Вы находитесь на странице: 1из 137

1

2
AGORA
REVISTĂ TRIMESTRIALĂ

ASISTENŢĂ SOCIALĂ
PSIHOPEDAGOGIE
Revistă editată de Facultatea de Ştiinţe ale Educaţiei şi Asistenţă Socială, sub
egida Universităţii „Aurel Vlaicu” Arad.

Colegiul de redacţie:
Acad. prof.univ. Groydanka Gojkov
Universitatea din Belgrad, Şcoala Înaltă de la Vîrşeţ
Acad. prof.univ. Viorel Soran
Universitatea Babeş-Bolyai Cluj-Napoca
Prof. univ. Catherine Sellenet
Universitatea din Nantes
Prof univ. Anton Ilica
Universitatea Aurel Vlaicu, Arad
Prof. univ. Dorel Ungurean
Universitatea de Vest, Timişoara

Reprezentare grafică:
Coperta: Tudor Moldovan (NFX – Arad)

Colectivul redacţional:
Redactor şef: Olga D. Moldovan
Redactor şef adjunct: Dan Banciu
Secretar de redacţie: Dana Bălaş Timar
Redactori: Mihaela Gavrilă
Sonia Ignat
Gabriela Kelemen

Adresa redacţiei:
Str. Elena Drăgoi, nr. 2, Arad
Tel.: (0257) 219 555
e-mail: agora.arad@gmail.com
Fax: (0257) 219 555
ISSN: 1842 - 6840

3
4
CUPRINS:

PSIHOTERAPIA 7
Lect. univ. dr. Olga D. MOLDOVAN

PROPUNERE DE METODOLOGIE PENTRU INVESTIGAREA CLIMATULUI


PSIHOLOGIC ÎN POLIŢIE 23
Insp. Psih. Daniela POPA

DEFICIENŢELE DE AUZ ŞI VEDERE ASOCIATE CU SINDROMUL DOWN 31


Prep. univ. drd. Dana BĂLAŞ TIMAR

SPORT ŞI COMUNICARE 38
Conf. univ. dr. Gabriel POPESCU

COMUNICAREA ÎN EDUCAŢIE 44
Profesor Logoped Oana MOŢIU-SOCACIU

DE LA FILOSOFIE LA BIOETICĂ 57
Asist. univ. drd. Maria SINACI

DINCOLO DE GRUPURILE MARI. ÎNCERCARE DE PREFIGURARE 63


PSIHO-LOGICĂ A GRUPURILOR SUBSIDIARE
Lector univ. dr. Dan Aurel BANCIU

IMPLICAŢIILE SPECIALISTULUI ÎN “PLANNING”-UL FAMILIAL ŞI


COUNSELING”-UL DE SPECIALITATE 73
Lector univ. drd. Mihaela A. GAVRILĂ

ORIENTĂRI PRIVIND MANAGEMENTUL GLOBALIZĂRII ÎN DOMENIUL


SPORTULUI 80
Conf. univ. dr. Gabriel POPESCU

IMPORTANŢA IMPLICĂRII COMUNITĂŢII ŞI AUTORITĂŢILOR LOCALE


ÎN PROTECŢIA PERSOANELOR VÂRSTNICE 89
Ec. drd. Claudia PANTEA
Asist. soc. Flavius ŞIPOŞ

DOMENII PSIHOPEDAGOGICE DE MANIFESTARE A SUPRADOTĂRII


GENERALE 95
Prep. univ. drd. Gabriela KELEMEN

UTILIZAREA METAFORELOR ŞI A POVEŞTILOR TERAPEUTICE ÎN


CONSILIERE 110
Psiholog Irina CIORBA

FACTORI IMPLICAŢI ÎN MOBILITATE 115


Anişoara COSTESCU, studentă

FUNDAŢIA DEZVOLTAREA POPOARELOR 122


Elena Alexandra MOHACI, studentă

ANXIETATEA LA GRAVIDE 127


Mioara ŢĂRMURE, studentă

5
CONTENT:
PSYCHOTHERAPY 7
Lect. univ. dr. Olga MOLDOVAN

METHODOLOGICAL PROPOSAL FOR ASSESSING THE PSYCHOLOGICAL


CLIMATE IN POLICE 23
Insp. Psih. Daniela POPA

HEARING AND VISION IMPAIRMENTS ASSOCIATED WITH DOWN


SYNDROME 31
Prep. univ. drd. Dana BĂLAŞ TIMAR

SPORTS AND COMMUNICATION 38


Conf. univ. dr. Gabriel POPESCU

COMMUNICATION IN EDUCATION 44
Profesor Logoped Oana MOŢIU-SOCACIU

FROM PHILOSOPHY TO BIOETHICS 57


Asist. univ. drd. Maria SINACI

TOWARDS LARGE GROUPS. 63


PSYCHO-LOGICAL PREFIGURATION OF SUBSIDIARY GROUPS
Lector univ. dr. Dan Aurel BANCIU

THE SPECIALIST IN FAMILY PLANNING AND COUNSELING 73


Lector univ. drd. Mihaela A. GAVRILĂ

ORIENTATIONS VIEWING THE MANAGEMENT OF GLOBALIZATION IN


SPORTS DOMAIN 80
Conf. univ. dr. Gabriel POPESCU

IMPORTANCE OF INVOLVEMENT OF THE 89


COMMUNITY AND OF THE LOCAL AUTHORITIES IN THE PROTECTION
OF ELDERLY PERSONS
Ec. drd. Claudia PANTEA
Asist. soc. Flavius ŞIPOŞ

PSYCHO PEDAGOGICAL AREAS OF GENERAL GIFTED CHILDREN


MANIFESTATION 95
Prep. univ. drd. Gabriela KELEMEN

USING METAPHORS AND THERAPEUTICALLY STORIES IN


COUNSELING 110
Psiholog Irina CIORBA

MOBILITY FACTORS
Anişoara COSTESCU, studentă 115

PEOPLE DEVELOPMENT FOUNDATION


Elena Alexandra MOHACI, studentă 122

ANXIETY AND MATERNITY 127


Mioara ŢĂRMURE, studentă

6
PSIHOTERAPIA

THE PSYCHOTHERAPY

Lect. univ. dr. Olga D. MOLDOVAN


Universitatea „Aurel Vlaicu” din Arad

Abstract:
The psychotherapy is an interpersonal, relational intervention used by
trained psychotherapists to aid clients in problems of living. This usually includes
increasing individual sense of well-being and reducing subjective discomforting
experience. Psychotherapists employ a range of techniques based on experiential
relationship building, dialogue, communication and behavior change and that are
designed to improve the mental health of a client or patient, or to improve group
relationships (such as in a family). Most forms of psychotherapy use only spoken
conversation, though some also use various other forms of communication such as
the written word, artwork, drama, narrative story, or therapeutic touch.
Psychotherapy occurs within a structured encounter between a trained therapist
and client(s). Purposeful, theoretically based psychotherapy began in the 19th
century with psychoanalysis, scores of other approaches have since developed and
continue to be created.
The therapy is generally used to respond to a variety or specific or non-
specific manifestations of clinically diagnosable crises. Treatment of everyday
problems is more often referred to as counseling (a distinction originally adopted by
Carl Rogers) but the term is sometimes used interchangeably with "psychotherapy".
Psychotherapeutic interventions are often designed to treat the patient in
the medical model, although not all psychotherapeutic approaches follow the model
of "illness/cure". Some practitioners, such as humanistic schools, see themselves in
an educational or helper role. Because sensitive topics are often discussed during
psychotherapy, therapists are expected, and usually legally bound, to respect client
or patient confidentiality.

Cuvinte cheie: psihoterapie, simptom, metode, procese

Definiţiile şi accepţiunile psihoterapiei


Psihoterapia este o formă de terapie care foloseşte mijloace psihologice, cu
acţiune directă asupra unei maladii psihice sau asupra persoanei aflate într-o
dificultate existenţială, fără intervenţie directă asupra somaticului. Constă într-un
ansamblu de metode şi tehnici psihologice care vizează fie vindecarea simptomului,
fie restructurarea personalităţii, fie ambele aspecte. Indiferent de tipul de
psihoterapie folosit, intervenţia psihologică în sine se bazează pe (şi foloseşte ca
instrument) relaţia terapeut-pacient. Ea este o relaţie în care se vehiculează
conţinuturi afective, în care pacientul exprimă atitudini emoţionale inconştiente de

7
afecţiune, de ostilitate sau ambivalenţă pe care persoana le-a manifestat şi în
copilărie, în relaţiile cu părinţii sau cu reprezentanţi ai acestora.
În sens restrâns, psihoterapia (terapia psihologică) se defineşte ca
intervenţie terapeutică specifică şi controlată asupra bolii sau/şi a personalităţii
omului bolnav, intervenţie care foloseşte un ansamblu de metode determinate,
conform unei concepţii (teorii) despre personalitate şi despre boală.
În sens larg, psihoterapia nu este o metodă terapeutică ci o atitudine
psihologică în cadrul unui act medical. În acest sens, ea nu are contraindicaţii. Ca
specialitate terapeutică, ea are însăşi indicaţii şi contraindicaţii, în funcţie de metoda
terapeutică folosită, de categoria simptomatică, de anumite însuşiri ale subiectului
(nivel intelectual, nivel de instruire, vârstă).
În mod aparent paradoxal, definirea psihoterapiei a devenit, odată cu
creşterea complexităţii şi a numărului metodelor sale, tot mai dificilă, fiind marcată
de ambiguitate, de maximă generalitate sau de limite impuse de necesitatea
sublinierii unui anumit grad de specificitate. Din aceste motive, definiţiile
psihoterapiei sunt extrem de numeroase, impunând o sistematizare a lor în funcţie de
eventuale criterii urmate, după cum cei mai mulţi psihoterapeuţi, in prezentările lor,
renunţă la definirea psihoterapiei în ansamblu, limitându-se la definirea metodei în
discuţie. În fapt, definiţiile psihoterapiei prezintă sau o imprecizie deliberată spre a
putea cuprinde toate posibilităţile, sau o precizare greu acceptată ce are în vedere o
anumită perspectivă sau metodă care se doreşte acreditată.
Psihoterapia poate fi analizată sub unghiul sensului său, restrictiv al tehnicii
sau al atitudinii, al metodei de lucru sau al activităţii psihoterapeutului.
Tehnica psihoterapeutică are în vedere demersul deliberat, sistematizat, cu
referire la un anumit mod de funcţionare mentală.
Atitudinea psihoterapeutică are în vedere modul concret de intervenţie
psihologică, nesistematică, ştiinţifică sau empirică în cadrul practicii medicale sau
pedagogice.
Activitatea psihoterapeutică include în sfera sa atitudinea psihoterapeutică,
realizând totodată un pas spre metoda psihoterapeutică. Pe de altă parte, activitatea
psihoterapeutică "ar avea sensul atribuit acţiunii terapeutului"
Metoda de psihoterapie, care cuprinde anumite tehnici, se bazează pe
comunicarea verbală într-o relaţie de ajutorare dintre pacient şi terapeut, în scopul
ameliorării simptomelor sau îmbunătăţirea adaptării sociale. Metoda impune
investigarea de către psihoterapeut a problemelor de viaţă ale pacientului şi a originii
dificultăţilor în experienţa de viaţă a acestuia. În cadrul metodei utilizate, clinicianul
favorizează şi dezvoltă adaptarea curentă a pacientului, identificând şi folosind
elementele pozitive din viaţa sa şi situaţia acestuia. Alteori, terapeutul încearcă să
reducă sentimentele de culpabilitate sau să modifice atitudinile defetiste şi lumea
prezumtivă a pacientului, acţionând asupra activităţii Superego-ului.
Nici o metodă de psihoterapie nu este terapeutică în sine, ci prin raport cu o
tulburare specifică a pacientului într-un moment particular al vieţii acestuia. Aceasta
întrucât fiecare pas al demersului psihoterapeutic "trebuie să aibă o raţiune
conceptuală adaptată specificităţii pacientului, iar terapeutul trebuie să se dovedească
flexibil în raport cu propriile sale standarde teoretice".

8
Izvoare teoretice şi modele operaţionale în psihoterapie
Distincţia între diferitele metode de psihoterapie nu constituie o subtilitate
semantică, ele fiind expresia unor teorii sau curente filosofice, psihologice sau
sociologice asupra modului de organizare şi funcţionare a psihismului, sau
referitoare la patogenia tulburărilor mintale. Aceste teorii, curente sau concepţii
determină atât conţinutul metodelor, cât şi scopurile psihoterapiilor, precum şi
tehnicile desemnate şi utilizate în vederea realizării acestor scopuri.
Totodată, fiind o "ştiinţă aplicată", psihoterapia are nevoie de legi generale,
principii şi teoretizări atât asupra modului de funcţionare, cât şi asupra factorilor şi
mecanismelor tulburărilor psihice. Din această perspectivă, izvoarele teoretice ale
psihoterapiei nu pot fi altele decât concepţiile şi teoriile psihopatologice, psihologice
sau filosofice. Nu întotdeauna însă relaţia dintre o anumită metodă psihoterapeutică
şi teoria psihopatologică sau psihologică din care derivă este explicită. Uneori
această corelaţie este clară şi directă, aşa cum întâlnim în cazul psihanalizei şi al
psihoterapiei cognitive. Alteori însă corelaţia este mai mult invocată decât
demonstrată sau este situată în zona dezirabilului.
La rândul lor, psihoterapeuţii se deosebesc între ei sub aspectul modelelor
lor operaţionale referitoare la psihicul şi la comportamentul uman, abordările lor
terapeutice deosebindu-se în mod corespunzător. Fiecare terapeut pune accent
asupra concepţiilor teoretice pe care le cunoaşte mai bine, care l-au convins prin
veridicitate şi, în consecinţă, va utiliza metode psihoterapeutică ce corespunde
concepţiilor respective. În practică, relaţia între adeziunea teoretică şi abordarea
psihoterapeutică reală este vagă şi nerelevantă. Cu alte cuvinte, "afilierea la o
anumită tendinţă teoretică nu este relevantă în tehnicile psihoterapeutice concret
utilizate", în activitatea lor concretă psihoterapeuţii fiind mai asemănători decât
atestă diferenţele invocate de concepţia lor psihologică sau filosofică.

Tehnici şi metode în psihoterapie


Tehnicile, ca şi metodele de psihoterapie nu pot fi clar delimitate, cu
conţinut şi moduri de acţiune distincte şi bine precizate. Desigur, există specialişti
care susţin individualitatea şi superioritatea fiecărei tehnici sau metode nou
elaborate, după cum există dovezi numeroase că astfel de opinii sunt, în mare
măsură, nefondate.
Desigur, numărul mare al tehnicilor şi metodelor de psihoterapie a impus
sistematizarea lor, în funcţie de anumite criterii, în rândul cărora distingem:
- metode de psihoterapie orientate emoţional sau afectiv;
- metode de psihoterapie orientate intelectual sau
cognitiv.
Din punctul de vedere al demersului aplicativ, se disting tehnici şi metode
de psihoterapie bazate pe următoarele criterii:
- investigativ, preocupate în mod esenţial de cunoaşterea
organizării psihismului uman;
- etic, ce au în vedere valorile umane şi, corelat lor, normele şi
regulile comportamentului uman;
- curativ, care urmăresc în mod declarat, univoc şi strict
direcţionat, eliminarea simptomului şi, teoretic, vindecarea
pacientului.
9
Sub un anumit unghi, psihoterapia presupune pentru pacient un proces de
învăţare (a normelor, regulilor, conduitelor dezirabile, a modului de relaţionare, a
capacităţii de testare - a realităţii - şi de integrare în realitate), proces care se
realizează prin:- identificare, - condiţionare, - clarificare (insight).
În funcţie de „pivoţii distinctivi ai fiecărei şcoli”, psihoterapiile pot fi
împărţite în dinamice, comportamentale şi experienţiale, fiecare categorie având un
cadru conceptual propriu, ca şi un sistem de convingeri cu privire la natura
psihicului uman şi a tulburărilor psihice, concepţie pe care se bazează modalităţile
terapeutice.
Psihoterapiile dinamice au la bază aserţiunea conform căreia toate
fenomenele mentale sunt rezultatul interacţiunii conflictuale a unor forţe intra-
psihice, inaccesibile conştiinţei omului şi cărora el le opune rezistenţă; în consecinţă,
scopul psihoterapiei constă în facilitatea emergenţei şi înţelegerii conţinutului
inconştient al psihismului.
Psihoterapiile comportamentale pornesc de la premisa că orice
comportament, normal sau anormal, este produsul a ceea ce a învăţat sau nu a
învăţat insul; în consecinţă, bolile psihice ar fi deprinderi învăţate sau răspunsuri
dobândite în mod involuntar, repetate şi întărite de stimuli specifici din mediu.
Pentru vindecarea lor, pacientul trebuie să înveţe noi alternative comportamentale,
care trebuie exersate, atât în cadrul situaţiei terapeutice, cât şi în afara ei.
Psihoterapiile experienţiale au ca punct de plecare situaţia de subestimare a
dimensiunilor etice ale omului şi a relaţiilor sale morale cu ceilalţi; omul nu poate fi
cunoscut numai prin analiza comportamentului său manifest, ci prin înţelegerea
"trăirii"(experienţei) lui interioare. Sub acest unghi, omul sănătos este considerat ca
o entitate inerent activă, autoafirmată, autopotenţată şi luptătoare, dotată cu o
capacitate aproape nelimitată de creştere şi dezvoltare. În consecinţă, psihoterapia
are în vedere nu numai vindecarea bolii, ci şi dezvoltarea insului atât prin atingerii
unei maxime conştientizări, cât şi prin dezvoltarea unor dimensiuni "expansive", ca
autodeterminarea, creativitatea şi autenticitatea.
Dacă sub aspect teoretic, metodele de psihoterapie care fac parte din
categorii diferite "invocă" în mod exclusiv aspectul dinamic, comportamental sau
experienţial, în mod practic diferenţele dintre ele nu se manifestă cu aceeaşi rigoare.
Terenul comun al tuturor metodelor de psihoterapie este de fapt boala mintală sau
fizică, tulburarea emoţională sau comportamentală, a căror abordare se realizează
prin comunicare verbală sau non-verbală în contextul unei relaţii terapeutice speciale
între terapeut şi pacientul care trăieşte experienţe afective (catharsis, abreacţie, etc),
beneficiază de reglări comportamentale (sfaturi, ghidări) şi corectări cognitive
(explicaţie, clarificare etc) toate acestea cu referire concretă la tulburările,
preocupările sau problemele sale.

10
Clasificare

Psihoterapii individuale Psihoterapiile colective


-terapii dialectice: -psihoterapia de grup:
-psihanaliza; -psihoterapii analitice de grup:
-alte terapii de inspiraţie analitică; -grup analitic
-analiza existenţială: -psihanaliză de grup
-analiza tranzacţională; -psihoterapii dinamice de grup:
-psihoterapia "non-directivă" Rogers; -grup de susţinere;
-psihoterapii scurte de inspiraţie analitică; -psihoterapii alternative:
-logoterapie (Frankl); -psihodrama moreniană;
-terapii sugestive şi hipnotice: -terapia familiei;
-hipnoza; -socioterapia:
-reveria dirijată (R. Desoille); -comunitatea terapeutică;
-metodele de relaxare (Schultz, Jacobson); -resocializarea.
-bio feed-back;
-subnarcoza barbiturică;
-terapii comportamentale:
-inhibiţie reciprocă
-imersie sau inundare
-inhibiţie condiţionată sau practică negativă
-aversiune
-condiţionare pozitivă
-terapii ale creativităţii:
-artterapia
-meloterapia
-ergoterapia.

Principalele procese psihologice care apar în relaţia terapeutică


În dinamica psihologică a grupului terapeutic „s-au delimitat peste 200
procese de grup” (B.J. Sadock, 1985, p.1409), sistematizate în funcţie de factorii
intelectuali, emoţionali sau acţionali implicaţi în apariţia lor. Numai din punct de
vedere teoretic aceste procese pot fi delimitat, întrucât, în practică, ele sunt corelate,
interdependente, între ele existând, în plus, "similarităţi, interferenţe şi mutualităţi"
(Ibidem). Succesul psihoterapiei depinde de modul în care terapeutul, prin orientare,
mod de abordare şi de tehnică, pune în acţiune aceste procese, adaptându-le şi
corelându-le problemelor particulare ale pacientului.
Printre cele mai importante procese psihologice care se dezvoltă în
grupurile terapeutice, influenţând evoluţia stării psihice a pacienţilor, menţionăm:
universalizarea, coeziunea, identificarea, transferul, presiunea grupului, ventilaţia,
catarsis-ul, abreacţia, intelectualizarea şi testarea realităţii.
Universalizarea constă în recunoaşterea pacientului că în grup nu este
singurul cu probleme emoţionale, că şi alţi membri probleme întrucâtva similare.
Constatarea faptului că fragilizarea sa nu este unică acţionează ca un tranchilizant şi
gratificant pentru pacient.
11
Prin mecanismele, ca şi prin elementele sale (suport, altruism, sfătuire şi
reasigurare) care vor persista şi se vor manifesta şi în afara grupului, procesul de
universalizare prezintă o importanţă covârşitoare în psihoterapia de grup. Într-
adevăr, încercând să stimuleze şi să ajute un alt membru al grupului în găsirea unor
moduri mai adaptate de a face faţă şi de a rezolva conflictele, el devine un
psihoterapeut pentru acel co-pacient. Tot astfel, când ceilalţi membri ai grupului
încearcă a-l determina pe cel în cauză să se exprime deschis, risipindu-i anxietatea,
inoculându-i un sentiment de optimism şi speranţă, ei se aseamănă cu un terapeut
suportiv, empatic şi colectiv. Acest proces de suport prin care un pacient caută să
vină în ajutorul altuia (specific psihoterapiei de grup) impune un anumit grad de
sacrificare a intereselor personale în favoarea co-pacientului sau a grupului. Dar
acest sacrificiu al celui care acordă ajutor în cadrul grupului este benefic prin faptul
că el:
- câştigă un plus de stimă de Sine prin conştientizarea faptului că
poate fi folositor altuia sau grupului;
- îşi întăreşte identitatea prin separarea propriilor probleme de ale
celorlalţi;
- învaţă un mod de relaţionare utilă şi realistă.
Coeziunea este procesul care valorizează grupul, conferind membrilor săi
sentimentul apartenenţei la grup. La rândul său, grupul prin nivelul său de toleranţă
(indiferent de varietatea comportamentelor şi gradul lor de devianţă) oferă
membrilor un sentiment de securitate şi apartenenţă. Datorită acestui fapt, relativ
repede după intrarea în grup, pacienţilor le dispare sentimentul de alienare. Membrii
grupului prezintă disponibilitatea de a suporta un anumit grad de frustrare şi de a-şi
asuma responsabilitatea (unul pentru fiecare) în vederea atingerii scopului comun, de
ameliorare sau de vindecare. Un grup este considerat coeziv, când fiecare membru al
său este acceptant şi suportiv, prezentând în acelaşi timp relaţii semnificative cu
ceilalţi.
Întrucât coeziunea corelează strâns cu ameliorarea, au fost elaboraţi anumiţi
parametri care indică gradul de coeziune al unui membru în cadrul grupului:
- dorinţa de asumare a responsabilităţii pentru funcţionarea eficientă
a grupului;
- ataşamentul faţă de standardele grupului;
- receptivitatea faţă de opiniile celorlalţi şi efortul de a influenţa pe
ceilalţi asupra unor opinii validate în grup.
Terapeutul poate cunoaşte astfel care membri ai grupului funcţionează la un
nivel coeziv şi chiar gradul de coeziune al fiecărui membru din grup. Totuşi, gradul
coeziunii unui membru nu corelează pozitiv cu acela al ameliorării sale, întrucât
anumite aspecte temperamentale sau o anumită conduită pot menţine un nivel scăzut
de integrare, dar neinfluenţând gradul de ameliorare.
La nivelul grupului în ansamblu însă, putem considera că incidenţa
ameliorării este în funcţie de indicele coeziunii şi integrării şi de aceea terapeutul
trebuie să procedeze astfel încât să crească gradul de coeziune a grupului. Totuşi,
grupul nu trebuie să devină foarte coeziv întrucât, în această situaţie, pacienţii,
găsind în grup ambianţa de dorită securitate, abandonează scopul principal al terapiei
de grup, şi anume acela al funcţionării independente.

12
Identificarea constă în adoptarea prin imitare conştientă sau inconştientă a
atitudinilor, comportamentelor şi valorilor modelului, respectiv a terapeutului. În
psihoterapia individuală, prin identificarea cu terapeutul şi imitarea calităţilor
acestuia, pacientul încearcă să înveţe noi moduri de adaptare. În psihoterapia de grup
fiecare pacient are mai multe modele de identificare şi încearcă să se identifice atât
cu terapeutul, cât şi cu un membru mai proeminent al grupului.
Identificarea are o puternică influenţă asupra dezvoltării personalităţii
pacientului, care, îndeobşte, urmează linia modelului. Tocmai de aceea trebuie să se
manifeste atenţie faţă de identificările cu modele negative care, în grup, sunt
antiterapeutice şi anticoezive.
Transferul. În psihanaliza tradiţională este considerat ca un ataşament
inconştient al unor sentimente şi atitudini ale pacientului faţă de anumite persoane
(considerate ca semnificative) din copilăria sa. În psihanaliza modernă s-a extins
accepţia noţiunii de transfer, fiind incluse şi sentimente şi atitudini conştiente pe care
pacientul le dezvoltă faţă de o persoană semnificativă pentru el.
În mod obişnuit, transferul este vertical, adică între pacient şi terapeut sau
faţă de cineva înalt învestit, dar în psihoterapia de grup poate exista şi transfer
orizontal, între pacienţi.
Stimularea transferului este un fenomen comun în cadrul procesului
terapeutic întrucât, pacientul, observând interacţiunea dintre membrii grupului,
dezvoltă sentimente care, în propriile antecedente, au fost reprimate sau suprimate.
De asemenea, exprimarea de către un pacient a unor sentimente şi atitudini faţă de
un co-pacient sau faţă de terapeut determină o atitudine similară din partea altui
pacient. De cele mai multe ori transferul este pozitiv, dar poate fi întâlnit şi transferul
negativ, care, în grup, este mai rapid dezvoltat şi mai uşor exprimat decât în situaţia
diadică.
Transferul multiplu apare cu precădere în situaţia de grup, când
sentimentele şi atitudinile (pozitive sau negative) se dezvoltă nu numai faţă de
terapeut, ci şi faţă de alţi membri ai grupului ce reprezintă în mod simbolic persoane
semnificative din trecutul pacientului. Transferul multiplu este pe deplin actualizat în
jocul psihodramatic, atunci când pacientul, respectiv protagonistul, exteriorizează un
fapt sau o situaţie prezentă sau trecută, cu un co-pacient (considerat în psihodramă
ca Ego auxiliar). Ceilalţi membri ai grupului beneficiază (şi ei) de situaţie
identificându-se cu unul sau altul din cei doi protagonişti, sau conştientizând
conflicte similare din viaţa lor.
Transferul colectiv este un fenomen întâlnit numai în psihoterapia de grup
cu bolnavi psihici şi constă în personificarea patologică a grupului într-o figură
transferenţială (mamă sau tată) de către un membru. Astfel, pacientul, de obicei
psihotic, poate personifica terapeutul ca o figură parentală şi grupul în ansamblu ca
pe altă figură parentală. Pozitiv sau negativ, transferul colectiv trebuie sesizat de
către terapeut şi anulat. El va orienta pacientul în cauză să diferenţieze, să
individualizeze membrii grupului şi să răspundă fiecăruia ca unui ins concret, pentru
a-i putea dezvolta astfel pacientului capacitatea de minimalizare şi înlăturare a
acestei distorsiuni particulare.
Nevroza de transfer, întâlnită mai ales în psihoterapia individuală, constă în
apariţia unor convingeri false şi a unei atitudini iraţionale faţă de terapeut. În fapt,

13
această nevroză poate fi considerată ca expresia unui ataşament transferenţial
excesiv faţă de terapeut sau faţă de co-pacient.
Spre deosebire de psihoterapia individuală, în psihoterapia de grup apariţia
nevrozei de transfer este dificilă şi discutabilă întrucât:
- spre deosebire de psihoterapia individuală, în grup terapeutul nu-şi
poate menţine poziţia de analist aparent indiferent, el fiind aici mai
activ, mai participativ şi, în consecinţă, trăsăturile personalităţii
sale vor fi mai evidente;
- în grup, sentimentele şi atitudinile faţă de terapeut sunt mai diluate,
mai slabe ca intensitate, întrucât sunt îndreptate şi spre ceilalţi
membri ai grupului;
- un lat membru al grupului poate semăna în mai mare măsură
(decât terapeutul) cu o figură semnificativă din trecutul pacientului,
situaţie în care acest membru va deveni obiect transferenţial major.
Cu toate acestea, mai ales în prima fază a tratamentului, există situaţii în
care unii pacienţi dezvoltă sentimente şi atitudini intense, necorespunzătoare, faţă de
terapeut, argumentând astfel existenţa nevrozei de transfer şi în cadrul psihoterapiei
de grup. Ea poate fi însă corectată şi relativ uşor înlăturată prin confruntarea
atitudinilor pacientului în cauză cu opiniile, desigur divergente, la celorlalţi membri
ai grupului.
"Psihoza de transfer", ce poate fi denumită mai corect "reacţie
transferenţială psihotică", este o stare transferenţială mai puţin flexibilă şi mai greu
analizabilă decât "nevroza de transfer". Veritabil "transfer fixat", acest proces psihic
nu este întotdeauna negativ, ci poate fi şi pozitiv, asemenea unei fixaţii erotice
asupra terapeutului, la fel de rezistentă la interpretare şi schimbare ca şi aceasta.
Pozitivă sau negativă, reacţia transferenţială psihotică apare prin excelenţă în cadrul
psihoterapiei individuale, de unde, de obicei, pacientul este transferat la grup. Aici,
dacă transferul este pozitiv, anumite elemente ale acestuia se pot dispersa la ceilalţi
membri. De asemenea, grupul nu permite pacientului să-şi întreţină fanteziile fixate
asupra terapeutului. La rândul său, terapeutul îşi orientează atenţia şi asupra celorlalţi
membri ai grupului, fapt care, pentru pacientul index, constituie un mijloc de testare
a realităţii, pe care îl oferă numai situaţia de grup. Dimpotrivă, dacă transferul este
negativ, când constată reacţiile pozitive ale co-pacienţilor faţă de terapeut, pacientul
nu-şi mai poate menţine atitudinea negativă, iraţională faţă de acesta.
Pentru a evita apariţia psihozei de transfer, terapeutul ţine seama de anumite
elemente predictive, şi anume:
- analiza reacţiilor şi fixaţiilor pacientului faţă de persoane
semnificative din copilăria sa;
- experienţa terapeutică (anterioară) a pacientului.
Presiunea grupului. În funcţie de acreditarea şi valorizarea celorlalţi membri
ai grupului, fiecare pacient din grup este susceptibil să-şi modifice gândirea,
sentimentele şi conduita. Există clinicieni care supraestimează această influenţă
modificatoare ce se exercită asupra insului prin presiunea grupului (care ar forţa
conformitatea şi ar desfiinţa individualitatea membrilor). Astfel, în legătură cu un
anumit fapt din grup majoritatea membrilor pot avea aceeaşi atitudine, creând aşa-
numita "normă de grup", care la rândul ei ar exercita presiunea de a se conforma
asupra tuturor membrilor. În psihoterapie însă, pentru orice pacient schimbarea este
14
concomitentă sau consecutivă înţelegerii şi conştientizării "cauzalităţii istorice" a
unui anumit simptom. Cu toate acestea, se consideră că "dacă se insuflă pacientului
o motivaţie suficientă pentru modificare comportamentală, nu mai contează
conştientizarea semnificaţiei genetice sau dinamice a simptomului" (B.J.Sadock,
1985, p.1410). De fapt, în grup, un pacient este întotdeauna motivat de întăririle
primite din partea terapeutului şi a membrilor grupului, fapt ce-i asigură acceptarea
şi adoptarea noului model comportamental propus.
Ventilaţia şi catarsis-ul sunt fenomene psihice înrudite, care apar în cadrul
psihoterapiei individuale şi de grup. Ventilaţia constă în exprimarea deschisă a unor
gânduri intime, în timp ce catarsis-ul are în vedere evocarea unor sentimente şi
afecte care pot fi ataşate gândurilor ventilate.
Ventilaţia este întotdeauna stimulată în cadrul psihoterapiei întrucât
permite:
- ameliorarea anxietăţii şi a sentimentelor de culpabilitate;
- furnizarea membrilor grupului a unor date asupra stării
pacientului;
- stimularea asociaţiilor la ceilalţi membri ai grupului, întrucât
exprimarea emoţiei unuia stimulează conştientizarea unei stări
emoţionale secundare la alt pacient al grupului prin aşa-numitul
fenomen de "contagiune emoţională".
Ventilaţia şi catarsis-ul se află într-o anumită corelaţie care depinde de
orientarea teoretică, stilul de conducere şi compoziţia grupului. Aceşti factori şi în
special compoziţia grupului determină în mod practic stimularea ventilaţiei sau a
catarsis-ului. Astfel, dacă într-un grup cu un slab control al impulsurilor şi un tonus
emoţional ridicat catarsis-ul nu va fi stimulat, într-un grup obsesiv-compulsiv, care
este mai cenzurat emoţional, catarsis-ul va fi facilitat şi încurajat. Totodată, în funcţie
de stilul de conducere, manifestările emoţionale puternice pot fi încurajate sau în
mod activ suprimate, flexibilitatea liderului şi anumiţi parametri ai grupului
favorizând o atitudine sau alta.
Abreacţia, fenomen înrudit cu catarsis-ul, constă în retrăirea evenimentelor
trecute şi a emoţiilor asociate lor. Întrucât pacientul este capabil să recunoască relaţia
dintre atitudinile iraţionale actuale şi stările emoţionale trecute, abreacţia presupune
un anumit grad de înţelegere şi conştientizare a tulburărilor emoţionale. Cu toate că
provoacă această tulburare, abreacţia reprezintă o experienţă terapeutică majoră.
Tocmai de aceea, prin anumite procedee, terapeutul trebuie să încurajeze acest
proces în mod oportun, şi anume:
- numai atunci când pacientul este bine integrat în grup;
- când grupul este capabil de a oferi pacientului suportul necesar
pentru abreacţie.
Dacă aceste condiţii nu sunt îndeplinite şi mai ales dacă abreacţia nu este
bine plasată în timp, provocarea ei poate determina o decompensare psihică.
Din perspectivă psihanalitică este descrisă aşa-numita "abreacţie motorie",
care constă în trăirea unei pulsiuni inconştiente pentru manifestare fizică. Astfel,
anumite stări emoţionale sunt ilustrate clinic prin fenomene fizice particulare cum
sunt posturile, manierismele, paraliziile isterice sau anumite tulburări psihosomatice.
Intelectualizarea, fenomen psihic mai complex şi mai elaborat, implică o
cunoaştere conştientă despre sine şi despre ceilalţi, ca şi o experienţă de viaţă variată,
15
răspunzătoare de funcţionarea psihică actuală. Cu alte cuvinte, pacientul trebuie să
înţeleagă cum se relaţionează "aici şi acum" şi să fie conştient de tranzacţiile curente
pe care le realizează la nivel inter-personal în cadrul grupului. Atitudinea celorlalţi
faţă de răspunsurile şi atitudinea pacientului la diverse situaţii serveşte acestuia ca
sursă de învăţare. Astfel, pacientul este ajutat să-şi evalueze propriile-i mecanisme
de apărare şi moduri de a face faţă, creându-se premise de perfecţionare a relaţionării
sale. Interpretarea, care vine de la terapeut sau de la ceilalţi membri ai grupului,
oferă în continuare pacientului cadrul cognitiv prin care se poate înţelege mai bine
pe sine.
Intelectualizarea per se nu duce în mod necesar la schimbare; aceasta
presupune învăţare, care nu poate fi asigurată decât dacă la intelectualizare se adaugă
factori experenţiali. De fapt conceptul (ca şi procesul pe care îl cuprinde) de
experienţă emoţională corectivă implică o combinaţie a celor doi factori: intelectual
şi experenţial. Cu toate că actualmente terapeuţii se auto-denumesc şi se împart în
cognitivişti şi experienţialişti, o psihoterapie eficientă nu poate fi obţinută decât prin
integrarea celor doi factori în procesul corectiv. Aceasta poate fi realizată în mod
efectiv numai în condiţiile în care pacientul, bazat pe o cunoaştere conştientă despre
sine şi despre ceilalţi, trăieşte şi exprimă stări emoţionale particulare.
Testarea realităţii este definită în mod succint drept capacitatea de evaluare
obiectivă a lumii. Cu alte cuvinte, pentru o corectă testare a realităţii, cel în cauză
trebuie să fie conştient de sine şi de ceilalţi, aşa cum sunt ei. Interacţiunile umane
potenţiale, susceptibile de a măsura capacitatea de testare, sunt extrem de
numeroase, întrucât, numai între două persoane care interacţionează trebuie să se
ţină seama de:
- ce crede fiecare despre sine;
- ce vrea fiecare să creadă celălalt despre el;
- ce este fiecare în realitate.
Cu toată complexitatea procesului validării consensuale din cadrul grupului,
acesta, într-o anumită perioadă de timp, poate delimita şi defini realul şi imaginarul
cu privire la fiecare membru al său. Întrucât fiecare membru al grupului îşi
comunică gândurile şi sentimentele faţă de ceilalţi (care prin analiza şi atitudinea lor
corectează opiniile şi sentimentele eronate care au fost comunicate), situaţia de grup
foloseşte ca for de testare a realităţii. Într-adevăr, prin atitudinea lor deschisă şi
autentică, terapeutul şi ceilalţi membri ai grupului pot corecta eventualele opinii
distorsionate ale pacientului index, care, prin această instanţă de validare, îşi
dezvoltă capacitatea de tot mai bună testare a realităţii.
Spre deosebire de psihoterapia individuală (bazată în special pe relatările
pacientului asupra experienţei sale), psihoterapia de grup permite observarea
comportamentului inter-personal direct în situaţia de grup, unde realitatea socială a
pacientului poate fi mai bine înţeleasă. Astfel, pentru mulţi pacienţi, grupul poate re-
crea o situaţie familială şi poate produce re-trăirea tensiunilor şi conflictelor familiale
anterioare. Această situaţie este posibilă întrucât, în grup, ceilalţi membri pot
funcţiona ca substituţi ai tatălui, mamei sau ai fraţilor pacientului. În relaţiile cu
aceştia, în cadrul grupului pacientul este ajutat să realizeze o disjuncţie între reacţiile
adecvate la stimulii actuali şi reacţiile determinate de conflictele trecute.

16
Terapii dialectice
Psihanaliza
Sistem psihologic terapeutic elaborate de Freud, care poate fi definit la trei
niveluri :
- metodă de investigare a persoanei în scopul descoperirii
semnificaţiilor inconştiente ale unor manifestări, reacţii,
acte(cuvinte, gesturi, producţii imaginative, vise fantasme,
deliruri); conţinuturile supuse interpretării apar în asociaţiile libere
ale persoanei; alte producţii care se pot interpreta sunt desenele,
grifonajele spontane;
- ansamblu teoretic (concepţie) ce oferă explicaţii în psihologie şi
psihopatologie, pentru diferitele modalităţi de structurare a
persoanei şi de apariţie a simptomelor; ca sistem teoretic,
psihanaliza conceptualizează şi sistematizează datele furnizate de
investigarea analitică şi de terapia analitică;
- metodă terapeutică (psihoterapie) folosind tehnica asociaţiei libere;
sa bazează pe investigarea analitică şi operează prin interpretare
controlată a unor fenomene ca: rezistenţe, transferul, visele, actele
ratate, etc.
În prima sa teorie asupra aparatului psihic, Freud diferenţiază:
- psihismul conştient (activităţi şi procese dominate de logică şi
raţionament, folosind ca instrument principal limbajul);
- psihismul inconştient (activităţi şi procese psihice legate esenţial de
dorinţă şi guvernate de gândirea primitivă, magică).
Inconştientul pătrunde în conştient, în special în patologia psihică, fără ca
individul să realizeze acest lucru; în mod frecvent, ceea ce individul consideră drept
motive ale actelor sale nu reprezintă o realitate, motivaţia conştientă fiind de multe
ori una fictivă şi având semnificaţie defensivă. Acest lucru se întâmplă, de regulă, la
nevrotic.
A doua teorie asupra aparatului psihic postulează existenţa a trei instanţe
psihice:
- Sinele, rezervor al energiilor pulsionale profunde, al trebuinţelor
instinctuale, al forţelor primitive, guvernat de principiul plăcerii;
- Eul, derivat din Sine şi construindu-se la nivelul impactului cu
realitatea, partea conştientă a conştiinţei, supusă principiului
realităţii; Eul realizează compromisul optim între exigenţele
Supraeului şi exigenţele Sinelui, asigurând echilibrul psihic, al
persoanei; Eul foloseşte diferite mecanisme prin care deturnează
energia Sinelui de la scopurile ei originare spre scopuri cu
utilitate/semnificaţie socială (mecanismul refulării, mecanismul
sublimării);
- Supraeul, instanţă inconştientă, formată prin interiorizarea
normelor, în strânsă relaţie cu părinţii (în special cu tatăl), supus
principiului datoriei, acţionează prin imperative morale; forma
afectivă prin care se face resimţit Supraeul este culpabilitatea.
Supraeul este reprezentantul părintelui idealizat, al personajului
autoritar şi se formează sub influenţa mediului social.
17
Psihoterapie comportamentală
Termenul desemnează un ansamblu de metode şi tehnici psihoterapeutice
care se împart în două mari categorii: terapia comportamentală propriu-zisă bazată
pe concepţia şi lucrările lui Wolpe şi modificările comportamentale bazate pe
concepţia şi lucrările lui Skinner. Prima categorie de teorii foloseşte modelul
condiţionării clasice, a doua categorie foloseşte condiţionarea operantă.
Psihoterapiile comportamentale pot fi definite prin următoarele aspecte:
- comportamentul se defineşte ca răspuns al individului la stimuli
interni şi externi;
- perturbarea comportamentului, reprezentând dezadaptarea sau
generând-o (în plan afectiv, cognitiv, motor sau în mai multe
planuri), este o consecinţă a unei învăţări neeficiente;
- psihoterapia comportamentală foloseşte legile învăţării într-o
situaţie experimentală, astfel încât comportamentul neadaptat
poate fi înlocuit cu unul eficient, adaptat.
Ca elemente caracteristice ale psihoterapiei comportamentale pot fi
considerate:
- centrarea asupra comportamentului inadecvat, considerat
simptom;
- scopul terapiei constă în modificarea comportamentului
inadecvat;
- scopul terapiei se stabileşte în contactul terapeutic;
- terapia se desfăşoară în prezent, aici şi acum, nu se acordă atenţie
cauzalităţii profunde care a generat simptomul;
- terapia are patru faze: delimitarea aspectului comportamentului
inadecvat (când a apărut, în ce împrejurare, cum anume şi în ce
situaţii continuă să apară); delimitarea simptomelor-ţintă şi a
scopurilor terapiei; alegerea unei tehnici psihoterapeutice sau a
câtorva, stabilirea unui program; evaluarea rezultatelor în raport
cu stadiul anterior terapiei;
- terapia foloseşte teoriile şi legile învăţării şi aplicarea lor
experimentală; schema comportamentului este schema stimul-
reacţie; schimbarea comportamentului în procesul procesul
psihoterapeutic este urmărită mai ales sub aspect relaţional.
Articularea conceptelor de bază ale psihoterapiei comportamentale se
bazează pe faptul că formarea personalităţii se realizează printr-o serie de procese de
învăţare, în cazul relaţiilor individ-mediu; comportamentul inadaptat este rezultatul
unei învăţări inadecvate; acest comportament este corectat printr-o altă învăţare, în
cadrul unor experienţe adecvate. Practic, ceea ce se schimbă printr-o psihoterapie
comportamentală nu este numai simptomul delimitat ca atare, ci întreg
comportamentul în care simptomul se integrează.

Psihoterapie de familie - concepte, etape, tehnici.


Ansamblu de intervenţii psihoterapeutice care vizează familia ca sistem,
considerând individul ca simptom în patologia sistemului şi centrând acţiunea

18
terapeutică nu pe tulburările individului, ci pe disfuncţiile sistemului. În psihoterapia
de familie funcţionează următoarele concepte de bază:
- familia ca sistem deschis, caracteristicile sistemului familial;
- interacţiunile triangulare (triunghiurile) în cadrul familiei;
- feedback-ul.
Metoda terapeutică este corelată cu caracteristicile sistemului familial:
integritatea (o parte poate fi explicată şi înţeleasă în interacţiunea ei poate fi explicată
şi înţeleasă în interacţiunea ei cu celelalte); înrudirea (relaţiile de înrudire, de fapt
relaţii intra-familiale, accentul fiind pus pe fapt - ceea ce se întâmplă, şi nu pe cauză,
de ce se întâmplă; echifinalitatea (focalizarea terapiei pe situaţia prezentă, aici şi
acum, momentul schimbării fiind însuşi momentul intervenţiei, întrucât acesta
marchează o modificare a condiţiilor iniţiale)
Intervenţiile triangulare se referă la faptul că o a treia persoană (lucru,
eveniment) poate reda echilibrul şi stabilitatea sistemului, intervenind în momentul
în care tensiunea emoţională dintre două persoane devine prea intensă sau prea
relaxată (distanţare excesivă).
Feedback-ul constă în procese de modificare adaptativă proprii sistemului;
feedback-ul poate fi negativ (restaurează echilibrul prin corectarea devierilor) sau
pozitiv(distruge sistemul prin forţarea schimbării şi nerevenirea la o stare iniţială).
Feedback-ul negativ poate fi ilustrat prin comportamentul unui copil care manifestă
in simptom cu semnificaţie în păstrarea cuplului parental (cât timp există simptomul,
părinţii vor rămâne împreună, sub justificarea "copilul este bolnav"). Feedback-ul
pozitiv reprezintă în schimb un paradox în psihoterapie: terapeutul nu se
concentrează asupra unui simptom, ci forţează problema în direcţie opusă, de aici
rezultând prăbuşirea sistemului.
În perspectiva psihoterapiei de familie au fost evidenţiate anumite repere
(legate de teoria personalităţii) şi aspecte principale:
- ce este o familie (trebuinţele bazale, vitale, specifice membrilor
familiei: trebuinţele emoţionale, trebuinţa de apartenenţă la
sistemul familial, trebuinţa de intimitate; semnificaţia familiei pe
dimensiunea procreării; familia ca unitate socială; mariajul ca
relaţie de întemeiere a unei familii; problema dependenţei şi
independenţei persoanelor implicate în mariaj);
- ce este familia "disfuncţională" (disfuncţie sau boală, simptomul
ca expresie a disfuncţiei familiale, influenţa fenomenelor
transferenţiale naturale din cadrul familiei asupra fenomenelor
transferenţiale din cadrul psihoterapiei, disfuncţia familială în
raport cu satisfacerea trebuinţelor membrilor familiei, trebuinţe
care coincid foarte rar; disfuncţia apare când membrii familiei nu
sunt în stare de compromisuri care să evite conflictele majore);
- necesitatea schimbării unei familii (stadiile de organizare şi
funcţionare ale unei familii, copiii ca element care operează o
deschidere în sistemul familial, precum şi o modificare a
rolurilor membrilor cuplului marital, relaţiile părinţi-copii,
momente esenţiale în existenţa copiilor, ca de pildă intrarea în
şcoală, adolescenţa, separarea copiilor de părinţi).

19
Astfel, terapia de familie vizează: subsistemul marital, subsistemul relaţiilor
dintre copii („coaliţia copiilor”), homeostazia sau balanţa interacţiunilor dintre cele
două subsisteme.
Principalele repere în teoria asupra terapiei sunt:
- schimbarea persoanei este rezultatul schimbării configuraţiei
relaţiilor intra-familiale; schimbarea se va manifesta în
comportament şi în relaţie, fără a se produce în mod necesar în
insight la membrii familiei;
- istoricul relaţiilor intra-familiale este mai puţin important, atenţia
terapeutului focalizându-se asupra manifestărilor relaţiilor de
familie, aici şi acum, în prezent;
- nu se operează o diagnosticare propriu-zisă a tulburărilor, ci se
apreciază că simptomele unui membru al familiei sunt congenere
cu simptomele manifeste ale celorlalţi membrii ai familiei, deci se
produce o perturbare la nivelul pattern-urilor familiale, cu
consecinţe asupra întregii familii, dar în special asupra unui
membru anume;
- comportamentele generează emoţii şi afecte, şi nu invers;
provocarea emoţiei devine instrument pentru schimbarea
comportamentului;
- învăţarea membrilor familiei asupra unor modalităţi eficiente de
relaţionare; nu este importantă conştientizarea procesului de
învăţare, ci procesul în sine;
- esenţa terapiei nu constă în analiza transferului;
- terapeutul devine agent al schimbării, nu ca obiect de transfer, ci ca
model (persoană care învaţă pe ceilalţi, examinând interacţiunile şi
evaluând comportamentele într-o altă perspectivă; deci, terapeutul
este activ şi directiv).
Etapele procesului terapeutic în psihoterapia de familie sunt următoarele:
- interviu iniţial (evaluarea problemei prezente şi angajarea familiei
în procesul psihoterapeutic);
- şedinţele vor fi stabilite de psihoterapeut;
- încălzirea (membrii familiei se vor aşeza singuri, îşi vor alege
poziţiile, distanţele, apropierile, în funcţie de acest lucru se vor
observa sciziunile şi coaliţiile, se va schiţa o prognoză asupra
terapiei; în această etapă se realizează ţi primele contacte ale
familiei cu terapeutul);
- reformularea "problemei" (familia, de fapt părinţii, este invitată să
motiveze solicitarea terapiei, precum şi aşteptările în ceea ce
priveşte această terapie);
- extinderea problemei (diferite modalităţi de a pune problema, care
se reformulează ca ipoteză, întrucât aceasta nu antrenează
culpabilitate);
- necesitatea schimbării (faza terapiei în care familia devine
conştientă de modalităţile inadecvate de a pune problemele sau de
atitudinile ei inadecvate);

20
- schimbarea căilor de comunicare (intervenţii active ale
terapeutului, membrii familiei vor conştientiza faptul că relaţiile
familiale îi implică pe fiecare dintre ei; că dificultăţile unui
membru al familiei sunt dificultăţile tuturor, implicând întotdeauna
doi sau mai mulţi membrii ai familiei).
Psihoterapia de familie foloseşte următoarele tehnici:
- psihodrama "in situ" (repunerea în roluri: acei membrii ai familiei
care întâmpină dificultăţi vor fi puşi să stabilească între ei o relaţie
în timpul şedinţei; ceilalţi membri ai familiei vor participa la
această relaţie);
- acţiuni în familie (sunt sugerate de terapeut; membrii familiei
încearcă să găsească soluţii reale, astfel ei îşi înţeleg şi, ca urmare,
îşi modifică comportamentul);
- "family sculpting" (recrearea familiei de origine în spaţiu, folosind
mijloace non-verbale; se vor reactualiza poziţiile din familia de
origine; se va observa că familia actuală reia pattern-uri din familia
de origine);
- genograma (diagrama relaţiilor familiale pe parcursul a trei
generaţii)
- tehnici de modificare a comportamentului (tehnici aparţinând
psihoterapiei comportamentale);
- tehnica familială multiplă ( mai multe familii sunt luate împreună
în terapie).
Durata psihoterapiei de familie (de la câteva şedinţe la câţiva ani) depinde
de scopurile vizate (pentru rezolvarea simptomului -10-15 şedinţe, pentru
optimizarea comunicării -25-30 şedinţe, timp de şase sau opt luni, pentru
restructurarea sistemului familial -40 de şedinţe pe o perioadă mai lungă de timp).
Psihoterapia de familie este aplicată atât în problemele de familie, cât şi în
probleme maritale sau individuale, în tratamentul schizofreniilor (legat de recăderi),
în psihoze afective, în alcoolism.

