cu tot aparatul
necesar la răzbel, asedie castele la râpa Dunărei din dreptul Giurgiului, restaură
cetăţuia sfărâmată de români şi o întăreşte... Şi cu toate că Dunărea în acel loc
e lată de un sfert de milă, fiind însă aproape de cetăţuie şi de insula situată în
mijlocul apei, se apucă cu cel mai înflăcărat şi mai neostenit zel să arunce pe
acel loc al Dunării un pod de vase. Mihai înainte de sosirea inamicului trimite
muierea, copiiii cu tot ce avea mai scump la Sibiu în Transilvania; iese din
Bucureşti cu oaste de opt mii şi merge de-aşi aşează tabăra la Măgureni,
distanţă de două mile; aici se consultă cu căpeteniile oştirii asupra modului
cum să poarte războiul mai înţelept şi mai fericit pentru ţară; după aceea mai
o lună întreagă împiedecă inamicul la facerea podului, până la ce în urmă
câteva mii de turci izbutesc a trece Dunărea la o depărtare de două zile din jos
de Giurgiu, în timp ce alţii o treceau în vase în faţa Giurgiului. Atunci Mihai se
vede constrâns a se retrage şi a păstra pe ai săi pentru luptele cele mari ce se
apropiau; iară Sinan paşa, isprăvind în sfârşit podul apărat ca de o îngrămădire
de cetăţuia din insulă şi de vasele cu oameni înarmaţi, aşezate de amândouă
laturile lui, atinge malul Ţării Româneşti, îl ocupă, purcede înainte împreună
cu ceilalţi paşi, cu oastea şi muniţiunea sa, şi în locul ce se chiamă Călugăreni,
tare prin dealurile, pădurile şi râul său Neajlov, după ce trece trei poduri, se
opreşte şi în depărtare de două zile de la tabăra lui Mihai îşi aşează corturile
într-un loc potrivit şi mai sigur.
Eroul nostru văzând că nu-i rămâne acum altă alegere decât să se lupte
sau să fugă, cu inima plină de încredere sfătuit de ai săi, că mai bine să se
lupte cu bărbăţie pentru mântuirea patriei şi a creştinătăţii decât să fugă cu
ruşine. În următoarea zi de 13 august, înainte de revărsatul zorilor, iese la
luptă cu oaste puţină, dar supt apărarea sfintei cruci, izbeşte în însăşi tabăra

224
turcească cu atâta furie, încât nici fireasca poziţiune a locului nu-l împiedică
a sfâşia unul din corturile vrăjmaşului. Turcii într-o poziţiune mai norocoasă,
superior prin mulţimea şi pregătirea lor de război, se lupta din toate puterile.
Lupta ţine mai multe ore cu îndoială, care din doi va birui, în sfârşit turcii
resping pe creştini pân'la un sfert de milă, aceştia se retrag luptându-se
neîncetat şi pierd 11 tunuri. Creştinii, abia 16000, departe de a se putea
asemăna cu numeroasa oştire a păgânilor, deşi se văd constrânşi a se retrage,
ei însă totdeauna se retrăgeau în şiruri dese în forma unui colţ militar spre
şesul câmpiei, nu cumva să pătrundă duşmanul aici şi să-i împresoare;
dealtmintrelea, pădurile şi dealurile încă împiedicau planul turcilor, locul de
luptă de abia având lărgimea unui sfert de milă. Într-aceea tunurile turceşti
fulgereau fără încetare, armele lor se năpusteau însă cu bărbăţie asupra micii
oştiri creştine; era momentul când se cerea neapărat o mişcare eroică, o faptă
măreaţă, care să cutremure inimile păgânilor şi să înalţe pe ale creştinilor.
Atunci mărinimosul Ion Mihai invocând ajutorul Mântuitorului, apucă în
mână o secure militară, se aruncă singur în şirul duşmanilor, loveşte în piept
pe unul din căpitanii turci, taie în bucăţi pre altul, şi după o luptă de erou se
întoarce la ai săi neatins. Căpitanul Kiral Albert, adunând pre ai săi fulgeră
două tunuri drept în gloata cea mai deasă a inamicului şi o răreşte înfricoşat. În
zadar cercau ienicerii a plini golurile prin focurile lor: căci îndată 200
transilvani, şi tot atâţia cazaci cu căpitanul lor Cocea, pedeştrii se reped cu
înverşunare asupra-le tulbură ordinea, culcă la pământ şi taie oastea turcească,
de la coaste-i loveşte cu bărbăţie Mihai cu ai săi, şi astfel îi confundă, încât de
cu seară recâştigând cele 11 tunuri, îi mână batându-i din dărăt ca turmele de
vite, şi îi alungă în ruptul capului spre tabără. În această ameţeală a fugei
turceşti Sinan paşa în fruntea taberei cade de pe podul Neajlovului, îi sar doi
dinţi, şi se crede ferice putându-şi scăpa viaţa. Asan paşa se ascunde cu ruşine
în desimea spinetului, de abia în următoarea zi se târăşte la ai săi. Iară paşa din
Anatolia, cel din Zaiu, şi Heidar paşa şi alţi mai mulţi căpitani şi trei mii de
oşteni fură tăiaţi, din creştini abia căzură câteva sute şi dacă întunericul nopţii
nu împiedica pe Mihai, în acea fierbinţeală a luptei, fără îndoială era să frângă
de tot puterea duşmanului şi să pună deodată capăt războiului".
(D. Simonescu, Chronica lui Balthasar Walther despre Mihai Viteazul în raport cu cronicile
interne contemporane, în ,,Studii şi materiale de istorie medie", vol.III, 1959, p.58-96)

1595. Ridicarea la luptă antiotomană a lui Aron vodă, domnul Moldovei

“Ne pare necesar să anunţăm pe domnia voastră că patru mii de turci şi


toţi tătarii din Dobrogea, s-au adunat lîngă Obluciţa ceea ce aflînd (…) am
trimis contra trupelor noastre . În timpul bătăliei acest duşman (…) a pierdut
toate steagurile şi puştile şi a scăpat doar acela care a avut un cal bun.
Vestesc,de asemenea pe domnia voastră că trupele noastre s-au întâlnit lîngă
Bialgorod (Cetatea Albă) cu un sultan tătărăsc având şapte mii de tătari (…)
acest duşman n-a avut deloc, de ce să se veselească, pierzînd de asemeni, toate

225
drepturile şi puştile, el a fugit de pe câmpul de luptă. Tot aşa ţarul (hanul
tătarilor) de Perecop, venind din Ungaria a voit să traverseze Ţara
Românească, fratele nostru, voievodul valahiei (MihaiViteazul) aflînd aceasta
(…) i-a închis calea cu trupele sale (…) cerem stăruitor ca domnia voastră, prin
sfaturile pe lîngă graţia sa regele, să facă pe graţia sa regească, să binevoiască a
ne da un grabnic ajutor căci ţara noastră este într-adevăr un zid al întregii
creştinătăţi acestui duşman, pe care mai că-l ţinem în spinare (…) Dat la Iaşi,
la 15 februarie anul 1595.”
(Text în l. polonă şi franceză în Hurmuzaki, Documente privitoare la istoria românilor,
supl. II, vol.I, Bucureşti, 1893, p.341)

1595 ianuarie 25. Letopiseţul cantacuzinesc. Înfrângerea tătarilor de către Mihai


Viteazul la Putinei şi Şerpăteşti

“Şi gătindu-se ca să treacă Dunărea ca să lovească pe Mustafa paşa,


veni-i veste cum au intrat hanul cu tătarii în ţară, şi au început a robi şi prăda.
Iar Mihai vodă să îngrijă şi numaidecât să învârteji îndărăt cu toate oştile şi
lăsă tabăra la Hulubeşti (La confluenţa Cîlniştei cu Neajlovul) şi trimise străjoi
asupra tătarilor, pe Radu Buzescu cu fraţii lui, Preda postelnicul şi Stroe
Stolnicul şi Radu Calomfirescu cu o seamă de oşti alese. Deci când am fost la
ghenar, 14 deni(zile) ei să întâmpinară cu tătarii în streji, la sat la Putinei şi
fură biruiţi tătarii de Buzeşti, pe rând mulţi şi vii încă prinseră mulţi. Iar
hanul dacă prinse de veste, el încă trimise pre un nepot al lui cu mulţime de
tătari şi veniră până la sat la Stăneşti. Iar Buzeştii încă păziră şi le ieşiră în
întâmpinare şi să loviră de faţă la ghenar 16 deni şi fură bătuţi de acei tătari.
Atuncea au pierit şi nepotul hanului cu mulţime de tătari. Iar hanul s-au fost
tăbărât la Şărpateşti împreună cu Mustafa şi cu Bogdan –vodă. Iară Mihai-vodă
deacă prinse veste de dânşii, numai decât trimise oşti asupra lor cu banul
Manta şi noaptea, fără veste-i lovi (s.n.) de i-au tăiat şi i-au gonit până i-au
trecut Dunărea (…) iar Mihai-vodă purcese cu oştile asupra lor şi trecură
Dunărea pre ghiaţă pre la Marotin (…) şi pripiră de să loviră unii cu alţii, la
ghenar 25 deni şi fură bătuţi turcii. Atuncea au pierit şi Mustafa paşa cu
mulţime de turci. Bogdan-vodă încă de abia au scăpat. Şi arseră Ruşciucu şi
toată marginea ţării lor şi să învârtejiră cu multă dobîndă la scaunul lui, la
Bucureşti .” (Istoria Ţării Româneşti, Letopiseţul cantacuzinesc, ed.
Critică
C.Grecescu şi D. Simonescu…, p. 56-58, cf. ,,Cronicari munteni”, I, p.122)
1595. Cronicarul maghiar Szamoskozy. Înfrângerea tătarilor la Şerpăteşti

“În vremea când era el (Mihai Viteazul) la Giurgiu, trecea prin Ţara
Românească nepotul hanului tătărăsc (…) cu multe bogăţii şi cu şapte mii de
robi: nemţi, slovaci, croaţi, unguri şi alţii pe care i-a prins la luarea Raabului în
Ungaria, fără să ştie că Mihai vodă este vrăjmaşul turcilor şi că a tăiat pe turci.
Cer slobozire de la Mihai vodă şi hanul i-a trimis carte, să-i sloboade prin ţară

226
spre ţara tătărească, căci nimic nu vor strica. Mihai vodă îi sloboade. La
Şerpăteşti, înainte de răsăritul soarelui, în iarna aceea cumplită, îi nimici, în
vreme cât ai fierbe un ou, de n-a scăpat nici unul (…) Pe cei şapte mii de robi
pe toţi I-a slobozit.” (I.Crăciun, Cronicarul Szamoskozy şi însemnările lui
privitoare
la români, Cluj, 1928, p.102-103.)

Letopiseţul cantacuzinesc despre tratatul încheiat de boierii trimişi de Mihai


Viteazul la Sigismund Bathory

“Făcându-se aceste războaie şi nevoindu-se Mihai-vodă foarte tare


pentru creştini, iar Batîr Jicmon, craiul unguresc, socotise că nu va mai avea
Mihai-vodă nici o nevoie de turci, ci făcu sfat cu toţi voievozii Ardealului cum
să scază pre Mihai–vodă despre Ţara Muntenească, să fie mai mic şi
ascultătoriu de poruncile lui şoi să-i oprească ţaa cu tot venitul ei. Iar Mihai–
vodă deacă prinse de veste, el nu se putu suferi, ci trimise la Batîr Jicmon
boiari bătrâni sfetnici (…) Dintr-aceşti boieri ce-i trimisese Mihai–vodă pentru
tocmeală, învrăjbitorul diavolul umblase în mijlocul lor, de să apucară unii ca
aceia mai mult să facă vrajbă decât pace, cum să scază pre Mihai– vodă din
ţară. Iar ceilalţi boieri ce să nevoia să slujească domnu-său în dreptate de
neprieteni fură biruiţi. Şi scăzură pre Mihai–vodă despre domnia ţării şi
despre venitul ei, numai să fie tocma cu căpitanii lui. Şi alese Batîr Jicmon 12
boieri juraţi munteni punându-I ispravnici peste tot venitul ţării şi să fie supt
porunca lui.“
(Istoria Ţării Româneşti, ed. cit., p. 58-59; vezi şi ,,Cronicari munteni” I, p. 123.)

1595 martie 14/24. Alba Iulia. Raportul agentului Giovani de Marini Poli adresat
consilierului imperial Pezzen prezintă expediţia lui Mihai Viteazul la sudul
Dunării

"..... Albanezii din Cervena Voda şi alte sate învecinate, locuite de


albanezi, trimiţând la acel voievod al Ţării Româneşti, ca să-i ceară voie să se
mute cu familiile şi averile lor din Ţara Românească şi să-şi părăsească
locuinţele lor din ţara turcilor, acel voievod de îndată le-a făgăduit aceasta şi
curând după aceea au venit şi au trecut Dunărea în jur de (15.000) de suflete,
cu femei şi copii, cu toată averea lor şi cu vitele, ca să locuiască într-aceea Ţară
Românească. Din care alegând vreo 1500 şi cu 500 de inşi din oastea
muntenească şi cu unguri, au trecut Dunărea şi au ucis pe locuitorii turci din
Cervena Voda, la trei leghe şi mai bine depărtare de Rusciuc şi de Dunăre, în
lăuntrul ţării, spre paguba turcilor, ce stăpâneau acele locuri, pătrunzând până
la Razgrad, arzând oraşele, cu mare tăiere a turcilor, prădând satele de averile
lor şi întorcându-se cu prada în Ţara Românească. Ci strigându-se turcii
laolaltă, s-au îndreptat asupra albanezilor şi alor noştri, socotind să-i găsească
nepregătiţi şi bucuroşi de pradă, dar ai noştri s-au înturnat asupra lor,
omorându-i şi urmărindu-i până la munţi".... (Poporul român..., p.60)

227
1595 octombrie 15. Cronicarul Kiatip Celebi în lucrarea Fezeke-i Tarih despre
victoria lui Mihai Viteazul de la Giurgiu

"Apoi ajungând în grabă la Giurgiu, s-a anunţat prin strigări să se facă


un popas de trei zile. Din pricina zăpăcelii s-a luat măsura nechibzuită de a se
încasa pengik* de la vreo zece mii de harable ce erau înşirate, deoarece mai
înainte, când ostaşii islamici, făcând incursiunea în ţinuturile Ţării Româneşti,
ajunseseră până la graniţa Ardealului şi luaseră multe mii de robi şi animale, le
vânduseră cu un preţ de nimic în ordie.... În acest timp s-a primit ştirea că a
sosit pe neaşteptate oastea duşmană a lui Mihai cel rău. Atunci s-a renunţat la
acea dare şi noaptea oastea a fost lăsată să treacă. Până dimineaţa au trecut spre
partea Rusciucului cortul vizirului, ordia şi ienicerii. De asemenea au trecut
tunuri şi o parte a muniţiilor, dar restul poverilor au rămas, fiind părăsite.
Când din cauza învălmăşelii ca din ziua Apocalipsului oamenii nu ştiau unii
de alţii şi erau uluiţi de ceea ce se întâmpla, s-au ivit spre chindie alaiurile
duşmane care şi-au aşezat tabăra în şesul Giurgiului. Apoi, dând un atac
asupra lucrurilor părăsite de turci, au început să le prade şi să le devasteze...
Stricând podurile cu tunurile, oastea şi bagajele care se aflau pe el au căzut în
Dunăre; unii din oaste ducându-se pe apa Dunării strigau pe pod ,,ajută-ne
Allah..." Cea mai mare parte din muniţii şi tunuri fiind luate de duşmani,
oraşul Giurgiu, de asemenea, în văzul tuturor, a fost incendiat şi în acelaşi
timp ghiaurii au început să bată cetatea, pricinuind atâtea nenorociri şi
pagube, încât o astfel de înfrângere nu se mai întâmplase în nici un secol...."
(Şt. Pascu, L. Maior, Culegere, I, p.92-93)

1598. Szamoskozy. Cronica. Expediţia lui Mihai Viteazul la sud de Dunăre

“În vremea când Satârgi paşa bătea Oradea şi Sigismund fugise acasă
din Oppel, Mihai-vodă a trimis ajutor lui Sigismund ca la o mie cinci sute de
români, sîrbi şi alţii, sub conducerea lui aga Leca. În vremea aceasta a trecut şi
Mihai-vodă Dunărea pe la Nicopole, după ce a gătit de mai înainte ca o mie
cinci sute de bărci, lovind acolo în câmpia Nicopolei pe Hafiz Ahmed paşa şi
pe Caraiman paşa şi dându-le război a fost ucis acolo Caraiman paşa, iar
celălalt cu greu a putut să fugă pe un cal fără şa (…) După această luptă a
împresurat Nicopolul,l-a bătut trei zile şi l-a stricat, apoi isprăvindu-i-se
pulberea s-a întors înapoi. Dobîndit-a în acea luptă multe steaguri, cămile,
catâri, nespus de multe bogăţii. A stricat, jefuit şi prădat vreme de şase
săptămâni ţara de dincolo de Dunăre (…) Tăiat-a pretutindeni pe turci iar pe
creştini, sîrbi şi bulgari, i-a adus împreună cu vitele şi cu carele lor şi i-a
aşezat în Ţara Românească. Când să sosească Mihai-vodă la târgul Vidinului,
paşa din Vidin a strâns pe toţi turcii şi norodul de la ţară şi l-a aşteptat la
*
Dare în favoarea podişuahului (a cincea parte din prada şi moşii luate în campaniile
militare).

228
Vidin, dar Mihai-vodă i-a bătut şi pe aceia. După ce a jefuit la Vidin s-a întors
la Cladova, care este dincolo de Dunăre; întâmpinatu-l-au şi aci sangeacii de
Cladova, dar şi pe aceştia i-a bătut (…) În vremea când a săvârşit Mihai-vodă
toate acestea, repezit-a de olac (curier), craiul Sigismund la Mihai-vodă (…)
făcându-i ştire că Mohamed Satîrgi paşa a luat Oradea ; Mihai-vodă, aflînd
această veste, s-a întors în Ţara Românească. Prada dobîndită de Mihai în
aceste locuri era atât de mare încât ajungeau 80 de taleri pentru fiecare oraş
(…) Adus-a din Bulgaria douăsprezece mii de sârbi şi i-a aşezat în Ţara
Românească.” (I.Crăciun, Cronicarul Szamoskozy, p. 111-
113)

1598 30 mai/9 iunie. M-tirea Dealu. (Târgovişte). Tratatul de alianţă dintre


Mihai Viteazul şi Rudolf al II-lea împăratul Germaniei

"Noi, Ştefan Szuhay, episcop de Vac, prefect al Camerei Ungariei şi


Nicolae Istvanffy de Kissaszonfalva, propalatin al regatului Ungariei şi căpitan
al cetăţii Sopron, consilieri şi comisari delegaţi cu depline puteri în
Transilvania şi Ţara Românească ai Sfintei Maiestăţi Imperiale etc.,
încredinţăm amintirii prin cele de faţă, declarând tuturor celor interesaţi.
Că, întrucât provincia Transalpină, supusă acum mai bine de 100 de
ani jugului şi tiraniei turceşti, a suferit o aspră robie iar, în anii aceştia din
urmă, Preastrălucitul Domn Voievod al acelei provincii, mâhnit de această
îndelungată robie, şi îndemnat de evlavie şi dragostea creştină, a hotărât să
aducă această provincie în starea şi ascultarea ei de mai înainte şi s-o unească
iarăşi cu coroana Ungariei, iar pe Sfânta Maiestate Imperială şi Regală,
stăpânul nostru preaîndurător, s-o recunoască drept stăpân şi rege legitim şi
natural al său, aşa cum totdeauna şi multă vreme li se cădea să facă regilor
dinainte al Ungariei, rugându-se pentru ajutorul şi ocrotirea Maiestăţii Sale, a
luat hotărârea să nu mai ridice spada de acum înainte pentru necredincioşii
duşmani ai crucii lui Hristos, ci pentru întreaga lume şi credinţă creştină.
Maiestatea Sa Imperială, cu câţiva ani înainte, nu s-a dat în lături să-l
primească pe el şi provincia lui sub protecţia şi în vasalitatea sa, ba încă a avut
bunăvoinţa să-l ajute cu generozitate şi osârdie, iar nouă, delegaţi să luăm în
seama noastră şi să ocupăm Transilvania, ne-a încredinţat să ne întrunim, dacă
ne va fi cu putinţă, cu zisul domn Mihai Voievod, să tratăm şi să hotărâm cu el
asupra chipului şi rânduielii în care va trebui să se încredinţeze ocrotirii şi
proteguirii Maiestăţii Sale Imperiale.
Prin urmare, noi, împlinind, pe cât s-a putut, însărcinările în
Transilvania, aflând vreme şi prilej, ne-am întrunit cu zisul Domn Mihai
Voievod şi, cu el şi cu cei mai de seamă boieri şi sfetnici şi dregători ai săi,
reprezentând toată provincia, luându-se şi prestându-se în biserica Fericitului
Episcop Nicolae (scris peste: Preafericitei Fecioare Maria), aşezată în podgoria
cetăţii Târgovişte, mai întâi de către Domnul Voievod şi domnii – înaintea

229
Preafericitului Eftimie Arhiepiscop Târgovişteanul – boieri, în numele său şi al
moştenitorilor şi urmaşilor săi, întru credinţa şi fidelitatea şi ocrotirea
Maiestăţii Sale Imperiale şi a urmaşilor şi moştenitorilor săi, jurământ solemn
şi efectiv, astăzi am convenit şi am hotărât în felul care urmează.
(1) Mai întâi, că Sfânta Maiestate Imperială, pe timpul acestui război
cu turcii care ţine de 6 ani va da şi se va îngriji să i se numere Domnului
Mihai Voievod, pentru apărarea provinciei, şi dacă se va ivi prilejul, pentru a
ataca pe vrăjmaşi, leafa pentru 5.000 de oameni de bani gata, prin oamenii şi
agenţii săi fiscali.
Pentru alţi 5.000 de oameni, câţi a cerut el, făgăduim că ne vom strădui
să împlinim, ca Maiestatea Sa să dea ori banii pentru hrană şi cheltuială, ori
oameni călări şi pedeştri, anume vara în întregime, iar iarna jumătate,
declarându-se că agentul Maiestăţii Sale să le plătească şi să aibă grijă de ei în
fiecare lună, iar dacă, de va vrea Dumnezeu, starea lucrurilor şi împrejurările
vor fi astfel încât asemenea oşti să nu fie trebuincioase, atunci oşti de acestea
să nu fie întreţinute degeaba şi să nu fie plătite, ori să fie îndreptate într-acolo
unde va cere nevoia vremii şi vor porunci Maiestatea Imperială şi Regală cu
Serenisimul Maximilian.
Domnul Mihai Voievod va avea grijă ca să îndepărteze cu acele oşti de
Transilvania şi Ţara Românească şi părţile Ungariei pe turci şi alţi duşmani, şi
în aceste împrejurări şi izbânzi va căuta să împlinească porunca şi toate
dorinţele Sfintei Maiestăţi Împărăteşti şi ale Serenisimului Maximilian. Iar
dacă va fi nevoie de o oaste mai mare, pe care ar cere-o o nevoie de neocolit,
atunci Maiestatea Sa Imperială, ori în numele său Serenisimul Arhiduce
Maximilian, fratele preaiubit al Maiestăţii Sale, care va cârmui de acum înainte
Transilvania în numele Maiestăţii Sale, să vină în ajutor cu oşti mai multe, atât
din Transilvania, cât şi din alte locuri.
Dimpotrivă, dacă se va întâmpla să fie ostilităţi în Transilvania, ori în
locurile vecine ale Ungariei, acelaşi Domn Mihai Voievod, la cererea
Maiestăţii Sale, ori a Serenisimului Maximilian să fie ţinut a veni în ajutor atât
cu zisele oşti, care i se vor plăti, cât şi cu oamenii din provincia sa
Transilvania, acolo unde va cere nevoia, cu numărul cel mai mare de arme şi
de oameni, după cum va porunci Maiestatea Sa imperială. Tunurile, praful de
puşcă, ghiulele şi altele, de trebuinţă la război, le va procura Maiestatea sa
Imperială, ori, în numele său, Serenisimul Arhiduce Maximilian.
(2) Pentru ca Domnul Mihai Voievod să dea, cu mai multă sârguinţă şi
zel, aceste ajutoare mutuale şi să poată împlini lucrare de credinţă pentru lumea
creştină, Sfânta Maiestate Imperială dă provincia Transalpină, cu toate
veniturile, drepturile şi hotărnicirile sale Domnului Mihai Voievod şi fiului
său Pătraşcu, ca s-o ţină şi s-o stăpânească veşnic de drept cu fiii fiilor lor şi
o dăruieşte ca unui vasal şi feudatar al său, anume celor care-i vor fi
scoboritori în linie dreaptă de parte bărbătească, fără plata vreunui tribut sau
dări, şi cu acele libertăţi şi scutiri, cu care a stăpânit-o şi a ţinut-o până

230
acum, cu condiţia ca el şi urmaşii săi, după vechiul obicei, vrednic de laudă,
păstrat întotdeauna de sfinţii regi de demult ai Ungariei, să trebuiască a da la
fiece an Maiestăţii Imperiale, ca unui domn şi rege al său, un dar spre cinste,
potrivit şi cuviincios cu Maiestatea Sa şi cu el, prin aceasta, să-şi arate şi să-
şi dovedească grija şi ascultarea faţă de Maiestatea Imperială ca feudatar.
(3) Bunurile şi drepturile de proprietate cumpărate şi dobândite de
Domnul Mihai Voievod ori fiul său, să revină, după dispoziţia lui, la aceia
cărora va vrea să le lase moştenire ori să le treacă, ori să facă cu ele după
cum va vrea.
(4) Dacă s-ar întâmpla ca, Doamne fereşte, Domnul Mihai Voievod şi
Pătraşcu, fiul său, să moară fără mângâierea unor fii de parte bărbătească şi
nu ar mai fi sămânţa lor, atunci Maiestatea Sa Imperială şi urmaşii şi
moştenitorii săi primesc ca provincia Transalpină să aibă un voievod sau
principe din aceeaşi ţară şi de aceeaşi credinţă ca şi până acum, prerogativa
numirii fiind rezervată Maiestăţii Sale Imperiale şi urmaşilor şi moştenitorilor
ei, iar Maiestatea Sa Imperială şi urmaşii şi moştenitorii săi să aleagă şi să
întărească atunci ca voievod pe cel ce va fi numit şi desemnat de către boierii
şi stările şi cinurile provinciei într-un singur glas.(…)
(5) Şi ca Maiestatea Imperială să hotărască şi să aleagă o cetate din
Ungaria şi Transilvania, cu veniturile, pentru el şi moştenitorii săi, care să le
fie potrivită, pentru a se întreţine după cuviinţă, pentru care lucru îi asigurăm
în numele Maiestăţii Sale.
(6) Pe lângă aceasta, hotărâm în privinţa fugarilor, care săvârşind aici
în Transalpina nelegiuirea vânzării, ori altă nelegiuire, obişnuiesc să fugă în
părţile Transilvaniei ori ale Ungariei şi acolo socotesc că nu pot fi pedepsiţi, ca
aceştia de acum înainte să nu mai fie primiţi în vreun fel nici în oraşe, nici în
sate, nici în cetăţile Transilvaniei ori ale locurilor vecine, ci dimpotrivă
Domnul Mihai Voievod să aibă puterea de a-i urmări şi de a-i prinde oriunde.
Aceasta trebuie să se înţeleagă aşijderea şi pentru oştenii, călări ori pedeştri,
care luându-şi leafa ar cuteza să fugă în taină, ce vor trebui să fie daţi înapoi,
oriunde vor fi găsiţi.
(7) În privinţa negoţului slobod al negustorilor din provincia
Transalpină s-a hotărât că, dacă aceasta nu va fi în chip vădit dăunătoare sau
încălcând alte privilegii, să li se dea de acum înainte dreptul de a face slobod
negoţul lor în oraşele libere ale Transilvaniei, plătindu-se cele de drept. Iar alţi
negustori din afară şi comercianţi să aibă voie a aduce şi a scoate în şi din
această provincie orice feluri de mărfuri, atât ardeleni, cât şi unguri şi nemţi,
plătind asemenea cele cuvenite.
(8) În privinţa credinţei, Maiestatea Sa Imperială îi încredinţează că
nu vor fi aduse de acum înainte piedici credinţei care a fost până acum în
această provincie Transalpină, nici rânduielile bisericeşti nu vor fi oprite
episcopilor şi preoţilor aceia, şi nici Domnul Voievod şi stările ori cinurile
sale nu vor fi siliţi să primească altă credinţă.

