Un punct nodal în perspectivă analitică a subiectului propus îl reprezintă

persoana destul de contraversată a scriitorului Mircea Cărtărescu care şi după

treizeci de ani de recunoaştere a prestigiului şi a succesului literar râmâne a fi
mereu piatra unghiulară a contestaţiilor criticilor, care îi suprimă dreptul de a se
manifesta deliberat altfel, evitând repetabilitatea scripturală şi încercând alte forme
literare catalogate drept ”minore”. I se impută chiar de la început lipsa de
maturitate clasicizată a scriitorului responsabil de propria scriere şi e amendat
permanent de insuficienţa redactării asidue sau chiar de impostură literară:
„Mircea Cărtărescu este, din punct de vedere tipologic, imatur şi refractar
la asumarea unor responsabilităţi. Prozatorul nu are sentimentul situării sale în
istorie, nu se simte răspunzător de ce se întâmplă în jur şi nu se arată interesat de
soarta ţării în care s-a născut. A rezultat un text eruptiv şi eterogen, o magmă
literară, în care şuvoaiele de aur topit coexistă cu aglomerările de zgură şi
emanaţiile sulfuroase. Sentimentul "responsabilităţii", propriu autorului-care-
pregăteşte-o-carte-pentru-tipar, ar fi dus probabil la îndepărtarea şi a unora, şi a
altora.. Un asemenea text este - teoretic - nedestinat publicării.”(1)
I s-a reproşat cu vehemenţă iniţial şi neimplicarea în lumea socială şi
arborarea unei abstracte detaşări când România era în plină efervescenţă civică
după revoluţie, ca atunci când vine cu certe dovezi de participare civică,
publicistică pe teme actuale Pururi tânăr, înfăşurat în pixeli (2003) şi îndeosebi
Baroane! (2005) să apară ecouri defavorabile şi să se insinueze: ” Dintr-un alt
unghi privind lucrurile, acestea se înscriu într-o strategie mai amplă a lui Mircea
Cărtărescu: aceea de a cuceri şi reţine un public mai larg, printr-o progresivă
comercializare a scrisului său. Un lucru este cert: în bogata bibliografie a acestui
important scriitor român contemporan, Baroane! se instalează, confortabil, pe
treapta cea mai de jos.”(2)
Unui atac la fel de virulent a fost supusă şi lucrarea „Postmodernismul
românesc”(1999), văzând în ea doar intenţia de a propaga egolatru şi a impune o
generaţie, a cărui profet se declară, catalogată ca lipsită de suflu în România şi
marginalizată doar la imitarea reiterată a avangardiştilor cu simpla diferenţă că s-au
schimbat realităţile socio-politice: ”Ca exeget al postmodernismului românesc,
Mircea Cărtărescu se află într-o situatie tragicomică (postmodernistă!): scrie
despre un curent literar al cărui singur reprezentant marcant este Mircea
Cărtărescu. Modestia îl împiedică pe poetul intrat în rolul de critic să devină
propriul său apologet (ca Salvador Dali în Jurnalul unui geniu). . Privim lucrarea
cu toată seriozitatea si îi sesizăm, fără plăcere, caracterul propagandistic.
Totodată, ne gândim cu compătimire la Mircea Cărtărescu, descoperindu-l în
inedita ipostază de cronicar constiincios al unor jocuri literare studentesti si al
unor sedinte de cenaclu. Ne doare inima să-l vedem pe astralul poet cu mânecile
suflecate, spălând vasele în bucătăria literaturii.
Desi se străduieste să dea impresia că prezintă postmodernismul, Mircea
Cărtărescu pledează, de fapt, pentru el, cu o pasiune rece, foarte asemănătoare cu
fanatismul”.(3)
 Cert e că în unanimitate i se recunoaşte valoarea fiind declarat “una din cele
mai proeminente şi consistente individualităţi din desantul aşa-numit optzecist.”