Psihoterapia de grup
Ansamblu de metode şi tehnici psihoterapeutice având ca factor principal
acţiunea grupului, prin grup înţelegându-se un ansamblu de persoane între care se
stabilesc relaţii psihologice reciproce atât manifeste, explicite, cât şi latente,
implicite. Principalele modalităţi de acţiune ale psihoterapiei de grup sunt:
- catharsis, vindecare prin expresie (activităţi de grup);
- participare şi acceptare, având ca urmare o restabilire a echilibrului persoanelor
în cauză;
- evidenţierea conflictelor generatoare de tulburări, rezolvarea acestor conflicte.
H. Ey consemnează ca metode folosite în psihoterapiile de grup:
- tehnici bazate pe dinamica grupului ("grupuri terapeutice" în diferite variante:
grupuri de diagnostic, grupuri cu personal de îngrijire, grupuri de "program", cu
diferiţi bolnavi);
- tehnici verbale psihanalitice non-directive: psihanaliza de grup(de lungă durată,
pe modelul curei individuale; grupul este condus de un psihanalist şi, eventual,
de câţiva co-terapeuţi; pacienţii vorbesc liber între ei, iar materialul furnizat de
21
pacient se interpretează); psihoterapiile de grup pe modelul psihoterapiilor
analitice individuale (psihoterapii de susţinere sau de urgenţă, psihoterapii pe
grupuri familiale reunite, grupuri de discuţii, alte forme de grup);
- psihoterapiile centrate pe expresia psiho-motorie şi verbală: psihodrama,
psihanaliza dramatică de grup (bazată pe dinamica grupului, scene jucate de
bolnavi şi terapeuţi);
- psihoterapia "case-work" (tehnica anglo-saxonă, conform căreia se tratează
grupul în situaţia reală, de ex., pacientul în/şi familia sa);
- cura de somn colectiv, aplicabilă la grup de 5-7 pacienţi; tehnica constă în a crea
tensiuni în grup, interacţiuni, schimburi oneiroide.
Psihoterapia de grup poate fi aplicată pe diferite categorii de grupuri:
- grupuri de activitate, constituite pe baza unei ocupaţii comune tuturor
membrilor ei, indiferent de natura activităţii; coeziunea grupului se menţine prin
faptul că membrii lui sunt convinşi de utilitatea acestei activităţi( fizice,
culturale, ştiinţifice);
- grupuri terapeutice care se organizează deliberat, cu scop terapeutic; se pot
centra pe o activitate, însă aceasta nu este esenţială în menţinerea grupului. Un
rol important îi revine monitorului, care va influenţa participarea membrilor la
grup, va face astfel încât tensiunile şi conflictele să fie discutate, analizate şi
interpretate în grup, va stimula travaliul terapeutic astfel încât el să funcţioneze,
la un moment dat, independent; în final, grupul se va accepta ca atare; în sarcina
terapeutului vor cădea mai ales interpretările;
- grupuri terapeutice bine individualizate, în raport cu care instrumentul principal
este comunicarea verbală, grupul reprezentând agentul terapeutic, iar fiecare
membru al grupului fiind obiect al terapiei.
Condiţii prealabile pentru grupul psihoterapeutic:
- apartenenţa membrilor grupului la o singură rasă;
- fond cultural comun (sistem normativ-axiologic comun);
- limbaj comun, pentru receptarea şi transmiterea mesajelor fără erori;
- motivaţie din partea tuturor pacienţilor pentru această formă de terapie;
- metode care să ofere accesul la inconştient;
- relaţia terapeutică să fie o relaţie pe bază emoţională şi să permită exprimarea
tuturor membrilor grupului;
- bolnavul va fi luat în îngrijire în totalitate şi în situaţia sa reală.
Grupul funcţionează ca întreg, pe baza unei reţele de interacţiuni. Terapia
de grup se bazează esenţial pe comunicare, ea reprezintă un travaliu rezultând un
beneficiu pentru fiecare membru al grupului.

Bibliografie:
David, D., Holdevici, I., Szamoskozi, S., Băban, A.S., (2000), Psihoterapie şi
hipnoterapie cognitiv-comportamentală, Editura Risoprint, Cluj-Napoca
Hawton, K., Salkovskis, P., Kirk, J. şi Clark, D., (1991), Cognitive-behavior therapy
for psychiatric problems, Oxford University Press
Holdevici, I., (1996), Elemente de psihoterapie, Editura All, Bucureşti
Ionescu, G., (1990), Psihoterapia, Ed. Ştiinţifică, Bucureşti
Kaplan, H.I., Sadock, B.J., Grebb, J.A., (1994), Kaplan and Sadock’s Synopsis of
Psychiatry; Behavioral Sciences and Clinical Psychiatry, Williams and Wilkins,
London
22
PROPUNERE DE METODOLOGIE PENTRU INVESTIGAREA
CLIMATULUI PSIHOLOGIC ÎN POLIŢIE

METHODOLOGICAL PROPOSAL FOR ASSESSING THE


PSYCHOLOGICAL CLIMATE IN POLICE

Insp. Psih. Daniela POPA


Inspectoratul Judetean de Politie Arad

Abstract:
During the last decades, psychological environment had increasingly
became an inquiring question for researchers, because it has been demonstrated
that there is a tight connection between psychological climate and work
performance of hirers. Regarding these aspects and the fact that for a policeman,
work environment and conditions, as well as perceptions and attitudes that he/she
develops towards work are extremely important for himself/herself and the society.
The methodology proposed by this paper can represent an utilitarian work
instrument for the specialists in the field, focusing on increasing attitudes and work
performance of the policemen.

Cuvinte cheie: climat psihologic, performanţă, percepţia mediului muncii,


atitudine faţă de muncă.

Noţiuni teoretice
Delimitare conceptuală
Climatul psihologic se referă la modul în care mediul muncii este perceput
şi interpretat de către angajaţi (James, James & Ashe, 1990 apud Brown, S ; Leigh,
T., 1996; James & James, 1989 apud Brown, S.; Leigh, T., 1996; James şi colab.,
1978). Climatul, adică percepţiile şi valorizările angajaţilor asupra mediului, mai
degrabă decât mediul muncii în sine, sunt variabile care determină formarea
atitudinilor faţă de muncă şi influenţează răspunsul comportamental şi atitudinal al
angajaţilor faţă de activitatea din cadrul organizaţiei. Variaţiile în percepţii şi
valorizări care constituie climatul psihologic este probabil să rezulte din diferenţele
individuale la nivelul angajaţilor, din diferenţele la nivelul situaţiilor de muncă şi din
diferenţe la nivel de interacţiune persoană – situaţie (Brown & Leigh, 1996).
Climatul psihologic este mediul uman în care un angajat al unei organizaţii
îşi desfăşoară activitatea de muncă. Nu putem vedea climatul, nu-l putem atinge, dar
el ne înconjoară şi afectează tot ceea ce se întâmplă într-o organizaţie, este un
concept dinamic şi multidimensional.

Justificare teoretică:
În ultimele două decenii climatul a devenit o problemă care a captat
interesul şi atenţia cercetătorilor. Există numeroase cercetări realizate în scopul
23
investigării climatului psihologic din organizaţii, realizate de către cercetători
diferiţi, cu metodologii diferite şi în contexte organizaţionale variate.
În construirea prezentului chestionar s-a pornit de la cercetările lui James şi
James, din 1989, Brown şi Leigh, 1996. Pornind de la ipoteza conform căreia
climatul psihologic este multidimensional, James şi James (1989) au demonstrat că
un număr de dimensiuni de ordin superior pot fi responsabile pentru varianţa
numeroaselor trăsături specifice mediului organizaţional. James & James au
dezvoltat patru factori de ordin secundar ai valorizării: (a) stresul-rol şi lipsa
armoniei; (b) provocarea la locul de muncă şi autonomia; (c) facilitarea conducerii şi
suportul (d) cooperarea din cadrul grupului, prietenia şi căldura. Cei patru factori ai
valorizării au fost cuprinşi într-un singur factor denumit Climat Psihologic Global,
prescurtat PCg. Acest factor PCg este descris ca reprezentând interpretarea globală a
angajaţilor în privinţa gradului în care mediul personal este benefic sau detrimental
stării de bine a unei persoane.
Studiul realizat de către Brown & Leigh (1996) se bazează pe cercetarea
etnografică a lui Kahn, 1990, care descrie factorii climatului care influenţează
tendinţele angajaţilor de a se angaja complet în munca prestată sau distanţarea lor
psihologică de aceasta. Leigh & Brown au operaţionalizat 6 dimensiuni ale
climatului psihologic: gradul în care managementul este perceput drept flexibil şi de
ajutor, claritatea rolului, libertatea autoexprimării, contribuţia percepută a angajatului
faţă de scopurile organizaţionale, corectitudinea recunoaşterii primite de la
organizaţie şi provocarea de la locul de muncă, fiecare din acestea fiind văzută drept
un indicator al modului în care angajatul percepe mediul organizaţional ca fiind
semnificativ şi sigur din punct de vedere psihologic. Definiţia utilizată de Leigh &
Brown încorporează dimensiuni ale climatului care sunt similare din punct de vedere
conceptual cu primele trei dimensiuni ale lui L. R. James & colab., 1990 (claritate,
management suportiv şi provocare), însă include şi dimensiuni potenţial importante
pentru climat cum ar fi: autoexprimarea, contribuţia percepută şi recunoaşterea care
s-au dovedit importante, dar care n-au fost considerate înainte drept elemente ale
climatului psihologic.
Pornind de la această bază teoretică şi de la premisa universal acceptată
conform căreia climatul psihologic este multidimensional, prezentul studiu şi-a
propus să investigheze dimensiunile mai sus menţionate, precum şi alte câteva
specifice mediului poliţienesc, (rezultate din observaţiile repetate asupra sistemului
şi comportamentului angajaţilor ) reunite într-un factor de climat psihologic global.
Nu există încă un consens între cercetători privind numărul exact al dimensiunilor
conceptului de climat psihologic, iar literatura existentă oferă variante pentru
organizaţii şi populaţii diferite de organizaţia cercetată de prezentul studiu. Având în
vedere premisele prezentate mai sus, mi s-a părut oportună realizarea unui
instrument cât mai adaptat specificului organizaţiei şi caracteristicilor populaţiei
ţintă, ceea ce justifică introducerea unor dimensiuni noi, relevante, ca gradul de
pregătire a organizaţiei.
De ce am ales să fac un chestionar de atitudini şi să introduc astfel de scale
şi nu altele, spre exemplu de personalitate? Deoarece, aşa cum spune şi Ticu
Constantin (2004), dacă dorim să evaluăm dimensiuni psihologice care să reflecte
dominantele ce apar la nivelul întregului colectiv, avem nevoie de instrumente
specifice, sensibile la natura contextului profesional, care să fie relevante mai ales
24
pentru comparaţii între colective şi mai puţin pentru compararea unui individ cu un
grup similar lui. „În această situaţie este mai puţin recomandată utilizarea
chestionarelor de personalitate, evaluarea unor dimensiuni ca motivaţie, satisfacţie,
leadership, stil de muncă, realizându-se cu mai mult succes cu instrumente care
evaluează mai degrabă variabile atitudinale, decât variabile de personalitate. Mai
specific, tot Ticu Constantin punctează în acord cu literatura de specialitate, că dacă
dorim să utilizăm chestionarul final pentru analiza unor dominante care apar la
nivelul întregului colectiv, dimensiuni ale climatului pihosocial, cum este şi cazul
nostru, avem nevoie de un instrument specific, de tipul chestionarelor de atitudini,
care, aşa cum dorim şi noi de fapt, este foarte sensibil la natura şi particularităţile
contextului profesional.

Justificare practică
Eficienţa organizaţiei depinde în mare măsură de climatul organizaţional,
datorită faptului că acesta influenţează majoritatea proceselor organizaţionale
(Pitariu & Albu, 1997; Ekvall, 1996; Schein, 1985). Studierea climatului
organizaţional este argumentată prin faptul că mediul psihologic de muncă
reprezintă pentru individ o sursă de influenţă fundamentală, atât pentru
comportamentul său, cât şi pentru satisfacţia profesională. Altfel spus, modalitatea în
care un angajat percepe valenţele rezultatelor expectate, mijloacele de lucru,
aşteptările membrilor grupului de muncă, faptul că eforturi sau metode diferite vor
duce la rezultate diferite, toate acestea acţionează asupra comportamentului
individului şi, implicit, asupra atitudinii sale faţă de muncă şi organizaţie (Pitariu,
Albu, 1997).
Analiza climatului psihologic face posibilă „radiografierea” situaţiei
existente la un moment dat în organizaţie, adică a principalelor probleme sau
dificultăţi cu care se confruntă membrii organizaţiei. Pe lângă descrierea colectivă a
situaţiei existente, analiza climatului permite anticiparea posibilelor probleme sau
dificultăţi şi găsirea unor strategii de acţiune în eventualitatea apariţiei acestor
probleme.

Construirea chestionarului CO Varianta A


Respectând algoritmul de construcţie a unui chestionar psihologic (Albu,
2000), după clarificarea noţiunilor de ordin teoretic şi a modelului teoretic de la care
s-a plecat, detaliate anterior, am trecut la pasul următor: formularea itemilor şi
formarea băncii de itemi.
Pentru acest pas s-a pornit de la definiţiile operaţionale ale fiecărei
dimensiuni alese să facă parte din chestionarul final (1) managementul suportiv ;
(2) claritatea rolului ; (3) contribuţia ; (4) recunoaşterea ; (5) autoexprimarea ;
(6) provocarea; (7) satisfacţia cu munca; (8) motivaţia; (9) calitatea relaţiilor;
(10) gradul de pregătire a organizaţiei; (11) loialitatea faţă de organizaţie,
onestitatea profesională; (12) angajamentul faţă de organizaţie. Itemii au fost
formulaţi de către un grup de 5 experţi pe baza teoriilor de la care s-a pornit în
construcţie (pentru dimensiunile alese din modelele teoretice existente) şi pe baza
gradului de relevanţă şi adecvare pentru populaţia ţintă. Astfel, au fost generaţi itemi
după următoarele criterii:

25
 Relevanţă pentru domeniul în care se va aplica chestionarul. (Am
generat itemi meniţi sa ilustreze aspecte pe care le consider
caracteristice pentru fiecare dimensiune în parte, particularizaţi la
populaţia pentru care este construit chestionarul) ;
 Încadrarea itemilor în domeniul de conţinut al chestionarului;
 Validitatea demonstrată a unor itemi, existenţi în chestionare care
investighează climatul. (Am ales şi adaptat din chestionarele
existente itemi relevanţi din perspectiva dimensiunilor investigate).
Utilizând aceste criterii, fiecare expert a generat în mod independent itemii
consideraţi reprezentativi pentru fiecare dimensiune. A urmat apoi inventarierea de
către grupul de experţi a itemilor consideraţi de fiecare în parte ca fiind
reprezentativi pentru domeniul de conţinut al fiecărei dimensiuni. Au fost eliminaţi
itemii asupra cărora s-a ajuns la consensul că nu reflectă domeniul de conţinut,
itemii care au avut aceeaşi semnificaţie, cei care nu au fost discriminativi, precum şi
repetiţiile.
De asemenea, în formularea itemilor s-a ţinut seama de variantele de
răspuns, astfel încât enunţul ales să se potrivească variantelor de evaluare oferite.
După ce toţi itemii au fost formulaţi în forma finală a fost elaborat
chestionarul, unde ordinea acestora a fost astfel modificată încât doi itemi aparţinând
aceleiaşi scale să nu urmeze unul celuilalt, iar dimensiunile să fie distribuite aleator
în tot chestionarul. . Unii itemi au fost aleşi cu cotare inversă. Au rezultat în forma
finală a chestionarului un număr de 102 itemi. Pentru fiecare item, în foaia de
răspuns, a fost prevăzută o scala de măsură în cinci trepte.

Scala de măsură utilizată


Dintre mai multe modele de scale cantitative, în final am ales o scală Likert
cu cinci trepte, aceasta fiind considerată şi cea mai adecvată măsurării atitudinilor.
Pentru toate enunţurile din chestionar sunt posibile următoarele răspunsuri : total
dezacord, parţial dezacord, indecis, parţial acord, total acord. Fiecare răspuns propus
este însoţit de o pondere, care exprimă intensitatea atitudinii. Valorile mici ale
ponderilor corespund atitudinilor negative (total dezacord- 1), iar cele mari
atitudinilor pozitive (total acord -5). Ponderile sunt numere întregi, consecutive
începând de la 1 şi terminând cu 5. Subiectul trebuie să aleagă unul dintre
răspunsurile propuse pentru fiecare enunţ din scală. Cota pe care o obţine este egală
cu suma ponderilor răspunsurilor indicate.

Cotarea chestionarului
Pentru fiecare item răspunsurile vor fi cotate în felul următor (mai puţin
itemii menţionaţi mai sus ca fiind cu cotare inversă): fiecare răspuns de total acord
este cotat cu 5 puncte şi fiecare răspuns de total dezacord cu 1 punct. După obţinerea
rezultatelor, itemii cu cotare inversă vor fi recodaţi pentru ca toţi itemii să meargă în
acelaşi sens, după semnificaţiile specificate mai sus.
Punctajele sunt aditive, scorul fiecărui subiect pe scală se obţine însumând
punctajul la toţi itemii din componenţa scalei, iar scorul final, însumând punctajele
tuturor scalelor. Acesta va fi factorul de Climat Psihologic Global introdus de James
şi James. Acest punctaj final se va raporta la un etalon construit pe populaţia de
26
poliţişti, aceasta fiind următoarea etapă vizată de prezenta cercetare, desigur după
faza pilot. Punctajul final al chestionarului, pentru fiecare subiect, reprezentând
climatul psihologic global, poate îmbrăca valori între 118 (scor minim) şi 590 (scor
maxim). Interpretarea rezultatelor se va face prin raportarea la etalon, după ce acesta
va fi construit. Apriori, se poate considera că cu cât scorul subiectului se apropie mai
tare de punctajul minim, pe fiecare scală, pe unele scale sau scorul final, cu atât
aceasta denotă existenţa unei probleme pe respective dimensiune, la fel cu cât scorul
este mai apropiat de scorul maxim, cu atât putem considera că pe respective scală nu
există probleme deosebite. O diferenţiere mai de fineţe şi interpretările aferente
scorurilor pe diferite clase, vor fi stabilite în momentul stabilirii etalonului pe
populaţie.

Instrucţiuni de aplicare
Chestionarul va fi aplicat doar de către psihologii din structurile poliţiei,
după ce s-au familiarizat cu conţinutul acestuia şi cu indicaţiile şi instrucţiunile de
aplicare, şi se va completa doar sub stricta supraveghere a acestuia. Chestionarul se
va aplica doar în grup şi nu individual, fără limită de timp, dar se poate specifica
timpul mediu de completare (20 min). Pentru a putea extrage cât mai fidel şi
valorifica cât mai exact rezultatele obţinute, chestionarul se va aplica pe unităţi cât
mai mici, adică pe birouri, servicii, compartimente, şi nu pe tot inspectoratul la un
loc. Ideea este de a putea face în final diferenţierea şi de a extrage concluziile
adecvate fiecărui colectiv în parte, aceasta deoarece chestionarul este anonim. Pentru
a evita şi mai mult obţinerea unor rezultate neexploatabile din cauza faptului că nu
se mai poate depista din ce colectiv au fost respondenţii şi deci cărei secţiuni îi
aparţin problemele, în forma finală a chestionarului au fost introduse date de
identificare referitoare la biroul/ serviciul. De asemenea s-a introdus categoria de
personal din care face parte respondentul, deoarece s-a considerat că s-ar putea să
existe păreri diferite referitoare la problemele listate, în funcţie de poziţia
respondentului, respectiv gradul său în inspectorat. Vechimea este o altă variabilă în
funcţie de care se intenţionează să se facă diferenţieri în final, pentru a se observa
dacă influenţează sau nu climatul psihologic şi percepţia indivizilor asupra mediului
poliţienesc.
Având în vedere aceste aspecte, psihologul trebuie să explice foarte clar
respondenţilor că aceste aspecte nu au fost introduse spre a duce în final la
identificarea lor, ci au relevanţă statistică, şi s-au introdus spre a se diferenţia diferite
categorii de personal, şi problemele diferitelor subunităţi, dar nimeni nu va folosi
aceste date pentru identificarea lor, aspect ce pentru prezenta cercetare nu contează.
În final, pentru a se obţine o radiografie a climatului pe întregul inspectorat,
după depistarea problemelor pe fiecare birou/ serviciu, în prelucrarea statistică, se
vor introduce toate datele, de la toate subunităţile.
Pentru a evita rezistenţa poliţiştilor sau tendinţa lor de a nu răspunde sincer
la unele întrebări de teama unor repercusiuni, chestionarul nu va fi prezentat ca şi un
instrument de depistare a problemelor şi nemulţumirilor pe care ei personal le au
referitor la sistem sau la o persoană anume (şef), ci ca un simplu chestionar în care ei
trebuie să marcheze prin încercuire răspunsul adecvat care corespunde modului lor
de a se comporta în timpul serviciului, problemelor concrete pe care le întâmpină şi
nemulţumirilor pe care le au. De asemenea trebuie să se insiste asupra faptului că de
27
această dată au posibilitatea de a-şi expune problemele şi de a oferi şi soluţiile pe
care ei le consideră cele mai oportune şi care nu sunt în prezent aplicate, fiind
asiguraţi că acestea vor fi luate în considerare în remedierea problemelor existente,
fără însă ca cineva să ştie că el..X este cel nemulţumit, şi deci să urmeze o sancţiune.
Poliţiştii vor fi deci asiguraţi de confidenţialitatea răspunsurilor lor şi de faptul că
oricare ar fi rezultatul chestionarului acesta nu va fi prezentat superiorilor şi nu se va
solda cu sancţiuni. Se va specifica de asemenea faptul că nu există răspunsuri bune
sau proaste, important este ca ei să se gândească la exemple concrete din activitatea
lor, la modul cum s-au comportat în diferite situaţii, la probleme concrete
întâmpinate.

Chestionar CO - VARIANTA B
După culegerea datelor cu ajutorul unui instrument standardizat, propus în
varianta A, am considerat oportună introducerea unui chestionar de opinie,
instrument nestandardizat, unde subiecţii să aibă posibilitatea să-şi exprime, cu
cuvintele lor, nemulţumirile, problemele, şi să ofere soluţiile pe care ei le consideră
cele mai potrivite, şi care, dacă ar fi adoptate, ar duce la creşterea motivaţiei,
satisfacţiei, implicării, într-un cuvânt a performanţei.
Pentru aceasta, chestionarul de opinie propus în varianta B cuprinde, pentru
fiecare scală din chestionarul iniţial o întrebare deschisă, unde respondenţii au
posibilitatea să spună deschis dacă există o problemă pe respectiva scală şi care ar fi
aceea. Rezultatele la cele două chestionare ar trebui să coreleze semnificativ, mai
bine zis să fie complementare, adică dacă în chestionatul A apare o problemă pe o
scală tradusă într-un scor scăzut, aceasta ar trebui să apară specificată în chestionatul
de opinie. Au mai fost introduse o serie de întrebări generale, fără referire la o scală
anume, care ar putea aduce completări sau lămuriri la toate scalele.
Instrucţiunile de aplicare se vor da la începutul completării seriei, adică sunt
cele pe care le-am menţionat deja la varianta A. În plus, aici cu atât mai mult trebuie
insistat asupra faptului că chestionarul este anonim şi este în interesul subiecţilor să
răspundă sincer, să îşi spună nemulţumirile şi problemele pentru a putea fi
conştientizate, luate în considerare, şi în măsura posibilităţilor rezolvate.
Au fost formulaţi itemi din diferite categorii şi cu variate moduri de
completare, în funcţie de informaţiile pe care am dorit să le obţin şi forma pe care
am considerat-o cea mai oportună.
Având în vedere faptul că este un chestionar de opinie cu întrebări deschise,
răspunsul subiecţilor la fiecare item formulat poate să ofere informaţii pentru mai
multe scale, sau se poate referi prin conţinut şi la o altă scală. Important este ca
rezultatele oferite de acest chestionar să reflecte cât mai acurat şi mai complet
problemele şi nemulţumirile , starea de fapt existentă în unitate şi sondată de
chestionarul A. Au fost introduşi, cum spuneam şi o serie de itemi generali, pentru a
completa imaginea de ansamblu a atmosferei de climat psihologic.
Chestionarul va fi aplicat împreună cu varianta A, după completarea
acesteia. Faza de prelucrare statistică a datelor nu mai intră însă în discuţie pentru
acest chestionar. Astfel, prelucrarea datelor obţinute se va face în felul următor:
pentru fiecare item se va face un tabel, unde se vor lista toate problemele ridicate de
către respondenţi (eliminându-se repetiţiile) şi diferenţiindu-se între cei cu funcţie
de conducere şi cei fără funcţii de conducere. La acest chestionar nu au mai fost
28
introduse datele de identificare deoarece ele au fost trecute la forma A, iar cele două
forme vor fi puse împreună pentru fiecare respondent. Astfel, din compararea
rezultatelor la chestionarul forma A, cu lista de probleme, pe fiecare scală de la
forma B, se va contura o imagine cât mai acurată despre problemele fiecărui
serviciu, compartiment, precum şi o imagine de ansamblu din analizarea
problemelor generale legate de inspectorat. Pentru o prezentare sintetică a
rezultatelor superiorilor, recomand realizarea unei analize S.W.O.T., pentru
diagnosticarea şi aprecierea performanţei sistemului organizaţional în general.
Datele vor fi sintetizate în final, într-o diagramă de tipul următor:

Cum se prezintă situaţia Situaţia existentă Situaţia viitoare


BUNĂ Puncte tari: Oportunităţi:
• •
REA Puncte slabe: Ameninţări:
• •

Chestionarul va fi, la fel, aplicat doar de către psiholog şi completat doar în


prezenţa acestuia. Se va aplica fără limită de timp, după completarea variantei A.
După completarea şi a acestui chestionar, va fi introdus în plicul pe care fiecare
subiect îl are la dispoziţie, alături de varianta A, şi se va trece la ultimul chestionar,
S.

Chestionar S
Pentru completarea tabloului de informaţii pe care le obţinem cu ajutorul
celorlalte două chestionare, am considerat oportună introducerea şi a unui chestionar
sociometric. Această tehnică permite atât identificarea liderului informal dintr-un
colectiv cât şi analiza relaţiilor şi comunicării interpersonale. Aceasta porneşte de la
premisa că experţi în analiza şi descrierea relaţiilor interpersonale dintr-un colectiv
sunt tocmai membrii colectivului respectiv.
Prin intermediul acestei metode urmărim să obţinem date preţioase
referitoare la relaţiile afective, preferinţele între membrii grupului, ca şi stadiul
concret de structurare a acestora la un moment dat.
Pentru fiecare item respondenţii sunt solicitaţi să facă alegeri forţate, în
sensul că dacă ne referim la situaţia – respingeri, chiar dacă un angajat crede că
poate comunica bine cu toţi, trebuie să se decidă cu care comunică totuşi mai greu
sau mai dificil prin comparaţie cu toţi ceilalţi.
Este foarte important acum să li se specifice respondenţilor că ceea ce scriu
ei nu vor vedea colegii sau superiorii. În final interesează doar numărul de alegeri
sau respingeri şi nu cine anume a făcut alegerile. Testul este de asemenea anonim şi
după completare va fi introdus în plic alături de celelalte două şi plicul va fi plasat
aleatoriu printre celelalte. De asemenea trebuie avut în vedere, în momentul
completării, asigurarea condiţiilor de spaţiu, pentru a nu se putea citi ceea ce scrie
colegul în testul său. Pentru aceasta se recomandă testarea unui număr mai mic de
subiecţi într-o serie, în funcţie de capacitatea sălii, astfel încât să poată fi bine
supravegheaţi şi să nu existe posibilitatea biasărilor legate de spaţiu.
Chestionarele propuse vor fi aplicate întotdeauna împreună, cu respectarea
regulilor pe care le-am specificat mai sus. Din prelucrarea statistică şi analizarea
29
datelor rezultate, se poate întocmi în final un raport sintetic cu concluziile extrase de
psiholog, la care recomand ataşarea diagramei de analiză S.W.O.T. şi a sociogramei.
După părerea mea, o astfel de prelucrare şi prezentare a datelor ar trebui să ofere o
imagine şi o diagnosticare cât mai clară a climatului psihologic de muncă din cadrul
fiecărui colectiv şi a inspectoratului în ansamblu, plus unele soluţii de rezolvare a
disfuncţionalităţilor constatate, oferite chiar de către cei care se confruntă cu aceste
probleme.

Bibliografie:
Albu, M., (1998), Construirea şi utilizarea testelor psihologice, Atlas Clusium, Cluj
Napoca
Albu, M., (2000), Metode şi instrumente de evaluare în psihologie, Argonaut, Cluj
Napoca
Brown, S.P., Leight, T.W., (1996), A New Look at Psychologiacal Climate and Its
Relationship to Job Involvment, Effort, and Performance, Journal of Applied
Psychology, 81, 4, 358-368
Ilieş, L., (2003), Managementul calităţii totale, Dacia, Cluj-Napoca
Ilieş, L., (2004), Managementul resurselor umane, Dacia, Cluj-Napoca
James, L.R., Jones, A.P., (1974), Organizational Climate: A Review of Theory And
Research, Psychological Bulletin, 81, 12, 1096-1112.
James, L.R., James, L.A., (1992), Psychologiacal Climate and Affect: Test a
Hierarchical Dynamic Model, in Cranny, Smith, & Stone, (Eds.). Job Satisfaction:
How People Feel About Their Jobs and it Affects Their Performance, Lexington
Books.
Pitariu, H.D., (2000), Managementul Resurselor Umane: Evaluarea Performanţelor
Profesionale, ediţia aII-a, All Beck, Bucureşti
Pânişoară, G., Pânişoară, I.O., (2004), Managementul resurselor umane, Polirom,
Bucureşti
Radu, I., Miclea, M., Albu, M., Nemeş, S., Moldovan, O., Szamoskosi, I., (1993),
Metodologie psihologică şi analiza datelor, Sincron, Cluj Napoca
Sava, F., (2004), Analiza datelor în cercetarea psihologică, ASCR, Cluj-Napoca
Spector, P.E., (1985), Measurement of Human Service Staff Satisfaction:
Development of the Job Satisfaction Survey. American Journal of Community
Psychology,13,693-713.
Tang, T. L. P., Kim, J. K., Tang, D.S.H., (2000), Does attitude toward money
moderate the relationship between intrinsic job satisfaction and voluntary
turnover?, Human Relations, 53 (2): 213-245.
Ticu, C., (2004), Evaluarea psihologică a personalului, Polirom, Bucureşti.

30
DEFICIENŢELE DE AUZ ŞI VEDERE ASOCIATE CU
SINDROMUL DOWN

HEARING AND VISION IMPAIRMENTS ASSOCIATED WITH


DOWN SYNDROME

Prep. univ. drd. Dana BĂLAŞ TIMAR


Universitatea „Aurel Vlaicu” din Arad

Abstract:
Hearing and visual impairment is commonly found among individuals with
Down syndrome. The paper provides general informational resources for parent,
educators and medical stuff faced with the elaboration of a structural adjustment
therapy addressing the child with Down Syndrome

Cuvinte cheie: sindrom Down, deficienţă de vedere, deficienţă de auz,


tehnici educative

Statistica mondială, relevă faptul că anual, aproximativ 4.000 de copii se


nasc cu sindromul Down. Majoritatea dintre noi suntem familiarizaţi cu acest
sindrom, dar probabil că nu ştiam faptul că un număr destul de crescut dintre aceşti
copii suferă şi de deficienţe asociate de vedere şi auz. Personalul direct implicat în
educaţia copiilor cu acest tip de sindrom, ar trebui să beneficieze de mai multe
informaţii legate de dificultăţile de auz şi vedere cu care aceşti copii se confruntă şi
felul cum aceste deficienţă le afectează programul educaţional şi planul de
intervenţie individualizat.

Caracteristici fizice generale asociate sindromului Down


Sindromul Down este legat de un anumit tip de anormalitate cromozomială.
Există trei categorii principale de anormalii în cadrul acestui sindrom: Trisomia 21
(95% din copiii care suferă de sindromul Down au un cromozom în plus);
Translocarea (când cel de-al 21-lea cromozom este ataşat altui cromozom) şi
Mosiacismul (când unele celule au 47 cromozomi, iar altele 46). Există o
multitudine de teorii referitoare la cauzele anomaliilor cromozomiale, dar în prezent,
specialiştii nu pot stabili cu exactitate cauza.
Statura mică, asociată cu retard fizic şi mintal reprezintă trăsături întâlnite la
copilul cu sindromul Down. Cu toate că unii copii care suferă de sindromul Down
nu sunt retardaţi mintal, majoritatea dintre ei se pot încadra în zona retardului
uşor/moderat, alţii pot fi suferi de un grad mult mai crescut de retard mintal. Este
important ca părinţii să-şi amintească faptul că, indiferent de abilitatea cognitivă a
copilului, acestuia ăi este oferită şansa de a fi educat prin intermediul uneia dintre
facilităţile specializate în acest sens.
Copii care suferă de sindromul Down au trăsături fizice caracteristice care
sunt importante în stabilirea diagnosticului de către cadrul medical. Nu toţi copiii vor
31
avea însă toate trăsăturile asociate sindromului. Este de asemenea important să fim
conştienţi de problemele medicale specifice celor care suferă de sindromul Down,
pentru ca planul de recuperare medicală să fie eficient. Aproximativ 40% - 45%
dintre copiii care suferă de sindromul Down au boli congenitale de inimă, de
asemenea anomalii intestinale, disfuncţii tiroidiene şi probleme osoase sunt des
întâlnite la sindromul Down. Mulţi copii eşuează în dezvoltarea infantilă şi pe de altă
parte, obezitatea este adesea întâlnită în adolescenţă sau maturitate.Alte aspecte ale
sindromul Down includ probleme de imunitate: leucemie, Alzheimer, crize, apnee şi
afecţiuni ale pielii. Însă, cu toate că un copil poate avea aceste probleme de sănătate,
tehnica medicală de astăzi oferă posibilitatea ca aceste afecţiuni să fie tratate cu
succes.În atenţia specialiştilor a intrat un număr mare de copii care au probleme de
auz şi de vedere. Deşi aceste afecţiuni pot părea uşoare trebuiesc totuşi luate în
considerare atunci când se iau unele decizii pe termen lung. Atunci când un copil are
atât disfuncţii de vedere cât şi de auz, modificările din programul său capătă un
aspect vital dacă se urmăreşte integrarea şcolară a acelui copil.

Deficienţe de auz
Între 60% - 80% dintre copiii cu sindromul Down suferă de deficienţa de
auz. Persoanele cu sindromul Down sunt predispuse la pierderi senzorineurale,
pierderi conductive asociate cu otita medie sau ambele, canalele auditive înguste
fiind asociate acestui sindrom. Aceasta însemnă că o consultaţie e mai greoaie în
cazul acestor copii şi pot apărea complicaţii în momentul în care se recurge la
utilizarea unui aparat auditiv. Unii medici ORL susţin faptul că sindromul Down
este asociat cu producerea unei cantităţi excesive de ceară, sinusurile reprezentând
din nou o problemă frecventă.
În articolul Indicaţii medicale pentru persoanele cu sindromul Down, dr. W.
Cohen face unele recomandări privind îngrijirea medicală. Din moment ce pierderea
auzului, chiar minoră fiind, poate afecta serios dezvoltarea limbajului şi învăţarea,
este nevoie de o evaluare amănunţită şi constantă.
În tabelul următor sunt prezentate recomandările sale legate de evaluarea
funcţiei auditive a copiilor diagnosticaţi cu sindrom Down:

Vârsta Evaluări auditive recomandate


naştere – 2 luni Testul ABR (răspunsul celulelor stem auditive de la nivelul
cerebral) sau o altă verificare ce are ca scop testarea nivelului
auditiv
2 luni – 12 luni Efectuarea testului ABR sau a altei verificări a nivelului
auditiv, dacă nu s-a efectuat anterior, sau dacă rezultatele
anterioare au fost neclare. Evaluarea specialistului în
prevenirea otitei medii.
1 an – 12 ani Teste auditive efectuate anual pentru copiii între 1-3 ani şi la
fiecare 2 ani pentru copiii între 3-13 ani
12 – 18 ani Evaluări auditive anuale
peste 18 ani Continuarea testelor auditive tot la 2 ani

32
În plus faţă de acestea, părinţii şi asistentul medical ar trebui să
monitorizeze problemele ce apar frecvent din cauza lichidului din urechea medie. În
general, părinţii îşi pot da seama dacă un copil are lichid în urechea medie sau dacă
s-a infectat, deoarece copilul va plânge, va fi agitat şi se va trage de ureche. Alte
simptome asociate ar fi febra, diaree sau curgerea nasului. Dacă nu este cazul
infecţiei, problema este mai greu de depistat. Totuşi, când copilul pare să te ignore
mai mult decât de obicei sau să solicite reformulări de genul „ce ai spus?” foarte des,
sau când îi dai o indicaţie, pare să nu te audă foarte bine, ar fi cazul unui control
ORL. Este greşită explicaţia că acel copil este doar încăpăţânat şi de aceea nu
răspunde.
Copiii cu sindromul Down ar putea suferi de asemenea de pierderea auzului
senzorineural. Ar putea avea dificultăţi de procesare care să afecteze percepţia lor
asupra cuvintelor, iar memoria auditiva pe termen scurt să aibă o capacitate redusă
de stocare şi procesare a informaţiilor pe care le aud. Se asemenea, şi în aceste
condiţii se cere o evaluare şi monitorizare continuă.

Deficienţe de vedere
Copii suferind de sindromul Down ar putea avea şi deficienţe de vedere
care includ afecţiuni precum: cataracta, privire încrucişată, strabism, miopie şi
hipermetropie, inflamarea pleoapelor şi conjunctivită. Aceste afecţiuni pot fi tratate
cu succes prin demersuri medicale. Recomandările dr. Cohen le puteţi consulta în
tabelul de mai jos. Din nou, părinţii şi asistenta medicală trebuie să monitorizeze
starea copilului şi să se asigure că acel copil va primi tratamentul corespunzător, în
caz de conjunctivită, spre exemplu.

Vârsta Evaluări optice recomandate


naştere – 2 luni Evaluare oftalmologică de la 0 - 2 luni
2 – 12 luni Evaluare oftalmologică pediatrică de la 6 – 12 luni

1 - 12 ani Examene oftalmologice regulate la fiecare 2 ani,


sau chiar mai des, dacă e necesar

12 – 18 ani Evaluări optice anuale


peste 18 ani Evaluări oftalmologice din 2 în 2 ani

Abordarea problemelor de vedere şi auz în mediul educaţional


Acest tip de deficienţe, în special când sunt combinate cu alte afecţiuni
legate de acest sindrom, poate avea consecinţe foarte grave asupra copilului integrat
în mediul educaţional. Sugestii specifice cu privire la aceste probleme pot fi găsite în
cartea scrisă de Buckley şi Bird, intitulată Întâmpinarea nevoilor educaţionale ale
copiilor cu sindrom Down.
În ceea ce priveşte abilitatea de a vorbi şi a asculta, în cazul copiilor cu
sindrom Down, există unele dificultăţi de învăţare care combinate, fac exprimarea în
propoziţii foarte greu de dobândit. Cu toate că dificultăţile de exprimare prin limbaj

33
sunt mult mai mari decât dificultăţile de înţelegere, există şi în acest domeniu,
întârzieri care pot fi agravate de pierderea auzului.
Un copil cu deficienţă conductivă declanşată de otita medie s-ar putea ca în
unele zile să audă ce spune profesorul, iar în altele nu, depinzând de existenţa
lichidului adunat în urechea medie sau nu. În cazul în care otita medie persistă,
copilul ar putea suferi de o deficienţă permanentă de auz. Aceasta poate afecta
abilitatea copilului de a percepe diferenţa între unele consoane. Cu alte cuvinte,
copilul va trebui să ghicească ce s-a spus, bazat pe contextul conversaţiei.
Instrucţiuni simple, scurte, ar putea fi uşor de înţeles pentru copil, în schimb
propoziţiile mai lungi se dovedesc a fi confuze. Dezvoltarea limbajului va fi astfel
grav afectată.
Bineînţeles, copilul ar putea suferi şi de pierderea auzului senzorineural şi
de combinaţia acestuia cu deficienţa de auz conductivă. O evaluare pentru a se
stabili dacă este de ajutor folosirea instrumentelor de ajustare auditivă este la fel de
importantă ca şi apelarea la serviciile unui logoped. Mulţi copii cu sindrom Down
folosesc limbajul semnelor (chiar dacă nu au probleme grave de auz). Este important
să înţelegem impactul pe care îl are pierderea auzului asupra unui copil, în
încercarea sa de a accesa informaţia din clasă. Chiar micile pierderi de auz, afectează
în mod vizibil progresul unui copil la şcoală.
În continuare vă prezentăm câteva strategii propuse de Buckley şi Bird
pentru a fi folosite în clasă, cu scopul de a susţine copiii cu deficienţă de auz
moderată:
- Profesorul trebuie să contacteze un medic ORL-ist în vederea
instalării unui sistem de amplificare
- Trebuie evitată desfăşurarea orelor într-un ambient cu zgomote de
fond cum ar fi: radio, aparate de aer condiţionat, zgomotul de pe
coridoare. Aceasta înseamnă că, în unele săli de clasa va fi nevoie
de modificări pentru a reduce cât mai mult posibil zgomotul de
fond, pentru a fi sigur că fiecare copil aude ce îi transmite
profesorul.
- Este obligatoriu ca fiecare copil să vadă faţa (în special gura)
profesorului, atunci când acesta explică. Asta înseamnă că ori de
câte ori profesorul explică în timp ce este la tablă, acea informaţie
poate să fie pierdută de copil. Bineînţeles mai trebuie luat în
considerare şi faptul că acel copil poate sau nu să vadă clar faţa
profesorului, presupunând că suferă şi de deficienţe de vedere.
Trebuie consultat medicul specialist cu privire la aceste aspecte.
- Este esenţial să se facă verificări periodice şi frecvente pentru a
vedea în ce măsură copilul a înţeles instrucţiunile sau dacă a
urmărit discuţia.
- Este utilă folosirea pozelor, obiectelor şi gesturilor, iar pentru a
sprijini discursul, limbajul trebuie să fie clar şi rar, preîntâmpinând
o posibilă dificultate a copilului în a urmări cele spuse.
Copii cu sindrom Down ar putea suferi de asemenea de dificultăţi de
procesare care pot afecta percepţia lor asupra cuvintelor, chiar dacă nu au o
deficienţă reală de auz. De obicei au deficienţe ale memoriei auditive de termen
scurt, care afectează abilitatea lor de a-şi aminti ce au auzit. Acest lucru poate afecta
34
toate domeniile de instruire inclusiv dezvoltarea limbajului, cititul, calculul, etc.
Limbajul sprijinit de mişcări simbolice cum ar fi semnele, gesturile, folosirea
metodelor vizuale ca şi: pozele, simbolurile, cuvintele şi expresiile, vor ajuta copilul
să-şi amintească informaţia.

Aspecte legate de vedere


Tipurile de afecţiuni de vedere ale uni copil cu sindrom Down pot varia şi
este necesar să li se acorde atenţie în mod regulat.
1. cataracta - opacitatea sau înceţoşarea lentilelor care restricţionează
trecerea luminii (de obicei este bilaterală). Cataracta în forma incipientă înseamnă
opacitate parţială, în timp ce cataracta cronica înseamnă opacitate crescută, pupila
putând fi albă în întregime.
Tehnici de adaptare:
- mărirea sau aducerea mai aproape a materialelor educaţionale,
- lumina ar trebui să vina din spate şi ar trebui evitată strălucirea.
Când cataracta este centrală, vederea de aproape este afectată şi
lumina puternică poate reprezenta o problemă în acest sens, un
nivel mai scăzut al luminii este de preferat. Când cataracta este
periferică, lumina puternică poate ajuta pupila să se închidă şi să
permită irisului să acopere o parte din zona afectată de cataractă.
Consideraţii educaţionale:
- profesorul nu ar trebui să stea în faţa ferestrei sau a sursei de
lumina atunci când predă sau când se adresează elevilor,
- lămpile cu braţ ajustabil sunt de mare ajutor pentru munca de
aproape, de birou,
- dacă se prescriu lentile de contact sau ochelari, ar trebui purtaţi cu
regularitate,
- se poate să fie nevoie de puţin timp de ajustare în trecerea la zone
cu lumină variabilă,
- este nevoie de perioade de odihnă atunci când se realizează o
muncă laborioasă, iar alternarea muncii de aproape cu cea pentru
distanţă poate preveni oboseală.
2. conjunctivita - (membrana care căptuşeşte pleoapa) o inflamare a
conjunctivitei, cea mai banală afecţiune a ochilor, se manifestă prin ochii roşii, iritaţi,
dureroşi, lăcrimat frecvent.
Tehnici de adaptare:
- lumina ar trebui să vină din spatele elevului şi strălucirea
suprafeţelor ar trebui evitată.
Consideraţii educaţionale:
- sunt necesare perioade de odihnă când se realizează activităţi
minuţioase,
- este nevoie de timp pentru ajustare la diferitele nivele de intensitate
a luminii.
3. hipermetropie - disfuncţie în care punctul de focalizare se găseşte în
spatele retinei, inducând contractarea globului ocular. Dacă nu se corectează, munca
de aproape poate cauza greaţă, durere de cap, ameţeli.
Tehnici de adaptare:
35
- lentile corectoare.
Consideraţii educaţionale:
- elevii obosesc uşor în timp ce citesc şi realizează munca de
aproape,
- alternarea sarcinilor care implica vederea de departe cu cea de
aproape poate preveni oboseala. S-ar putea ca elevii să prefere
activităţi sportive sau activităţi care necesita vederea la distanţă.
4. keratoconus – corneea ia forma unui con. Este asociată cu sindrom
Down şi sindromul Marfan. Se pare că este o afecţiune congenitală şi bilaterală. De
regulă se depistează în timpul maturităţii timpurii.
Tehnici de adaptare:
- lentile corectoare sunt folosite pentru a încetini deformarea corneei
din primele stadii,
- este necesară o bună iluminare şi evidenţiere prin contrast
- trebuie evitată strălucirea.
Consideraţii educaţionale:
- trebuie evitate acele activităţi care ar putea cauza deteriorarea
corneei, cum ar fi sporturile dure, sau înotul în apă cu mult clor.
5. miopie – o afecţiune în cadrul căreia imaginea unui obiect îndepărtat se
formează în faţa retinei şi nu poate fi distins cu claritate, implicând alungirea
globului ocular.
Tehnici de adaptare:
- lentile corectoare
- iluminare bună cu minimum de strălucire,
- lentile de contact.
Consideraţii educaţionale:
- elevii cu miopie degenerativă se vor muta mai în faţă pentru a
vedea la tablă şi a urmări mai bine demonstraţiile de la clasă,
- elevii cu miopie progresivă ar trebui să fie precauţi în ceea ce
priveşte detaşarea retiniană. Este posibil ca aceştia să nu fie
interesaţi de activităţi care necesită vederea la distanţă.
6. nystagmus – mişcări ale ochilor involuntare care pot fi orizontale,
verticale, circulare sau combinate. Privirea poate fi solicitată când sunt urmărite
anumite obiecte aflate în mişcare.
Tehnici de adaptare:
- trebuie încurajată o privire care se plimbă de la un obiect la altul
sau o uşoară înclinare a capului, pentru a putea găsi „punctul mort”
care atenuează manifestarea bolii.
Consideraţii educaţionale:
- stresul, rotirea continuă a ochilor sau alte activităţi foarte ritmice
duc la accentuarea bolii şi ar trebui evitate atunci când se urmăreşte
maximizarea funcţiei vizuale,
- munca de aproape cauzează oboseală şi sarcinile vizuale ar trebui
diversificate pentru a oferi odihnă ochilor.
- o bună iluminare şi contrastul sunt de ajutor.

36
Concluzii
Copiii care suferă de sindrom Down se confruntă cu adevărate provocări în
mediul educaţional, mai ales dacă au şi deficienţe asociate de vedere şi auz. Este
esenţial ca părinţii şi educatorii să lucreze împreună pentru a fi cât mai bine şi mai
corect informaţi cu privire la funcţiile văzului şi ale auzului. Informaţiile trebuiesc
reevaluate periodic şi este necesară o monitorizare regulată a sănătăţii lor, a
funcţiilor vederii şi auzului. Un copil cu sindrom Down în mod normal dispune de
mult potenţial, cu condiţia să beneficieze de sprijinul potrivit, pentru a avea succes în
integrarea şcolară.