231
(9) Alţi boieri ori căpitani ai acestei provincii, care s-au arătat cu
vrednicie faţă de creştinătate şi Maiestatea Sa Imperială şi Regală, pe care
Preastrălucitul Domn Mihai Voievod îi va recomanda, vor fi trataţi aşa cum se
cuvine. Tot aşa solilor şi trimişilor lui la Sfânta Maiestate Imperială ori la
Serenisimul Arhiduce Maximilian li se va acorda la vreme audienţă şi vor fi
licenţiaţi după cuviinţă, potrivit cu lucrul şi felul chestiunii, fiind trataţi
cuviincios.
Pentru respectarea cărora, toate şi fiecare, cu tărie şi neclintire, atât de
către Sfânta Maiestate Imperială, cât şi de către Serenisimul Arhiduce
Maximilian, în locul şi persoana Maiestăţii Sale Imperiale şi Regale ne legăm
şi făgăduim, cu buna noastră credinţă şi după cuvântul imperial şi regal al
Maiestăţii Sale, că Maiestatea Sa Imperială aprobă şi întăreşte toate cele
făgăduite, iar de cealaltă parte, Domnul Mihai Voievod, în numele său, al
Domnului Pătraşcu, fiul său şi al urmaşilor şi moştenitorilor săi, ca şi boierii,
în numele şi persoana lor şi ale urmaşilor şi moştenitorilor lor, în numele
persoanelor, stărilor şi cinurilor provinciei Transalpine, de acum şi din viitor,
trebuie şi sunt ţinuţi a da o scrisoare asemenea, deasupra cărora va fi suszisul
jurământ de credinţă, iscălind-o cu peceţile şi semnăturile lor autentice, către
Maiestatea Sa, în mâna noastră, ca ambasadori ai Maiestăţii Sale (adăugat în
margine: şi provincia lor toată, odată cu sine, s-o dea şi s-o supună oblăduirii
Maiestăţii Sale Imperiale şi Regale, ca să se unească şi să se supună coroanei
Ungariei, aşa cum s-au dat şi s-au supus de fapt pe veci, fără întoarcere,
neţinându-se seama de alte împrejurări).
Ne legăm şi făgăduim, prin această pecete a noastră şi iscălitură a
mâinii noastre, cu tăria şi mărturia acestei scrisori a noastre (adăugat în
margine: pe care Sfânta Maiestate Imperială şi Regală s-o pună a se copia în
formă de privilegiu şi să-l transmită zişilor Domn Mihai Voievod şi stărilor şi
cinurilor provinciei Transalpine).
Dat şi făcut în biserica sau mănăstirea Sfântului Episcop Nicolae (…)
în podgoria zisei cetăţi a Târgoviştei, în a noua zi a lunii iunie, anul Domnului
1598, al domniilor Maiestăţii Sale 23 ca împărat, 26 ca rege al Ungariei şi 23
ca rege al Boemiei".
(Lupta pentru unitate…, p.200-202)

1599 noiembrie 22. Alba Iulia. Mihai Viteazul acordă clujenilor amnistie şi le
confirmă ,,toate privilegiile ce le-au fost date până acum de sfinţii regi ai
Ungariei dinainte şi principii Transilvaniei"

"Noi Mihai, voievod al Valahiei muntene, consilier al Preasfintei


Maiestăţi imperiale şi regale, locţiitor în Transilvania şi căpitan general al
armatei sale în Transilvania şi părţile ce-i sunt supuse etc. Prin cele de faţă
încredinţăm amintirii arătând tuturor celor cărora li se cuvine că, între cele prin
care principii şi căpeteniile vor să dobândească veşnică slavă numelui lor şi să
dobândească loc în rai, cel dintâi loc şi mai de seamă îl au îndurarea şi

232
bunăvoinţa faţă de cei învinşi, pentru ca faţă de cei pe care i-au adus cu armele
în puterea lor şi pentru care pot hotărî viaţă sau moarte, cu măsură să se
folosească de această putere supremă, amintindu-şi că sunt şi ei oameni, sub
puterea lui Dumnezeu, care lucru şi noi îl avem mereu în vedere, care cu
armele am apărat de câţiva ani încoace creştinătatea de urgia barbarilor.
Ci, după ce în vremea din urmă, această ţară a Transilvaniei tulburată
de felurite şi primejdioase schimbări, a ieşit din credinţa Preafintei Maiestăţi
imperiale şi regale, domnul nostru preamilostiv, pentru a o redobândi, la
cererea Maiestăţii Sale imperiale, biruind oastea ardelenilor, am rămas
învingători, având toată puterea, cu sprijinul armelor, ci am socotit totuşi că
trebuie să iertăm pe învinşi şi să ne arătăm cu blândeţe faţă de ei. Între care
înţelepţii şi pricepuţii fruntaşi judele regal şi juraţii cu toţi ceilalţi cetăţeni şi
locuitori ai oraşului Cluj, de care se ştie că au supărat foarte Maiestatea
imperială, pentru a fi primit pe principele Sigismund, ne-am îngrijit să
primească o roadă a îndurării şi milostivirii noastre. Deoarece n-au fost
singurii şi nici cei mai de seamă izvoditori ai supărărilor, ba încă am
descoperit că nici nu s-au îndepărtat vreodată de la credinţa Maiestăţii Sale
imperiale, îi asigurăm şi îi încredinţăm că nu-i vom supăra vreodată pentru
suszisa ofensă adusă şi nici pentru alte pricini de supărare, prin care Sfânta
Maiestate imperială ar fi putut sau ar putea fi atinsă, nici noi, nici alţii
neluând răzbunare au vreo pedeapsă pentru aceasta, făgăduindu-ne, pe lângă
aceasta, de bunăvoie, că pe jude şi pe juraţi, ca şi pe toţi ceilalţi cetăţeni şi
locuitori ai zisei cetăţi a Clujului îi vom ţine în toate privilegiile ce le-au fost
date până acum de sfinţii regi ai Ungariei dinainte şi principii Transilvaniei,
care vor fi respectate atât de noi, cât şi de alţi supuşi ai noştri neclintit, ba
încă chiar şi dacă Sfânta Maiestate împărătească, mâniată de ofensele
dinainte vreme, ar porunci să se ia vreo hotărâre aspră în privinţa clujenilor,
noi vom lua aceasta asupră-ne şi ne vom strădui, cu toată sârguinţa, truda şi
vorba bună pe care o vom pune, ca mânia Maiestăţii Sale imperiale să o
îndepărtăm de la ei, s-o înlăturăm şi s-o ştergem şi să le redobândim vechea
milă faţă de ei, pentru care îi încredinţăm şi-i asigurăm prin puterea şi
mărturia celor scrise aici. Dată la Alba Iulia într-a 22-a zi a lunii noiembrie,
anul Domnului 1599". (Lupta pentru unitate...,
p.212)

Letopiseţul Cantacuzinesc. Despre intenţiile lui Mihai Vodă şi Andrei Bathory de


a-l scoate pe Mihai de la domnie

”Atuncea Ieremia Voda, domnul Moldovei, deacă se aşază Batîr


Andreiaş (Andrei Bathory) pe crăie, iar el trimise cărţi la Batîr Andreiaş cum
să fie amândoi una şi să scoaţă pre Mihai-vodă din mijlocul lor. Şi de nu-i va
ieşi de voie, ei să ridice oşti asupra lui să-l prinză, să-l dea turcilor. Şi Batîr
Andreiaş fu bucuros acelui sfat rău şi trimise soli la Mihai-vodă pre un nemiş,
anume Ciomîrtan Tamaş, cum să iasă Mihai-vodă din ţară cu pace, că apoi va

233
încăpea în mâinile turcilor. Iar Mihai-vodă dacă auzi acel sfat rău şi amar, el
încă-şi strânse toţi boierii şi făcură sfat foarte de folos (s. n.) (…) ci trimise la
împăratul nemţesc şi-i cerşu oşti ajutor cum să iasă împotriva lui Batîr
Andreiaş, care se închinase turcilor. Iar împăratul nemţesc fu bucuros să-i
facă pe voia lui.”
(Istoria Ţării Româneşti, ed. cit., p.72.,vezi şi Cronicari munteni, I , p.133)

1600 ianuarie 9. Poznan. Ştirile venite din Poznan fac cunoscute planurile lui
Mihai de unire a celor trei ţări româneşti sub egida Turciei şi a Poloniei

Ştiri din Poznan.

,,Regatul Poloniei vrea să se ocupe în mod serios de Moldova, pe care


o consideră drept provincie ereditară a ei (Poloniei), din care motiv a fost
trimis Tarnówski la Mihai vodă. În acelaşi timp a sosit acolo şi un ceauş
turcesc, care a adus cu sine două steaguri şi doi cai turceşti zdraveni şi frumoşi,
ca şi alte daruri mari, pe care le-a dăruit pe jumătate lui Mihai şi pe jumătate
fiului său, în numele împăratului turcesc. Mihai, împreună cu fiul său le-a şi
primit pe toate (cadourile) cu mare plecăciune, l-au tratat tot timpul pe ceauş
foarte bine şi în sfârşit au (pus să fie) scrisă pe o mare piele de pergament o
pace veşnică cu multe puncte (prevederi) între împăratul turc şi Mihai vodă,
întărită cu multe sigilii atârnate, conţinând expres că el, Mihai vodă, nu va
întreprinde nimic duşmănos împotriva marelui (sultan) turc, şi cu atât mai
puţin să dea vreun ajutor împăratului roman.
După toate acestea, numitul ceauş a fost din nou expediat şi a plecat.
Acestea le-a văzut domnul Tarnówski personal şi le-a adus cu sine drept ştire
sigură în Polonia. Cu privire însă la expedierea domnului nostru Tarnówski de
către Mihai, i s-a dat (primului) următorul mesaj de răspuns: deoarece Ieremia
întreţine pe duşmanul său (al lui Mihai vodă), pe Sigismund Báthory, în ţara
sa, şi el (Mihai vodă) ar avea ştiri sigure că Ieremia vrea să dea lui Sigismund
ajutor, să atace şi să cucerească Transilvania....
Pe lângă acestea, Mihai a cerut ca regele Poloniei să-i predea
Moldova, să-l primească şi să-l încorporeze pe el şi pe fiul său ca membru şi
nobil al regatului Poloniei, iar ei amândoi să aibe câte un loc în sfatul regelui
(aşa cum a fost cazul şi la cardinalul Báthory). În schimb, el şi fiul său s-ar
obliga faţă de regatul Poloniei ca după moartea lor a amândorura, şi nu mai
târziu, să cedeze, să predea şi să scrie cele trei principate, Transilvania, Ţara
Românească şi Moldova pe seama regatului Poloniei în mod ereditar, cu
multe oferte de a dovedi regatului Poloniei... (Refuzul polonezilor).... pe lângă
declaraţia, că ar vrea să păstreze pace şi vecinătate bună cu Moldova, aşa cum
s-a întâmplat tot timpul. Iar în cazul că va întreprinde ceva duşmănos, să ştie
sigur, că va avea ca duşman veşnic nu numai regatul Poloniei, ci şi pe turci,
potrivit tratatelor lor, care (puteri) l-ar întrece în putere şi s-ar putea ajunge la
mari vărsări de sânge, la ceea ce regatul Poloniei nu s-ar aştepta de la el.

234
Astfel, el a plecat cu răspunsul, iar ce va întreprinde în continuare, vremea va
da la iveală". (Lupta pentru unitate..., p.217)

1600 ianuarie 10. Braşov. Acordul dintre A. Tarnowski şi Mihai Viteazul privind
unirea ţărilor române şi recunoaşterea suzeranităţii Poloniei asupra acestora

“Mai întâi M.S. Regele trebuie să facă următorul jurământ: Prieten


care să fie întotdeauna Milosteniei Sale domnului Mihai voievod să nu dea
cauze de duşmănie, să trăiască în vecinătate, în înţelegere şi bună prietenie,
iar orice M.S. Regele ar şti că e stricăcios să prevină pe M.S. domnul Mihai
voievod şi pe urmaşii lui şi prin scrisorile sale are să-l încunoştiinţeze. Nici un
ajutor să nu dea duşmanului lui, nici prin sfat, nici prin orice ajutor să nu
permită trecerea duşmanului său prin ţările coroanei polone, precum şi al
marelui ducat de Lituania. Ţara Moldovei trebuie s-o dea «ex nunc» M.S.
domnului Mihai Voievod.
Să-i dea fiului lui, Nicolai indigenatul coroanei polone şi al marelui
ducat de Lituania, al cărui loc în consiliul coroanei şi al marelui ducat de
Lituania, are să fie între Milostiveniile lor domnii voievozi poloni şi lituanieni,
atunci când va fi chemat la sfat la seim.
Să-i fie permis lui şi urmaşilor săi să-şi cumpere averi în regatul
polon şi în marele ducat de Lituania. Iar când domnul Dumnezeu va lăsa
moartea asupra M.S. domnului Mihai, voievodul Transilvaniei şi al Munteniei,
atunci M.S. Regele cu întreaga republică trebuie să ia în apărarea şi sub
scutul său pe fiul lui. Nicolai, şi soţia M.S. domnului voievod şi cu ceilalţi
copii cu toate ţările şi voievodatele rămase după M.S. Domnul Mihai voievod,
iar Muntenia, Moldova şi Ţara Ardelenească M.S. Regele le va da fiului său,
Nicolai, şi urmaşilor lui de viţă bărbătească, când mai întâi urmaşul lui Mihai
voievod va presta jurământ M.S. Regelui, coroanei polone precum şi marelui
ducat de Lituania. Iar aceste mai sus pomenite state, urmaşul M.S. domnului
Mihai voievod le va ţine nu după alt drept, ci numai cu dreptul de feudă,
precum se ţin şi alte principate de coroana Poloniei.
Astfel şi Prealuminatul şi Milostivul domn voievod al Munteniei şi
Transilvaniei va presta un astfel de jurământ M.S. Regelui Poloniei şi marelui
ducat de Lituania.
Mai întâi jură Preaseninului Sigismund al III-lea M.S. Regele polon şi
coroanei polone, cât şi marelui ducat de Lituania; că are să fie întotdeauna
prieten, că nu va da ocazie la nici o duşmănie, că va trăi în vecinătate, în
înţelegere şi bună prietenie. Iar ce-ar şti că e stricăcios coroanei Poloniei şi
marelui ducat de Lituania să vestească, să prevină, să nu tăinuiască şi să
încunoştinţeze prin scrisori, sau prin solul său. Să nu dea nici un ajutor vreunui
domn sau păgân, de orice s-ar ţine, nici să dea sfaturi împotriva coroanei nici
să dea veşti prin vreo scrisoare sau prin vreun om. Să apere de tătari coroana
Poloniei şi marele ducat de Lituania precum şi pământurile Rusiei, Poloniei,
Voliniei şi Kievului.

235
Împotriva fiecărui duşman al coroanei Poloniei şi al marelui ducat
lituan să pună 3500 oameni călări şi pedeştri tot atât de mulţi şi să susţină pe
aceşti oameni pe costul său atât de mult până ce nu se va sfârşi războiul.
Fără voia şi sfatul M.S. Regelui să nu intre în legătură cu nici un
domn străin, fie creştin sau păgân. Voievodatele Transilvaniei, Munteniei,
ţării moldoveneşti, alias Moldovei şi toate acele ţări ce le-a luat prin puterea
şi sabia sa, trebuie să le unească şi să le dea coroanei Poloniei. Tot astfel,
Chilia, Tighina, Cetatea Albă, Oceakovul şi Ismailul, recuncerindu-le de la
turci pe costul său, trebuie să le dea coroanei polone.
Iar aceste mai sus pomenite ţări M.S Regele nimănui altuia n-are ă le
dea, decât urmaşilor Milostiveniei Sale domnului Mihai voievod în linie
bărbătească.
Aşa să-mi ajuţi doamne Dumnezeul unul în Sfânta Treime şi Sfânta
Maria şi toţi sfinţii". (România. Documente..., p.76-79)

1600 ianuarie 19. Viena. Consiliul de război îl informează pe arhiducele Matthias


în privinţa tratatului cu Mihai Viteazul

"Preamilostive principe şi domn!

La ordinul milostiv trimis de Luminăţia Voastră Princiară, Consiliul de


război, împreună cu mai mulţi aţi consilieri, am luat în considerare cu deosebită
sârguinţă ceea ce au comunicat trimişii români prezenţi la Maiestatea Sa.
(1) În ceea ce priveşte mai întâi realizările lui vodă şi serviciile aduse
de el prin recuperarea ţării Transilvaniei, Maiestatea Sa imperială şi el vodă
însuşi trebuie să mulţumească mult Atotputernicului, că această problemă s-a
sfârşit aşa de bine, chiar împotriva aşteptărilor lui vodă, deoarece el însuşi s-a
eliberat din primejdia în care se afla mai înainte prins împreună cu toţi ai săi,
prin această (acţiune) şi în acelaşi timp a pedepsit pe duşmanii şi infidelii faţă
de Maiestatea Sa într-un fel binemeritat şi astfel s-a asigurat această ţară, care
mai înainte a cauzat creştinătăţii multe tulburări dăunătoare şi inconveniente,
iar Consiliul de război şi domnii consilieri nu se îndoiesc că Maiestatea Sa
imperială va fi înclinată să recunoască acest lucru cu toată mila şi îşi va
aminti de el.
(2) În ceea ce priveşte al doilea rând pe Basta, care nu s-a prezentat la
timpul stabilit potrivit ordinului dat, ci mai înainte a făcut neorânduieli prin
prădarea supuşilor din câteva localităţi şi a provocat multe suspiciuni faţă de
voievod, din partea domnilor consilieri se poate răspunde că acest lucru s-a
întâmplat în primul rând pentru Sfinţia Sa papală s-a amestecat şi s-a străduit
să obţină o înţelegere paşnică şi să-l aducă la ascultare pe cardinalul Báthory
(faţă de care), el, Basta, a trebuit să aştepte în mod cuviincios până la
comunicarea rezoluţiei. Când însă voievodul a avut prilejul şi a fost pe cale să
se salveze pe sine şi pe ai săi, şi i s-a ivit ocazia ca să pedepsească pe cardinal

236
şi pe transilvăneni pentru sperjurul lor din hotărârea specială a lui Dumnezeu,
atunci el s-a folosit de acest prilej, care i-a adus o victorie deplină, în urma
căreia el însuşi a ocupat ţara. Numai după aceea Basta a intrat cu trupele sale şi
prin aceasta a cauzat voievodului suspiciunea menţionată mai sus şi alte
greutăţi care au urmat.
În această problemă consiliul de război şi domnii consilieri nu pot
aproba pe voievod, deoarece Maiestatea imperială din totdeauna şi încă în
timpul Báthoreştilor a avut intenţia să ocupe cu trupele sale şi să stăpânească
toate şi fiecare din moşiile, judeţele şi cetăţile care depind nemijlocit de
coroana Ungariei şi care nu au vreo apartenenţă la Transilvania, chiar fără ca
aceasta să fie realizată cu ajutorul voievodului. În cazul în care ţara ar fi fost
adusă în subordinea Maiestăţii Sale, aceasta ar fi fost determinată să înzestreze
oraşele Transilvania cu trupele necesare şi anume în primul rând pentru ca prin
acest mijloc poporul nestatornic din Transilvania să poată fi ţinut în frică şi
ascultare, făcând abstracţie de faptul că voievodul în acelaşi timp când a ocupat
această ţară a maiestăţii sale, căreia îi aparţine, a cerut localităţile ,,Cherip",
Solnoc şi ,,Crasta" pentru retribuirea parţială a trupelor sale, şi nu a avut motiv
să aibă vreo suspiciune faţă de Basta sau alţii din slugile Maiestăţii Sale.
(3) Potrivit opiniei preasupuse a Consiliului de război şi a domnilor
consilieri, în al treilea rând, voievodul nu se poate plânge în privinţa
cheltuielilor de război, deoarece Maiestatea Sa nu s-a obligat niciodată faţă de
el, şi nici nu a afirmat că ar întreţine toată armata voievodului, ci i-a plătit de
fiecare dată ce i-a fost promis, tot aşa cum Maiestatea Sa acum este în curs să-i
plătească ceea ce (voievodul) crede că încă îi datorează, şi aceea ce n-a putut fi
plătit mai înainte din cauza multor impedimente.
(4-5) Că în al patrulea şi al cincilea rând – anume că voievodul a cerut,
deoarece în această acţiune a riscat toate: trupul, cinstea şi averea sa şi ale
boierilor săi, şi de aceea serviciile sale să fie recompensate cu obişnuita
milostime imperială şi să-i fie dată o ţară, după calea şi felul cum Maiestatea
Sa obişnuieşte să procedeze faţă de un slujitor credincios; şi să-i confirme şi să
restituie şi cetăţile Hust, Şimleul Silvaniei, Baia Mare şi Oradea – Consiliul
de război şi domnii consilieri în nici un caz nu consideră că este de sfătuit –
din cauza greutăţilor care sunt de aşteptat la o astfel de fire nestatornică, după
cum s-a observat – ca voievodul, potrivit cererii sale, să rămână în ţară, şi cu
atât mai puţin să-i fie date localităţile susmenţionate, ci Maiestatea Sa să dea
voievodului drept răspuns, potrivit opiniei preasupuse a Consiliului de război
şi a domnilor consilieri, că Maiestatea Sa încă de mult a promis acea ţară
Transilvania fratelui său, Luminăţiei Princiare arhiducelui Maximilian. De
aceea, Maiestatea Sa n-ar putea conferi această ţară altcuiva, ci Maiestatea Sa
doreşte să-l recompenseze pe voievod cu alte milostiviri imperiale, pentru
mulţumirea lui şi pentru o satisfacţie corespunzătoare. Însă în cazul că
Luminăţiei Voastre Princiare nu v-ar conveni acest lucru şi acea ţară ar trebui
să fie încredinţată neapărat altcuiva, pentru a o guverna, Consiliul de război şi

