CHIMIE GENERALA - CURS

-

Cuprins
1

INTRODUCERE

1.Baze teoretice ale chimiei
1.1. Definiţie şi ramuri ale chimiei 1.2. Unităţi de măsură 1.3. Materia şi substanţele chimice 1.4 Elemente chimice 1.5. Reprezentarea substanţelor chimice 1.6. Legi fundamentale ale chimiei 1.6.1. Legea conservării masei 1.6.2. Legea proporţiilor definite 1.6.3. Legea proporţiilor multiple 1.6.4. Legea proporţiilor echivalente 1.6.5. Legea lui Avogadro 2. Teoria atomică a materiei 2.1. Structura atomului 2.2. Modele atomice 2.2.1. Modele atomice precuantice 2.2.2. Modele atomice cuantice 2.3. Orbitali atomici 2.3.1. Orbitali atomici de tip s 2.3.2. Orbitali atomici de tip p 2.3.3. Orbitali atomici de tip d 2.3.4 .Orbitali atomici de tip f 2.4. Ocuparea cu electroni a orbitalilor atomici 2.4.1. Principiul ocupării succesive a orbitalilor cu electroni 2.4.2. Principiul de excludere al lui Pauli 2.4.3. Regula lui Hund 3. Sistemul periodic al elementelor 3.1. Generalităţi privind tabelul periodic al elementelo 3.2.Structura tabelului periodic al elementelor 3.3. Corelaţii între structura învelişului de electroni şi poziţia elementelor în sistemul periodic 3.4. Periodicitatea proprietăţilor elementelor chimice 3.4.1. Proprietăţi neperiodice ale elementelor chimice 3.4.2. Proprietăţi periodice ale elementelor chimice 4. Legături chimice 4.1 Legături chimice intramoleculare 4.1.1. Legătura ionică 4.1.2. Legătura covalentă 4.1.3. Legătura metalică 4.2 Legături chimice intermoleculare 4.2.1. Legătura de hidrogen 4.2.2. Legături prin forţe van der Waals 5. Stoechiometria reacţiilor chimice 5.1. Stoechiometria – definiţie şi instrumente de lucru 5.2. Reacţii chimice 5.2.1.Reacţii chimice fără modificarea stării de oxidare 5.2.2.Reacţii chimice cu modificarea stării de oxidare 5.2.3. Aspecte cinetice şi termochimice ale reacţiilor chimice 6. Componenţi anorganici ai materiei vii 6.1. Apa - metabolit universal 6.2. Caracterizare generală şi importanţa biologică a elementelor din sistemul periodic

1 1 1 2 3 4 4 5 5 5 6 6 6 6 7 7 7 10 10 10 10 11 11 11 11 11 12 12 12 14 14 14 14 15 15 15 16 20 21 21 21 22 22 22 22 24 25 25 25 27
2

6.2.1. Hidrogen 6.2.2. Grupa IA (1) 6.2.3. Grupa IIA (2) 6.2.4. Metale tranziţionale 6.2.5. Grupa IIIA (13) 6.2.6. Grupa IVA (14) 6.2.7. Grupa VA (15) 6.2.8. Grupa VIA (16) 6.2.9. Grupa VIIA (17) 7. Noţiuni fundamentale de chimie organică 7.1. Efecte electronice în compuşi organici 7.1.1. Efectul inductiv 7.1.2. Efectul electromer 7.2. Noţiuni de izomerie 7.2.1. Izomeria plană 7.2.2. Izomeria spaţială sau stereoizomeria 8. Hidrocarburi 8.1. Hidrocarburi saturate 8.1.1. Alcani şi izoalcani 8.1.2. Cicloalcani 8.2. Hidrocarburi nesaturate 8.2.1. Alchene 8.2.2. Alcadiene 8.2.3. Alchine 8.3. Hidrocarburi aromatice 8.3.1. Hidrocarburi aromatice mononucleare 8.3.2. Hidrocarburi aromatice polinucleare 9. Compuşi organici cu funcţiuni simple 9.1. Compuşi hidroxilici 9.1.1. Alcooli 9.1.2. Enoli 9.1.3. Fenoli 9.2. Amine 9.3. Compuşi carbonilici 9.3.1. Glucide 9.4. Compuşi carboxilici 9.4.1. Acizi monocarboxilici saturaţi 9.4.2. Acizi dicarboxilici saturaţi 9.4.3. Acizi monocarboxilici nesaturaţi 9.4.4. Acizi carboxilici aromatici 9.5. Derivaţi funcţionali ai acizilor carboxilici 9.5.1. Halogenuri ale acizilor carboxilici 9.5.2. Anhidride ale acizilor carboxilici 9.5.3. Amide 9.5.4. Esteri 9.5.5. Acizi fenolici 9.5.6. Acizi carbonilici 9.5.7. Aminoacizi 9.5.8. Peptide BIBLIOGRAFIE SELECTIVĂ INTRODUCERE

27 28 29 31 33 35 36 38 39 42 42 42 42 43 43 44 45 45 45 46 47 47 48 49 49 49 51 53 53 53 54 55 56 57 58 62 62 63 64 64 64 64 64 64 65 66 66 66 68

3

Chimia organică . Chimia analitică – ramura care elaborează şi foloseşte metode. pe care le pune chimia nu se rezolvă prin simplă memorizare. Cursul ajută la înţelegerea modelelor fundamentale ale chimiei. precum şi a structurii combinaţiilor chimice prin metode teoretice şi experimentale ale fizicii. În ultimele decenii. precum şi cu reacţiile compuşilor care conţin carbon legat chimic de hidrogen.ramura descriptivă a chimiei care se ocupă cu sinteza. Principalele ramuri ale chimiei sunt: Chimia anorganică . Problemele. transformările pe care le suferă substanţele. se constată o evoluţie rapidă în cunoaşterea chimică. interpretarea naturii substanţelor pe baza structurii lor.studiul elementelor chimice şi al compuşilor acestora.Chimia este ştiinţa fundamentală a naturii. precum şi legile care guvernează aceste procese. mijloace si metodologii de obţinere a informaţiilor legate de compoziţia şi natura substanţelor. ci prin abordarea lor critică şi creativă. identificarea. precum şi cu funcţionarea şi transformările acestora în cursul vieţii.ştiinţa care se ocupă cu studiul structurii şi funcţiilor compuşilor prezenţi în organismele vii. precum şi utilizările substanţelor în diferite domenii de activitate. modelarea. 1. modele cu care operează chimia etc. sinteza de noi substanţe.. uneori complexe. Chimia fizică – ramura care relizează studii ale legilor şi fenomenelor chimice. producerea de energie prin reacţii chimice. metode. legi. arată implicarea acestei discipline în lumea reală şi dezvoltă aptitudini de rezolvare a problemelor pe care le implică această disciplină.Definiţie şi ramuri ale chimiei CHIMIA este ştiinţa fundamentală a naturii care studiază în mod sistematic: structura. utilizând noţiunile de bază. Studiul chimiei generale are drept scop stimularea interesului pentru chimie şi furnizarea de informaţii utile.1. controlează evenimentele din lumea înconjurătoare şi este vitală pentru cele mai multe activităţi. prin numărul mare de substanţe descoperite în natură sau sintetizate în laboratoarele de cercetare şi prin perfecţionarea aparaturii utilizate în laboratoarele de cercetare ştiinţifică. conexiunile dintre lumea cotidiană şi cea moleculară. subliniind importanţa acestei discipline pentru lumea vie. Biochimia . 4 . cu excepţia hidrocarburilor şi a derivaţilor lor. Baze teoretice ale chimiei 1. în vederea abordării la un nivel superior a disciplinelor cuprinse în programele analitice ale anilor de studii. cu proprietăţi specifice. reactivitatea. compoziţia şi proprietăţile substanţelor. care se află la baza proceselor ce susţin viaţa. Textul introduce o serie de noţiuni fundamentale utilizate pentru descrierea comportării materiei. proprietăţi ale substanţelor.