(4) şi calificativele nu întârzie să vină în lanţ “unul dintre scriitorii cei mai prolifici
ai literaturii române (5), “Poetul din ale cărui performanţe literare o întreagă
generaţie (lipsită în general de suflu) şi-a făcut un titlu de glorie (6), "Tot ce
postmodernismul a putut da mai coerent şi mai bine articulat în poezie, la noi
aflăm în lirica lui Mircea Cărtărescu.” (7) , „ Mircea Cărtărescu este singurul
scriitor important dintre cei care se consideră reprezentanţi ai postmodernismului.
Vedeta grupului este, în mod evident, Mircea Cărtărescu. Se simte că apariţia lui în
literatura română va avea cel puţin aceeaşi semnificaţie cu apariţia lui Geo
Dumitrescu, care cu patru decenii în urmă a contribuit la radicalizarea conştiinţei
de sine a poeziei.”(8)
Sunt însă şi foarte multe atacuri piezişe care denotă intenţii răuvoitoare
orientate fie spre a defaima notorietatea literară: „E certitudine şi-a dobândit
statutul vedetei culturale mai mult citat decât citit.”(9), fie pentru a marginaliza
prestigiul la simplul succes de masă comercializat şi crescut exponenţial: “Dintr-
un alt unghi privind lucrurile, ea se înscrie într-o strategie mai amplă a lui Mircea
Cărtărescu: aceea de a cuceri şi reţine un public mai larg, printr-o progresivă
comercializare a scrisului său.” (10)
Astăzi scriitorul luat la întrebări despre cum simte că este apreciat de critică
şi public recunoaşte că : ”În România am o notorietatea relativă, dar sunt şi
detestat în egală măsură. Cărţile mele au avut în ultimii ani mai multe cronici
negative decât pozitive, iar ce este pe bloguri şi forumuri depăşeşte orice
închipuire. Nu există jignire, minciună sau calomnie de care să fi fost scutit, deşi
încerc să nu fac rău nimănui, să-i ajut pe oameni după puterile mele Nevoia mea
de afecţiune e adânc contrariată, în ultima vreme, de consecinţele mizerabile ale
vizibilităţii mele. Tot ce mi-ar mai lipsi ar fi celebritatea: cred că atunci aş fi de-a
dreptul mâncat de viu....”(11) Şi descoperă clar pentru sine care este cauza tuturor
detractărilor analizând lucid situaţia: ”Lucrul cel mai rău care mi s-a întâmplat a
fost transformarea mea din scriitor în autor (de succes, se-nţelege). În lumea
literară ţi se iartă până la urmă aproape orice: lipsa de talent, ticăloşia, ipocrizia,
laşitatea. Ele sunt socotite păcate omeneşti şi sunt privite cu toleranţă. Ceea ce nu
ţi se iartă niciodată, cu nici un preţ, este succesul".Adev marzti 29 iunie 2010
Acuzaţiile care i se aduc sunt evident în aceeaşi ordine de idei:
“ Scriitorul plin de farmec în faţa căruia fioroasa critică literară devenise o
pisicuţă tandră este acum admonestat brutal pentru megalomanie, pentru egoism,
pentru dorinţa maniacală de-a se afirma “.(12)
Obsesia autodepăşirii este interpretată ca semn al orgoluiului şi confundată
cu ipocrizia.: “ Lui Mircea Cărtărescu îi place să se joace cu sufletul cititorului. El
declanşează aşteptări, pe care apoi le contrazice. Foloseşte la rece maşinăria
poeziei, bucurându-se - cu o voluptate perversă - că provoacă exact ce emoţii
vrea. Vocaţia lui de manipulator devine foarte evidentă .”(13)
Este la fel condamnată povestea lui cu postmodernismul şi anume detaşarea
lui singulară, înălţimea pretenţiilor şi miza sa literară: „Marea provocare era
despărţirea, nu doar simbolică, de generaţia '80, surplusul de responsabilitate şi
asumarea riscurilor detaşării de pluton”(14)
Încercările lui Cărtărescu de a se disocia de generaţia ‘80 au dat rezultate,
astăzi Cărtărescu nu apare ca un produs al unei generaţii, nici măcar ca un vârf de
lance al ei, ci ca un univers autonom răsărit în mijlocul ei, în continuă expansiune,
sfârşind prin a se separa şi a o îngloba ca pe o ramificaţie a propriului univers.