237
domnii consilieri consideră că ar fi cel mai bine ca acea guvernare să nu-i fie
acordată lui (Mihai vodă), ci fiului său, pe lângă care să fie instituiţi oameni de
vază, un german şi un maghiar, care să-l asiste în toate şi să-l supravegheze, şi
să-i fie încredinţată şi guvernarea Transilvaniei, excluzând însă părţile
aparţinătoare de coroana Ungariei, după cum s-a menţionat mai sus.
(6-7) Dacă acestea, în al şaselea şi al şaptelea rând se vor fi întâmplat,
trebuie să se depună din nou jurământul de către fiul voievodului şi de către
stările (Transilvaniei), faţă de comisarii imperiali care trebuie instituiţi în acest
scop. Va fi nevoie nu de unul, ci de doi comisari de vază, după cum am
raportat cu puţin mai înainte, fără de a căror ştire prealabilă el (fiul
voievodului) singur să nu întreprindă nimic.
(8) Că în al optulea rând (faptul) că cei care l-au rechemat şi l-au
readus pe Sigismund (Báthory în Transilvania) să fie pedepsiţi, este ca atare
just, şi de aceea să se întreprindă în mod sârguincios ancheta necesară în acest
scop. Atât Consiliul de război cât şi domnii consilieri nu pot considera a fi
indicat ca persoanele care se vor afla în Ungaria să fie extrădate în Transilvania
pentru a fi judecate şi pedepsite, ci însăşi Maiestatea Sa imperială va şti să
întreprindă şi să execute toate cele cuviincioase pentru unii şi pentru alţii, însă
pentru cazul că guvernarea va fi încredinţată fiului voievodului, prin acesta şi
comisarii instituiţi pe lângă el.
(9) De aceea, în al nouălea rând, Consiliul de război şi domnii
consilieri nu pot sfătui ca pentru nobili, care s-au salvat după bătălie, să se dea
o amnistie generală scrisă, deoarece printre ei probabil că sunt mulţi, care vor
fi găsiţi că ar fi înstrăinat pe cardinal şi pe alţii de la fidelitatea faţă de
Maiestatea Sa, şi care au nesocotit jurământul prestat iresponsabil faţă de toţi,
de ambele părţi, prin care (amnistie) cele de mai sus ar fi anulate şi ei ar scăpa
în acelaşi timp şi de anchetă şi de pedeapsă.
(10) În al zecelea rând, când Maiestatea Sa va încheia o pace cu turcii,
ceea ce ar fi timpul, după speranţele izvorâte din tratativele purtate de
curând, atunci Maiestatea Sa se va gândi ca aceste ţări ale ei, Transilvania şi
Valahia, să fie incluse, pe lângă altele, în tratatul de pace, pentru ca ele să nu
stea singure şi de-o parte, sau să fie date uitării, cu toate că lui vodă din
experienţele sale repetate nu-i este necunoscut, ce se poate crede şi aştepta din
partea turcilor. De aceea, el să fie îndrumat să urmărească cu perseverenţă, să
execute porunca Maiestăţii Sale şi să îndeplinească cu fapte cele la care s-a
obligat faţă de (Maiestatea Sa).
(11-12-13) Aşadar, în al unsprezecelea, al 12-lea, 13-lea rând, potrivit
opiniei preasupuse a Consiliului de război şi a domnilor consilieri, va fi nevoie
ca voievodul (Mihai) să se exprime odată în mod categoric dacă doreşte să
rămână nestrămutat în credinţa faţă de Maiestatea Sa, să se declare duşman
public al turcilor, şi să termine de fapt toate legăturile cu ei, după cum nu este
deloc indicat să se trimită persoana solicitată la Ibrahim paşa la
Constantinopol.

238
(14) În ultimul rând, în cazul în care Românul (Mihai Vodă) va trebui
înlăturat din ţară sau fiul său să fie adus în ţară, este neapărată nevoie să nu fie
trimişi numai cei 2000 de maghiari şi 400 germani cu cai şi trupe – deoarece a
cerut să aibă o gardă personală pe cheltuială proprie – pentru ca atât
transilvănenii cât şi el însuşi să poată fi ţinuţi în frâu, ci – după cum va fi
nevoie – să fie trimise acolo mai multe trupe. Iar Consiliul de război şi
consilierii Maiestăţii Sale se recomandă în mod preasupus.”
(Lupta pentru unitate...., p.217-219)

1600 februarie. Almaş. Ştefan Csáki, comitele secuilor, îl îndeamnă pe Gheorghe


Mako să treacă de partea nobilimii deoarece Mihai doreşte să colonizeze ,,cu
români toate oraşele închise ale Transilvaniei"

"Credeţi-mă, eu am fost întotdeauna prietenul dumneavoastră


binevoitor, de aceea pot să vă zic ca lucru demn de încredere că toată dorinţa
voievodului (Mihai) este îndreptată în direcţia de a coloniza cu românii toate
oraşele închise ale Transilvaniei. De aceea, trebuie să aveţi grijă, să nu o
îngăduiţi în nici un fel, deoarece altfel ţara va reveni ori turcilor ori
polonezilor, sau va deveni ereditară pentru voievodul Mihai. Ar fi bine să
înştiinţaţi şi celelalte oraşe despre aceasta. Eu nu voi părăsi Transilvania
înainte ca voi să chibzuiţi şi să gândiţi despre aceasta cu atenţie.
(Lupta pentru unitate...., p.220-
221)

1599. Mişcări ale ţăranilor români prilejuite de intrarea lui Mihai în


Transilvania

“La vestea luptei nenorocite (de la Şelimbăr), care s-a răspândit cu cea
mai mare iuţeală în întreaga ţară, neamul românilor care locuieşte în satele şi
cătunele Transilvaniei, răsculîndu-se peste tot, s-au unit cu poporul venit (de
peste munţi) şi, atât uniţi cât şi deosebit, au prădat în lungul şi latul ţării.
Căci, încurajaţi de încrederea că au un domn din neamul lor şi strecurându-se
după obiceiul acelora care folosesc şi săgeţi, au ocupat drumurile şi au ucis
pretutindeni, în ascuns şi în taină, pe cei ce fugeau sau se ascundeau în case,
au năvălit în casele nobililor, au prădat bunurile şi au săvârşit stricăciuni şi
tot felul de fapte îngrozitoare nemaivăzute şi nemaiauzite (…) Acum, fiind
încurajată viclenia lor de principele român şi sporindu-le îndrăzneala din
pricina războiului ce l-au săvârşit, nădăjduind că nu vor fi pedepsiţi şi frânaţi,
cu atât mai cu cruzime au atacat cu acest prilej, cu cât mai înainte, când ţara
era liniştită, dovediţi în scaunele de judecată cu vreo faptă rea, erau pedepsiţi
cu cele mai grele pedepse. Peste tot spânzurătorile, butucii, securile, cârligele,
funiile şi toate locurile de osîndă mai mult erau pline de români.”
(Ştefan Pascu, Mişcări ţărăneşti prilejuite de intrarea lui Mihai Vitezul
în Transilvania, în ,,Studii de istorie medie", vol.I, 1956, p. 132.)

239
1600 mai 27. Iaşi. Mihai Viteazul îi împuterniceşte pe călugării m-tirii Neamţ să-
şi apere hotarele, râul Bistriţa cu toate râurile şi izvoarele sale; titulatura lui
Mihai ca domn al celor trei ţări româneşti

"Io, Mihail voievod, din mila lui Dumnezeu, domn al Ţării Româneşti
şi al Ardealului şi al Moldovei. Am dat şi am înnoit rugătorilor noştri monahi
de la mănăstirea Neamţ, ca să fie ei slobozi a-şi apăra tot hotarul, râul Bistriţei
cu toate râurile şi izvoarele câte sunt de amândouă părţile Bistriţei şi din gura
pârâului Largul până la gura Fărcaşei şi râul ce se numeşte Dereptul. Nimeni să
nu aibă vreo treabă acolo.
Dacă vor afla pe cineva intrând acolo, să aibă a-i lua tot şi nimeni să
nu îndrăznească a-i opri, înaintea acestei cărţi a noastre.
Scris în Iaşi, în anul 7108 (1600) mai 27.
Mare logofăt a învăţat.
Nebojatco (a scris)".
(D.R.H., B, XI, p.529)
1600 mai 29. Pârcălabul cetăţii Suceava, Ioan Cepturi depune omagiu în faţa lui
Mihai şi a fiului său Pătraşcu

"Eu Ioan Cepturi, pârcălabul cetăţii Suceava, jur pe Dumnezeu şi pe


sfântul fiul său, Iisus Hristos, că voi fi drept şi cu credinţă domnului meu,
stăpânitorului şi domnul Ardealului, Ţării Româneşti şi Moldovei, măriei sale
lui Mihai vodă şi fiului măriei sale, lui Pătraşcu vodă, tot aşa-i voi fi drept şi
cu credinţă şi voi ţinea pentru măriile lor cetatea ce mi-a fost încredinţată mie,
după priceperea mea, până-mi va sta capul.
Şi la vremea când vor porunci măriile lor şi vor dori, prin vreun om
sau prin scrisoare, în orice ceas vor dori şi porunci măriile lor, în acela voi da
cetatea în mâna cui vor porunci măriile lor. Aşa să-mi ajute Dumnezeu.
Dat în cetatea Sucevei, 29 mai 1600.” (D.R.H., B, XI, p.529-530)

1600 iulie. Semnătura autografă a lui Mihai Viteazul pe versul textului în lb.
maghiară al protocolului încheiat cu imperialii

"Şi hotaru Ardealului. Pohta ce-am pohtit, Moldova, Ţara


Românească." (Şt. Pascu. L. Maior, Culegere, I,
p.98)

1600 iulie 20-27. Hotârâri ale dietei transilvănene în favoarea iobagilor români

“Ne plângem mai departe ca iobagii şi slugile tocmite ne fug dinaintea


dărilor şi trec între călaraşii şi pedestraşii măriei-tale, unii apoi între haiduci,
alţii între pedestraşi de cetăţi, de unde ne ameninţă cu uciderea şi cu
devastarea. De asemenea, trec la boieri şi la alţi slujitori ai mariei-tale.

240
Hotărâm ca astfel de slugi şi iobagi fugiţi, sa fie restituiţi în grabă de
pretutindeni. Iar după aceasta, nimeni sa nu poată primi astfel de iobagi
slugi.
Aflînd apoi ca mulţi oameni lipsiţi şi neplătiţi au trecut între lefegii
măriei-tale, care din ceas în ceas ne pradă şi ne strică satele, rugăm pe măria-ta sa
urmărească prin cei mari, fără întârziere, pe ostaşi şi, găsind printre ei astfel de
vagabonzi şi rătăcitori, să fie pedepsiţi, şi cu asprime să poruncească căpitanilor
şi hotnogilor sa nu mai primească de aici înainte astfel de oameni (…)
Iobagii care au fugit, după venirea măriei-tale în locuri lăzuite între
secui sau între saşi, hotărâţi să fie ceruţi cu poruncă: cei de pe locurile lăzuite,
de pe toate moşiile şi din mine, de la nobili, iar cei dintre secui sau dintre saşi,
de la căpitanii acestora, aşijderea şi cei din oraşele întărite şi libere (…)
La saşi şi la secui, iobagul nerestituit după judecată va rămânea în
schimbul preţului de 200 florini.
În acest timp, orice dări s-au pus asupra acestor fel de iobagi fugiţi, să
fie plătite de cel răzvrătit, acela care a reţinut pe iobagi (...)
Am hotărât ca nemeşii care au bătut şi ucis pe iobagi în vremurile
acestea să fie judecaţi în formă sumară de către spanii comitatelor (…)
Mai departe pofteşte măria-sa, stăpânul nostru milostiv, ca satele
lăzuite, satele ungureşti şi săseşti, să îngăduie păşunat liber în locurile şi
hotarul necultivat satelor româneşti ce sunt hotarnice cu ele, cu toate că
greutăţile şi plata dărilor o poartă în chip egal (această dorinţă este
satisfăcută pentru unele vite: cai, boi. junci, porci, în afară de oi).
În ce priveşte a doua dorinţă a măriei-sale, ca persoanele preoţi
români să nu poată fi silite de nimeni la robotă, am respectat şi în această
privinţă dorinţa măriei-tale şi am hotărât ca preoţii români să fie scutiţi
pretutindeni, în persoana lor, de astfel de slujbe…”
(Ioan Lupaş, Documente istorice transilvane, vol.I, Cluj, 1940, p.55-59)

Uneltirile boierilor munteni împotriva lui Mihai

“Noi fraţii domnilor voastre căţi ne aflăm acum aicea în ţeara


Muntenească damu în ştirea domnilor voastre căci ştiţi că vamu tremes mai
nainte de ceastă vreme neşte cărţi de la noi, de la toţi, şi de la mitropoliţi şi de
la toţi egumenii de-amu tremes atunce o carte de la domnu la Erimie voievoda
şi altă carte la domnia voastră (…) O vai de noi mare rău iaste pre noi că
perimu acum! Şi acum iară de alta vă dămu în ştire, că acumu Mihaiu vodă
dec-au spartu ţeara, elu acuma va să fugă cu acei hoţi ci ţine, ci vedemu că se
teme de noi că-l vomu prinde, ci ne aruncă acumu năpăşti şi face hochimure
turceşti şi va să ne piearz(ă) şi pre noi, şi că ne ia bucatele noastre (…) iară de
dânsul noi perimu acum; că şi acumu au prinsu pre oarecăţi boiari, pre Dumitru
dvornicul şi pre Buzeşti către 3 fraţii şi pre Mihalcea banul şi pre Bărcan
logofăt şi pre Leca agă şi pre Miroslavul logofet şi pre Radul postelnicul, şi pre
aceşti boiari i-au băgat în temniţă iară pre Leca aga l-au muncitu şi l-au arsu şi

241
l-au căznit până va şi muri, că nu e de nădejde; iar pre acei boiari I-au datu în
chezăşie şi săntemu toţi nici vii nice morţi; ci dereptu acela acumu ne iaste
Mihai vodă tocma ca şi turcii. O vai de noi, cine ne va scoate de în mâna
acestui tiranu! Ci dereptu aceia una mulţemimu dumnezeu căce v-au scosu
dumnezeu de îm mâna acestui tiranu, ci acumu iară vă rugăm şi vă cerumu să
cădeţi şi să rugaţi pre domnu, pre Erimie voievoda (…)
Cu aceea ne rogămu şi noi să facă mare pomană cu noi să ne scoaţă şi
pre noi cum au scosu şi Moldova şi într-acel chipu să fimu şi noi plecaţi şi să
fimu suptu arepile luminatului măririi craiului leşescu cumu e şi domnul
Erimie voevoda cu ţeara Moldovei, căce că săntemu toţi de o lege şi de o
limbă şi săntu domn de rudă bună, că de greci şi de frănci şi de alţi hoţi ci ne-
a venit de ne-au fost domni, ne-am săturatu cum sântemu sătuli şi de cesta, de
Mihai-vodă, că nemănăîncăşi ne-au măncaat cu totul (…) Ca să poată ieşi
acestu tiranu de în mijloc ca de-aru eşi elu noi amu hălădui şi amu avea pace
şi toată lumea aru fi în pace; numai acum domniile voastre ca iubiţi fraţilor
noştri să nu pregetaţi şi să umblaţi şi să mergeţi şi la luminatul craiul leşescul
şi la mărie canţelarul şi pre la toţi cine veţi şti şi ne voiţi şi cum veţi tocmi şi
de noi să fie tocmit, ca să nu pieră această ţeară şi moşiile domniei voastre şi
ale noastre pre ceastă vreme şi iute şi rea ci cătu să ne ia pre cestu tiran de în
spinarea noastră şi să-l scoaţă şi să ne dea domnu pre fratele Eremii voevoda
să ne fie domnu că vedemu că săntu domni buni şi milostivi (…)
Eu mitropolit kir Eftimie ot Tărgovişte şi toţi egumenii de la toate
mănăstirile.
Noi fraţii domniei voastre boiari ci săntem acum den ţeara
muntenească: Dumitru dvornic i Teodosie logofet i Radul cliucear i Stroe
stolnic i Preda postelnic i Calot (ă) banul i Sava armaş i Radul comis i Udrea
banul şi Radul Otetelişanul şi de la toţi alalţi boieri mari şi mici .”
(Şt. Ştefănescu, Ştiri noi cu privire la domnia lui Mihai Viteazul, în
”Studii şi materiale de istorie medie”, vol. V,1970, p.187-188)

1600 august 27. Nistru. Proclamaţia lui Ioan Zamoyski către stările Moldovei
după înlăturarea de la domnia Moldovei a lui Mihai Viteazul. Reinstalarea ca
domn al lui Ieremia Movilă

“Ioan Zamoyski din Zamosc cancelar şi mare hatman al Coroanei


polone, staroste de Belz, Malbork, Dorpat, Knyszyn, Miedzyrzec, Gródek,
Jaworów şi altele. Tuturora împreună şi fiecăruia în parte, panilor boieri şi
mazili şi vătafi şi nemeşi şi curteni şi tuturor slugilor şi slujbaşilor de la curte
din ţara Moldovei, de la mare până la mic, facem cunoscut că măria sa regele,
stăpânul nostru milostiv, m-a trimis pe mine şi cu oştile măriei sale ca să scot
ţara Moldovei din mâinile acelui duşman, care, venind fără de veste asupra
domniei sale Ieremia Movilă, voievodul ţării Moldovei, l-a alungat din domnie
şi i-a luat stăpânirea, şi prin aceasta a călcat în picioare şi a înjosit slava şi
demnitatea măriei sale regelui şi a Coroanei polone. De aceea măria sa

242
regele a poruncit din nou ca să aşez iarăşi pe domnul Ieremia Movilă
domnitor vouă şi ţării Moldovei. De aceea, trecând Nistrul aici, am intrat în
ţara Moldovei şi am găsit cu cale să vă atragem atenţia şi să vă facem
cunoscut pentru binele vostru şi pentru averile voastre, ca să reveniţi la
îndurarea de mai înainte a măriei sale regelui şi la domnul vostru, Ieremia
Movilă voievod. Şi nicidecum să nu vă temeţi, să vă speriaţi, deoarece vă
credem că din pricina îndeajunselor voastre neputinţi nu aţi putut sta până la
capăt lângă domnul vostru, pentru că este cunoscut tuturora că ţara Moldovei
n-are astfel de cetăţi sau astfel de oraşe, încât să-şi poată în asemenea vremi ce
se întâmplă să-şi ascundă femeile şi copiii şi avutul. De aceea vă amintim şi a
doua oară să nu faceţi altfel şi nici să înţelegeţi altfel. Ceea ce, dacă veţi face
aşa şi va fi împlinită voia măriei sale regelui, şi vouă are să vă fie bine, pentru
că şi voi şi ţara vă veţi împăca şi linişti poate mai repede în faţa unui astfel de
rău care va veni asupra voastră. Acestea vi le aducem la cunoştinţă şi cu
aceasta vă dorim tot binele de la domnul Dumnezeu. S-a scris pe Nistru, august
27 (st.v.), anul 1600".
(I. Corfus, Documente..., p.417-418)

1599. Cronicarul Szamosközy. Cronica Lupta de la Şelimbăr

"Lupta se dădu pe întinsa câmpie dintre oraşul Sibiu şi comuna


Şelimbăr. Întinderea celui şes e astfel împărţită pe vechea albie a Cibinului,
încât partea dinspre Şelimbăr pare mai aplecată, iară cea de către Sibiu mai
ridicată. Distanţa de 4000 de paşi (între Sibiu şi Şelimbăr). Mihai se aşează
spre sud-est, iar cardinalul în partea opusă spre apus cătră râul Cibin. Judecând
după aceste condiţiuni topografice, prevedem, fără să ne fi înşelat – că
desfăşurarea luptei va fi mai curând în folosul valahului, decât al ardelenilor.
Pe de altă parte, cardinalul cu armata sa ocupă partea mai aplecată, care era
închisă de oraşul şi râul Sibiului, Mihai cuprinse cu oştirile sale locurile parte
pe din jos, parte de din sus de şelimbăr, cari adică sunt mai în apropierea
munţilor de deasupra Sibiului şi Şelimbărului, aşa că dacă s-ar fi cumpănit
foloasele s-ar fi văzut că voievodul sau norocul îi dădu un loc mai prielnic, sau
dânsul şi-l alesese după propria sa chibzuială în contra mai jos aşezatului
Andrei. Încolo aşeză în faţă-i cardinalul cam 1000 călăreţi din oastea sa. Cu
aceştia împreună mai fură trimişi înainte încă trei sute de polonezi uşor
înarmaţi prevăzuţi cu arcuri şi prăştii şi cu săbii de aramă. Aceşti ostaşi ai săi
erau conduşi de nobilul polon.... Pe toţi aceştia îi conducea Moise Szekely,
singurul bărbat credincios şi statornic, acela care mai apoi plăti cu moartea
râvna de stăpânire asupra Transilvaniei. La dreapta acestora erau pedestraşii
luaţi din garnizoane şi trimişi de saşi, conform obiceiului în număr de 800.
Flancul acesta era dat spre apărare lui Ştefan Lazăr, straşnic luptător şi distins
în mod deosebit în războaiele lui Ştefan, regele Poloniei cu ruşii. La aceştia se
mai alătură vestitul căpitan de pedestraşi din Braşov, ungurul Gheorghe Aradi.
În stânga erau aşezaţi 600 de soldaţi pretorieni numiţi după uniforma lor,

243
albaştrii şi împodobiţi cu toate distincţiile, pe care acest soiu de armată le putea
câştiga. Căpetenia acestora era Mateiu Perusith, viteaz, îndărătnic şi brav, care
de la început fu ales de principele Andrei, ca apărător al principatului .... Pe
urma acestui rând împărţit în trei călca o armată auxiliară de aproape 500
călăreţi, în fruntea cărora erau puşi Petru Huszar, Ştefan Tahi... Acestora le
încredinţă Andrei la aripa dreaptă întreaga conducere.... La aripa stângă a
acestora se încopcie Andrei Barcsai, banul lugojean cu puternica-i companie de
călăreţi... În dreapta, tot atâţia pedestraşi aleşi din ţărănime şi altă amestecătură
de oameni strânsă laolaltă – precum se zice – de la ,,porţile" comitatelor....
Întreaga linie era închisă după aceştia de la spate de falanga compusă din
oamenii şi nobilimea comitatelor, care – după cum dovedi sfârşitul luptei –
intrară în vârtejul încăierării mai curând cu o vitejie prefăcută, decât cu suflet
războinic, căci mulţumiţi, au fost gata de a-şi întuneca faima ostăşească de
odinioară, decât de a se lupta cu mai multă bărbăţie.... Un oarecare italian a pus
pe seama cardinalului 8000, iar pe seama lui Mihai de două ori atâta oaste.
Încolo însuşi principele supraveghia la stânga falangei dintr-un loc mai
ridicat toate întâmplările, care ar fi putut fi create de soarta încăierării. Şi ca ai
săi să cunoască locul aşezării lui, prezenţa-i era trădată printr-un mai înalt
steag, care purta litera ,,A", pregătit anume pentru aceasta. El se văzu că a
îmbrăcat o hlamidă roşie în felul uniformei militare şi potrivită staturii sale...
Armata voievodului era astfel orânduită, că la stânga care corespundea din faţa
aripei drepte a lui Andrei stătea Baba Novac cu voluntarii săi. În dreapta era
cavaleria sârbilor. În mijloc se găsea armata ungurească, în care voievodul îşi
puse înainte de luptă nădejdea într-un sfârşit cu izbândă... După aceştia urmau
cazacii, polonezii şi cavaleria puternică a românilor şi în sfârşit însuşi
voievodul cu rezerva şi cu o mie de secui, unde aparţinea şi întreaga ceată a
boierilor. După ce se puseră la cale în felul acesta, s-a suflat în trâmbiţe şi
tunurile dimpreună cu toate maşinăriile începură să împrăştie moartea,
văzduhul întreg se umplu de strigăte, de răcnete, de zdrăngănitul săbiilor
îngrămădite, în sfârşit de pucioasă, de ciocnirea grozavă a suliţelor, ce
strălucea printre tunuri. Toate se umplură de fiorul omorului şi al prăbuşirei,
iar valahul fără îndoială că ar fi putut să se dezlănţuie mai vehement asupra
ardelenilor, dacă ar fi avut tunari pricepuţi în acea meserie, pentru că era
aşezat într-un loc mai potrivit pentru luptă şi pentru punerea în acţiune a
artileriei. Căci pricinui mai multă spaimă decât pustiire cu ghiulele lui aruncate
de mai sus, care zburau pe deasupra liniei de bătaie, sau atingeau numai
vârfurile suliţelor.
Abia se încăierară, când unul dintre cei ce stăteau pe loc anume Daniil
Zalasdi, român de origine, aducându-şi aminte de pecetea sufletului şi trupului
său... trecu la valahi, din pricină necunoscută... Primul atac îl făcu Baba Novac
în fruntea cetelor sale în contra lui Ştefan Lazăr care se afla în faţa lui, cu mai
multă vitejie decât putere, însă pe lângă toate străduinţele ce-şi dăduse, fu silit
să se retragă, respins de cetele acestuia. Mihai îi trimise în ajutor o puternică
ceată de călăreţi voinici, prevăzuţi cu lănci, trupe care sunt foarte potrivite