temperatura. unde NA reprezintă numărul lui Avogadro) Atomii sunt alcătuiţi din protoni. ambele componente ale valorii măsurabile conferind semnificaţie determinării. Masa atomică este un număr ce reprezintă de câte ori masa unui atom este mai mare decât unitatea de masă atomică. se utilizează unitatea numită Dalton (1u=1Da=1/NA[g]=1/1000xNA[kg]=1.. Greutatea specifică este raportul dintre densitatea substanţei studiate şi densitatea unei substanţe de referinţă (în mod obişnuit apa la temperatura de 4oC a cărei densitate este egală cu unitatea). precum şi un mare număr de unităţi derivate. Intensitate luminoasă Unitate de măsură metru kilogram secundă amper Kelvin candelă Simbol m kg s A K cd Mărimi fizice importante pentru chimie sunt volumul. dar este destul de frecventă şi exprimarea temperaturii în grade Celsius (oC) sau grade Fahrenheit (oF). două unităţi suplimentare. Temperatură 6. radianul (rad) şi steradianul (sr). transportul şi transformările chimice ale substanţelor naturale şi sintetice prezente în mediul înconjurător. Greutatea specifică este un număr fără unitate de măsură. considerată iniţial. a utilizat drept unitate de masă atomică a 16-a parte din masa atomului de oxigen.Unităţi de bază în Sistemul Internaţional Nr. Intensitate curent electric 5. dar este acceptată în acest sistem sub denumirea de unitate unificată de masă atomică şi se desemnează cu simbolul “u”. În Sistemul Internaţional. Al etc. Sistemul Internaţional de unităţi (SI) conţine şase unităţi fundamentale (tabelul 1. În sistemul internaţional. Aston.Na. monitorizarea. Tabelul nr. se ţine seama atât de numărul de izotopi stabili. 1. Pentru un element oarecare.ştiinţa care se ocupă cu detecţia. Lungime 2. unitatea pentru masă este kilogramul (kg). În biochimie şi biologia moleculară. Densitatea unei substanţe este raportul dintre masă şi volum. de către Dalton. cu aproximaţie. Masele atomilor reprezintă. două caracteristici care depind de cantitatea de substanţă studiată. Mărime fizică 1. unitatea din Sistemul Internaţional este secunda (s) dar. Mai târziu. Dacă tăria câmpului gravitaţional se consideră relativ constantă. Unitatea utilizată în laborator este mililitrul (ml). fapt ce explică apariţia izotopilor. . cantitatea de substanţă etc. 1972). toţi atomii constitutivi au acelaşi număr de protoni.1. et al. Temperatura caracterizează starea de încălzire a unui sistem fizic. Greutatea unui obiect este răspunsul masei la gravitaţie şi variază în raport cu tăria câmpului gravitaţional. din cauza mărimii variabile). Numărul de neutroni este variabil. a fi masa atomului de hidrogen. Masa atomică a unui element 5 . suma maselor protonilor şi neutronilor. masa. P. Masă 3. 1cm3=1ml). Timp 4. timpul. ziua sau anul (nu se foloseşte luna. masele atomice se scriu fără unitate de măsură.2. pe lună etc.1. 1. Pentru timp. cât şi de raportul între aceştia. masa se poate considera egală cu greutatea. unitate derivată din unitatea de lungime.). (1dm3=1l. ora. În natură există elemente compuse din atomi de acelaşi fel (monoizotopice .660539x10-27[kg]. Această unitate de măsură nu este inclusă în Sistemul Internaţional.Unităţi de măsură Observaţia ştiinţifică cantitativă are drept rezultat un număr şi o unitate de măsură. În general. neutroni şi electroni. temperatura se măsoară în grade Kelvin. Volumul reprezintă spaţiul pe care îl ocupă o substanţă sau un obiect oarecare. Valoarea sa depinde de scara termometrică în care este exprimată (Dima. Multiplii şi submultiplii zecimali ai unităţilor de măsură se denumesc cu ajutorul unor prefixe.). Unitatea de măsură este m3. cu precădere în cazul proteinelor. indiferent de locul unde se consideră determinarea (pe pământ. Unitatea de măsură a densităţii este raportul unităţilor de masură ale masei şi volumului (g/cm3 sau g/ml). Prin convenţie internaţională unitatea de masă atomică a fost definită ca fiind a 12-a parte din masa izotopului 12C. dar cele mai multe există sub formă de amestecuri de izotopi.). crt.Chimia ecologică . La stabilirea masei atomice a unui element. Masa unui obiect nu este influenţată de câmpul gravitaţional şi reprezintă cantitatea de materie pe care o conţine acesta. se mai folosesc şi unităţi cum ar fi minutul.

mol electronic – echivalent cu electronul gram. se numesc proprietăţi fizice. este o mărime relativă. având existenţă fizică definită. din punct de vedere chimic. Elementele constitutive se află. deoarece este compus din 76%. denumite substanţe chimice.m. Substanţele compuse sunt alcătuite din atomi diferiţi şi pot fi transformate prin metode chimice în două sau mai multe substanţe simple. Ele capătă proprietăţi diferite de ale fiecărui element component în parte iar elementele.. Ca şi masa atomică. lichidă şi solidă. S-a determinat că un mol din orice substanţă conţine 6. Masa moleculară reprezintă suma maselor atomice relative ale atomilor ce alcătuiesc molecula unei substanţe. Modurile caracteristice în care o substanţă participă la reacţii chimice în urma cărora îşi schimbă compoziţia sunt denumite proprietăţi chimice. masele atomice absolute nu pot fi utilizate în practică. dar nu implică transformări prin reacţii chimice.). Ca şi masa atomică absolută. care reprezintă acele caracteristici ale substanţei ce servesc pentru a o identifica şi a o diferenţia de alte substanţe. Cele mai utilizate proprietăţi pentru identificarea unei substanţe sunt acelea care pot fi măsurate şi exprimate numeric. fizice şi chimice. Modificările chimice. cunoscute şi sub numele de reacţii chimice. Lichidele au volum propriu. dar nu au formă specifică.45u. masa moleculară absolută are valori extrem de mici şi se determină prin împărţirea moleculei gram la numărul lui Avogadro.Cl-35 (34. Noţiunea de mol se referă şi la alte tipuri de particule: mol atomic – echivalent cu atomul gram. Substanţele simple sau elementare sunt acele substanţe care sunt formate din atomi ai aceluiaşi element şi nu pot fi descompuse prin mijloace chimice în substanţe mai simple (Cl2. care este numărul lui Avogadro (6.) şi 24% Cl-37 (36. H2.3. cum ar fi modificările de stare (tăierea. în proporţii de masă definite. reprezintă transformarea unor substanţe în alte substanţe. Datorită valorii lor extrem de mici. la rândul lor. Materia poate exista în trei stări de agregare: gazoasă. motiv pentru care iau forma vaselor în care sunt depozitate. Substanţele chimice pot fi simple şi compuse. au formă şi volum definite şi nu suportă compresiuni apreciabile. Valoarea masei atomice absolute se stabileşte raportând valoarea atomului gram la numărul de atomi dintr-un atom gram. topirea. 1974). motiv pentru care masele atomice nu au întotdeauna valori reprezentate prin numere întregi [spre exemplu.023x10 23). Br2. Materia şi substanţele chimice Materia este definită ca substanţa din care sunt alcătuite obiectele fizice. Substanţele chimice reprezintă compuşi a căror compoziţie şi structură sunt constante şi invariabile (Albu et al. Lichidele nu suportă comprimări avansate. îşi pierd proprietăţile caracteristice.m. diferite din punct de vedere chimic. reprezentând universul observabil. Molecula gram (mol) reprezintă cantitatea de substanţă simplă sau compusă. Atomul gram reprezintă cantitatea în grame dintr-un element egală numeric cu masa atomică a acestuia. Substanţele chimice se deosebesc între ele prin proprietăţi. mol molecular – echivalent cu molecula gram. ocupând întreg volumul şi luând forma recipientului în care se află. aceste modificări putând fi clasificate la rândul lor în modificări fizice şi modificări chimice. au masă proprie numită masă atomică absolută. Gazele se caracterizează prin aceea că nu au volum şi formă proprii. fiind alcătuite din elemente chimice combinate în rapoarte de masă bine definite.97u. Atomii. mol ionic – echivalent cu ionul gram.a.a. Modificările fizice. Solidele sunt rigide. adimensională. Materia ocupă spaţiu şi are masă. Acele proprietăţi care descriu substanţa însăşi. spargerea. Substanţele pot suferi schimbări ale proprietăţilor. clorul are masa atomică 35. Gazele pot fi comprimate sau se pot dilata pentru a ocupa diferite volume.96u. 1. 6 . egală numeric cu masa moleculară. O2 etc. reprezintă schimbări ale aspectului fizic care nu afectează identitatea.reprezintă o valoare medie a maselor izotopilor stabili ai elementului respectiv.)]. Chimia se ocupă cu studiul unor specii materiale bine definite din punct de vedere structural. exprimată în grame.023x1023 particule. trecerea substanţelor solide în stare lichidă sau gazoasă). Aceeaşi situaţie este şi în cazul atomilor şi moleculelor.