Există la Cărtărescu un întreg complex fondator, de care scriitorul a devenit
conştient pe parcurs şi pe care l-a asumat ulterior prin nevoia confirmării valorii
prin interesul şi succesul în străinătate ale cărţilor sale, pe fondul unei receptări tot
mai ostile sau superficiale în ţară.
„Fără un adversar literar imediat şi pe măsură, Mircea Cărtărescu îşi
permite cea mai dură, căci neconvenţională, confruntare posibilă: cea cu sine iar
despre Mircea Cărtărescu nu se poate spune doar că e un scriitor-internaţional-
care-trăieşte-din-burse-ce-şi-mai-poate-dori. Cărtărescu e cel mai interesant şi
mai contraversat reprezentant al ultimii generaţii de poeţi români prin exuberanţa
creatoare a tinereţii, a adrenalinei capodoperei, prin radicalizarea conştiinţei de
sine a poeziei şi vocaţie de manipulator, mobilitate intelectuală admirabilă.”
O parte dintre comentatori i-au reproşat lui Mircea Cărtărescu preocuparea
excesivă pentru operă, grandomania, autismul politic şi social, patetismul şi pînă şi
faptul că visează prea mult. Nu i se poate ierta lipsa de poziţie umilitoare clasică şi
statutul de cel mai plin de succes scriitor român, cel mai comercializat şi cel mai
tradus la ora actuală şi i se creează un profil de egocentric îngâmfat: „Pe zi ce trece
devine tot mai imun la observaţii şi rezervat urcându-se voios pe un fals pedestal
şi de acolo trâgând lacom în piept tot aerul tare al valorii şi la talentului, al ttoriei
infailibilităţii şi al practice literare fără cusur- egolatric şi narcisit cu un rictus
dispreţuitor. Gest de proprietar îngâmfat care nua re să dea nimănui socoteală.
Discret la nevoie, insistent când e cazul, orientându-se bine în spaţiu şi timp
astfel”(15).
Dar bucură faptul că apar şi încercări de a da o ripostă bine argumentată în
favoarea susţinerii intenţiei autorului de a se manifesta autentic în era trandurilor
consumismului literar: „Cârtitorii (cei mai mulţi, confraţi de breaslă) vor încerca,
probabil, să pună succesul lui Cărtărescu pe seama “compromisurilor” pe care
le-ar fi făcut: acelea de a scrie pentru o revistă de life-style şi pentru un cotidian
naţional, uitând că tocmai pentru calităţile de scriitor i-au fost solicitate
colaborările în discuţie. Indubitabil, “cota de piaţă” a lui Cărtărescu a fost
influenţată de aceste articolaşe, care nu dau valoarea lui ca scriitor. Ele nu sunt,
însă, nici compromisuri, nici “un rău necesar” şi nici strategii de marketing, cum
facil ar putea fi categorisite. Sunt pur şi simplu asumarea unei condiţii şi a unei
responsabilităţi de scriitor mai puţin întâlnite la noi.”(16)
Şi ceea ce a mai important e că se relevă destul de tranşant că şi-a dobîndit
statutul de cel mai plin de succes scriitor român: ” În mod normal, scriitorii, dar şi
românii, în general, ar trebui să se entuziasmeze de succesul lui Cărtărescu,
tocmai pentru că dinamitează imaginea “clasicizată” a literatului autohton.