244
pentru respingerea atacurilor violente. Erau ungurii şi secuii, pe care-i
conducea Gheorghe Mako. Aceştia îmbărbătară soldaţii gata de luptă şi
retragere şi întorcându-şi caii spre cardinal şi spre Ştefan Lazăr se năpustiră
asupra lor, împărţindu-se în două părţi. Parte se deslănţuiră asupra
pedestraşilor, cari siliră pe Baba Novac să se retragă, îl măcelăriră cumplit,
călcând pe unii cu copitele cailor, împungând pe alţii cu lăncile. Acolo pieri şi
Ştefan Lazăr, aşternându-se morţii.... Cealaltă parte a oştirii voievodului năpădi
asupra aripei lui Moise, care se afla în faţă. Aici se săvârşi mare măcel, căci
fiind punctul principal al încăierării, din amândouă părţile se luptau cu eroism
şi cădeau din ambele părţi istoviţi de răni... Totuşi luptându-se un răstimp cu
egale puteri, Mihai trimiţând un mănunchi de oameni soldaţilor săi spre ajutor,
Moise fu respins de către Mako şi pierdu multă lume în această retragere. Aici
fu răpit un steag împodobit cu insignele bathoreştilor.... Petru Huszar cu
gândul să îndrepte situaţia disperată a lui Moise grăbi să-i dea ajutor cu
voinica-i oaste de călăreţi.... şi năvălind asupra trupelor lui Mihai le împrăştie
şi le respinse înapoi. Soldaţilor, ce se aflau în retragere, însuşi Mihai sărindu-le
în ajutor cu restul călărimii sale ungureşti şi sârbeşti şi cu toată falanga sa
puternică, nu numai că-i salva pe unguri (din oastea sa) şi pe sârbi, dar după
multă vărsare de sânge îi sili să se retragă. Mihai îmbărbăta pe ai săi să
folosească tot momentul şi să exploateze cât mai mult succesul... Gaspar
Corniş, căruia i se încredinţase din partea cardinalului conducerea întregii
armate... fu prins pe neaşteptate şi dus la voievod. Toţi se înfiorară la auzul
captivităţii nebănuite şi-şi făcură gânduri rele despre căpetenia supremă. Era la
trei ceasuri d.m., când Andrei, luptându-se fără nădejde, după ultimul impuls al
valahului, îndepărtând de la sine orice speranţă de a mai îndrepta situaţia, a
ieşit din luptă şi a luat-o la fugă... Şi aproape în acelaşi timp şi polonii
cardinalului părăsind oastea transilvănenilor, nemaiaşteptând mai departe nici
un sfârşit al luptei, trecură din tabăra principelui Andrei la conaţionalii lor, care
slujeau valachului... Oricum se înfăţişează aceste împrejurări comparate, aşa se
întâmplă că valachul birui, iar cardinalul rămase biruit... Plecară în această
luptă dintre ardeleni aproape toţi cei nobili, iar dintre ostaşii de rând asemenea
din amândouă părţile cam două mii...."
(Ioan Lupaş, Lecturi din izvoarele istoriei românilor, p.131-142)

Memoriul lui Mihai Viteazul către împăratul Rudolf al II-lea. Despre sfârşitul
stăpânirii sale în Transilvania

"Basta trimisese scrisori prin toate cetăţile Transilvaniei, ca toate să


se ridice contra mea; şi eu nu ştiam nimic. În vremea aceea mi se spune că
Sigismund a venit de s-a împreunat cu ardelenii şi cu polonii; atuncea am
bănuit că vor să se unească cu Basta şi că nu se vor bate, şi atunci eu, spre
mai multă siguranţă faţă de Basta, mă ridicai de unde eram şi plecai dorind
să mă unesc cu el, însă a treia zi se năpustiră asupra mea ardelenii, nemţii,
ungurii şi Basta, pe care eu îi aşteptam într-ajutor contra vrăşmaşilor Măriei

245
Sale împăratul. Acum oricine poate vedea prin ce trădare m-au ruşinat şi m-au
păgubit înaintea Măriei-Sale împăratului şi a toată creştinătatea. Atunci eu,
văzând că lucrurile tind spre un sfârşit rău, mă retrăsei cu acea puţină călărime
ce o aveam şi plecai spre Făgăraş şi văzând toată ţara sculată asupra mea, mă
gândi că se face din porunca Măriei-Sale împăratului. Iar după ce mă alungară,
vreo nouă mii de secui ascunşi în nişte coteţe, fură chemaţi cu jurământ de
credinţă şi ieşind, după ce-i despoiară, fură tăiaţi în bucăţi cu toţii, fără a lăsa
pe vreo unul în viaţă; pe urmă au venit în Alba Iulia, unde pe toţi italienii,
grecii, românii, sârbii, cu familiile lor până la pruncii de ţâţă, pe toţi îi trecură
prin ascuţişul săbiei şi se duseră la spitale, unde făcură acelaşi lucru şi în
biserica mea, pe care o clădisem mai înainte, au intrat şi au dezgropat oasele
lui Aron Vodă, care de atâta timp era înmormântat şi ale altor boieri de ai mei
şi le-au zvârlit afară; aşa neomenie nu au făcut nici păgânii. Când am ajuns la
Făgăraş, m-am întâlnit cu oamenii mei, care veneau din Moldova, cei mai de
aproape, şi ne-am înţeles să mă răzbun de ruşinea suferită fiind gata fiecare a
muri pentru mine. I-am îndemnat să se liniştească, nefiind cuvenit să mergem
noi asupra domnului meu şi atunci m-am ridicat din Făgăraş şi m-am dus sub
munţii Braşovului, de unde am trimis soli la George Basta, ca să aflu cauzele
celor întâmplate, iar Basta îmi trimise pe Sebastian Sisholi şi Miclens Vihes,
care cerură ca din nou să jur să le dau pe fiul meu spre a-l trimite la Măria-Sa,
şi-mi aduseră scrisori de jurăminte, pe care le am încă astăzi. Mai voiau ca eu
să le trimit soţia cu toată familia şi visteria mea, ceea ce nu întârziai s-o fac şi
astfel îmi trimisei toate lucrurile în mâinile lui Giorgiu Basta, ştiindu-l omul
Măriei-Sale, iar după ce ne jurasem şi le trimisesem familia mea ca ostatecă,
mă rugai de el ca să-mi dea ajutor ca să pot face faţă duşmanului. Mi s-a
promis şi mi-am trimis pe acel trădător, Moise Secuiul, care a venit şi a dat
buzna pe oamenii mei şi i-a tăiat. După aceea am trimis mulţi dintr-ai mei la
Gheorghe Basta, înştiinţându-l despre multe lucruri, cari erau în mâinile lui
Moise, care nu le lăsa să treacă, reţinându-le pe toate.
După aceea intrând eu în Ţara Românească, mă văzui înconjurat din
toate părţile de duşmani; pe de o parte polonii, moldovenii şi tătarii, de alta
turcii, de cari era plină ţara; şi cu toţii mă lovii de vr-o câteva ori. La urmă,
văzând că nu pot oprii atâţea duşmani, trimisei toată artileria mea la Moise
Secuiul, ca s-o dea lui Gheorghe Basta, care însă mai voinic o dădu în mâinile
duşmanului. Apoi, în sfârşit, slobozii pe ostaşii mei, nemaiavând cu ce să-i ţin,
şi alesei pentru mine numai 10000 de călăreţi şi plecai cu ei spre Ţara
Românească de jos şi mă dusei până la Dunăre, unde-l găsii pe sangeacul
Vidinului cu 4000 de turci, întorcându-se cu mulţi robi şi vite ca să-i treacă în
Turcia, şi după ce am ajuns aproape de el, mai curând dorind moartea decât
învingerea, a vrut Dumnezeu să-i taie pe toţi în bucăţi şi să nu scape nici unul;
şi a căzut şi sangeacul, al cărui steag îl dusei cu mine la împăratul. Şi după ce
am făcut acest din urmă serviciu creştinătăţii, am plecat să vin la picioarele
Măriei-Sale, trecând prin Ardeal, şi astfel din mila lui Dumnezeu am intrat în
ţara Măriei-Sale cu vreo 7000 de călăraşi.

246
Acuma, oricine poate vedea câtă muncă şi osteneală am îndurat 7 ani
de-a rândul şi câtă slujbă am făcut creştinătăţii, căci am luat de la turci 100
de tunuri şi am ocârmuit trei ţări; Ţara Românească, Transilvania şi Moldova
şi le-am supus Măriei-Sale împăratului 20000 de oameni de luptă, pedeştrii
sau călări, cu cari am fost totdeauna gata să slujesc Măriei-Sale. Acuma am
ajuns la acest sfârşit, pierzând tot ce câştigasem din zilele tinereţii până la
bătrâneţe şi ţări şi averi şi soţie şi copii; şi dacă le-aş fi pierdut din pricina
duşmanilor, sau dacă mi-ar fi fost luate de duşman, nu m-ar durea atâta cât
mă doare fiindcă au fost făptuite de aceea, de la care nădăjduiam şi aşteptam
ajutor şi razim; dar Dumnezeu le vede. În vremea aceasta oricine poate vedea
că n-am cruţat nici cheltuieli, nici osteneală, nici sânge, nici propria-mi viaţă,
ci am purtat războiul foarte mult timp, eu însumi cu sabia în mână, fără ca să
am nici fortăreţe, nici castele, nici oraşe, nici cel puţin o casă de piatră, unde
să mă retrag, ci abia una singură pentru locuinţă. Şi fiind eu în acele ţări
îndepărtate şi necunoscute, nu am pregetat să mă alătur cu puterile mele şi cu
cheltuieli peste măsură la creştinătate şi nu am fost cunoscut de nimeni şi nici
nu le-am făcut îndemnat de cineva, ci spre a căpăta eu un loc şi un nume în
creştinătate, am părăsit toate prieteniile ce le aveam.
Astfel rog toată creştinătatea să-mi stea într-ajutor, căci am pierdut
tot, şi ţări şi averi şi soţie şi copilaşi şi în sfârşit tot ce aveam pe lume."
(Şt. Pascu, L. Maior, Culegere, I, p.99-100)

1601 februarie 3/13. Memoriul lui Mihai Viteazul adresat marelui duce al
Toscanei în care descrie efortul său depus în slujba Creştinătăţii

".... Într-acea vreme, împăratul turcilor trimisese pe un anume Hassan


paşa, cu un altul, Mustafa paşa, cu mulţime de spahii şi ieniceri cu aga lor,
fiind cu aceia şi Bogdan vodă, feciorul Iancului vodă. Şi toţi aceştia veneau să
intre în Ţara Românească, pentru ca să pună în locul meu pe acel Bogdan
vodă, iar eu habar n-aveam de toate astea, ci, de îndată ce am aflat că aşa stau
lucrurile, am pus oamenii mei să se pregătească şi le-am ieşit în întâmpinare.
Şi, pentru că Dunărea era îngheţată, am putut să trec pe gheaţă cu toţi oamenii
mei, tunurile şi celelalte, iar când am ajuns la Rusciuc, i-am găsit pregătiţi şi
aşteptându-mă vitejeşte şi apropiindu-mă eu de ei, de îndată ce am ajuns,
mi-am aruncat oastea asupra lor şi am început bătălia şi aşa, cu mila lui
Dumnezeu, i-am biruit şi am rămas biruitor întru mare tăiere a lor, pierind
într-acea luptă amândouă paşalele ce erau acolo, iar feciorul Iancului vodă,
fugind, abia de s-au mântuit. Şi le-am luat noi toate tunurile şi alt calabalâc ce
mai aveau cu ei şi, după ce i-am bătut într-acest chip, am dat foc la ţinutul
Rusciucului, jefuind tot ce era pe acolo, făcând ostaşii mei atâta plean, că
veşnic şi-l vor aminti. Am vrut apoi ca toate cele învecinate să fie arse, iar
turcii tăiaţi în bucăţi şi am trecut pe toţi creştinii de acolo cu neamul lor în Ţara
Românească.

247
Într-acest timp, ori poate mai târziu, împăratul turcilor trimisese pe un
anume Ştefan vodă, cu mare mulţime de turci, care trebuiau să treacă de la
Silistra în Ţara Românească, ca să meargă în Moldova, să scoată pe Aron vodă
şi să-l pună în loc pe acest Ştefan. Ci, înţelegând eu aceasta, fără a mai aştepta
altceva, am trimis pe un boier de-al meu, anume banul Mihalcea, cu o bună
parte din oamenii mei, care grăbindu-se, au trecut Dunărea asemenea pe ghiaţă
şi, dând piept cu aceia, au început lupta, din care, cu voia lui Dumnezeu, au
rămas ai mei biruitori, cu mare tăiere de duşmani. Şi toată această mică slujbă
am făcut-o eu într-o singură iarnă, iar pe urmă am mers să mă odihnesc în
scaunul meu.
După aceasta n-a trecut multă vreme şi am aflat cum că turcii se găteau
în toate cetăţile lor de la hotarul Dunării de război. Pe dată mi-am împărţit
oştile, din care am trimis o parte la Brăila, alta la Cerven, alta la Turtucaia, iar
a patra la Nicopole, cu poruncă ca, orişiunde vor putea ajunge prin satele
turceşti, să prade, să ardă şi să ucidă şi aşa au şi făcut. După ce a înţeles Sinan
paşa aceste mari pagube şi stricăciuni, a dat poruncă să se adune oaste
numeroase, ca să vină cu ea în Ţara Românească asupra mea....
.... Şi după ce l-am bătut pe Sinan şi am luat Giurgiul îndărăt, Sinan a
plecat la Constantinopol şi a lăsat în locul său pe un anume Hassan paşa, fiul
lui Mehmed paşa, care era beglerbegul Greciei şi l-a lăsat la hotarul Ţării
Româneşti, aflându-se acela la război cu Sinan paşa şi văzând ruşinea lui
Sinan. Ci pe dată s-a îndemnat să încheie pace cu mine, trimiţându-mi oamenii
lui spre pace. Apoi s-a sculat de acolo Hassan şi s-a dus să-l întâlnească pe
sultan la Sofia, plecând atunci împăratul la Eger, şi a lăsat în locul său pe un
altă paşă. Care lucru înţelegându-l, şi ştiind pe unde avea el să treacă şi peste
ce munţi, ca să se înţeleagă cu sultanul la Sofia, am trimis de îndată pe Baba
Novac... care s-a dus cu haiducii lui şi a trecut Dunărea şi a ajuns până la
munţii prin care avea să treacă Hassan paşa, ca să-l aştepte acolo, cum se
poruncise. Şi vrând paşa să treacă acei munţi, pe dată Baba Novac i-a sărit
asupră-i, bătându-l şi punându-l pe fugă, tăind aşijderea destui dintre ai lor,
luându-le cămilele, caii, armele şi toată averea câtă o aveau, iar apoi s-a întors
cu acea biruinţă în Ţara Românească, suferind Hassan paşa acea ruşine de la
Baba Novac.
Într-acea vreme venea tătarul cu mare putere, cu turcii, tătarii şi mare
mulţime de moldoveni cu ei, ca să treacă Dunărea, prin Ţara Românească, ca
să dea ajutor sultanului la Eger, care lucru văzând eu, i-am ieşit în cale, ci
nevrând el să mă aştepte, întorcându-se îndărăt cu mare ruşine, i-am luat urma
şi l-am gonit afară din ţară; iar după aceea, am străbătut ţara dintr-un cap într-
altul, ca să bat un turn ce era în faţa Nicopolului, pe care-l şi luai şi, văzând
turcul răul pe care i-l tot pricinuiam, mi-a trimis steagul, vrând el foarte să mă
poată îndupleca la credinţa lui, iar într-acea vreme am luat eu cetatea şi am
primit steagul, iar pe câţi turci am aflat în cetate, pe toţi i-am trecut prin
sabie....

248
.... Mi s-a dat apoi de ştire cum că un serdar, anume Hafiz Ahmat paşa,
şi cu el Karaman paşa, veniseră cu mare oaste la Nicopole. Când am înţeles
aceasta,... pe dată mi-am adunat oastea, cu care m-am îndreptat înspre părţile
Dunării, ca să dau piept cu ei şi pregătind multe bărci, am trecut cu ele
Dunărea pe oamenii mei toţi şi m-am aşezat în faţa taberei lor, ci când au văzut
ei aceasta, au năvălit cu bărbăţie asupra noastră cu oastea lor, încât eu,
chemând pe Dumnezeu într-ajutor, am început cu ei lupta şi s-a dat acolo
frumoasă şi vrednică bătălie şi, cu ajutorul lui Dumnezeu, cu toate că mi-a fost
omorât calul sub mine şi am fost rănit la umăr, am dobândit biruinţă asupra lor,
cu mare tăiere a lor, iar Karaman paşa a rămas ucis cu nenumărate căpetenii de-
ale lor, iar Hafiz paşa cu greu s-a mântuit fugind la Nicopole în cetate... Şi,
după ce Dumnezeu mi-a dăruit biruinţa asupra lor, am poruncit să se înceapă a
se bate cetatea, iar pe de altă parte mi-am trimis oamenii prin împrejurimi, ca
să ardă şi să strice totul, omorând pe toţi păgânii câţi îi vor afla. Şi pe când se
bătea cetatea, mi s-a întâmplat că mi s-a sfârşit pulberea, pentru că nu
adusesem cu mine îndeajuns, şi pentru aceasta m-am lăsat a o mai bate, şi aşa
cu toţi oamenii mei am plecat către Vidin, mergând zece zile, de la Dunăre
până la munte şi de la munte iarăşi până la Dunăre, stricând toată ţara
duşmanului şi omorând câţi duşmani am putut afla. Iar câţi creştini am găsit,
pe toţi i-am făcut să treacă în Ţara Românească, cu neamul, lucrurile şi
animalele lor. După aceea, când am ajuns la Vidin, am văzut că sangiacul
Vidinului împreună cu alţi sangiaci şi cu turci din împrejurimi şi încă şi veniţi
de la Sofia, toţi oamenii foarte viteji, stăteau să ne aştepte cu bărbăţie, că fără a
mai întârzia, am dat piept cu ei şi, cu toate că au început să se împotrivească cu
vitejie, şi să lupte, cu ajutorul lui Dumnezeu, i-am biruit şi i-am stropşit şi am
tăiat mulţime nenumărată dintre ei, iau eu, într-această bătălie, am primit o
împunsătură de suliţă în piept de la un turc, care suliţă am scos-o şi am rupt-o
cu mâinile mele. Şi le-am luat toate tunurile şi tot ce mai aveau ei în tabără.
După aceasta, m-am dus la Cladova, cetate aşijderea turcească, unde
am găsit aşteptându-mă pe sangiacul ei cu mulţi turci şi dând eu lupta cu ei,
n-au putut să se împotrivească şi au dat dosul, din care o bună parte, cu
ajutorul lui Dumnezeu, a fost ucisă, iar ceilalţi au fugit, dar încă unii dintre ai
noştri le-au luat urma şi au prins şi tăiat mulţime nenumărată dintre ei. După
aceasta, am rămas în ţara turcului şase săptămâni, vrând eu ca tot acest ţinut să
fie ars şi pârjolit şi câţi creştini se găseau acolo, pe toţi am pus să-i treacă în
Ţara Românească, cu toată averea lor... Acum orişicine va putea să-şi dea
seama câtă pagubă am făcut duşmanului şi câtă slujbă creştinătăţii, bântuind
eu atâta ţară, începând de la hotarul Ardealului şi până unde se varsă
Dunărea în Marea Neagră, ostenindu-mă zi şi noapte, fără să fi avut vreodată
pace ori odihnă, nici vara, nici iarna, necruţând vreo cheltuială, nici altceva,
nici ferindu-mă de vreo primejdie vreodată..." (Poporul român..., p.177-179)

249
1600 decembrie 14-23; 1601 august? Ko ice. Mihai Viteazul îi solicită marelui
vizir Ibrahim Paşa sprijinul în vederea unirii Ţărilor Române sub oblăduirea
Porţii
"Luminatului şi atotputernicului şi de Dumnezeu învrednicitului şi cu
mare har dăruitului şi slăvitului şi, după Dumnezeul nostru, marea noastră
nădejde.

Mărite vezir-i-azim, Ibrahim Paşa şi serdar asupra tuturor ţărilor şi


stăpânirilor Apusului, al cinstitului şi luminatului sultan Mehmed cel mare,
împărat al împăraţilor din răsărit şi din apus.
Multă viaţă şi pace şi sănătate să aibă domnia ta de la Domnul,
Domnul care a făcut cerul şi pământul, iar de la mine robul şi sluga domniei
tale plecată închinare aducem măriei tale domnii şi în veci ne rugăm de
Domnul Dumnezeu zi şi noapte pentru buna sănătate a domniei tale. Şi pentru
aceasta dau de ştire domniei tale, că mai înainte vreme, când s-a milostivit
cinstitul împărat merhum, adică răposatul sultan Murad a milostivit pe domnia
mea cu schiptrul Ţării Româneşti şi domnia mea am fost rob şi slugă bună şi
credincioasă împărăţiei sale, ci anume vrăjmăşie au cugetat împărăţiei sale
ungurii ardeleni împreună cu nemţii şi au hotărât în inima lor toate vicleniile şi
şireteniile lor şi au vrut să facă şi din domnia mea duşman al cinstitului
împărat, ca şi dânşii şi au căzut asupra domniei mele şi asupra ţării domniei
mele cu oştile lor şi m-au făcut cu sila pe domnia mea să fiu duşman al
cinstitului împărat, pentru că domnia mea n-am avut ajutor de la nimeni, ci
după aceea, după câtăva vreme, Domnul Dumnezeu s-a milostivit de domnia
mea şi a dat pe toţi vrăjmaşii cinstitului împărat în mâna domniei mele şi am
luat şi ţara Ardealului şi în acelaşi ceas au trimis la mărita domnia ta şi la
cinstitul împărat Mehmed sultan şi am dat şi am închinat ţara Ardealului şi
Ţara Românească ca să fie sub oblăduirea cinstitului împărat, aşa ca să fie
toate ale domniei mele şi să fim eu şi fiul meu ca voievozi, robi şi slugi
credincioase ale cinstitului împărat, aşa cum am fost eu mai înainte, iar după
aceea au făcut aceia aşa de s-au unit cu nemţii şi iarăşi au căzut asupra domniei
mele, au dat jos pe domnia mea din ţara Ardealului, aşijderea şi din Ţara
Românească, că domnia mea nu aveam atunci nici unde să-mi aşez capul, ci
am fugit în Ţara Muntenească, iar fiul domniei mele şi doamna domniei mele
au rămas în mâna ungurilor şi după aceea am mers la împăratul creştin şi m-am
rugat de el ca să dea ajutor domniei mele, ca să pot scoate pe fiul domniei mele
şi pe doamna domniei mele din mâinile ardelenilor şi să apucăm şi Ţara
Ardealului şi Ţara Românească.
Ci mă rog şi cer domniei tale, ca să ne fie domnia ta în ajutor şi de va
vrea Domnul Dumnezeu, să dea Domnul Dumnezeu ca să fie acestea, ţara
Ardealului şi Ţara Românească, iar domnia mea iarăşi vreau să le dau şi să le
închin cinstitului împărat şi domniei tale, aşa cum m-am jurat şi cum m-am
înţeles cu domnia ta, în vremea când am luat ţara Ardealului din mâna
ungurilor şi altădată atunci când ţi-am trimis deunăzi o scrisoare domniei

250
tale, ca să poată domnia ta să scoată pe fiul domniei mele din mâinile
ungurilor, ca să fie în mâinile domniei tale, că aici am văzut şi mi-am dat
seama ce putere au domnia sa împăratul creştinesc şi fraţii lui şi oraşele lui şi
căpitanii. Aşa adevăr să ştie domnia ta, că nu au nici o putere, ci sunt doar nişte
bicisnici, care nu-s destoinici să-şi apere ţara, dar cum ar mai putea încă să
apere ori să păzească şi pe domnia mea şi ţara domniei mele. Ci de-ar putea
domnul Dumnezeu să mă scoată pe domnia mea din mâinile saşilor aceştia şi
să fie ţara lor pe mâna domniei mele, atunci cinstitul împăratMehmed sultan şi
dregătorii să dea puţină oaste pe mâna domniei mele, iar domnia mea
totdeauna (va arăta) tărie (porunca) nemernicilor aceştia şi oraşelor lor şi
oamenilor lor (care) sunt oameni cinstiţi. Ci dacă vrea domnia ta să fie în voia
cinstituşui împărat, voiesc să vină aici şi să ia toate ţările din mâna acestor saşi
şi oraşele lor şi ţara lor, a tuturor, o voi lua şi o voi închina cinstitului împărat,
aşa cum m-am jurat cu domnia ta şi doamna domniei mele şi fiul domniei mele
să fie în mâna (domniei tale şi) să meargă şi atunci va vedea cinstitul împărat
Mehmed sultan şi domnia ta că sunt rob credincios al acestei împărăţii, că doar
am văzut pe aceşti saşi pârliţi (ce-s în stare), cu căpitanii şi domnii lor cu tot, ci
mă rog şi cer domniei tale să nu laşi fiul domniei mele şi pe doamna domniei
mele în mâna lor, şi vreau să am cât mai iute şi mai curând învăţătura şi
,,răspunsu" de la mare domnia ta, ca să ştiu de toate, cum să fac, iar ţie să (dau
de) ştire.... şi Domnul Dumnezeu să-ţi sporească zilele şi anii domniei tale.
Amin. Scris-am la Caşovia luna". (Lupta pentru unitate..., p.226-227)

1599-1603. Leonardus Basilius, Narratio de rebus Transsylvanieis. Despre


realităţile Transilvaniei în timpul lui Mihai Viteazul. Asasinarea lui Mihai
Viteazul de către generalul Basta

Unele pasaje din acest raport prezintă tendenţios evenimentele.