1. pe baza proprietăţilor diferite ale componenţilor şi implică numai modificări fizice. în cea mai mare parte. lichidă . Formula structurală este o reprezentare simbolică a modului de legare a atomilor componenţi într-o moleculă indicând succesiunea legării lor precum şi locul pe care îl ocupă în moleculă o anumită particularitate structurală. Rn. izotopii au proprietăţi aproape identice. tetravalenţi.H. aliajele soluţii solide). deosebindu-se între ei prin numărul diferit de neutroni din nucleele lor atomice. cum ar fi: distilare (simplă sau fracţionată). lichide sau gazoase. cât şi cantitativă. Elementele chimice reprezintă. se numesc izotopi şi ocupă acelaşi loc în sistemul periodic al elementelor. F. Din cele 118 elemente descoperite până în prezent. Caracteristica principală a amestecurilor este aceea că au compoziţie variabilă ce determină variaţia proprietăţilor lor fizice (densitate. cromatografie. Ele au semnificaţie atât calitativă. care se numesc soluţii. 7 . Simbolurile elementelor chimice sunt utilizate internaţional. introducându-se noţiunea de valenţă. Elementele chimice cele mai noi sunt cele cu numerele de ordine sau numerele atomice (Z) între 112 şi 118. Formula chimică poate fi brută.). compoziţia şi proprietăţile lor nu sunt aceleaşi în toată masa amestecului (nisip în apă. 90 sunt elemente chimice naturale. Formula brută indică natura elementelor şi proporţia relativă între numărul atomilor elementelor componente. filtrare. temperatura de fierbere etc. extracţie etc. exprimată prin numărul de legături simple pe care le poate forma atomul respectiv cu ceilalţi atomi sau prin numărul de electroni pe care un element îi cedează sau îi acceptă când reacţionează pentru a forma un compus. Hg. sunt alcătuite din substanţe miscibile. ca şi în cazul simbolurilor elementelor chimice. O.4 Elemente chimice Elementul chimic sau substanţa elementară reprezintă totalitatea atomilor care au acelaşi număr atomic (Z) (provine din cuvântul latinesc elementum care înseamnă component al materiei). Acestea sunt reprezentate prin simboluri temporare. Având acelaşi număr atomic. iar restul elemente chimice artificiale. Valenţa reprezintă capacitatea de combinare a unui element.amestec omogen sau soluţie de gaze. dar numere de masă diferite. sublimare. dar cu numere de masă (A) diferite. di-.). putând fi separată de celelalte prin metode fizice sau mecanice. ca urmare. Ea reprezintă un multiplu de numere întregi al formulei brute (se poate ca formula moleculară să coincidă cu formula brută). recristalizare. N. Amestecurile omogene. au semnificaţie calitativă şi cantitativă. Amestecurile pot fi omogene şi heterogene. Formula moleculară indică tipul şi numărul de atomi de fiecare fel dintr-un compus chimic.Br. Xe. substanţele există sub formă de amestecuri de substanţe pure solide.În general. obţinute în laborator. solidă . Elementele sunt cunoscute prin denumiri uzuale şi prin abrevieri care constau în simboluri unice. He. tri-. după numărul legăturilor pe care le formează. Kr. Ar. 1. numite impurităţi. moleculară şi de structură.5. Reprezentarea substanţelor chimice Compuşii chimici se reprezintă în scris prin formule chimice care.restul elementelor chimice din tabelul periodic). fapt pentru care au aceeaşi compoziţie şi aceleaşi proprietăţi în toată masa (aerul . Amestecurile heterogene sunt alcătuite din substanţe nemiscibile şi. Atomii sunt denumiţi mono-. Valenţa multor elemente este determinată de abilitatea lor de a se combina cu hidrogenul sau de a-l înlocui din diferiţi compuşi. Elementele chimice se găsesc în natură sub cele trei stări de agregare (gazoasă . Analiza formulelor chimice a condus la ideea capacităţilor diferite de combinare a elementelor chimice. vinul . praf suspendat în aer etc.soluţie lichidă complexă. Speciile de atomi ai unui element care au acelaşi număr atomic. Separarea şi purificarea substanţelor se realizează prin diferite metode. Cl. Ne. antrenare cu vapori. substanţele chimice conţin mici cantităţi de substanţe străine. formate din una sau două litere alese pentru a reprezenta elementul respectiv. Substanţele sunt răspândite în proporţii diferite în scoarţa terestră. În natură. identificate în natură. Fiecare substanţă din amestec îşi păstrează identitatea şi ca urmare proprietăţile. amestecuri de atomi cu acelaşi număr atomic (Z).

Na. Principiul constanţei compoziţiei compuşilor este cunoscut ca legea proporţiilor definite sau constante. K. • într-un ion poliatomic. • numărul de oxidare al oxigenului este. • numărul de oxidare al hidrogenului este în general +1. într-un sistem închis. superoxizii şi combinaţiile cu elemente mai electronegative. este constantă. în care variaţia de masă are valori foarte mici. Există reacţii chimice (reacţii nucleare) care se desfăşoară cu micşorarea considerabilă a masei reactanţilor când legea conservării masei se poate enunţa astfel: suma maselor reactanţilor este egală cu suma maselor produşilor de reacţie plus deficitul de masă dat de formula lui Einstein (dm = dE/c2). excepţii sunt peroxizii.În legătură cu valenţa. se definesc electronii de valenţă ca fiind electronii care pot participa la realizarea legăturilor chimice cu alţi atomi. –2. în scopul de a determina compoziţia diferitelor substanţe chimice. 8 . LiH. au numărul de oxidare –1 faţă de hidrogen. • numărul de oxidare al ionilor monoatomici este egal cu sarcina ionilor respectivi (Zn 2+ are numărul de oxidare +2. Utilizarea conceptului de valenţă nu este întotdeauna satisfăcătoare deoarece multe dintre elemente au valenţe multiple sau pot participa la formarea unor combinaţii complexe. chimiştii au studiat reacţiile chimice. prin experimentele lor. Ba). legea proporţiilor echivalente). legea GayLussac. suma algebrică a numerelor de oxidare a elementelor trebuie să fie egală cu sarcina efectivă a ionului [în ionul biatomic hidroxid (OH-). CaH 2 etc. excepţii fiind cazurile în care este legat de un metal ca ion negativ (hidruri metalice . • metalele alcaline au numărul de oxidare +1 (Li. 1.2.6. 1. • halogenii. Legea conservării masei Legea generală a chimiei este legea conservării masei. ţinând cont de următoarele reguli: • numărul de oxidare al oricărui element în stare necombinată sau substanţă elementară este zero. legi volumetrice – se referă la relaţiile care se stabilesc între volumele de gaze implicate în reacţii chimice şi diferite proprietăţi ale gazelor (legea Boyle-Mariotte. Acest enunţ al legii conservării maselor este valabil pentru reacţiile chimice obişnuite. legea proporţiilor multiple.6. Sr. De aceea termenul de valenţă a fost înlocuit cu noţiunea de stare de oxidare sau număr de oxidare.are numărul de oxidare –1 etc. • într-o moleculă neutră suma stărilor de oxidare este zero. cînd oxigenul are numărul de oxidare –1. cu excepţia situaţiilor când formează compuşi unul cu celălalt sau cu oxigenul. legea proporţiilor definite sau constante. • metalele alcalino-pământoase au numărul de oxidare +2 (Be. Diferitele reacţii studiate au condus la un enunţ al legii care a căpătat diferite formulări dintre care cea mai adecvată este: masa unui sistem chimic care evoluează rămâne constantă. 1.). suma algebrică a numerelor de oxidare a elementelor este (-2) + (+1) = -1. Legi fundamentale ale chimiei • • Legile care guvernează procesele chimice pot fi împărţite în: legi ponderale – se referă la masele substanţelor care participă la reacţii chimice (legea conservării masei. legea lui Avogadro). Mg.) când starea de oxidare a hidrogenului este +1. Proust a arătat că un compus dat conţine întotdeauna exact aceeaşi proporţie de elemente considerată în termeni de greutate.6. Br.1. în general. valoare egală cu sarcina ionului hidroxid). Starea de oxidare este un număr atribuit unui element dintr-un compus. Rb. Cs). legea lui Charles. Ca. descoperită şi formulată Lavoisier. Se poate spune prin urmare că suma maselor reactanţilor şi produşilor dintr-o reacţie chimică. Legea proporţiilor definite După anul 1800.NaH. • numărul de oxidare al aluminiului este întotdeauna +3.