Bibliografie:
Buckley, S., Bird, G., (1994), (2nd ed.), Meeting the Educational Needs of Children
with Down Syndrome, vizualizat în 24 ianuarie 2007, pe www.downsnet.org from
The Down Syndrome Educational Trust, England.
Cohen, W., I., (1996), Health care guidelines for individuals with Down syndrome,
în Down Syndrome Quarterly, Volume 1, Number 2, June.
Levack, N., (1991), Low Vision: a Resource Guide with Adaptations for Students
with Visual Impairments, Texas School for the Blind and Visually Impaired, Austin,
TX.
Roizen, N., J., Walters, C., Nicol, T., Blondis, T., A., (1998), Hearing loss in children
with Down Syndrome, în The Journal of Pediatrics, July, S-9-2-12.

37
SPORT ŞI COMUNICARE

SPORTS AND COMMUNICATION

Conf. univ. dr. Gabriel POPESCU


Academia Naţională de Educaţie Fizică şi Sport Bucureşti

Abstract:
The sport has created in time a relational and informational diversified
system with a great impact ,that works on many sets and frequencies of perception
or human resonance ,with networks of circuits in micro and macro-system, with
channels of communication at a national, zone, continental, between continentals,
world level,that can connect at the emission source, if is necessary, the entire
population of the globe.
The communication in and trough sport, is one of the most efficient
alternative of continuous improvement of human performance, adjusted, normative,
educational, trough knowledge, capitalized politically economic or social.

Cuvinte cheie: comunicare, globalizare

În condiţiile actuale când volumul şi viteza de transmitere a informaţiilor


prin Internet sau mass-media a depăşit inimaginabilul, sportul a devenit un fenomen
planetar.
El vine din antichitate cu un imens bagaj informaţional adunat de-a lungul
timpului până astăzi, cu mesaje deosebit de valoroase de tot felul, clasice, olimpice,
tradiţionale sau globale, universale „Mens sana in corpore sano” „Citius, Altius,
Fortius” sau specifice, cu secretele „tinereţii fără bătrâneţe”, ale sănătăţii şi
armoniei corporale, cu dorinţa de absolut, de perfecţiune, cu spiritul de întrecere şi
luptă, cu dorinţa de autodepăşire şi de a fi cel mai bun, cu setea de performanţă şi
victorie.
Ajuns în mileniul al III-lea, unde beneficiază de relee de amplificare
informaţională pentru întreaga populaţie a globului, se îndreaptă ascendent spre
senzaţional.
Odată cu dezvoltarea reţelelor de televiziune, Internet, poştă electronică sau
telefonie mobilă prin satelit, cablu etc., sportul este supus continuu, unor
transformări evolutiv, revoluţionare de excepţie .
Noua ordine politică şi economică, noua configuraţie a polilor puterii,
poziţia sportului în sistemul formativ educaţional, social, nivelul cunoaşterii, al
tehnologiei, sunt câteva argumente ce susţin ideea necesităţii valorificării superioare
a sportului, în circuitul informaţional al viitorului.
Realităţile actuale ne confirmă de ce sportul a devenit un obiectiv strategic,
o oportunitate ce se bucură de un interes tot mai crescut, chiar special în zilele
noastre.

38
Sportul a creat în timp, un sistem relaţional şi informaţional diversificat pe
mai multe benzi şi frecvenţe de percepţie sau rezonanţă umană (afectivitate, formare,
educare etc.,), cu reţele de circuite şi canale de comunicare la nivel naţional, zonal,
continental, intercontinental, mondial, ce au capacitatea de a conecta la sursa de
emisie, dacă este cazul, întreaga populaţie a globului. Să ne gândim, câte sute de
milioane de persoane au urmărit J.O. de la Atena sau Campionatele Mondiale de
Fotbal.
Ideea de valorificare armonizată cu cerinţele şi exigenţele societăţii
moderne au făcut ca sportul, să devină unul dintre cel mai eficace mijloace de
comunicare.
De aceea, el este şi va fi subordonat şi valorificat politic, economic, social,
la scară mondială.
Sportul a devenit treptat o mare afacere a prezentului dar şi a perspectivei,
ce se dezvoltă şi se valorifică în spaţiile financiare. Se investesc şi se câştigă bani
mulţi în sport şi în jurul acestuia: să ne uităm la fotbal, la marile competiţii
transformate în evenimente de interes general, la bazele sportive moderne ce au
împânzit ţările cu nivel superior de dezvoltare, la nenumăratele site-uri de pe
Internet .
Tendinţa de globalizare promovată şi în sport are raţiuni de valorificare
superioară complexă a investiţilor în domeniu, creşterea profitului, generalizarea
sistemică.
Datorită dezvoltării fără precedent1, a valenţelor sale formative,
educaţionale, politice, economice, a atractivităţii, a efectelor complexe, a
persuasiunii, accesibilităţii, a diversităţii în raport cu preferinţele, cu pasiunile, cu
dorinţele de manifestare umană, sportul a devenit una din raţiunile existenţei. Toată
lumea doreşte să se întreacă2! Toată lumea este avidă de victorie! Sportul oferă,
şansă, speranţă! Sportul oferă certitudinea de a fi mai bun! Dincolo de rezultat, în
sport, prin sport, toată lumea câştigă!
Gigantismul fenomenului sportiv depăşeşte capacitatea noastră de al
percepe sau măsura în totalitate.
Operaţional şi informaţional, sportul este integrat social, legic, obiectiv,
cerinţelor societăţii moderne. Ele este asociat performanţelor educative, morale, de
sănătate, sau ale capacităţii intelectuale, fizice, energetice, a generaţilor.
Valoarea de impact îl recomandă lider, partener, colaborator în orice
domeniu de promovare şi valorificare superioară a idealurilor de civilizaţie.
Tradiţia milenară de comunicare prin sport este continuată şi dezvoltată în
zilele noastre, inteligent, strategic dar din păcate uneori partinic.
În societăţile civilizate şi puternice, dezvoltarea şi valorificarea sportului
este un „atu” râvnit politic şi economic.
Aşa se justifică ... în modernitate:
 prezenţa preşedinţilor, regilor, şeicilor, a primilor miniştrii, etc. pe
terenurile de sport3 sau la evenimentele sportive4;

1
Câte ramuri sportive sunt practicate la nivel mondial?
2
Vezi număr, tipuri, competiţii, număr de participanţi, număr de ţări participante etc.
3
Aleargă, joacă , fotbal, golf, tenis
4
J.O., C.M. Etc.
39
 lupta pentru organizarea competiţiilor de interes mondial,
Olimpiade, campionate mondiale, europene, etc.
 lupta pentru drepturile de televiziune a evenimentelor;
 consistenţa premiilor acordate sportivilor5;
 integrarea sportului, în mod prioritar, în sistemul educaţional, cum
ar fi spre exemplu: Franţa, Germania, sau ţările nordice – unde
educaţia fizică şi sportul sunt activităţi de interes naţional;
 de ce uneori sportul este „teatrul” luptelor politice dar şi a
negocierilor6, a tratativelor;
 cum şi de ce, sportul a devenit „industrie”;
 cum managementul informaţional în domeniul sportului, s-a
transformat într-una dintre cele mai profitabile afaceri mondiale;
 de ce este uneori, subordonat intereselor de grup;
 de ce sportul este prilej de măsurare, etalare a superiorităţii
forţelor;
 de ce sportul a rămas unul dintre pilonii de rezistenţă ai păstrării
tradiţiilor peste veacuri;
 de ce Asia este o mare putere sportivă;
 de ce sportul este un mesager al idealurilor olimpice, ambasador al
păcii al prieteniei, al respectului;

COOPERARE PRIETENIE EGALITATE

IDEALURILE
FAIR PLAY ONOARE
OLIMPISMULUI

PACE RESPECT GLORIE

după Popescu G. 2006

 de ce sportul a devenit cel mai fericit, cel mai eficient prilej de


mândrie naţională; el se identifică în multe cazuri cu „stindardul”
mândriei naţionale;

5
de ordinul milioanelor de dolari în fotbal sau baschetul profesionist,
6
Est – vest Europa- „Americile”; Asia şi restul lumii;
40
 de ce sportul a devenit cel mai mare laborator al cercetării
ştiinţifice al potenţialului fiinţei umane;
 de ce sportul a devenit un beneficiar important al valorificărilor
ştiinţei şi tehnologiei ;
 investiţiile majore în dezvoltarea fiinţei umane;
 cum sportul a devenit sursă de inspiraţie în arte ;
 de ce sportul a devenit un mijloc educaţional de mare impact şi
eficienţă.
Datorită limbajului universal folosit, sportul s-a dovedit a fi cea mai bună
alternativă de comunicare. El facilitează apropierea între oameni, dezvoltă abilităţi
specifice, adaptative, asigură dimensiunea scalară de aplicativitate.
Dar atenţie! Limbajul sportului este înţeles de toată lumea indiferent de
vârstă, ocupaţie, nivel de civilizaţie. Nu ai nevoie de translator. Impactul educaţional
al acestuia este foarte puternic iar mesajul transmis prin intermediul sportului, din
păcate, poate fi pozitiv dar şi negativ. O înjurătură, un pumn, un cap în piept, o
trântire a rachetei de pământ, un semn indecent, un slogan rasist, au efecte mult mai
mari la nivel de masă decât o lecţie teoretică de etică sportivă. Rezultatele din
păcate, uneori pot fi dezastruoase.De aceea, în ultima perioadă de timp, pentru a
stopa acest fenomen, regulamentele disciplinare ale participării în competiţii au fost
înăsprite la maximum. Realitatea ne confirmă că mai sunt şi alte lucruri importante
de făcut în acest sens.Măsura parametrilor de referinţă informaţionali, ai comunicării
în şi prin sport este oferită de „metronomul” olimpiadelor de vară şi de iarnă ce
„bate” alternativ din 2 în 2 ani. Într-un ciclu olimpic le urmează stadial campionatele
mondiale, cupele mondiale, campionatele continentale, competiţiile zonale şi cele
naţionale.Volumul comunicărilor Olimpice este imens. Datorită Internet-ului această
ingenioasă maşină a timpului el poate fi accesat continuu, „Mesajele imagini” ne
aduc în actualitate:

Jocuri olimpice de vara


Atena 2004 , Sydney 2000, Atlanta 1996, Barcelona 1992 ,Seoul 1988,Los Angeles
1984 Moscova 1980, Montreal 1976, Munchen 1972 ,Mexico City 1968, Tokyo 1964
Roma 1960, Melbourne 1956, Helsinki 1952,Berlin 1936, Paris 1924 Paris 1900

Jocuri olimpice de iarna


Torino 2006, Salt Lake City 2002, Nagano 1998, Lillehammer 1994, Albertville 1992,
Calgary 1988, Sarajevo 1984, Lake Placid 1980, Innsbruck, 1976, Sapporo 1972,
Grenoble 1968,Innsbruck 1964, Squaw Valley 1960, Cortina d'Ampezzo 1956,Oslo
1952,St. Moritz 1948, Garmisch-Partenkirchen 1936,Lake Placid 1932,St. Moritz
1928, Chamonix 1924

41
Comunicare în şi prin sport pentru o societate a cunoaşterii
Comunicarea în şi prin sport oferă şansa informării şi cunoaşterii necesare,
specifice, pentru toate categoriile de persoane interesate în valorificarea reţelelor
acestui flux informaţional. Ea acoperă toate zonele de interes: antrenament,
competiţie, educaţie, formare, dezvoltare, adaptare, integrare, divertisment. Lipsa
comunicării, comunicarea incompletă ce pot avea nenumărate cauze, duc
întotdeauna la eşecuri, la diminuarea capacităţii de performanţă şi de adaptare la
situaţii extreme, la incidente.
Eficienţa, calitatea antrenamentului, nivelul performanţei sportive depinde
de calitatea informării şi comunicării în sport.
Acest proces se adresează tuturor generaţiilor, tuturor vârstelor, tuturor
celor ce aspiră la valorile domeniului. Printre altele, ea popularizează modele în
ontogeneză ale performanţelor capacităţii umane, stabileşte legătura eternă între
acţiune şi cunoaştere, satisface necesitatea lăuntrică a fiecărei persoane de a-şi
demonstra public, „puterea de luptă” cu sine, cu performanţele, cu timpul, cu
înălţimile, cu adâncurile mărilor, cu valurile, cu munţii, cu adversarii, ea certifică
superioritatea, informează, educă, deschide porţile cunoaşterii. Comunicarea prin şi
în sport oferă continuu, tuturor, datele necesare valorificărilor superioare, în
diferitele zone de interes.
Volumul calitatea, impactul, diversitatea şi randamentul, potenţialul,
numărul receptorilor fac din acest proces un instrument universal al unei noi calităţi.
Dar una dintre condiţiile esenţiale în obţinerea performanţelor cunoaşterii o
constituie mobilitatea de operare la nivelul limbajelor, aplicate pe toate canalele de
comunicare.
Valenţele pozitive ale comunicării în şi prin sport, asigură continuitate şi
evoluţie, transmite şi facilitează procesul istoric de tezaurizare a valorilor
experienţelor.
Ea accelerează creşterea dimensiunii fenomenului şi a efectelor acestuia la
nivel mondial; asigură şi va asigura dezvoltarea fără precedent a domeniului.
Multitudinea, intensitatea, frecvenţa, repetabilitatea, calitatea,
universalitatea şi diversitatea7 mesajelor conferă sportului mobilitatea de adaptare la
cerinţele educaţionale, sociale, economice, politice etc. ale timpului.
Prin ele, am înţeles de ce sportul a devenit mijloc strategic de valorificare,
demonstrare tehnologică, estetică, artistică, coregrafică. Să ne aducem aminte de
minunatele momente de la deschiderile olimpiadelor.
Prin intermediul mas mediei al Internet-ului, sportul poate deveni cel mai
bun mediator al cunoaşterii, formării şi educării. El aduce bucuria, speranţa,
fericirea, zâmbetul tuturor locuitorilor planetei. El declanşează stări de mare
intensitate afectivă, dragoste şi ură, respect, teamă, superioritate, dar oferă şi şansa de
a le putea controla. „În ce domeniu, după ce te lupţi „pe viaţă şi pe moarte”, te
îmbrăţişezi şi îţi strângi mâna prieteneşte?”

7
Sporturi olimpice şi neolimpice, clasice şi moderne, de luptă, estetice, atletice,
extreme, nautice, cu motor, montane, cu vele, de timp liber, de risc, de iarnă, de
precizie, (dots) sporturi spectacol; de echipă, jocuri sportive, cu parteneri animale, etc.
; numărul sporturilor creşte de la an la an; sunt multe sporturi pe care nu le cunoaştem
unele abia înfiinţate, altele tradiţionale....
42
Pe de altă parte, în acest proces de „însingurare” şi izolare în lumea virtuală
a calculatorului, spre care se îndreaptă din păcate, tinerele generaţii şi nu numai,
sportul răspunde dorinţei de apartenenţă la un anumit grup, sportul permite
rezonanţa lăuntrică cu dorinţa de victorie sau de supremaţie8.
Cu toată puritatea spiritului, din păcate sportul poate deveni, la un moment
dat, mijloc de manipulare sau exemplu negativ de formare /educare.
Ieşind repede din conul de umbră, sintetizăm optimist, alte câteva direcţii de
valorificare prin cunoaştere, ale comunicării în şi prin sport:
- asigurarea progresului pe toate planurile;
- obţinerea succesului scontat;
- îmbunătăţirea relaţională;
- actualizare continuă a informării;
- creşterea vitezei de luare a deciziilor;
- declanşarea în timp util a reglărilor necesare;
- perfecţionarea continuă a capacităţii de performanţă;
- orientare strategică;
- dezvoltarea culturii;
- conservarea, transmitea tradiţiilor şi obiceiurilor în sport ca un bun
universal nu numai naţional.
Dimensiunea actuală a sportului, a fenomenului sportiv, a efectelor produse
prin valorificarea lor, alături de aceste argumente justifică valoarea specială a
comunicării.
Ea s-a perfecţionat formând sisteme aplicative model de comunicare cu
volum, tip, stil, specific.
Procesul informaţional în şi prin sport este preluat din zona educaţiei fizice
continuat, dezvoltat multiplicat la alt nivel în cadrul sportului de masă şi de
performanţă, amator sau profesionist.
Sistemele competiţionale pe nivele de vârstă - copii, juniori, tineret, seniori,
pe categorii: şcolar, universitar, al armatei, etc., de amatori sau profesionişti, locale,
regionale, naţionale, zonale, continentale, mondiale, incluzând procesul de pregătire
al acestora, spectacolele sportive organizate cu anumite prilejuri sau în anumite
scopuri, sistemele necompetiţionale ale sportului cu toată reţeaua lor, acţiunile
cultural sportive, educativ sportive9, asigură mass-mediei şi Internet-ului volumul
informaţional zilnic de stocare şi valorificare în diversitate.

Bibliografie:
Bota, A., Negulescu I., Popescu G., Tudós Şt., Comunicare în şi prin sport, Note de
Curs, Şcoala Doctorală 2006 (sinteze - manuscris)
Epuran, M., Holdevici, I., Toniţa, F., (2001), Psihologia sportului de performanţă,
Teorie şi practică, Editura Fest, Bucureşti
Negulescu, I., (2006), Comunicare în şi prin sport, Note de Curs, Şcoala Doctorală,
ANEFS 2006
WWW.FIG/organiyation.com

8
Oare de ce toţi copiii ţin cu cei mai buni?
9
Gimnestrada
43
COMUNICAREA ÎN EDUCAŢIE

COMMUNICATION IN EDUCATION

Profesor Logoped Oana MOŢIU-SOCACIU


Şcoala Generală „Ştefan Cicio-Pop” Arad

Abstract: The author presents theories about organisational climate in


shools and its implications on the communication process.The atitudes and the
modalities of communication situations are mentioned.The organisational and
interpersonal communication is regarded as a psycho-social phenomenon with its
manifestation and difficulties forms.

Cuvinte cheie: organizaţie şcolară, postmodernism, comunicare, atitudine

Climatul organizaţiei şcolare


Asemănător oricărui tip de organizaţie, şcoala are un scop, personal şi se
raportează la mediul social în mod caracteristic. Ce importanţă acordă şcoala
climatului organizaţional? Aceeaşi pe care o acordă organizaţiile postmoderne, ea
devenind conştientă că regulile şi structura ierarhică piramidală nu sunt perfect
compatibile cu succesul. În acest sens, cum am putea defini climatul şcolii? El
exprimă, susţine Miles (apud E. Păun, 1999) „caracteristicile relaţiilor psihosociale
din şcoală, tipul de autoritate, gradul de motivare şi de mobilizare a resurselor
umane, stările de satisfacţie sau insatisfacţie, gradul de coeziune din comunitatea
şcolară”. Împărtăşind aceeaşi teză, E. Păun vorbeşte de etosul organizaţiei şcolare,
definindu-l ca „ataşamentul managerilor, al cadrelor didactice şi elevilor faţă de
şcoala lor, dar un ataşament în care climatul joacă un rol esenţial”.
Climatul organizaţiei şcolare nu este un dat, ci produsul a cel puţin trei
categorii de factori:
1. Structurali, reglementaţi de legislaţia şcolară:
a. Mărimea şcolii (şcolile cu efective mici beneficiază de un climat
organizaţional cald, motivant; acest aspect vine să confirme validitatea teoriilor
postmoderne care promovează organizaţiile mici şi dinamice);
b. Compoziţia şcolii (cu cât gradul de omogenitate este mai mare, cu
atât climatul organizaţional va fi mai motivant);
2. Instrumentali, ce asigură condiţiile şi resursele necesare îndeplinirii
obiectivelor şcolii. Dintre aceştia autorul aminteşte: condiţiile materiale, mediul
fizic, strategiile de acţiune, competenţa şi stilul managerial, modalităţile de
comunicare intra şi interorganizaţională etc.
3. Socio – afectivi şi motivaţionali ce vizează structura relaţiilor
nonformale, dar şi relaţiile dintre directorul şcolii şi ceilalţi membri ai organizaţiei
(E. Păun, 1999).
Deducem de aici că o mare responsabilitate în crearea unui climat
organizaţional pozitiv o are managerul şcolar care, prin agrearea şi adoptarea unui
44
anumit stil managerial, imprimă o anumită notă relaţiilor existente la nivelul şcolii.
Acesta trebuie adecvat obiectivelor şi problemelor ce necesită rezolvare la nivelul
şcolii. Reuşita şi afirmarea şcolii devine de cele mai multe ori direct dependentă de
stilul managerial adoptat. Altfel spus, există tot atâtea tipuri de climat şcolar câte
stiluri de conducere se adoptă. În acest sens, R. Lickert şi J. G. Lickert (1976, apud
E. Păun, 1999) afirmau că climatul organizaţional are efect cumulativ: climatul
existent la vârful ierarhiei creează premisele pentru climatul de la nivelurile mediu şi
bazal. Ei descriu patru tipuri de climat şcolar:
1. Autocratic exploatator, în care deciziile se iau la nivel superior
ierarhic, prin neimplicarea subordonaţilor deoarece aceştia nu se
bucură de încrederea managerilor.
2. Autocratic binevoitor în care subordonaţii participă la luarea
deciziilor într-o măsură destul de mică şi numai în anumite condiţii.
3. Democratic consultativ care permite comunicarea bilaterală, iar
subordonaţii sunt responsabili de deciziile luate numai la nivelul de
bază.
4. Democratic participativ, caracterizat prin descentralizare decizională,
încredere, motivare, comunicare la toate nivelurile.
Tipologia stabilită de Lickert poate fi considerată o concentrare a altor şase
tipuri de climat şcolar pe care le stabileau în 1963 Holpin şi Croft (deschis, autonom,
controlat, familiar, paternalist, închis). În încercarea de a identifica instrumente
riguroase de „măsurare” a climatului şcolii, aceştia au elaborat Chestionarul de
descriere a climatului organizaţional (Organizational Climate Description
Questionaire) care cuprinde 64 itemi grupaţi în 8 factori: 4 descriu comportamentul
profesorilor şi alţi 4 comportamentul directorului. Comportamentul profesorilor se
caracterizează prin:
- frustrare (deoarece îndeplineşte sarcini rutiniere, inutile,
birocratice);
- intimitate (datorită relaţiilor calde cu ceilalţi colegi);
- neangajare (tendinţa către superficialitate în realizarea
activităţilor);
- atmosfera.
Caracteristicile comportamentului directorului vizează:
- accentuarea productivă (orientarea către control şi supraveghere
strictă);
- distanţarea (ca urmare a autorităţii conferite de funcţia de director);
- consideraţia (un comportament afectuos, cald);
- încrederea (directorul dorind să ofere un posibil model
profesorilor).
În funcţie de ponderea pe care o au aceste comportamente în dinamica
relaţiilor la nivelul şcolii putem vorbi de patru tipuri majore de climat şcolar –
deschis, angajat, neangajat, închis -, tipuri relative deoarece în realitate există
combinaţii ale acestora. Alţi autori (R.D. Forsyth, 1983) consideră climatul direct
răspunzător de „sănătatea” organizaţiei respective, prin aceasta înţelegându-se
capacitatea ei de a funcţiona şi de a se dezvolta în parametrii optimi. La nivel
educaţional, o şcoală „sănătoasă” este caracterizată printr-un climat deschis,
participativ care promovează şi valorizează potenţialul uman, relaţiile de cooperare
45
şi competiţie non-agresivă, mobilizează eforturile tuturor în sensul cercetării şi
autodeterminării.
La nivelul oricărei organizaţii, climatul poate fi în acelaşi timp cauză şi
efect al dezvoltării organizaţionale. Este cauză în măsura în care considerăm factorul
uman ca principal generator de idei şi eforturi în direcţia îndeplinirii misiunii,
scopurilor organizaţiei, acea resursă capabilă să asimileze valorile sociale şi să facă
posibilă adaptarea organizaţiei la mediul social global. Este efect în măsura în care
organizaţia acţionează prospectiv şi reuşeşte să articuleze nevoile organizaţiei cu
nevoile indivizilor. În acest sens vorbim de un determinism social major, schimbarea
comportamentului indivizilor fiind puternic influenţată de cerinţele sociale.
În concluzie, organizaţiile şi climatul organizaţional se află într-un raport de
interdependenţă creat tocmai datorită influenţelor şi efectelor pe care le exercită
reciproc. Climatul organizaţional poate genera performanţa sau poate fi expresia
unui anumit nivel al acesteia. Trebuie să acceptăm deopotrivă atât dinamica
mediului social, cât şi dinamica mediului intern al organizaţiei, a climatului acesteia.

Natura şi componentele procesului de comunicare interpersonală


Comunicarea este cuvântul de ordine al epocii noastre. Munca în echipă
înlocuieşte munca individuală şi este necesar ca mesajele emise de unul din membrii
echipei să fie înţelese de alţii pentru ca munca să fie eficientă.
Comunicarea este forma fundamentală de interacţiune psihosocială.
Comunicarea include toate simbolurile spiritului, expresia feţei, atiudinile, gesturile,
tonul vocii, cuvintele, scrierile, imprimările, imaginile, telegraful, telefonul şi tot
ceea ce ţine de ultimele cuceriri ale spaţiului şi timpului. Se vorbeşte astăzi de o
frenezie a comunicării, care se amplifică odată cu creşterea gradului de
responsabilitate socială. Se estimează că liderul unei organizaţii sociale consumă
între 60% şi 80% din timpul său, în procese de comunicare: lectura corespondenţei,
răspunsuri la scrisori, a telefona, a emite instrucţiuni, note şi buletine, a transmite, a-i
instrui pe alţii, a-i informa, a se informa, fără a mai pune la socoteală timpul petrecut
în discuţii, reuniuni.
În centrul dificultăţilor comunicării s-ar afla noţiunea de dublă
constrângere: emiterea de două mesaje contradictorii, disimulate într-un mesaj unic.
Orice ar face intrlocutorul, el s-ar afla în contradicţie cu o parte a mesajului.
Oamenii, remarcă A. Jacob, nu acordă cuvintelor un sens identic, ei vorbesc
mult şi se înţeleg puţin, nu împărtăşesc aceleaşi opinii şi, neconvingându-se unii pe
alţii, rămân pe poziţiile lor iniţiale:”Nu-i suficient să se vorbească aceeaşi limbă
pentru a se realiza înţelegerea...nimic mai persistent decât iluzia că e suficient să
deschizi gura pentru a fi înţeles de altul”.(A. Jacob, 1958).
Ce este neînţelegerea? Distanţa dintre sensul real, cel pe care emiţătorul
vrea să-l transmită şi sensul atribuit de receptor aceluiaşi mesaj. Cauza ei rezidă în
ambiguitatea, lacunele, impreciziile, distorsiunile, substituţiile de sensuri care se
petrec în comunicare.

Comunicare şi atitudine
Atitudinea se formează în comunicare, iar atitudinile existente la persoanele
care comunică influenţează asupra comunicării. De obicei, comunicarea decurge ca
interacţiune între oameni, realizată cu mijloace verbale şi nonverbale, urmărind
46
producerea unor modificări în sferele cognitivă, motivaţional-emoţionlă şi
comportamen-tală ale participanţilor la comunicare.
Când un om intră în comunicare cu un alt om, ambii se centreaze pe
particularităţile aspectului extern, îşi „citesc” stările trăite, fiecare percepe şi tratează
într-un fel anumit conduita celuilalt, descifrează într-un fel sau altul scopurile şi
motivele conduitei.
Dacă fizionomia, faptele, cuvintele altui om corespund valorilor şi
trebuinţelor persoanei cu care interacţionează, faţă de un asemenea om se formează
atitudini generale pozitive.
La exponenţii unui singur grup social, manifestările atitudinale pot fi
diferite, în funcţie de tipul de temperament. Pentru ca în timpul comunicării cu altă
persoană să percepem adecvat atitudinea ei, trebuie manifestată o observaţie foarte
fină, inclusiv în raport cu forma de manifestare a atitudinii sale. Atitudinile se
exprimă prin multe: limbaj, mimică, pantomimică, acţiuni, fapte. Sunt cazuri când
omul în comunicare imită artificial apariţia unor atitudini pe care nu le încearcă în
realitate. Un asemenea om nu e obligatoriu ipocrit. Un pedagog sublinia că
educatorul care se socoteşte maestru trebuie să înveţe obligatoriu să imite atitudinile,
dar ferească Domnul ca elevii să simtă falsul. Adesea, această imitaţie se face din
dorinţa, ca în ochii altor oameni, a căror părere este importantă pentru noi, să apărem
ca, fiind mai buni decât suntem în realitate. De exemplu, nu ne place stilul de
conducere al şefului nostru, dar nu numai că nu-l contrazicem, ci îl lăudăm cu glas
tare.
Comunicarea poate începe între oameni care se cunosc aici şi acum, dar
poate să se petreacă şi între oameni care se ştiu de mult, care aparţin aceleiaşi
comunităţi sau unor uniuni umane total diferite. Faptul că participanţii la comunicare
încearcă o atitudine profund neplăcută unul faţă de altul sau că se simpatizează tot
atât de intens influenţează asupra caracterului degajat şi asupra sincerităţii
comunicării, asupra uşurinţei elaborării unei păreri comune.
Elementul esenţial al comunicării constă în transmiterea unui mesaj dintr-o
parte în alta, iar elementul esenţial al mesajului constă în atragerea atenţiei
receptorului asupra unui lucru oarecare: obiectul de referinţă şi caracteristicile lui.
Mesajele se disting între ele prin informaţia pe care o conţin. Opusă
informaţiei este incertitudinea, care izvorăşte din numărul de posibilităţi conţinute în
mesaj, acestea fiind furnizate fie de numărul de obiecte de referinţă posibile, fie de
diferitele caracteristici posibile ale obiectului de referinţă. A reduce incertitudinea
înseamnă a reduce numărul alternativelor posibile. Cu cât sunt eliminate mai multe
alternative, cu atât mai mare devine cantitatea de informaţie conţinută în mesaj.
Precizia cu care sunt primite mesajele comunicate indirect prin simboluri se
datoreşte unui proces de învăţare socială. În interiorul organizaţiei, se creează
anumite norme cognitive sub influenţa cărora indivizii învaţă că anumite evenimente
servesc drept semne sau indici ai anumitor stări de lucruri. Se creează o „semantică
comună”, constând în ansamblul semnificaţiilor asemănătoare pe care emiţătorul şi
receptorul mesajului le atribuie diferitelor simboluri: cuvinte, gesturi. Adoptarea
unui cod comun permite ca mesajul să fie transmis cu o anumită certitudine că el va
fi decodat corect şi să fie recepţionat cu o anumită certitudine că el a fost codat cu
exactitate.

47
Transferul de semnificaţie de la un individ la altul, în cursul comunicării
interpersonale, depinde de gradul de asemănare dintre structurile cognitive ale celor
doi indivizi. Cu cât asemănarea este mai mare, cu atât se va produce mai rapid, mai
complet şi mai exact transferul de semnificaţie.
Receptorul nu este un înregistrator pasiv al mesajelor, ci un sistem activ din
punct de vedere psihologic. Sarcina emiţătorului este aceea de a face totul ca mesajul
său să devină observabil şi posibil de recepţionat; sarcina receptorului constă în
organizarea activităţii de percepere şi înţelegere a mesajului.
În actul interpersonal, rolurile de emiţător şi de receptor sunt
complementare şi intervertibile, fiecare dintre cei doi subiecţi putând să funcţioneze
alternativ ca emiţător şi ca receptor.

Comunicarea organizaţională
Comunicarea organizaţională este disciplina care se ocupă cu studiul
proceselor de comunicare în cadrul contextului organizaţional.
Totuşi chiar în context organizaţional termenul nu este folosit în sens de
„disciplină” ci se face referire la una sau mai multe din următoarele clase:
- comunicarea interpersonală directă sau mediată dintre membrii
organizaţiei: angajaţi, manageri, specialişti, colaboratori;
- comunicarea dintre structuri organizaţionale: între departamente,
divizii, filiale, direcţii, compartimente;
- maniera prin care organizaţia abstractizată comunica prin
transmitere de semnificaţii către proprii angajaţi, către clienţi şi
către alte organizaţii: prin politici de personal, marketing intern,
publicitate, comunicare publică, politici de piaţă.
Scolastic, comunicarea poate fi înţeleasă ca transfer de semnificaţii între
emiţător şi receptor prin intermediul unui canal de comunicare. Cei mai mulţi
teoreticienii consideră că exista comunicare şi nu doar „transfer” decât atunci când
receptorul emite feed-back. La nivelul comunicării organizaţionale nu numai feed-
back-ul, ci şi calitatea şi rapiditatea cu care acesta este oferit devin piatră de
încercare a oricărei organizaţii moderne.
Unul din promotorii conceptului de comunicare organizaţională a fost Chris
Argyris (Personality and Organization – 1954) ca reacţie la postulatele
managementului ştiinţific dezvoltate de Taylor ce promovau ruptura radicală dintre
manageri şi muncitori, de ex.: „managerii ştiu cel mai bine iar muncitorii sunt proşti
şi leneşi, opunându-se mereu managerilor”. Acest punct de cotitură în ştiinţa
psihologiei manageriale a propulsat obligativitatea îmbunătăţirii comunicării
organizaţionale devenind unul din obiectivele de bază ale intervenţiilor de dezvoltare
organizaţională.
În practica managerială curentă se observă următorul fenomen:
- când se vorbeşte de comunicare organizaţională fiecare persoană
din organizaţie va înţelege altceva, având o altă percepţie
(personală şi subiectivă) asupra a ceea ce înseamnă acest lucru.
- este greu de definit vreo problemă în cadrul unei organizaţii care
să nu aibă la bază deficienţe în comunicarea organizaţională sau
în care deficienţele de comunicare să nu fie un factor agravant

48
Din aceste considerente, în momentul în care se utilizează expresii cum ar
fi: „avem probleme de comunicare în organizaţie”, „trebuie să îmbunătăţim
comunicarea organizaţională” sau „obiectivul este creşterea comunicării
interdepartamentale”..., se creează involuntar mai degrabă o divergenţă a înţelegerii
naturii problemelor şi implicit a scopurilor şi intenţiilor de optimizare. Nu trebuie să
ne surprindă faptul că pentru anumite cazuri particulare (şi mai pe placul
managerilor) se utilizează sintagma de „flux de comunicare între ... şi între...”. Se
creează astfel o percepţie mai clară a conceptului de comunicare, de proces dinamic,
uşor identificabil între două entităţi definite, proces ce poate fi proiectat şi coordonat
şi unde este mai uşor de stabilit calitatea şi frecvenţa dezirabilă a feed-back-urilor.
Frecvent comunicarea organizaţională era analizată prin următoarele
componente:
- formală (oficială) şi informală;
- orizontală (la acelaşi nivel ierarhic), ascendentă (de la subordonaţi
la superiori) sau descendentă;
- internă (în organizaţie), externă (cu parteneri, clienţi, colaboratori,
furnizori, etc)
În managementul modern comunicarea organizaţională a căpătat o
dimensiune suplimentară datorită tehnologiei informatice care a creat mutaţii
serioase în utilizarea conceptului. De exemplu, interacţiunea este fundamentală în
definirea comunicării, dar se pune din ce în ce mai mult accent pe canalul de
comunicare (electronic, wireless), pe procesarea informaţiilor, codarea şi decodarea
lor în procesul comunicaţional. Se dezvoltă concepte noi cum ar fi: comunicarea în
reţea sau echipe virtuale.
Calitatea comunicării organizaţionale, atât formale cât şi informale este
factorul determinant în formarea a ceea ce numim cultură organizaţională.

Bariere în calea comunicării


Comunicarea în organizaţie poate fi obstrucţionată sau doar perturbată de
o serie de factori care se interpun între semnificaţia intenţionată şi cea percepută
putând fi legaţi de oricare din componentele comunicării (emiţător, mesaj, canal,
receptor), sau de interacţiunea lor.
Printre factorii consideraţi bariere în comunicare, amintim:
- Efectele de statut – uneori statutul prea înalt al emiţătorului în
raport cu receptorul pot cauza răstălmăciri ale mesajului de către
acesta din urmă.
- Probleme semantice – în organizaţii, specialiştii au tendinţa să
folosească un jargon profesional, crezând că şi ceilalţi îl pot
înţelege; persoanele cu statut mai ridicat au tendinţa de a se
exprima într-un mod mai sofisticat, greu de înţeles pentru persoane
cu un nivel de şcolarizare scăzut.
- Distorsiuni perceptive – când receptorul are o imagine despre sine
nerealistă şi este lipsit de deschidere în comunicare, neputându-i
înţelege pe ceilalţi în mod adecvat.
- Diferenţe culturale – persoane provenite din medii culturale, cu
valori, obiceiuri şi simboluri diferite.

49
- Alegerea greşită a canalelor sau a momentelor – trebuie alese
canalele corecte pentru fiecare informaţie şi de asemenea şi
momentul trebuie să fie bine ales – o situaţie urgentă nu are sorţi să
fie îndeplinită dacă este cerută la sfârşitul orelor de program sau la
sfârşitul săptămânii.
- Lungimea excesivă a canalelor – o reţea organizaţională
complicată duce la o comunicare lentă.
- Factori fizici perturbatori – iluminatul necorespunzător, zgomote
parazite, temperaturi excesiv de coborâte/ridicate, ticuri, elemente
ce distrag atenţia – telefon, cafea, ceai etc.
Condiţiile comunicării eficiente, sunt:
- Mesajul – să aibă scop clar, cu probleme distincte (CE), interacţiuni
implicite (CU CINE), modul de rezolvare (CUM). Informaţia trebuie
organizată logic, în termeni clari, accesibili receptorului, cu evitarea
detaliilor exagerate.
- Transmiterea – pe canale adecvate conţinutului, cu respectarea
cerinţelor formale la mesajele scrise (structură, aspect), canalele
definite prin organigramă, cât mai directe şi scurte.
- Recepţia – emiţătorul trebuie să verifice procesul la fiecare stadiu.
- Stadiile comunicării eficiente - se pot folosi pentru control expresii ca
„Puteţi rezuma ceea ce am spus?“, „Deci, ce aveţi de făcut?“,
emiţătorul poate facilita înţelegerea şi acceptarea prin crearea unor
motivaţii pentru recepţia mesajului, trezirea interesului pentru conţinut
şi finalitate, alegerea momentului potrivit.
Transmiterea mesajului de la emiţător la receptor este afectată de o serie de
variabile care ţin de ambii agenţi, de structura mesajului, de canalul folosit sau de
moment:
- Acurateţea – menţinerea unităţii şi a semnificaţiei prin
codificare/decodificare la nivelul emiţătorului, respectiv al
receptorului şi este influenţată atât de credibilitatea sursei (E), cât
şi de structura mesajului.
- Deschiderea depinde de fiecare emiţător în parte. Diplomaţii sunt
foarte închişi, mesajele lor trebuie să fie „traduse“.
- Distorsiunea este reproducerea incorectă a unei informaţii obiectiv
corecte prin exagerarea aspectelor favorabile sau defavorabile,
filtrarea unor aspecte, blocarea sau omiterea completă a unor date,
conştientă sau nu.
- Excesul de informaţie se produce atunci când E transmite mai
multă informaţie decât poate recepţiona R. Problema este de a
stabili, după caz, limita la care începe excesul.
- Deficitul de informaţie poate afecta negativ performanţa, mai ales
când este legată direct de procesul muncii; deficitul e compensat de
apariţia zvonurilor, ele iau naştere prin emiterea şi răspândirea unor
opinii de către un lanţ sau o reţea de comunicare. Distorsiunea
interpretării este accentuată de suprapunerea şi amplificarea unor
opinii ale emiţătorilor succesivi şi de „credibilitatea“ unor lideri de
opinie.
50
Astfel, performanţa în muncă poate fi abordată la mai multe niveluri:
individual, grupal, ocazional. Pe lângă variabilele care influenţează performanţa,
comunicarea interpersonală şi organizaţională este considerată ca un factor
important. Cercetările au arătat că feedback-ul – cunoaşterea rezultatelor imediate şi
finale – are o influenţă pozitivă, indiferent de sursa de la care provine (organizaţie,
şefi, colegi, cererea în sine). Comunicarea rezultatelor are un rol informaţional şi
totodată motivaţional: centrează atenţia pe aspecte relevante ale sarcinii, orientează
spre comportamente dezirabile şi adecvate performanţei; excesul de feedback poate
deteriora performanţa, în timp ce deficitul poate duce la un comportament aleatoriu
şi ineficient.
Satisfacţia în muncă este influenţată şi ea de comunicare, aşa cum am arătat
în paragrafele precedente: cei care au acces la mai multă informaţie sunt mai
mulţumiţi, deşi au performanţe mai slabe, deficitul de informaţie şi distorsionarea
creează insatisfacţie, mai ales atunci când este vorba de o informaţie utilă muncii.
Excluderea de la comunicare creează nu numai insatisfacţie, ci şi nesiguranţă şi
tensiune emoţională.
Astfel, pentru a concluziona, barierele apar în toate modurile de
comunicare. Aici putem enumera: percepţia, emoţiile, încrederea şi credibilitatea,
dificultăţile de ascultare, filtrajul, supraîncărcarea cu informaţii, locul şi timpul,
zgomotele şi media selectată. Comunicarea nu poate fi separată de personalitatea
oamenilor. Această realitate este exemplificată de următorul grafic:

1. 100% informaţie iniţială


2. 90% percepţie
3. 81% redare
4. 75%
5. 66%
6. 59%

Abordarea din partea emiţătorului - Reacţii posibile ale receptorului:


1. Dirijează, dă ordine.
"Faci cum spun eu că aşa e bine" - rezistenţă, combatere
2. Ameninţare.
"Dacă te mai aud că te mai plângi vreodată ........" - resentimente, furie, sentimente negative
3. Predică, face morală.
"Ce crezi că la muncă totul e frumos?"; ”Învaţă să ai răbdare" - închidere, sentimente
negative, contra-moralism (combatere)
4. Consiliază, oferă soluţii.
"Fă aşa cum spun eu ca aşa e cel mai bine" - intensificarea dependenţei, rezistenţă
5. Judecă, critică, condamnă.
"Nu faci nimic bine"; "Tu eşti de vină că...." - scăderea stimei de sine, combatere
6. Elogiază, secondează.
"Te-ai descurcat minunat, eşti cel mai bun, ca întotdeauna...." - reacţie de apărare - fie că
mesajul este ca o supra-valorizare (deci data viitoare emiţătorul aşteaptă mai mult), fie că
tentativa de manipulare
7. Încearcă să convingă.
"Aici ai greşit, uite, dacă.... " - sentimente de inferioritate, inadecvare
51
8. Ridiculizează, ia în ras ascultătorul.
"Atâta efort pentru un lucru atât de uşor", "Te-ai gândit mult până ai făcut lucrul ăsta?" -
scăderea stimei de sine, combatere.
9. Analizează, diagnostichează.
"Problema ta este că.........", "Eşti obosit - vina e......” - frustrare, frică de a nu fi înţeles
10. Asigură, consolează.
"Nu îţi face griji, mâine nici nu îţi vei mai aminti.” - sentimentul că nu a fost înţeles, ostilitate
11. Interoghează.
"De ce...? Ce...? Cum. ...?" - răspunsuri false, omisiuni, reacţii de apărare
12. Schimbarea subiectului, sarcasm, închidere.
"Hai să discutăm de lucruri mai plăcute/mai interesante" - sentimentul că argumentele lui nu
au fost înţelese, au fost considerate irelevante, puerile, inexistente, frustrare, retragere

Teste efectuate cu privire la ascultare au demonstrat ca o persoană obişnuită


îşi poate aminti numai 50 % din ceea ce a ascultat (dacă este chestionată imediat) şi
numai 25% după 2 luni.

Fenomene pot perturba comunicarea:


a. Blocajul - întreruperea completă a procesului comunicaţional din cauze
fizice, materiale sau cauze psihologice (persoană inabordabilă).
Efecte psihologice:
- într-o relaţie directă (faţă în faţă) - stare de jenă şi reacţia
de fugă;
- relaţie la distanţă - stări de anxietate, agresivitate, teamă,
etc.
- limita extremă a blocajului comunicare- autismul
(imposibilitatea morbidă de a comunica) - este de ordin
patologic.
Factorii care blochează comunicarea sunt cauze externe individului, factori
de mediu, unele procese psihice, comportamentele neadecvate şi o serie de factori de
personalitate, ca:
• diferenţele culturale;
• distorsiunea mesajului în cursul transmiterii în lanţ;
• entropia sau neînţelegerea mesajului;
• participarea formală la discuţie;
• ignoranţa interlocutorului;
• emoţiile-şoc;
• timiditatea.
Blocajul psihic exprimă o inhibare a fluxului ideaţional, provocată de
factori interni – psihogeni (activarea unor tensiuni inconştiente, conflictuale), sau
externi (prezenţa sau influenţa stresantă a altor persoane). Stările de blocaj se produc
frecvent atunci când indivizii sunt confruntaţi cu situaţii sociale care îi afectează
puternic. Ele determină slăbirea coeziunii interne şi a forţei de acţiune a grupurilor.
b. Bruiajul - perturbarea parţiala şi tranzitorie din cauze fizice, materiale
(sursă de zgomot) sau cauze psihologice. La receptor informaţia transmisă ajunge
parţial sau chiar modificată. În aceste cazuri apare nevoia de interpretare şi implicit
modificarea semnificaţiei iniţiale a mesajului. Înţelegerea unui mesaj presupune

52
potrivirea informaţiei primite în tiparele mentale existente (în harta mentală a
interlocutorului).

Ce doreşti să îmi comunici Mesajul iniţial


Ce îmi spui de fapt
Ce înţeleg eu
Ce reţin eu
Ce accept eu
Ce am înţeles eu că doreai să îmi comunici Mesajul final

Harta mentală este o structură cognitivă prin intermediul căreia persoana


realizează sortarea informaţiilor, conectarea acestora cu alte informaţii din categorii
similare, etc. Hărţile mentale sunt utilizate în orice proces de comunicare în care
suntem implicaţi.
Tiparele mentale sunt diferite de la persoana la persoana şi de asemenea
sunt diferite pentru aceeaşi persoană în diferite momente (ele se schimbă, se
adaptează în funcţie de necesităţile mentale actuale). Comunicarea eficientă
presupune împărtăşirea aceluiaşi sens al mesajului, deci potrivirea celor doua hărţi
mentale (ale emiţătorului şi receptorului) astfel încât să rezulte acelaşi sens.
c. Filtrarea informaţiei - transmiterea voluntară şi recepţionarea unei părţi
a informaţiei. Receptorul/ emiţătorul apar ca filtre de informaţii. Este întotdeauna
voluntară (ţine de intenaţionalitatea subiectului).
Filtrajul reprezintă astfel o formă a dezinformării, prin care se modifică
mesajul, parţial sau total, în mod intenţionat, pe parcursul înregistrării, prelucrării şi
transmiterii datelor şi informaţiilor.
Factori:
- psiho-individuali;
- de natură psiho-socială;
- de natură psiho-organizaţională (tendinţa de a nu transmite toată
informaţia).
Efecte negative: degradarea comunicării, nu se transmite exact ce trebuie;
amplificarea/ diminuarea semnificaţiei unor informaţii: succesele, nereuşitele;
influenţează randamentul muncii.
d. Distorsiunea informaţiei - degradarea involuntară a informaţiei în
cursul transmiterii de la receptor - emiţător, când informaţia are de parcurs mai
multe verigi intermediare. Trec mai toate informaţiile însă denaturate.
Distorsiunea devine astfel, forma de dezinformare prin care se culeg,
prelucrează şi transmit, în mod intenţionat, mesaje eronate.
e. Scurtcircuitarea - forma subtilă a dezinformării, prin care se elimină,
intenţionat, din circuitul sau fluxul informaţional, anumite persoane.
f. Redundanţa - proces de înregistrare, prelucrare şi transmitere repetată a
unor date şi informaţii.
g. Supraîncărcarea canalelor de comunicare - proces prin care se culeg,
prelucrează şi transmit date şi informaţii inutile. Dacă informaţia apare ca o
necesitate vitală a existenţei umane şi organizaţionale, ea poate fi, în acelaşi timp,
sursa unor pericole în cazul mânuirii incorecte, iresponsabile.
53
Trebuie analizate trucajele posibile, sau cunoscute la ora actuală, profitând
de necunoştinţa de cauză a publicului:
1. Negarea faptelor - dacă publicul nu are nici o cale de a-şi confirma
ce s-a întâmplat în realitate, se pot pur şi simplu nega faptele.
2. Inversarea faptelor - susţinerea cu tărie a unui fapt care nu s-a
petrecut, ireal.
3. Amestecul între adevăr şi minciună, cu diverse titluri – pornind de
la ideea că publicul este mai mult sau mai puţin informat se
încearcă să se mintă în proporţie de 100%.
4. Modificarea motivului – schimbarea poziţiei, „după cum bate
vântul".
5. Modificarea circumstanţelor – se face prin modificarea proporţiilor
în forţele prezente.
6. Estomparea – supra-informarea cu rol de a capta interesul
publicului.
7. Camuflajul – forma superioară a estompării, se prezintă în detaliu
cele afirmate.
8. Interpretarea – fără a fi negate, modificate, estompate sau
camuflate, faptele se pot prezenta şi comenta într-un mod favorabil
sau nefavorabil.
9. Generalizarea
10. Ilustrarea – se pleacă de la particular la general, dar şi invers.
11. Inversarea părţilor egale – această inegalitate ajunge uneori până la
proporţia de 100%, deci se schimbă total raportul de forţe.
h. Excesul de informaţie - se produce atunci când emiţătorul transmite mai
multă informaţie decât poate recepţiona destinatarul mesajului. Problema este de a
stabili, după caz, limita la care începe excesul.
i. Deficitul de informaţie poate afecta negativ performanţa, mai ales când
este legată direct de procesul muncii; deficitul e compensat de apariţia zvonurilor,
ele iau naştere prin emiterea şi răspândirea unor opinii de către un lanţ sau o reţea de
comunicare.
Distorsiunea interpretării este accentuată de suprapunerea şi amplificarea
unor opinii ale emiţătorilor succesivi şi de „credibilitatea“ unor lideri de opinie.
Un aspect important în procesul de comunicare este tratat de către Bennis
(citat de Kolb 1995) sub denumirea de arc de distorsiune. Arcul de distorsiune este
procesul prin care se deviază de la mesajul iniţial. Are loc o degenerare a
comunicării datorită faptului că uneori emiţătorul transmite un mesaj pe care nu l-a
intenţionat receptorului şi/sau pe care receptorul nu l-a înţeles în totalitate. Are loc o
comunicare „neintenţionată”, receptorul reacţionează la mesajul distorsionat şi ca
urmare se creează o situaţie confuzantă pentru emiţător deoarece acesta nu anticipa o
asemenea reacţie. Dacă acest gen de problemă persistă, distanţa dintre ceea ce se
intenţionează să se comunice şi ceea ce se comunică neintenţionat se amplifică.
Acest proces este considerat ca fiind unul dintre factorii principali de conflict.