Cititorul român are nevoie de Cărtărescu, pentru că succesul lui exprimă, de fapt,
o stare de normalitate. Cu Mircea Cartarescu se încheie mitul creatorului boem
din cultura română (de la Labiş la Nichita Stănescu) şi începe "noua eră" a
scriitorului profesionist, universitar poliglot şi om de cultură multivalent, care
sparge clişeele nu atît prin spectacolul nonconformist al propriului destin în
destrămare, ci mai ales prin larga claviatură a instrumentelor şi tehnicilor de
patrundere în arena globală, pe pistele unde are loc competiţia reală şi se
stabilesc performanţele validate de civilizatia actuală. Cărtărescu spulberă şi
mitul elitismului literar. Poetul din ale cărui performanţe literare o întreagă
generaţie şi-a făcut un titlu de glorie joacă pe o miză fabuloasă, ca scriitor, că
vrea de la literatură totul sau nimic, se ocupă exclusiv de literatură, îndeplinindu-
şi corect, dar fără pasiune, celelalte obligaţii, intră în competiţie cu Umberto Eco
şi cu Paulo Coelho. “(17)
Revanşa e însoţită de îndemnurile de a nu exagera cu răuvoinţa invidioasă:
“Iritarea multora a fost stârnită acum câţiva ani de apariţia romanului
Orbitor, care, ca un diapazon de argint al scrisului, i-a obligat să-şi aducă aminte
cum sună marea literatură.
Ce greşeală facem! Ce frumos - şi sănătos - ar fi să ne reprimăm invidia şi
să ne bucurăm că măcar unul dintre noi trăieşte ca un mare scriitor, sustrăgându-
se birocraţiei existenţei şi ocupându-se, cu ardoare, numai şi numai de
literatură.”(18)
Trecerea în revistă a operei de până în acest moment al unuia dintre scriitorii
cei mai prolifici ai literaturii române, Mircea Cărtărescu, relevă un fapt simplu şi
tulburator în acelaşi timp, proteismul scriitorului, capacitatea sa extraordinară de a
se reînnoi, vocaţia sa de scriitor total, cu reiterarea unui deziderat al pionierilor de
la începuturile literaturii noastre, de la enciclopedistul Heliade Rădulescu la Mihai
Eminescu, acela de a conferi literaturii, în întreg ansamblul ei de genuri şi specii,
propriul lor chip. Cărtărescu este unul dintre putinii scriitori români, care face
sistem. Cărţi precum Travesti sau De ce iubim femeile fac parte din acelaşi proiect
integralist, totalizator. Genurile au fost parcurse pas cu pas: poezie, proza scurtă,
roman, epopee-teatru în Levantul, carte hibridă, greu de catalogat altfel decât ca o
comedie a literaturii, jurnal, carte pentru copii, publicistică pe teme literare, critică
literară, pamflet, eseu, studiu monografic al poeziei lui Mihai Eminescu, teorie
literară şi critică de sistem în Postmodernismul romanesc. La aceasta capacitate de
a se reinventa pe sine se adaugă geniul strategic de a juca la fiecare nivel, chiar
dacă nu într-o formulă excepţională, într-una memorabilă, de a reconfigura
pluriversul operei ca univers al literaturii.
Mircea Cărtărescu a sosit nu printre ultimii în Cenaclul de Luni, condus de
Nicolae Manolescu.A adus cu el toate complexele unei adolescenţe întârziate şi
timiditatea şi, încetul cu încetul, a fost acceptat, pentru ca pas cu pas să-şi facă loc
printre cei mai buni, printre vedetele cenaclului,îşi publică primul volum, Faruri,
vitrine, fotografii (Cartea Romaneasca, 1980), este inclus în antologia Aur cu
diamante (Litera, 1982). Îi are alături pe Florin Iaru, Traian T. Coşovei si Ion
Stratan. Cenaclul este închis, în ciuda influenţei şi relaţiilor pe care le are Nicolae
Manolescu, fiind socotit ca prea subversiv.