xn dintr-un alt element II. şi cu o aceeaşi cantitate din altă substanţă simplă. Echivalentul chimic reprezintă cantitatea dintr-un element sau dintr-o substanţă compusă care se poate combina cu 1g de hidrogen sau cu 8g de oxigen sau care poate înlocui cantităţile menţionate din aceste elemente în oricare dintre compuşii lor (Albu et al. echivalentul chimic se calculează în funcţie de natura substanţei. şi de tipul reacţiei la care participă aceasta. Din această lege derivă noţiunea de echivalent chimic.6. Dacă se consideră două substanţe simple. caz în care nu se modifică starea de oxidare. Din consideraţiile de mai sus se deduce legea echivalenţilor.Elementele şi substanţele chimice reacţionează între ele în raporturi de combinare bine definite. H+): • pentru baze. x2. Echivalenţii chimici sunt folosiţi în calculele stoechiometrice din analiza cantitativă.4. echivalentul chimic se calculează prin raportul dintre masa moleculară a sării (M) şi numărul de echivalenţi de metal din sare (care este egal cu produsul dintre numărul atomilor de metal şi valenţa metalului) • când substanţa participă la reacţii de oxido-reducere echivalentul chimic se calculează prin raportul dintre masa moleculară a substanţei (M) şi diferenţa dintre stările de oxidare ale elementului implicat. ale căror mase se notează cu a şi b. pe de altă parte. Pentru elemente. 1.. Dacă aceleaşi două substanţe simple se combină în cantităţi notate cu a’ şi b’ cu o cantitate definită dintr-o a treia substanţă simplă. rezultă că raportul a:b/a’:b’ este un raport de numere întregi şi mici. Substanţele simple sau compuse reacţionează între ele în 9 . raporturile de masă diferite corespund întotdeauna unor numere întregi şi mici.……. Legea proporţiilor definite sau constante se aplică numai în cazul compuşilor stoechiometrici (care au o compoziţie constantă). ceea ce înseamnă că. rezultă o serie de compuşi. precum şi de proporţia reactanţilor. pe de altă parte. raportul lor de combinare este a:b. prin combinarea a două elemente. vor trebui să fie aceleaşi sau multipli întregi ai proporţiilor greutăţilor elementelor diferite când acestea se combină între ele. S-au efectuat comparaţii ponderale între substanţe simple care se combină între ele. În reacţiile de neutralizare: • pentru acizi echivalentul chimic se calculează prin raportul dintre masa moleculară a acidului (M) şi numărul de atomi de hidrogen ionizabili (protoni..xn sunt multipli întregi ai cantităţii x1. conform căreia reacţiile chimice au loc de la echivalent la echivalent. echivalentul chimic se calculează prin raportul dintre masa moleculară a bazei (M) şi numărul grupelor hidroxil ionizabile (OH-): În cazul sărurilor echivalentul chimic se calculează de la caz la caz. Altfel spus. Legea proporţiilor multiple Prin combinarea a două elemente se pot obţine una sau mai multe substanţe compuse.. x3. Dalton a formulat legea proporţiilor multiple arătând că atunci când. adică numărul de electroni cedaţi sau acceptaţi în reacţiile de oxido-reducere considerate. când o cantitate constantă dintr-un element I se combină cu diferite cantităţi notate x1. Legea proporţiilor echivalente ÎRichter a formulat legea proporţiilor echivalente sau reciproce care statutează că proporţiile în care masele a două sau mai multe elemente diferite. indiferent de calea pe care se obţine un compus.).6. în funcţie de starea de oxidare: • când substanţa nu participă la reacţii de oxido-reducere. măsurată în grame. care se combină fiecare în parte cu o greutate definită a unui alt element. echivalentul chimic este raportul dintre masa atomică a elementului respectiv (A) şi valenţa sa (n): pentru substanţe chimice. compusul respectiv are întotdeauna aceeaşi compoziţie. pe de o parte.. x3. Echivalentul gram sau valul reprezintă cantitatea dintr-un element chimic sau dintr-o substanţă compusă. 1.……. pe de o parte. cantităţile x2. numeric egală cu echivalentul chimic respectiv.3.

numărul lui Avogadro reprezintă numărul de particule (atomi. alcătuind molecule. Masa protonului şi masa neutronului sunt aproape identice.baze şi săruri. iar neutronii sunt neutri din punct de vedere electric. Dacă se consideră 2 substanţe ai căror echivalenţi sunt E1 şi E2 şi ale căror mase sunt m1 şi m2.2. Volumul ocupat de un mol de gaz în condiţii normale (0oC şi 1 atm=760 mm col.023 x 1023 particule/mol. iar electronii au un rol major în desfăşurarea reacţiilor chimice. dar sunt şi cazuri în care atomii conţin un număr de neutroni diferit de cel de protoni (izotopi). iar masa electronului are o valoare mult mai mică. în condiţii normale de temperatură şi presiune. moleculă-gram) de substanţă.41 l sau 22. 2. în aceleaşi condiţii de temperatură şi presiune. Structura atomului Atomul reprezintă cea mai mică particulă a unui element. Suma protonilor şi neutronilor (n) din nucleu se numeşte număr de masă (A). Atomii pot exista în stare liberă sau în combinaţie cu alţi atomi identici sau diferiţi. moleculară şi structurală. Prin generalizare. Enunţaţi diferenţele dintre formulele brută. ioni. Au fost propuse mai multe modele atomice. se poate scrie relaţia care defineşte legea echivalenţilor: E1/E2 = m1/m2 1.1. Modele atomice Modelele atomice reprezintă concepte prin care autorii care le propun încearcă să explice proprietăţile atomilor.) care se găsesc într-o cantitate echivalentă (atom-gram. Pentru a explica proprietăţile constatate experimental ale atomilor s-a dezvoltat teoria structurii atomului elaborându-se mai multe modele. Nucleul este alcătuit din particule elementare numite nucleoni. Prin urmare numărul de molecule dintr-un volum specific de gaz este independent de mărimea sau masa moleculelor de gaz. acizi.5. 2. 2. ion-gram. Cei mai importanţi nucleoni sunt protonii şi neutronii. În nucleu este concentrată sarcina pozitivă şi aproape toată masa atomului. Modelele pot fi împărţite în modele atomice precuantice şi modele atomice cuantice. Protonii sunt particule subatomice încărcate pozitiv. Definiţi noţiunile de masă atomică şi masă moleculară. În general. conţin acelaşi număr de molecule. Hg) este de 22. stă la baza multor proprietăţi ale atomilor. Cercetările efectuate la începutul secolului XX au arătat că atomul este o formaţiune complexă. indiferent de starea de agregare şi are valoarea aproximativă 6. şi care păstrează toate proprietăţile chimice ale elementului respectiv. Suma protonilor (p) din nucleu se numeşte număr atomic (Z). Teoria atomică a materiei 2. Comparaţi şi discutaţi stările de agregare ale materiei. numărul de protoni este egal cu numărul de neutroni. Cu ajutorul legii lui Avogadro s-a putut calcula volumul unui mol (moleculă gram) de gaz. Numărul lui Avogadro este o constantă universală de cea mai mare însemnătate şi reprezintă numărul de molecule conţinute în 22. 10 . 4. 5. Enumeraţi regulile pentru stabilirea stării de oxidare a unui element. Calculul echivalenţilor chimici pentru elemente.41 l din orice gaz.41 dm3 (volum molar). care s-au perfecţionat de-a lungul timpului. 3.6. TEST DE VERIFICARE A CUNOŞTINŢELOR 1. alcătuită dintr-un nucleu central dens. în cazul unor atomi diferiţi. care nu poate fi divizată prin metode fizice şi chimice obişnuite. Forţa de atracţie dintre electroni şi protoni. molecule etc. în jurul căruia gravitează un număr de electroni încărcaţi negativ. încărcat pozitiv. Deoarece atomii au un număr de protoni egal cu numărul de electroni ei sunt neutri din punct de vedere electric.cantităţi proporţionale cu echivalenţii lor chimici. Legea lui Avogadro Avogadro a emis o ipoteză în conformitate cu care volume egale de gaze ideale sau perfecte diferite.