54
Figura 1. Arcul de distorsiune a comunicării - Sursa: Kolb 1995, p. 185
Stiluri de a răspunde - tipuri de feedback
Natura răspunsului la mesajul transmis de către emiţător este esenţială
pentru eficienţa comunicării. Feedback-ul necontrolat, neclar, imprecis duce la
reacţii defensive din partea emiţătorului – mesajul nu mai este auzit şi apare o
preocupare crescută de protejare sau de justificare. Defensivitatea este considerată
principalul simptom al unei comunicări ineficiente şi duce la consum de energie, la
canalizarea pe identificarea unui ţap ispăşitor”.
Kolb D.A., Osland J.S., Rubin I.M. (1995) citează un studiu care arată că
80% din răspunsurile posibile se încadrează în cinci categorii mari: răspunsuri de
evaluare, răspunsuri de interpretare, răspunsuri de sprijin, răspunsuri de investigare
şi răspunsuri de verificare.
- Răspunsurile de evaluare analizează cât de bun, cât de potrivit, cât de
eficient sau cât de corect este mesajul transmis de către emiţător. Altfel spus
receptorul evaluează mesajul receptorului conform valorilor sale. Acest tip de
răspuns sugerează indirect emiţătorului ce trebuie să facă în continuare. De exemplu
un răspuns poate fi: „Ce idee interesantă”, iar sugestia corespondentă transmisă este:
„Continuă, mă interesează!”. Un alt exemplu de răspuns poate fi: „Ideea aceasta nu
va funcţiona niciodată”, iar sugestia din spatele răspunsului este: „Opreşte-te, nu mă
interesează!”.
- Răspunsurile de interpretare sugerează cum ar trebui să gândească şi să
acţioneze emiţătorul. Receptorul arată emiţătorului cum vede el din exterior
comportamentul acestuia şi care crede că sunt elementele care îl motivează. Un
astfel de răspuns poate lua următoarea formă: „Spui asta doar fiindcă vrei să nu mă
supăr”, sau „Crezi asta deoarece nu eşti bine informat” etc.
- Răspunsurile de sprijin sugerează emiţătorului că nu trebuie să simtă
ceea ce simte. Acest gen de răspunsuri vine în situaţii de criză, când se doreşte
transmiterea unui sentiment de siguranţă emiţătorului, când se încearcă aplanarea
reacţiilor emoţionale ale acestuia. Un exemplu de răspuns de sprijin este: „Nu te
teme, pierderile sunt nesemnificative”, sau „Nu e vina nimănui şi lucrurile se vor
rezolva până la urmă”.
- Răspunsurile de investigare indică emiţătorului că e nevoie să-şi
argumenteze, să-şi dezvolte punctul de vedere. Acest gen de răspunsuri vine pentru a
genera informaţii suplimentare sau pentru a investiga anumite posibilităţi pe care
mesajul emiţătorului nu le conţine. Altfel spus răspunsurile de investigare încearcă
să acopere golurile din mesajul receptat, să-l clarifice sau să-l dezvolte. Problemele
ce apar în comunicare datorită zgomotului sau datorită contextului uman în care
aceasta are loc sunt diagnosticate printr-un astfel de răspuns. Un exemplu poate fi:
„De ce crezi că nu poţi să faci faţă sarcinii?”.
55
- Răspunsuri de verificare au rolul de a facilita înţelegerea mesajului de
către receptor. Ele nu intenţionează să transmită nimic emiţătorului (chiar dacă acest
lucru se întâmplă) ci doar să recepţioneze corect mesajul, să înţeleagă ceea ce spune
şi ceea ce simte acesta. Acest gen de răspunsuri verifică percepţia receptorului legată
de mesajul primit, cel mai adesea cu ajutorul unor întrebări de control. Un exemplu
de răspuns de verificare poate fi: „Vrei să spui că toţi colegii tăi au reuşit pentru că
au fost motivaţi financiar mai bine?”, sau „Deci crezi că nu eşti sprijinit destul şi din
cauza asta eşti supărat?”.

Comunicarea agresivă
Agresivitatea reprezintă o modalitate de abordare a relaţiilor interpersonale.
Agresivtatea deţine un set corespunzător de comportamente verbale şi nonverbale.
În comportamentul agresiv apar exprimări care reflectă alegerea de a nu lua în
considerare dorinţele celorlalţi concomitent cu încercarea de a-şi îndeplini propriile
doleanţe. Nu implică un compromis. Adesea nu implică exprimarea directă a
dorinţelor, expectanţelor şi sentimentelor. De cele mai multe ori, acest mod de
exprimare este nepotrivit din punct de vedere social.
Un individ care adoptă un comportament agresiv este lipsit de expresivitate,
îngust, rece şi fixează interlocutorul. Are o postură rigidă, tensionată, simetrică şi
picioarele depărtate. Mâinile sunt încleştate, face gesturi largi sau sacadate, în special
deasupra umerilor. În ceea ce priveşte distanţa, aceasta este mai mică de 0,5 metri.
Latenţa răspunsului este foarte scăzută, cu dese întreruperi. Vocea este foarte scăzută
cu o rată conversaţională ridicată.

Bibliografie:
Bogáthy, Z., (2004), Manual de psihologia muncii şi organizaţională, Editura
Polirom, Iaşi
Golu, P., (2003), Fundamentele psihologiei sociale, Ed. Miron, Bucureşti
Luca, M.R., (1996), Curs de psihologie a muncii şi organizaţională, Universitatea
Transilvania, Braşov.
Miclea, M., (2004), Consiliere şi orientare- ghid de educaţie pentru carieră, Ed.
ASCR, Cluj-Napoca
Păun, E., (1999), Şcoala – abordare sociopedagogică, Editura Polirom, Iaşi

56
DE LA FILOSOFIE LA BIOETICĂ

FROM PHILOSOPHY TO BIOETHICS

Asist. univ. drd. Maria SINACI


Universitatea „Aurel Vlaicu” din Arad

Abstract:
The last decades of the previous century were marked by the discoveries in
the field of science and the development of biotechnologies which represented a
challenge for society and, finally, for human conscience. There had to be found an
answer and this was the appearance of Bioethics. The new interdisciplinary domain
of research was called to evaluate ethically the new situations and to watch over the
application of the new technologies so that they do not harm life and human being’s
rights and dignity. The progress of science mustn’t be followed by the regress of
ethics.

Cuvinte cheie: etică normativă, bioetică, principiism

Dezbaterile filosofice din prima jumătate a secolului XX s-au desfăşurat


sub semnul pozitivismului logic al cărui obiect îl constituia în special analiza logică
a limbajului, deoarece se acredita ideea că limbajul este sursa majorităţii
problemelor filosofice. Etica s-a aflat în această perioadă într-un plan secund, iar
faptul că pozitivismul a avut un pronunţat caracter ştiinţific şi empirist, cu orientări
clare antimetafizice (există doar adevăruri factuale şi raţionale) i-a determinat pe
autorii Manifestului Cercului de la Viena să nu o includă în lista domeniilor
filosofiei.
Analiza limbajului a avut prioritate şi în etică, zonă în care cercetarea viza
elemente tehnice de limbaj, mai puţin relevanţa practică. În demersul său de a defini
obiectul eticii, G.E. Moore, aspru critic al naturalismului, porneşte tot de la analiza
lingvistică a unor termeni ca bun, bine, plăcere. Pentru acest filosof, „treaba eticii nu
e doar de a obţine rezultate adevărate, ci şi de a găsi raţiuni valide în sprijinul lor.
Scopul direct al eticii este cunoaşterea, nu practica.” (Moore, 1995)
A. Ayer a avut o poziţie radicală cu privire la etică şi a afirmat că în
ipostaza de ramură a cunoaşterii aceasta nu este decât un sector al psihologiei şi
sociologiei, iar conceptele etice normative sunt ireductibile la concepte empirice . În
măsura în care nu există niciun criteriu prin care să se poată testa valabilitatea
judecăţilor în care apar, conceptele etice fundamentale sunt neanalizabile, ele fiind
simple pseudoconcepte (Ayer, 2006).
Prima parte a secolului trecut a fost marcată în sfera eticii de metaetică,
etica de ordinul II, prin dezvoltarea intuiţionismului, prescriptivismului şi
emotivismului în detrimentul problemelor eticii normative. Distincţia conceptuală
„operată între problemele morale de ordinul I şi cele de ordinul II a determinat o netă
divizare a activitaţii filosofilor. Etica sau filosofia moralei a ajuns să fie considerată
57
pentru un timp ca incluzând numai metaetica şi deoarece etica normativă era
esenţialmente noncognitivă, nu era considerată un domeniu de preocupare specific
filosofic.” (Brink, 1991).
Filosofi precum G.E. Moore, W.D. Ross, C.D. Broad au împărtăşit
asumpţii fundamentale despre etică, unele derivate de la filosofii sfârşitului secolului
XIX, precum Henry Sidgwick Aceşti teoreticieni morali non-naturalişti credeau că
judecăţile morale sunt obiectiv adevărate sau false şi că pot forma o categorie
separată, nici una reductibilă sau derivată de la altele. În consecinţă, au acceptat că
la nivelul principiilor fundamentale judecăţile morale sunt independente de toate
celelalte. Negând revendicările de orice fel, au acordat credit gândirii intuitive, ca
singura cale spre cunoaştere morală, fără a o socoti infailibilă.
Înlocuirea realismului moral (care a dominat începutul secolului XX) cu un
antirealism expresivist în deceniile următoare, „care susţinea că judecăţile morale nu
sunt adevărate sau false, ci exprimă doar simple atitudini pro şi contra, şi care a
înţeles argumentul normativ ca o încercare de a transmite aceste atitudini celorlalţi
printr-un fel de molipsire emoţională” (Hurka), a dus aproape la dispariţia eticii
normative din aria preocupărilor filosofice.
Pe fondul descoperirilor din domeniul ştiinţelor vieţii (transplantul de
organe, reproducerea umană asistată medical, problema experimentelor umane şi
embrionare, eutanasia, mai apoi clonarea şi testarea genetică), a noilor probleme cu
care s-a confruntat omenirea (ecologice, politice, economice), ca şi prin relaxarea
interpretărilor de tip noncognitivist, după anii `70 etica revine în prim plan,
stimulând reflecţia filosofică, devenită astfel „oglinda privilegiată în care se
descifrează noul spirit al timpului” (Lipovetsky, 1996). Zonele eticii spre care s-a
deplasat interesul filosofilor în această perioadă sunt etica normativă, prin
fundamentarea teoriilor etice şi etica aplicată. Această revigorare a eticii, salvarea de
la pieire, de la o moarte tăcută a fost atribuită de Steven Toulmin unui subdomeniu
al eticii aplicate şi anume eticii medicale.
Etica normativă, punte de legătură între metaetică şi etica aplicată,
reprezintă calea spre practicarea unor standarde morale şi încearcă să ofere
răspunsuri la întrebările practice ale eticii, realizând un studiu a ce e corect şi greşit, a
obligaţiei şi permisiunii, a ceea ce este deasupra şi dincolo de chemarea datoriei .
Prin normele morale pe care le promovează contribuie la reglarea
comportamentului corect şi incorect, deoarece „include propuneri substanţiale
privitor la cum să acţionăm, cum să trăim sau ce fel de persoană vrem să fim”
(Sagan, 1997).
Domeniul de aplicare a teoriilor etice este etica de ordinul III – etica
aplicată- care a cunoscut în ultimele trei decenii o dezvoltare de o amploare
deosebită, în toate subdomeniile: etica afacerilor, etica mediului, etica politică, etica
medicală, etica drepturilor şi nu în ultimul rând, bioetica. Normele şi principiile etice
oferă repere şi ghidează evaluările şi deciziile din aceste zone ale eticii aplicate, prin
raportarea la situaţii concrete în probleme specifice.
Bioetica, ramură importantă a eticii aplicate, a apărut relativ recent pentru a
răspunde noilor provocări generate de descoperirile din domeniul ştiinţelor
biomedicale şi care prin aplicaţiile lor, în absenţa unui cadru legislativ şi etic puteau
reprezenta o ameninţare la adresa vieţii, a drepturilor şi demnităţii fiinţei umane.

58
Termenul de bioetică, în sensul propriu al cuvântului, a fost introdus de
medicul Van Renssalaer Potter în lucrarea „Bioethics: Bridge to the Future”
publicată în anul 1971, unde a precizat că a ales rădăcina bio pentru a reprezenta
cunoaşterea biologică şi etică pentru a reprezenta cunoaşterea sistemului valorilor
umane (1971, p.1). După Potter, distincţia între valorile etice şi faptele biologice s-ar
afla la baza progresului ştiinţific lipsit de discernământ care poate pune în pericol
chiar supravieţuirea pe pământ, de aceea a şi numit bioetica ştiinţa supravieţuirii.
Concepţia potteriană asupra unei bioetici globale care vizează bios-ul (mediu, om şi
interacţiuni reciproce) a favorizat apariţia şi dezvoltarea unei etici a mediului.
A. Hellegers (fondator al Kennedy Institute of Ethics) reduce bioetica la o
ştiinţă rezultată din sinteza dintre medicină, filosofie şi etică al cărei obiect îl
constituie aspectele etice implicate în practica clinică (Sgreccia, 2003).
În „Encyclopedia of Bioethics” Reich o defineşte în 1978 ca „studiul
sistematic al conduitei umane, în cadrul ştiinţelor vieţii şi sănătăţii, tratată în lumina
valorilor şi principiilor morale”. În 1995 revine asupra definiţiei şi extinde obiectul
bioeticii, numind-o „studiul sistematic al dimensiunilor morale – inclusiv viziunea
morală, deciziile, conduita, liniile directoare etc. – ale ştiinţelor vieţii şi tratamentelor
sanitare, cu folosirea unei varietăţi de metodologii etice într-o abordare
interdisciplinară”, recuperând în parte concepţia potteriană.
Trăsătura caracteristică a bioeticii este interdisciplinaritatea, deoarece se
află la intersecţia dintre ştiinţele experimentale (medicină, biologie) şi cele umaniste
(filosofie, drept, sociologie, teologie, psihologie), menţin relaţii foarte strânse între
ele şi fiecare disciplină are un statut epistemologic propriu, independent de celelalte.
Acest nou domeniu, bioetica, aşează în centrul preocupărilor sale omul şi
devine astfel elementul de legătură între descoperirile ştiinţei şi aplicarea lor prin
respectarea drepturilor fundamentale ale omului, indiferent de avantajele cercetării
ştiinţifice pentru societate (Scripcaru, 2003). Dezvoltarea într-un ritm exploziv a
biotehnologiilor plasează ştiinţa cu un pas înaintea reglementărilor legislative şi
etice, ceea ce impune reflexii bioetice şi concretizarea acestora în norme care ar
trebui să aibă caracter anticipativ şi preventiv.
Bioetica există aşadar ca o încercare de reflecţie sistematică privind toate
intervenţiile omului asupra fiinţelor vii, reflecţie ce are ca obiectiv identificarea
valorilor şi normelor care să guverneze acţiunea omului, intervenţia ştiinţei şi
tehnologiei asupra vieţii înseşi şi a biosferei (Sgreccia, 2003). Precizăm faptul că
Bioetica nu poate fi redusă la etică medicală, medicină legală sau consideraţie
filosofică, ci trebuie înţeleasă într-un sens extensiv, incluzând şi intervenţiile asupra
vieţii şi sănătăţii omului.
Câmpul de acţiune al bioeticii este reprezentat de reproducerea umană
asistată medical, transplantul de organe, diagnosticul preimplantator şi prenatal,
eugenia, clonarea, avortul, cercetarea pe embrioni, euthanasia, suicidul asistat,
drepturile animalelor etc.
Au avut contribuţii deosebite la dezvoltarea acestui domeniu bioeticieni
(filosofi şi medici) ca P. Singer, A.R. Jonsen, T.L. Beauchamp, J.W. Ross, G.E.
Pence, E. Pellegrino, H.T. Engelhardt şi O.O' Neill.
Filosofii aduc în cercetarea bioetică un interes sporit pentru claritate,
transparenţă, simplitatea şi sistematizarea exprimării. Şi poate mai important,
filosofii aduc acest interes deodată cu o bună stăpânire a capacităţii de reflecţie
59
asupra aspectelor esenţiale ale practicii şi înţelegerea acestor aspecte în lumina
aspiraţiilor istorice şi a ţintelor viitoare (Khushf, 2004).
Dimensiunea normativă a eticii este prezentă în sfera bioeticii prin marile
teorii etice a căror norme şi principii devin un sistem articulat care oferă repere şi
orientează deciziile din acest domeniu. Teoriile etice contribuie la dezvoltarea
abilităţii de a gândi şi evalua etic noile situaţii, oferind criterii pentru judecată şi
modele relevante.
Nu pentru toţi filosofii morali, teoriile şi principiile etice reprezintă
fundamente ale analizei etice şi repere ale acţiunilor. Sunt filosofi care critică ideea
de teorie în etică. Unul dintre promotorii acestei critici, Bernard Williams, afirma că
discuţiile care presupun că se poate face mai raţională gândirea etică prin
desfăşurarea teoriei etice i se par îndepărtate de experienţa reală (Williams, 1995).
Autorul neagă atât capacitatea filosofiei de a preciza cadrele etice cu valoare
universală, cât şi evaluarea unor situaţii morale concrete prin aplicarea teoriilor şi
principiilor etice.
Întrebarea care s-ar pune ar fi, de fapt, ce înţeleg antiteoreticienii prin teorie
etică şi de ce o resping? Pentru Williams, „o teorie etică este o abordare teoretică a
gândirii şi practicii etice; această abordare fie duce la un test general de corectitudine
a opiniilor etice fundamentale, fie duce la ideea că un astfel de test nu poate să
existe” (Williams,1985).
În ambele situaţii, demersul este dependent de un test, iar dacă scopul
teoriilor etice este de a evalua testele propuse, atunci spune Williams, acestea au
eşuat şi sunt sortite eşecului şi deci „filosofia nu trebuie să încerce să producă teorii
etice” (1985).
John McDowell susţine că potrivit lui Aristotel morala e necodificabilă, iar
noi ştim ce să facem nu aplicând principii universale, ci fiind un anumit gen de
persoană, care ştie ce e bine să facă (Louden, 1992). Pe lângă caracterul universal se
mai reproşează faptul că teoriile etice sunt reductive şi prea abstracte şi prin natura
lor nu pot avea relevanţă în cazuri concrete, datorită aspectelor particulare.
Antiteoreticienii sunt neîncrezători în posibilitatea aplicării unei teorii noilor situaţii
cu care ne confruntăm şi care nu erau cunoscute, nici măcar anticipate atunci când a
fost formulată teoria respectivă.
Argumentele antiteoreticienilor nu sunt foarte convingătoare, pe de o parte
pentru că interpretările lor sunt în multe situaţii forţate (ex. caracterul reducţionist),
probabil dintr-o înţelegere eronată a ceea conceptului de teorie normativă, pe de altă
parte ei critică teoriile apelând chiar la noţiuni teoretice.
Acest curent antiteorie s-a manifestat şi în literatură şi în domeniile eticii
aplicate, însă când bioeticienii au contestat relevanţa directă pentru munca lor a
marilor teorii etice, ei au lucrat ani de zile la identificarea şi articularea unor noi
metode de decizie morală, cum ar fi „principiismul” (Mureşan, 2006).
Iniţiatorii acestei noi modalităţi de abordare a problemelor bioeticii prin
principii au fost T. Beauchamp şi J. Childress odată cu publicarea lucrării Principles
of Biomedical Ethics în 1979. Autorii şi colaboratorii au formulat patru principii
fundamentale ale bioeticii care au fost preluate de toţi cercetătorii din acest domeniu:
principiul respectului autonomiei, al binefacerii, al nefacerii răului şi al dreptăţii.
Acestea nu au o ordine predeterminată, fiecare este un principiu prima facie şi în
funcţie de context poate fi surclasat de oricare altul, nu au un caracter absolut şi se
60
sprijină pe o pluralitate de principii. Principiismul a vizat de la început nevoile
bioeticii şi aplicarea la alte domenii este foarte dificilă, dacă nu chiar imposibilă. R.
Gillon a propus un model european bazat pe doar două principii, în timp ce un
proiect de cercetare al Comisiei Europene indică alte patru: autonomie, demnitate,
integritate şi vulnerabilitate.
Deşi Beauchamp şi alţi principiişti afirmă că nu am avea nevoie de marile
teoriile etice pentru fundamentarea acestui gen de abordare, menţionăm că aceste
principii au ăn spatele lor chiar teoriile etice şi sunt susţinute şi de alte principii
împrumutate din rândul acestora: principiul utilitarist, al universalităţii (inspirat din
teoria kantiană), al egalităţii şi al echităţii.
În ciuda criticilor aduse de antiteoreticieni şi a rezervelor unora cu privire la
necesitatea şi utilitatea teoriilor morale, trebuie spus că acestea sunt foarte
importante, o dovadă în acest sens fiind preocupările intense ale eticienilor şi sfera
largă de aplicabilitate din cadrul eticii de ordinul III.
R.B. afirmă că prin teoriile etice este explicat fenomenul moral şi în felul
acesta este satisfăcută curiozitatea şi dorinţa umană de cunoaştere. Cu ajutorul lor
sunt create, prezentate şi sistematizate principalele concepte, modele, categorii şi
metafore care guvernează viziunea noastră morală (Louden, 1992).
Într-o lume în care ştiinţa este călăuzită mai ales de utilitate şi eficacitate, iar
dinamica descoperirilor are un caracter exploziv bioetica are rolul de a stabili punţi
epistemice cu alte ştiinţe pentru a preveni situaţiile în care aplicarea noilor
tehnologii nu ar fi benefice omului şi mediului, ci ar putea leza viaţa, drepturile şi
demnitatea fiinţei umane, punând în pericol şi întreaga biosferă. În sprijinul acestor
idei, Convenţia Consiliului Europei privind drepturile omului şi demnitatea umană
în faţa descoperirilor ştiinţifice din 1996 prevedea ca „un pas făcut pentru ştiinţă să
oblige la două reflecţii etice şi juridice.”

Bibliografie:
Ayer, A.J., (2006), Critica eticii, în (ed.) Mureşan, V., Filosofia morală a lui Richard
Hare, Editura Paideia, Bucureşti
Brink, O.D., (1991), Moral Realism and Foundation of Ethics, Cambridge
University Press
Hurka, T., Normative Ethics: Back to the Future, în
www.umass.edu/philosophy/events/papers
Khushf, G. (ed.), (2004), Handbook of Bioethics, Kluwer Academic Publishers,
Dordrecht
Lipovetsky, G., (1996), Amurgul datoriei, Editura Babel, Bucureşti
Louden, R.B., (1992), Morality and Moral Theory. A Reappraisal and
Reaffirmation, Oxford University Press,
Moore, G.E., (1995), Obiectul eticii, în V. Muresan (ed.),Valorile şi adevărul moral,
Editura Alternative, Bucureşti
Mureşan, V., Pericolul filosofiei hip-hop, în www.rfil.ro
Mureşan, V., Avatarurile eticii aplicate, în www.ccea.ro
Potter, V.R., (1971), Bioethics: Bridges to the Future, Englewood Cliffs, N. J.
Prentice-Hall
Sagan, S., (1997), Normative Ethics (Dimensions of Philosophy), Westview Press
61
Scripcaru, G., Astărăstoaie, V., Ciucă, A., Scripcaru, C., (2003), Introducere în
biodrept - de la bioetică la biodrept, Editura Lumina Lex, Bucureşti
Sgreccia, E., Tambone, V., (2003), Manual de bioetică, Editura Arhiepiscopiei
Romano-Catolice, Bucureşti
Toulmin, S., (1986), How medicine saved the life of ethics, în J.P., DeMarco, R.M.,
Fox (eds.), New Directions in Ethics, Routledge
Williams, B., (1995), Introducere în etică. Moralitatea, trad. V. Mureşan, Editura
Alternative, Bucureşti
Williams, B., (1985), Ethics and the Limits of Philosophy, Harvard University Press,
Cambridge
www.orientalia.org/wisdom/philosophy

62
DINCOLO DE GRUPURILE MARI. ÎNCERCARE DE PREFIGURARE
PSIHO-LOGICĂ A GRUPURILOR SUBSIDIARE

TOWARDS LARGE GROUPS.


PSYCHO-LOGICAL PREFIGURATION OF SUBSIDIARY GROUPS

Lector univ. dr. Dan Aurel BANCIU


Universitatea „Aurel Vlaicu” din Arad

Abstract:
It is possible to find other kind of groups, more specialized and more
practical for the today social sciences and for the new human revolution? We say
laconical: yes: the subsidiary groups.

Cuvinte cheie: grupuri subsidiare, construcţie europeană, psihologie


socială aplicată, teoria acţiunii, intenţionalităţi logico-pragmatice

Un punct de plecare de la care se poate porni, poate fi dat de răspunsul la o


întrebare: Cât de util poate fi un astfel de demers, respectiv, o a doua: dacă din punct
de vedere logic există sau pot exista grupuri subsidiare? Vom încerca în primul rând
să răspundem la a doua întrebare. La nivelul sistemului social global există şi
întâlnim diverse grupuri subsidiare, fiecare cu un specific propriu, care le deosebeşte
de altele, şi în acelaşi timp le individualizează în raport cu cele de seama lor, reunite
generic sub semnul principiului subsidiarităţii. Considerăm Universul ca fiind
sistemul social global. Acesta este format din entităţi şi determinări ale acestora. Una
şi aceeaşi determinare, în speţă subsidiaritatea, poate aparţine unei entităţi sau mai
multora. Faptul de a spune că determinarea proprietăţii (principiului subsidiarităţii)
aparţine unei entităţii sau mai multora, este identic cu a afirma că principiul
subsidiarităţii delimitează mai multe; o mulţime de entităţi. În consecinţă, se poate
susţine că există o mulţime S, iar prin aceasta înţelegem mulţimea determinată de
principiul subsidiarităţii.
Teoriile despre principiul subsidiarităţii, au apărut şi s-au manifestat intens
în viaţa sociopolitică relativ recent. Ele s-au conturat în focul dezbaterilor de
competenţă de la sfârşitul secolului trecut dintre diverse state europene, în funcţie de
tradiţia lor istorică, de stilul de guvernare, de tipul de organizare, respectiv de
mentalitate şi aşezare spirituală în orizontul catolic sau reformist, în speţă sau în
general subsumabil termenului de apusean. Acestea au avut ca punct comun faptul
că în diversele state, fie erau membre, fie se aflau în raporturi de variabilă natură cu
Comunitatea cărbunelui şi oţelului iniţial, cu Comunitatea Europeană – Piaţa
Comună mai apoi, iar actual cu transpunerea în faptă şi readucerea la realitate a
visului caroligian, adică Uniunea Europeană. Pe de altă parte principiul
subsidiarităţii a fost abordat şi folosit şi dincolo de Atlantic, mai precis în Statele
Unite ale Americii, încă de la constituirea lor. În funcţie de structura sistemului
63
social al unui stat european, sau altul, precum şi din construcţia procesului unificării
europene sau conturat două poziţii principale: cea a regionalizării şi cea a
federalizării, ambele puse sub semnul construirii casei europene. În termeni simpli,
regionalizarea presupune renunţarea la mai puţină suveranitate decât ar presupune
federalizarea; în sensul că, federalizarea statelor presupune renunţarea la numeroase
competenţe care ţin de suveranitatea unui stat, în timp ce regionalizarea nu
presupune aceasta, ci dimpotrivă conservarea unor atribute şi atribuţii ale statului în
conceptul european. Cu alte cuvinte, federalizarea transformă statele în regiuni
europene în timp ce regionalizarea menţine aceste state ca şi când ar fi „nişte mici
Europe” într-o Europă mare. Simplificând extrem de mult datele şi faptele, se poate
afirma (doar pentru introducerea de faţă) că este interesant de remarcat că
federalizarea a fost promovată de statele federale, în timp ce regionalizarea a fost
promovată atât de către acestea, dar şi (cu greu) de către statele naţionale şi unitare.
Rezumând, cele două direcţii principale ale unificării europene, s-au
conturat explicit în ultimii 50 de ani şi ţin şi depind totodată de următorii factori: de
trecutul istoric şi de moştenirea – intelectuală, culturală, religioasă, de gândire
politică, de mentalitate şi viziune istorică, afirmate, manifestate, încurajate ori
prohibite de cele două mari tipuri de state europene (naţional sau federal, indiferent
de titulatura oficială a acestora). Un singur exemplu: Revoluţia industrială din Marea
Britanie, este incompatibilă şi chiar antagonică Revoluţiei industriale din Franţa, nu
numai cel puţin ca început, cât şi ca finalitate.

Grupurile subsidiare sunt mulţimi sau clase de mulţimi?


Mulţimea mănăstirilor din Bucovina.
Aceasta face parte din mulţimea mănăstirilor din România; din Europa; din
Univers.
Concluzie: Există o clasă a mănăstirilor; o clasă de grupuri subsidiare, care
sunt mănăstirile, la fel cum există o clasă de penitenciare ca grupuri subsidiare, sau o
clasă formată din mulţimea spitalelor ori a grupărilor teroriste. Clasa grupurilor
subsidiare este dată de mulţimea elementelor sau a grupurilor care stau sub semnul;
realizează sau satisfac funcţia propoziţională a principiului subsidiarităţii. Această
clasă (a grupurilor subsidiare) care satisface funcţia propoziţională a (principiului)
subsidiarităţii, este numai o parte din mulţimea indivizilor care pot corespunde
variabilei subsidiarităţii. Altfel spus, funcţia: grup subsidiar de x, adică simbolizat:
GS (x) este satisfăcută de clasa grupurilor subsidiare. Pentru aceasta; pentru clasa
GS, mulţimea elementelor care o compun, funcţia propoziţională, în speţă
subsidiaritatea este adevărată. Întâlnim aici, dat şi confirmat de realitate, situaţia
relativ rară în care atât clasa de grupuri subsidiare cât şi mulţimea de acestea sunt
corelate de la început cu funcţia propoziţională, adică, în cazul nostru cu principiul
subsidiarităţii. La fel ca şi funcţia propoziţională cu care este corelată clasa
grupurilor subsidiare prezintă o ierarhie, o ierarhizare: clase de grupuri subsidiare,
respectiv subclase de grupuri subsidiare. Pot fi notate două tipuri de desemnări a
elementelor clasei GX:
a) cu ajutorul variabilelor specializate: x, y,z,… unde x,y,z, reprezintă mănăstiri,
penitenciare, organizaţii, instituţii, grupări teroriste, etc.
b) variabile individuale, care ţin prin urmare seama de diversele principii de
ierarhizare : x1, x2,x3…
64
y1, y2, y3…,
unde: x1= chilie,
x2 = schit
x3 = mănăstire
şi de ce nu y1 = monah
y2 = ieromonah
y3 = stareţ
y4 = arhimandrit
y5 = episcop

yn = mitropolit

yt = patriarh
….
yx = exarh al plaiurilor1

yy = locţiitor al lui Hristos pe pământ; vicar al acestuia

Pe mai departe, pentru a desemna clasa grupurilor subsidiare folosim


simbolul gen. Se poate scrie, în consecinţă x ∈G, adică „x aparţine lui G” şi G U M,
adică G este inclus în M. De aici rezultă că xMG nu este identic cu a∈ X, iar G UM,
nu este identic cu X UY, deşi se înţelege că primele sunt cazuri particulare pentru
relaţiile corespunzătoare din teoria mulţimilor. Dacă x este echivalent cu a şi G este
echivalent cu X, se înţelege, x aparţine lui G, care este echivalent cu a, care aparţine
de X. Dacă G este echivalent cu X şi M este echivalent cu Y, atunci G este inclus în
M, este echivalent cu X inclus în Y. În consecinţă spunem că o mulţime de grupuri
subsidiare este clasă (G), dacă şi numai dacă există o funcţie propoziţională pe care
mulţimea aceasta o realizează sau o satisface. În cazul nostru funcţia satisfăcută este
P.S, adică principiul subsidiarităţi. De exemplu, mulţimea G1 (formată din mănăstiri
din estul tării) realizează funcţia propoziţională: „mănăstiri frumoase din România”
şi în consecinţă ea este clasa corespunzătoare acestei funcţii propoziţionale.
Extinzând mulţimea Gt (formată din mănăstiri din nord, din sud, din est şi din vest;
din punctele cardinale ale lumii) realizează funcţia propoziţională a „mănăstirilor din
lume”. Totodată, dincolo de funcţia propoziţională a aparteneţei, ele realizează şi
funcţia propoziţională pe care o putem numi pragmatica principiului subsidiarităţii.
În sensul că, în mulţimea univers, ca sistem social, întâlnim cel puţin o clasă Gs de

1
Cu un titlu vechi, această expresie denominează un vechi rang bisericesc. La noi a
fost folosit pentru prima dată, odată cu dobândirea autonomiei, sau autocefaliei
Bisericii Ortodoxe Române, pentru credincioşii acesteia atunci când s-a constituit de
sine stătătoare, s-a despărţit, s-a consacrat şi a fost recunoscută ca atare de
Constantinopol, respectiv de Biserica Bizantină a Constantinopolului. Interesant este
faptul că pentru lumea ortodoxă, Patriarhia de Constantinopol are rolul de întâi
stătător; de „primul inter-pares” (primul între egali) ; aşadar de prim vorbitor şi de
prim stătător, între bisericile drepte surori. De asemenea , este interesantă şi această
titulatură acordată Mitropolitulului Ungro-Vlahiei de către Bizanţ, fapt în care putem
sesiza o relativă expresie a subsidiarităţii.
65
(grupuri subsidiare), care sunt de pildă mănăstirile. Aceeaşi situaţie se aplică şi clasei
de mulţimi care sunt organizaţiile, instituţiile, sistemele penitenciare, armata şi
derivaţiile acestora, spitalele şi unităţile spitaliceşti ori cele negative. Toate aceste
GS –uri au ca specific funcţia propoziţională a subsidiarităţii, care funcţionează
derivat de, însă integrat în mulţimea Univers ca sistem social. Se poate menţiona aici
că această funcţie propoziţională a subsidiarităţii funcţionează şi este viabilă pentru
mulţimea U, ca şi un atribut colateral, şi nu ca şi principiu fundamental, ori, tocmai
în această nuanţă stă esenţa întemeierii, existenţei, funcţionării şi a viabilităţii GS-
urilor.
Teoria mulţimilor şi logica claselor vorbesc despre mulţimi finite şi mulţimi
infinite, respectiv despre mulţimi intensionale şi extensionale. În ce măsură pot fi
integrate grupurile subsidiare, fie ca mulţimi, fie ca şi clase în acest „regiment logic”.
Un prim argument ne poate îndemna, orienta şi aşeza către situarea/ plasarea
grupurilor subsidiare în spaţiul mulţimilor finite, respectiv a celor intensionale. Acest
fapt este pasibil însă de a fi amendat, întrucât poate oferi siguranţa înecatului ajuns la
mal, respectiv relaxarea neofitului care a realizat pentru prima dată în viaţa lui un
silogism coerent, categoric şi respectând toate formele de validitate cerute de „fiire”.
Considerăm că GS – urile se află sub două umbrele atât cea extensională cât
şi cea intensională. Argument: din punct de vedere extensional poate fi enumerată
situaţia, starea şi numărul tuturor grupurilor subsidiare, iar din punct de vedere
intensional, poate fi evocată proprietatea subsidiarităţii. Pericolul ar fi aici de a
atinge visul lui Borges din celebra sa „Carte de nisip”- care visa „să cunoască” o
bibliotecă totală, care să cuprindă toate cărţile posibile a se scrie, a fi fost scrise ori s-
ar fi putut să fie astfel, din, în şi pentru lume. Aici însă, pericolul ar fi de
transformare a extensionalităţii în intensionalitate, adică a transformării mulţimii
redate prin indicarea grupurilor subsidiare care fac parte din ea, în mulţimea care are
această proprietate a subsidiarităţii. Ori lumea sau Universul, ca sistem social, este în
şi sub vânt, adică în continuă mişcare şi transformare; fără a-şi modifica însă
paralogismele altor criterii de referinţă şi de identificare. Cu alte cuvinte argumentul
principal aici ar fi că lumea este atât statică, dar şi dinamică, astfel încât, a la Iov,
vanitate şi deşertăciune – tot Lume se face. Dinamica sistemului social este atât de
mare încât mereu şi mereu apar noi grupuri subsidiare, care au ca specific funcţia
propoziţională a principiului subsidiarităţii în sensul că îşi stabilesc reguli de acţiune
şi dinamică proprie. Fără a complica lucrurile, însă cu riscul nuanţei, se poate vorbi
despre lucrurile pozitive subsidiare şi despre cele negativ subsidiare. Şi ne referim
aici la acele grupuri care încalcă, ignoră, sau convertesc legile generale ale
sistemului social pe care grupurile sociale subsidiare pozitive le respectă ori măcar le
ţin la nivelul permisivităţi, noningerinţei, sau indiferenţei.
GS-urile negative pot deriva fie din aşa-numita necesitate sau principiu de
compensare al sistemului (pentru ca să-şi fie suficient sieşi; fie din interacţiunea
sistemului general global cu alte sisteme globale asemănătoare existente în mulţimea
Univers. Formalizând, astfel de grupuri subsidiare negative, pot fi vizualizate la
intersecţia funcţiilor lor opoziţionale specifice, în sensul că de cele mai multe ori
GS-urile negative rezultă din intersecţia şi nu din reuniunea lor. Reuniunea ca şi
operaţie, este permisivă în timp ce intersecţia este prohibitivă, intransigentă şi pe cale
de consecinţă vindicativă, răz-bunătoare şi deci de neierta. Diversele grupări
teroriste, de pildă se constituie în grupări subsidiare negative. Nucleul conceptului
66
nu spune la fel ca şi altele nimic despre reprezentare. Altfel spus, principiul
subsidiarităţii nu indică din cine este sau ar trebui să fie compus grupul. El doar
presupune expresia de „comunităţi locale şi regionale”. Din definiţiile posibile ce se
pot da acestui principiu, se poate reţine că el presupune: fie neintervenţia structurilor
superioare în problemele structurilor inferioare dacă aceste din urmă şi le pot rezolva
singure, fie delegarea competenţelor nu neapărat necesare funcţionarii nivelului
superior către cele inferioare
Şi nici nu poate aceasta deoarece se referă o mulţime de grupuri şi nu
la un interval de grupuri. Folosind limbajul teoriei mulţimilor, funcţia de
subsidiaritate (notată cu F(x) se defineşte pe intervalul mulţimilor definite şi nu
pe al celor nedefinite – aceasta s-ar putea face doar atunci când vorbim despre
partea teoretică a subsidiarităţii- mulţimi definite după diverse criterii, de la cel
religios, la cel etnic, ori cel politic sau mai nou, a la Toffler, după cel al hobby-
urilor, ori apartenenţei la o limbă, un domeniu de activitate.
Să începem de pildă cu un meci de fotbal. Să considerăm de pildă că este
unul internaţional (poate fi şi din diviziile sau ligiile naţionale). La acesta participă
foarte mulţi oameni. Ei sunt să spunem peste 50-70 de mii, fără a mai socoti
mulţimea spectatorilor care privesc fie liniştiţi la televizoare lor sau la monitoarelor
computerelor personale sau fie neliniştiţi în localuri, birturi sau alte pub-uri. Meciul
de fotbal durează 90 de minute şi se încheie de obicei fie cu victoria uneia dintre cele
două echipe, fie cu un rezultat de egalitate. Cei ce urmăresc meciul de fotbal -fără a-i
menţiona şi pe cei din afara stadionului- se pot împărţi, simplificând în:
- mulţimea distinctă; definită a galeriilor care se confruntă între ele,
încurajându-şi fiecare formaţia preferată
- o mulţime nedefinită, dată de spectatorii ocazionali, de turişti, de
ne-fani, răspândiţi aleatoriu în jurul arenei,
Alături de aceste două mulţimi, una definită şi formată din grupuri umane
coerente şi alta nedefinită formată din elemente (în cazul nostru din indivizi oarecare
ce au doar simpla calitate de spectatori, la care se mai adaugă reporterii sau
redactorii sportivi din presa scrisă sau din cea audio-vizuală, forţele de ordine,
vânzătorii ambulanţi, angajaţii sau personalul tehnic sau de întreţinere, etc; aşadar
reprezentanţi dintr-o serie de grupuri care se află la meciul respectiv nu dintr-o
plăcere, sau altfel de trebuinţă secundară (socială, psihologică, etc.), ci pentru ca să
îşi facă meseria, să îşi exercite profesia pentru care au fost angajaţi de societate şi
pentru care sunt plătiţi. Din aceste considerente, reporterii, oamenii de ordine,
vânzătorii ambulanţi şi alţii pot fi considerate intervale de grupuri întrucât ne referim
la interşanjibilitatea acestora, în sensul că faţă de grupurile definite, ei pot fi
schimbaţi cu membrii ai grupului de pe acelaşi interval fără nici o problemă, întrucât
şi aceştia (cei schimbaţi), îşi vor face la fel meseria. De aceea, aici vorbim de interval
de grup şi nu de o mulţime definită. Cu atât mai mult cu cât criteriile folosite pentru
definirea mulţimilor sunt diferite.
Prin mulţimi definite (în cazul de faţă mulţimea grupurilor subsidiare), se
poate înţelege un ansamblu de grupuri care fiecare are anumite caracteristici şi cu o
existenţă mare sau relativ mare în timp Caracteristicile comune ale acestora, care le
permit a fi subsumabile unei mulţimi, sunt date de reguli specifice. Ambele galerii
de suporteri pot fi considerate a fi un grup subsidiar, mai precis grupuri subsidiare de
aceeaşi calitate sau specific, respectiv elemente ale mulţimii grupurilor subsidiare, pe
67
care o vom nota în cele ce urmează cu simbolul MGS. Pe de altă parte jurnaliştii,
forţele de pază si ordine, medicii, pompierii, oficialii, într-o primă etapă sau la o
primă abordare, reprezintă intervale de grupuri (aşa cum am văzut mai sus sunt
interşanjabili ; pot fi schimbaţi cu alţi care au aceeaşi calitate, fără ca prin aceasta să
se petreacă o conturbare majoră a evenimentului). La o a doua vedere însă, se poate
spune că la rândul lor fac parte din grupuri subsidiare specifice (unităţi spitaliceşti,
unităţi de pază şi protecţie, unităţi de prelucrare şi transmitere a informaţiei). Iar
acestea la rândul lor sunt elemente ale mulţimii MGS.
Pasul următor în această încercare de configurare logică este dat de o
încercare de definire a mulţimii MGS. Prin mulţime definită a grupurilor subsidiare,
se poate înţelege un ansamblu de grupuri distincte cu tradiţii, reguli şi cutume
proprii, care are fiecare anumite caracteristici şi o existenţă mare sau relativ mare în
timp. Prin expresia de mulţime nedefinită s-ar putea înţelege definiţia clasică a
mulţimii : un grup mare de oameni, neorganizat, spontan, constituit în funcţie de un
eveniment oarecare ce se destramă total sau parţial fie după consumarea
evenimentului, fie după ce acesta nu mai are loc. MGS, ca mulţime definită, are ca
proprietate fundamentală faptul că principiul subsidiarităţii (al delegării
competenţelor de la nivelul superior ierarhic la cel inferior structural) se aplică
fiecărui element al acestuia respectiv fiecărui grup subsidiar (a căror scurtă trecere în
revistă am făcut-o în paginile anterioare). Termenul de interval îl folosim pentru a
evidenţia mai mult distanţa dintre grupuri; spaţiul sau spaţiile dintre acestea. În acest
context, spaţiul ca interval capătă mai multe valenţe:
a. spaţiul ca mulţime-univers (U), în cadrul căruia; pe suprafaţa căruia îşi
desfăşoară existenţa şi construcţiile structurale elementele mulţimii
MGS
b. spaţiul, ca element de raportare la elementelor mulţimii MGS la U. La
acest nivel se pot distinge mai multe situaţii posibile:
b.1. spaţiul ca suprafaţă pe care nu există grupuri subsidiare
b.2. spaţialităţi cu potenţialitate de constituire pe suprafaţa lor de
elemente ale MGS.
Sigur, prezentarea poate fi nuanţată mai adânc prin rafinarea situaţiei b.1,
care ar conduce la spaţialităţi interzise elementelor MGS, la spaţialităţi tranziente sau
tranzitorii, în sensul că ele nu există, dar vor exista, respectiv nu există dar au existat.
Rafinarea situaţiei b.2., conduce la situaţii de potenţialitate valorică (de pozitiv,
sigur vor fi, de negativ, sigur vor fi fost, ori neutru, dacă se întrunesc şi alte condiţii
se vor produce elemente ale MGS).
c. spaţiu ca limită frontieră, barieră, loc se întâlnire, intersecţie sau
răscruce, fie a elementelor MGS între ele, ori fie cu elemente care ţin de alte mulţimi.
Tot aici, spaţiul poate fi văzut şi ca loc de apropiere al acestora, ori altfel spus „se
află sub acelaşi cer înstelat” al mulţimii univers, care poartă numele de globalizare.
În cazul mulţimilor nedefinite, un interval prin definiţie înseamnă limită,
respectiv strict „de aici până aici” şi restul e tăcere. În cazul celor definite, înseamnă
şi toleranţă, adică „hai să vedem şi dincolo” şi în speţă, indirect subsidiaritate.
Considerăm grupurile subsidiare prezentate în paginile anterioare, pe care le vom
nota cu A,B,C,D,…X. Acestea sunt elemente ale mulţimi grupurilor subsidiare MGS.
Elementul comun, funcţia sau proprietatea este faptul că indiferent de număr,
cantitate şi de calitate, spaţialitate, temporalitate, axiologii şi structuralisme li se
68
aplică principiul subsidiarităţii, altfel spus aceste elemente ale mulţimii au
proprietatea acestui principiu, care înseamnă subsidiaritate. În sensul că ele
funcţionează cu randament şi calitate variabilă conducându-se după legi şi
regulamente, tradiţii şi obiceiuri specifice, care nu fac cu necesitate parte din
complexul legislativ consacrat al nivelului ierarhic superior şi care este în cazul
nostru societatea sau sistemul social. Astfel, comunităţile locale şi regionale,
minorităţile de diverse facturi naţionale, etnice, politice, culturale, religioase,
economice, sexuale, de vârstă şi ocupaţii, instituţiile, organizaţiile, sistemul
monahal, subsistemele armatei, medicale, penitenciare, ca elemente ale mulţimii
MGS, au următoarele caracteristici definitorii comune :
1. respectă toate legile şi regulamentele emise de nivelul ierarhic superior
2. îşi creează legi şi regulamente proprii, respectiv duc mai departe
tradiţii, obiceiuri şi cutume, care au ca esenţă următoarele caracteristici
:
2.1. nu contravin regulilor nivelului superior ierarhic
2.2. sunt personalizate, în sensul că sunt tipice şi specifice pentru fiecare
GS în parte.
2.3. îi definesc esenţa, structura şi specificul
2.4. asigură finalitatea specifică pentru care respectivul grup subsidiar s-a
constituiut şi există.
2.5. sunt în stare a se impune, a fi aplicate sau respectate de către toţi
membrii grupului respectiv.
Discuţia poate fi rafinată din nou aici, vis a vis de ceea ce s-ar putea numi
GS negative. În cazul GS – urilor precedente, principiul subsidiarităţii funcţionează
şi este respectat : neimplicarea nivelului ierarhic superior la nivelul celui inferior,
respectiv delegare competenţelor ( Ministerul Sănătăţii versus Spitalul din
Dragoslavele; Ministerul de Finanţe versus o oarecare Asociaţie Familială de vândut
mici pe malul Mării). Există situaţii în care grupuri subsidiare, dacă nu eludează
principiul subsidiarităţii ridicându-se împotriva nivelului ierarhic superior, caută
măcar cât de cât să evite aplicarea sau respectarea sistemului legislativ al sistemului
social respectiv, iar acest fapt este confirmat sau argumentat de existenţa ca parte
integrantă a complexului de legi a sistemului social, a legislaţiei penale, a procedurii
penale, respectiv a întregului cortegiu de sancţiuni prevăzute în diverse regulamente
speciale. Pot fi considerate în evantaiul acestor GS-uri negative, mişcările sau
grupările teroriste, fracţiunile autonomiste şi coborând pe scara gravităţii, grupările
de crimă organizată, cele de trafic de droguri sau de carne vie, cele de contrabandă,
ori de branconaj, grupurile de agresori, bandele de hoţi, celulele de hackeri, şi lista ar
fi lungă, cam cât Codul Penal şi mai mult. Niciodată acestea nu au fost privite din
perspectiva subsidiarităţii, deşi în fond prin faptul că sunt judecate, condamnate şi
pedepsite potrivit legii sistemului social respectiv, se confirmă apartenenţa acestora
la respectiva societate şi inclusiv la o funcţionare (desigur sui-generis) a principiului
subsidiarităţii. La fel ca şi în Iad, unde cei răi şi păcătoşi sunt pedepsiţi şi osândiţi
pentru greşelile lor, prin urmare Iadul are un rol pozitiv, la fel şi sistemul penal,
respectiv supunerea devianţilor din aceste grupuri subsidiare negative la pedeapsa
dată de Statul sau de sistemul social pe care îl ignoră şi ale cărui reguli le încalcă,
reprezintă în esenţă o altă latură sau faţetă a aplicării principiului subsidiarităţii.

