Fanarioţii care au reformat ţările române

Autor: Andreea Dogar

În perioada istoriografiei romantice de secol XIX, domnitorilor fanarioţi li se pusese eticheta

răului celui mai negru cunoscut de ţările române.

Blamaţi pentru corupţie şi lăcomie, ei deveniseră exponenţii unui balcanism de care societatea
românească de la acea vreme, întoarsă cu faţa spre Apus, încerca să se debaraseze. Însă
cercetările ulterioare au arătat că stigmatizarea epocii fanariote de la un cap la altul era exagerată.
La sfârşitul secolului al XVII-lea şi începutul celui următor, Imperiul Otoman risca să piardă
controlul ţărilor de la nord de Dunăre. Transilvania, până atunci principat autonom sub
suzeranitate turcească, era deja pierdută în favoarea habsburgilor din 1699.

În plus, domnul Moldovei, Dimitrie Cantemir, s-a aliat cu ruşii împotriva turcilor şi, pentru
prima dată, în 1711, oastea rusă a trecut Nistrul. În aceste condiţii, pe tron a fost impus un
domnitor nepământean care era credincios Porţii. Situaţia s-a repetat şi în Ţara Românească, în
1716, după ce domnul de acolo, Ştefan Cantacuzino i-a trădat şi el pe turci, oferindu-le
austriecilor informaţii despre stadiul pregătirilor de război ale otomanilor.

Domnitorii fanarioţi erau greci de la Constantinopol, din cartierul Fanar. Numiţi de sultan, ei
erau consideraţi dregători ai imperiului pe care Poarta îi putea schimba dintr-o ţară în alta după
bunul plac al sultanului.

Tronurile de la Iaşi şi Bucureşti erau vândute pe sume mari de bani, la care se adăugau daruri şi
peşcheşuri către marele vizir sau către alţi demnitari care înlesniseră târgul. Domnitorul ajungea
în ţară plin de datorii, de multe ori animat de unicul gând al recuperării rapide a pagubei. Îşi
aducea şi creditorii cu el, pe care îi făcea boieri aici.

Din aceste motive, epoca secolului al XVIII-lea a fost foarte hulită, însă unii istorici au arătat că
sistemul domnitorilor din Fanar era cel mai mic rău dintre cele posibile, alternativa de la acea
vreme fiind transformarea ţărilor în paşalâcuri. Primul care a subliniat aspectele pozitive ale
domniilor fanariote a fost Nicolae Iorga. Nu întâmplător, el şi-a intitulat volumul şapte din
„Istoria românilor”, cel dedicat fanarioţilor, „Reformatorii”.

„Imaginea care s-a generalizat în multe lucrări istorice, dar mai ales în manualele de istorie, ne
prezintă regimul fanariot sub cele mai sumbre culori. O analiză chiar sumară a acţiunilor multora
dintre domnitorii fanarioţi relevă intenţiile lor de modernizare a societăţii româneşti”, e de părere
Marius Diaconescu, lector doctor la Facultatea de Istorie a Universităţii din Bucureşti.

Dorinţa de a învăţa franceza, "o epidemie"

Secolul al XVIII-lea a însemnat şi o deschidere spre Occident a societăţii româneşti. În mod

paradoxal, iluminismul francez a pătruns, la început, chiar pe filieră neogreacă. Situaţia se
explică prin faptul că domnii fanarioţi fuseseră înainte mari dragomani ai Porţii (dregători ce se
ocupau de relaţiile diplomatice ale imperiului cu statele europene). Pentru ei, cunoaşterea
limbilor străine, mai ales a francezei, era obligatorie, deoarece altfel nu ar fi putut să ţină legătura
cu ambasadorii marilor puteri de la Constantinopol.
Fanarioţii şi-au luat profesori străini pentru educaţia copiilor lor, iar acest model a fost copiat
imediat de boierii autohtoni care angajează şi ei dascăli şi pedagogi din vestul Europei sau greci
ce cunoşteau cultura occidentală. În plus, în 1776, Alexandru Ipsilanti a admis oficial predarea
limbii franceze în şcolile greceşti din principate. „Dorinţa de a învăţa limba franceză a devenit
atât de generală şi de mare în această ţară, încât pare a degenera într-o epidemie”, se arăta într-o
notă informativă a consulatului rus din Iaşi, din anul 1806. Unii domni fanarioţi erau oameni de
cultură şi au alcătuit biblioteci impresionante, iar boierii şi negustorii înstăriţi le-au urmat şi în
acest caz modelul.

Moştenirea austriacă, recuperată de Mavrocordat

Cel care a introdus cele mai multe reforme în ţările române a fost Constantin Mavrocordat, fiul
lui Nicolae Mavrocordat, domnitorul care a inaugurat regimul fanariot în ambele ţări. El a
domnit cu întreruperi de şase ori în Ţara Românească şi de patru ori în Moldova. Reformele sale
vizau consolidarea puterii statului şi sporirea veniturilor fiscului prin protejarea contribuabilului
de abuzurile autorităţilor şi ale boierilor. Multe dintre ideile înnoitoare au fost preluate de la
austrieci, care stăpâniseră Oltenia între anii 1718 şi 1739, interval în care au introdus în acea
regiune o serie de schimbări.