Mircea Cărtărescu continuă să scrie poezie şi îi apar alte volume, fiecare
aducând ceva nou, trece între timp pe un culoar paralel, este vorba de cenaclul mai
puţin cosmopolit al prozatorilor, condus de Ovid. S. Crohmâlniceanu. Aici vedeta
este Mircea Nedelciu. Cursa reincepe, Mircea Cărtărescu apărând dinspre partea
poeziei, este cumva un outsider, dar nu pentru mult timp. Este inclus în antologia
Desant ’83 (Cartea Romaneasca, 1983) cu o povestire astăzi aproape uitată şi care
ivea un nou chip, o noua identitate a scriitorului, prozatorul. În 1989 apare Visul
(Cartea Romaneasca, 1989), romanul închegat dintr-o serie de povestiri şi nuvele,
varianta sa reeditată, cu titlul mult mai inspirat, Nostalgia (Humanitas, 1993),
cuprinzând cele doua povestiri acoladă, Ruletistul şi Arhitectul. La un an după
Revoluţia din decembrie apare Levantul (Cartea Romaneasca, 1990), o lovitură de
teatru a scriitorului, pentru ca Levantul nu este doar poezie, ci şi teatru,
redescoperire şi reînnoire a formulelor revolute de poezie, de sensibilitate, o
comedie a literaturii. Nu se va împăca cu faptul ca i se contestă calitatea de
prozator, în detrimentul lui Nedelciu. Urmează un respiro cu Travesti (Humanitas,
1994), inregistrat ca un semiesec de catre critică, Revine în forţă cu trilogia
Orbitor, unde se poate observa efortul scriitorului de a aduna întregul univers al
operei într-o galaxie, într-o formulă totalizatoare. Rastimp, prozatorul duce la bun
sfârşit teza de doctorat, Postmodernismul românesc (Humanitas, 1999), iar in 1992
îi aparuse o carte, slab semnalată critic, despre poezia lui Eminescu, Visul chimeric
(subteranele poeziei eminesciene) (Litera, 1992). În interstiţiile acestei trilogii
exista o alta serie de lovituri de graţie, dintre care se detaşează net Jurnalul I si II
(Humanitas, 2001 si 2005) si Enciclopedia zmeilor (Humanitas, 2002).
Completează tabloul cartea de short-stories De ce iubim femeile (Humanitas, 2004)
si volumele de publicistica variate conţinutistic, Pururi tanar, infasurat in pixeli
(Humanitas, 2003) şi Baroane! (Humanitas, 2005).
Opera sa este în mod deschis o biografie cu sensul de texistenta, cu un
termen propus chiar de autor într-un articol mai vechi, o istorie a eului, singurul
univers care poate fi explorat, prin urmare, tot universul. Singurul său adversar din
acest moment este chiar autorul de succes care a devenit. Cărtărescu aduce în
literatura română o miză adevărată şi o vocaţie despre care vorbeşte el însuşi cu o
autentică modestie care îl reprezintă: “De la atâta scris, peniţa mi s-a cam tocit şi
rezervorul stiloului nu mai e acum atât de plin, dar mă ţine încă în viaţă speranţa
de a mai scrie cândva o carte adevărată, care să poată sta alături de Orbitor,
Nostalgia sau Levantul... Nici un autor pe care-l cunosc nu scrie în vederea
Premiului Nobel, ci ca să-şi umple forma şi, cum spunea Kafka, „să-şi înţeleagă
situaţia. Cu Orbitor am ajuns, cred, pe vârful dealului meu personal şi pot acum
privi de jur-împrejur cu mai multă limpezime. Chiar şi dacă de-acum încolo voi
coborî, n-o să am nici un regret, pentru că am atins o clipă cerul cu palma, şi asta
e tot ce poate face un om. Dar sper să mai rămân, totuşi, o vreme acolo.”