69
Revenind, în cazul diverselor clase de mulţimi şi a mulţimilor definite în
general (în sensul că au o proprietate A sau B, sau oarecare X ; ori A şi B şi … X )
principiul subsidiarităţii se manifestă tocmai prin existenţa celorlalte proprietăţi sau
caracteristici. Altfel spus, principiul subsidiarităţii se manifestă aici prin existenţa
proprietăţilor care le separă, le specifică şi le individualizează şi nu prin punctul lor
comun. Concepţiile cele mai cunoscute despre subsidiaritate sunt două :
1. subsidiaritatea, respectiv subsidiarul reprezintă ceea ce este secundar; ceea ce
înlocuieşte; înlocuitorul, paleativul; surogatul.
2. subsidiaritatea ca neimplicare în nivelul inferior.
Din perspectiva logicii, prima concepţie, la modul cel mai simplu poate fi
ilustrată prin tehnica, metoda sau procedeul formalizării. În fapt o operaţie de
abstractizare, însă în acelaşi timp şi una de generalizare şi de sinteză. Ea constă în
simbolizarea diverselor elemente, relaţii particulare şi reale totodată cu litere mari şi
mici, semne matematice, care simplifică şi uşurează procesul gândirii, fără însă a-l
dilua. Subsidiarizarea elementelor şi componentelor realităţii cu elementele
abstractului; ale matematicului nu denaturează nicicum problema pentru care s-a
aplicat principiul subsidiarităţii; nu o transformă în alta ci uşurează şi eficientizează
calculul gândirii şi pragmatica acţiunii. În ceea ce priveşte a doua concepţie
(neimplicarea în ierarhii inferioare, ci doar obligaţia susţinerii ferme a acesteia) din
perspectiva logicii cel mai aproape ajungem la teoria logică a libertăţii şi a
constrângerii, respectiv la teoria acţiunii. Ajunşi aici, trebuie făcută o scurtă trecere
în revistă a relaţiilor dintre apartenenţă şi incluziune în cadrul MGS.
Apartenenţă : ∈ = un element aparţine unei mulţimi.
Incluziune : ⊂ = o mulţime se conţine în alta
Ambele pot fi privite din perspectiva primei concepţii ale subsidiarităţii,
însă în această situaţie nu ca înlocuire sau diversitate de caracteristici, ci prin
punctul comun (trăsătura, proprietatea caracteristică) care le oferă prin ea însăşi
apartenenţe sau incluziunei. Extinzând în planul structurii administrativ-politice,
subsidiaritatea apartenenţei şi cea a incluziunii, ne conduce automat la comunităţile
locale şi regionale care alcătuiesc diversitatea comunităţii, respectiv întregul
structurat multicolor şi unitar. Ca manifestare a principiului subsidiarităţii, atât
apartenenţa cât şi incluziunea oferă dincolo de integrarea de întreg posibilitatea
libertăţii pentru structurile comunitare locale şi regionale. Fără însă, independenţă
sau grosier spus autonomie, întrucât, dacă ar fi aşa sau ar exista această posibilitate
mulţimea globală nu s-ar mai justifica principiul subsidiarităţii, nu s-ar mai putea
aplica iar subiectele acţiunii de apartenenţă respectiv incluziune, nu ar mai fi ale
societăţii ci ale lor însele, fie ca enclave, fie ca entităţi de sine stătătoare.
Din punctul de vedere al MGS, se poate observa că ambele proprietăţi logice
există, funcţionează şi se aplică. Subunitatea de jandarmi de la Muntele Rece, este
inclusă în subsistemul Ministerului Adminisraţiei şi Internelor, după cum totodată
cei douăzeci de tineri soldaţi care-şi satisfac stagiul militar ca voluntari la acea
subunitate aparţin de aceasta din urmă, fără ca nivelul superior ierarhic ori cel mai de
sus să intervină neapărat în programul de luptă şi de instrucţie de zi cu zi al acestora.
Exemplul confirmă încă o dată prezenţa şi manifestarea libertăţii de acţiune şi dar
totodată şi cvasi-paradoxal, absenţa independenţei de acţiune, ceea ce în fond
statuează de fapt subsidiaritatea. Grupurile subsidiare pot fi independente unele de
altele şi pot avea totodată şi libertate de acţiune, însă independenţa este raportată
strict la alte grupuri subsidiare şi nu la sistemul subsidiar global de care ţin şi trăiesc.
70
Ridicarea grupurilor subsidiare împotriva mulţimii care le cuprinde, respectiv a
societăţii ca întreg, poate să conducă la următoarele situaţii :
1. obţinerea independeţei în paralel cu menţinerea libertăţi de acţiune
2. obţinerea libertăţii cu pierderea libertăţii de acţiune
3. plasarea lor în spaţiul grupurilor subsidiare negative, care cad într-o
formă sau alta sub incidenţa legilor restrictive sau penale ale sistemului
4. necâştigarea independenţei, iar aici se disting mai multe situaţii :
a. necâştigarea independenţei şi pierderea libertăţii de acţiune
b. necâştigarea independenţei şi dispariţia grupului subsidiar respectiv,
cu următoarele posibilităţi :
x. dispariţia totală şi irevocabilă.
y. transformarea acestuia într-un grup subsidiar obedient.
z. absorbţia acestuia în alt grup subsidiar.
După ce am vorbit de apartenenţă şi incluziune, întrebarea care cere răspuns
este: dacă mulţimea GS este o mulţime finită sau o mulţime infinită ?
Încercăm să definim pe rând, din această perspectivă MGS.
1. Mulţime finită : avem M1 = A1, A2, A3, …An 
Avem astfel mulţimea grupurilor subsidiare formate din elementele de mai sus.
2. Mulţime infinită : avem M2 = A │A are proprietatea PS 
Adică mulţimea grupurilor subsidiare formate din acele elemente care au
proprietatea PS (adică, li se aplică principiul subsidiarităţii).Se constată că mulţimea
MGS-urilor poate fi definită în ambele feluri şi deci poate fi văzută fie ca o mulţime
finită, fie ca una infinită. În funcţie de opţiune, mai precis de criteriu, se poate opta fie
pentru una, fie pentru alta, respectiv pentru nuanţare pentru ambele. Se poate considera
că după criteriul spaţial MGS este o mulţime finită. În sensul că raportată la spaţialitatea
mulţimii U, MGS poate avea un număr foarte mare ; cvasi-nesfârşit de elemente
(grupuri subsidiare) însă totuşi limitat de însăşi dimensiunea spaţiului U. Metaforic se
poate spune că acel ultim element An al mulţimii M1 este egal cu spaţiul U-1, întrucât
niciodată un grup GS nu va fi capabil (în stare) să cuprindă U, ci întotdeauna va exista
fie ca intermediar, fie ca treaptă proxemică, un nivel ierarhic superior. Situaţia este
oarecum asemănătoare celei din matematică, care s-a întrebat asupra celui mai mare
număr prim, natural, raţional, întreg, etc. (tot metaforic se poate spune că există un GS
format din cele mai mari numere de diverse feluri, care însă nu acoperă mulţimea
numărului ca Număr şi nici măcar mulţimile numerelor de diverse feluri. În ceea ce
priveşte mulţimea GS ca mulţime infinită, aceasta poate fi luată în considerare dacă se
i-a în considerare în considerare criteriul timpului. Sigur se poate discuta pe tema
infinităţii timpului şi a vastităţii spaţiului întrucât şi spaţiul şi este cel puţin teoretic şi el
infinit. Însă în situaţia anterioară am considerat spaţiul ca fiind static şi totodată cosmic
în înţelesul grec vechi al cuvântului ; de ordine şi în consecinţă de limită. Aceasta
deoarece orice ordine are o limită, măcar şi invizibilă, subţire sau permeabilă, care o
diferenţiază şi deosebeşte de haos, ca şi opus prezumtiv al acestuia. Este evident că
acest criteriu temporar se pretează mult mai bine pe dimensiunea infinităţii mulţimii U.
Vastă şi cuprinzătoare spaţial, ea este eternă din punct de vedere temporar. Indiferent
că este vorba de un vector descendent sau ascendent, de o nesfârşită spirală, respectiv
de un axis mundi „ fir roşu” (cum le place istoricilor să spună), criteriul temporalităţii
oferă posibilitatea vizualizării pe scala evoluţiei sistemului U a infinităţii grupurilor
subsidiare care au apărut, apar şi nu vor înceta să apară. Realitatea formală a celor
două tipuri de mulţimi, dincolo de siguranţa regăsirii lor în cadrul sistemului logicii
elementare, poate fi verificată în viaţa practică a sistemului social cu condiţia adaptării
termenilor şi relaţiilor la realităţile particulare, regionale, ori generalizate deocamdată.
71
Orice spaţiu, în sensul de interpretare a punctului U2 poate fi pus sub incidenţa unui
vector care ţine de un factor. Iar acesta printr-o oarecare definiţie constituţională este
comunitar ascendent. De aici rezultă că dacă se menţin valorile iniţiale de referinţă ale
discursului logic, se poate efectua translaţia în cadrele realităţii obiective cu condiţia
afirmării acestor repere. În plan real, temporal şi spaţial, deşi individuale, sunt
subsumabile unor elemente cu mult mai generale, fără însă a se cufunda cu ele. La fel
cum am văzut anterior în cazul distincţiei dintre apartenenţă şi incluziune. Iar acestea
se justifică doar din punct de vedere al principiului toleranţei şi repartizării
competenţelor fără însă a fi motivat legislativ de drept şi de fapt. De drept, întrucât
depinde de actualizarea unei legislaţii lipsite de principiul competivităţii şi de fapt
întrucât cel puţin deocamdată Estul nu este în stare să rezolve problema
compatibililăţii modelelor oferite de sistemul democratic Vestic sau Occidental. Gama
motivaţiilor estice din perspectiva PS este una care se face şi nu se scrie, este una care
se aplică aproape instinctiv şi nu se teoretizează. Celebrul caz al poliţistului ucrainean
care intra în marea Catedrală din Kiev, alături de diferiţi şoferi şi oameni, care se
închina punându-şi în mână cascheta, după care, după rugăciune, ieşea afară tot
închinându-se şi începea să împartă amenzi, ne aminteşte de Spania inchiziţiei pre-
columbiene, ori de revoltele Vestului vis a vis de autoritatea – autoritatea în slujbă – ca
determinant aleatoriu şi totodată coerent a aplicării unor hotărâri „constituţionale”.
Legea ca paleativ şi cutuma ca palimpsest, tranzacţii sociale în cadrul reprezentărilor
imaginare ale diferitelor grupuri sociale. Subsidiaritatea ca esenţă, fenomen sau
manifestare a principiului subsidiarităţii, nu aşteaptă şi adeseori nu are nevoie de
consacrare oficializată a principiului, ci funcţionează, se manifestă şi produce efecte de
drept civil sau penal înainte de publicarea în paginile vreunui monitor oficial oarecare.
Altfel spus, comunităţile locale regionale nu aşteaptă cu necesitate hotărârile centrului
pentru a diversifica marginile, pentru că între altele, principiul subsidiarităţii înseamnă
şi diversificare marginii, altfel spus, niciodată periferia, provincia sau marginea, nu se
va identifica clar şi distinct cu centrul, odată pentru că nu doreşte aceasta, apoi pentru
că între apariţia la Monitorul Oficial şi o acţiune locală, intervalul de timp este
suficient de enorm ca să coste o iniţiativă, şi în cele din urmă, este foarte posibil ca
hotătârea centrală să fie redundantă celei locale. (de exemplu, potrivit unei Ordonanţe
de Urgenţă a Guvernului din Sierra Leone, fiecare casă trebuie controlată „la gaze” şi
consumul acestora. Comisiile de control, potrivit hotărârii sunt centrale. Central
înseamnă a fi de la centru, însă individual fiecare membru al comisiei este pe undeva
de lângă centru; în consecinţă fiecare control va fi deosebit de exigent, însă sentimental
după tipicul regiunii şi motivat în funcţie de parametrul individualităţii. Între cele mai
dragi expresii ale noii autonomii ale Estului, se numără şi cea de „haiduc de Căpâlnaş,
Babadag, Zimnicea, Dorohoi”. Ori este elementar faptul că principiul subsidiarităţii
funcţionează ignorând consacrarea sa în textele uniunii, în sensul că autoritatea ierarhic
superioară nu numai că ajută dacă este cazul, ori ajută dacă este obligatoriu, dar şi
ignoră ceea ce este. La această extremă principiul subsidiarităţii devine un principiu
autist, copleşit fiind atât de nuanţa macro-cosmică, cât şi de cea mini-globală a
autorităţii globale, regionale, ori pur şi simplu a comunităţii sensibile. Dacă potrivit
concepţiei occidentale principiul subsidiarităţii reprezintă un tot unitar în cadrul
întregului capabil de a-l servi prompt şi echivoc, (tocmai datorită stabilirii
competenţelor), în Estul Oriental blamat şi ne-suferit eseul devine o pârghie de
contestare, de valorizare negativă şi de ce nu, de Frondă, tocmai în numele unui ideal
comun european. După criteriul ierarhiei, grupurile subsidiare sunt mulţimi de ordinul
doi sau superior, adică sisteme de mulţimi având ca mulţimi potenţiale diversele
elemente ale acesteia.
72
IMPLICAŢIILE SPECIALISTULUI ÎN “PLANNING”-UL FAMILIAL ŞI
COUNSELING”-UL DE SPECIALITATE

THE SPECIALIST IN FAMILY PLANNING AND COUNSELING

Lector univ. drd. Mihaela A. GAVRILĂ


Universitatea “Aurel Vlaicu” din Arad

Abstract:
Family planning like a such forms of the human behaviors is an a human
health aspect in tridimensional perception of the people: biological, psihologycal
and social human health. In family planning, the counseling specialist has a very
important rule for the best prevention of reproductiv health to the people.

Cuvinte cheie: “planning” familial, “counseling”, sănătatea reproducerii.

„Planning”-ul familial după cum era definit de Munteanu I. şi Copaci V.,


ca: “multiple forme ale comportamentului uman, raportat la asigurarea conştientă şi
planificată a succesorilor. El cuprinde un dublu aspect: biologic şi social. Pe plan
biologic sunt incluse acţiunile cuplului vis-a-vis de contracepţie şi naştere, iar pe
plan social acţiuni precum munca, căsătoria, asigurarea locuinţei, adopţia, etc,
raportate la interesul succesorilor.”
Conceptul de planificare familială este actualmente unul generic în care sunt
incluse deciziile şi atitudinea familiei, faţă de numărul de copii doriţi, eşalonarea în
timp a naşterilor, precum şi metodele şi acţiunile de combatere a sterilităţii cuplului.
Implicaţiile sale vizează nu numai sănătatea bio-psiho-socială a individului sau a
familiei ci şi sănătatea societăţii respective şi în speţă a societăţii româneşti
contemporane, la care ne vom referii în continuare.
Aplicarea „planning”-ului familial înseamnă:
- un număr optim de copii doriţi
- posibilităţile reale, materiale pe care le poate oferi familia pentru
creşterea, educarea şi instruirea profesională optimă a copiilor
- spaţierea naşterilor (controlul naşterilor, reglarea fertilităţii)
- comportamentul demografic:
- atitudinea unei perechi faţă de propria reproducere
- atitudinea unei perechi faţă de dimensiunile familiei sale
- atitudinea unei perechi faţă de numărul de urmaşi.

Din perspectiva planificării familiale, comportamentul demografic poate fi:


1. pozitiv: nu se ia nici o măsură privind limitarea numărului de copii
2. negativ: cuplurile limitează excesiv numărul naşterilor
3. optimal: ideal, reproducerea este tip lărgită, în medie o femeie
naşte mai mult de cât o fetiţă (3-4 copii), la un interval de 4 ani.

73
Funcţie de atitudinea cuplului, putem vorbi despre un comportament
demografic de tip:
- natural: când nu sunt aplicate metode de limitare a naşterilor;
- conştient: sunt aplicate metode contraceptive sau abortive de
planificare familială.
Raportat la atitudinea faţă de planificarea familială, cuplurile sunt:
- de tip maltusian (care aplică metode de „planning” familial)
- de tip nemaltusian (care nu aplică metode de „planning” familial)
Thomas Robert Malthus (1766–1834) „An Essay on the Principles of
Population as it Affects the Future Improvement of Society, with Remarks on the
Speculation of Mr. Godwin, Mr. Condorcet and other Writers”, 1798.
Planning-ul familial în România, scurt istoric:
- 1965 -1989: prin politica pro – natalistă impsă, în ţara noastră nu
existau metode medicale legale de control a fertilităţii, în consecinţă,
asistenţa de specialitate a fenomenului de reproducere a fost grav
afectată;
- doar 10 – 12% din totalul avorturilor declarate ca spontane era real
- prin avortul provocat empiric s-a determinat creşterea morbidităţii şi
a mortalităţii materne, creşterea morbidităţii şi a mortalităţii infantile
- 25 decembrie 1989: liberalizarea avortului, prin decret
- 1990: informarea şi acceptul populaţiei pentru metodele
contraceptive moderne
- Ministerul Sănătăţii a permis importul de diverse produse
contraceptive hormonale, dispozitive intrauterine cu scop
contraceptiv (DIU), materiale contraceptive de barieră (prezervative),
etc.
- categoriile sociale defavorizate, eleve,studente, multipare au
beneficiat de gratuitate la prescrierea contraceptivelor
- avortul la un cost redus, asociat lipsei de educaţie şi cultură medicală,
a făcut ca în statistica metodelor de planificare familială din Romînia
postdecembristă, această metodă contragestivă să se menţină mult
timp la cote ridicate:
- 1990: 1 milion avorturi la cerere
- 1991: > 800.000 avorturi la cerere
- 1992: 600.000 avorturi la cerere
- 2002: 1/4 milioane avorturi
- 2005: 163,355 avorturi la cerere, în condiţiile în care populaţia
României era la acea dată la un total de 21,6 milioane şi
creşterea anuală a populaţiei avea o valoare negativă: -0,2%
- 2006: 3 avorturi la o naştere vie (Clinica Obstetrică
Ginecologie I Cluj).
Cu toate că în perioada 1990-2005 rata avortului din România a scăzut de 5
ori (Alin Stănescu – Institutul pentru Ocrotirea Mamei şi Copilului „Alfred
Rusescu”), în 2006 la nivel mondial, ţara noastră continuă să fie în „top” prin
utilizarea pe scară largă a acestei metode contragestive ca măsură de „planning”

74
familial. (Datele statistice au fost preluate din rapoartele anuale realizate de: „World
Bank data for Romania”).
Conform studiilor statistice pe domeniu, specialiştii au ajuns la următoarele
concluzii:
- nu sunt suficiente doar contraceptivele la un preţ accesibil
- sunt necesare clinici şi servicii de specialitate, care să ofere un
„counseling”de calitate
- Ministerul Sănătăţii a dispus în consecinţă, înfiinţarea de centre zonale şi
judeţene de planificare familială şi sănătate a reproducerii, care să fie
capabile să asigure toată gama de servicii în domeniu, cu formare şi
perfecţionare de cadre – personal de specialitate în „planning” şi
„counseling” familial
- s-a ajuns astfel la nevoia de dezvoltare şi perfecţionare a reţelei din asistenţa
primară şi de specialitate pentru a putea acorda servicii de planificare
familială la standarde europene.
Există o reală necesitate în a face programele de planificare familială
accesibile, facile în utilizare, în special de către populaţia feminină:
- prin alegere voluntară şi informată
- accesibile tutuor în momente şi în locuri potrivite
- să ofere servicii într-o manieră confortabilă şi confidenţială
- să prezinte o largă paletă de metode de planificare familială atât tradiţionale
cât şi cele mai moderne
- preocuparea esenţială trebuie să fie centrată pe asigurarea siguranţei şi a
confortului utilizatorilor
- să fie propuse clientului doar metodele care pot fi oferite şi în care se poate
asigura continuitate la utilizare
- populaţia masculină trebuie să fie educată pentru împărţirea responsabilităţii
reproducerii în cuplu şi pentru participarea activă la sănătatea reproductivă
a familiei (inclusiv prevenţie pentru bolile cu transmitere sexuală).
Lyn Thomas, director pentru Regionala Europa la International Planned
Parenthood Federaration afirma: “planning-ul familial este mai mult o problemă
socială dacât una medicală. Femeile nu sunt informate că au drepturi. Ele sunt
cliente, solicitante, care au o anumită problemă pentru care consultă serviciile
noastre. Planning-ul familial este o cale de rezolvare, pentru ca femeile să poată
stabili ele însele numărul copiilor şi intervalul dintre naşteri.”
Conchidem astfel că: „planning”-ul familial se referă la:
- modalităţile de evitare a unei sarcini nedorite
- modalităţile de a avea o sarcină dorită la momentul potrivit
- stabilirea intervalului dintre naşteri
- evitarea sarcinilor cu risc crescut pentru mamă şi copil
- creşterea copiilor doriţi într-un climat psiho-socio-afectiv şi economic
favorabil
- asigurarea calităţii viitoarelor generaţii
- prezervarea fertilităţii
- creşterea stării de bine individual şi social
- armonia în cuplu.
75
În promovarea conceptului de „planning” familial sunt implicate o serie de
categorii profesionale:
- Medicii şi corpul medical din diverse specialităţi (asistenţa medicală
primară, medicina de familie, ginecologia, pediatria, endocrinologia,
sexologia, psihiatria)
- Sociologii (sociologia familiei, sociologia educaţiei)
- Psihologii (psihoterapeuti familiali, psihanalişti, psihosexologi)
- Asistenţii sociali (protecţia copilului)
- Asistenţii maternali
- Juriştii (domeniul: dreptul familiei, dreptul copilului, adopţie)
- Politicienii (domeniul legislativ)
- Profesorii atât din reţeaua preuniversitară cât şi universitară (biologie,
anatomie, diriginţii)
- Instructorii formatori în „planning” familial, din reţeaua postuniversitară
- Mass – media.

Drepturile pacienţilor în domeniul planificării familiale:


1. Dreptul la informare (pentru sanatatea proprie şi a familiei, asupra metodelor de
„planning” familial)
2. Dreptul la acces: a tuturor, la serviciile de „planning” familial (indiferent de etnie,
religie, statut social, stare economică, orientare politică, reşedinţă
administrativ-geografică, statut marital, stare de sănătate, etc.):
- acces la toate serviciile de „planning” familial
- acces la toate metodele de „planning” familial
3. Dreptul la opţiune – realizarea unei alegeri informate:
- în utilizarea sau nu a unei metode contraceptive:
- familiile de tip maltusian
- familiile de tip nemaltusian.
- asupra metodei contraceptive, contragestive
- în schimbarea metodei contraceptive
- în revocarea metodei contraceptive
- asupra serviciului de „planning” familial (locaţie, reţea guvernamentală, non-
guvernamentală - ONG, privată)
4. Dreptul la protecţie:
- calitatea serviciilor (prevenţia infecţiilor cu transmitere sexuală – ITS şi a
infecţiilor iatrogene )
- competenţa tehnică a personalului medical
- calitatea metodei (beneficii, absenţa riscurilor asupra sănătăţii bio-psiho-sociale a
persoanei, excluderea contraindicaţiilor)
- calitatea produsului contraceptiv
5. Dreptul la intimitate:
- „counseling”-ul
- examinarea clinice (acceptul pacientei pentru prezenţa terţilor din cabinet,
metodei de examinare fizică)
6. Dreptul la confidenţialitate („Jurământul lui Hipocrate”):
- toate datele şi informaţiile despre pacient

76
7. Dreptul la demnitate:
- respect, atenţie
8. Dreptul la confort:
- oferta, realizarea serviciilor de „planning” familial (fizic, psihic, social)
9. Dreptul la continuitate în:
- utilizarea metodei
- achiziţionarea metodei
- serviciile de „planning” familial
10. Dreptul la opinie (constituie un feed-back pentru calitate):
- asupra serviciilor oferite
- în preferinţele pacientelor
Criteriile pentru calitatea serviciilor de „planning” familial (Population
Council – 1990 – “Modelul Bruce”), se referă la:
- alegerea metodelor (informată şi voluntară)
- informaţiile despre calitatea „counseling”-ului
- competenţa tehnică
- relaţiile (pacient)client – personal
- continuitatea în monitorizare
- serviciile de „planning” familial adecvate şi acceptate
În concluzie putem afirma că serviciile de calitate în „planning”-ul familial
sunt serviciile focalizate pe nevoile bio-psiho-sociale ale clientului (pacientului).
„Counseling”-ul din „planning”-ul familial reprezintă un concept diferit de
semnificaţia termenului de “consulting” (consultanţă), este practic o comunicare
bidirecţională între:
- client – consiliator
- pacient - specialist în „planning” familial.
Este în acelaşi timp şi o metodă de profilaxie primară, prin:
- educaţia pentru sănătate pe care o oferă
- promovarea sănătăţii
- îmbunătăţirea calităţii vieţii.
Obiectivele unui „counseling” de calitate, constau în asigurarea unui suport
bio-psiho-social de calitate.

Etapele sedinţei de „counseling” (Standardizare România, după:


“Population Report”, Univ. John Hopkins SUA):
 S – salut de întâmpinare
 I – informaţii despre client
 N – noţiuni despre toate metodele de „planning” familial
 A – alegerea metodei
 I – informaţii despre metoda aleasă
 A – adresabilitate la reîntoarcere.

În literatura de specialitate se operează cu câteva tipuri de „counseling”:


 General –reprezintă identificarea problemei de către clientă
 Contraceptiv – prezentarea tuturor metodelor de „planning”
familial, de către specialist

77
 Specific pentru o metodă – aceea pentru care a optat clienta
(instructajul asupra metodei de „planning”)
 “situaţii speciale” :
- pre- şi post- abortum
- premarital
- limite de vârstă fertilă
- post- agresiune sexuală
- psihosexual
- diverse patologii somatice acute sau cronice
- boli cu transmitere sexuală (BTS), infecţia cu virusul
imunodeficienţei umane sau boala determinată de
acesta(HIV/SIDA).

Principii generale în counseling:


- Imparţialitatea / neutralitatea este opusul indiferenţei faţă de
nevoile
- bio – psiho – sociale ale clientului
- Individualitatea consultaţiei, amplasamentul clinicii, circuitul
clienţilor
- Onestitatea este responsabilitatea morală a specialistului de a
furniza informaţii acurate despre fiecare metodă contraceptivă
prezentată clientului
- Confidenţialitatea datelor personale ale clientului şi a datelor
transmise de client, faţă de terţe persoane
- Voluntarismul clientului: modalităţile prin care clientul decide
liber şi responsabil metoda de „planning” familial pentru care
optează.
Abilităţile specialistului în „counseling”constau în:
- ascultarea activă este o formă de răspuns neutru
- comunicare non – verbală adecvată, empativă
- identificarea şi reflectarea conţinutului discuţiei (parafrazarea)
- identificarea şi reflectarea sentimentelor (empatia)
- utilizarea itemilor interogativi de tip deschis sau închis
- susţinerea şi încurajarea clientului pentru alegerea unei metode
contraceptive adecvate
- furnizarea tuturor informaţiilor ştiinţifice de specialitate de
care are nevoie clientul
- efectuarea unui rezumat conclusiv asupra dialogurilor
specialist în
- „planning” familial – client.

Caracteristicile unui bun specialist în „counseling” (L.Smit, L.Quintanilla,


K.Cox şi J.Lafarga în “Sănătatea sexuală: ghid pentru formatori”):
 Implicat în conceptele şi acţiunile de”planning”
familial, cu toate domeniile asociate sănătăţii
reproductive: prevenţie SIDA, BTS, drepturile
clienţilor şi ale pacienţilor
78
 Afectiv, empatic – cu capacitatea de înţelegere pentru
problemele clientului
 Autostima pozitivă – sigur de sine, mulţumit de
propria sexualitate şi de propria viaţă de familie
 Onest – în prezentarea avantajelor şi a dezavantajelor
tuturor metodelor contraceptive şi a problemelor
legate de sfera planificării familiale: proceduri
medicale, BTS, HIV/SIDA
 Specialist pe domeniul de „planning” familial – prin
cursuri şi programe de instruire continuă
 Eficient – cu abilităţi de muncă în echipă, munca sub
presiunea timpului, interrelaţii umane: cu clienţii, dar
şi intra- şi interdisciplinare, bun manager al
domeniului său de activitate
 Obiectiv – nesubiectiv, nediscriminativ, cu respect
faţă de diferenţele interumane: de concepţie,
mentalitate, de stil de viaţă, orientare sexuală, politică,
religioasă, etc.
 Confidential – în cadrul serviciului prestat, al clinicii
şi al comunităţii
 Empatic – faţă de client
 Autentic – prin tot ce spune, ce face şi ce reprezintă.

Bibliografie:
Bataille, G. (1998), Erotismul, Ed. Nemira, Bucureşti
Enăchescu, D., Marcu, Gr.M., (1998), Sănătate Publică şi Management Sanitar, Ed.
All, Bucureşti
Enăchescu, C., (2003), Tratat de psihosexologie, Ed. Polirim, Iaşi
Hyde, J.S, (1994), Understanding Human Sexuality, 5th ed. Mc. Graw-Hill, Inc.,
N.Y, 1994 http://go.worldbank.org/DSJIQ 9170
Jompan, A, (2003), Medicina Familiei, ediţia a IV-a, ed. Eurostampa, Timişoara
Macrea, R., (1999), Sexualitatea aspecte medico – sociale, Ed. Risoprint, Cluj-
Napoca
Miclutia, I., (2002), Psihiatrie, Ed. Medicală Universitară Iuliu Haţieganu, Cluj-
Napoca
Rădulescu, S., (2002), Sociologia sănătăţii şi a bolii, Ed. Nemira, Bucureşti
Tudose, F., (2001), Erotica în cotidian. O incursiune în psihosexualitatea de fiecare
zi, Ed. Infomedica, Bucureşti
Ursoniu, S., (1996), Medicină Socială, Ed. Mirton, Timişoara

79
ORIENTĂRI PRIVIND MANAGEMENTUL GLOBALIZĂRII ÎN
DOMENIUL SPORTULUI

ORIENTATIONS VIEWING THE MANAGEMENT OF


GLOBALIZATION IN SPORTS DOMAIN

Conf. univ. dr. Gabriel POPESCU


Academia Naţională de Educaţie Fizică şi Sport Bucureşti

Abstract:
The complexity of globalization process includes successive, all spheres of
interests of the human activity. In this direction, physical education and sports. have
a new trajectory and a special content.
The diversity, accessibility, attractiveness, universal language, complexity,
efficiency, the formative modern objective, educational, socially integrative of the
humans, make the sport a special place in the managerial strategy of globalization.
The sport is an international phenomenon. It is a model of communication and
collaboration at a world level, trough we could identify solutions of continuous
outrunning of the humans limit performances. It is the best occasion to capitalize a
collective potential. It is a rainbow of friendship, peace and fair-play. The process of
globalization is a reality. Thanks to these reasons, the globalization in sports can be
a model for other activity domains.

Cuvinte cheie: dimensiune globală, produs sportiv

Aspecte generale privind globalizarea


Globalizarea, a devenit un termen din ce în ce mai mult vehiculat în toate
domeniile activităţii umane. El se propagă în „undă”, strategic, în concordanţă cu
dezvoltarea specială a unui proces intuit, proiectat şi dezvoltat în raport cu cerinţele
evoluţiei şi trebuinţele societăţii moderne.
Pentru că nu şi-a ancorat în realitate toate direcţiile de implementare,
definirea şi poziţionarea faţă de acest fenomen este neclară, incertă, uneori
contradictorie, pe diferite nivele de percepţie şi analiză, ale cunoaşterii.
Globalizarea, oscilează în sfera economicului, politicului, socialului,
culturalului între pozitiv şi negativ, între globalizare şi globalitate, între necesitate –
şi impunere, între parteneriat şi dominare, între fericire şi supărare, entuziasm şi
teamă, între „înger şi demon”. După părerea noastră globalizarea este un „rău sau
bine” necesar, în funcţie de condiţia de echilibru!
Factorii de putere, coordonare şi decizie vor înclina balanţa adevărului, iar
noi ne vom aduce contribuţia la materializarea lui.
Sunt multe întrebări la care încercăm să răspundem!
„Toată lumea are de câştigat de pe urma acestui proces de globalizare?
Teoretic Da !! Unii mai puţin iar alţii foarte mult!
80
Procesul de europenizare este o etapă a globalizării? Practic Da!
Planeta „Terra” va deveni o entitate a lumilor universului? Analogia cu
filmele ştiinţifico-fantastice ne pune în dificultate de a afirma ceva!
Cert este că, fundamentarea procesului de globalizare este o realitate în
continuă derulare. Dezvoltarea tehnicii, fără precedent a făcut posibilă declanşarea
acestui proces.
Dorita unitate a cunoaşterii, tehnologia informaţiei, a comunicaţiilor, a
transporturilor, a energiei, etc.. vin să confirme acest fapt.
Accesul la informaţie, volumul şi viteza de circulaţie a acesteia la nivel
global, prin intermediul Internet-ului, al televiziunii, al explorărilor spaţiale etc.,
dimensiunea comunicării la nivel planetar, prin telefonie sau poştă electronică
demonstrează şi facilitează înţelegerea avantajelor oferite de complexul proces al
globalizării.
Instituţii cu atribuţii la nivel mondial şi-au demonstrat potenţialul de
eficienţă privind aspecte de interes global: Organizaţia Naţiunilor Unite,
INTERPOL-UL, marile corporaţii transnaţionale (CTN) care deţin peste 40% din
producţia mondială etc. Infuzia de capital în ţările în curs de dezvoltare al CTN-
urilor, confirmă eforturile de extindere a pieţelor la nivel mondial. De aceea fac
eforturi de ajutorare a anumitor zone ale globului chiar cum ar fi Europa de est.
„Fluxurile de investiţii străine directe (ISD) către sud-estul Europei si
Comunitatea Statelor Independente (CSI) din 2005 au însumat 40 de miliarde de
dolari SUA, nivel aproximativ egal cu cel din 2004 (figura 1), se arata in Raportul
Mondial al Investiţiilor 2006 elaborat de UNCTAD – Conferinţa ONU pentru
Comerţ si Dezvoltare”.

81
Managementul pozitiv al globalizării ar putea aduce tuturor, avantaje deosebite,
spectaculoase:
 economice;
 sociale;
 integrative;
 educaţionale;
 politice.
Cu toate acestea, vor fi şi dezavantaje.
Aderarea României şi Bulgariei la Uniunea Europeană ce s-a realizat de
curând, o să ne furnizeze destule exemple pozitive sau negative ale perspectivei
globalizării. Oricum, globalizarea este un proces pe cale îl trăim, îl consumăm, îl
valorificăm măcar la nivelul inconştientului. La modul pozitiv, prin globalizare
identificăm:
- o mai bună viteză de circulaţie a produselor1;
- realizarea unei pieţe imense de desfacere cu perspectivele
calitative ale acesteia;
- creşterea generală a profitului, cu lanţul de determinări şi
avantaje ale acestuia;
- modificarea strategică a resurselor lui;
- valorificarea, generalizarea experienţelor pozitive în toate
domeniile de activitate prin cunoaştere;
- armonizarea procesului de producţie în raportul cererii şi a
ofertei la nivel global, pentru evitarea supraproducţiei, a
supraîncărcării pieţei;
- armonizare, economică, financiară, comercială;
- dispariţia barierelor de timp şi spaţiu;
- o mai bună gestionare a resurselor naturale ale globului;
- micşorarea decalajelor privind nivelul de civilizaţie;
- o scădere substanţială a birocraţiei;
- eliminarea, estomparea tensiunilor interetnice, interstatale;
- eliminarea conflictelor;
- ecologizarea planetei;
- apariţia unor noi strategii politice de conducere;
- posibilitatea salvării vieţii şi a planetei;
- integrare în lumea universului.
Din păcate, semnalele înregistrate ne demonstrează că avem, la nivel
mondial, destule probleme comune ale supravieţuirii, ce aduc în prin plan,
necesitatea grăbirii procesului de globalizare:
 distrugerea stratului de ozon cu efectul de seră;
 degradarea mediului: a solului, a apei, a atmosferei;
 modificările incredibile de climă, temperatură, încălzirea
vremii;
 distrugerea ecosistemelor;
 topirea gheţarilor;
 decalajul social al lumilor I –II –III;
1
Şi a produsului „sportiv” şi acelui, informatic, medical, ştiinţific...etc..
82
 conflictele, războaiele;
 sărăcia;
 pericolul confruntărilor nucleare;
 terorismul;
 drogurile;
 analfabetismul;
 competiţia şi soluţia pentru energie;
 prezenţa maladiilor, epidemiilor, pandemiilor2;
 suprapopularea.
Toate aceste aspecte impun reguli de conduită şi civilizaţie planetară.
Interesele comune sunt generale şi condiţionează perspectiva existenţei
noastre.
Nimic nu este întâmplător!
Oare globalizarea va deveni, una dintre condiţiile supravieţuirii?
Complexitatea procesului de globalizare cuprinde treptat, toate sferele de
interes ale activităţii umane. O traiectorie şi un conţinut special îl au în această
direcţie, educaţia fizică şi sportul.

Aspecte manageriale ale globalizării în domeniul sportului


Tendinţa de globalizare promovată în sport are raţiuni de valorificare
superioară, complexă a investiţilor în domeniu, creşterea profitului, generalizarea
sistemică.
Diversitatea, accesibilitatea, atractivitatea, universalitatea limbajului,
complexitatea, eficienţa, modernitatea obiectivelor formative, educaţionale, social
integrative a fiinţei umane, conferă sportului un loc privilegiat în strategia
managerială a globalizării.
Gigantismul fenomenului sportiv depăşeşte capacitatea noastră de –al
percepe sau măsura în totalitate.
Creator, dezvoltator, înregistrator, transmiţător, amplificator de
informaţie sportul este integrat social, operaţional, legic, obiectiv cerinţelor societăţii
moderne. El este legat de sănătatea morală, intelectuală, fizică a naţiunilor3.
Puterea de impact îl recomandă strategic, prioritar în activitatea
managerială politico-economică şi chiar administrativă.
Sportul corespunde cel mai bine idealurilor fiinţei umane: de la armonie
corporală, educaţie, sănătate, dorinţă de absolut, de a fi mai bun, de victorie, de
manifestare, de comunicare, de pace, de progres, de întrecere, de luptă, de speranţă
până la satisfacţia împlinirii financiare.
Viteza de transmitere şi volumul informaţiilor satisfac exigenţele dorinţei
de comunicare şi poziţionare faţă fenomenul sportiv: afectiv, opţional, strategic,
operaţional.
Datorită valorilor universale pe care le promovează, procesul globalizării în
domeniul sportului se manifestă şi se dezvoltă viguros, ascendent, strategic:

2
Să ne gândim la gripa aviară
3
Popescu G., Comunicare în şi prin sport, Note de Curs ANEFS – Buc.,
83
- prin sport profesionist sau amator;
- prin sporturi olimpice sau neolimpice;
- prin sporturi individuale sau de echipă.....
- prin jocuri sportive;
- prin toate disciplinele cuprinse în universul mondial al
sportului: sporturi montane, acvatice, aeronautice, ecvestre,
extreme, tradiţionale, ludice, auto-moto, artistice, gimnice,
distractive, aplicative, aptitudinal-profesionale etc.;
Organizaţiile mondiale ce conduc activitatea sportivă promovează
decizional procesul de globalizare.
Sistemul legic, structural, decizional, competiţional, relaţional,
informaţional permit aplicarea principiilor globalizării în sport.

UEG
AGU
UNIUNEA EUROPEANA DE
UNIUNEA ASIATICA DE
GIMNASTICA
GIMNASTICA
Union Européenne de
Asian Gymnastics Union
Gymnastique

UAG UEG
UNIUNEA AFRICANA DE UNIUNEA EUROPEANA DE
GIMNASTICA FIG GIMNASTICA
Union Africane de Union Européenne de
Gymnastique Gymnastique

UPAG
UNIUNEA PANAMERICANA
DE GIMNASTICA
Union Panamericana de
GImnasia

Dimensiunea globală a fenomenului sportiv percepută prin intermediul


celor mai diverse realităţi: număr de spectatori, sau telespectatori la J.O4., numărul
de telespectatori la C.M5. de fotbal, număr de site-uri de specialitate, numărul de
pasionaţi ai diferitelor sporturi ce se întâlnesc - on line - în forumuri pe Internet,
dimensiunea comunicării, posibilităţile infinite de a stabili relaţii, oportunităţi de
discuţie, pot să determine modificări fundamentale moderne, actuale şi de
perspectivă ale managementului acestui proces.

4
Jocurile Olimpice
5
Campionatele Mondiale
84
Concursuri Concursuri Concursuri Concursuri Concursuri
Turnee Interne/ Turnee Interne/ Turnee Interne/ Turnee Interne/ Turnee Interne/
internationale internationale internationale internationale internationale

Campionate Campionate Campionate Campionate Campionate


Internnationale ale Internnationale ale Internnationale ale Internnationale ale Internnationale ale
României României României României României

Campionate Campionate Campionate Campionate Campionate


nationale nationale nationale nationale nationale

Campionate Campionate Campionate


continentale continentale continentale

Campionat Campionat
Jocuri Olimpice Cupa Mondiala Jocuri Olimpice
Mondial Mondial

SISTEMUL COMPETITIONAL CICLIC


AL SPORTURILOR OLIMPICE IN
VIZIUNEA PROCESULUI DE
GLOBALIZARE

Anul IV AL
CICLULUI
Anul I Anul II Anul III Anul IV
OLIMPIC
PRECEDENT

85
Iată cum arată la nivel global un sistem competiţional mondial al unui sport olimpic.
Pe baza lui, pot fi intuite oportunităţile manageriale privind integrarea,
susţinerea, pregătirea, organizarea, valorificarea evenimentelor sportive. Acelaşi
lucruri le putem constata şi în cazul sporturilor neolimpice.

Local Jocuri Mondiale

Sistem competitional al unei


discipline sportive neolimpice

Regional Mondial

National Zonal Continental

Urmărind deschiderile marilor competiţii, ne dăm seama câte eforturi ar


mai trebui să depunem pentru a ne ridica la exigenţele impuse pe plan mondial.

Sport
Sportul Sport
Scolar Universitar aptitudinal /
spectacol adaptat
profesional
Sistematizarea
activitatilor sportive
Sportul
pentru De masa
sanatate

Necompetititionale Competititionale
Sportul
pentru timp
liber De performanta

Sportul Kinetoterapie
formativ si prin mijloacele Copiii Juniori Tineret Seniori
educational sportului

Aceste scheme orientative ale sistemelor competiţionale, ce pot fi


amplificate relaţional la scară mondială pentru fiecare nivel, reflectă managerial
oportunităţi strategice şi operaţionale de integrare în procesul studiat.
Sportul va deveni unul dintre cele mai eficiente modele ale globalizării.
Prin această intervenţie miraculoasă a tuturor ramurilor acestuia, se încearcă
să se extindă la nivel planetar, ajutorul pentru persoanele cu disabilităţi6.

6
O categorie din ce în ce mai numeroasă
86
În această lume minunată a jocului şi întrecerii nu vor dispărea nici mândria
naţională, zonală, continentală7, nici sporturile tradiţionale, nici valorile culturale.
Există o piaţă liberă, unde elitele sportului au devenit, în acest proces al
globalizării valori mondiale, de schimb, : sportivi, antrenori, conducători.
Există grupuri manageriale puternice8 ce valorifică strategic, evolutiv, unul
dintre cele mai benefice domenii ale activităţii umane: cel sportiv şi unul dintre cele
mai valoroase produse – PRODUSUL SPORTIV.
În această zonă, interesul naţional se armonizează cu interesul mondial.
Cu câtă satisfacţie percepem, apariţia unor noi discipline sportive sau
evoluţia unor ramuri care îşi măresc sfera de cuprindere de an la an. (K1, artele
marţiale, disciplinele aero-fit-gym, etc.)
Cu câtă satisfacţie exemplificăm prin fotbal, dimensiunea planetară a
sportului.

Concluzii
Sportul este un fenomen mondial. El este un model de comunicare şi
colaborare la nivel planetar, prin intermediul căruia, se identifică soluţii de depăşire
continuă, a limitelor performanţei umane.
El este cel mai bun prilej da valorificare a potenţialului colectiv.
Este un curcubeu al preteniei, păcii, fair-play-ului.
Procesul globalizării este o realitate.
Datorită acestor considerente, globalizarea în sport poate constitui un model
pentru alte domenii de activitate.
Depinde de noi, în ce măsură putem să valorificăm această mare
oportunitate în interesul societăţii româneşti. Iată câteva direcţii, privind valorificarea
sistemului.

Globalizarea creează premisele dezvoltării.


De acea ar trebui sprijină susţinut activitatea sportivă. Acum ar trebui să o
determine şi să se asigure un cadru de dezvoltare sistemică adecvat
(compatibilizare, facilitare, acces la informare, comunicare, mediere, relaţionare )

Avantajele oferite prin managementul globalizării în sport sunt:


 valorificare sistemică complexă a sportului la nivel
planetar;
 mediere relaţională;
 comunicare inter-umană;
 câştigarea sferelor de influenţă şi a pieţelor de desfacere;
 accesul la tehnologie şi integrare sistemică la nivel global.

Un management adecvat poate aduce beneficii imediate, sau pentru o lungă


perioadă de timp, financiare, educative, formative de integrare socială de promovare
a imaginii etc.

7
Dimpotrivă acestea se extind : vezi arte marţiale, baseball
8
Continentale, mondiale, naţionale
87
Bibliografie:

Raportul Mondial al Investiţiilor 2006 elaborat de UNCTAD – Conferinţa ONU


pentru Comerţ si Dezvoltare
Mamulea, M., Globalizarea: O ipostază modernă a acculturaţiei, Articol publicat în
www.globalizarea.com
Marga, A., Discurs deschiderea Conferinţei miniştrilor educaţiei din ţările europene
publicat în www.globalizarea.com
Mazilu, C., Investigaţii ale semnificaţiilor globalizării, Articol publicat în
www.globalizarea.com
Soros, G., (2002), Despre globalizare, Editura Polirom, Iaşi

88
IMPORTANŢA IMPLICĂRII COMUNITĂŢII ŞI AUTORITĂŢILOR
LOCALE ÎN PROTECŢIA PERSOANELOR VÂRSTNICE

IMPORTANCE OF THE COMMUNITY AND LOCAL AUTHORITIES


INVOLVEMENT IN THE PROTECTION OF ELDERLY PERSONS

Ec. drd. Claudia PANTEA


Asist. soc. Flavius ŞIPOŞ
Direcţia Judeţeană pentru Protecţia Drepturilor Copilului Arad

Abstract:
We live in a society that is more and more busy with problems related to:
Romania’s integration into the EU, economical development, different regional
development policies as well as other problems that moves away the respect
towards our parents or grandparents. If once the elderly persons had been
appreciated by the community, in modern society this category starts to be more and
more excluded. Today, due to the precarious economical situation, many old age
persons become a burden for their families and not few are the cases when they end
up in different care and assistance centres. Besides the economical situation we can
enumerate also other causes, like: loneliness and lack of the support network, loss of
their homes, immobilisation in bed, domestic violence or violence exercised by those
hired to take care of them, lack of community funding to develop alternatives
services to institutionalization, lack of ONG’s in the community etc. In order to be
able to benefit of and fructify this thesaurus of experience and reflection, we need to
involve the local community as well in the social assistance of the elderly.

Cuvinte cheie: societate, persoane vârstnice, asistenţă socială, servicii


sociale, comunitate.

Motivele pentru care oamenii au nevoie de asistenţă sunt multe şi variate.