ΔE = diferenţa de energie dintre cei doi orbitali. în mişcarea lor.1. electronii se mişcă pe orbite specifice presupuse circulare.6256⋅ 10 J⋅ s). Pentru o particulă de masă m. precum şi pentru liniile spectrale. În mişcarea pe orbitele permise.n şi este denumit număr cuantic principal. Modele atomice precuantice Modelul atomic Thomson sau modelul atomic static a fost elaborat în anul 1898 de către J. Acest prim model cuantic are la bază concepţia nucleară a atomului. încărcat negativ. conform teoriei lui Bohr. J. Diferenţa de energie dintre orbita cu rază mai mare şi cea cu raza mai mică este cedată sau acceptată prin intermediul unei singure cuante de energie. electronul are un moment cinetic (cantitatea de mişcare x raza orbitei). iar electronul.2. În mişcarea sa pe orbite circulare. pe o traiectorie circulară (orbită) cu rază r. Modele atomice cuantice Modelul atomic Bohr a fost enunţat în anul 1913 de Niels Bohr. Modelul atomic Rutherford sau modelul planetar. Thomson. 2. fenomen care se petrece cu absorbţie de energie. În conformitate cu acest model. prin emiterea de energie radiantă. nu cad pe nucleul situat în centrul modelului. sau mvr = n h/2π Definind ħ = h/2π drept constantă redusă a lui Plank sau cuantă de acţiune se poate scrie: mvr = n ħ 11 . Nivelurile energetice spectrale corespund. atomii constau dintr-un nucleu central mic. 2πmvr = n h. Aceasta va avea o frecvenţă direct proporţională cu diferenţa de energie dintre cei doi orbitali: ΔE = hν ν = ΔE/h unde: ν = frecvenţa radiaţiei emise. dens. În conformitate cu această teorie. oscilează în interiorul atomului. 3. 2. încărcat pozitiv.…………. şi concepţia cuantică asupra emisiei radiaţiei electromagnetice. datorită câmpului electric care se creează. Teoria lui Bohr propune un model de tip „planetar”. care au energii restricţionate la anumite valori. proprii fiecărui element. prin urmare. h = constantă de proporţionalitate. nu se aplică legile mecanicii clasice. pe care le-a observat când atomii sunt excitaţi într-un tub cu descărcare în gaz. momentul cinetic L este: L = mvr Pentru întreaga orbită circulară valoarea devine: L = 2πmvr • în conformitate cu postulatul lui Bohr. Sarcina electrică pozitivă este uniform distribuită în tot volumul său. rangul orbitei. Electronul se menţine pe orbită datorită compensării forţei centrifuge cu forţa de atracţie coulombiană.2. elaborată de Max Planck. energiei electronului care se mişcă pe orbite cu raze din ce în ce mai mari. care se roteşte cu viteza v. sunt permise numai acele orbite ale căror momente cinetice sunt multipli ai constantei lui Plank: L = nh în care n = 1. electronii nu emit şi nu absorb energie. Energiile exacte ale orbitelor permise depind de atomul studiat. atomul are formă sferică. cunoscută sub numele de constanta lui Plank -34 (6. Numărul cuantic principal indică. Prin experimentele sale. elaborată de Rutherford.2. adică sunt cuantificate. a fost elaborat în anul 1911 de către Ernest Rutherford şi propune o structură planetară pentru atom. înconjurat de electroni încărcaţi negativ care se mişcă pe orbite circulare. şi este negativâ când un electron trece într-o stare energetică mai joasă. presupunând că: • în stare staţionară. număr care este atribuit fiecărui nivel energetic. Diferenţa de energie este pozitivă când un electron face saltul de pe o orbită inferioară pe una superioară. • când un electron face un salt de pe o orbită pe alta.2. Bohr a încercat să găsească explicaţii pentru faptul că electronii. permise.

1. unde: dφ = variaţia unghiului φ. şi explică de ce electronul. 2. Sommerfeld a introdus două numere cuantice. 2. Modelul atomic Sommerfeld Acest al doilea model atomic cuantic reprezintă o dezvoltare a modelului atomic Bohr şi a fost realizat în anul 1915 de către Sommerfeld care a încercat să explice structura fină a liniilor spectrale. există două variabile. nr. Această valoare corespunde celei mai mici raze posibile. poziţia electronului pe orbită. ci şi traiectorii eliptice. Un orbital reprezintă o regiune specifică dintr-un subnivel. b-axa mică a elipsei) şi. staţionară. = nrh . pe de altă parte. Subnivelurile energetice se desemnează prin următoarele simboluri:l = 0 → s. În mecanica cuantică. Prin urmare. şi orbita permisă este circulară. numărul cuantic azimutal (nφ) şi numărul cuantic radial (nr). Reprezentarea deplasării unui electron pe o orbită circulară În această situaţie regula de cuantificare este: 2π ∫ mvrd ϕ = nh . distanţa dintre electron şi nucleu care.2.2.1. nφ ≥ n. în mişcarea sa.Momentul cinetic al electronilor trebuie să fie un număr întreg de cuante de acţiune şi. l = 3 → f. rezultă că nφ = n. l = 2 → d. Energia orbitalilor din acelaşi strat creşte de la subnivelul s la subnivelul f (s<p<d<f). egală cu raza focală (r) (figura 2. admiţând că electronul parcurge în jurul nucleului nu numai traiectorii circulare. nu cade pe nucleu şi ca urmare atomii sunt stabili. F2). o mărime cuantificabilă. exprimată prin unghiul φ. nr. Numărul cuantic secundar are valori cuprinse între 0 şi n-1 (0. azimutal şi radial există relaţia: n=nφ+nr.): r x e x φ F1 F2 Fig. prin urmare. numărul cuantic azimutal este înlocuit cu numărul cuantic orbital sau secundar (l = nφ-1).). Dacă nr = 0. care este dată de variaţia unghiului ϕ (figura 2. 2. e ϕ Fig. ……. Reprezentarea deplasării unui electron pe o orbită eliptică Datorită acestor două variabile.0529nm).n-1) şi determină forma geometrică a unui set de orbitali. stabilind condiţiile de cuantificare: 2π ∫mvrd 0 ϕ = nϕh . 0 Când deplasarea electronului se face pe o orbită eliptică permisă. în care. Cea mai mică valoare a numărului cuantic principal n este 1. În cazul în care electronul (e-) se deplasează pe o orbită circulară. Pe de o parte. l = 1 → p. cunoscută sub numele de raza Bohr (0. variază numai poziţia sa în raport cu nucleul. 12 . pe care raza focală îl face cu axa mare a elipsei (a-axa mare a elipsei. în jurul nucleului situat în unul din focarele elipsei (F1. în care nφ este numărul cuantic azimutal. nr = numărul cuantic radial rm ax r min ∫ mvrdr Între numerele cuantice principal.1. regiune care conţine maximum 2 electroni cu spin opus.

electronul are şi o mişcare de rotaţie în jurul axei sale. Pentru caracterizarea completă a nivelurilor energetice ale electronului a fost necesară introducerea unui al treilea număr cuantic. kg v = viteza de deplasare a particulei. a tratat atomul ca un sistem de unde staţionare. proprietate specifică unei unde. cu precizie absolută. h = constanta lui Plank. cum sunt masa şi viteza de deplasare. Funcţia de undă se obţine prin rezolvarea 13 . care generează un moment magnetic de spin. o microparticulă cum este şi electronul. În afară de mişcarea de rotaţie în jurul nucleului. electronul generează câmp magnetic. Prin urmare. deci şi a electronului. Fiecare dintre orbitali poate să fie ocupat sau nu cu electroni. În anul 1927. Modelele atomice anterioare nu au putut calcula intensitatea liniilor spectrale şi energia atomilor multielectronici. Heisenberg a arătat că este imposibil să se cunoască simultan. cât şi viteza de deplasare a unei particule. elaborând pentru unda tridimensională asociată electronului o expresie matematică. Undele sunt caracterizate de lungime de undă şi amplitudine. Cele n-1 subniveluri determinate de numărul cuantic secundar au aceeaşi energie. În mişcarea sa în jurul nucleului. căpătând el însuşi proprietăţi magnetice. elimină noţiunea de traiectorie a unei microparticule. Pauli a introdus al patrulea număr cuantic. Schrödinger. iar electronii un înveliş electronic. m = masa particulei. Pentru o anumită valoare a numărului cuantic principal. Acest câmp magnetic poate fi pus în evidenţă prin interacţiunea sa cu un câmp magnetic aplicat din exterior sau în relaţie cu câmpul altui electron. atât poziţia. subnivelul p conţine 3 orbitali. Toate orbitele cu acelaşi număr cuantic principal au aceeaşi energie şi formează un strat electronic. subnivelul d conţine 5 orbitali. orientarea în spaţiu şi interacţiunile sale posibile cu alţi electroni. Lungimea de undă este într-o relaţie de inversă proporţionalitate cu masa şi viteza particulei: λ = h/mv în care: λ = lungimea de undă. denumit număr cuantic magnetic de spin (ms) sau numărul cuantic de spin. când se constată apariţia mai multor subniveluri energetice rezultate prin scindarea liniilor spectrale. În mişcarea sa. m/s Această relaţie stabileşte legătura între lungimea de undă. mişcare de spin.Subnivelul s conţine un singur orbital. există o singură traiectorie circulară şi n-1 traiectorii eliptice. şi proprietăţi specifice unei particule. Pentru caracterizarea acestei mişcări. având în vedere natura ondulatorie a microparticulelor. Fiecărei particule (electron). În anul 1924 Louis de Broglie a emis ideea dualităţii de comportare a microparticulelor. Teoria atomică a lui Sommerfeld admite că electronii se deplasează în jurul nucleului pe traiectorii circulare şi eliptice. Numărul cuantic de spin poate lua valorile ±1/2. se comportă atât ca particulă. W. Acest principiu numit principiul de incertitudine al lui Heisenberg. iar subnivelul f conţine 7 orbitali. care este denumită funcţie de undă (ψ). Toţi orbitalii unui subnivel au aceeaşi energie. Aceste niveluri energetice nu pot fi caracterizate de cele două numere cuantice descrise până acum. i se asociază o undă. Numărul cuantic magnetic poate lua 2l + 1 valori care variază între –l şi +l şi dă informaţii referitoare la orientarea în spaţiu a orbitalilor. Toate acestea conduc la ideea unui model care să ia în consideraţie probabilitatea ca un electron să se afle într-un anumit punct. Starea energetică a unui atom poate fi descrisă dacă se cunosc toate cele patru numere cuantice pentru fiecare electron al său. la un moment dat. cât şi ca undă. Energia electronilor depinde numai de numărul cuantic principal. denumit număr cuantic magnetic (m). fiecărui electron dintr-un atom i se atribuie patru numere cuantice care definesc energia sa.