"Înţelegându-se cu împăratul roman, Sigismund, care nu mai avea nici
o nădejde, ori că nu se socotea în stare a mai stăvili năvala duşmanului, adică a
turcului, iubind mai mult tihna decât grijile cârmuirii, pricinuite de uşurinţa cu
care nobilii unguri treceau dintr-o tabără în alta, şi voia să fugă de ele, se
lepădă de domnie la adunarea de obşte a ţării, ţinută la Alba Iulia, şi se dădu în
seama împăratului, aşa ca, părăsindu-şi însărcinările, să plece în Germania şi să
dobândească de la împărat un ţinut sigur şi slobod de vâltorile războiului. O
vreme a rămas în această ţară Maria Cristina, care mai înainte se măritase, sub
o stea norocoasă, cu principele Sigismund, acesta părăsind-o ori din pricina
farmecelor babei lui Ioan Iffiu, ori la îndemnul curtenilor unguri, care urau pe
nemţi ca pe Vatinius, părându-le rău că nemţii erau mereu în preajma
principelui Sigismund şi a arhiducesei Cristina; zicând ei pe faţă altceva însă,
cu gândul, chipurile, la binele Ardealului, precum că ,,să ne părăsim de
legătura cu nemţii şi să ne dăm iarăşi în grija împăratului turcesc", că ,,turcul e
puternic şi priceput într-ale războiului", ori că ,,duşmanul stă gata să ne sară în
gât din zi în zi şi că e cu şapte poşte înaintea nemţilor ca îndestulare cu de

251
toate, bani, cele de trebuinţă la oaste şi locuri cu prilej de izbândă", aşa că mai
degrabă s-ar cuveni să se stingă focul din apropiere, decât cel care se vede
arzând mai departe.
Sigismund ieşind din hotarele Ardealului şi fiind trecut de împărat la
Opolie, o moşie în Silezia, treburile încăpură pe mâna celor doi împuterniciţi ai
împăratului, unul fiind episcopul de Vác, Szuhay, iar celălalt Nicolae Istvánffi,
propalatinul Ungariei, având ei aceeaşi însărcinare, dar la fire deosebindu-se
foarte, făcându-se aşa însă caarhiducesa Cristina, pe cât aveau să îngăduie
starea sa de femeie şi însemnătatea treburilor ce aveau a fi tocmite, să nu fie cu
totul dată deoparte de la sfaturi, porunci şi hotărâri. Fiind dar comisarii aşa
cum am spus deosebiţi la fire, trecerea pe care o aveau faţă de curtenii unguri
se risipi pe nesimţite, iar pofta de domnie aprinse inimile unor noi tabere.
Pe atunci trăia la curte unchiul după mamă al principelui Sigismund,
Ştefan Bocskay, mai mult mare de neam, decât de fapte, căruia îi părea rău tare
că nepotul său lăsase domnia şi că acest din urmă vlăstar al strălucitului neam
Báthory a pogorât scara cinstei, nevrând el să ia în seamă faptul că steaua
Ungariei apusese şi că, la urma urmei şi un Sigismund poate să plece. Fiind dar
urechile tuturor celor de la curte împuiate cu unele ca acestea, iar gloata
ungurească umblând mai toată vremea după neam mare şi cerând din răsputeri
un domnitor, noul chip de cârmuire scârbindu-i pe toţi din zi în zi mai mult,
pricină fiind cele două firi deosebite, că unul credea că e mai bine dacă cere de
la toţi daruri, iar celălalt, om blând şi temător, socotea că se cuvine a se da
după vremi, curtenii purceseră a se sfătui în taină cum să aducă îndărăt pe
domnul lor şi să tragă de partea lor mai cu seamă pe căpitanii oştirii, pedeştri
sau călăraşi, cu meşteşugul ori cu banii.
Împrăştiindu-se zvonul că turcii au aşezat tabără la cetatea Timişoarei,
au fost chemaţi şi oştenii noştri în tabăra ce avea a fi tocmită la târgul
Sebeşului, ca să se poată împotrivi la trecători şi opri pe vrăjmaşul aflat la
hotarele ţării să intre şi să nu fie cotropiţi şi asupriţi, fiind ei răspândiţi în
felurite locuri.
Turcul mergând de-a lungul Dunării şi îndreptându-şi oastea către
Oradea, nevoiţi fiind după noile împrejurări a face aşa, cei din tabără cu atâta
aprindere căutară să ia partea lui Sigismund, încât până şi împuterniciţii îşi
dădură seama de semnele vădite ale lucrului cel nou, care semne însă ungurii le
tăgăduiră cu jurăminte, blestemând nestatornicia lui Sigismund şi înşelând
astfel pe împuterniciţii cei lesne încrezători.
Aşa stând lucrurile, toate cele fiind cuprinse de frica duşmanului
dinafară, iar ţara în turburare şi săpată de fruntaşii unguri, se răspândi zvonul
că principele Sigismund s-a întors la Cluj, aşa că alergară cu toţii în tabără, fără
de ştirea împuterniciţilor şi se sfătuiră asupra doritei întoarceri a principelui,
de-l vor primi au ba, neştiind nimic de aceasta celelalte neamuri, secuii şi saşii,
cărora ungurii, setoşi de putere, le ascunseseră până atunci toate. De aceea, ca
nu cumva să se răscoale secuii ori saşii, hotărâră să trimită scrisori pentru

252
întoarcerea principelui, ca să cerce inimile celorlalte neamuri, iar de nu vor
vrea să-şi dea încuviinţarea, după îndemnul ungurilor, să-i bage în sperieţi cu
armele şi ostaşii care apucaseră să se adune în tabără, care scrisori, ca să aibă
mai multă tărie, fură iscălite de zece fruntaşi ai nobilimii, ce-şi atârnaseră
peceţile, ca să arate că ei sunt pentru aceasta. Saşii răspunseră că sunt legaţi de
jurământul dat împăratului roman şi nu pot să primească această aducere înapoi
fără mustrare de cuget, de aceea se roagă ca să li se mai dea un răgaz de
chibzuială, ca să nu strice starea ţării cu alte tulburări şi că este lesne a aduce
treburile tulburi în primejdie, dar că a potoli vrajbele şi a lecui rănile ţării e un
lucru care cere multă osteneală, aşijderea că dacă Sigismund s-a lepădat de
bună voie de domnie, nu este vina supuşilor că-i pare rău acum de acea
cotitură, nevăzând ei nici o dreaptă pricină ca să părăsească pe împărat şi să se
alipească principelui Sigismund.
Într-acea vreme Sigismund stătea ascuns la Cluj, la jude, şi aştepta
urmarea sfaturilor ce se făceau, ci fiind nerăbdător din fire, cu ajutorul judelui
Mihail Katonay cerceta adeseori în tabără pe cine voia, socotind cu tărie că ai săi
curteni, cărora jugul nemţesc le era nesuferit, aveau să facă multe pentru el, ba
chiar şi cei cărora domnia nu le fusese pe plac mai înainte. După multă ceartă,
cum lucrul nu putea fi ţinut sub obroc, toţi nemeşii din tabără hotărâră să repeadă
trimişi pentru întâmpinarea lui Sigismund, care să-l primească cu cinste,
rugându-se numai să cheme stările, la care dietă să fie chemaţi şi saşii şi secuii.
Cei doi împuterniciţi, episcopul Ştefan Szuhay şi Istvánffi fură aduşi la
dietă şi după ce fură ţinuţi zălog pe cuvânt câteva zile, pentru oprirea
podoabelor lui Sigismund, fură sloboziţi cu voia tuturor fruntaşilor. Acolo se
ceru lui Sigismund să dea slobozire credinţei, care lucru vrând să-l schimbe
principele Sigismund după sfatul iezuiţilor, ne aduse pe noi într-această
strâmtoare. Jurământul pe care-l ceru iarăşi principele îi fu tăgăduit în chip
răspicat, în schimb el trebui să jure în chip vrednic că va ocroti pe supuşi şi să
făgăduiască a chivernisi totul în privinţa împăratului, a cărui rudă era.
În această vreme Maria Cristina veni la Cluj, cu gând să plece la
maică-sa în Ştiria, iar Sigismund căută în toate chipurile să se pună bine cu ea
şi s-o câştige de partea lui, primind-o şi recunoscând-o iarăşi ca soţia sa, pentru
ca, prin mijlocirea ei, să înduplece pe împăratul şi să-i dobândească
bunăvoinţa, care lucru îi izbândi pe deplin. Iar pentru ca să se chibzuiască mai
temeinic, dieta alese doi soli către măria sa împăratul, care să ceară iertăciune
pentru schimbarea petrecută şi să se roage de mila sfintei sale mării împăratul,
să laude pe Sigismund şi să arate că toate au fost îndreptate, pentru care lucru
au fost trimişi Dimitrie Napragy, cancelarul, de curând făcut episcop de Alba şi
Ştefan Bockskay. Slobozindu-se solii, principele se duse la Alba Iulia, care era
cetatea lui de scaun, cu arhiducesa Maria Cristina şi trăi cu ea vreme de câteva
luni fără ceartă. Între timp, ajungând solii la curtea împăratului şi dobândind
toate, aşa cum doreau, fu adus din Polonia, cu îndemnul cui, nu ştiu, de către
iezuitul Kabosy, cardinalul Andrei Báthory pe care principele Sigismund,

253
venind la Sibiu, îl primi cu dragoste şi-l rugă cu lacrimi în ochi, ca să-şi
dovedească dragostea, să dea uitării cele petrecute, să-i ierte mânia arătată faţă
de ruda sa, la îndemnul unor sfaturi date de curteni şi, pentru a-şi arăta mai
limpede bunăvoinţa, la acea întrunire vru să meargă în aceeaşi trăsură cu el.
Mirându-se de schimbarea cea iute, toate stările se bucurau pe tăcute că s-au
împăcat cei doi principi de acelaşi neam, lăsând ura deoparte.
Ca să se caute leac stricăciunilor ţării, fu poruncită dietă la Mediaş în
luna martie. Acolo se sfătuiră ca să şteargă hotărârea luată în privinţa
surghiuniţilor, cărora, cardinalul şi părtaşii săi adică, le era oprit a mai sta în
ţară, pentru uneltirile lor din anii trecuţi împotriva principelui Sigismund,
dându-se pretutindeni poruncă precum ca să se caute toate foile cu acele
hotărâri în privinţa surghiuniţilor, sub pedeapsa de a se plăti 200 florini, şi să
se ardă în foc, aşa ca să se vindece toată răutate. Aşa a început dieta, ce a trezit
în toate stările ţării bucurie şi veselie mare, nădăjduind cu toţii că treburile ţării
vor fi îndreptate, strângându-se laolaltă toţi cei care spre paguba noastră,
fuseseră învrăjbiţi. Ci pentru că nici o prefăcătorie nu ţine mult, tot aşa nici
vicleşugul acesta nu rămase ascuns multă vreme, şi ieşiră la iveală urzelile
îndelung socotite, pe care principele le ţesuse cu îndemnul mai multor pristavi.
Astfel, pe când se socotea că toate cele pentru starea de faţă fuseseră hotărâte şi
se aştepta sfârşitul dietei, se făceau adunări şi sfaturi de taină pentru alegerea
principelui nou, iar la duminica aceea se cântă în biserică. Judecă-ne Doamne,
după felurită sfăduire cardinalul Andrei Báthory fu vestit cu fală ca principe.
Mulţi fură potrivnici acestei schimbări, arătând că astfel se calcă în picioare
credinţa făgăduită împăratului roman, aşteptând ce va să le aducă solia de
curând plecată la împăratul şi spunând mereu că nu trebuie să se purceadă la
astfel de lucrătură cu uşurinţă. Ci era ca şi cum ar fi stat să spuie basme
surdului, că se jucau toţi cu jurămintele, precum copiii cu bilele şi se arătă mai
cu greutate voia celor care erau de partea cardinalului, lăudându-se ei că numai
prin dânsul ţara va putea redobândi pacea. Nobilimea ungurească, în afară de
doi sau trei numai, se bucura peste poate şi socotea că ţara va propăşi foarte în
acest chip. Saşii şi secuii însă cu greu numai se lăsară înduplecaţi, părându-li-
se că în domnia acestuia nu ştiu ce chip de spaimă şi semn rău s-ar ascunde,
întru sfârşit cu stricăciune grozavă ce va să vină.
Mirosind principele Sigismund că treaba va să meargă încet şi greu, ca
să îndepărteze orice bănuială a răului din mâinile supuşilor, a ţinut în biserică o
cuvântare, în ungureşte, prin care căuta să arate pricina pentru care lăsa
domnia, să laude pe văru-său, cardinalul, precum şi să aline rănile din suflete.
Principele povesti multe aici despre strălucita vrednicie a Bathoreştilor arătată
în pricinile creştinătăţii şi despre vitejiile unchiului său în Polonia, umflă
primejdia care s-ar abate asupra capetelor noastre, de n-am pleca de bună voie
grumajii sub jugul cel nou al cardinalului, apoi se înegri pe sine în gura mare
de nepriceperea sa într-ale cârmuirii, toate acestea spundându-le pe şleau. Între
alte temeiuri din multe cele pe care le arăta, apăsa mai cu seamă pe sfatul şi

254
armele celor doi împăraţi, prin care şi-ar fi păstrat puterea, trecerea de care se
bucura cardinalul Báthory la amândoi împăraţii şi la craiul Poloniei, pe urmă
nenorocirea noastră, pricinuită de nechibzuinţa banilor, lipsa comatului la oaste
şi a oştenilor buni. Pe scurt, oricum ar cădea sorţii, numai având de domn pe
cardinal, noi ne-am putea mântui, la turci fiind calea netezită pentru a înnoi
legătura cu ei, că şi pe polon şi pe moldovean îi are cardinalul alături, prin a
căror mijlocire poate să dobândească orice, iar de va fi să se încerce ceva din
partea neamţului, nu e nici o teamă de primejdie, că nicicând nu l-a supărat
cardinalul pe împăratul şi este sigur de bunăvoinţa papei, împotriva căruia
împăratul nici să crâcnească n-ar cuteza.
De sine ruga să fie iertat, că, din grija pentru soarta ţării, se leapădă de
domnie, cum că şi nu este ceva nemaiauzit ca să pună binele ţării mai presus de
cele ale sale şi, lăsându-se grija cârmuirii, să se ascundă oarecine într-o tainiţă,
făcând această preaslăviţii domni Carol Quintul şi alţii, iar să cauţi rană de
moarte pentru lege şi neam este prea frumos lucru. Mai zicea de sine că este
şubred şi muncit de boli felurite, că a încărunţit înainte de vreme şi este
măcinat de multe, iar această povară cere puteri depline, minte ageră şi vântul
cel bun al norocului, care toate se află desăvârşit la cardinalul Báthory.
Cu toţii făcură de îndată, cele poruncite, în afară de saşi, care vrură să
se supună aşa anume, ca să fie ei mai întâi iertaţi de jurământul dat mai înainte
împăratului, ori să se facă toate ţinându-se seama de întâietatea aceluia.
Spărgându-se adunarea, cei doi principi, ca să se mai însenineze, începură a
vorbi de una şi de alta şi se înţeleseră în privinţa celor ce aveau a se face cu
episcopatul cel polonez al cardinalului, dându-i-se lui Sigismund ţinutul
Bistriţei şi stăpânirea altor câteva locuri, pe care cardinalul i le hărăzi de bună
voie, dând acioaie în loc de aur.
În această vreme, Maria Cristina, văzându-se trasă pe sfoară şi păcălită
purcese a se mânia şi urî ticăloşia unora ca aceştia, ci ascunzând supărarea în
inima sa, îşi chivernisi lucrurile şi se pregăti iarăşi de drum către Ştiria, la
maică-sa.
Cardinalul, după ce luă domnia, iar Sigismund plecă în Polonia, îşi
îndreptă toată străduinţa şi iscusinţa pe două căi mai ales, anume ca mai întâi
să se îngrijească de pântecele său, căruia să i se închine cu evlavie întru
desfătări, iar mai apoi să-şi răzbune de îndată asupra celor care l-au îndemnat
pe Sigismund să-l ucidă pe Baltazar, care îndemn a şi fost pricina acelei
nenorociri. Fiind el dedat mai mult decât se obişnuieşte lăcomiei şi
îngâmfându-se, după năravul acelui neam polonez, întru care crescuse, cu fală
mare şi mari alaiuri, în scurtă vreme traiul său desfrânat îi aduse drepte
mustrări, încât vorba cea slobodă a curtenilor, mai ales la ospeţe, cu limba
udată de vin, purcese a-i fi urâtă şi cu bănuială. Om îngâmfat, cum era, cugeta
la vărsări de sânge şi socotea mai prejos decât el pe toţi cei care, prin neam ori
destoinicie, se arătau mai vrednici. Sfaturile nevârstnicilor, asemenea lui
Rovoam le asculta mereu cu plăcere, iar când dădea paharul pe gât (că vinul

255
doar n-are cheie) nu-şi ascundea pornirile lăuntrice ale inimile sale. Aşa se făcu
de ajunseră treburile de obşte şi însemnătate a fi cârmuite cu nepăsare, iar
linguşitorii, mâncăii, beţivanii şi lichelele ajunseră la mare preţ, prin care, ca
prin nişte oale cu vinaţuri, toate cele ale domniei se răspândeau în lume.
Principele cel nou dobândea, după voie, tot ce dorea de la turc, cu care
se socotea că pacea ce o făcuse era tare ca diamantul. În schimb, vecinului
muntean, care altele avea în cuget, cardinalul îi pricinuia tot felul de
neajunsuri, ca unuia ce nu se desprinsese făţiş de nemţi. Voievodul muntean se
făcea însă a-i fi supus, trimiţând soli ca să se încline cardinalului şi se căznea
din răsputeri să nu atragă asupră-i armia turcească, aşa ca să n-aibă a se teme
de duşmani din două părţi deodată, trimiţând el, ca să facă treaba asta aşa cum
se cuvine, un om şiret, Gheorghe Raţ şi pe banul Mihalcea, ca să dea paiele la
fumurile cardinalului şi aşa să-i vorbească de treburile lui, ca să se socotească
el, cardinalul, cinstit şi slăvit, care prefăcătorie izbuti pe deplin.
În acel an turcul nu porni război asupra ardelenilor şi nici nu trimise
oaste asupra palatinului Valahiei, iar Poarta împăratului făgăduia de toate cu
dărnicie chezaşului nostru. Încrederea deplină, risipa zilnică, oarba bănuială,
ura de o parte şi de alta domneau la curte, iar lăcomia mereu aţâţată, desfrâul
arătat prin veşminte, şi ceata de cheflii slăbiră duhul principelui până într-atât,
încât nu mai putu să vrea nimic drept, să cugete nimic sănătos şi să facă nimic
vrednic de laudă. Potolindu-se ori liniştindu-se tulburările din afară şi cele
dinlăuntru, cardinalul numai atât mai răsucea în minte, cum să facă să
căsăpească şi să-şi răzbune pe cei ce erau pricina morţii fratelui său Baltazar
Báthory, iar pe cel ce, cât trăise, purtările sale nelegiuite îl făcuseră urât şi
duşmănit, voia acum, ca un Irod, să-l plângă nevinovaţii orfani ai celor ucişi.
Porunci astfel să se întocmească o raclă de argint, să se dezgroape casele numai
şi să se ducă la Alba Iulia, în mormântul cel nou, ca să fie îngropat cu alai şi
măreţie unul ca acela care nimic vrednic nu săvârşise, ci se născuse sub o stea
nenorocoasă, ca să-şi ducă ţara de râpă.
Învrednicindu-se cardinalul principe cu rânduirea înmormântării
fratelui său, ca măreţia îngropăciunii să fie cât mai vădită, iar prilejul pentru
acea răzbunare să se arate cu atât mai deplin, chemă adunarea tuturor stărilor,
sub cuvânt de sfătuire asupra războiului ce urma a fi purtat cu turcii, dar în fapt
pentru a răzbuna moartea fratelui ucis printr-un alt măcel şi a-şi potoli astfel
pofta sa de tiran. Socotea astfel cardinalul că acum, principele Sigismund fiind
alungat la hotarul Poloniei, iar turcul adus la pace, se va putea săvârşi cu
uşurinţă omorul urzit de el, ca astfel să-şi sature ochii cu încrâncenată vărsare
de sânge nevinovat, astfel înjosind propovăduitorii de dreaptă credinţă ai
cuvântului lui Dumnezeu, să cheme înapoi pe cei vechi, alungaţi şi aşa să le
aducă pe toate la vechiul liman de pace. La această dietă oamenii au venit ca
broasca ţestoasă, ca măcar printr-această tărăgănare cei care n-aveau guturai să
poată mirosi că în curând, va să vină, dacă nu o răsturnare, măcar o schimbare
a treburilor obşteşti, fiind principele dedat luxului şi desfătorilor feacilor, iar

256
acei fruntaşi a căror scăpare se părea acum a fi primejduită, se încercau,
neliniştiţi, să-şi mântuiască ale sale cu uneltiri tainice.
Pe atunci începuseră a umbla pretutindeni tot felul de vorbe despre
venirea lui Mihai vodă cu multă oaste, adunată din felurite locuri, cu bani
mulţi, slobozire şi iertarea fărădelegilor săvârşite, pe care o adusese în
podgorie la mijlocul culesului, ori că se temea de turci, aşa cum încredinţau
pe cardinal, unii, ori că ar fi trimis chiar el vorbă cardinalului că a adus
oştenii la munte, ca să nu fie supuşii săi împiedicaţi la cules. Cu asemenea
strânsură, iar nu cu oaste bine întocmită, primind ştire îndeajuns prin ai săi
de starea ţării, Mihai trecu iute trecătorile şi la 23 octombrie năvăli în Ţara
Bârsei, ţinut supus cetăţii Braşovului. Tabăra şi-o aşeză la Prejmer, cerând
pârgarilor Braşovului să i se închine cu jurământ, iar de nu vor voi, ameninţa
că va pustii totul cu foc şi sabie şi chiar oraşul îl va face una cu pământul.
Ca să-şi ceară iertăciune că nu pot împlini această cerere nedreaptă şi
ca să îmblânzească mânia tiranului, braşovenii trimiseră soli în tabără pe
Pavel Chinezul, doctor în medicină, Chiril Greysling, cel dintâi dintre pârgari
şi pe Mihai Albu, sutaş, care să îndemne pe voievod a purcede mai departe
întru supunerea ţării şi războirea cu cardinalul, iar ei din urmă nimic
duşmănesc nu aveau să încerce. Ci numai Dumnezeu să-i dea izbândă deplină,
iar ei îndată îi vor arăta ascultare şi s-or ţine de jurământ, cu atât mai vârtos cu
cât nu vor fi ei împovăraţi cu oaste şi cereri de bani şi merinde, iar măria sa va
să laude asemenea supuşi care dau ascultare şi ţin credinţă domnului lor atâta
vreme cât este în ţară şi că singura şi cea mai mare fală a neamului săsesc a
fost dintotdeauna că a ţinut cu sfinţenie jurămintele, care slavă, moştenită de
neamul nostru şi pe care nici o cronică, nici un hrisov crăiesc şi nici un
letopiseţ nu arată a fi fost vreodată clintită prin silă, un războinici mare la
suflet ca el, care a luat armele pentru credinţă şi dreptate, nu trebuie să ne-o
răpească, iar făcând el asemenea milostivire, va avea parte de binecuvântarea
lui Dumnezeu, de izbândă într-ale sale şi de veşnică pomenire la noi saşii
pentru o binefacere aşa de rară şi de mare. Varvarul se lăsă înduplecat şi
îndemnat de această rugăminte să ierte oraşul, să nu dea foc la nimic şi să lase
solii să plece nevătămaţi, numai ca braşovenii să stea liniştiţi şi să nu oprească
pe cei rămaşi să vină din urmă, glăsuind aşijderea că vor păstra credinţa şi
statornicia făgăduită.
Cardinalul principe plecase de la curte, încă de pe când Mihai chibzuia
numai cum să treacă munţii şi se dusese cu vreo câţiva apropiaţi ai săi la băi,
unde îşi dădu frâu liber şi purcese a se îndeletnici numai cu ghiftuirea
pântecului, ca un om aplecat către fală şi risipă asemenea lui Sardanapal. Acolo
alergară unul după altul olăcari trimişi de braşoveni, aducând cu sine
principelui scrisori din partea sfatului braşovean, în care se adeverea precum că
Mihai a trecut munţii, a năvălit în ţară cu oaste şi a intrat în Ţara Bârsei, unde a
dat foc conacelor nobililor. Ci principele, cu nasul pe sus, nu vru să dea crezare
unui zvon al norodului, mai ales că nu lipseau la curte unii fruntaşi, precum