Unele persoane trebuie să depăşească unele handicapuri: deficienţe fizice,
fragilitatea cauzată de o vârstă extrem de înaintată, handicapuri mintale etc. Mulţi
oameni devin victime ale schimbărilor sociale prea rapide şi a serviciilor sociale
inadecvate. Oamenii nu se pot descurca cu probleme cum ar fi veniturile sub limita
sărăciei, condiţiile locative şi şomajul. Multe persoane au probleme de sănătate sau
dificultăţi în a-şi găsi un loc de muncă sau sunt izolate din punct de vedere social şi
au nevoie de ajutor pentru a se reabilita în cadrul societăţii. Problemele individuale
variază enorm, dar nevoia pentru o formă sau alta de asistenţă socială este comună
tuturor cazurilor. Nevoia1 de asistenţă socială2 nu este uşor de definit sau de descris,

1
Conform celebru psiholog american Abraham Maslow (1 aprilie 1908 – 8
iunie1970) “Piramida nevoilor”Nevoia sociala reprezintă ansamblul de cerinţe
indispensabile fiecărei persoane pentru asigurarea condiţiilor de viata in vederea
89
şi aceasta deoarece practic nu există o nevoie absolută de asistenţă, ci totul depinde
de ceea ce societatea consideră, la un moment dat, ca fiind rezonabil. Serviciile
sociale3 precum şi întregul domeniu al nevoilor personale au de-a face, pe de-o
parte, cu judecăţi de valoare în legătură cu funcţiile familiei sau cu responsabilităţile
individului şi, pe de altă parte, cu ideile privind rolul comunităţii. Accepţiunea
curentă, exprimată în modul cel mai simplu posibil este că unele persoane au nevoie
de asistenţă deoarece nu-şi pot purta singure de grijă şi nici nu au o familie sau
vecini care să-i sprijine.
În ciuda faptului că nevoia de servicii sociale este recunoscută deja de o lungă
perioadă de timp, doar recent ea a fost percepută ca fiind o nevoie suficient de
individuală şi de coerentă pentru a justifica oferta de servicii statutare, separate şi
distincte. În mod tradiţional, preocuparea statului faţă de nevoia de servicii sociale s-
a întrepătruns cu prestarea de servicii pentru persoanele în nevoie, cu tratamentul şi
cu controlul. Aşa cum am arătat, de obicei, oferta de servicii sociale era de natură
instituţională, elementul de asistenţă fiind subordonat obiectivelor primare cum ar fi:
ateliere protejate, aziluri, infirmerii, ospicii etc. În mod treptat, prestarea de servicii
de asistenţă a devenit o funcţie separată, distinctă de ajutoarele sociale băneşti,
asistenţa medicală, serviciile educaţionale sau cele de reeducare.
În fiecare domeniu de preocupare există o îngrijorare crescândă cu privire
la nevoia de a întreprinde acţiuni preventive şi de sprijinire a familiilor şi a
comunităţilor, fiind foarte clar că orientarea actuală a serviciilor de asistenţă socială
împiedică dezvoltările pe direcţiile specificate anterior .
Deziluzia provocată de soluţiile instituţionale vis-à-vis de nevoia de
asistenţă precum şi interesul în creştere cu privire la alternativele de asistenţă în

integrării sociale. Daca nevoile fundamentale nu pot fi satisfăcute (hrana,


îmbrăcăminte, locuinţa, etc.) înseamnă ca avem de-a face cu sărăcia,
2
O definiţie strict juridică a asistenţei sociale este stabilită de Legea nr. 47/2006
Publicată în Monitorul oficial al României, partea I, nr. 239 din 16 martie 2006
privind sistemul naţional de asistenţă socială, care în art. 2 alin.1 prevede: " Sistemul
naţional de asistenţa socială, reprezintă ansamblul de instituţii şi măsuri prin care
statul, prin autorităţile administraţiei publice centrale şi locale, colectivitatea locală şi
societatea civilă intervin pentru prevenirea, limitarea sau înlăturarea efectelor
temporare ori permanente ale unor situaţii care pot genera marginalizarea sau
excluziunea socială a persoanei, familiei, grupurilor ori comunităţilor”. De asemenea,
alineatul 2 al aceluiaşi articol precizează conţinutul acesteia, în sensul că “Asistenţa
socială, componentă a sistemului naţional de protecţie sociala, cuprinde serviciile
sociale si prestaţiile sociale acordate in vederea dezvoltării capacitaţilor individuale
sau colective pentru asigurarea nevoilor sociale, creşterea calităţii vieţii si promovarea
principiilor de coeziune si incluziune sociala. ".
3
Serviciile sociale pot fi servicii sociale cu caracter primar si servicii sociale
specializate, ambele categorii având un caracter proactiv.
- Serviciile sociale cu caracter primar sunt serviciile sociale care au drept scop
prevenirea sau limitarea unor situaţii de dificultate ori vulnerabilitate, care pot duce la
marginalizare sau excluziune sociala.
- Serviciile sociale specializate au drept scop menţinerea, refacerea sau dezvoltarea
capacitaţilor individuale pentru depăşirea unei situaţii de nevoie sociala.
90
cadrul comunităţii împreună cu preocuparea tot mai mare legată de prevenţie, au
ajutat la formarea unei viziuni mai generale asupra problemei. În prezent este
acceptat faptul că indivizii, familiile şi comunităţile au nevoie de asistenţă deoarece
au probleme cărora nu le pot face faţă singuri. Motivele pentru care indivizii au
nevoie de ajutor variază foarte mult, de asemenea şi motivul statului pentru
intervenţia în viaţa lor. Dar în prezent, nevoia generală de asistenţă socială este
considerată ca punct primordial pentru organizarea serviciilor în vederea satisfacerii
nevoii.
Tipul asistenţei necesare variază considerabil. Unele persoane au nevoie de
o locuinţă, de un mediu care să-i accepte şi care să-i îngrijească. În unele cazuri au
nevoie doar de un adăpost temporar, în alte cazuri au nevoie de un cămin permanent.
Nevoia de asistenţă rezidenţială a fost de mult timp recunoscută pentru persoanele
vârstnicii sau persoanele cu deficienţe fizice sau psihice. Alte grupuri ţintă, de
exemplu persoanele singure fără adăpost, aveau de asemenea nevoie de asistenţă,
chiar dacă acest lucru era mai puţin făcut cunoscut.
Multe persoane au o casă, dar au nevoie de ajutor pentru a se putea
descurca în ea, de pilda ajutor practic în gospodărie sau adaptări ale locuinţei în
funcţie de handicap sau sprijin şi sfaturi la modul general, ajutor la pregătirea hranei
sau, pur şi simplu, companie. Multe persoane cu vârstnice au familii care le îngrijesc
cu devotament4, dar aceste familii au nevoie de sprijin permanent şi ocazional de
odihnă. Asistenţa socială poate fi oferită în centre de zi, pentru vârstnici, în scopul de
a-i ajuta atât pe aceştia cât şi familiile lor să se "descurce" evitând atât necesitatea
unei internări5 în regim rezidenţial, cât şi situaţiile de stres sau de neglijare a acestor
persoane.
Unele persoane nu beneficiază de sprijin familial şi au nevoie de un
substitut al îngrijirii familiei. De asemenea sunt multe cazuri când înseşi familiile au
nevoie de sprijin pentru menţinerea unităţii. Multe au însă nevoie de ajutor în
exercitarea acestor funcţii dacă doresc să supravieţuiască şi să ofere îngrijire la
standarde adecvate6. Asistenţa oferită familiilor poate fi o valoroasă măsură

4
Obligaţia de întreţinere are, în principiu, un caracter reciproc, conform Art. 2 şi art.
86 din Codul Familiei
5
Cuantumul de întreţinere în căminele pentru persoanele vârstnice este reglementat
prin ordin al ministrului muncii solidarităţii sociale şi familiei şi este stabilită la 290lei
(Ordin al Ministrului Muncii nr. 687/2005, publicat în Monitorul Oficial al României
907 din 11 octombrie 2005. Contribuţia de întreţinere se stabileşte de către conducerea
căminului, în funcţie de gradul de dependenţă a persoanei vârstnice îngrijite, de
veniturile acesteia şi, după caz, de veniturile susţinătorilor legali, conform
metodologiei prevăzute în Hotărârea de Guvern nr. 1021 din 16.10.2000 publicată în
Monitorul Oficial al României nr. 556/11.09.2000.
Contribuţia lunară de întreţinere pentru persoanele vârstnice care au venituri de 60%
din veniturile personale lunare, fără a se depăşi costul mediu lunar de întreţinere
aprobat pentru fiecare cămin.
6
În acest sens au fost elaborate Standarde minime specifice de calitate pentru
serviciile de îngrijire la domiciliu pentru persoanele vârstnice şi pentru centrele
rezidenţiale pentru persoanele vârstnice, prin ordin al ministrului muncii solidarităţii
91
preventivă, în vederea reducerii nevoii de asistenţă rezidenţială pentru persoanele
vârstnice. Atât în cazul asistenţei acordate familiilor cât şi în cazul asistenţei acordate
indivizilor, trebuie asigurat tot sprijinul şi trebuie oferită consiliere pentru accesarea
celorlalte servicii statutare în vederea obţinerii de beneficii maxime, asistenţă
medicală adecvată, condiţii locative mai bune etc.
Comunităţile au nevoie de încurajare pentru o mai mare participare politică
în problemele locale, de asemenea au nevoie de încredere pentru a-şi exprima
susţine interesele şi solicitările, de o reînnoire a speranţelor şi de determinare pentru
a îmbunătăţi viaţa comunităţii. În zonele defavorizate, unele grupuri din cadrul
comunităţii au nevoie de încurajare pentru a se implica, printr-o mai bună informare,
prin suport şi expertiză profesională, precum şi prin servicii practice care să ajute
organizaţiile. În unele comunităţi există nevoi speciale precum cele de a dezvolta
toleranţa şi de a îmbunătăţi relaţiile inter-rasiale, în altele de a reduce vandalismul şi
violenţa, în altele de a dezvolta semnificaţia responsabilităţii vecinilor. Într-o
perioadă de creştere a profesionalismului şi a birocraţiei, puterea şi responsabilitatea
oamenilor obişnuiţi ca indivizi şi ca grupuri trebuie subliniată şi dezvoltată.
Capacitatea societăţii de a purta de grijă celor mai vulnerabili membrii ai săi, de a
stopa violenţa şi de a crea armonie depinde atât de familii şi de comunităţi luate în
sine cât şi sau mai ales de serviciile statutare şi de expertiza oferită de acestea. Atât
familiile cât şi comunităţile au nevoie de sprijin profesional dacă doresc să
funcţioneze în mod efectiv.
Dacă nevoia este văzută ca una de prevenire a rupturilor familiale sau a
izolării vârstnicilor, mai curând decât aceea de a "rezista" consecinţelor unor astfel
de evenimente, atunci nevoia de dezvoltare comunitară şi de sprijin familial devine
mult mai clară în scopul prevenţiei, a devenit tot mai "vizibilă „ o gamă de nevoi
sociale, de servicii de zi şi la domiciliu, fiind relevante şi problemele serioase de
sărăcie urbană şi de injustiţie socială. Nevoia de asistenţă socială nu poate fi descrisă
sau cuantificată, uşor, chiar dacă în această zonă sensibilă natura inter-relaţională a
nevoi1or sociale este atât de evidentă. Nevoia de asistenţă socială poate rezulta din
nevoia de a avea condiţii locative mai bune sau poate fi legată de problemele sociale
mai vaste ale întregii zone . În plus, percepţia noastră cu privire la nevoi este
limitată de abilitatea noastră de a le satisface. Este mai uşor a oferi asistenţă paleativă
decât a revitaliza sau a realiza o mai bună distribuţie a resurselor. Nu avem decât o
vagă idee cu privire la dimensiunea reală a problemei şi totuşi putem vedea că
presupune o nevoie imediată imediata de servicii de asistenţă socială şi sprijin pentru
diferite persoane şi familii, o nevoie pe termen lung de a dezvolta o viaţă familială şi
comunitară mai efectivă şi nu în ultimul rând de justiţie socială.
Serviciile sociale personale există pentru a promova bunăstarea diferitelor
grupuri de persoane cu nevoi speciale. Rolul lor este de a-i ajuta pe oameni să facă
faţă problemelor speciale şi de a da o utilizare deplină tuturor resurselor comunitare
disponibile, începând de la serviciile statutare şi până la ajutorul oferit de vecini, ele
asigură asistenţă suplimentară prin căminele rezidenţiale sau centrele de zi sau
asistenţă la domiciliu, în funcţie de necesitate. Marea majoritate a serviciilor de

sociale şi familiei, Ordinul nr. 246 din 27 martie 2006, publicat în Monitorul Oficial al
României nr. 344 din 17 aprilie 2006.

92
asistenţă socială sunt de fapt răspunsul la unele situaţii de dependenţă provocate de
handicapuri sociale, fizice sau mentale.
Principala responsabilitate în prestarea serviciilor sociale personale revine
autorităţilor locale. Servicii importante sunt oferite de autorităţile locale, dar unele
dintre acestea intră în competenţa direcţiilor de sănătate, a consiliilor judeţene şi a
inspecţiilor regionale pentru persoane cu handicap, şi ne referim aici în principal la
asistenţa persoanelor cu probleme de sănătate mentală sau cu handicap psihic. De
asemenea, organizaţiile de voluntariat joacă un rol deosebit în asigurarea de servicii
de asistenţă socială specializată, acestea ajutând serviciile statutare sau, alteori,
desfăşurând activităţi de pionierat prin oferirea de noi servicii sau focalizarea pe noi
grupuri ţintă. O importanţă deosebită o are unificarea serviciilor de asistenţă socială,
în prezent specializate dar şi fragmentate oferite vârstnicilor şi crearea unei reţele de
asistenţă socio-medicală.
Politicile de prevenire şi cele de asistenţă comunitară aplicabile tuturor
serviciilor duc la reînnoirea interesului referitor la bunăstarea familială. Studiile
psihologice şi sociologice accentuează importanţa familiei şi demonstrează
vulnerabilitatea acesteia în faţa schimbărilor sociale. Există un interes crescând cu
privire la nevoia de coordonare a politicilor şi a ofertei de servicii precum şi la
nevoia de întărire a sectorului de asistenţă socială în cadrul administraţiilor locale, în
ceea ce priveşte "frontul profesional", asistenţii sociali7 sunt tot mai conştienţi de
crizele provocate de o prestare fragmentată a serviciilor şi de necesitatea unui pas
înainte, spre unitate profesională şi instruire generică.
Este necesară o mai puternică preocupare de eficientizare în ceea ce
priveşte folosirea resurselor insuficiente existente, dar şi pentru crearea unor sisteme
de management care să contribuie la dezvoltarea unor servicii mai "universale". Este
deosebit de importantă aplicarea teoriei şi tehnicilor manageria1e în organizarea
serviciilor sociale. Departamentele de servicii sociale ar trebui să desfăşoare o
muncă de cercetare a nevoilor de natură socială şi să încerce să monitorizeze efectele
politicii şi să compare succesul diverselor tipuri de servicii. În conformitate cu cele
menţionate, fiecare autoritate locală ar trebui să aibă un serviciu de cercetare
dezvoltare, care să colecteze date de pe teritoriul localităţii şi să evalueze nevoile,
astfel încât departamentul de servicii sociale să poată planifica serviciile şi să ia
decizii pe baza unor priorităţi.
Acest compartiment poate evalua serviciile oferite, iniţia şi monitoriza
schimbarea şi examina substituibilitatea diferitelor servicii. Importanţa deosebită a
acestor servicii în contextul general al administraţiei locale rezidă în aceea că
departamentul de servicii sociale trebuie să aibă un cuvânt de spus în planificarea
globală. Personalul din cercetare-dezvoltare deţine un loc cheie în crearea de legături
cu celelalte servicii. Împreună cu personalul care desfăşoară activităţi de teren poate

7
Conform art. 2 (1) Legii nr. 466/2004 privind statutul asistentului social, publicat în
Monitorul Oficial al României nr. 1088/ 23 noiembrie 2004, pot fi asistenţă sociali
a) cetatenii romani;
b) cetatenii statelor membre ale Uniunii Europene, ai celorlalte state din Spatiul
Economic European si ai Confederatiei Elvetiene;
c) cetatenii statelor terte cu care Romania are acorduri bilaterale de reciprocitate si
care au resedinta temporara sau permanenta in Romania.
93
fi implicat în echipe de planificare a serviciilor de asistenţă socială şi medicală
contribuind astfel la programele de dezvoltare comunitară privind persoanele
vârstnice.

Bibliografie:

Bocancea, C., Neamţu, G., (1999), Elemente de Asistenţă Socială, Editura Polirom,
Iaşi
Zamfir, E., Zamfir, C., (1995), Politici sociale. România în context european,
Editura Politica, Bucureşti
Neamţu, G., (2003), Tratat de asistenţă socială, Editura Polirom, Iaşi
Filipescu, I.P., (1995), Tratat de Dreptul Familiei, Editura All, Bucureşti
Zamfir, C., Vlăsceanu, L., (1998), Dicţionar de sociologie, Editura Babel, Bucureşti
Hotărârea de Guvern nr. 1021 din 16.10.2000 publicată în Monitorul Oficial al
României nr. 556/11.09.2000.
Ordin al Ministrului Muncii nr. 687/2005, publicat în Monitorul Oficial al
României 907 din 11 octombrie 2005
Legea nr. 47/2006 Publicată în Monitorul oficial al României, partea I, nr. 239 din
16 martie 2006 privind sistemul naţional de asistenţă socială
Ordinul nr. 246 din 27 martie 2006, publicat în Monitorul Oficial al României nr.
344 din 17 aprilie 2006.
Legii nr. 466/2004 privind statutul asistentului social, publicat în Monitorul Oficial
al României nr. 1088/ 23 noiembrie 2004

94
DOMENII PSIHOPEDAGOGICE DE MANIFESTARE A SUPRADOTĂRII
GENERALE

PSYCHO PEDAGOGICAL AREAS OF GENERAL GIFTED CHILDREN


MANIFESTATION

Prep. univ. drd. Gabriela KELEMEN


Universitatea „Aurel Vlaicu” din Arad

Abstract:
Many gifted and talented children are being diagnosed by psychologists,
psychiatrists, pediatricians, and other health care professionals. Characteristic
traits are listed by broad category of giftedness. These are: general intellectual
ability, specific academic aptitude, creative thinking and production, leadership,
psychomotor ability, visual and performing arts.

Cuvinte cheie: supradotare, abilităţi înalte, talent, geniu.

Inteligenţa cognitivă şi psihomotrică


Care este natura sistemului cognitiv dintr-un punct de vedere ontologic?
Înainte de toate sistemul cognitiv este un sistem fizic, material. Totuşi, acest macro-
obiect are o foarte complexă organizare şi funcţionare. Sistemul cognitiv este un
sistem deschis care presupune, fundamental, o receptivitate cognitivă la principalele
forme de influenţe externe (fotonice, unde aeriene, presiune, căldură, calităţile
aerului, calităţile sau compoziţia alimentelor etc.). Fără această receptivitate n-ar fi
posibilă nici o cunoaştere a lumii externe, iar toate capacităţile superioare ale acestui
macro-obiect sunt datorate în principal structurii sau organizării lui. Dacă există o
unitate ultimă ("theory of everything") atât a materiei cât şi a forţei, atunci ceea ce
deosebeşte creierul uman de un alt creier din sistemul biologic natural este în
principal structura. Mişcarea (intramentală) este o condiţie esenţială a cogniţiei.
Mişcarea (intramentală: intra şi interneuronală) are sensul unei comunicări, are un
rol informativ, de multe ori. Ceea ce se mişcă sunt impulsurile electrice, atomii
însărcinaţi. Structura materială unitară elementară a generării şi manipulării acelor
semnale sunt neuronii. Astfel receptivitatea minţii se întemeiază de fapt pe
sensibilitatea şi/sau convertirea influenţelor externe la nivelul neuronal. Convertirea
înseamnă de fapt, în acest context, transformarea unei influenţe externe în semnal
electric neuronal. Proprietăţile diferitelor tipuri de neuroni, multiplicitatea lor,
caracteristicile speciale ale structurii lor, plasticitatea structurilor, şi comunicările
interstructurale substanţiază capacităţile cognitive ale creierului (inclusiv nivelul
fenomenal şi reflecţia filosofică). Conexiunea interneuronală se fundamentează pe
capacităţile de eliberare şi integrare de neurotransmiţători (particule de materie). Dar
presupune şi o apropiere suficientă între terminaţiile neuronale sau între o terminaţie
şi corpul celulei neuronale. Din aceiaşi elemenţi fizici fundamentali este constituit
atât neuronul cât şi neurotransmitatorul. Dar cantitatea şi structura lor diferită le
95
conferă capacităţi şi roluri diferite. Organizarea superioară a neuronilor substanţiază
capacităţi-caracteristici superioare surprinzătoare ale structurilor neuronale
(gândirea, voinţa etc.), substanţiind emergenţa nivelului conştient şi procesarea
stărilor conştiente. Orice funcţie este substanţiată de o structură. Interacţiunea dintre
unele influenţe externe şi sistemul cognitiv generează şi/sau modulează o mulţime
de mişcări interne cu caracter fenomenal. Evoluţia sistemului cognitiv a însemnat în
realitate o dezvoltare, diversificare, şi cooperare a capacităţilor cognitive (experienţa
fenomenală, conştiinţă, memoria, gândirea, decizia, coordonarea etc.). Neuroştiinţele
şi ştiinţele cognitive au sarcina fundamentală de a explica în detaliu caracteristicile
structurale şi dinamice care substanţiază toate capacităţile cognitive superioare. Ca o
componentă complexă a personalităţii inteligenţa a reprezentat un capitol important
de abordare pentru istoria filozofiei şi psihologiei. Cercetătorii în domeniu au oscilat
privind aspectele caracteristice ale inteligenţei, de la acceptarea şi sublinierea rolului
ei în cunoaştere, până la diminuarea semnificaţiei ei sau chiar până la eliminarea ei
din existenţa umană. Socrate şi Platon considerau că inteligenţa ajută omul să se
înţeleagă pe el însuşi şi totodată îi permite omului să înţeleagă ordinea lumii.
Filozofia orientală considera că dimpotrivă omul nu poate atinge sferele înalte ale
fericirii sublime dacă nu suprimă inteligenţa. Pentru gândirea occidentală, inteligenţa
apărea a fi atributul esenţial, fundamental al omului, care face din om ceea ce el este,
pentru gândirea orientală, inteligenţa era redusă la minimum. Au fost discuţii
controversate şi în ceea ce priveşte funcţiile inteligenţei. Unii autori şi-au manifestat
încrederea aproape nemărginită în puterea inteligenţei, iar alţii au minimalizat-o.
Hegel spunea că "adevărul şi raţionalitatea inimii şi voinţei se pot găsi numai în
universalitatea inteligenţei şi nu în singularitatea sentimentului", pentru el
inteligenţa era factorul determinant al întregii vieţi psihice, Montaigne considera că
datorită inteligenţei oamenii nu pot accede la credinţă, nu-l pot cunoaşte pe
Dumnezeu. O altă problemă ridicată de înţelegerea rolului inteligenţei este legată de
relaţiile dintre inteligenţă şi alte funcţii psihice. Leonardo Da Vinci legase inteligenţa
de sensibil. Kant spunea că inteligenţa în uniune cu sensibilitatea, determină izvorul
cunoaşterii. Cadillac, adeptul senzualităţii, susţinea că toate cunoştinţele vin prin
simţuri, iar inteligenţa reprezintă un distilator, un mecanism ce permite rafinarea şi
prelucrarea materialului brut furnizat de simţuri. Pascal, referitor la relaţia
inteligenţei cu celelalte simţuri considera ca inteligenţa este perturbată de
afectivitatea debordantă. Shopenhauer consideră voinţa superioară tuturor proceselor
psihice, deci şi inteligenţa este subordonată voinţe. Filosoful francez Descartes
definea inteligenţa: "mijlocul de a achiziţiona o ştiinţă perfectă privitoare la o
infinitate de lucruri. Toate aceste păreri contradictorii au determinat discuţii şi
neînţelegeri asupra definirii inteligenţei şi asupra stabilirii componentelor şi
funcţiilor ei.
Pierre Janet defineşte inteligenţa ca fiind o conduită pe măsură, adică o
adaptare permanentă în funcţie de situaţii. Psihologia modernă defineşte inteligenţa
pe două dimensiuni: ca sistem complex de operaţii şi, ca aptitudine generală. Dacă
considerăm inteligenţă ca sistem complex de operaţii care condiţionează modul
general de abordare şi soluţionare a celor mai diverse situaţii şi sarcini problematice,
avem în vedere operaţii şi abilităţi, cum ar fi: adaptarea la situaţii noi, deducţia şi
generalizarea, corelarea şi integrarea într-un tot unitar a părţilor relativ disparate,
consecinţele şi anticiparea deznodământului, compararea rapidă a variantelor
96
acţionale şi reţinerea celei optime, rezolvarea corectă şi uşoară a unor probleme cu
grade crescânde de dificultate. Toate aceste abilităţi şi operaţii relevă cel puţin trei
caracteristici fundamentale ale inteligenţei:
 capacitatea de a soluţiona situaţiile noi;
 rapiditatea, mobilitatea, supleţea, flexibilitate;
 adaptabilitatea adecvată şi eficientă la împrejurări.
Astfel putem remarca că inteligenţa este o calitate a întregii activităţi
mintale, ca expresie a organizării superioare a tuturor proceselor psihice, inclusiv a
celor afective, motivaţionale şi voliţionale. Pe măsură ce se formează şi se dezvoltă
mecanismele şi operaţiile tuturor celorlalte funcţii psihice, putem vorbi de o
inteligenţă flexibilă şi suplă. Leibniz intuieşte cel mai bine acest aspect, remarcând
că inteligenţa reprezintă o expresie a efortului evolutiv al conştiinţei. În psihologie,
Piaget a descris magistral această caracteristică în epistemologia sa genetică.
Factorii determinanţi ai inteligenţei. Cel care a realizat cercetări remarcabile
privind inteligenţa a fost psihologul englez Spearman8 la începutul secolului al XX-
lea, el distingea, în seria aptitudinilor umane, un factor G (general) ce participă la
efectuarea tuturor fenomenelor de activitate, şi numeroşi factori S (speciali), care
corespund, operaţional, numai condiţiilor concrete ale activităţii respective
(ştiinţifice, artistice, sportive etc). Factorul general este de ordin intelectual, întrucât
înţelegerea şi rezolvarea problemelor este necesară în orice activitate. Termenul de
inteligenţă are o dublă accepţiune: pe de o parte de proces de asimilare şi prelucrare
a informaţiilor variabile, în scopul unor adaptări optime, iar pe de altă parte, de
aptitudine rezidând în structuri operaţionale dotate cu anumite calităţi (complexitate,
fluiditate, flexibilitate, productivitate), prin care se asigură eficienţa conduitei.
Aceste calităţi sunt caracteristice subiectului, reprezintă invariaţii ce pot fi evaluate
statistic şi sunt situaţii la un anumit nivel sau rang de valoare funcţională. Inteligenţa,
apare astfel, ca sistem de însuşiri stabile proprii subiectului individual şi care la om
se manifestă în calitatea activităţii intelectuale centrată pe gândire. Procesul central
al gândirii este strâns legat, chiar îmbinat organic cu toate celelalte. Psihologul
american Thurstone9, stabileşte mai mulţi factori ai inteligenţei şi anume: de
raţionament (deductiv şi inductiv), de memorie, de capacitate de calcul, de rapiditate
perceptivă, de operare spaţială, de înţelegerea cuvintelor şi de fluenţă verbală. Sunt,
deci, în jur de şapte sau opt factori ai inteligenţei, evaluaţi după efectele lor finale,
totuşi prezenţa unui factor global G nu este infirmată. Se pune problema structurii
inteligenţei sau, după formulări mai noi, problema stilului cognitiv. De altfel, în
psihologia gândirii, s-au operat diverse diferenţieri între analitic şi sintetic, pragmatic
şi teoretic, reproductiv şi productiv, cristalizat şi fluid, convergent şi divergent etc.
De asemenea, s-a pus problema în legătură cu lateralitatea cerebrală, considerându-
se că emisfera stângă este specializată în ordinea verbală şi semantică, iar emisfera
dreaptă deţine funcţiile de manipulare a relaţiilor spaţiale şi de configurare a

8
Charles Spearman,(1863-1945), English Psychologist, (1904), General Intelligence,
Objectively Determined and Measured.
9
Contemporary Intellectual Assessment, (2005), Second Edition: Theories,
Tests, and Issues, edited by Dawn P Flanagan, Patti L Harrison, p. 138-
Thurstone's theory posited seven to nine primary mental abilities (PMAs)
that were independent of a higher-order g factor.
97
imaginilor, însă se vor contura, prin cercetări, variante de inteligenţă cu dominantă
logico-semantică sau spaţio-imagistică. De fapt şi testele de inteligenţă sunt verbale
şi nonverbale (figurative), precum sunt şi baterii de teste ce uzează de ambele tipuri
de probe (Wachslen). Roman Andrei Cosmovici10, prin cercetările sale, a identificat
factorul G ca fiind comun pentru diverse capacităţi. Psihologia genetică cu
precursorul ei J. Piaget, confirma punctul de vedere al inteligenţei ca aptitudine
generală cu o anume bază nativă. Adaptarea consta din echilibrarea dintre asimilarea
informaţională la schemele preexistente şi acomodarea sau restructurarea impusă de
noile informaţii ce nu se potrivesc perfect cu vechile scheme, echilibrarea se produce
în baza acomodărilor, a restructurărilor sau reorganizărilor mentale. Măsura
inteligenţei este echivalentă cu rata acomodărilor ce permit o bună înţelegere şi
rezolvare de probleme. Dacă asimilarea este superficială, iar acomodarea (prin
prelucrarea informaţiilor) nu se produce decât lent şi insuficient, atunci şi
echilibrarea inteligenţei este insuficientă, producându-se fenomenul de „viscozitate”
mintală sau fixitate funcţională, opusă flexibilităţii. Considerând inteligenţa ca o
structură instrumentală, proprie personalităţii individuale, trebuie să arătăm că însăşi
experienţa de viaţă şi cu deosebire experienţa şcolară şi profesională o pune în
evidenţă şi permit evaluarea ei. Empiric, inteligenţa se poate evalua după
randamentul învăţării, după uşurinţa şi profunzimea înţelegerii şi după dificultatea şi
noutatea problemelor pe care subiectul este în stare să le rezolve. Astăzi, persistă în
psihologie întrebarea dacă inteligenţa este capacitatea generală de achiziţie a
cunoştinţelor, de raţiune şi rezolvare de probleme sau ea implică diferite tipuri de
abilităţi. Noile cercetări făcute din perspectiva psihologiei cognitive şi a
neuropsihologiei, care leagă comportamentul inteligent de eficienţa neurologică, ar
putea aduce precizări pretenţioase în acest sens.
Componentele cognitive ale inteligenţei. Unii psihologi au încercat să
determine componentele cognitive simple ce corelează semnificativ cu
performanţele de la testele de inteligenţă, în timp ce alţii (Sternberg11, 1977; 1986),
pornind de la ideea că inteligenţa depinde de operaţiile cognitive simple, dar nu se
identifică cu ele s-au orientat spre descoperirea componentelor cognitive complexe
ale inteligenţei. Sternberg a găsit trei mari categorii componenţiale ale inteligenţei:

 metacomponentele (procese de mare complexitate care intervin în


planificarea, conducerea şi luarea deciziei);
 componentele performanţei (ca mijloc sau proceduri subordonate
strategiilor de soluţionare);
 componentele achiziţiei informaţiilor (cele care intervin în
colectarea, încadrarea selectivă, combinarea şi compararea
selectivă a informaţiilor).

10
Cosmovici, A, Psihologie generală, Ed. Polirom, Iaşi, 1996;
11
Wagner, R. K., & Sternberg, R. J. (1986). Tacit knowledge and intelligence in the
everyday world. In R. J. Sternberg & R. K. Wagner (Eds.), Practical intelligence:
Nature and origins of competence in the everyday world (pp. 51-83). Cambridge:
Cambridge University Press.
98
Diferenţele individuale din activitatea intelectuală a oamenilor se datorează
capacităţilor, vitezei şi manierei de funcţionare a proceselor şi componentelor
cognitive. R.J. Sternberg12, identifică trei forme ale inteligenţei:
 inteligenţa analitică;
 inteligenţa creativă ;
 inteligenţa practică.
Noi cercetări în domeniul psihologiei relevă aspectul conform căruia
inteligenţa nu este unitară şi nu poate fi descrisă printr-o cifră, ea este
multidimensională şi are multiple faţete. A face distincţia clară între a fi inteligent şi
a fi lipsit de inteligenţă nu este un lucru simplu. O declaraţie mai corectă se poate
face atunci când referinţa se face la modul specific în care o persoană este
inteligentă, pentru că o persoană poate fi inteligentă într-o anumită direcţie şi să aibă
carenţe în alte direcţii. Howard Gardner13 a ajuns la concluzia existenţei unei
„inteligenţe multiple”, el definea competenţa intelectului uman ca o exprimare
necesară a unui set de aptitudini care constau în capacitatea de a soluţiona original şi
rapid deferite probleme, de a-şi pune în evidenţă capacitatea de a găsi soluţii, de a
crea şi inova. El descrie opt posibile inteligenţe mai mult sau mai puţin distincte,
necesare vieţii de zi cu zi şi prezente în orice cultură: inteligenţa lingvistică,
inteligenţa logico-matematică, inteligenţa spaţială, inteligenţa kinestezică, inteligenţa
naturalistă sau integralistă, inteligenţa interpersonală şi intrapersonală, inteligenţa
muzicală.
Luând în consideraţie toate aceste cercetări ne punem întrebarea când
putem spune despre un copil că este supradotat? Psihologul american Lewis
Terman14, luând drept criteriu rezultatele obţinute la testele de inteligenţă pe scala
Stanford-Binet15, pe care o consideră o posibilitate de evaluare rapidă, obiectivă şi
standardizată, el îi numeşte pe copiii ce obţin un coeficient de inteligenţă (QI) de
peste 130 copii dotaţi, peste 140 - copii supradotaţi, iar pentru cei cu un QI de peste
170 foloseşte termenul de geniu. În Franţa, Remy Chauvin (1979), utilizează
termenii de "talentat" şi "creativ" pentru a realiza nuanţările necesare. De notat că
americanii utilizau termenul de "dotat" (gifted) pentru copiii performanţi la toate
materiile şcolare şi "talentat" pentru cei care au rezultate deosebite într-un număr
redus de discipline sau chiar într-una singură. Cât despre "creativ", Chauvin îl
defineşte drept "individul original, imaginativ, non-conformist". Feldman16 (1982)
propune ca definiţie a conceptului de dotare "capacitatea de a aduce o contribuţie
semnificativă în orice domeniu valorizat social". În acest sens, sprijinindu-se pe

12
Sternberg, R.J., (1989), Beyond I.Q: A Triarhic Theory of Human Intellingence.
Penguin Books.
13
Gardner, H. (1983). Frames of Mind: The Theory of Multiple Intelligences. New
York: Basic Books.
14
Terman, L. M. (1981), Descoperirea şi stimularea talentului excepţional. În: Copiii
capabili de performanţe superioare, Bucureşti, Editura Didactică şi Pedagogică.
15
Binet, A., & Simon, T. (1976). The development of intelligence in the child. In W.
W. Dennis & M. Dennis (Eds.), The intellectually gifted (pp. 13-16). New York:
Grune & Stratton. (Original work published 1908) .
16
Feldman, O. & Valenty, L. O. (Eds.). (2001). Profiling political leaders: Cross-
cultural studies of personality and behavior. Westport, CT: Praeger.
99
genetică şi neurologie, Howard Gardner17 (1982) oferă elementele unei soluţii şi
propune o teorie privind existenţa a şapte sfere distincte ale competenţei, dezvoltate
după legi şi traiectorii proprii. Acestea vizează domeniile lingvistic, muzical, logico-
matematic, spaţio-vizual, kinestezic, social şi intrapersonal. În mod surprinzător,
noţiunea de supradotat este printre puţinele concepte psihologice care, pe lângă o
definiţie ştiinţifică, beneficiază şi de una juridică. Astfel congresul american a votat
o lege privind educaţia copiilor supradotaţi şi talentaţi folosind următoarea
definiţie: "Copilul dotat sau talentat este un tânăr care, la nivelul grădiniţei, a
cursurilor primare sau secundare, a dovedit un potenţial aptitudinal de a atinge un
nivel înalt de competenţă în domeniile intelectual, artistic, academic specific, în
artele vizuale, teatru, muzică, dans, aptitudini de conducere având nevoie, în
consecinţă, de activităţi ce nu sunt în mod normal posibile în şcoală". Supradotarea
este o dezvoltarea sincronă în care abilităţi cognitive avansate şi de înaltă intensitate
se combină pentru a crea o experienţă internă şi o iluminare ce sunt calitativ diferite
de normă. Această asincronie creşte cu mărirea capacităţilor intelectuale. Unicitatea
supradotaţilor îi face în mod particular vulnerabili şi cere modificări în educare şi
consultanţa pentru a putea să se dezvolte în mod optim”. Asincronia înseamnă o
dezvoltare cognitivă mult mai rapidă decât dezvoltarea fizică şi emoţională. Aceasta
dezvoltare face copiii supradotaţi să dorească să acceadă la informaţii pentru care nu
sunt pregătiţi din punct de vedere emoţional.
Definirea supradotării este determinată de contextual cultural, social,
profesional, de mediu geografic, de orizontul de profesionalism în funcţie de care
sunt selectate anumite tipuri de abilităţi ce sunt măsurate valoric la niveluri diferite.
Dacă ne axăm pe referenţialul social comun definiţia supradotării cuprinde capacităţi
psiho-fizico-intelectuale deosebite orientate ştiinţific, artistic, spre leadership ori
management, spre mediu, sau kinestetice, etc. În plus faţă de capacităţile menţionate
amintim ca variabile incluse creativitatea şi aptitudinile academice. Trebuie precizat
de la început că persoanele supradotate pot fi de toate vârstele, rasele, sexele şi nu
depind de handicapuri fizice sau de alta natura. Copiii capabili de performanţe înalte
prezintă abilităţi potenţiale într-o singură arie sau în combinaţie pe următoarele arii.
 Abilităţi intelectuale generale;
 Aptitudini academice specifice;
 Gândire creativă sau productivă;
 Abilităţi de lider;
 Arte vizuale sau de spectacol;
 Abilităţi psiho-motorii.
Tendinţele contemporane de a defini supradotarea se orientează însă către
profilul psihologic al copilului supradotat ce include comportamente, realizări
relaţional sociale, dar şi prin includerea capacităţilor înalt logice în câmpuri
ştiinţifice abstracte sau jocuri logice.
Cercetătorii şi practicieni în domeniul supradotaţilor au dezbătut
problematica pornind de la definirea termenilor după trei aspecte: definiţii, ideologii

17
Gardner, J. W. (1976). Excellence: Can we be equal and excellent too? In W. W.
Dennis & M. Dennis (Eds.), The intellectually gifted (pp. 283-291). New York: Grune
& Stratton. (Original work published 1961)

100
şi ipoteze, pe baza dovezilor empirice s-au identificat şapte probleme referitoare la
programele educaţionale pentru supradotaţi:
 nivelul superiorităţi sau a performanţei superioare şi atribuirea
etichetei de supradotat;
 tipurile de supradotare;
 modul în care se manifestă supradotarea în medii culturale diferite;
 originile supradotării;
 procedurile de identificare (screening) a supradotaţilor;
 eficienţa programelor educaţionale.

Dotare aptitudinală înaltă


Dotarea aptitudinală înaltă reprezintă un grad superior mediei
convenţionale de dezvoltare a aptitudinilor generale sau / şi specifice, supradotatul
este individul cu o inteligenţă superioară mediei, din punct de vedere psihometric cu
o inteligenţă de peste 130. La supradotat se remarcă diferenţe calitative dar şi
cantitative în ceea ce priveşte cogniţia, o procesare rapidă a informaţiilor dobândite
pe baza percepţiei sau memoriei, se remarcă, de asemenea, dezvoltarea capacităţii
metacognitive de la vârste timpurii, o precocitate şi perspicacitate deosebită în
rezolvarea problemelor. Distingem acea capacitate creativă ce animă domeniul de
preocupare şi o motivaţie intrinsecă pentru cunoaştere. Identificăm la copiii
supradotaţi o precocitate care-i diferenţiază net de ceilalţi copii şi un talent spre
anumite domenii, care-i determină să acţioneze într-un mod diferit de colegii lor şi
să se remarce în activitatea desfăşurată. Cercetările specialiştilor18 au evidenţiat
faptul că, copiii supradotaţi sunt copii precoce, sunt copii talentaţi, copii care se
remarcă într-un anumit domeniu de activitate, sau prezintă o dezvoltare generală
supramedie remarcându-se în activitate, dar fără a deveni totuşi genii. Copiii cu
dotare aptitudinală înaltă sunt copii capabili de performanţă înaltă dacă sunt
identificaţi din timp de persoane autorizate şi supuşi unor experienţe de învăţare
diferenţiate prin volum şi profunzime de experienţele obişnuite furnizate de şcoală.
Astfel ei pot evolua şi se pot remarca prin realizări remarcabile. Pe baza aptitudinilor
potenţiale în oricare din următoarele domenii, izolate sau în combinaţie: capacitate
intelectuală generală, aptitudini academice specifice, gândire productivă sau
creativă, abilitate în leadership, talent pentru arte vizuale sau scenice, aptitudini
psihomotrice. Pentru analiza complexităţii fenomenului dotării aptitudinale înalte
avem nevoie de metodologii specifice de analiză şi măsurare şi de un concept mai
larg decât cel de inteligenţă, în acest scop este propus conceptul de inteligenţă
succesuală19. Cele mai mari eforturi în delimitarea conceptelor de supradotat şi
talentat le-a realizat Gagne, în 1985. Distincţia pe care o realizează face departajarea
conceptului de supradotat de cel de talent. Conceptul de supradotare se diferenţiază
prin asocierea cu abilităţile intelectuale generale, iar talentul denotă capacităţi şi
aptitudini mai speciale. După numeroase studii şi analize Gagne a observat că
supradotarea generală se manifestă în patru domenii de predilecţie: intelectual,
socio-emoţional şi senzorio-motoriu, spre deosebire de talent care apare

18
Special Education Information Handbook, Toronto, Ministry of Education, Ontario,
1984.
19
R. Sternberg, 1985, 1986, 1998.
101
remarcându-se prin abilităţi speciale care vor ajuta în dezvoltarea unor preocupări
particulare, într-un anumit domeniu specific, de exemplu în învăţare.

Talent
Oamenii au observat din cele mai vechi timpuri comportamentul copiilor
lor, distingând anumite diferenţe uneori remarcabile între copii sau între copiii
personali şi alţi copii, manifestate în modul de a soluţiona anumite probleme de
ordin general sau particular. În ce constau aceste diferenţe? Distingem câteva
aspecte: diferenţe în abordarea problemei, diferenţe în soluţionarea problemei,
diferenţe în rapiditatea soluţionării, diferenţe în randamentul obţinut în activitate,
diferenţe în calitatea produsului finit etc. Termenul generic utilizat pentru a identifica
copiii care manifestau aceste aptitudini a fost cel de talent, care s-a încetăţenit în
vorbirea curentă. Astfel dacă observăm abilităţi deosebite la un copil sau la o
persoană adultă într-un anumit domeniu spunem că persoana respectivă este
talentată. Distingem deci că principalele trăsături ale personalităţii, care diferenţiază
indivizii între ei, sunt temperamentul, caracterul precum şi aptitudinile şi talentul. În
accepţie generală, prin aptitudine se înţelege o dispoziţie specială pentru ceva anume
– tehnică, ştiinţă, muzică, sport, limbi străine etc. Psihologia precizează că
aptitudinile sunt dispoziţii organice sau funcţionale prin care oamenii, cu acelaşi
nivel mental, se departajează în aplicarea reacţiilor proprii diferitelor domenii de
activitate. Ne punem în continuare întrebarea ce determină manifestarea acestei
aptitudini numită talent. Unii autori ca Torrance, Myters, Keating remarcă existenţa
la persoanele talentate a unor factori determinanţi: gândire divergentă, imaginaţie
creatoare, inteligenţă de natură socială şi interpersonală. Aptitudinile însă în primul
rând presupun un factor ereditar (totalitatea predispoziţiilor), un factor de capacitate
(câştigat prin experienţa vieţii) şi un factor de perfecţionare la care se ajunge prin
exerciţiu şi care vizează asimilarea, coordonarea şi diferenţierea celorlalţi factori. În
ceea ce priveşte dezvoltarea aptitudinilor, se consideră trei stadii. Primul stadiu este
unul de tatonare, de observare şi testare a înclinaţiilor copilului de către părinţi şi
educatori, la vârste la care încă nu s-a declanşat totalitatea elementelor înnăscute.
Urmează stadiul de potenţialitate în care echipamentului nativ i se adaugă deprinderi
câştigate, învăţate, apoi stadiul de abilitate în care aptitudinile ating maximum de
randament şi de fineţe psihică. Trebuie să observăm unele lucruri în legătură cu
aceste stadii de dezvoltare este greu de stabilit cu precizie cât reprezintă ereditate şi
cât reprezintă învăţare. Se ştie totuşi că aptitudinile artistice depind în bună măsură
de predispoziţii, deci de factorul nativ, ereditar, dar şi aici performanţa se obţine prin
antrenament asiduu, prin efort continuu. De asemenea, anumite automatisme, legate
de deprinderile din domeniul tehnicii, de învăţarea limbilor străine sau de sportul de
performanţă, se bazează pe unele predispoziţii. Oricum, primele posibile semnale
privind existenţa unor aptitudini la copiii cu o dezvoltare normală trebuie luate în
considerare în educarea aptitudinilor, fără să se aştepte perioada pubertăţii. Având în
vedere descoperirea şi cultivarea aptitudinilor pentru un domeniu sau altul al ştiinţei,
al tehnicii sau al artei din perspectiva alegerii de către tineri a viitoarei profesii, nu
pot fi neglijate nici alte aptitudini generale, ce vizează mai multe domenii, uneori
substituindu-le, alteori constituind liantul dintre aptitudinile specifice. În această
categorie se pot situa, de pildă, aptitudinile manageriale sau aptitudinile civice cărora
în multe ţări, li se acordă, în sistemul de învăţământ, importanţa cuvenită. Talentul
102
presupune o anume dezvoltare a aptitudinilor şi, adesea, o combinare specifică, nu o
sumă, a acestora, desemnând perfecţiunea, virtuozitatea, carisma în domeniul
respectiv de referinţă. Începând cu Terman care nota în 1926 că “ resursele
talentului intelectual sunt cele mai preţioase pentru o naţiune şi de o inegalabilă
importanţă pentru binele individului” şi continuând până în zilele noastre studiile au
confirmat că persoanele dotate cu talent manifestă aptitudini superioare faţă de
majoritatea semenilor. Aceste aptitudini se manifestă într-un domeniu specific ceea
ce determină rezultate superioare în acea activitate. Deci talentul reprezintă
aptitudinea specifică într-un anumit domeniu concret de activitate: artă, muzică,
tehnică, matematică etc. De pildă, mai mulţi oameni au aptitudini pentru muzică; ei
cântă ca amatori, fac parte din formaţii corale sau instrumentale; unii, însă, devin
muzicieni consacraţi, sunt pasionaţi în cel mai înalt grad pentru arta lor cu care se
contopesc, sunt virtuozi, creează în interpretare, afirmându-se ca talente autentice.
La fel stau lucrurile în domeniul artelor plastice; de la îndemânarea de a desena, a
picta sau a sculpta, se ajunge, datorită talentului, la creaţie, iar creaţia ţine seama de
manierele impuse de contemporaneitate, nu se rezumă la zugrăvirea realităţii sau la
imitarea clasicilor. Distingem din aceasta următorul aspect: talentul este acea
capacitate a unei persoane de a manifesta un randament superior într-o activitate
specifică dintr-un domeniu comportamental uman, de la domeniile academice până
la cele tehnice, artistice, relaţionale, cu rezultate pozitive pe plan social. Deci
asociem noţiunii de talent pe cea de capacitate, aptitudine şi randament, dar şi alte
aspecte importante cum sunt pasiunea, motivaţia, interesul, toate acestea sunt
caracteristicile ce diferenţiază o persoană talentată de una comună. Talentul însă
poate fi întreţinut, dezvoltat prin implicarea părinţilor, a educatorilor, în dezvoltarea
aptitudinilor copiilor. Dacă părinţii manifestă bunăvoinţă şi interes în sprijinirea
copiilor pentru a-şi dezvolta aptitudinile la vârste mici – perioadele antepreşcolară,
preşcolară şi şcolară mică talentul poate fi descoperit şi aptitudinile pot fi întreţinute
şi dezvoltate. Oferindu-le copiilor jucării diferite, părinţii şi educatorii pot observa
care dintre acestea îi atrag mai mult pe copii şi astfel pot veni în continuare în
întâmpinarea dorinţelor lor. Ducând copiii la spectacole adecvate, la expoziţii, la alte
manifestări culturale şi sportive, încurajându-i să desfăşoare diferite activităţi –
învăţarea unui instrument muzical (pian, vioară etc.), curs de desen şi pictură,
sporturi ca înot, hokei ş.a., balet, formaţii artistice, au posibilitatea să observe
înclinaţiile copiilor spre anumite domenii de activitate. Până la vârsta pubertăţii,
multe jucării, jocuri şi activităţi diverse vor fi, rând pe rând, abandonate, copiii
rămânând interesaţi numai de acelea pentru care au o atracţie deosebită şi se simt
abilitaţi. Unii copii încep să se afirme într-unul din domeniile artei. Alţii fac pasiune
pentru matematică, pentru literatură, limbi străine sau tehnică. Educatorii de la
grădiniţă şi din primele clase elementare împreună cu părinţii trebuie să pună accent
pe exersarea cu copiii a elementelor din domeniile de referinţă, sprijinind cu
competenţă eforturile şi înclinaţiile copiilor. Odată aptitudinile tinerilor descoperite
şi formate, se va merge, în mod firesc, spre dezvoltarea lor prin mijloacele pe care
şcoala şi societatea le pun la dispoziţie. Părinţii bine intenţionaţi fac considerabile
eforturi pentru descoperirea şi educarea aptitudinilor copiilor, conform opţiunilor
acestora, bazate pe vocaţie, pe autocunoaştere şi exersare ani la rând, vor dezvolta
talentul copiilor lor. Aceşti copiii vor beneficia de posibilităţile unei integrări sociale
mai sigure şi unei realizării prospere şi certe situaţii materiale. Renunţând la propria
103
orientare, la propriul ideal, tânărul se va simţi frustrat şi, chiar dacă-şi va îndeplini
îndatoririle într-o profesie pe care n-a dorit-o, nu va avea sentimentul realizării
depline. Dezvoltarea talentului, exploatarea potenţialului, este determinată de
interacţiunea acestor factori. Remarcăm, deci, în această abordare un aspect foarte
important: conceptualizarea talentului nu se opreşte la nivelul individului, ci încearcă
să ofere un cadru integrativ şi componentelor extra-individuale. O astfel de abordare
nu anulează modele cum ar fi cel al Renzulli, din contră, aduce completări
semnificative. Mai mult, având în vedere tendinţa de a acorda o pondere tot mai
mare învăţării în defavoarea talentului înnăscut, considerăm că adoptarea unei
perspective multidimensionale este chiar indispensabilă. Societatea are nevoie de
valori în orice domeniu, iar vocaţia îi dă tânărului încredere şi siguranţă în ceea ce
întreprinde. Comportamentul aptitudinal înalt reflectă o interacţiune între trei grupuri
fundamentale de trăsături umane: aptitudini generale şi/sau specifice supramedii,
nivele înalte de angajare în sarcină şi nivele înalte de creativitate. Copiii dotaţi şi
talentaţi, care posedă sau sunt capabili să dezvolte acest compozit de trăsături,
necesită o largă varietate de ocazii şi de servicii educaţionale, care nu sunt oferite de
obicei de programele educaţionale curente.