2. ±2. 2. Astfel: n = 1. Fig. un singur plan nodal (plan în care electronul nu poate fi găsit niciodată).wine1.). Orbitali atomici 2. m = 0.geo. m = 0 este orbitalul 3s etc. 2.3. dxz (figura 2. orbitalii p se notează în funcţie de sistemul de axe x. fiind în număr de cinci. tetralobară. Orbitalii d au două planuri nodale care împart norul de electroni în patru secţiuni şi ca urmare prezintă structură mai complicată. nr. l = 0. Convenţional. Fig. 0. Diagramă a orbitalilor atomici de tip p (d. m. n = 2. y. Cei doi lobi ai fiecărui orbital p. m = 0 este orbitalul 1s.4. m = 0 este orbitalul 2s. l = 0.4.sb.0. În cazul celorlalţi doi orbitali.3. www.).fsu. Trei orbitali d sunt aşezaţi sub unghiuri de 45 o faţă de axele de coordonate şi sunt notaţi dxy. care reprezintă regiunile de probabilitate maximă de prezenţă a electronului. În fiecare strat electronic există trei orbitali p cu simetrie bilobară. Pătratul funcţiei de undă reprezintă probabilitatea de a găsi o particulă (electron) într-o anumită regiune a spaţiului.3. 14 . www. n = 3. z.3. Orbitalii s au simetrie sferică (figura 2. nr. Diagramă individuală a unui orbital atomic de tip s (d. Orbitali atomici de tip s Orbitalii de tip s apar de la n ≥ 1 şi se caracterizează prin l = 0. z de-a lungul cărora se dirijează lobii (figura 2.2. Ecuaţia de undă a lui Schrödinger este ecuaţia fundamentală a mecanicii cuantice şi corelează caracteristicile de corpuscul ale electronului (E.3.edu) 2.. l = 0.3. 2.). y. sunt situaţi de o parte şi de alta a nucleului având. Orbitali atomici de tip d Orbitalii de tip d apar la n ≥ 3 şi sunt caracterizaţi de l = 2 şi m = ± 1.5. al cărui diametru va fi din ce în ce mai mare.ecuaţiei de undă a lui Schrödinger.arizona. Orbitali atomici de tip p Orbitalii de tip p apar la n ≥ 2 şi sunt caracterizaţi de l = 1 şi m = ±1.edu) În fiecare strat electronic va exista câte un orbital s. v) cu cele ondulatorii date de amplitudinea vibraţiei într-un punct caracterizat de coordonatele x.. prin urmare.3. dyz.1. probabilitatea de existenţă a electronilor este de-a lungul axelor de coordonate.

3.4. decât pentru primele 3 perioade din sistemul periodic al elementelor.Orbitali atomici de tip f Orbitalii f apar la n ≥ 4 şi sunt caracterizaţi de l = 3 şi m = ±1. Diagramă a orbitalilor atomici de tip f (d. Principiul ocupării succesive a orbitalilor cu electroni Stabilirea structurii electronice a elementelor nu ar pune probleme. fz3].geo. adică 1s 2s 2p 3s 3p 3d 4s 4p 4d 4f etc. fy(x2-z2). www.6.5. cu spin opus. Fig. E6s < 4f etc. 0.edu) 2.Fig.).4. Într-un orbital pot exista maximum 2 electroni. ±3.1. fy3. 2.4.2.3. Ocuparea cu electroni a orbitalilor atomici 2. Doi electroni dintr-un atom nu pot avea toate numerele cuantice identice. nr. fx(z2-y2). fiind în număr de şapte [fxyz. dacă succesiunea energetică a substraturilor ar fi aceeaşi cu ordinea lor normală. însă. în ordinea crescătoare a energiei. Orbitalii se ocupă cu electroni succesiv. Diagramă a orbitalilor atomici de tip d (d. www. nr. Structura lor este complicată deoarece aceşti orbitali au trei planuri nodale care trec prin nucleu şi au formă octalobară (figura 2.arizona.4.4 . fz(x2-y2). fx3. care se numesc electroni cuplaţi. 2. Dacă se notează cu E energia reală a substraturilor. Pentru nivelurile energetice superioare are loc o întrepătrundere a substratelor din diferite straturi. Această regulă nu se aplică.6. se constată că: E4s < E3d. proces care conduce la o succesiune diferită faţă de cea normală. E5s < E4d. 2. ±2. Principiul de excludere al lui Pauli Acest principiu stabileşte repartiţia electronilor pe orbitali.com) 2.leandraganko. E6s < E5d. 2. Regula lui Hund 15 .

. iar ultimul.. prin modul de aşezare. adică au configuraţie stabilă de dublet sau octet. Lantanidele şi actinidele sunt două familii de câte paisprezece elemente care se intercalează.. după care este completat cu cel de-al doilea electron.1. Toate grupele secundare conţin câte patru elemente (metale – cele descoperite recent completează perioada 7) cu excepţia grupei IIIB care conţine 32 elemente (metale). Cele 62 elemente cunoscute la acea vreme au fost aşezate într-un tabel. Cele 16 grupe sunt împărţite în 8 grupe principale. una dintre legile fundamentale ale naturii. în perioada 7. TEST DE VERIFICARE A CUNOŞTINŢELOR 1. Această concluzie referitoare la faptul că proprietăţile elementelor variază periodic în funcţie de masa lor atomică este expresia legii periodicităţii descoperită de Mendeleev. în perioada 6. astfel: • • • perioada 1 – elementele au numai stratul electronic K perioada 2 – elementele au straturile electronice K. numărul atomic (Z). şi a ultimei perioade... L. Tipuri de orbitali atomici caracterizaţi prin numere cuantice.Regula lui Hund se referă la modul de completare cu electroni a orbitalilor atomici.. notate IA. Grupele secundare conţin metale tranziţionale.. Grupele principale conţin metale. a doua după actiniu. IIB.2. Perioada 1 conţine două elemente (H şi He). Numărul perioadei indică numărul straturilor electronice ale atomilor elementelor din perioada respectivă.. prima după lantan.. Ar. VIIIB.. Fiecare orbital este ocupat succesiv. 3. Aceste elemente sunt aşezate în partea de jos a tabelului în două şiruri orizontale. paralele. 3. perioada 6 conţine 3treizeci şi două elemente (de la Cs la Rn) iar perioada 7 începe cu elementul Fr şi conţine douăzeci şi cinci elemente caracterizate şi încă şapte elemente care deocamdată au simboluri temporare. Rn) electroni de valenţă. Perioadele sunt notate cu cifre arabe de la 1 la 7 (o perioadă este alcătuită dintr-un şir de elemente cuprins între două gaze rare succesive. După anul 1986 s-a introdus o notaţie nouă a grupelor care utilizează cifre arabe.. Primul element din fiecare perioadă este un metal alcalin. Reguli de ocupare a orbitalilor cu electroni. Enumeraţi şi comparaţi modelele atomice precuantice şi cuantice. legea periodicităţii se enunţă astfel: proprietăţile elementelor variază periodic în funcţie de sarcinile lor nucleare.. perioada 4 conţine optsprezece elemente (de la K la Kr). un gaz rar. care se termină cu elementul 118. dovedindu-se. perioada 3 conţine tot opt elemente (de la Na la Ar). Generalităţi privind tabelul periodic al elementelor Sistemul periodic al elementelor a fost descoperit de omul de ştiinţă rus Mendeleev. 2. care începe cu hidrogenul (H). IIA.1. în ordinea greutăţii lor atomice. În conformitate cu acest criteriu.Xe. semimetale şi nemetale. 4.. M • perioada 4 – elementele au straturile electronice K. mai întâi de un singur electron.. perioada 2 conţine opt elemente (de la Li la Ne).. Ocuparea cu electroni a orbitalilor atomici se realizează în aşa fel încât energia întregului sistem să fie minimă.Structura tabelului periodic al elementelor Sistemul periodic al elementelor este format din 7 perioade şi 18 grupe (tabelul 3. revenirea periodică a proprietăţilor. 3. notate IB. Kr.. cu excepţia primei perioade.) şi cuprinde 118 elemente. VIIIA şi 8 grupe secundare. Definiţi cele mai importante particule elementare care alcătuiesc un atom. Moseley introduce un nou criteriu de clasificare al elementelor în sistemul periodic. Sistemul periodic al elementelor 3.. L perioada 3 – elementele au straturile electronice K.. Gazele rare au doi (He) sau opt (Ne. L. iar numărul său desemnează numărul straturilor ocupate cu electroni). 16 . care consolidează succesiunea elementelor stabilită de Mendeleev. N etc. perioada 5 conţine tot optsprezece elemente (de la Rb la Xe). M.