257
Gaşpar Kornis şi alţii, al căror nume îl trec sub tăcere, ce ziceau că asta este o
născocire a saşilor, ca să-l bage pe principe în sperieţi şi că, aşa cum se ştie, o
inimă vitează nu trebuie să se lase turburată de braşoave, iar braşovenii
răspândesc acestea numai pentru că sunt morţi de frică, auzind ei că oastea lui
Mihai a fost adusă la poalele munţilor şi că solii, de nu vor înceta a mai împuia
urechile principelui cu asemenea prăpăstii, or căpăta ştreang în loc de răsplată,
că se vede că nu mai ştiu să pună frâu ori capăt smintelii de care sunt cuprinşi.
Ci abia sfârşi Kornis, care atunci era mai marele oastei, cu ameninţările
sale, că ajunse acolo în goană un pârgar braşovean, care adeveri cele mai
înainte pomenite, arătând că Mihai vodă, trecând munţii cu oastea, era deja în
ţară, care ştire desmetici pe cardinalul principe, ce văzu că fusese dus de nas de
către Kornis, aşa că-şi luă rămas bun de la chilhanurile zilnice şi repezi scrisori
către stări să se adune în tabără, poruncind să se scoale toată ţara cu bărbăţie.
Nu cu multă vreme înainte Mihai atrăsese şi inimile secuilor de partea
sa, ori că fiind ei prea lacomi de jaf le făcuse toate voile în ţara sa, Muntenia,
pe vremea războiului cu Sinan, ori că le arăta nădejde limpede că le va da
înapoi slobozia dinainte, că nimic nu e mai pe placul gloatei nestăpânite şi cu
nimic nu poate fi mai lesne ademenită în laţ, decât cu făgăduiala slobozeniei.
Aşadar chemă în tabăra sa pe toţi secuii dimprejur, vecinii
braşovenilor, legaţi între ei cu legătura războiului, pentru care lucrul mai
rămase în Ţara Bârsei o zi, două. După aceea, cu grabă mare, trecu codrul
Codlei şi în 4-5 zile întocmi tabără la o postată de Sibiu, luând credinţa
posadnicilor de la Turnu Roşu, care ţin trecătorile către Muntenia, cu gând de
mântuire, că, de va cădea în primejdie, ori de va fi bătut la război, să-şi caute
pe acolo scăpare cu fuga.
Cardinalul principe, auzind vestea, se bucură ca un copil şi se îngriji
să-şi cheme de îndată oastea împotriva unui duşman pe care-l socotea de
nimic, aşteptându-se ca Mihai să piară cu ocară, ori să plece pe dată din
acele părţi, de va afla că se pregăteşte oaste asupră-i, aşa că îi ieşi în cale
duşmanului fără teamă, luptând cu Mihai în câmp deschis între satul Şelimbăr
şi oraşul Sibiu de ziua sfinţilor apostoli Simion şi Iuda, de la ora opt până la
ceasul al cincilea de noapte, în luptă fără cumpănire, cu ostaşi obosiţi şi
amestecaţi, în voia sorţii. Văzând că oastea sa este în primejdie, iar izbânda
atârnă de partea duşmanului, principele cardinal o luă la fugă, mulţi din ostaşii
chemaţi în tabăra cardinalului neapucând încă să ajungă acolo, aşa că se făcu
mare măcel în oastea ţărănească de strânsură, întrucât cei luaţi de la plug
fuseseră aşezaţi în frunte, iar ungurii stăteau la urmă şi aşteptau să vadă cum
or să cadă sorţii războiului. Lupta se dădu de amândouă părţile cu înverşunare,
până ce noaptea îi despărţi, iar ai noştri, ieşind din tabără, lăsară izbânda
duşmanului, aşa că toate se văzură a ajunge la sfârşitul cel socotit dinainte. În
vremea luptei, trecu în tabăra duşmanului Kornis, de care se zice că ştia care
era sfatul voievodului, lucru ce aduse cardinalului pieirea, iar lui Mihai
izbândă cu noroc. Oştenii biruitori, căzând repede noaptea, dară năvală în

258
tabăra duşmanilor, jefuiră nepedepsiţi cele părăsite, fugăriră de jur împrejur, în
munţi şi pe câmpii, prin codri, peşteri şi prăpăstii pe fugari, îi traseră la chinuri,
îi jefuiră, le stoarseră banii şi-i tăiară.
A doua zi voievodul îşi aşeză tabăra la Şura Mare, sat aflat la depărtare
de o postală de Sibiu, şi stoarse mulţi bani de la sfatul Sibiului, care se închină
biruitorului, zicând că toate le făcuse pentru păstrarea legământului cu
împăratul german, care legământ noi l-am fi călcat odată cu domnul popă,
cardinalul adică, de aceea dar aveau a fi suferite relele, pe care le pricinuiseră
numai vânzătorii. După aceea plecă la Alba Iulia cu oastea, dându-i vreme de
câteva zile voie să cutreiere ţara şi să jefuiască, încât ucise, necinsti şi jefui pe
toţi cei se-i ieşiseră în cale. Curtenii, vrând să lecuiască asemenea rele, deşi
cu întârziere, îndemnară pe domn să adune dietă, ca acolo toate naţiunile să
se lege cu jurământ, o parte a oştenilor, cu fiul său, Pătraşcu vodă, s-o trimită
în Muntenia, să cureţe drumurile de tâlhari, iar rămăşiţea coastei s-o aducă la
ascultare şi s-o împartă pe sălaşe de iarnă. Într-această dietă fu reînnoit
jurământul dat împăratului şi, în acelaşi chip voievodului, care-şi zicea
locţiitor al împăratului şi căpitan general.
Tot într-această vreme, pe 14 noiembrie, fu adusă căpăţâna
cardinalului Báthory, pe care secuii, oprindu-l pe când fugea, cu vreo câţiva
nemeşi care-l slujeau, în munţii Moldovei, îl uciseseră fără de milă. Voievodul
se îngriji să se păstreze acea căpăţână timp de câteva zile, până-i aduseră
trunchiul, şi porunci să-l aducă la Alba Iulia, unde-l cusu de cap cu fir de
mătase şi-l puse în racla de argint făcută pentru frate-său Baltazar, de-l îngropă,
împodobind şi el alaiul de înmormântare cu faţa sa, alături de magnaţii ce
mergeau în urma coşciugului şi, aşa cum se zice, vărsă şi lacrimi deasupra
mormântului.
Potolindu-se acum vâltoarea războiului şi oştenii fiind lăsaţi la sălaşul
de iarnă, toate satele neamului săsesc erau supuse din răsputeri la stoarceri, iar
drumurile bântuite de jafurile românilor răsculaţi, cărora li se alipiseră şerbi
fugari din Muntenia, ca să ia bani cu japca de la oameni şi să-şi acopere cu
straie alese păduchii, lucru ce-l făcură nepedepsiţi toată iarna, după voia inimii,
de înveninară foarte inimile tuturor. La curte paraziţii aveau întru cârmuire
locul cel dintâi, iar al doilea cei ce trăgeau cu urechea, pe care voievodul îi
oploşise în număr mare, ca ca audă prin ei, ca printr-o ţeavă, cum îl judecă
norodul şi magnaţii, încât purceseră cu toţii să grăiască cu grijă, luând seama
cui vorbesc şi ce spun, ca să nu se bage singuri în bucluc. Români din cei
bărboşi, cărora ei le zic boieri, de-l urmaseră din Muntenia, erau ţinuţi la
curte în mare cinste, închinându-i-se lui Mihai ca lui Dumnezeu şi asemuindu-l
arhanghelului Mihail, pentru strălucitele lui fapte ostăşeşti. Cât priveşte
împăratul turcesc, numai auzindu-i numele începeau a tremura cu toţii şi nu
mai erau în stare de nimic. Împăratul roman socoteau că-i este binevoitor în tot
chipul lui Mihai, aşa că pe drept cuvânt se putea spune de acesta că a ajuns în
culmea fericirii.

259
Aţâţat de asemenea cuvinte, Valahul se umfla în pene şi căuta, cu
daruri bogate, să îndemne inimile oştenilor şi fruntaşilor la mai multe, răsucind
în inima sa mereu gândul ca, izgonind din ţara sa pe Moldovean, să lărgească
hotarele stăpânirii sale, pentru care lucru zilnic aduna ostaşi, punea dări
nemaiauzite pe supuşi, pe scurt, strângea toate cele de nevoie la războiul cel
nou, pe care-l pregătea, ca să poată ţine mai bine în frâu pe cei aduşi în sapă de
lemn şi, înconjurat de vânzători, să se poată simţi tare cu atâţia oşteni străini.
Într-această vreme a anului a fost trimis la Mihai polonezul Andrei
Tarnowski, bătrân de 60 de ani, ca să lucreze pe lângă voievod, în numele
marelui cancelar, pentru aducerea lui Sigismund înapoi, care, cu toate că
îndeplini în tot chipul, cu îndemânare şi înţelepciune, porunca soliei sale,
pierzând nădejdea şi neputând face nimic, se întoarse acasă. Chivernisind toate
cele de trebuinţă, Mihai trimise înainte cu grabă o ceată de haiduci şi purcese
cu oastea în Moldova, pe Ieremia îl alungă din hotarele sale, nefiind acela
întărit cu oaste îndeajuns ca să se împotrivească şi socotind că ajunsese la o
înţelegere prin solia de pace trimisă lui Mihai.
Mai mult gonind, decât omorând pe oştenii lui Ieremia, Mihai
împresură cetatea Hotinului, care cetate la Nistru se zice că, prin felul cum e
aşezată pe o stâncă râpoasă, ca şi prin meşteşug, este foarte întărită. Acolo
dar dând fuga se adăposti Ieremia, lăsând ţara duşmanului, ca, de-l va sili
nenorocul, să poată trece lesne în Polonia şi să se mântuiască. După ce Mihai
se încercă zadarnic să ia cetatea, timp de vreo cincisprezece zile, aşeză castea
de jur împrejur, ca să-i oprească a aduce merinde înăuntru şi se întoarse la
Iaşi, care este scaunul domnului moldovean, unde rămânând puţine zile, lăsă
cârmuirea Moldovei unui Sava armaş şi din Moldova grăbi cu cea mai mare
parte a oastei sale la Alba Iulia.
Pe când se gătea oastea să intre în Moldova, Moise Secuiul fu făcut
hatman peste toată oştirea. Acesta, ori ca să se potolească vrajba între
feluritele neamuri, ori ca să se arate de ce anume este vrednic fiecare neam la
război, despărţi pe unguri de cealaltă oaste, a sârbilor, polonezilor şi românilor,
ca să fie laolaltă oştenii de toate neamurile, ceea ce dădu prilej să se ceară
iarăşi slobozirea de biruri şi oaste. Cu prilejul acestei cercetări ostăşeşti, se
văzu că nobilimea este şi mai numeroasă şi mai bine înarmată, încât purceseră
cu toţii la ruşinoasa lor robie şi a căuta căi de slobozire de fiara cea nemiloasă,
care pustia totul şi tulbura drepturile, făcând ce-i trecea prin cap, şi s-o înlăture,
odată cu gloata nemernicilor din preajma sa, ca pe o ciumă a ţării.
Pe atunci erau la curte Ştefan Csáki şi Moise Secuiul, amândoi oameni
de seamă, unul prin strălucirea vechiului său neam, celălalt prin vrednicia
ostăşească, îndrăgiţi de voievod pentru pricini anume. Se zice că aceştia au
făcut să se încline talgerul întru asemenea sfaturi, ca izvoditori ai scuturării
jugului. Răspândindu-se zvonul despre oastea turcească, iar voievodul vrând să
cheme oştenii în tabără, Moise trimise scrisori la toate neamurile, prin care le
poruncea cu străşnicie să se grăbească, fără întârziere, la Sebeş, şi să se

260
pregătească cu cele de trebuinţă, ca să se poată împotrivi duşmanului, de va
trece hotarele ţării, ori să fie gata pentru orice altă întâmplare. Ci pentru că
ungurilor cârmuirea cea semeaţă li se făcea din zi în zi mai nesuferită, nobilii
îndeplineau poruncile voievodului cu încetineala broaştei ţestoase, amânând
din zi în zi, până când avea să li se ivească un prilej bun ca să ducă la
îndeplinire cele plănuite şi să se arate o cale mai lesnicioasă de a scutura robia
cea ruşinoasă. În această vreme Moise Secuiul, ţinut de domn în mare cinste,
pentru priceperea sa ostăşească, ori că socoti de ocară pentru sine a mai rămâne
legat în acest laţ, ori că-şi dădu seama că ţara suferă de reaua apăsare,
prefăcându-se că va să cerceteze meleagurile bistriţene pentru a da leafa
oştenilor, storcând câteva mii de florini de la voievod, trecu munţii în Polonia,
la principele Sigismund. Această fugă mânie foarte pe vodă şi cei mai mulţi
dintre români începură a prinde bănuială asupra nemeşilor, socotind că ungurii
se vor întoarce la firea lor şi vor unelti în tot chipul împotriva voievodului, ca
să redobândească hăţurile ce le scăpaseră din mână şi să-şi poată scutura
grumajii de neamul ce le era aşa de urât, încât dădură pinteni voievodului, iar
cu gura grăiau numai despre un nou măcel. Ştefan Csáki însă potoli inima cea
mâniată a tiranului, arătându-i principelui că n-avea a se teme de unguri, că
uneltirile lui Moise nu erau ştiute de nici un nemeş şi că nimic nu-l poate
tulbura, că Moise fusese ales de curând căpitan, din ostaş de rând aproape, cum
fusese şi că nu va avea părtaşi care să se bucure de trecere. Cât priveşte faptul
că nemeşii unguri cu ai lor n-au venit în tabăra chemată la Sebeş, aceasta nu s-a
făcut din dispreţ ori poftă de schimbări, ci pentru că se vor dobândi mai uşor
cele dorite, de vor fi tabere în mai multe locuri, apoi şi ca să se înlăture prilej
de neînţelegeri între oşteni, atât de deosebiţi ca fire. Ci să nu se facă tabără
într-un loc anume, că ungurii ori alţii vor păstra credinţa şi, de va cere nevoia,
de îndată îi vor îndeplini poruncile.
În acest chip înghiţind el şopârla, nobilii se adunară pe nesimţite în
tabără la târgul Turdei, vecin cu oraşul Cluj şi chemară unele scaune ale
secuilor să părăsească pe Mihai, ba încă, prin solii lor, trimiseră vorbă
împăratului roman şi lui Basta, generalul din Caşovia, cum că tot ce face
voievodul este în paguba ţării, ţinând el drept fleacuri drepturile măriei
împărăteşti şi uneltind pe ascuns ca să stoarcă bani de la împăratul roman,
dar să-i pună piedici. De aceea, se rugară să vină în ajutorul ţării căzute şi
prăbuşite, pedepsind pe acest tiran îndărătnic şi hain, care n-are nici ruşine,
nici credinţă. Împăratul, mişcat de plângerile îndurerate ale supuşilor, trimise
în Transilvania pe Gheorghe Basta cu oşteni strânşi de-a valma din
garnizoanele Ungariei, iar acesta îndemna cu drag prin scrisori neamul saşilor,
până atunci zadarnic ispitit de către unguri ca, amintindu-şi de jurământul lor,
să se ridice împotriva lui Mihai ca unui duşman, neîngăduind ca slava şi
slobozia lor să fie terfelite de acest ucigaş, putându-se ei apoi aştepta la aleasă
milă şi ocrotire.

261
Îndemnaţi de scrisori şi legătura jurământului, pe care voiau să-l ţină
faţă de împărat cu orice preţ, saşii, fără codeală, primiră porunca împăratului,
trimiseră ungurilor în tabără ostaşi într-ajutor şi 1000 florini bani peşin, opriră
olăcarii voievodului şi se îngrijiră mai cu seamă ca să îndepărteze oştile
chemate într-ajutor din Moldova şi Muntenia, ca nu cumva, ajungând mai tare
cu oştile întrunite, Mihai să scape. Această vânzare din partea saşilor mâhni
straşnic pe voievod şi de aceea cercă, prin solie trimisă de câteva ori la senatul
sibian, să-i oprească de la ea, cu rugă şi ameninţări, umflând puterea oastei
sale, că zicând cântec de slavă încă înaintea biruinţei, dădea mereu din gură,
făgăduind celor statornici mila sa. Ci lucrurile neieşind aşa cum voia el, ca să-i
bage pe saşi în sperieţi, pustii cu foc fără de milă satele din scaunul Miercurii
şi cele din jurul Sibiului, răsucind în gând aşijderea luarea şi nimicirea
târguşorului Sebeşului, ce era aşezat chiar în gura leului, ca astfel să-i
îngrozească pe ai noştri şi, de frica primejdiilor, să se desprindă de unguri. Ci
i-o luă mai înainte sosirea vrăjmaşilor pe negândite şi se lăsă de cele ce-şi
pusese în gând, fiind înduplecat cu meşteşugire de ai săi.
Făcându-se acestea, ajunse cu oastea lui şi Gheorghe Basta, căruia
împăratul îi poruncise să potolească pe Muntean şi să aducă lucrurile la matca
lor. Şi nu după multă vreme, adunând oamenii şi caii, ca nu cumva îndelunga
zăbavă să stârnească ceva rău, plecă de la Turda la Alba, cale de o zi, cu oastea
gata să dea piept, de se va întâmpla, cu duşmanul. Auzind vestea venirii lui
Basta, voievodul strânse oşteni, trase iarăşi cu daruri de partea lui neamul cel
de oşteni rătăcitori al cazacilor, pe care mai înainte îl supărase cu moartea
crâncenă a unor tineri de neam mare şi, cercetând albia Mureşului, merse de la
Sebeş la Aiud, cale de două zile.
De ziua soarelui, care este ţinută ca praznic de către creştini, întru
pomenirea Învierii lui Hristos, fiind oştile despărţite prin câteva postate,
amândoi căpitanii îşi îndemnară oamenii să lupte cu tragere de inimă, arătând
care este pricina pentru care se cuvine a se da lupta şi a spune că taman a lor
este cea dreaptă. După aceea, oamenii lui Basta îşi tocmiră repede oastea şi,
fiind ei ceva mai puţini la număr şi aşezaţi mai prost pentru luptă, ca să aducă
vrăjmaşul, ce se întărise şi se adăpostise într-un loc strâmt, la câmp deschis,
făcându-se că fug, se îndepărtară cale de vreo două postate, apoi se întoarseră
de dară piept cu vrăjmaşul, pe care-l ademeniseră afară din ascunzătoare,
dădură peste cap şirurile încâlcite şi învălmăşite şi dară năvală cu iuţeală,
luându-şi Dumnezeu astfel ispaşa, asupra tuturor oştilor lui Mihai, că ciuruiră
cu gloanţe pe toţi pedestraşii aproape, ori îi călcară în copitele cailor. Călăraşii,
parte fugiră cu voievodul muntean, parte se înecară jalnic în râul Mureş ce
curgea pe acolo, socotindu-se că vreo 12.000 de duşmani ar fi pierit, în afara
acelora care, aruncându-se în râu, închinară duhului apelor sufletele lor
nenorocite. Astfel se adeveri prin fapte că nemţii nu sunt mai prejos ca
vrednicie ostăşească decât orice alt neam, oricât ar fi el de falnic, şi că nu

262
mulţimea, ci dreptatea pricinii aduce înfrângere ori biruinţă, apoi că Dumnezeu
Atotputernicul ajută pe cei ce iau armele în chip legiuit.
Basta, biruitor, plecă de îndată cu oastea la Alba în urmărirea
duşmanului, la care veniseră alte oşti din Muntenia. Basta rămase trei zile cu
oastea la Alba Iulia, ca să slăvească şi să mulţumească Domnului pentru
izbândă, după aceea, ca să izgonească pe duşman din toată ţara, înaintă până la
Sibiu, cetatea de scaun a Transilvaniei, unde zăbovi îndelung pe drept cuvânt,
atât ca să afle ce s-a petrecut cu oastea cea împrăştiată a lui Mihai vodă, cât şi
ca să-şi dea seama mai bine şi mai deplin de noile vicleşuguri ale nemeşilor
ungureşti, că, multe zvonuri umblând în tabără în privinţa chemării lui
Sigismund înapoi din Polonia, plângându-se ei mereu de obrăznicia oştenilor
nemţi şi dând acum uitării binele făcut, ziceau că de nu se va da domnia lui
Sigismund, ţara se va duce de râpă. Aceste şoapte şi zvonuri tulburau foarte
duhul lui Basta, făcându-l să nu mai caute a lua urma vrăjmaşului şi a-l nimici
cu atâta tragere de inimă. Se mâhnea dar măritul căpitan că nemulţumitorii
aceia dăduseră slobozirea făcută atât de curând uitării, iar oastea sa va să fie
lipsită pe nedrept de cuvenita slavă, de a fi iarăşi adusă pe negândite în
primejdie prin uneltirile ungurilor. Se mai plângea astfel că se ridică asupră-i
capete ca de balaur, că stăvilind un duşman, avea a se teme de altul şi mai
puternic şi se arăta supărat, neputând el să se simtă la adăpost de primejdie şi
fără de grijă din partea celor pentru care şi cu care pornise asupra lui Mihai. Ci
biruit fiind însă de rugăminţile lui Csáki şi altora, urmări pe Mihai mai întâi la
Făgăraş, apoi în Ţara Bârsei, ţinut al braşovenilor, ca, luând deplina izbândă şi
potolind împotrivirea acelui călcător de lege, să liniştească ţara.
Mihai vodă, întorcându-se în oastea sa, cu oştile ce-i veniseră în ajutor
din Moldova şi Muntenia, cu toate că se prefăcea a cerca iarăşi sorţii
războiului, neîncrezându-se în gloata neînarmată şi abătută şi văzând că avea
duşmanul şi-n faţă şi-n spate, se rugă de Basta, căruia îi dădu drept chezăşie
nevasta, băiatul şi fata şi se întoarse în Ţara sa Românească, încercând să
scoată din domnie pe Simion, cel adus de polonezi.
Plecând dar Mihai din Transilvania, după ce dădu lui Basta ostateci şi
încredinţări, Basta mai zăbovi cu oştile sale în Ţara Bârsei, ca să vadă sfârşitul
războiului muntean şi să oprească pe polonezi cu vorba ori cu sila, să dea
năvală în Transilvania, că mereu se zicea de marele cancelar al Poloniei
Zamoyski că ar fi intrat în hotarele Munteniei, cu oaste puternică şi numeroasă,
ca să-l pună iar în scaun pe Simion vodă şi pe ruda sa principele Sigismund.
Fiind oştile lui Mihai, după câteva lupte în Muntenia, împrăştiate de polonezi,
Basta puse străji la trecători, ca să oprească pe duşmani a trece hotarul.
Punându-l pe Simion şi îndemnat de legământul făcut cu împăratul roman,
leahul se opri să intre în Ardeal şi lăsând în Muntenia la Simion oşteni să-l
păzească, se întoarse în Polonia. Basta ţinu dietă în Secuime, la Leţfalău, iar
după aceea, liniştindu-se lucrurile, plecă la Alba Iulia cu oaste împărătească. În
Dieta de la Leţfalău, pe lângă altele, se vorbi şi de solia ce urma a fi trimeasă la