Precocitate
Precocitate este un concept care se referă în termeni de generalitate la copiii
care prezintă anumite manifestări diferite de ale altor copii în ceea ce priveşte
manifestarea timpurie a unor aptitudini, abilităţi, cunoştinţe şi care determină
remarcarea acelor copii ca fiind diferiţi de ceilalţi copii de aceeaşi vârstă biologică.
Precocitatea se poate manifesta în oricare latură a personalităţii: cognitivă, motorie,
lingvistică etc. Spunem despre un copil că este precoce dacă începe să vorbească
foarte repede, dacă începe să meargă la nouă luni, de exemplu, dacă începe să
citească de la trei ani, cazurile sunt multiple şi diverse. Din cercetările realizate de
specialişti s-a observat că supradotaţii sunt precoce în anumite domenii ale
dezvoltării umane, dar acest aspect nu este obligatoriu să fie prezent la supradotaţi
sau la genii. Pentru dezvoltarea abilităţilor înnăscute, pentru perfecţionarea
aptitudinilor sunt necesare şi unele condiţii socioculturale. Este bine de ştiut că
psihismul infantil se dezvoltă după pubertate. Cazurile de precocitate generală sau
specifică unor domenii nu se conformează acestei afirmaţii, constituind excepţii. La
dezvoltarea aptitudinilor contribuie şi inteligenţa care poate fi definită ca principala
aptitudine generală, manifestându-se cu pregnanţă în cazul tinerilor supradotaţi,
indiferent de domeniul de consacrare. Precocitatea la fel ca şi talentul sau
genialitatea pot apărea în medii sociale diferite, se poate manifesta la copii de orice
rasă şi sex, dar nu este suficientă prezenţa precocităţii dacă nu i se asigură copilului
cadrul optim de dezvoltare. În primul rând familia va observa aceste aspecte privind
dezvoltarea peste nivelul de vârstă al copilului şi va lua măsuri astfel încât aceste
predispoziţii native să se dezvolte. Grădiniţa şi şcoala, de asemenea sunt datoare să
identifice şi să potenţializeze aceste trăsături excepţionale ale copiilor precoce.

Geniul
Din punct de vedere etimologic cuvântul geniu vine din latinescul
„gignere” care înseamnă a fi productiv. Din punct de vedere istoric geniu înseamnă
acea abilitate de a realiza ceva, crea ceva ce nu poate fi măsurat cu scala IQ. Geniul
104
este unul dintre cele mai vechi concepte, dar şi unul dintre cele mai evazive de care
umanitatea a fost interesată. La început în Grecia antică geniul era înţeles ca
aparţinând tuturor, însă doar anumiţi oameni erau animaţi de spiritul care activa
abilităţile deosebite. Peste timp, geniul a fost asociat cu unul sau mai multe abilităţi
şi talente înnăscute. În secolul al XIX-lea psihologul englez Francis Galton20 şi
lexicograful Dr. Samuel Johnson descriu geniul: „un om înzestrat cu disponibilităţi
superioare”. La începutul secolului al XX-lea, odată cu creşterea interesului şi
cercetărilor în domeniul metodelor de investigare şi evaluare bazate pe măsurătorile
psihometrice, geniul este asociat cu un concept determinat de aceste măsurători şi
denumit coeficient de inteligenţă (intelligent qotuent-IQ). IQ reprezintă proporţia
dintre vârsta mintală şi vârsta cronologică, multiplicată cu 100. În 1905, psihologul
francez Alfred Binet a dezvoltat o scală de măsurare a inteligenţei, scala de
inteligenţă Binet Simon. Lewis M. Terman21, psiholog la Universitatea Stanford, în
1916, a precizat că pentru a fi geniu un individ va trebui să stabilească un scor de
peste 140, ceea ce astăzi nu mai este valabil. Astăzi pentru identificarea copiilor
dotaţi, nu mai interesează doar scorul IQ, pentru că istoria a demonstrat că geniile
sunt mai mult decât un scor IQ. Astfel în 1926 Catharine Morris Cox22 a efectuat un
inedit studiu. În studiul ei a folosit 301 eminenţe născute între 1450 şi 1850,
utilizând scala Binet-Simon şi Stanford IQ pentru stabilirea coeficientului de
determinare a genialităţii, evaluând cazurile istorice pe comportamentul lor şi pe
performanţele din copilărie şi adolescenţă. Aceste scale au dat un raport de deviaţie
de până la 16 unităţi. Aşa se explică exemplul dat de Einstein, care în copilărie a
început să vorbească foarte târziu faţă de alţi copii de vârsta lui, care a căzut la
examene, a repetat clasa şi a căzut la admitere, fiind admis după reexaminare doi ani
mai târziu, de asemenea nu a reuşit să obţină un post de asistent la universitate ci a
trebuit să lucreze în cercetare. Coeficientul lui Einstein este necunoscut, nefiind
testat vreodată. Ar fi interesant de ştiut ce scor au avut Picasso sau Hemingway.
Astăzi scorul dat de scala Stanford-Binet IQ este corectată cu 16 unităţi la un număr
de aproximare de 100, iar scala Wechsler23 cu 15 procente. În studiul efectuat de
Cox a identificat 15 minţi geniale, printre care Goethe cu un IQ de 210. Psihologul
american Howard Gardner24 a identificat prin studiile sale zece tipuri de inteligenţe,
dintre care doar inteligenţa logico-matematică, lingvistică şi spaţială, apar
reprezentate în testele de inteligenţă IQ. Celelalte şapte: inteligenţa muzicală, psiho-
motorie, interpersonală, intrapersonală, naturalistă, spirituală şi existenţială sunt
excluse. Cu toate că au fost neglijate, persoanele care posedă aceste tipuri de
inteligenţă pot avea un impact major în societate, datorită acestor înzestrări. După

20
Galton, F. (1869). Hereditary Genius: An Inquiry into its Laws and Consequences.
London: Macmillan/Fontana.
21
Terman, L. M. (1916). The Measurement of Intelligence. Boston: Houghton Mifflin.
22
Cox, C. M. (1926). The early mental traits of three hundred geniuses. In Terman, L.
M. (Ed.). Genetic Studies of Genius (Vol. II). Stanford University Press.
23
Wechsler, D. (1997). Wechsler Adult Intelligence Scale-Third Edition. San Antonio:
The Psychological Corporation.
24
Gardner, H. (1983). Frames of Mind: The Theory of Multiple Intelligences. New
York: Basic Books.
105
opinia lui Gardner25 geniile se pot manifesta şi în alte arii decât cele testate prin IQ.
Există un exemplu dat de Grady M. Towers26, în articolul ei elocvent în acest sens,
despre Williams James Sidis, cu un IQ estimat la peste 250, deci dotat fenomenal, la
vârsta de optsprezece luni citea ziarul, la doi ani a învăţat latina, iar la trei greaca. Ca
adult era vorbitor a peste patruzeci de limbi şi dialecte. A absorbit Universitatea
Harvard cu „cum laudae’’ la vârsta de şaisprezece ani, devenind cel mai tânăr
profesor universitar. A fost poate cel mai remarcabil geniu din toate timpurile, însă
fără rost. Curând va abandona poziţia de profesor şi restul vieţii şi-l va petrece
schimbând slujbele, una mai neînsemnată ca alta. Leta S. H. Hollingworth27,
psiholog la Columbia Teacher's College, în urma cercetărilor întreprinse a ajuns la
concluzia că există un optimum al productivităţii care se situează între 125 şi 155 pe
scala IQ. Ea susţine că nu sunt atât de importante scorurile IQ, ci mai degrabă
reuşitele realizate în viaţă. Orice copil cu o inteligenţă peste 115 poate reuşi în orice
domeniu al vieţii dacă este ambiţios şi motivat. Pentru orice persoană care are un
scor peste limita aceasta, orice limitare în realizarea personală ţine doar de abilităţile
personale, de dorinţa de a reuşi, dar şi de puterea de a duce la îndeplinire sarcinile
propuse. Avem un exemplu, Bobby Fischer care reprezintă unul dintre cele mai
triste exemple din analele istoriei geniilor, cu un IQ peste 187, după ce câştigă
campionatul de şah la vârsta de 28 de ani, se închide în sine cu proprii demoni şi nu
mai realizează nimic semnificativ după aceea. Pe de altă parte Thomas Alva Edison,
unul dintre cei mai mari genii ai Americii, inventator, ca şi Einstein nu a fost un
student foarte bun şi nu a avut un IQ grozav în copilărie, însă el a fost unul dintre
geniile care au înţeles esenţa genialităţii exprimată în sintagma: “Geniul este un
procent inspiraţie şi 99% transpiraţie”.

Inteligenţa şi geniul
Putem învăţa cum să gândim, nu cum să fim inteligenţi. Inteligenţa este
materialul pe care se structurează gândirea. Gândirea este limbajul inteligenţei.
Spiritul de sinteză generează nevoia de creaţie, iar descoperirea este finalitatea
inteligenţei. Aspectele calitative ale acestor valori fundamentale corespund (într-o
manieră suficientă, dar nu neapărat necesară) respectiv cu supradotatul excepţional,
geniu şi geniu universal. Supradotatul excepţional este o singularitate pe harta
cognitivă a omenirii. Geniul este o singularitate generică pe harta cognitivă a
omenirii, pentru că geniul este un supradotat creativ, iar actul creativ, via gândire,
este condiţia sine qua non a existenţei sale. Geniul universal este singularitate
esenţială pe harta cognitivă a omenirii, este un geniu a cărui existenţă, prin munca
sa, transformă umanitatea. Prezentăm câteva arhetipuri de supradotaţi, genii şi genii
universale: Ahile, Ulise şi Prometeu, precum şi paradigme de genii: Champoleon,
Chomsky, Descartes, Feynman, Hawking, Newton, Nietzsche, Ramanujan, Voltaire

25
Gardner, H. (1998). Are there additional intelligences? The case for naturalist,
spiritual, and existential intelligences. In J. Kane (Ed.), Education, Information, and
Transformation (pp. 111-131). Upper Saddle River, NJ: Merrill-Prentice Hall.
26
Grady M. Towers, Gift of Fire (the journal of the Prometheus Society).
27
Hollingworth, L. S. (1942). Children Above 180 IQ: Stanford-Binet Origin and
Development. Yonkers, NY: World Book.
106
and WittgEinstein şi paradigme de genii universale: Archimedes, Aristotel,
Dostoievsky, Einstein, Galileo, Goethe, Leibniz, Pascal, Socrate şi Da Vinci.

Concluzii
Supradotarea este atribuită unui cumul de factori din două direcţii, factorul
natural al copiilor născuţi cu abilităţi deosebite este dublat de mediul care-i
hrăneşte dotarea iniţială. Faptul că oamenii se nasc cu anumite însuşiri ce nu sunt
condiţionate de mediul social este evidenţiat prin studiile asupra gemenilor
univitelini crescuţi în familii separate, care prezintă caracteristici psiho-
comportamentale surprinzător de asemănătoare deşi au fost crescuţi separaţi şi în
medii sociale diferite. Factorul educativ are rol în mare măsură în dezvoltarea
abilităţilor până la nivelul supradotării, dar se realizează cu o mare auto-motivare
personală, chiar la vârste foarte mici. Factorul motivaţional împreună cu
creativitatea pot deseori suplini factorul absent însă atunci când toţi cei trei factori:
inteligenţa, creativitatea şi auto-motivaţia funcţionează concomitent într-un mediu
social şi educaţional care-i hrăneşte pe copiii supradotaţi, aceştia pot atinge
performanţe absolut deosebite în dezvoltarea propriului potenţial. Deşi statistic
copiii supradotaţi formează o populaţie de 2-6% din populaţia statistică, sistemul
ce stimulează atât inteligenţa cât şi creativitatea şi auto-motivaţia se poate aplica
cu succes vizibil la o populaţie statistică de până la 20 % din copii. În acest caz se
poate observa o creştere a inteligenţei la ambele categorii, dar cu viteze de creştere
diferite, mai mare de aproximativ 10 ori la copii supradotaţi decât la ceilalţi copii.
Talentul implicit care este născut în mod inexplicabil într-un anumit mediu social
deseori ostil acestuia reprezintă în general o populaţie care este automotivată - cel
puţin aparent, judecând după cei care au reuşit să se realizeze ca potenţial propriu.
Cu toate acestea nu toţi oamenii cu inteligenţe deosebite se realizează social. În
MENSA - care este organizaţia oamenilor adulţi cu inteligenţă peste 130 pe scara
Stanford Binet- pot fi găsiţi atât premianţi Nobel cât şi şoferi de taxi care au
inteligenţă măsurabilă asemănătoare. Pe aceştia i-a separat auto-motivaţia, poate şi
creativitatea. De asemenea creativitatea se poate manifesta fără nici o corelare cu
inteligenţa putând fi descoperită şi la oameni care au o inteligenţă mult sub normă
statistică. Există astfel exemple de persoane chiar cu handicap intelectual sever,
însă cu o creativitate deosebită. Conceptul de dotat apare la intersecţia celor trei
calităţi: inteligenţă, creativitate şi automotivare, fiecare dintre acestea putând fi
descoperită şi în lipsa celorlalte două. Nu există nici o corelare între succesul
social şi supradotare, mulţi supradotaţi putând fi victima excluderii sociale din
cauza competitivităţii lor deosebite. Astfel cel mai inteligent om al secolului 20 cu
IQ măsurat de 180, Billy Sidis, a murit tânăr după ce a ocupat cea mai 'înaltă'
poziţie socială, cea de bibliotecar public, deşi ştia de copil 100 de limbi străine în
care traducea spontan, descoperise prin eforturi de logică găurile negre cu câteva
decenii înaintea fizicienilor şi astronomilor şi terminase facultatea la vârsta la care
alţii nu terminaseră liceul. Deşi potenţialul deosebit al oamenilor şi copiilor
supradotaţi le dau acestora posibilitatea de a rezolva problemele deosebite şi
crizele umanităţii, ei sunt o populaţie cu un mare risc social şi nevoi deosebite şi
trebuie protejaţi pentru a putea să-şi realizeze propriul potenţial. Reconsiderând
toate aceste definiţii ale conceptelor prezentate se trage concluzia că dotarea
aptitudinală înaltă, excelenţa sau excepţionalitatea intelectuală nu duc totdeauna la
107
genialitate. Unul dintre specialiştii care au fost preocupaţi de problematică,
Terman, în studiul său efectuat pe un eşantion de 1500 de subiecţi la începutul
anilor 20 nu a descoperit nici un geniu între aceştia. El s-a preocupat de
coeficientul de inteligenţă al supradotatului şi de variaţiile socioeconomice ale
populaţiei testate, demonstrând că coeficientul de inteligenţă este stabil şi
independent de factorii socioculturali de-a lungul vieţii. Desprindem ideea că
pentru ca un geniu să apară este nevoie de o serie de circumstanţe la nivel
sociocultural, un nivel de inteligenţă generală, inteligenţă emoţională şi
creativitate, unele caracteristici motivaţionale, temperamentale şi de personalitate.
Inteligenţa este deosebit de importantă în emergenţa genialităţii, de aceea este bine
să se stabilească coeficientul de inteligenţă al copiilor, acesta oferă indicii
importante despre capacitatea de învăţare, ritmul şi eficienţa învăţării, dar până la
geniu mai sunt necesare circumstanţe importante ca educaţia primită în familie şi
şcoală, caracteristicile temperamentale, motivaţia intrinsecă, nivelul de creativitate
şi elemente ce ţin de mediul socio-cultural şi poate şi alte elemente ce au scăpat
până acum cercetătorilor28.

Bibliografie:

Berar, I., (2001), Supradotare în domeniul artelor plastice, în vol. Studii şi cercetări
din domeniul ştiinţelor socio-umane, Cluj-Napoca, Editura Argonaut, p. 11-15
Bocoş, M., (2002), Instruire interactivă. Repere pentru reflecţie şi acţiune. Editura
Presa Universitară Clujană, Cluj-Napoca
Bogdan, T., (coord.), (1981), Copiii capabili de performanţe, Caiete de pedagogie
modernă, vol. 9, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti
Chiş, V., (2002), Provocările pedagogiei contemporane, Pedagogia pentru
competenţe, Editura Casa Cărţii de Ştiinţă, Cluj-Napoca
Chiş, V., (2005), Pedagogia contemporană, Pedagogia pentru competenţe, Editura
Casa Cărţii de Ştiinţă, Cluj-Napoca
Creţu, C., (1995), Politica promovării talentelor, Editura Cronica, Iaşi
Creţu, C., (1995), Politica promovării talentelor, Editura Cronica, Iaşi
Creţu, C., (1996), Avocaţii valorilor şi educaţia pro talent, în Stan. L., (coord),
Educaţie şi valori, Editura Spiru Haret, Iaşi
Creţu, C., (1997), Psihopedagogia succesului, Ed. Polirom, Iaşi
Creţu, C., (1998), Curriculum diferenţiat şi personalizat, Editura Polirom, Iaşi
Holban, I., (1995), Testele de cunoştinţe, E.D.P.R.A., Bucureşti
Holban, I., (coord.), (1978), Cunoaşterea elevului, o sinteză a metodelor, Editura
Didactica şi Pedagogică, Bucureşti
Ionescu, M., (2003), Instrucţie şi educaţie, Paradigme, strategii, orientări, modele,
Garamond S.R.L., Cluj-Napoca
Ionescu, M., Chiş, V., (2001), Pedagogie, Presa Universitară Clujană, Cluj-Napoca
Jigău, M., (1994), Copiii supradotaţi, Editura Ştiinţă şi Tehnică, Bucureşti

28
Carl Gustav Jung. „Trebuie să recunosc faptul ca inconştientul minţii este capabil,
în anumite momente să dobândească o inteligenţă şi o determinare în a-şi urmări
scopul, de multe ori superioare unei logici conştiente." "Psihologie şi Religie".
108
Jinga, I., (1979), Educaţia permanentă, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică,
Bucureşti
Jinga, I., (coord.), (1996), Evaluarea performaţelor şcolare, Ed. Afeliu, Bucureşti
Joiţa, E., (2002), Educaţia cognitivă, Fundamente, Metodologie, Editura Polirom,
Iaşi
Kulcsar, T., (1978), Factorii psihologici ai reuşitei şcolare, Editura Didactică şi
Pedagogică, Bucureşti
Roşca, Al., (1981), Creativitatea generală şi specifică, Editura Academiei Române,
Bucureşti
Roşca, Al., Zörgö, B., (1972), Aptitudinile, Editura Ştiinţifică, Bucureşti
Salade, D., (1995), Dimensiuni ale educaţiei, Editura Casa Cărţii de Ştiinţă, Cluj-
Napoca
Salvat, H., (1972), Inteligenţă, mituri, realităţi, Editura Didactică şi Pedagogică,
Bucureşti
Stan, C., (2001), Autoevaluarea şi evaluarea didactică, Presa Universitară Clujană,
Cluj-Napoca
Stănescu, M.L., (2002), Instruirea diferenţială a elevilor supradotaţi, Editura
Polirom, Iaşi
Stoica, A., (1983), Creativitatea elevilor, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti
Şchiopu, U., Verza, E., (1986), Psihologia vârstelor, Editura Didactică şi
Pedagogică, Bucureşti
Tomşa, Gh., (1999), Consilierea şi orientarea şcolară, Casa de editură şi presă
Viaţa Românească, Bucureşti

109
UTILIZAREA METAFORELOR ŞI A POVEŞTILOR TERAPEUTICE ÎN
CONSILIERE

USING METAPHORS AND THERAPEUTICALLY STORIES IN


COUNSELING

Psiholog Irina CIORBA


Liceul Pedagogic „Dimitrie Ţichindeal” Arad

Abstract:
Therapeutic metaphor is a type of conceptual metaphor presented as a
story or other parallel to an entire aspect of a situation, related by a psychotherapist
to a patient. The purpose of this is to highlight to a person, in an effective way, some
aspects and lessons that otherwise they might not be able to perceive as clearly in
their current situation, or to suggest new outlooks on it.

Cuvinte cheie: metaforă terapeutică, conştient, subconştient, izomorfism

„Metaforele şi modelele mentale sunt instrumentele pe care le folosim în


conturarea realităţii noastre” – Michael Lissack şi Johan Roos

Metafora este definită în retorica tradiţională ca o comparaţie prescurtată,


subînţelesă, ce realizează un transfer semantic care deturnează sensul propriu al
cuvintelor şi expresiilor. Aşadar metafora face apel, pentru a descrie un obiect, la un
cuvânt propriu altuia, cum ar fi: „apusul” vieţii, voce „cristalină” etc. În programarea
neuro-lingvistică - recunoscută pentru studiul modului de funcţionare a gândirii,
limbajului şi comportamentului - metafora este văzută un sens paralel al unei
descrieri sau al unei observaţii. Metaforele pot lua forma unor parabole, povestiri,
analogii imagini şi chiar acţiuni.
Sue Knight consideră că metaforele sunt „esenţa gândirii” – spre exemplu
ne putem gândii la o situaţie problematică din viaţa noastră şi să ne simţim prinşi
„între ciocan şi nicovală”, sau alteori totul să ne meargă bine şi să ne simţim „în al
nouă-lea cer” ş.a.m.d.
Milton Erickson este un maestru al utilizării metaforelor şi a comunicării pe
două niveluri – conştient/subnconştient. În timp ce conştientul este ocupat cu
prelucrarea mesajului, un alt mesaj poate fi strecurat în subconştient folosind
implicaţii analogice. Erickson îşi începea deseori terapiile prin poveşti ce evidenţiau
capacităţile de învăţare ale fiinţei umane, fapt ce facilita atât stabilirea unei bune
relaţii terapeutice cât şi sublinierea unor mesaje pozitive. Cu cât rezistenţa
pacientului este mai intensă cu atât apelul la metafore este mai ridicat. Terapeutul nu
trebuie să interpreteze semnificaţia metaforelor utilizate. Erickson consideră că nu
este necesar să traducă acea comunicare subconştientă intr-o formă conştientă.
110
Metafora sau „forţa limbajului simbolic”
Spre deosebire de limbajul logic, adresat emisferei stângi, care obligă la
încadrarea in tipare rigide, limbajul simbolic (sub forma poveştilor si a metaforelor)
se adresează emisferei drepte, intuiţiei şi subconştientului; acest mijloc de
comunicare, inegalabil, este folosit în toate culturile (şi in societatea occidentală, mai
ales până în epoca revoluţiei industriale, „the story tellers” - cei care spuneau povesti
- au avut un statut aparte în cadrul comunităţii, recunoscându-li-se rolul în
menţinerea sănătăţii spirituale si mentale. O mare parte din înţelepciunea omenirii
este depozitată în poveşti, mituri și parabole.
Metafora terapeutică (clasica sau concepută de terapeut) are sarcina să
reproducă, în esenţă, experienţa prin care tocmai trece pacientul, dar ea trebuie
formulată asfel încât acesta să nu poată stabili uşor legătura dintre poveste si propria
sa problema. Eroii si acţiunea povestirii sunt, evident, personificări ale proceselor
psihice (pozitive sau negative) implicate, iar soluţia este înregistrată de subconştient,
conducând la schimbarea pozitiva de comportament, aşteptată.
Metaforele si poveştile terapeutice sunt nişte unelte foarte puternice de
comunicare. Ele oferă căi de a accesa şi utiliza mai multe dintre resursele gândirii
noastre decât simpla gândire la nivel conştient. Cu toţii le putem utiliza în scopul de
a-i ajuta pe cei din jurul nostru: copii, cunoscuţi, clienţi, pacienţi, elevi, angajaţi etc.
care se găsesc intr-o situaţie dificilă. Ele aduc o schimbare a stării, a contextului care
favorizează emergenţa unor soluţii noi la problemele care par uneori insurmontabile.
Fiecare persoană dezvoltă un model al lumii unic. Aceasta noţiune este
importantă deoarece culegerea de informaţii precise stă la baza tuturor situaţiilor
terapeutice eficiente. Înţelegând că orice comunicare este metaforică si este fondată
pe ceea ce trăim individual, noi luăm la cunoştinţă faptul ca aceasta este incompletă
şi că persoana este cea care umple aceste goluri de cunoaştere.
Cerinţa cea mai importantă a unei metafore eficiente este ca ea să întâmpine
clientul în modelul sau de lume - aceasta înseamnă ca metafora prezervă structura
situaţiei problematice a clientului. Contextul în sine este secundar.
O metaforă care răspunde schemei de bază, care este echivalentă din punct
de vedere structural cu situaţia problematică şi care propune o soluţie viabilă, poate
fi nu doar eficienta din punct de vedere terapeutic ci şi suficienta clientului. Aşadar,
cu fiecare distincţie pe care o adăugaţi modelului, veţi creşte pertinenţa şi
profunditatea intervenţiei.

Construirea metaforei
În cele ce urmează vom urmării în linii mari modelul propus de D. Gordon
(2001) pentru construirea metaforei terapeutice:
Identificarea problemei
Prima etapă o reprezintă identificarea problemei cu care se confruntă
persoana. Ca cerinţă iniţială se porneşte de la formularea clară a obiectivelor
clientului - obiective asupra cărora persoana exercită un anumit control. Obiectivele
trebuiesc formulate pozitiv şi la timpul prezent.
Izomorfismul
Problema şi metafora trebuie să aibă reprezentări echivalente, care menţin
aceleaşi relaţii intre parametrii atât în metaforă cât şi în situaţia reală. În măsura in
care ordinea şi relaţiile sunt conservate, contextul nu este necesar să fie asemănător.
111
Deznodământul – soluţia problemei
Deznodământul este soluţia metaforică la problemă. In marea majoritate a
timpului clientul va determina singur soluţia problemei cu care se confruntă. Este
necesară integrarea unei strategii care să facă legătura între problemă şi
deznodământul dorit.
Strategia de legătură
Este vorba despre construirea unei legături experienţiale, comportamentale
între situaţia problematică şi deznodământul dorit. Funcţia acestei strategii de
legătură este de a permite individului de a ieşi dintr-o situaţie recursivă şi de a fi liber
să aleagă.
Recadrarea
O componentă importantă a rezolvării metaforei este recadrarea.
Recadrarea poate să fie de context sau de semnificaţie. Contextul se referă la
asocierea metaforei cu un context nou care implicit poate să ofere o nouă perspectivă
de rezolvare vis a vis de situaţia/ comportamentul problematic. Semnificaţia se
referă la scoaterea la lumină a valenţelor pozitive care se ascund în spatele fiecărei
situaţii/ comportament, indiferent cât de negativ este ea percepută iniţial de către
client.
Procesul complet de formare a unei metafore se bazează pe:

A. Recoltarea informaţiilor
1. Identificarea personajelor semnificative implicate
a. identificarea relaţiilor lor interpersonale.
2. Identificarea evenimentelor care caracterizează situaţia
a. precizarea modului de progresie a problemei
3. Precizarea schimbărilor pe care clientul doreşte să le efectueze
a. asigurarea că este bine formulat
4. Identificarea a ceea ce clientul a făcut în trecut pentru a rezolva problema
sau a ceea ce-l împiedică să efectueze schimbările dorite

B. Construirea metaforei
1. Alegerea contextului
2. Descrierea personajelor şi a scenariului metaforei pentru ca ea să fie
izomorfă cu etapele A1 A2 ŞI A3 de mai sus
3. Determinarea unei soluţii, incluzând :
a. o strategie de recalibrare (etapa A4 de mai sus)
b. deznodământul dorit (etapa A3 de mai sus)
c. recadrarea situaţiei problematice iniţiale

C. Povestirea metaforei

Funcţiile metaforei terapeutice


Într-o clasificare a funcţiilor metaforei terapeutice, aşa cum apare la I.
Dafinoiu (2001), avem următoarele caracteristici :
a. Declanşează căutarea transderivaţională. Deoarece fiecare individ are
o anumită reprezentare despre situaţi în care se află, doar mesajele
care pot fi introduse în respectiva reprezentare au sens, celelalte
112
putând fi ignorate. Informaţiile transmise de metaforă sunt izomorfe
celor conţinute de reprezentare.
b. Funcţia de mediator. Uneori în relaţia dintre terapeut si client apar
tensiuni, ceea ce îngreunează procesul terapeutic. În asemenea
situaţii metafora terapeutică sub diversele forme pe care le poate
îmbrăca, creează o realitate psihologică ce se interpune între cei doi
actanţi, evitându-se confruntarea directă.
c. Funcţia regresivă. Este cunoscut faptul conform căruia copilăria este
vârsta poveştilor, când totul este posibil. Povestea implică
flexibilitate şi imaginaţie din partea subiectului ascultător. In acelaşi
timp, pentru un adult povestea implică şi o dimensiune regresivă,
făcând posibilă reîntoarcerea în plan mental la o epocă a copilăriei.
d. Funcţia de oglindă. Povestea metaforică favorizează distanţarea
pacientului de propriul conflict, externalizarea lui. In poveste
procesul psihic este externalizat şi devine astfel mai accesibil unui
examen raţional.
e. Funcţia de model. Fiecare poveste reprezintă un cadru în care clientul
are libertatea de a testa diverse variante de acţiune sau răspuns, mai
mult decât atât, posibilitatea de a încerca soluţii inedite, neobişnuite
în raport cu propriul tipar de gândire sau cu propriile sentimente.
f. Funcţia de resemnificare. Orice poveste schimbă perspectiva şi
cadrele de referinţă, dezvăluind noi semnificaţii, oferind o imagine
mai completă a problemelor noastre.
Utilizarea metaforele terapeutice
Strategia de naraţiune - evident sau ascuns?
Atunci când utilizăm o metaforă nu este neapărat necesar să minimalizăm
faptul că ea are intenţia să fie terapeutică. De asemenea nu este necesar ca persoana
căreia îi este adresată să cunoască explicit şi /sau conştient nivelul de pertinenţă a
metaforei deoarece, dacă metafora este izomorfă atunci toate conexiunile şi
schimbările necesare se vor produce la nivel inconştient.
Metaforele ascunse se produc în general sub forma anecdotelor apropo de
alţii sau de alte experienţe. Utilizarea metaforelor ascunse implică faptul că
terapeutul are deja competenţa de a utiliza contextele izomorfe.
Basme sau anecdote?
Anecdota exclude uneori ca aceasta să fie evidentă, aşa cum este un basm.
Pe de altă parte, un basm bine povestit poate fi la fel de eficace precum o istorisire
contemporană. Utilizarea anecdotelor ascunse presupune flexibilitate şi creativitate
în ceea ce priveşte alegerea contextului şi a analogiilor din metafore.
Citatele
Prin intermediul citatelor putem, în contextul metaforelor, să transmitem
clientului prin intermediul personajelor, unele mesaje care dorim sa i le transmitem
ca terapeut.
Fantasmele ghidate
În construirea şi utilizarea metaforelor este posibil ca uneori clientul să fie
cel care „munceşte”. În acest caz este vorba despre aşa numitele fantasmele ghidate
– adică i se oferă clientului posibilitatea de a soluţiona o metaforă construită de către
terapeut.
113
Bibliografie :

Dafinoiu, I., (2001), Elemente de psihoterapie integrativă, Ed. Polirom, Iaşi.


Dafinoiu, I., Vargha, J. L. (2005), Psihoterapii scurte, Ed. Polirom, Iaşi.
Gordon, D., (2001), Contes et Métaphores Thérapeutiques, InterEditions
Lassus, R., (2004), Programarea neuro-lingvistică şi arta comunicării, Ed. Teora,
Bucureşti.
Knight, S., (2004), Tehnicile programării neuro-lingvistive, Ed. Curtea Veche
Bucureşti

114
FACTORI IMPLICAŢI ÎN MOBILITATE

MOBILITY FACTORS

Anişoara COSTESCU, studentă


Universitatea „Aurel Vlaicu” din Arad,
Facultatea de Ştiinţe ale Educaţiei şi Asistenţă Socială
Specializarea Psihopedagogie Specială, anul IV

Abstract:
For children, mobility imposes a special consideration, different from the
techniques applied to children who suffered from sight lost during childhood. The
last, have developed a spatial comprehension, are able to use visual memory to
support orientation aptitudes and motor skills, practiced during mobility. Natural
blind children cannot develop such abilities unless educated. Moving helps children
to understand their own corporality, the functioning of each part, that is why it is so
important that the child moves as much as possible, implying early development of
mobility skills. A good corporal schema and free moving abilities are essential for
late mobility, as well as for cognitive development and conceptual learning that
must evolve along with physical development.
There are different strategies throughout children with visual impairment
can move safely into the surrounding. Teaching mobility can be considerate through
the lenses of long stick technique, but this represents the narrow perception of the
outside world. In reality, there are mobility techniques that precede the long stick
technique, but they must be considered as adaptative and integration strategies of
the visual impaired persons into the world.

Cuvinte cheie: deficienţă de vedere, orientare, mobilitate

Modalităţi de percepere a informaţiei


Importanţa educării de timpuriu a mobilităţii se reflectă cel mai bine în
următoarea frază a lui Barraga (1976), "când copilul se găseşte în situaţia de învăţare
a şcolii, datorită lipsei dezvoltării de timpuriu a abilităţilor motorii, care sunt mai
uşor achiziţionate înaintea vârstei de 5-6 ani, efectele întârzierii vor fi mai lungi şi
uneori permanente. În acest caz achiziţia uşoara şi eficientă în deplasarea
independentă ar putea să nu fie niciodată posibilă". Barraga (1976), merge mai
departe şi spune că aceşti copii necesită doi sau mai mulţi ani de terapie fizică
intensivă. Aceste afirmaţii au implicaţii deosebite pentru cei care lucrează cu
respectivii copii.
Mobilitatea, şi mai ales orientarea, implică realizarea unor percepţii corecte.
În ceea ce priveşte realizarea acestora, sistemul vizual funcţionează asemenea unui
aparat de fotografiat, ochiul fiind cel care a stat la baza construirii primelor aparate
de acest fel. Folosind această analogie, putem considera retina ca fiind filmul
fotosensibil pe care o anumită imagine este proiectată prin lentilele reprezentate de
115
umoarea apoasă, umoarea sticloasă (corpul vitros), cristalin şi corneea transparentă1.
Dacă în cazul fotografierii imaginea va fi transpusă de pe filmul negativ pe hârtia
fotografică, în cazul obţinerii percepţiei vizuale imaginea proiectată pe retină va fi
trimisă pe căile nervoase vizuale la creier, unde ea se va prezenta ca o imagine
răsturnată a corespondentului din realitate. Pe măsură ce cunoştinţele ştiinţifice
despre fiziologia sistemului vizual uman s-au îmbogăţit, oamenii de ştiinţă au stabilit
că imaginea formată pe retină conţine informaţii multiple care sunt analizate în părţi
diferite ale creierului. Astfel, s-a descoperit faptul că fiinţa umană posedă două
sisteme nervoase – unul central, celălalt periferic, fiecare dintre acestea fiind
specializat în analizarea anumitor informaţii preluate de la imaginea formată pe
retină2. La veteranii de război care şi-au pierdut vederea din cauza rănilor suferite la
nivelul cortexului vizual s-a observat că ei pot indica cu acurateţe momentul
aprinderii luminii într-o încăpere întunecoasă. Aceste experimente, efectuate în anii
’60 ai secolului trecut au demonstrat că sistemul vizual central rămânea activ, în
timp ce sistemul vizual periferic încetase să funcţioneze3. Pornindu-se de la această
constatare, s-a tras concluzia că informaţiile prelucrate de sistemul vizual periferic
nu au legătură directă cu conştiinţa, în timp ce informaţiile prelucrate prin sistemul
vizual central ating întotdeauna conştiinţă4.
Psihologul James Gibson, cel care de fapt a constatat că creierul operează
nu asupra imaginii ci asupra informaţiei conţinute de aceasta, a introdus conceptul
de „informaţie” atrăgând atenţia că acesta poate avea mai multe înţelesuri semantice.
Prin „informaţie”, Gibson înţelegea, în primul rând, acel fapt care defineşte în mod
clar un anumit mediu. Pentru a exemplifica acest sens, Gibson a folosit cazul unei
persoane care priveşte de-a lungul unei cărări. Cărarea este pavată cu pietricele egale
ca mărime. Conform legii perspectivei, imaginea acestor pietricele reflectate pe
retină va fi compusă din elemente care scad în dimensiuni cu cât vor fi mai
îndepărtate de observator. Cu alte cuvinte, informaţia conţinută în imaginea formată
pe retină va transmite observatorului date despre existenţa unei pante sau a unei zone
de structură şi că pietricelele mari se află într-un plan apropiat, în timp ce pietricelele
mici se vor găsi într-un plan tot mai îndepărtat5. Putem astfel spune că şi în absenţa
altor repere vizuale, forma suprafeţei din faţa noastră este specificată prin acel model
de structură din imaginea retiniană şi că acea pantă sau zonă din retină ne indică
faptul că acea suprafaţă poate fi explorată6.
Un alt exemplu folosit de Gibson este similar poveştii câinelui lui Pavlov şi
modului de formare a reflexelor condiţionate. Relaţia dintre informaţia necesară
formării unei percepţii şi mediu este suficientă pentru a determina creierul să
declanşeze comportamente adecvate la circumstanţele mediului respectiv. În mod
normal, percepţia se formează pe baza unui complex de informaţii oferite de toate
1
Dragnea A., Bota S., Teoria activităţilor motrice, Editura Universitaria, Craiova,
1999, p. 91
2
Dănoiu, M., Fiziologie, Editura Univesitaria, Craiova, 2000, p. 187
3
Idem, p. 191
4
Antoniale L., Antoniale A., Teoria şi metodica dezvoltării calităţilor motrice, Editura
Universitaria, Craiova, 2003, p. 79
5
Idem, p. 84
6
Ibidem
116
simţurile. În cazul persoanelor care suferă de anumite deficienţe senzoriale, acest
complex informaţional va fi unul lacunar, fapt care implică un plus de educare exact
în punctul în care informaţiile nu pot fi primite pe calea senzorială afectată sau
deficitară7.
Primul exemplu folosit de Gibson ne arată cum percepţia vizuală presupune
relaţii neschimbate, relaţii care se stabilesc în mod aproape similar şui în cazul
auzului şi al pipăitului, cel de al doilea ne demonstrează ce se întâmplă când o relaţie
invariantă artificială este declanşată şi apoi anulată – reflexul condiţionat creat pe
baza ei continuă să acţioneze. Informaţiile care ajung la creier implică şi alte
aspecte, unele dintre acestea destul de greu de explicat. Acesta este şi cazul iluziilor
vizuale. Un om normal are o libertate deplină în a-şi mişca capul şi ochii, el putând
astfel să limiteze la maximum posibilitatea formării iluziilor vizuale care depind de
informaţii puţine, de imagini prea familiare sau de situaţii prea cunoscute8. Dacă o
iluzie optică poate afecta mobilitatea şi, mai ales, orientarea în spaţiu a unei persoane
normale, ne putem închipui cu uşurinţă care este situaţia unei persoane cu deficit
vizual parţial sau sever, pentru care fiecare imagine obţinută pe retină este din start
prea săracă în informaţii. Iar în cazul unei persoane nevăzătoare din naştere lucrurile
se prezintă şi mai grav. În consecinţă, deficitul informaţional sau lipsa totală a
informaţiilor obţinute pe cale vizuală trebuie suplinite prin intermediul celorlalte
simţuri şi implică o abordare educaţională specifică.
Realizarea unei percepţii implică culegerea permanentă de informaţii din
mediu, iar pentru atingerea acestui obiectiv cele cinci simţuri funcţionează
permanent, într-un sistem perceptiv bine integrat9. În acest sistem, fiecare simţ aduce
informaţii specifice, anumite părţi ale creierului fiind specializate în prelucrarea
acestora. Percepţia care se realizează prin integrarea informaţiilor prelucrate într-un
tot are un rol fundamental în asigurarea mişcării sau mobilităţii unei persoane.
Percepţia se dezvoltă mai întâi în serviciul acţiunii, funcţia ei fiind aceea de a ne
pregăti în mod adecvat pentru a întreprinde sau a face anumite lucruri10. În cazul
mobilităţii, pe măsură ce poziţia noastră faţă de mediu şi de elementele componente
ale acestuia se schimbă, trebuie să ştim ce obstacole trebuie să evităm şi să selectăm
ruta sau calea care ne face să evităm aceste obstacole. Acest fapt impune o trecere
continuă în revistă a mediului în care ne aflăm şi simţul vizual are, în acest sens,
rolul determinant. Funcţiile pe care acesta le îndeplineşte sunt acelea de a ne asigura
posibilitatea de a ne deplasa spre repere situate la diferite distanţe, de a ne avertiza
despre existenţa unor obstacole în apropiere şi de a asigura o deplasare sigură, cu
minimum de efort posibil. Pentru că vederea joacă un rol atât de important, primul
lucru pe care îl observăm în deplasarea unui nevăzător este faptul că aceasta necesită
un mult mai mare efort fizic şi mintal, fapt vizibil mai ales în faza timpurie de
învăţare efectivă a deplasării independente11. Chiar de la prima observare, se

7
Dragnea A., op.cit., , p. 112
8
Preda, V., Şendrea, L., Cziker, R., (). Psihopedagogia intervenţiei timpurii la copiii
cu deficienţe vizuale, Editura Presa Universitară Clujeană, Cluj Napoca, 2002, p. 134
9
Rozorea, A., op.cit., p. 89
10
Purcia, D.C., Purcia, S., Probleme de neuropsihofiziologie, Editura Universităţii
“Lucian Blaga”, Sibiu, 2001, p. 122
11
Idem, p. 126
117
constată că în mobilitatea nevăzătorilor există o lipsă de fluenţă determinată de
faptul că informaţiile necesare sunt primite pe altă cale decât cea firească – mai ales
prin intermediul bastonului producător de sunete şi al urechii ca receptor al acestor
sunete. Pe baza informaţiilor receptate cu ajutorul bastonului au loc schimbări rapide
de mişcare, iar celelalte schimbări, de nuanţă, sunt determinate de informaţiile
auditive suplimentare, la care se pot adăuga şi informaţiile reţinute de persoana
respectivă dintr-un contact anterior cu mediul în care se produce deplasarea, precum
şi cele obţinute pe cale tactilă.
Succesul folosirii bastonului lung se datorează, astfel, aproape în întregime,
faptului că el furnizează informaţii necesare şi suficiente pentru a asigura o mişcare
sigură în mediul apropiat. În acelaşi timp, aceste informaţii sosesc în timp util pentru
ca persoana nevăzătoare să-şi poată controla comportamentul de fiecare dată12.
Folosirea bastonului lung impune persoanei nevăzătoare care se deplasează
o atenţie crescută, necesară pentru a avea acces la nivelul auditiv al lumii din jur.
Astfel, informaţiile oferite de baston vor fi preluate şi prelucrate prin intermediul
sistemul auditiv care va suplini sistemul vizual afectat sau inert. Atenţia sporită,
necesară acestui act de suplinire, va oferi persoanei nevăzătoare şi posibilitatea de a-
şi forma o hartă mentală a mediului în care se efectuează deplasarea. Pentru un
nevăzător, vor exista două surse majore de informaţii în mediul de deplasare. Prima
este reprezentată de sunetele care apar în mod natural în mediul respectiv, cealaltă
fiind reprezentată prin sunetele generate de persoana aflată în mişcare cu ajutorul
picioarelor şi al bastonului. Într-o experienţă simplă, legându-ne la ochi, vom
observa că dintr-o dată suntem invadaţi de sunete pe care înainte, cu ochii deschişi,
aproape că nu le auzeam sau pe care, pur şi simplu, le ignoram. Experienţa
demonstrează că atenţia noastră nu se mai concentrează predominant în câmpul
vizual, ea fiind astfel capabilă să colecteze mult mai multă informaţie pe cale
auditivă. Folosirea unui baston în cursul acestei experienţe ne ajută să înţelegem că
abilităţile de folosire a acestuia nu este atât de uşoară precum pare şi că va fi
necesară o învăţare progresivă pentru o folosire corectă şi eficientă a acestuia13.
Această învăţare sau instruire simulată va necesita o durată mare, deoarece
nevăzătorul va trece simultan prin învăţare motorie, învăţare cognitivă şi învăţare
perceptuală, simultaneitatea instruirii fiind condiţie necesară pentru un succes cât
mai mare14.
Spre deosebire de mediul vizual, mediul sonor este mai greu perceptibil,
fapt care impune şi o educare specifică a atenţiei. În primul rând, direcţia sunetului
poate fi percepută fără un efort prea mare, probleme ridicând doar stabilirea distanţei
de la care vine sunetul. O distanţă aproximativă poate fi stabilită pe baza
experienţelor anterioare, însă acest fapt nu reprezintă şi o garanţie suficientă pentru o
mişcare corectă, mai ales atunci când se apreciază că această distanţă este mică.
Atenţia concentrată şi exersarea continuă a auzului sunt astfel condiţii necesare

12
Buică, Cristian, Bazele defectologiei, Editura Aramis Print, Bucureşti, 2004,
p. 221
13
Ştefan, M., Psihopedagogie specială – deficienţa de vedere, Editura Pro
Humanitate, Bucureşti, 2000, p. 63
14
Ibidem
118
pentru a se ajunge la o acurateţe cât mai ridicată în stabilirea distanţei de la care
provine sunetul folosit ca reper15.
O altă informaţie importantă oferită de sunet este cea despre identitatea şi
identificarea sursei sonore. Informaţiile despre identitatea sursei sonore vor ajuta
mult la reprezentarea mintală a mediului în care se efectuează deplasarea şi, în
acelaşi timp, vor contribui la identificarea sursei respectiva ca obstacol ce trebuie
evitat sau, dimpotrivă, reper în orientare16. Faptul că sunetele sunt intermitente face
ca informaţiile oferite de ele să fie folosite cu o anumită circumspecţie, şi în funcţie
de alte circumstanţe. Dacă un nevăzător trece pe lângă o şcoală atunci când copiii
sunt în recreaţie, sunetele scoase de aceştia vor reprezenta un reper bun. Dacă însă în
momentul trecerii elevii sunt în interiorul şcolii, la cursuri, absenţa sunetelor de
recreaţie nu mai reprezintă un reper, ea putând fi chiar un element de derută. Din
acest exemplu reiese importanţa coroborării informaţiilor auditive cu informaţii
obţinute şi din alte surse.
Un fenomen care trebuie avut în considerare în educarea mobilităţii şi
orientării nevăzătorilor este cel cunoscut sub numele de „umbra sunetului”. Acesta
este determinat de prezenţa unui obiect mare între nevăzător şi sursa sunetului,
obiectul respectiv denaturând frecvenţa şi intensitatea sunetului specific emis de o
sursă cunoscută. O educare corectă îl va ajuta pe nevăzător să identifice o anumită
sursă sonoră chiar şi pe baza unui sunet denaturat şi îl va ajuta şi în aprecierea
corectă a distanţei la care se află sursa respectivă17. Aprecierea corectă a distanţei de
la care provine un sunet va asigura sesizarea din timp a oricărui obstacol şi a oricărui
reper folositor şi îi va permite unui nevăzător o orientare sigură pe baza simţului
auditiv care va suplini cu succes deficienţele sau lipsa simţului vizual.
Persoanele nevăzătoare care au un auz bun, educat, vor fi bune şi la
orientare şi mobilitate, ele dezvoltându-şi în timp un simţ acut al obstacolelor prin
fenomenul numit ecolocaţie. O ecolocaţie reuşită va fi un câştig deosebit pentru un
nevăzător, ea asigurându-i un plus de independenţă dincolo de informaţiile care îi
parvin prin intermediul bastonului. Principiul după care ecolocaţia devine posibilă
este oferit de o educaţie specializată care asigură creierului posibilitatea unei
prelucrări mult mai rapide şi mult mai complete a informaţiilor auditive18.
Alături de ecolocaţie, unii nevăzători sunt capabili să identifice aspecte ale
mediului prin receptarea unor sunete unice. Undele sonore emise de vârful
bastonului sau de încălţări pot fi structurate de aceste persoane în funcţie de diferitele
aspecte ale mediului pe care ele le reflectă, acest fapt ajutând la realizarea unor hărţi
mentale ale mediului respectiv mult mai complexe şi corecte decât cele care pot fi
realizate de nevăzători cu o ecolocaţie redusă şi cu un simţ auditiv mai puţin
educat19. De aici, reiese necesitatea unei educări specifice care trebuie să înceapă cât
mai de timpuriu şi care trebuie să fie cât mai sistematizată în derularea ei.

15
Damaschin, D., Defectologie. Teoria şi practica compensaţiei, Editura Didactică şi
Pedagogică, Bucereşti, 1973, p. 217
16
Idem, p. 181
17
Pufan, C., Probleme de surdo-psihologie, Editura Didactică şi Pedagogică,
Bucureşti, 1982, p. 143
18
Preda, V., Şendrea, L., Cziker, R., op.cit., p. 146
19
Idem, p. 151
119
Bastonul de nevăzător este un adjuvant necesar simţului auditiv, el fiind o
sursă specifică de sunete purtătoare de informaţii. Utilizarea lui în permanenţă şi
corect dezvoltă încrederea de sine şi siguranţa în deplasare a nevăzătorului. Din
această cauză, instructorii de mobilitate şi orientare trebuie să fie ei înşişi bine
pregătiţi şi să aplice corect toate principiile acestui sistem auxiliar de orientare şi mai
ales trebuie să-i înveţe pe nevăzători să „citească” şi să interpreteze cât mai corect
informaţiile care le parvin pe această cale. În caz contrar, bastonul poate deveni nu
doar nefolositor ci şi periculos.
Simţul tactil este şi el o sursă de informaţii cu rol compensator. Această
sursă este folosită din plin de nevăzători şi devine prioritară la cei la care deficienţa
vizuală este asociată şi cu o deficienţă auditivă. Din acest motiv, o parte importantă a
oricărui program de instruire în mobilitate şi orientare este axată pe dezvoltarea
sensibilităţii tactile, respectiv pe dezvoltarea capacităţii de a aduna informaţii prin
folosirea sensibilităţii receptorilor cutanaţi de la nivelul degetelor şi al mâinilor20.
Stând la baza realizării unei percepţii tactile, mişcarea, pipăitul şi palparea se
constituie ca mijloace specifice de achiziţie informaţională şi dobândesc, în cazul
nevăzătorilor, o importanţă deosebită atât în recunoaşterea unor fiinţe sau obiecte,
cât şi în completarea bazelor de date necesare formării unor reprezentări cât mai
fidele sau mai apropiate de integralitatea obiectului sau fiinţei reprezentate21.
Informaţiile obţinute pe calea auditivă şi cele obţinute prin folosirea
sensibilităţii tactile reprezintă sursele de informaţie cele mai importante pentru
persoanele cu deficienţe vizuale, fapt care impune o educare timpurie a acestor
forme de sensibilitate pentru ca eficienţa folosirii lor să ajungă la un nivel maximal.
Şi, în cele mai multe dintre cazuri, acest obiectiv este atins.