10) 27 Co 45 Rh 77 Ir 109 Mt 63 Eu 95 Am IB (11) 29 Cu 47 Ag 79 Au 111 Rg 65 Tb 97 Bk IIB (12) 30 Zn 48 Cd 80 Hg 112 Uub 66 Dy 98 Cf IIA (2) IIIA (13) 5 B 13 Al 31 Ga 49 In 81 Tl 113 Uut 67 Ho 99 Es IVA (14) 6 C 14 Si 32 Ge 50 Sn 82 Pb 114 Uuq 68 Er 100 Fm 7 N 15 P 33 As 51 Sb 83 Bi 115 Uup 69 Tm 101 Md VA (15) 8 O 16 S 34 Se 52 Te 84 Po 116 Uuh 70 Yb 102 No VIA (16) VIIA (17) 9 F 17 Cl 35 Br 53 I 85 At 117 Uus 71 Lu 103 Lr VIIIA (18) 2 He 10 Ne 18 Ar 36 Kr 54 Xe 86 Rn 118 Uuo 28 Ni 46 Pd 78 Pt 110 Ds 64 Gd 96 Cm ..Tabelul nr. 9. Sistemul periodic al elementelor IA (1) K/1 L/2 M/3 N/4 O/5 P/6 Q/7 1 H 3 Li 11 Na 19 K 37 Rb 55 Cs 87 Fr 4 Be 12 Mg 20 Ca 38 Sr 56 Ba 88 Ra IIIB (3) 21 Sc 39 Y 57 La 89 Ac IVB (4) 22 Ti 40 Zr 72 Hf 104 Rf 58 Lantanide 90 Actinide Th Ce VB (5) 23 V 41 Nb 73 Ta 105 Db 59 Pr 91 Pa 92 U VIB (6) 24 Cr 42 Mo 74 W 106 Sg 60 Nd 93 Np VIIB (7) 25 Mn 43 Tc 75 Re 107 Bh 61 Pm 26 Fe 44 Ru 76 Os 108 Hs 62 Sm 94 Pu VIIIB (8.1. 3.

Baze teoretice ale chimiei 16 .

Stabilirea configuraţiei electronice se constituie într-un instrument util care conduce la înţelegerea structurii tabelului periodic al elementelor. adică se poate stabili configuraţia lor electronică. trecând în ioni negativi. în chimie. ultimul strat electronic are structura ns1-2 [elementele grupelor 1 (IA) şi 2 (IIA)]. • blocul d – cuprinde elemente tranziţionale. energia de ionizare. Corelaţii între structura învelişului de electroni şi poziţia elementelor în sistemul periodic Având în vedere principiile enunţate anterior. ultimul strat electronic are structura ns2(n-1)d1-10 [elementele grupelor 3 (IIIB). raza atomică. spectrele optice. moleculă sau altă structură fizică. legate de ocuparea cu electroni a orbitalilor. • blocul p – cuprinde elemente care au electronul distinctiv într-un orbital de tip p. Utilizând principiile fizicii. 15 (VA). astfel încât notaţia interioară se poate înlocui cu simbolul gazului nobil anterior scrise între paranteze pătrate. Tendinţele periodice se manifestă atât asupra proprietăţilor fizice. 3. afinitatea pentru electroni. Proprietăţile chimice ale elementelor sunt strâns legate de configuraţia electronilor. punctul de fierbere. Caracterul electrochimic este proprietatea elementelor de a ceda sau de a accepta electroni pentru a trece în ioni. 3. deoarece după fiecare gaz rar începe un strat electronic nou.4.2. se poate construi învelişul electronic al diferitelor elemente.1. Tipic. elementele chimice pot fi grupate în 4 blocuri: • blocul s – cuprinde metalele alcaline şi alcalino-pământoase. 8 (VIIIB). precum şi proprietăţi cum ar fi stabilitatea. 12 (IIB)]. După tipul de orbital în care se plasează electronul distinctiv. Elementele care au tendinţa de a accepta electroni. Este o metodă care simplifică descrierea configuraţiei electronice pentru elementele cu masă atomică mare. masa atomică relativă. În termeni de fizică atomică sau chimie cuantică. 11 (IB). configuraţia electronică reprezintă aranjarea electronilor într-un atom. spectrele Röntgen ale elementelor cu Z > 10 (acestea depind numai de numerele atomice). contează numai electronii de pe ultimul strat. elemente care au electronul distinctiv într-un orbital de tip d.4. ultimul strat are structura electronică ns2(n1-10 1)d (n-2)f1-14. 17 (VIIA) 18 (VIIIA)].3. conductivitatea etc. Proprietăţi periodice ale elementelor chimice Aceste proprietăţi sunt determinate de structura învelişului electronic exterior şi configuraţia electronică a elementelor. 7 (VIIB). pot prevedea cum vor reacţiona atomii. Proprietăţi neperiodice sunt: numărul atomic Z.Baze teoretice ale chimiei 3. 6 (VIB). Electronii de pe ultimul strat energetic sunt denumiţi electroni de valenţă. 9 (VIIIB).4. temperaturile de fierbere şi de topire. • blocul f – cuprinde lantanidele şi actinidele. cât şi asupra proprietăţilor chimice. ultimul strat are structura ns2np1-6 [elementele grupelor 13 (IIIA). 16 (VIA). 5 (VB). 14 (IVA). 4 (IVB). Proprietăţi neperiodice ale elementelor chimice Proprietăţile neperiodice variază continuu şi sunt determinate de nucleele atomice ale elementelor. 10 (VIIIB). raza ionică. densitatea. se 17 . Periodicitatea proprietăţilor elementelor chimice 3. elemente care au electronul distinctiv într-un orbital de tip s. chimiştii pot descrie legăturile chimice. Proprietăţile fizice periodice sunt volumul atomic.