263
împăratul roman, cu hotărârea ca să se aducă mulţumiri adânci împăratului în
numele celor trei neamuri că a scos din ţară şi a slobozit-o de acel Mihai, om
rău şi fără credinţă. Mai cerură aşijderea de la măria sa împăratul să trimită pe
frate-său Maximilian în aceste părţi, care să ia cârma ţării, aşa ca să se ţină de
către toţi pe viitor legea împărătească, duhurile cele dornice de zurbale să nu
cuteze a cerca ceva, iar turcii să poată fi uşor stăviliţi, că la nevoie împăratul
nu-şi va părăsi fratele. După ce solii, între care se numărau Baltazar
Bornemisza, Luca Trausner şi Luca Enyeter, judele sibian, se aşternură la
drum, Ştefan Csáki cu alţi câţiva îndemnară pe basta să slobozească pedestraşii
nemţi de îndată, luând seama la scumpetea celor de-ale gurii şi putându-se
încrede în oastea ţării, că doar nu mai sunt uneltiri şi capcane, de vreme ce le-a
trimis şi solia, iar ţara era slobozită acum de primejdia năvalei poloneze. Mai
ziceau ei şi că asemenea sfat este cu folos unei ţări stoarse cu totul şi de bine
pentru Maximilian chiar, ce avea să vină, şi, fără îndoire, va să aibă nevoie de
comat pentru hrana oştirii ce-o va aduce cu sine. Dându-se Basta după sfatul
ungurilor, trimise pe dată la vatră toate oastea, ţinând cu sine numai puţini
italieni pentru slujbe şi pază.
Pe când se petreceau acestea în Transilvania, Mihai cu rămăşiţele
împrăştiate ale oastei sale se aţinea în munţi şi, pierzând el cu totul nădejdea şi
liniştea, ceru lui Basta prin solie ca să-i dea voie a trece cu ce brumă de oşteni
mai avea, prin marginea Ardealului, lângă munţii Vâlcan, la Orăştie şi să se
ducă la împăratul roman ca să-l roage a se milostivi de dânsul, care lucru
dobândind voievodul, îndeplini de sârg ce-şi pusese în gând.
Toate erau acum în linişte, când, sub cuvânt de păstrare a stării de
obşte, Csáki îndemnă pe Basta să cheme pe 3 februarie 1601 dieta la Cluj şi să
poruncească tuturor neamurilor cu străşnicie să vină acolo, ca să afle ce scriu
solii de la curtea împăratului şi să se sfătuiască pentru mântuirea ţării. Cu toţii
făcură de sârg cele poruncite şi aşteptară cu nerăbdare şi lăcomie să afle veştile
cele noi aduse de la curtea împăratului, ca să se ajute şi să împodobească ţara,
slobozită de teama primejdiei, cu vestea cea bună a soliei. Această adunare de
stări se ţinu aşijderea şi ca să se bage spaima în oase celor ce erau ţinuţi de
vrăjmaşi ai ţării, pentru că fuseseră într-un duh cu Mihai şi erau socotiţi de
izvoditori ai stricăciunii şi învălmăşelilor ţării, pentru care pricină, arătând un
ostaş cum stau lucrurile, Pancratie Senniey şi Gaspar Kornis au fost prinşi şi
băgaţi în cetatea Gheorghieni, împreună cu Ştefan Bodoni, Petru Géczi şi
(Petru) Huszár, ce fură puşi în lanţuri pentru aceleaşi bănuieli ori altele
asemenea.
În dietă se făcea aşijderea multă gâlceavă pentru stoarcerile dinainte, că
fu un adevărat vălmăşag de vorbe şi ocări, ca într-o ceată de momiţe, pentru
jafurile, omorurile şi altele asemenea petrecute până atunci. Ba un trântor
dintre slugi se găsi chiar să dea în gât pe saşi, cum că aceştia ar fi ţinut în
ascuns partea lui Mihai şi împreună cu alţi oameni de rând ar fi chemat pe
acela din ascunzătoarea sa, din ură pentru cardinal şi din dragoste faţă de

264
nemţi, fiind de acelaşi sânge cu ei. Ci această pâră mincinoasă o lepădă Albert
Hutter, judele crăiesc şi fruntaşul neamului săsesc cu agerime şi adeverirea
lucrului, grăbindu-se de sârg a întoarce muşcătura vânzătorului aceluia de
baliverne, că ceru pe faţă să i se arate omul stropit cu cea mai mică pată de
trădare din partea noastră, că neamul saşilor nicicând n-a turburat ţara şi n-a
zămislit oameni de credinţă alunecoasă, lucru ce-l întăresc şi hrisoavele
hărăzite de sfinţii crai, care laudă pe faţă credinţa şi statornicia la păstrarea
legămintelor. Cât priveşte însă pe unguri, ce anume se spune despre ei în
letopiseţele şi istorisirile lor chiar, ştiu prea bine cu toţii, până la cel mai din
urmă şi mai puchinos dintre bărbieri.
Prin răspunsul cel răspicat şi curat împotrivă, se puse frâu neobrăzării
pârâşilor, iar fruntaşii socotiră că se cuvine a-l ruga pe Csáki să mijlocească
împăcarea lor cu judele crăiesc, lăudând ascultarea saşilor faţă de domnii lor şi
dând în vileag pe acel clănţău drept mincinos.
Înlăturându-se, aşa cum se vede, vrăjbile şi hotărându-se toate cele de
folos binelui ţării, Csáki chemând pe fruntaşii nemeşilor şi secuilor la el acasă
şi cerând sfatul saşilor, purcese a pomeni multe în privinţa stării celei turburate
a ţării şi a îndemna pe toţi să caute leacuri la vreme pentru aceste rele,
descoperindu-şi părerea sa şi a altora, puţini la număr, de a chema pe
Sigismund îndărăt. Ci întrebarea aceasta de minune se arăta a fi foarte şi
neaşteptată din partea unui om ca acela, a cărui trecere atârna de nemţi şi căruia
toţi obişnuiau să i se închine şi să-i aducă laude, luând seama la ce face. Saşii
se împotriviră cu iuţime pe faţă la aceasta, arătând că astfel s-ar călca credinţa,
jurământul şi legile dumnezeieşti şi omeneşti, vrând ei mai bine să se despartă
şi să se adune deoparte alături, ca să se sfătuiască, ce vor face, ca să nu piardă
cele dobândite şi să le aducă pe toate în primejdie, ori să ia de bun ce au
hotărât celelalte neamuri, ungurii şi secuii adică. Socotiră astfel că oştenii sunt
gata să le pustiiască hotarele; dacă numai neamul lor se va împotrivi înţelegerii
celorlalte, păţind pe drept cuvânt urgie şi cea mai de pe urmă pustiire, potrivit
cu legile ţării; văzură ei apoi că, fiind gonit Sigismund, adevăratul moştenitor,
nemţii au apucat cu vicleşug Ardealul, care ţară înflorea mai înainte, sub
stăpânirea Bathoreştilor, fiind acum ruptă de legământul cu turcii, cu
meşteşugul nemţilor, care, ca să-şi mântuiască ale sale, pe ale noastre le duc de
râpă; aşijderea Sigismund, prin mijlocirea polonezilor, a dobândit mila
împăratului turcesc, iar neamţul nu poate să ne apere de năvala turcească, fiind
departe şi lipsit de bani ca să hrănească oştenii. Astfel, cum juzii saşilor nu pot
nimic împotriva silei vădite şi a armelor gata, iar secuii cu ungurii şi alţii au
făcut legământ şi le-au trimis solul lor îndărăt, sunt nevoiţi să îmbrăţişeze
părerea acelora, ca să nu se nască ceartă lăuntrică şi să moară o mulţime de
nevinovaţi. Mai întâi se făcură sfaturi pentru aceasta în taină, acasă, apoi fură
vestite în chip răspicat tuturor, în adunare şi se porunci sfătuire în de toate
stările, pentru chemarea lui Sigismund înapoi din Moldova.

265
Ci toate acestea le vânturau ungurii în ascuns de Basta, care nu ştia
nimic, la care după aceea fură trimişi fruntaşi dintre nemeşi şi celelalte
neamuri, cu rugămintea de a încuviinţa schimbarea făcută şi a stărui pe lângă
împărat pentru binele Ardealului, care nu poate dăinui decât cu Sigismund.
Aceste vorbe ruşinoase la atâta mânie aduseră inima cea vitează a lui Basta,
încât, de multa-i tulburare, nici nu putu rămâne locului, nici nu putu da răspuns
nevrednicilor ce-l cercetaseră. Apoi îndreptându-se către unguri, răspunse
aceasta la nemaiauzita lor uşurinţă: ,,N-aveţi Dumnezeu, aşa că n-o să daţi
lupta". Lepădându-se şi de darurile lor, atât numai ceru, ca ori să-l pună în
obezi, ca pe un căpitan al oştirii împărăteşti, împotriva căruia se ridică ei acum,
ori, de nu s-a şters cu totul amintirea vredniciilor săvârşite, să-i dea voie să
plece, care voie dobândit-o, fără nici o zăbavă purcese cu italienii săi în grabă
la Uivar, care era supus împăratului.
Plecând Basta, Csáki, care ţinea hăţurile cârmuirii, două lucruri tot
răsucea în minte fără preget, una ca să aducă pe Sigismund cu soli din Polonia
cât mai repede va putea, a doua ca să adune oşteni de pretutindeni la Cluj, ca
nu cumva oamenii împăratului, strângând oşteni din ţinuturile învecinate, să
facă pe negândite vreo năvală, mai înainte de a se putea năimi oaste îndeajuns,
care să se strângă pentru apărarea hotarelor, lucruri pe care le aduse iute şi cu
bine la îndeplinire cu ajutorul multora, că la 28 martie fu adus cu mare
osteneală principele din Moldova, iar oştenii care să apere hotarele se putură
strânge.
În această vreme Mihai ajungea la Viena, unde nu i se dădu nici o
cinste, din pricini temeinice şi îndreptăţite, anume a semeţirii sale asupra
împăratului şi a năvălirii şi apucării cu silnicie a unei ţări supuse măriei
împărăteşti, cât şi pentru descotorosirea sa, de atâtea ori săvârşite, de solii
Pezzen, Ungnad şi alţii. Dar, după ce se dădu la curtea împăratului vestea de
părăsirea supunerii de către ardeleni, solii noştri fură parte opriţi locului la
Viena, parte chiar puşi în lanţuri, iar lui Mihai dimpotrivă, purceseră a-i da
cinste cu strălucire, fiind dus pe dată la Praga şi pus să stea în faţa împăratului.
Atunci românul pomeni multe despre viclenia ungurilor, dobândi de la
împăratul tot ce dori, şi se dădu crezare tuturor basmelor ce le povesti în
privinţa Transilvaniei. Astfel iarăşi se ridică vâlvătaia unui nou război între
nemţi şi ardeleni, pe care Sigismund cu ai săi căută cu tot dinadinsul s-o stingă
prin soli şi scrisori, scriind atât lui Basta, cât şi stărilor împărăţiei, ca să
potolească mânia împăratului şi să-l întoarcă de la arme, făgăduind a face tot
ce vor nemţii şi neîncercând nimic duşmănos, numai să i se dea înapoi cetăţile
luate în stăpânire şi smulse Transilvaniei, Uivarul şi Hustul.
Dar această ocară era socotită prea ruşinoasă, ca să se poată vindeca ea
cu un leac aşa de blând, de aceea fură degeaba toate cele încercate de ungurii
noştri ca să înduplece inimile celorlalţi, neîncuviinţând aceasta mai cu seamă
domnul muntean, care voia să-şi răzbune ruşinea şi să pună iar mâna pe
stăpânirea Munteniei. Astfel, de amândouă părţile se vesti războiul, la care

266
ungurii purceseră pregătiţi îndeajuns; nu însă şi prin îndreptăţirea pricinii şi
vrednicia inimilor, că deşi Sigismund era înconjurat de oaste însemnată, călare
şi pe jos, fiind ajutat şi de voievozii Moldovei şi Munteniei şi îndemnat de
făgăduiala turcilor să se poarte cu destoinicie şi îndrăzneală, că va putea duce
asupra neamţului la luptă câte oşti va vrea, nici mulţimea oştenilor, nici fala şi
strălucirea armelor, pricină din care ungurii se uitau de sus la nemţi, nici
făgăduielile cele cu care se hrăneau ungurii, făcute în dreapta şi-n stânga de
turci, nu putură duce la împlinire cele zămislite şi socotite în inima lor de
aceştia după dorinţa lor.
Ducând astfel în afara hotarelor Transilvaniei oaste aleasă, pe când
oamenii lui Sigismund se întreceau în podoabe, împărţeau stăpâniri pe care nu
le dobândiseră încă şi aşteptau degeaba pe turcul, de care-şi bătuseră joc
înainte, Basta strânse în oaste pe oştenii săi, se alătură oastei românului, şi
după două-trei săptămâni petrecute în locuri muntoase, râpoase şi păduroase,
dădu peste oamenii lui Sigismund la satul Guruslău, la depărtare de o postată
de târgul Şimleului, în care luptă ardelenii fiind mai mulţi, dar nemţii mai
destoinici în luptă, pieri cea mai mare parte a pedestrimii. Sigismund, văzând
că izbânda înclină de partea duşmanilor, o luă la fugă, înconjurat de câţiva
tovarăşi credincioşi, ca Ştefan Csáki, Nicolae Bogathi şi alţii, ascunzându-se în
Moldova la Ieremia. Basta se duse la Clujul, pe care unii vroiau să-l facă una
cu pământul, pentru firea locuitorilor săi cea din cale afară de plecată către
schimbări. Ci Basta hotărî că e mai bine să-i pedepsească globindu-i şi, după
ce le stoarse banii, să le ia armele, ca nu cumva prea multă răutate să-l facă
urât, atât lui cât oamenilor. După aceea Basta şi Mihai ajunseră cu oastea la
Turda, unde Basta, temându-se ca nu cumva rămăşiţele lui Sigismund să se
adune iarăşi şi să-i facă greutăţi, vru mai bine să ţină oştenii în tabără, până
le va afla pe toate şi ca turbarea haiducilor, a căror căpetenie era Mihai, să
nu se întindă prea tare, că Mihai pustia cu fier şi foc în lung şi-n lat cu ai săi,
rătăcind de ici colo şi meşterind mii de vicleşuguri cugeta la nu mai ştiu câte
urzeli în privinţa lui Basta, ca să-l răpună şi să ia el ţara. Pentru ca să nu işte
dar un alt măcel şi oştenii împărăteşti, printr-a căror vrednicie fusese
dobândită izbânda, să nu fie pe negândite nimiciţi de un tiran plin de turbare,
sfătuindu-se cu vreo câţiva numai, Basta înlătură pe Mihai, care uneltea
iarăşi împotriva împăratului, prin câţiva căpitani din oastea sa şi astfel, cu
mila veşnicului Dumnezeu, slobozi pe toţi ardelenii cei buni de spaima
tiranului cel sângeros şi nestatornic.
Această ucidere a lui Mihai mai potoli sălbaticele năvăliri ale
românilor, care jefuiau cele sfinte, ca şi cele nesfinte, măcelăreau fără a alege
pe cei ce le ieşeau în cale, amestecând cu îndrăzneală desfrâul cu uciderea şi
uciderea cu pârjolul, ci aşa cum harapul nu-şi leapădă pielea cea neagră,
nici aceştia nu-şi lăsară năravul, că săvârşeau mai departe fărădelegi, spărgând
cetăţile şi zvântând averile locuitorilor".
(Lupta pentru unitate..., p.309-320)

267
CAPITOLUL XIII

BISERICA ÎN SECOLELE XIV-XVI

1351 septembrie 1 – 1352 august 31. Menţiunea unui act de la Nicolae Alexandru
Basarab, domnul Ţării Româneşti, prin care dăruieşte satul Bădeşti mânăstirii
din Câmpulung

"... Pentru că acest mai sus numit satu Bădeşti au fost mai nainte
vreme sat domnescu. Apoi, întru aceia, Neculai Alixandru voevod, domnia lui
au fost datu şi au fost miluit pre sfânta biserică Câmpulungul cu satul Bădeşti,
ca să fie sfinţii biserici a domniei sale spre întărire, iar preoţilor şi părinţilor
din cliros spre hrană, iar domniei sale şi părinţilor domniei sale vecinică
pomenire". (D.R.H., B, Ţara Românească, I, p.11, docum.
nr.2)

1359. Întemeierea Mitropoliei Ţării Româneşti

“Preanobilul mare voievod şi singur stăpânitor a toată Ungrovlahia,


întru Sfântul Duh fiu preaiubit al smereniei noastre, domnul Alexandru,
îndemnat de un gând iubitor de Dumnezeu şi dovedind multă dragoste şi
supunere şi ascultare către sfânta biserică a lui Dumnezeu, catolică şi
apostolică, a cerut nu numai o dată, ci de mai multe ori prin scrisorile sale şi s-
a rugat de smerenia noastră şi de dumnezeiescul şi sfântul sinod de pe lângă
dânsa, ca să fie de acum înainte şi în viitor, el şi întreaga lui stăpânire şi
domnie, sub jurisdicţia eclesiastică şi călăuzirea preasfintei mari biserici a lui
Dumnezeu de la noi, şi să primească un arhiereu care să fie hirotonisit de
către smerenia noastră şi să facă parte din dumnezeiescul şi sfântul sinod,
avându-l pe acesta drept păstor legiuit a toată Ungrovlahia, pentru
binecuvântarea şi îndreptarea duhovnicească a lui şi a copiilor lui şi a întregii
sale domnii; fapt pentru care acum câtva timp el a şi chemat la sine pe cel
care se afla în vecinătatea lui, pe preasfinţitul mitropolit al Vicinei, având
rang de hypertimos, frate iubit întru Domnul şi coliturghisitor al smereniei
noastre, chiar Iachint, şi a primit cu cea mai mare plăcere binecuvântarea sa,
arătând faţă de dânsul cuvenita supunere şi evlavie, şi a cerut cu multă
rugăminte ca în prezent să fie strămutat acest prea-sfinţit mitropolit al
Vicinei, care pare a fi foarte agreat de către acest mare voievod, la biserica a
toată Ungrovlahia, iar după moartea acestui mitropolit al Vicinei să se aleagă

268
un altul, care hirotonisit de către preasfânta mare biserică a lui Dumnezeu de
la noi, să fie trimis acolo ca păstor şi arhiereu legiuit a toată Ungrovlahia.
Aşadar, întrucât s-a găsit cu cale de către smerenia noastră şi de către
dumnezeiasca adunare a preasfinţilor arhierei de pe lângă dânsa, că o astfel de
cerere şi aspiraţie a preanobilului mare voievod vine spre folosul şi
statornicirea a multor suflete, de acum înainte, după cum domnul a făcut
cunoscut în sfânta Evanghelie, zicând că toată lumea nu preţuieşte cât un
suflet, iar prin prooroc că acel care scoate un vrednic dintr-un nevrednic ca
gura mea este, poporul cel creştin al Domnului, aflat în zisa domnie şi
stăpânire a toată numita Ungrovlahie, va fi îndrumat de către această
supraveghere arhierească şi păstorie spre împlinirea preceptelor celor
mântuitoare ale lui Hristos, arhiereul călăuzindu-i şi învăţându-i pe aceştia pe
calea Evangheliei, ţinându-i totodată departe de faptele cele neîngăduite ale
păcatului şi oprindu-i de la acestea, precum şi de la orice dogmă din afară şi
străină de biserica lui Hristos, lucru de care cu sârg se va îngriji şi smerenia
noastră, povăţuindu-i pururea cu vorba cea scrisă ori rostită şi cu fapta, întru
păstrarea fermă a credinţei noastre, lucru care are în vedere marele lor folos
sufletesc, faptă dumnezeiască decât toată lumea mai de preţ, aşa cum s-a mai
arătat. Deci pentru acestea smerenia noastră, chibzuind cele privitoare la
chestiunea de faţă, la una cu dumnezeiasca adunare a preasfinţilor arhierei de
pe lângă dânsa, cel al Heracleii (...), întrucât acest mare voievod ţine cu tot
dinadinsul ca mitropolitul Vicinei să fie strămutat în scaunul a toată
Ungrovlahia şi al stăpânirii şi domniei lui, şi deocamdată pentru nici un altul,
ci numai pentru acesta cere el cu multă rugăminte această cârmuire arhierească,
promiţând să dea şi o asigurare cu jurământ şi în scris, cum că toată zisa
Ungrovlahie va rămâne de acum înainte şi în viitor, cât timp va dăinui
principatul şi domnia sa, sub oblăduirea preasfintei mari biserici de la noi, aşa
cum stă scris mai sus. Deci l-a mutat smerenia noastră cu mitropolitul Vicinei
în scaunul a toată Ungrovlahia, cu ştirea şi încuviinţarea puternicului şi
sfântului meu împărat, cel în toate desăvârşit şi neasemuit prin bunătatea firii
şi a moravurilor şi prin seninătate, cel care vrea ca în toate să domnească şi să
se dea la iveală dreptatea. Prin urmare tot timpul de aici înainte şi în viitor
sus-numitul preasfinţit mitropolit a toată Ungrovlahia, preacinstit, frate iubit
întru domnul şi coliturghistor al nostru, conform cu acest scaun şi titlu să
aibă parte şi să se bucure şi de un loc în sfântul synthronon, ca un arhiereu
legiuit, stabilit (...), ca părinte duhovnicesc pe unul mai încercat dintre cei pe
care-i ai, pentru ca să primească spovedaniile celor care recurg la el, iar
lucrul acesta să-l faci cu toată grija, căci el este dintre cele mai necesare pentru
regimul de viaţă al creştinilor. Harul lui Dumnezeu să fie cu sfinţia ta!”
(Fontes Historiae Daco-Romanae, IV, p.197-201)

1384 mai 1. Hîrlău. Petru I Muşat domnul Moldovei îngăduie construirea unei
biserici catolice la Hîrlău

269
“Noi Petru voevodul, din mila lui Dumnezeu, duce al Ţării Moldovei
luând aminte şi ţinând seama că strălucita şi preamărita doamnă Mărgărita,
mama noastră iubită şi vrednică de cinste, a pus – din evlavie pentru
Dumnezeu şi Fericita Maria Maica Sa, precum şi fericitul Ioan Botezătorul –
să se înalţe şi să se zidească în cetatea Siretului o biserică şi lăcaş al fraţilor
călugări predicatori pentru mântuirea sufletului său, şi al nostru şi al
părinţilor noştri, în care biserică sus zisa doamnă, mama noastră şi-a ales loc
de îngropare după ce Dumnezeu o va chema din lumea aceasta întru, slava sa:
şi de aceea dorind ea din tot sufletul ca slujitorii zisei biserici şi capelanii sau
fraţii predicatori mai înainte pomeniţi să poată fi slobozi a se apleca cu mai
multă căldură şi cucernicie către cătarea spre dumnezeu, şi închinare sau
rugăciune ne-a rugat din suflet şi ne-a cerut rugător cu dragoste şi duioşie de
mamă ca să binevoim să dăm şi să dăruim deadreptul suszişilor fraţi
predicatori slujind la biserica aceea cântarul sau cumpăna care este în suszisa
noastră cetate a Siretului.
Noi aşadar după pilda sfinţilor regi şi principi care prin binefacerile şi
daniile lor au crescut şi au sporit în mai multe chipuri închinarea şi slujba către
Dumnezeu ca David şi alţi regi şi principi care au fost asemenea cu el, atât în
vechiul Horaeţ dela Hotin, credinţa panului Vlad Tuciaischi vornic de Târgul
Roman, credinţa panului Şandru dela Neamţ şi a copiilor lui, credinţa panului
Ion Jumătate şi a copiilor lui şi credinţa panului Ravas Litovoi şi a copiilor lui,
credinţa tuturor boierilor moldoveni şi mici şi mari.
Iar după viaţa noastră, cine va fi domn în ţara Moldovei, din fraţii
noştri sau din neamul nostru sau oricine, unul ca acela să nu clintească dania
noastră şi întărirea noastră pe care am dat-o sfintei episcopii. Iar oricare domn
va clinti, acela să fie blestemat de Domnul Dumnezeu şi de Preacurata Lui
Maică şi de 12 sfinţi şi fruntaşi apostoli şi de 318 sfinţi şi părinţi purtători de
Dumnezeu dela Nicheia şi de toţi sfinţii şi unul ca acela să fie anatema şi unul
ca acela să fie asemenea lui Iuda vânzătorul şi blestematului Arie şi unul ca
acela să aibă parte cu cei care au strigat asupra lui Iisus Hristos: sângele lui
asupra lor şi asupra copiilor lor.
Şi pentru mai mare întărire, am poruncit slugii noastre, Brateiu logofăt
să atârne pecetea noastră.
În cetatea Sucevei, în anul 6911 (1403), luna Ianuarie în 7 zile, la
soborul sfântului Ioan Botezătorul.” (D.I.R., A, I, p.13-14)

1398 noiembrie 21. Boierul Aldea şi soţia sa Bisa, dăruiesc satul Cireşov
mânăstirii Cutlumuz de la Athos

"... Iată şi eu, mult păcătosul şi umilul între oameni, jupan Aldea (...)
din ce mi-a dăruit Dumnezeu şi domnul voievod Io Mircea, pentru slujba şi
credinţa cu care i-am slujit sau cu făţărnicie, ci şi cu adevărată şi dreaptă
credinţă, mi-am îndeplinit dorinţa, ca să dau la Sfântul Munte, la mânăstirea

270
sfântului arhierarh şi făcători de minuni, al lui Hristos, Nicolae, care este la
Cutlumus, la turn, satul numit Cireasov, ca să fie pomenire în fiecare
săptămână, mai întâi domnului nostru Io Mircea voievod, apoi şi părinţilor
noştri şi mie şi soţiei mele, pentru că este mânăstirea noastră. Şi au venit către
atotcinstitul părinte şi duhovnic şi ieromonarh chir Eremia şi i-am dat lui
aceasta, ca să se roage pentru sufletele noastre, ca prin rugăciunile lui să ne
apere Dumnezeu în ziua judecăţii..."
(D.R.H., B., Ţara Românească, I, P.46-47, docum. nr.19)

Sec. XIV. Pătimirea Sfântului mare mucenic Ioan cel Nou în Cetatea Albă*

"Mulţi au vieţuit în lume viaţă bună şi plăcută lui Dumnezeu după


învăţătura Domnului nostru Iisus Hristos şi după învăţătura Sfinţilor lui
Apostoli. Dintre aceştia este şi Sfântul Ioan, Marele Mucenic al lui Hristos. El,
deşi s-a arătat cu mult timp mai târziu, nu este mai mic decât cei de demult; de
vreme ce Stăpânul Hristos şi Dumnezeul nostru, a încununat nu numai pe
ucenicii cei din vremea cea de demult, ci şi acum, în vremea cea mai de pe
urmă, deschide uşa mărturisirii celor ce vor a se face mucenici şi îi cinsteşte cu
aceeaşi cinste, şi-i încununează cu aceleaşi bunuri, dătătorul de nevoinţe. Deci,
se cade să începem a istorisi, de unde este naşterea şi creşterea sfântului ce se
prăznuieşte astăzi; ce fel de lucruri bune a făcut; cum a mărturisit pe Hristos şi
cum a pătimit pentru dragostea Lui.
În părţile Capadociei, care se mărgineşte cu Armenia mică, este o
cetate mare ce se numeşte Trapezunda. Acea cetate aflându-se lângă mare,
multe corăbii de pretutindeni se abăteau pe acolo, pentru îndestularea
mărfurilor, pentru avuţia ce se afla în ea. Din această cetate a odrăslit acest
plăcut al lui Dumnezeu, Sfântul Mare Mucenic Ioan. El s-a născut din părinţi
creştini, binecredincioşi, iubitori de Dumnezeu şi împodobiţi cu fapte bune; tot
astfel şi pe acest fiu iubit al lor, pe fericitul Ioan, crescându-l şi deprinzându-l,
l-au făcut desăvârşit în faptele cele bune creştineşti. De vreme ce acea cetate
este zidită lângă mare şi cetăţenii ei erau obişnuiţi a umbla cu corăbiile pe mare
şi a face neguţătorie, spre a-şi câştiga cele de trebuinţă, de aceea şi fericitul
Ioan adeseori, intrând în corabie şi ducându-se în multe cetăţi, făcea
neguţătorie.
Într-o vreme, i s-a întâmplat lui că a intrat într-o corabie a unui om
care avea multă neguţătorie. Acela era de neam francez, cu credinţa latin, adică
papistaş, cu obicei sălbatic, nemilostiv şi fără de omenie. Deci fericitul Ioan,
intrând în acea corabie cu un astfel de om, diavolul a început a-i pizmui viaţa
cea îmbunătăţită şi plăcută a lui Dumnezeu, fiindcă vrăjmaşul nu suferea cu
uşurinţă faptele cele bune ale fericitului Ioan. Căci îl vedea adeseori rugându-se
lui Dumnezeu, postind, fiind blând şi plecat către toţi, lesne apropiat tuturor,
făcând milostenie către toţi, miluind pe toţi cei lipsiţi ce erau în corabie,
*
Moaştele sale se află astăzi la Suceava.