“După reintegrarea Olteniei în Ţara Românească, domnitorul Ţării Româneşti se afla pus în faţa
a două opţiuni: fie lichida sistemul impus de austrieci în Oltenia şi se anulau instituţiile şi
reformele realizate, fie în restul ţării urma să se schimbe formula de guvernare, după modelul
oferit de austrieci. Constantin Mavrocordat a optat pentru integrarea moştenirii austriece în
programul de guvernare. Stăpânirea austriacă în Oltenia a oferit un model, un izvor de inspiraţie
pentru fanarioţii reformatori”, arată Diaconescu.

Pe urmele habsburgilor, Mavrocordat a desfiinţat unele dări şi a revenit la sistemul dării unice
care avea să fie plătită în patru sferturi, pe baza unei înţelegeri încheiate de vistierie cu un grup
de contribuabili. Se stabilea cuantumul fix al dării pe care oamenii aveau să o plătească şi
termenele precise de achitare, evitându-se instabilitatea taxelor.

Rumânia,"păcatul cel mai mare şi mai greu"

Însă cea mai importantă măsură a lui Mavrocordat a fost abolirea dependenţei personale a
ţăranului de boieri.

În Ţara Românească, în 1746, Constantin a convocat o mare adunare a clerului şi a boierilor în

care rumânia a fost condamnată canonic, în virtutea principiului că nu este creştineşte ca un om
să-l ţină în robie pe fratele său: „Nu au fost de niciun folos, ci şi de mare pagubă”, arăta domnul,
„acest vechiu obiceiu al rumâniei care de la moşii şi strămoşii noştri până astăzi au rămas asupra
capului nostru, pentru că a fi fraţii noştri cei întru Hristos supt jugul robiei noastre, nu iaste alt
păcat mai greu şi mai mare”.

Boierii au fost nevoiţi să îi elibereze pe rumâni, sfătuiţi să o facă de bunăvoie, pentru folosul lor
sufletesc. Pentru a da un exemplu, mitropolitul Ţării Româneşti, Neofit, i-a eliberat în 1746 pe
rumânii mitropoliei. De acum încolo, ţăranii nu mai puteau fi vânduţi odată cu satele.

În Moldova însă, rezistenţa boierimii a fost mai puternică, iar Mavrocordat nu a reuşit să obţină o
condamnare canonică a veciniei. Vecinii rămâneau în continuare săteni care nu aveau voie să îşi
părăsească satul şi care erau obligaţi la o clacă de 24 de zile pe an, în timp ce oamenii liberi erau
obligaţi să presteze numai 12 zile de clacă pe an.
Domnul a abolit solidaritatea fiscală a satului, potrivit căreia, dacă un ţăran fugea din sat, darea
lui trebuia să fie suportată de ceilalţi locuitori.

Primul "buletin de identitate"

Din cauza deselor strămutări şi a evaziunii fiscale, era necesară o evidenţă riguroasă a plătitorilor
de taxe. Şi aici a fost împrumutat modelul austriecilor: fiecare contribuabil a primit un fel de
„buletin de identitate”, un document ce atesta calitatea de contribuabil şi cuprindea
semnalmentele sale fizice.

A fost introdusă formula de retribuţie a aparatului de stat, iar dregătorii şi slujbaşii au început să
primească lefuri. “Li se interzicea slujbaşilor să perceapă de la ţărani bani sau hrană sau orice
altceva pentru susţinerea slujbei. Desigur, între realitate şi obiectivele scontate diferenţa era
mare, pentru că slujbaşii au ajuns să cumuleze ambele forme de venituri”, explică Diaconescu.

Austriecii stabiliseră la 24 numărul marilor boieri din Oltenia, iar cel al boiernaşilor la 200.
Constantin Mavrocordat a împărţit şi el boierimea în două categorii şi a reglementat ca nimeni
din categoria inferioară să nu mai acceadă pe viitor la categoria superioară a boieriei. Marii
boieri erau scutiţi de dări şi după ce ei nu mai erau în slujbă, în timp ce a doua categorie era
suspusă la plata birului, dar erau scutiţi de unele dijme.

Suflul modernizării a ajuns şi în administraţie, unde a devenit obligatorie redactarea hotărârilor

în dublu exemplar şi înscrierea lor în condici.

"Să nu mai scrii greceşte, ci româneşte să ne scrii"

Deşi era grec, Mavrocordat a impus folosirea exclusivă a limbii române în administraţie şi a
interzis folosirea celei greceşti. “Când, din obişnuinţă sau din linguşire, un dregător încearcă a
întrebuinţa limba de naştere a Domnului, acesta se supără şi, după temperamental lui iute, îl
înfruntă foarte aspru: “Pentru o pricină ca aceasta (a ciumei de la Galaţi), de ce ne scrii greceşte?
(…) Şi de acum când ne mai scrii, să nu mai scrii greceşte, ci româneşte să ne scrii””, arăta
Nicolae Iorga în cartea sa, “Reformatorii”.

În plus, în epoca fanariotă s-au tipărit foarte multe cărţi în limba română. În această perioadă,
cele două Şcoli Domneşti, înfiinţate dinainte la Bucureşti şi Iaşi, au devenit instituţii de
învăţământ superior la care au venit să studieze tineri din tot sud-estul european. Profesorii, în
general greci, erau oameni şcoliţi în universităţile din Apus.

Alexandru Ipsilanti a continuat reformele şi a introdus pentru prima oară o separare între litigiile
civile şi comerciale şi cele penale. S-au înfiinţat departamente diferite pentru aceste procese, iar
tortura a fost suprimată. Se stabilea şi salarizarea întregului corp judecătoresc.

Însă politica de schimbare a societăţii a fost lipsită de continuitate. Dincolo de opoziţia multor
boieri în faţa modernizării, imediat după plecarea domnilo