Bibliografie:

Barraga, A .C., (1976), Visual handicaps and learning, Austin, TEX., Exceptional
Resources, p. 24-45.
Dodds, A., (1988), Mobility Training for Visually Handicapped People, A Person-
Centred Approach, Croom Helm, London& Sidney, p. 9-19.
Hill, E., (1976), Orientation and Mobility Techniques-A guide for the practitioner,
New York, American Foundation for the Blind.lnc.
Hill, E., Blasch B.B., (1980), Concept Development, in R.L Welsh and B.B. Blasch
(eds.).Foundations of Orientation and Mobility, New York, American Foundation
for the Blind.Inc.
Hill, E., (1986), Orientation and Mobility in Foundations of Education for Blind and
Visually Handicapped Children and Youth, Theory and Practice, American
Foundation for the Blind, Inc. New York, p. 315-341.
Langley, M.B., (1980), Assesment of multihandicapped , Visually Impaired
Children, Chicago III, Stoelting Company.

20
Radu, Gheorghe, (coord.), Introducere în psihopedagogia şcolarilor handicapaţi,
Editura Pro Humanitate, Bucureşti, 1999, p. 162
21
Idem, p. 169
120
Lowenfeld, B., (1981), Berthold Lowenfeld on blindness and blind people, New
York, American Foundation for the Blind.lnc.
Neustatd, N.N., Mein S. Schift, J., (1986), Orientation and Mobility, Maps for the
Blind, Hellinger Publishing CO., Jerusalem, Israel, p. 190-199.
Swallow, R., Mangold, S. and Mangold P., (1978), Informal Assesment of the
Visually Impaired, New York, N.Y., American Foundation for the Blind.lnc.
Tooze, D., (1980), Independence Training for Visually Handicapped Children,
Baltimore, MD., University Park Press, p.29-35 si 61-75.
Warren, D.H., (1984), Blindness and early childhood development, New York,
American Foundation for the Blind.lnc.
Welsh, R.L., Blasch, B.B. (Eds.) (1980), Foundation of orientation and mobility,
New York, American Foundation for the Blind.Inc.
Welsh, R.L., Weiner, W., (1976), Travel in Adverse Weather Conditions, New
York, American Foundation for the Blind.Inc.

121
FUNDAŢIA DEZVOLTAREA POPOARELOR

PEOPLE DEVELOPMENT FOUNDATION

Elena Alexandra MOHACI, studentă


Universitatea „Aurel Vlaicu” din Arad,
Facultatea de Ştiinţe ale Educaţiei şi Asistenţă Socială
Specializarea Psihopedagogie Specială, anul IV

Abstract:
The Foundation Peoples Development is a voluntary, nongovernmental,
nonprofit and without a political membership organization. It was conceived as a
accumulation of Christian voluntary experiences whose purpose is:
• the promotion and realization of programs and projects of
development with implications in varied fields of the social and
economic life.
• The sensibility and information of the public opinion regarding to
some problems of general interest ( HIV, national minority
discrimination ).
The Foundation Peoples Development was established in 1999 and
affiliates with a international network of 24 nongovernmental organizations
reunited under the name AVSI Network.
The methodology used by this foundation was constituted in a global
approach of a child’s needs. For this purpose, the collaboration with the local
authorities, the international organisms, the institutions, the opinion groups, other
organizations has been considered to be strategic for the achievement of the
proposed objectives.

Cuvinte cheie: populaţie în dificultate, dezvoltare socio-economică,


proiecte

Istoric
Bazele Fundaţiei Dezvoltarea Popoarelor au fost puse de voluntari români
şi italieni. Prezenţa AVSI în Arad, împreună cu partenerul local român Fundaţia
Dezvoltarea Popoarelor (FDP), datează din octombrie 1999, data la care a început
un parteneriat între Regiunea Lombardia şi Consiliul Judeţean al oraşului.
Printre autorităţile partenere Centrului din Arad se mai numără: Agenţia
Judeţeană de Ocupare a Forţei de Muncă din Arad, Direcţia Generala de Asistenţă
Socială şi Protecţia Copilului, Inspectoratul Şcolar Judeţean Arad .
Încă de la înfiinţarea sa, activitatea fundaţiei a gravitat în jurul problematicii
protecţiei copiilor aflaţi în dificultate şi în special a copiilor seropozitivi.
Principalele zone de intervenţie a fundaţiei sunt :

122
• Bucureşti (copii HIV + abandonaţi sau în familie – prevenirea
abandonului şi alternative la instituţionalizare: case de tip familial,
familii de plasament),
• Cojasca, judeţul Dâmboviţa (intervenţie integrată în favoarea
membrilor comunităţii rrome),
• Arad (consilierea, orientarea şi formarea profesională a persoanelor
în dificultate, prevenirea abandonului în maternitate, îmbunătăţirea
condiţiilor de viaţă ale copiilor din instituţii),
• Cluj (intervenţie socio-educativă în favoarea copiilor provenind din
familii sărace).
În prezent, Fundaţia Dezvoltarea Popoarelor s-a extins în favoarea a 2100
copii din toată ţara. Primul proiect finanţat de Regiunea Lombardia în Arad a vizat
reintegrarea în familia de origine a copiilor abandonaţi în Centrul de plasament nr. 1
Arad.
Datorită faptului că sute de copii erau abandonaţi de mamele lor în
maternitatea oraşului, proiectele următoare au prevăzut şi o intervenţie psiho-socială
de prevenţie a abandonului şi reintegrare în familie a copiilor, pornind chiar din
spitalul de Obstetrică şi Ginecologie “Dr. S. Vuia” Arad, pe perioada spitalizării
mamelor şi noilor născuţi. Intervenţia a avut ca rezultat imediat reducerea
numărului de copii abandonaţi şi instituţionalizaţi în Arad, fapt recunoscut şi la
nivelul autorităţilor locale şi a organismelor internaţionale. Continuarea intervenţiei
asupra familiilor defavorizate din Arad a avut ca punct de plecare crearea unei
autonomii financiare a acestora. În acest scop au fost iniţiate intervenţii adresate
adulţilor în dificultate, pentru a facilita integrarea lor socio-profesională şi pentru a
ajunge la o ulterioară autonomie economică.
Obiectivul fundaţiei este acompanierea beneficiarilor spre dezvoltarea
personală, găsirea drumului potrivit fiecăruia, pentru a ajunge la autonomie socială şi
profesională şi la găsirea unui loc de muncă, prin activităţi de orientare personalizată
şi educaţie pentru muncă. Rezultatele urmărite de Centrul din Arad, sunt:
• Îmbunătăţirea capacităţilor de muncă ca răspuns la nevoile beneficiarilor,
prin:
- activitatea centrelor de orientare şi integrare în muncă,
- formarea şi perfecţionarea operatorilor implicaţi
- cunoaşterea realităţii pieţei muncii şi a oportunităţilor de formare
profesională prezente în judeţul Arad,
- colaborarea şi suportul la serviciile promovate de proiect din
partea autorităţilor şi a instituţiilor publice şi private locale, cu scopul de a
oferi un serviciu integrat şi susţinut în timp.
• Creşterea competitivităţii beneficiarilor pe piaţa muncii prin:
- terminarea studiilor obligatorii sau superioare,
- dobândirea unei calificări profesionale adecvată la cerinţele
pieţei,
- alfabetizarea,
- cunoaşterea cerinţelor şi exigenţelor de pe piaţa muncii,
• Schimbarea mentalităţii şi apropierea de lumea muncii, prin:
- promovarea unei culturi a muncii,
• Lupta împotriva discriminării în ceea ce priveşte subiecţii cu risc, prin:
123
- implicarea angajatorilor în câteva activităţi ale proiectului,
- adoptarea unei abordări nediscriminatorii.
Metodologii specifice şi instrumente de intervenţie
Metodologia comună desfăşurării tuturor activităţilor F.D.P. Arad pentru
tineri şi adulţi ce trăiesc în condiţii nevoiaşe, este implicarea comunităţilor locale, a
ONG-urilor şi alte instituţii interesate cu scopul de a crea o reţea de intervenţii
complementare.
Instrumentele specifice care se folosesc sunt :
• Interviuri individuale pentru identificarea resurselor persoanelor, ale
nevoilor lor şi aşteptărilor mai ales din punct de vedere al formarii şi al
capacităţilor profesionale (studii/ muncă)
• Plan de dezvoltare personal (ce conţine obiectivele prestabilite
împreună cu beneficiarul)
• Formare în grup (cursuri pentru redactarea CV-ului, seminarii despre
căutarea unui loc de muncă, prezentarea la un interviu etc.)
• Interviuri individuale pentru verificarea stadiului de implementare şi
pentru aducerea la zi a planului de dezvoltare personală)
Echipa deschizătoare de noi drumuri pentru persoanele nevoiaşe e formată
dintr-un coordonator (asistent social), mai mulţi responsabili de orientare şi un
responsabil cu formarea, la care, în funcţie de numărul beneficiarilor şi de activităţile
specifice, se adaugă alţi educatori sau profesori pentru alfabetizare.
Principalele instrumente disponibili pentru a asigura dezvoltarea educativă
şi profesională sunt:
• Burse de studiu, care sunt oferite mai ales tinerilor care din cauza lipsei
resurselor economice ale familiei sau inaccesibilitatea la serviciile
şcolare datorită depărtării, au abandonat sau prezintă riscul de abandon
şcolar. Bursele de studiu sunt utilizate pentru a acoperii costurile de
cazare, transport, material şcolar, haine, alimente. Se urmăreşte de
asemenea menţinerea unui raport constant cu părinţii şi şcolile unde
sunt înscrişi tinerii. O atenţie deosebită se acordă şi sensibilizării
părinţilor asupra importanţei educaţiei şi formării complete pentru
proprii copii.
• Suport şcolar - Centrul din Arad oferă, alături de profesorii din şcoli,
cursuri de recuperare cu lecţii suplimentare, susţinute după orele de
şcoală.
• Cursuri de alfabetizare sunt oferite beneficiarilor de toate vârstele.
Cursul de alfabetizare se întinde pe o durată de 5 luni, iar la sfârşitul
cursului, Inspectoratul Şcolar Judeţean Arad eliberează un certificat ce
dovedeşte abilitatea de a citi şi a scrie, obţinută în urma unei evaluări în
scris şi a unei probe orale. În funcţie de parcursul personalizat al
oricărui beneficiar ce frecventează cursul de alfabetizare, se evaluează
accesul ulterior la cursurile de formare sau integrare în muncă.
• Formare profesională – se organizează cursuri de specializare, cu o
durată de 4-5 luni, pentru meserii precum zidar, dulgher, tâmplar,
mecanic auto, operator în sectorul restaurantelor, coafeză, croitoreasă.
O atenţie deosebită este acordată formării pentru pornirea de ateliere
protejate şi pentru dezvoltarea capacităţilor de antreprenor din partea
124
beneficiarilor. Centrul asigură costurile de curs, de transport, masa şi
materialul didactic de consum.
• Practica în întreprinderi este o ocazie de creştere profesională deoarece
permite evaluarea la faţa locului a capacităţilor dobândite, verificarea
interesului efectiv pentru o anumită meserie şi favorizarea unei
potenţiale plasări. În cadrul centrului se desfăşoară o muncă articulată
de identificare şi colaborare cu întreprinderile dispuse să favorizeze o
asemenea intervenţie.

Centrul din Arad oferă servicii în principal tinerilor şi adulţilor din


comunităţi foarte sărace, rromi şi nu numai. Serviciile oferite sunt următoarele:
- cursuri de alfabetizare pentru 60 beneficiari (10 sub 18 ani şi 50
adulţi). Sunt prevăzute două sesiuni pe an cu o durată de 5 luni
pentru fiecare sesiune. Costurile prevăzute în proiect sunt salariul
învăţătorului, costul materialului didactic şi costul evaluării finale a
beneficiarilor din fiecare sesiune. Cursurile se desfăşoară în incinta
centrului din Arad.
- Cursurile de formare profesionala pentru tineri şi adulţi, pentru cca.
90 persoane (30 pe an). Durata cursurilor este de aproximativ 5
luni, în funcţie de specialitatea aleasă de către beneficiar.
- Bursa de studiu, în medie, 20 ani, pentru tinerii ce vor studia la
şcoli profesionale
- Ajutor material (sub formă de alimente, îmbrăcăminte etc.) cu o
valoare aproximativă de 50 euro/familie pe luna pentru acele
familii în care unul dintre membrii frecventează cursul de
alfabetizare sau de formare profesională. S-a estimat că în fiecare
an vor beneficia de acest ajutor în Arad cca. 25 de familii fiecare
pentru maxim 5 luni, în funcţie de durata cursului.
- Orientare de grup (pentru 300 de beneficiari), prin intermediul
organizării de întâlniri lunare cu 10-12 participanţi (astfel încât toţi
beneficiarii să poată să participe la cel puţin 2 întâlniri). Întâlnirile
sunt ţinute în cadrul Centrului, sub conducerea personalului
angajat
- Orientarea individuală (pentru 150 beneficiari). Serviciul este
garantat în cadrul centrului de către cei doi responsabili de
orientare. Şedinţele au ca scop identificarea problemei, redactarea
planului personalizat de intervenţie şi verificarea acestuia,
redactarea CV-ului şi pregătirea interviurilor cu angajatorii. În
acelaşi timp operatorii centrului garantează şi însoţirea pentru şi în
timpul integrării în muncă şi prin intermediul vizitelor la angajatori
şi la firme. Anual, cel puţin 20 persoane pot să obţină un loc de
muncă stabil.
- Întâlniri de formare şi sensibilizare a angajatorilor. Acestea se
desfăşoară din 6 în 6 luni la centru sau în alte medii, cu participarea
grupurilor mici de angajatori (până la 10) cu scopul de a întării
raportul rezistent precum şi de a promova o cultură
antidiscriminatorie în ceea ce priveşte categoriile sociale cele mai
125
marginalizate. În fiecare an sunt organizate două întâlniri cu
antreprenorii ce au angajat deja beneficiari ai proiectului pentru un
schimb de experienţă şi o comparaţie cu privire la problematicile
apărute şi asupra posibilităţilor de consolidare şi de îmbunătăţire a
acestei colaborări. Întâlnirile se desfăşoară în cadrul centrului.

Activităţi propuse de Centrul din Arad


Beneficiarii se pot înscrie la centru prin completarea unui formular şi după
un interviu cu operatorul social, i se propune să participe la redactarea unui plan de
dezvoltare personală.
În timpul acestor întâlniri de orientare, este evaluată şi posibilitatea de a
susţine cu ajutoare materiale, familiile mai nevoiaşe pentru perioada în care părintele
este ocupat cu activităţile de formare, şi deci nu lucrează.
Beneficiarii sunt în permanenţă pregătiţi cum anume să procedeze în
căutarea unui loc de muncă, cum să redacteze un CV şi cum să se prezinte la un
interviu.
În sprijinul acestor activităţi, în cazul beneficiarilor minori, sunt organizate
şi întâlniri cu părinţii, pentru a facilita şi a armoniza aceste parcursuri orientative în
baza situaţiilor familiale deosebite.
Pentru a permite tinerilor şi adulţilor să stabilească un raport personal şi
prietenesc cu operatorii centrului se desfăşoară activităţi educative şi recreative cu
participarea beneficiarilor, a membrilor familiilor lor, a operatorilor din centru, a
profesorilor etc. Aceste activităţi pot lua diverse forme, de la cursuri de informatică,
la vizionarea de filme, organizări de petreceri, concursuri sau excursii.
O parte importantă a activităţii centrului este aceea de promovare a
serviciilor oferite de acesta. Această intervenţie de promovare este realizată sub
formă de întâlniri cu persoanele interesate, în timpul cărora sunt explicate
oportunităţile şi serviciile furnizate de centru. Aceste întâlniri se desfăşoară în
diferite medii precum şcoli, centre OFM, firme sau instituţii.

Bibliografie:

Rapoarte anuale de activitate ale Fundaţiei Dezvoltarea Popoarelor din


Arad

126
ANXIETATEA LA GRAVIDE

ANXIETY AND MATERNITY

Mioara ŢĂRMURE, studentă


Universitatea „Aurel Vlaicu” din Arad,
Facultatea de Ştiinţe ale Educaţiei şi Asistenţă Socială
Specializarea Psihopedagogie Specială, anul IV

Abstract: This paper approaches anxiety from the maternal point of view.
Anxiety represents an universally experience, that all humans are facing with,
especially future mothers.

Cuvinte cheie: anxietatea stare, anxietatea trăsătură

Definirea termenilor
Conform Dicţionarului de Psihiatrie Larousse, anxietatea este o stare
emoţională de tensiune nervoasa, de frică puternică, slab diferenţiată şi adesea
cronică.
Starea emoţională reprezintă diferenţa dintre frică şi anxietate, fiind
relaţionată de grad şi mai ales de cogniţie.
Numim frică o stare al cărei obiect este bine cunoscut de către subiect, adică
o stare care are conţinut emoţional şi reprezentativ al obiectului său.
În contrast cu această situaţie, termenul de anxietatea se referă la cazurile în care
obiectul este slab diferenţiat din punct de vedere cognitiv.
În psihiatrie, anxietatea este starea de nelinişte în care predomină
perceperea unei situaţii care, deşi în general nedeterminată, s-ar putea dovedi
dezagreabilă, ba chiar periculoasă.
Anxietatea este o stare emoţională care constă în plan fenomenologic din
trei elemente fundamentale:
- perceperea unui pericol iminent,
- o atitudine de aşteptare în faţa acestui pericol,
- un sentiment de dezorganizare legat de conştiinţa unei neputinţe
totale în faţa acestui pericol (Pichot, 1987).
Anxietatea este o experienţă universal trăită în mod esenţial de către fiinţele
umane (Holfing, 1975). Ea poate fi definită ca un sentiment subiectiv de teamă şi de
anticipări dezagreabile, de obicei cu un conţinut definit care se asociază cu
stigmatele psihologice ale fricii (Harrison, 1980). Ea se caracterizează prin nelinişte,
teamă, frică nedesluşită sau anticiparea a ceea ce este mai rău prin temeri multiple şi
iritabilitate.În grade diferite, toţi indivizii trăiesc anxietatea ca reacţie la dificultăţi
cotidiene. Anxietatea determină persoanele să se mobilizeze şi să găsească soluţii la
problemele vieţii (Lassonde şi Fontaine, 1986). Cu toate acestea ea poate să fie
situaţională, adică prezentă ca reacţie la un eveniment, considerat ca penibil, de
exemplu un test, o intervenţie chirurgicală (Lalonde, Grunberg, 1980).
127
Aspecte generale
Anxietatea a fost mult descrisă în literatura medicală (Turmel, 1986). Acest
termen a fost adesea confundat cu cel de angoasă. În manualele de psihiatrie,
aspectele patologice ale anxietăţii erau descrise sub termenul de nevroză de angoasă.
Totuşi Cependant Brissaud (1902) dă o definiţie distinctă. Conform acestuia,
„angoasa este o anxietate având o componentă fizică tradusă printr-o senzaţie de
constricţie, de sufocare, în timp ce anxietatea este o tulburare pur psihică ce se
traduce printr-un sentiment de insecuritate nedefinită care se referă la viitor.
Anxietatea poate într-adevăr să fie însoţită de semne şi simptome cum ar fi:
respiraţie superficială şi accelerată, palpitaţii, tahicardie, creşterea tonusului
muscular, presiune toracică, senzaţie de vertij, tremurături, tulburări de somn
(Harrison, 1980). Când perturbă organismul în aşa grad încât îl face mai puţin
funcţional vorbim de anxietate patologică, aceasta însoţindu-se de obicei cu accese
de panică (Harrison, Turmel, 1986).
Anxietatea mai poate fi definită ca o dezordine trăită în aşteptarea unui
pericol viitor. Este o stare afectivă care se întâlneşte la toate turnantele existenţei. Ea
se caracterizează prin trei aspecte fundamentale (Henry Ey, 1950) :
 amplificarea peiorativă, este un fel de coşmar trăit de către pacient datorat
creşterii până la absurd a perspectivelor pesimiste, ale nenorocirii, când
acestea nu există.
 aşteptarea pericolului – spaima şi aşteptarea unui pericol iminent fac parte
integrantă din anxietate.
 dezordinea este o luptă dusă împotriva lumii şi împotriva lui însuşi, într-o
atmosferă nefastă de pericol, teamă, neputinţă, necunoscut şi mister în care
individual se simte perplex şi dezrădăcinat.
În afară de această aşteptare neliniştită care anticipează posibilitatea
survenirii unui eveniment nefericit, anxietatea se poate însoţi de tensiune musculară,
de inhibiţie motorie şi mai ales de manifestări neurovegetative.
Numeroase reacţii anxioase ocazionate de factori de stres (de exemplu
prezenţa unui pericol iminent şi real, o situaţie de examen, un doliu etc.) sunt
normale. Ca şi reacţiile de frică, ele se risipesc în mod previzibil de îndată ce factorul
de stres sau pericolul perceput au dispărut. Anxietatea însă, este în general definite
ca manifestându-se fără o cauză valabilă şi constituie un greu handicap căruia
clinicienii caută să-i evalueze natura şi intensitatea. (Enăchescu, 2005)
Anxietatea nu este în mod necesar sinonimă cu boala. Este înainte de toate o
reacţie obişnuită în faţa unui element care perturbă homeostazia psihologică
(Turmel, 1986).
Cauzele, mecanismul şi substratul biologic al anxietăţii au făcut obiectul a
numeroase speculaţii. Psihologii consideră anxietatea ca un comportament
anticipator care se manifestă ca o stare de rău, vis-à-vis de un eveniment ce poate
surveni în viitor.
Psihanaliza consideră anxietatea ca un răspuns la situaţie care perturbă într-
o oarecare măsură securitatea individului. Factorul fundamental sau cauza
pericolului potenţial îşi are locul în inconştient; acest pericol potenţial este intern
(Harrison, 1980).
Trebuie să facem în mod cu totul riguros distincţie între ceea ce uneori
numim „anxietatea stare” şi „anxietatea trăsătură”: (Spilberger, 1979)
128
- „Anxietatea stare” ca stare emoţională, aşa cum ne-o arată şi
numele ei corespunde unei stări trecătoare, care poate survenii la
orice individ.
- “Anxietatea trăsătură” este o caracteristică individuală, aparent
înnăscută, care la rându-i se manifestă în două moduri:
 predispoziţia de a trăi stări de frică în prezenţa stimulilor care, pentru alţi
indivizi sunt mai puţin anxiogeni, chiar cu totul neanxiogeni,
 predispoziţia de a dezvolta stări de temă condiţionată faţa de stimuli care în
ei înşişi nu sunt nemijlocit anxiogeni. Un nivel ridicat de anxietate-trăsătură
este considerat a avea caracter patologic. (Postel, 1998)

Anxietatea şi actele medicale


Baruk în 1958 descria anxietatea ca pe un „fenomen cerebral” care permitea
oricărui individ să se adapteze la anumite evenimente atât sociale cât şi patologice.
Din punct de vedere al istoricului societăţii anxietatea ar fi caracteristică cea
mai evidentă a civilizaţiei occidentale, Turmel (1956) o considera ca pe o reacţie
aşteptată la stres a individului ferindu-l de executarea unei acţiuni inacceptabile.
Anxietatea este resimţită la orice fiinţă la un moment dat al existenţei sale şi pentru
anumite motive particulare.
Referindu-ne în plan particular, orice gravidă care merge la o consultaţie
este o anxioasă în plină desfăşurare. Atitudinea clinicianului referitoare la ea este
decisivă. Un cuvânt imprudent, o discuţie cu voce tare asupra diagnosticelor
posibile, a reţinerilor referitoare la viitor şi a explicaţiilor tehnice stângace pot avea
consecinţe incalculabile şi catastrofice. (Baruk, 1958)
În aceste condiţii, Holfing (1975) consideră anxietatea prenatală ca semnal
că organismul trebuie să se pregătească pentru stres pe toate fronturile, în timp ce
anxietatea postnatală este semnul unei căderi a capacităţii adaptative.
Teama de spitalizare şi de durere joacă şi ea un rol important. Într-adevăr
Surman, (1994), semnalează doi factori crescuţi în principal anxietăţii perinatale:
neprevăzutul şi supraestimarea durerii şi a riscului evenimentelor neplăcute din
timpul travaliului. În ceea ce priveşte spitalizarea se constată că anxietatea poate să
se manifeste la simpla idee de a fi spitalizat, (Volicer şi Burn 1947, Lucente şi Fleck
1972, Johnston 1980). În ceea ce priveşte naşterea ea poate fi percepută de gravidă
ca o sursă de dureri putând să ducă la modificări corporale, moartea fătului sau chiar
moarte maternă (Ianis, 1958).
Durerea şi anxietatea par să meargă mână în mână. S-a demonstrat că
diminuarea anxietăţii antrenează o scădere a durerii şi a amplitudinii răspunsurilor la
aceasta. S-a pus de asemenea în evidenţă: cu cât gravida este mai anxioasă cu atât se
plânge mai mult de durere. (Sternbach,1976; Volicer, 1978; Weisenberg, 1964;
Malow, 1981; Gil, 1990)
Anderson (1987) considera că o buna pregătire în vederea naşterii ajută la
reducerea complicaţiilor atât medicale cât şi psihologice.

129
Anxietatea şi chirurgia
După Selon McCleane (1990) prezenţa anxietăţii este aproape universală la
pacient în timpul perioadei preoperatorie şi se manifestă într-un grad variabil. După
mai mulţi specialişti anxietatea observată la pacienţi în timpul perioadei
preoperatorie ar avea o evoluţie multiplă. Astfel Surman, (1994) afirma că: chirurgia
poate reprezenta o pierdere pentru pacient. (de exemplu în cazurile de mastectomie,
histerectomie, amputare etc., ceea ce l-a făcut pe Carnevali, (1966), sa afirme că
pacientul manifestă o frică faţă de distrugerea imaginii corporale. Pentru Greco,
(1973), anxietatea s-ar datora fricii de necunoscut, de urmările chirurgiei sau
anesteziei (Soni şi Thomas, 1982).
Anumite tipuri de chirurgie sunt mai anxiogene decât altele calificate ca
minore. De exemplu chirurgiile cardiace (Anderson, 1987) rezecţiile intestinale şi
nefrectomiile (Lindeman şi Stetzer, 1973) chirurgia pentru cancer şi genito-urinare
(Egberg,1963) considerate deosebit de anxiogene.
Anestezia şi reanimarea creează anxietate la pacienţi, pentru că ea constituie
un domeniu încă necunoscut de ei care se apropie de moarte şi de pierderea
cunoştinţei, (Greco, 1973). Această anxietate provine de asemenea din frica de a nu
se mai trezi, (Surman, 1994).
Johnston, (1980), menţionează că anxietatea poate fi un predictor
determinant al depresiei psihice şi psihologice care influenţează succesul unei
proceduri medicale. În plus, prezenţa anxietăţii poate complica inducerea anesteziei
şi poate altera farmacodinamica agenţilor utilizaţi, eliberarea de catecolamine
(neurotransmiţători) pare să antreneze necesitatea administrării unor doze de drog
superioare mediei, (McCleane-1990, Greco-1973).

Sarcina
Aventura terestră a fiinţei umane începe odată cu momentul întâlnirii
ovulului cu spermatozoidul. Din acel moment prin transformări succesive oul uman
va deveni, după nouă luni, puiul de OM.
Orice secvenţă a concepţiei şi a sarcinii are anumite particularităţi fizice,
emoţionale dar şi simbolice, de natură arhetipală.
Pavel Petroman, în cartea sa Psihologia familiei, citând O.M.S.
menţionează că sarcina este urmarea actului sexual, în care are loc fecundarea unui
ovul sănătos de către un spermatozoid matur şi sănătos, ea durează normal 280 de
zile de la fertilizare până la naştere şi circa 75% din copii se nasc după 259 sau 273
de zile, (Petroman, 2003 p. 133).
Tratatele de specialitate definesc sarcina ca fiind starea femeii care poartă
un embion-făt în cavitatea uterină, de la momentul conceperii fătului până la
naşterea lui.

Contextul istoric, socio-cultural în care se găseşte femeia gravidă


În ce priveşte contextul istoric, Vechiul testament descrie înfiinţarea primei
familii şi porunca dată de Dumnezeu care a fost: creşte-ţi, înmulţiţi-vă şi umpleţi
pământul. (Geneza 1:28)
Părintele Galeriu ne spune că: „Din momentul concepţiei, se instituie o
nouă existenţă umană, care are atâta viaţă şi drept la viaţă, cât are şi un nou-născut,
un copil de şcoală, un tânăr, un adult” ( Părintele Galeriu, 1998).
130
În România de dinainte de revoluţia din 1989 statul decreta că fiecare
femeie să aibă cel puţin 4 copii, acesta fiind un factor anxiogen, având în vedere
condiţiile materiale, financiare şi sociale ale vremurilor de atunci, determinând
femeia să se teamă de sarcină şi sa recurgă la tot felul de manevre de avort, efectuat
empiric în condiţii septice, determinând astfel creşterea mortalităţii materne.
În opoziţie cu România socialistă era China care premiază femeile care nu
au copii sau care au cel mult un copil. Şi aici sarcina creează stare anxioasă, femeile
ascund sarcina de teama că vor fi obligate sa facă avort.
În contextul zilelor noastre, scăderea nivelului de trai, şomajul,
incertitudinea şi stresul sunt factori specifici perioadei de tranziţie. De asemenea,
după unii specialişti, evoluţiile recente ale natalităţii nu sunt străine de o percepere
diferită a existenţei care ajunge să fie caracterizată de individualism şi de societatea
de consum, reprezentând, în acelaşi timp, o componentă a unui proces mai larg de
schimbare demografică şi psiho-socială care este cunoscut sub denumirea „de a
doua tranziţie demografică”.
În Grecia, ca de altfel în toată lumea, a avea copii nu mai este obligatoriu
pentru o mare parte din populaţia adultă.
„Nu s-a mai întâmplat până acum că faptul de a nu avea copii să fie o
opţiune atât de legitimă pentru femeile şi bărbaţii din atât de multe societăţi”, spune
Catherine Hakim, care studiază fenomenul la London School of Economics.
Fenomenul are loc în ţări diferite cultural precum Elveţia sau Singapore,
Canada sau Coreea de Sud, tinerii îşi prelungesc perioada fără copii până după ce au
împlinit 30 de ani sau chiar 40 .
În Marea Britanie, numărul femeilor fără copii s-a dublat în ultimii 20 de
ani.
În Japonia, unde rata natalităţii este în jur de 1.25, 56% dintre femeile de 30
de ani nu au copii, procent care a crescut de la 24% cât era în 1985. „Dacă devin sau
nu mame, ele schimbă viitorul Japoniei”, spune Miho Iwasawa de la Institutul
Naţional pentru Cercetarea Populaţiei din Japonia.
Trendul acesta a dat naştere unei noi culturi a adulţilor fără copii. În Marea
Britanie, exista o piaţa în continuă extindere a cărţilor pentru adulţii fără copii, cele
de genul "N-am copii şi mă simt excelent", despre care jurnalista Nicki Defago
spune că a scris-o pentru femeile care se hotărăsc să nu aibă copii care trebuie să ştie
că este perfect normal să nu îşi dorească copii dacă asta simt. În Australia, agenţii
imobiliari se concentrează asupra proprietăţilor destinate cuplurilor fără copii, o
industrie în continuă creştere. Cuplurile fără copii au de obicei o putere mare de
cumpărare şi reuşesc să investească în proprietăţi imobiliare precum Manhattan şi
centrul Londrei. Un recent studiu britanic arată că valoarea casei scade cu 5 procente
daca zona are vecini cu mulţi copii. Germania are cea mai redusă natalitate din
Europa. Rata natalităţii din Germania este acum cea mai redusă , la nivelul de 8,6 la
mie. Mai puţine căsătorii, mai puţini nou născuţi şi mai multe decese în Germania -
acesta este rezultatul unei noi statistici federale. Oficiul Federal de Statistică de la
Wiesbaden a ajuns la acest bilanţ: anul trecut în Germania au murit mai mulţi
oameni decât s-au născut, 830.000 de decese, versus 686.000 de naşteri, deci
diferenţa dintre decese şi naşteri este de aproximativ 144.000. În
2005 în Germania s-au născut cu 2,8 la sută mai puţini copii decât anul precedent -
doar în anul 2003 s-au născut şi mai puţini copii. Ceea ce speraseră mulţi politicieni
131
nu s-a adeverit: anume faptul ca imigraţia să compenseze aceste deficite – În 2005
doar 79.000 de persoane au venit în Germania.
Japonia se confruntă cu un declin demografic major. Gwynne Dyer,
jurnalist independent londonez ale cărui articole sunt publicate in 45 de ţări,
semnează în ediţia din 5 august a cotidianului "The Jordan Times" un articol în care
ia în discuţie situaţia îngrijorătoare a ratei natalităţii din Asia de Est, în general, şi din
Japonia, în particular. În acelaşi timp, articolul realizează o paralelă între situaţia
natalităţii din Japonia şi cea din ţările europene. Poporul japonez este conştient de
multă vreme de faptul că situaţia demografică a ţării lor se va înrăutăţi, însă nimeni
nu se aşteptă că această agravare să survină atât de curând. Populaţia japoneză a
intrat într-un declin îngrijorător, preconizându-se o scădere cu încă 60.000 de
persoane până la sfârşitul acestui an şi urmând ca în viitorii câţiva ani acest declin să
se accelereze.
Situaţia este similară în întreaga Asie de Est. Anul trecut, Biroul Naţional
pentru Statistică din Seul a anunţat că indicele fertilităţii în Coreea de Sud - numărul
de copii pe care îi are, în medie, o femeie de-a lungul vieţii - a scăzut la 1,16 fiind
astfel chiar mai mică decât cea a Japoniei. China pare să se afle într-o situaţie mai
bună, cu un indice al fertilităţii de 1,7, însă aceasta poate fi înşelătoare, pentru că
există un surplus de 15 la sută de băieţi faţa de numărul fetelor în grupurile cele mai
tinere ale populaţiei. Populaţiile tuturor acestor ţări vor începe să scadă dramatic prin
generaţiile următoare. Cea mai evidentă explicaţie este aceea potrivit căreia ţările
Asiei de Est, pe măsură ce îşi educă populaţiile şi se transformă în societăţi
dezvoltate, urmează, în definitiv, calea popoarelor europene. Italia, spre exemplu,
are un indice total al fertilităţii de doar 1,4 iar Rusia de doar 1,3. Dacă această
tendinţă va persista, până la mijlocul acestui secol vor exista cu 15 milioane mai
puţini italieni şi cu 40 de milioane mai puţini ruşi. Însă această explicaţie evidentă
este, probabil, eronată, întrucât nu toate ţările dezvoltate au rate ale natalităţii
scăzute.
În ţările care au atras un număr mare de imigranţi, cum ar fi SUA, Canada
şi Australia, populaţia va continua să crească sau să rămână măcar stabilă, însă
situaţia acestor ţări nu este relevantă pentru cazul Asiei de Est. Indicele fertilităţii
din Franţa este de 1,9 şi constituie unul dintre exemplele cele mai grăitoare. În
sine, cifra nu este suficientă pentru a menţine populaţia la un nivel stabil pe termen
lung, în condiţiile în care rata de „înlocuire” este de 2,2, însă este suficient de mare
pentru ca un influx relativ mic de imigranţi să poată asigura o creştere susţinută a
populaţiei. Familia cu trei copii constituie în continuare un lucru normal în cadrul
clasei de mijloc din Franţa, întrucât femeile franceze nu simt ca sunt nevoite să
aleagă între a fi mame şi a trăi o viaţa adevărată în afara casei.
Din această situaţie nu se pot trage învăţăminte imediate pentru societăţile
din Asia de Est, schimbarea mentalităţii putându-se realiza doar într-o perioadă
îndelungată de timp. Pentru multe dintre ţările care se află în „tranziţie demografică”
şi se străduiesc să îşi reducă rata de natalitate la 3,00 sau chiar 4,00, toate aceste
probleme par îndepărtate şi pur ipotetice. Însă lecţia care poate fi învăţată de întreaga
lume este următoarea: pentru ca rata natalităţii să se păstreze între limitele
normalităţii, statutul femeii trebuie să se bucure de atenţia pe care o merită.

132
Rata natalităţii în România
De la 2,2 copii la o femeie în 1989, valoare cu puţin superioară celei
necesare unei înlocuiri simple a generaţiilor, indicele fertilităţii totale a coborât la
doar 1,3 copii la o femeie în anul 1995 şi s-a menţinut cu uşoare variaţii la acest
nivel în anii următori. Altfel spus, modelul de fertilitate din ultimii 10 ani arată o
scădere de aproape „un copil la o femeie" faţă de ultimele decenii ale perioadei
comuniste.
Factorii de scădere ai natalităţii sunt multiplii şi evidenţiaţi în parte de numeroşi
analişti în domeniu:
- emanciparea femeii şi participarea crescândă a acesteia la activităţi
economice în afara gospodăriei;
- creşterea duratei şi nivelului educaţiei;
- slăbirea influenţei normelor culturale;
- mobilitate socială în creştere;
- costul ridicat al copilului;
- reducerea funcţiei economice a copilului şi îndeosebi a rolului său
în securitatea economică a persoanelor vârstnice;
- apariţia mijloacelor contraceptive moderne etc.
Noile realităţi economice şi sociale şi-au adus şi ele contribuţia asupra
evoluţiei descendente şi apoi menţinerii la un nivel scăzut a natalităţii. Scăderea
nivelului de trai, şomajul, incertitudinea şi stresul sunt factori specifici perioadei de
tranziţie. De asemenea, după unii specialişti, evoluţiile recente ale natalităţii nu sunt
străine de o percepere diferită a existenţei care ajunge să fie caracterizată de
individualism şi de societatea de consum, reprezentând, în acelaşi timp, o
componentă a unui proces mai larg de schimbare demografică şi psiho-socială care
este cunoscut sub denumirea „de a doua tranziţie demografică". Pe lângă scăderea
fertilităţii, această nouă tranziţie este însoţită şi de schimbări în atitudini şi
comportament asupra căsătoriei, coabitării, divorţului, copiilor născuţi în afara
căsătorie. Când scăderea natalităţii ori menţinerea unui nivel scăzut al fenomenului
se instalează pe o lungă perioada de timp, intervine deteriorarea structurii pe vârste a
populaţiei. Cu alte cuvinte, nu scăderea în sine a numărului populaţiei este evoluţia
cea mai îngrijorătoare, ci faptul că acestei evoluţii i se asociază o degradare continuă
a structurii pe vârste.
Rata natalităţii în România este în creştere, în anul 2004, înregistrându-se
10 născuţi vii la mia de locuitori, faţă de 9,8 la mie, înregistraţi în 2003 şi 9,7 la mie
în 2002. Institutul Naţional de Statistică susţine că motivele acestei creşteri ar fi
Legea 19/2000, privind sistemul de pensii şi asigurări sociale. Potrivit acestei
instituţii, creşterea natalităţii reprezintă un semnal pozitiv în stoparea declinului de
populaţie înregistrat în ultimul deceniu. În 2004, în România s-au născut 216.261 de
copii vii, cu 3.802 mai mulţi decât în 2003. O treime din aceşti copii s-au născut în
primii doi ani de căsătorie a părinţilor. Numărul nou-născuţilor băieţi este mai mare
decât al fetelor cu 6.857, existând un raport de 106,6 băieţi la 100 de fete.
Consilierul ministrului Sănătăţii, dr. Alin Stănescu, a declarat că deşi
natalitatea este în creştere, mortalitatea infantilă continuă să fie mai mare, diferenţa
înregistrată fiind semnificativă. Spre exemplu, în 2004, au fost înregistrate 23 de
decese la mia de născuţi. Rata mortalităţii infantile este dublă în România faţă de cea
din Rusia sau Republica Moldova. De asemenea, un alt fenomen îngrijorător este
133
scăderea indicelui fertilităţiii, care, în momentul de faţă este de 1,3 născuţi pe
femeie. Conform Centrului de Calcul şi Statistică Medicală al Ministerului
Sănătaţii, în Bulgaria rata natalităţii este de 8,62 la 1.000 de locuitori, în Austria
9,28; Germania 9,33; Ungaria 9,53; Polonia 9,79; Portugalia 11,75; Albania 16,18,
(Surse alternative: Newsweek, BBC, The Jordan Times, UNFPA).
În contextul social, omul zilelor noastre tinde să se instruiască în
permanenţă pentru a face faţă responsabilităţilor sale faţă de familie, societate şi faţă
de propria persoană. O acţiune conştientă presupune acumularea unui bagaj de
cunoştinţe corespunzătoare. Orice femeie trebuie să cunoască noţiuni legate de
sarcină şi naştere pentru a face faţă evenimentelor esenţiale legate de viaţa sa,
bagajul informaţional putând conferii un oarecare confort psihic reducând într-o
oarecare măsură anxietatea faţă de sarcina şi naştere.
I. Mihăilescu (2000, p.210-217) vorbind despre principalele transformări
intervenite în ultimul timp în modelele familiale, aminteşte de: controlul fecundităţii,
afectarea natalităţii, scăderea nupţialităţii, modificarea fertilităţii şi a rolului copiilor
şi concentrarea familiei pe calitatea descendenţei, astfel la nivel societal, se constată
scăderea ratei natalităţii şi creşterea instabilităţii familiei nucleare, care este puternic
axată pe copii, dar nu mai este singurul model practicat şi acceptat. Acelaşi autor
aminteşte de câteva cercetări efectuate în Europa, care au relevant că factorii
principali care au determinat schimbarea în modelele familiale, dintre care amintim
pe cei care ne interesează sunt: diminuarea funcţiilor familiale, creşterea gradului de
ocupare a femeilor şi dorinţa lor de a promova social, schimbarea în moravuri, şi
creşterea permisivităţii sociale, plus efectele de contagiune. În plus autorul observă
că, în general, cuplul familial este tot mai mult interesat de satisfacerea propriilor
interese şi mai puţin interesat de realizarea funcţiilor pe care societatea le atribuie
instituţiei familiale.
Despre rolul social al mamei, schimbat astăzi tot mai mult, E. Stănciulescu,
în subcapitolele care tratează resursele materne de identificare/diferenţiere, afirmă
că, “ indiferent de categoria socială din care provine autorul autobiografiei, memoria
sa păstrează amintirea unei mame disponibile pentru copii săi şi care le oferă cele
mai multe surse expresive (…), dar şi instrumentale” , ( E. Stănciulescu 1998 pp.
68-69).
Misiunea biologică a femeii este în ultimă instanţă, menţinerea speciei
umane, prin naşterea şi creşterea urmaşilor. De la instalarea primei menstruaţii până
la climacteriu, organismul femeii este supus unor modificări periodice care servesc
reproducerii: ovulaţia şi menstruaţia. În cazul când are loc fecundaţia unui ovul
matur urmează sarcina, naşterea şi lăuzia. Lunile de sarcină reprezintă pentru
organismul femeii o solicitare supremă. Au loc modificări morfologice importante,
cu scopul de a permite ca în decurs de 280 zile să se dezvolte un individ nou,
pornind de la un ou microscopic . (Venzmer, 1970).
Dorinţa de a avea copii există la orice femeie sănătoasă şi este izvorâtă din
natura ancestrală a femeii, din instinctul de conservare a speciei omeneşti, din
motive de ordin personal sau moral.
Autorii lucrării: Mama şi Copilul, Emil Căpraru şi Herta Căpraru afirmă
că: femeia este realizată prin căsnicie şi devine fericită prin maternitate.
După ce a trecut perioada de creştere şi de maturare sexuală, în viaţa femeii
se impun în mod imperios problemele legate de relaţiile sale cu sexul opus şi de
134
instinctul de perpetuare a speciei. Prin manifestările periodice, organismul femeii îi
reaminteşte fără încetare destinul său natural. Faptul că femeia lucrează, iar sfera
activităţii sale este extreme de apropiată de cea a bărbatului, nu o împiedică să
dorească un copil. Există totuşi etape în timpul cărora femeia, pentru diverse raţiuni,
se simte chemată mai mult pentru alte îndatoriri. Refularea dorinţei fireşti (de
întemeiere a unei familii, de maternitate), chiar dacă se face în numele unor afirmări
pe linie profesională, determină de multe ori conflicte biologice, psihice şi morale.
În timpul sarcinii şi alăptării, oricare ar fi pregătirea intelectuală, profilul
psihic sau ansamblul de idealuri ale femeii, simţămintele şi îndatoririle de
maternitate trec pe primul plan.
Garanţia pentru o evoluţie normală şi pentru dezvoltarea unui copil sănătos
este constituită nu numai de sănătatea biologică şi psihică a părinţilor şi de condiţiile
materiale oferite de societate, dar şi de comunitatea de idealuri (sociale, morale,
profesionale) ale familiei.
De o importanţă deosebită sunt reacţiile sufleteşti ale mamei în ce priveşte
dorinţa, speranţele şi teama cu care aşteaptă copilul. De fapt orice gravidă, oricât de
echilibrată ar fi, trăieşte o perioada de aşteptare cu o mulţime de semne de întrebare
care duc la o oarecare stare de anxietate.
Sarcina face transformări miraculoase asupra psihicului femeii. Instinctul
matern o face să dorească cu ardoare să dea viaţă copilului şi să aibă gesturi
neobişnuite. Oricât de egoistă ar fi femeia înainte de a fi însărcinată, brusc începe să
devină interesată de hăinuţe de bebeluşi şi aleargă să-i mângâie de câte ori are
ocazia. De vină este cantitatea mare de progesteron, hormon care are rol în
implantarea ovulului fecundat în uter şi în evoluţia normală a sarcinii. (Stănescu,
2003)
Există pe de o parte, în dorinţa de a avea copil şi un simţământ de împlinire,
iar pe de altă parte, teama de dureri, teama de complicaţii de ordin material, de
plusul de muncă, de incomodităţile legate de venirea copilului, de limitarea propriei
libertăţi. O atenţie deosebită trebuie acordată asupra situaţiilor mai deosebite care
influenţează sentimentele viitoarelor mame. În căsătoriile precoce, unele femei sunt
încă atât de copilăroase şi au nevoie atât de pronunţat de a fi iubite şi tratate ca un
copil, încât nu se simt capabile să devină mame. Unele regretă că odată cu venirea
copilului, propria persoană va trebui să treacă pe un plan secundar. Se întâlnesc
gravide la care dorinţa de a avea un copil este generată de o viaţa nesatisfăcută,
datorită unei căsnicii nereuşite. Asemenea femei doresc copilul ca un fel de
compensaţie, sperând să găsească o mângâiere în singurătatea lor. Copilul ar
reprezenta mijlocul prin care s-ar consolida căsnicia. Mai târziu, copilul ar urma să-
şi însuşească şi să ducă la îndeplinire toate visele nerealizate ale mamei. Aceste
aşteptări poartă în ele germenii viitoarelor dificultăţi în relaţiile mamă-copil.

Bibliografie:

Beck, W., (1998), Obstetrică şi ginecologie, Ed. Medicală Almatea, Bucureşti


Căpraru, E., Căpraru, H., (1978), Mama şi copilul, Ed. Medicală, Bucureşti
Cristea, A., Achim, V., Filipescu, I., (1963), Obstetrică şi Ginecologie, Ed.
Medicală, Bucureşti
Ţiţircă, L., (1995), Ghid de nursing, Ed. Viaţa Medicală Românească, Bucureşti
135
Negruţ, I., Rusu, O., (1981), Ginecologie şi Obstetrică, Ed. Didactică şi Pedagogică
Bucureşti
Postel, J., (1998), Dicţionar de psihiatrie şi psihopatologie clinică, Ed. Univers
Enciclopedic, Bucureşti
Godfroid, I., (2006), Psihiatria femeii, Ed. Dacia, Cluj Napoca
Enăchescu, C., (2005), Tratat de psihopatologie, Ed. Tehnică, Bucureşti
Tudose, F., (2000), O abordare modernă a psihologiei medicale, Ed. Info Medica,
Bucureşti
Şerbănescu, F., Morris, L., Marin, M., (coord.), (1999), Studiul Sănătatea
Reproducerii în România, Bucureşti
Zarcovic, G., Enăchescu, D., (1998), Probleme privind politicile de sănătate în
ţările Europei centrale şi de răsărit, Ed. Info Medica, Bucureşti
Tutunaru, D., (2004), Ghidul femeii gravide, Editura All, Bucureşti
Anastasiu, D., Craina, M., (2001), Curs de obstetrică-ginecologie, Editura Brumar
Timişoara
Molnar, A., (1998), Evoluţia unor indicatori de sănătatea reproducerii în jud. ,Cluj
în perioada 1988-1996, în „Sesiunea ştiinţifică anuală a Institutului de Sănătate
Publică Cluj”, Cluj Napoca
Milencovici, Z., (2006), Psihologia şi marele miracol al vieţii umane maternitatea,
Ed. Psihomedia, Sibiu
Cojocaru, Şt., (coord.) (2005), Consilierea gravidei şi a tinerelor mame, Editura
Lumen, Iaşi
Văleanu, V., Constantin, D., (1977), Psihosomatica feminină, Ed. Medicală,
Bucureşti

136
AGORA

Revistă trimestrială de psihopedagogie şi asistenţă socială

Materialele nepublicate nu se înapoiază. Redacţia îşi rezervă dreptul de a


corecta eventuale erori şi, în cazuri extreme, de a utiliza în funcţie de suportul
disponibil doar fragmente din textele trimise.
Textele dactilografiate, cărţi pentru recenzii, sau orice altă corespondenţă vor
fi trimise pe adresa redacţiei..
Textele redactate cu Times New Roman, corp 12, 60 de semne pe rând, 30 de
rânduri pe pagină, pot fi trimise pe adresa de e-mail: agora.arad@gmail.com, ca
document ataşat. Fiecare text va avea un scurt rezumat în limba engleză, precum şi
cuvinte cheie. Titlul va fi tradus şi în limba engleză. Autorii vor specifica unitatea la
care lucrează.
Revista trimestrială se adresează studenţilor din domeniul Asistenţei sociale şi
Psihopedagogiei şi va avea câteva pagini de interactivitate, prin publicarea opiniilor
şi sugestiilor cititorilor referitoare la conţinut, aspect, tehnoredactare.
Autorii îşi asumă răspunderea pentru conţinutul şi provenienţa materialelor
publicate în revistă.

137