271
îndestulându-i cu cele de nevoie, iar pe cei bolnavi îi mângâia, dându-le lor
cele de nevoie din averile lui şi întinzându-le mână de ajutor în toate. Ochii lui
pururea erau plini de lacrimi şi, izvorând totdeauna lacrimi, îşi zicea: «De vei
milui pe fratele tău cel ce pătimeşte rău, miluit vei fi şi tu de Dumnezeu. Cum
vei mângâia pe cel întristat aşa vei fi şi tu mângâiat de Dumnezeu».
Acestea văzându-le vrăjmaşul cel nevăzut şi pizmuindu-l, a vrut să
facă sfântului împiedicare de la calea mântuirii. Deci, mai întâi, a gândit să-l
depărteze de la dreapta şi sfânta credinţă a Bisericii Răsăritului. Pentru aceasta
a îndemnat contra fericitului pe vrăjmaşul cel nevăzut, pe stăpânul corabiei,
care se împotrivea credinţei celei drepte, ca astfel să ocărască pe
dreptcredinciosul rob al lui Hristos, pentru buna credinţă a Răsăritului. De
aceea, se făcea mare ceartă între ei, în călătoria pe mare pentru credinţă, şi
totdeauna Sfântul Ioan biruia pe acel francez, ca un preaiscusit în învăţăturile
cărţilor; şi astfel îi ruşina socoteala lui cea nedreaptă şi ereticească. De aceea,
francezul acela se mânia foarte rău contra nebiruitului ostaş al lui Hristos, se
iuţea şi îl batjocorea cu multe ocări şi-l vrăjmăşuia, gândind contra lui.
O vrăjmăşie ca aceea aprinzându-se în apuseanul acela, ei au sosit cu
corabia de la Bosfor la malul Mării Negre, cel dinspre ţara Moldovei, lângă
Cetatea Albă. Deci, ieşind din corabie, vrăjmaşul cel rău şi pizmaş s-a dus la
eparhul cetăţii, care era cu neamul şi credinţa turc, fiind fierbinte păzitor şi
apărător al credinţei sale celei turceşti. Acel francez a adus la cadiu, următoarea
pâră contra Sfântului Ioan, zicând: «O, cadiule, este un bărbat în corabie, care a
venit cu mine aici şi voieşte să se lepede de credinţa sa cea creştinească şi să se
înstrăineze de patria sa. El voieşte a se apropia de credinţa voastră şi să
primească legea voastră cea turcească, deci să se facă părtaş al seminţiei
voastre. Aceasta o ştiu deoarece, călătorind noi pe mare, de multe ori mi-a spus
despre aceasta şi s-a jurat înaintea mea cu multe jurăminte că nicidecum nu-şi
va schimba gândul său. De aceea tu să ai îndată purtare de grijă pentru el, ca
să-l aduci la credinţa voastră; căci multă cinste vei avea de la împăratul şi de la
toţi cei de un neam şi cei de o credinţă cu tine. Acest bărbat este înţelept şi
iscusit, foarte ales şi vestit şi nu este mai mic sau mai prejos cu neamul decât
cei ce sunt mai mari, mai de cinste şi mai de frunte în cetatea Trapezunda».
Acestea auzindu-le acel eparh păgân, s-a umplut de bucurie şi şezând
la locul unde avea obicei a judeca, a poruncit să cheme cu cinste la sine pe
fericitul Ioan. Când a venit şi a stat înaintea lui, eparhul privind la el cu faţa
veselă, i-a zis cu blândeţe: «M-am înştiinţat mult despre tine, că eşti om ales şi
înţelept, din cei de frunte din Trapezunda şi că ai iubit credinţa noastră cea
mahomedană şi că voieşti a te apropia de ea. Astfel este credinţa noastră, încât
se lipesc şi-şi aprind inima de ea, toţi cei ce sunt cu gând curat şi o înţeleg pe
ea; iar cei ce o primesc cu bucurie, le dă viaţă bine norocită şi lungime de zile;
pe când credinţa creştinească este vrednică de râs; pentru aceea, o prietene, nu
mai zăbovi, ci leapădă credinţa creştinească care este defăimată şi batjocorită
de toţi şi cu glas mare înainte a tot poporul ce s-a adunat aici, huleşte şi

272
blesteamă legea şi credinţa cea creştinească, căci pentru aceasta s-a adunat aici
poporul, împreună cu femeile şi cu copiii lor, ca să te audă pe tine mărturisind
credinţa noastră; fiindcă am auzit despre tine că voieşti să te faci propovăduitor
al renumitei şi strălucitei noastre credinţe.
Vino, o, minunatule, şi stai împreună cu noi şi preamăreşte cu glas
minunat soarele cel strălucitor, dă cinste luceafărului care răsare înaintea
soarelui şi adu jertfă luminătorilor cereşti, celor ce luminează lumea. Astfel te
vei învrednici de la împăratul nostru de multă cinste şi de mari vrednicii; iar
nouă ne vei fi ca un frate adevărat, îndulcindu-te de viaţa cea dulce împreună
cu noi. Deci, calcă în picioare legea şi credinţa creştinească, ca una ce este
defăimată şi proastă, încât să vadă şi alţii şi să înveţe de la tine a cinsti credinţa
noastră».
Fericitul Ioan, câtă vreme acel cadiu viclean şi rău credincios grăia
aceste cuvinte, a ridicat ochii inimii sale la ceruri şi cerea ajutor de la
Dumnezeu, Care a zis în Sfânta Evanghelie: Când veţi fi duşi înaintea
domnilor şi împăraţilor, pentru numele Meu, să nu vă gândiţi mai înainte ce
veţi grăi sau ce veţi răspunde în acel ceas, că vi se va da vouă cuvânt căruia
nimeni nu va putea a se împotrivi, nici a răspunde ceva ce vi se împotrivesc.
Apoi, căutând cu ochii cei simţiţi către tiran şi, răspunzând cu bună
îndrăzneală, a zis: «O, cadiule! Mi se pare că minţi pe faţă. Aceste cuvinte nu
sunt ale mele, nici nu mi-au venit în cuget vreodată să mă lepăd de sfânta
credinţă a Domnului meu Iisus Hristos! Să nu se întâmple un lucru necuvios ca
acesta, nici să mă lase Dumnezeu să primesc în mintea mea un gând păgânesc
ca acesta. Acestea toate sunt meşteşugiri ale vrăjmaşului adevărului şi ale
satanei, tatăl său; că, intrând în tine ca într-un vas al său, grăieşte prin tine către
mine, nădăjduind astfel că mă va trage spre pieire. Acel vrăjmaş se sileşte să
mă depărteze de la Dumnezeul cel adevărat, care este Ziditor al tuturor
făpturilor văzute şi nevăzute, precum şi al soarelui acesta, pe care tu îl cinsteşti
ca pe un Dumnezeu, iar tu, fiind cuprins cu întunericul amăgirii, aduci această
cinste, care se cade a se aduce numai lui Dumnezeu cel adevărat, făcătorul
soarelui căruia tu te închini.
Deci nu te amăgi că mă vei pleca la minciună, ci mai vârtos tu însuţi
învaţă-te de la mine taina adevărului, leapădă-te, te rog, de întunericul
păgânităţii, care zace în sufletul tău şi învredniceşte-te a te face fiu al luminii,
strălucind cu razele dumnezeiescului Botez mai mult decât soarele. Nu socoti
că soarele care se vede pe cer este Dumnezeu, ci cunoaşte că este un luminător
făcut din fiinţa focului şi pus pe cer de Dumnezeu, Ziditorul lui, spre slujba
oamenilor. Acela, adică soarele, s-a zidit în a patra zi; deci cum poate zidirea
să fie Dumnezeu?»
Sfântul Ioan, zicând nişte cuvinte ca acestea, şi-a ridicat mâinile şi
ochii către cer, şi a strigat cu glas mare în auzul tuturor: «Să nu-mi fie mie a
mă lepăda de Tine, Hristoase Mântuitorul meu, Care eşti Dumnezeu preamărit
împreună cu Tatăl Tău Cel fără de început, cu Preasfântul Duh, o Putere şi o

273
Împărăţie! Nu mă voi închina soarelui, nu voi sluji focului, nu voi jertfi
luceafărului, nu mă voi lepăda de lumină, nu mă voi lipi de întuneric, nu voi
lăsa pe Dumnezeul meu şi nici nu voi sluji diavolului!» Zicând aceste cuvinte
mărturisitorul lui Hristos, cu multă îndrăzneală şi cu faţă veselă, tiranul îşi
schimba adeseori faţa sa, aprinzându-se de focul mâniei. Deci acel tiran,
neputând mai mult să rabde pe mucenic, care îi grăia împotrivă şi îi arăta
păgânătatea şi deşarta lui credinţă, că pentru Hristos pe Care Îl hulea păgânul
ighemon, pe Acela Sfântul Ioan Îl lăuda şi Îl propovăduia în mijlocul poporului
că este Dumnezeu adevărat; iar credinţa lui păgânească, sau mai bine zis
înşelăciunea, a defăimat-o până la sfârşit; pentru aceasta a poruncit ostaşilor săi
să-l dezbrace de hainele sale.
Astfel ostaşii, făcând cele ce li se poruncise, sfântul stătea gol, fiind
însă îmbrăcat în Hristos. După aceea, cadiul a poruncit să-i aducă multe toiege
înaintea lui, şi uitându-se către mucenic a zis: «Nu spune către mine nişte
poveşti ca acestea, ci leapădă-te îndată de credinţa cea nefolositoare şi primeşte
legea noastră cu toată inima, precum ai făgăduit, împodobindu-te astfel cu
legile noastre. De acum părăseşte acele lungi cuvântări ale tale şi împlineşte
ceea ce ai făgăduit; iar de nu, apoi mă jur pe legea noastră, cea bine norocită şi
slăvită, că îţi voi zdrobi cu toiegele acestea nu numai trupul, dar te voi munci
şi cu munci mai cumplite şi nesuferite firii; iar pe urmă te voi omorî cu moarte
grea».
Sfântul, răspunzând a zis: «Tiranule şi plinule de toată spurcăciunea,
nu sunt mincinos, nici cuvântător de poveşti precum spui tu, ci sunt rob şi
mărturisitor al adevăratului Dumnezeu Cel preamărit în Sfânta Treime. În El
m-am învăţat a crede de la strămoşii şi de la părinţii mei, Lui unuia mă închin,
Aceluia aduc jertfă de laudă, pe El Îl mărturisesc, că este ziditor al tuturor
făpturilor, pe Acela Îl aştept judecător al viilor şi al morţilor. Acela va veni să
răsplătească fiecăruia după faptele lui în vremea aceea, când, după porunca
Lui, soarele acesta ce se vede, aşezat şi rânduit de Dânsul pentru slujba
oamenilor, se va întuneca. Pentru aceea nu te mai nădăjdui că vei auzi altceva
de la mine decât numai cele ce le-am zis întâi şi de la început, acelea le grăiesc
şi acum şi le voi grăi până la sfârşit.
Niciodată nu mă voi lepăda de Hristos Dumnezeu şi Făcătorul meu,
niciodată nu voi cinsti mai mult făptura decât pe Făcătorul, nu mă voi închina
zidirii mai mult decât Ziditorului, nu voi defăima sfânta credinţă în Dumnezeul
meu, în care m-am născut şi care m-am deprins de la părinţii mei, până când
voi fi stăpân al gândului meu; şi, mai ales, până când voi avea această
răsuflare. Deci nu mai zăbovi, lucrător al nedreptăţii, ci arată obiceiul tău de
fiară care este ascuns în tine; scapă-te odată de grija cea pentru aflarea
muncilor, cu care voieşti să mă munceşti, şi trimite-mă mai degrab cu orice fel
de moarte vei voi, la Dumnezeul Cel adevărat, Stăpânul cel dorit de mine.
Deci fă îndată ceea ce ai să faci, pentru că urechile mele nu pot să audă
mai mult cuvintele tale cele necurate, de care zice proorocul: Venin de aspidă

274
este sub buzele lor. Nici ochii mei să nu mai vadă faţa ta cea spurcată, despre
care iarăşi acelaşi prooroc zice într-alt loc: Umple feţele lor de ocară şi vor
căuta numele Tău, Doamne! Apoi el a zis: ,,Iată ai înaintea ta trupule meu gol,
gata pentru muncile tale! Bate-l cu toiege, arde-l cu foc, îneacă-l în mare, taie-l
în bucăţi cu sabia, pune asupra lui şi alte munci şi mai cumplite decât acestea,
şi pe acelea nu te lenevi a le aduce asupra mea; de vreme ce, pe toate acestea şi
pe cele mai multe decât acestea, eu sunt gata a le răbda cu plăcere şi cu
bucurie, pentru dragostea lui Hristos, Dumnezeul meu».
Dar tiranul cel sălbatic şi nemilostiv, auzind cuvintele acestea ale
viteazului mărturisitor, s-a aprins de mânie şi îndată a poruncit să întindă pe
mucenic la pământ şi să-l bată fără de milă cu toiege noduroase. Deci, slugile
tiranului atât de cumplit l-au bătut pe răbdătorul de chinuri al lui Hristos, încât
s-a zdrobit trupul lui în multe bucăţi, iar carnea, lipindu-se de toiege, se arunca
sus în aer, şi locul pe care era întins mucenicul era înroşit de sângele lui. Deci,
viteazul pătimitor răbdând cu bărbăţie o muncă ca aceea, şi-a ridicat ochii
minţii sale către cer şi a zis: «Mulţumesc Ţie, Stăpâne Dumnezeule, că m-ai
învrednicit a mă spăla cu sângele meu şi a mă face curat de păcatele mele, care
din neputinţa omenească mi s-au întâmplat a le păcătui înaintea ta, după
Sfântul Botez». Muncitorii aceia, auzind pe mucenic rugându-se lui
Dumnezeu, s-au umplut de mai multă mânie şi atât de cumplit l-au bătut, până
ce i s-a stins şi glasul.
Apoi, făcându-se seară, ighemonul a poruncit să lege pe sfântul
mucenic, care abia sufla, cu două lanţuri, să-l arunce în temniţă şi să-l păzează
până a doua zi, spre o mai mare muncă. Dar mucenicul lui Hristos, neputând să
meargă singur de cumplitele răni, muncitorii l-au târât ca pe un mort şi astfel l-
au închis în temniţă. A doua zi, tiranul acela cu chipul de fiară, şezând la locul
lui cel obişnuit de judecată, a poruncit să aducă înaintea lui pe Sfântul Mucenic
Ioan.
Deci, răbdătorul de chinuri şi viteazul ostaş al lui Hristos a venit
înaintea lui, cu faţa luminată şi cu sufletul vesel, către care privind
răucredinciosul cadiu şi, văzându-l cu faţa atât de luminată şi veselă, căci darul
lui Dumnezeu care a întărit pe sfinţii mucenici cei de demult, întărea şi pe
Sfântul Ioan, care pătimea pentru aceeaşi mărturisire a bunei credinţe, a
preasfântului nume al lui Hristos Dumnezeul nostru, s-a mirat foarte mult că,
după atâtea cumplite munci, se mai află suflet în el şi, ca şi cum n-ar fi pătimit
nimic, se arăta aşa de vesel. Deci, a zis către el: «O, Ioane, nu vezi, în ce fel de
ruşine şi necinste te aduce neînduplecarea şi nesupunerea ta, încât puţin a lipsit
de nu ţi-ai pierdut viaţa, care este atât de scumpă şi de iubită tuturor oamenilor.
Ascultă-mă, că de te vei pleca sfatului şi socotelii mele, este gata
însănătoşirea ta, căci în puţine zile, rănile şi zdrobirile trupului tău se vor
tămădui; fiindcă noi avem doctori foarte iscusiţi aduşi din India şi din Persia.
Iar de nu voieşti să asculţi de sfatul meu, ci petreci în creştinătatea ta, apoi să
ştii, că te aşteaptă mai multe şi mai cumplite bătăi.» Atunci Sfântul Mucenic

275
Ioan a răspuns: «O, judecător tiran, eu câtuşi de puţin nu mă îngrijesc de rănile
trupului meu cel zdrobit; căci cu cât se strică omul nostru cel din afară, adică
trupul, cu atât omul nostru cel dinlăuntru, adică sufletul se înnoieşte, după cum
grăieşte Marele Apostol Pavel. Eu nu am altă grijă, decât numai să rabd până la
sfârşit muncile ce se vor aduce asupra mea de la tine, pentru Hristos Cel ce mă
întăreşte şi Care a zis: Cel ce va răbda până în sfârşit, acela se va mântui.
Deci, de ai gândit şi ai aflat şi alte munci, mai noi şi mai cumplite, pune-le
asupra mea; căci rănile cele mai dinainte, care le-ai adus asupra mea, eu le
socotesc întru nimic!»
Nebunul tiran s-a ruşinat foarte mult de aceste cuvinte prea înţelepte şi,
tremurând cu totul de mânie, s-a ridicat ca o fiară şi a poruncit să-l bată mai
cumplit. Deci, muncitorii aceia au bătut multe ceasuri pe răbdătorul de chinuri,
până au obosit cei ce-l băteau; astfel, schimbându-se unii după alţii, au muncit
până ce s-au rănit şi s-au rupt şi cele dinlăuntru ale sfântului. Apoi slugile,
muncind acel trup tare ca diamantul, au ostenit. Toţi câţi se adunaseră la acea
privelişte şi priveau la acele cumplite munci, strigau contra nelegiuitului
judecător, ocărându-i obiceiul lui cel nemilostiv şi sălbăticia lui cea de fiară.
Iar Sfântul şoptea cu buzele şi se ruga lui Dumnezeu să-i dea răbdare până la
sfârşit.
Atunci tiranul a poruncit să aducă un cal sălbatic şi să lege picioarele
mucenicului de coada calului, după aceea unul din ostaşi să încalece pe calul
acela şi să alerge pe uliţele cetăţii cât va putea; şi astfel să târască pe
pătimitorul lui Hristos prin toată cetatea. Deci Sfântul a fost tras prin toate
uliţele cetăţii, încât s-a făcut privelişte îngerilor şi oamenilor: Că bucurie se
face în ceruri, a zis Domnul în Sfânta Evanghelie, pentru un păcătos care se
pocăieşte. Şi dacă pentru un păcătos se face bucurie, cu atât mai vârtos pentru
un mucenic atât de răbdător, care pătimea pentru dragostea Lui unele ca
acestea. Dar pe când se făcea bucurie în cer, oamenilor celor bine credincioşi,
le era jalnică acea privelişte. Şi cum să nu le fie jalnică priveliştea, când vedeau
calul alergând şi trăgând după el pe mucenic prin locuri aspre? Când vedeau
pământul roşindu-se cu sângele lui, şi bucăţile de carne ce cădeau din trupul
lui, iar capul trântindu-se de pământ şi de pietre? Cine nu s-ar fi umilit şi nu ar
fi vărsat izvoare de lacrimi, văzând unele ca acestea? Poate numai acela care n-
ar fi fost împărtăşit de fire cuvântătoare.
Astfel fiind tras Sfântul Ioan de acel nemilostiv călăreţ, când a ajuns pe
la locuinţele jidoveşti şi alerga trecând pe uliţele lor, mulţime de evrei
batjocoreau pe mucenic, care era târât de calul acela, şi strigând şi strâmbând
feţele lor, aruncau în el cu ce se întâmpla a avea în mâini, râzând fără de
rânduială. Unul din acei jidovi, alergând în casa sa şi ajungând calul ce târa pe
sfânt, i-a tăiat cinstitul şi sfântul lui cap. Şi astfel bunul şi viteazul ostaş al lui
Iisus Hristos şi-a sfârşit nevoinţa sa mucenicească, dându-şi în mâinile
Domnului sfântul şi luminatul său suflet. Iar cinstitul lui trup, dezlegându-l
călăreţul acela de la coada calului, l-au lăsat în acel loc, neîngropat, nebăgat în

276
seamă şi neîngrijit şi astfel zăcea împreună cu capul lui cel tăiat, deoarece
nimeni din creştini nu îndrăznea a se apropia sau a se atinge de el, temându-se
de urgia păgânilor.
După ce a înnoptat, s-a făcut o minune ca aceasta asupra trupului
sfântului mucenic; deodată s-au arătat multe făclii arzând; iar trei bărbaţi cu
haine albe cântau cântare de cuvinte sfinţite şi negrăite şi cădeau cu tămâie
împrejurul trupului mucenicului. De asemenea, s-a văzut un stâlp deasupra
sfintelor moaşte întărit până la cer. Minunea aceasta s-a văzut de mulţi şi mai
ales de cei ce locuiau împrejurul locului unde zăceau sfintele lui moaşte. Iar
unul din jidovi, a cărui casă era aproape de acel loc unde zăcea mult
pătimitorul trup al sfântului, părându-i-se că preoţii creştini au venit să-l ia şi
să-l dea îngropării celei obişnuite, a luat un arc cu săgeată şi s-a apropiat acolo,
vrând să săgeteze pe unul din acei preoţi. Deci, punând săgeata în arc, a tras cât
a putut şi, când a vrut să dea drumul săgeţii, aceea se lipise de degetele de la
mâna dreaptă, asemenea şi mâna stângă care ţinea arcul, încât nu putea nici să
trimită săgeata, nici mâinile să le dezlipească.
Aşa a petrecut toată noaptea acel jidov, fiu de viperă. Făcându-se ziuă,
acei minunaţi bărbaţi şi stâlpul de foc şi făcliile s-au ascuns, făcându-se
nevăzuţi; iar bărbaţii, femeile, tinerii şi bătrânii alergau la locul acela, pentru a
vedea pe acel ticălos săgetător, cum stătea astfel nemişcat, precum întinsese
arcul şi săgeata, ca fiind ferecat cu fiare şi legat cu puterea cea nevăzută a lui
Dumnezeu.
Deci el, deşi nu voia, povestea tuturor toate cele văzute de dânsul
asupra trupului mucenicului şi cum i s-a făcut de Dumnezeu acea izbăvire,
pentru aflarea cea cu îndrăzneală a lucrului celui rău. După ce a făcut către toţi
arătarea şi mărturisirea acelei minuni, i s-au dezlegat mâinile şi a scăpat de
pedeapsă. Înştiinţându-se cadiul de această minune, s-a temut foarte mult.
Pentru aceea a poruncit creştinilor să ia trupul mucenicului şi să-l