1. precum şi asupra reacţiilor chimice la care acestea participă. caracterul bazic scade de la stânga la dreapta. Legături chimice Legătura chimică reprezintă un ansamblu de interacţiuni care se exercită între atomi. conducînd la formarea unor unităţi funcţionale. de la stânga la dreapta. reacţii uneori vitale pentru organismele vii. 4. 18 .Baze teoretice ale chimiei numesc elemente electronegative iar cele care au tendinţa de a ceda electroni. Structura tabelului periodic al elementelor 2. Cu excepţia hidrogenului şi heliului (care au în stratul electronic exterior maximum doi electroni) un strat electronic complet ocupat conţine opt electroni adică un octet. pentru ca treptat să apară caracterul acid. hidrogenul şi halogenii. fiind egală cu numărul grupei. Faţă de fluor. În grupe tăria acizilor oxigenaţi scade de sus în jos. Elementele din aceeaşi grupă principală au aceeaşi valenţă maximă în combinaţie cu oxigenul. În grupe. prin intermediul legăturilor chimice între atomi. elementul cel mai electronegativ din sistemul periodic. trecând în ioni pozitivi. care se atrag prin forţe electrostatice (conform legii lui Coulomb). şi scade de la grupa IVA la grupa VIIA. Proprietăţi ale elementelor chimice determinate de structura învelişului electronic. 4. Tăria acizilor oxigenaţi creşte. până la distanţa minimă permisă de repulsiile între învelişurile lor electronice. respectiv doi electroni realizând configuraţii stabile de octet. caracterul acid creşte o dată cu numărul grupei. Faţă de hidrogen. TEST DE VERIFICARE A CUNOŞTINŢELOR 1. caracterul electropozitiv (metalic) scade de la stânga la dreapta şi creşte cel electronegativ (nemetalic). Caracterul acid al compuşilor cu hidrogen creşte în grupă de sus în jos. în timp ce electropozitivitatea creşte în acelaşi sens. În perioade.1. În perioade. valenţa elementelor creşte de la 1 la 8 şi este egală cu numărul grupei. Caracterul bazic al hidroxizilor creşte de sus în jos în grupele principale. mai reactive. Valenţa elementelor este strâns legată de diferitele tendinţe privind reactivitatea elementelor din sistemul periodic. electronegativitatea scade de sus în jos. valenţa elementelor creşte în perioade de la grupa IA la grupa IVA. Elementele din grupele 1(IA) şi 2(IIA). odată cu creşterea caracterului electropozitiv al metalelor. ioni sau molecule. În perioade. Valenţa maximă faţă de oxigen creşte şi este egală cu numărul grupei principale din care face parte elementul. pierd uşor unul respectiv doi electroni în timp ce elementele grupelor 17(VIIA) şi 16(VIA) câştigă unul. în perioade.1 Legături chimice intramoleculare 4. În urma transferului de electroni de la un element electropozitiv reactiv la un element electronegativ iau naştere ioni de semn contrar. se numesc elemente electropozitive. Legătura ionică Teoria electronică a valenţei subliniază realizarea unei configuraţii electronice stabile a stratului de valenţă (dublet sau octet). Atomii elementelor sunt mai stabili dacă au stratul electronic exterior complet ocupat cu electroni.Modul în care se realizează legăturile chimice are un efect important asupra proprietăţilor unităţilor funcţionale care rezultă.

polară sau coordinativă. ci raportul de combinare a ionilor constitutivi. NaF. NaF. se formează două sau trei covalenţe adică legături duble sau triple. cum ar fi moleculele diatomice (H2. H H În procesul de unire orbitalii atomici se întrepătrund dând naştere unui orbital molecular de legătură. conducând la formarea moleculei de hidrogen în care densitatea de electroni este concentrată între cei doi nuclei H. Norul electronic este distribuit simetric între cele două nuclee. care determină ansamblul să adopte o dispoziţie regulată corespunzătoare reţelei cristaline. Legătura ionică nu este dirijată în spaţiu şi nu este rigidă. denumită în mod obişnuit legătură simplă.) sau moleculele care prezintă simetrie geometrică (CH4.H . La formarea legăturilor ionice sunt implicate. Cl2 etc. sodiul metalic reacţionează energic cu clorul în stare gazoasă şi. 4. deplasându-se pe orbite care cuprind amândouă nucleele. Structura stabilă de octet se poate realiza şi prin participarea mai multor electroni necuplaţi. Ionii participanţi la legătura ionică pot fi monoatomici (formaţi din atomi de un singur tip) sau poliatomici (HO-. CO2 etc. Perechea de electroni de legătură se numeşte pereche de electroni participanţi. CCl4.NO3-.) 19 . KCl. KI.Baze teoretice ale chimiei În general. unii oxizi bazici (Na2O. înlocuirea uşoară a ionilor din reţea cu alţi ioni. Ionii se află în nodurile reţelei cristaline şi fiecare ion tinde să se înconjoare cu un număr maxim de ioni de semn opus. permiţând. MgO) şi unele baze (NaOH. ci reţele ionice tridimensionale. CaCl2 etc) nu reprezintă compoziţia adevărată a substanţei. Formulele brute atribuite combinaţiilor ionice (NaCl. + . + . SrCl2). .. un metal şi un nemetal. Cl . combinaţie ionică: Na. pe de o parte. procesele de formare a ionilor pozitivi şi negativi nu sunt independente ci au loc simultan în timpul procesului de formare a legăturilor ionice. . LiI. în urma unei reacţieii exoterme.2. NaCl. Punerea în comun a unei perechi de electroni conduce la formarea unei singure legături covalente. în mod tipic. KF. Legătura covalentă nepolară se caracterizează prin aceea că atomii participanţi la realizarea legăturii sunt de acelaşi fel. conducând la formarea de molecule sau reţele atomice. conduce la obţinerea clorurii de sodiu. forţe fizice nedirijate în spaţiu. Astfel. KOH. În funcţie de natura atomilor participanţi. deoarece dubletele de electroni rezultate le aparţin în egală măsură.H H . Na+ + Cl - Na+Cl- În cazul combinaţiilor ionice nu se formează molecule.). pe de altă parte. SO42. doi atomi de hidrogen pot pune în comun electronii necuplaţi. CaO. Ea rezultă prin punerea în comun a unui acelaşi număr de electroni necuplaţi de către fiecare dintre cei doi participanţi la legătură. Perechea de electroni participanţi nu aparţine întotdeauna în egală măsură celor doi atomi ai moleculei rezultate. KBr. datorită atracţiei electrostatice dintre ioni. legătura covalentă poate fi nepolară.. Legătura covalentă Legătura covalentă este legătura care se realizează între atomii elementelor identice sau puţin diferite din punct de vedere al caracterului electrochimic. Combinaţiile ionice tipice sunt sărurile (LiF. K2O. dizolvarea compuşilor ionici în solvenţi polari şi. Se formează molecule nepolare. Ambii atomi participanţi realizează o configuraţie electronică stabilă. Ca(OH)2. În aceste cazuri.etc. Spre exemplu.1. motiv pentru care perechea de electroni de legătură aparţine în egală măsură ambilor atomi. NaI. .

se realizează suprapunerea maximă a orbitalilor atomici 1s în spaţiul internuclear rezultând molecula de hidrogen. cea mai stabilă structură (figura 4. metoda legăturii de valenţă (MLV) şi metoda orbitalilor moleculari (MOM). dintre care două sunt mai importante. Densitatea norului electronic este mai mare în jurul atomului mai electronegativ. rezultând perechi de electroni cu spin antiparalel. Metoda legăturii de valenţă consideră legătura covalentă ca rezultat al suprapunerii orbitalilor atomici nedeformaţi. explicând saturaţia reciprocă şi simultană a covalenţei şi orientarea sa în spaţiu. iar dacă spinii sunt antiparaleli. La realizarea acestei legături. fapt pentru care perechea de electroni de legătură este atrasă mai puternic de atomul cu electronegativitate mai mare. sunt totuşi combinaţii stabile.1. nu poate da explicaţii satisfăcătoare pentru tipurile de covalenţe şi proprietăţile substanţelor cu legătură covalentă. De asemenea. se manifestă forţe de respingere electrostatică. care conţin unul sau mai mulţi electroni neîmperecheaţi extrem de reactivi). Ambele metode se bazează pe combinarea liniară a funcţiilor de undă ale orbitalilor atomici care. Dezvoltarea teoretică a legăturii covalente dintre atomi se bazează pe metode de aproximare. Teoria electronică a covalenţei nu poate explica existenţa acestor specii moleculare cu deficit sau excedent de electroni care. conduc la obţinerea funcţiei de undă a orbitalilor moleculari. 20 . dacă electronii au spini paraleli.. În cazul combinării a doi atomi izolaţi de hidrogen. Numărul de covalenţe posibile pentru un atom este egal cu numărul cuplărilor pe care le poate realiza până la obţinerea unei configuraţii electronice stabile.). înmulţite cu anumiţi coeficienţi. specii moleculare cu mai puţin de opt electroni în jurul unui atom (compuşi care sunt în general foarte reactivi). În această idee există trei tipuri de excepţii: - specii moleculare cu mai mult de opt electroni în jurul unui atom (elementele din perioada a treia şi mai departe la care sunt implicaţi în realizarea legăturilor chimice şi electroni de pe orbitalii d). Există compuşi chimici în care nu este respectată regula octetului. Se realizează astfel coordinarea unei perechi de electroni neparticipanţi a unui atom sau a unei molecule la un orbital vacant al altui atom. deşi nu realizează structura electronică de octet.Baze teoretice ale chimiei Legătură covalentă polară este legătura covalentă în care atomii participanţi la realizarea legăturii sunt diferiţi. cei doi atomi participă cu număr egal de electroni. starea cu cea mai scăzută energie şi. orbitalii atomici se acoperă reciproc pe o suprafaţă limitată de respingerile electrostatice. În cazul apropierii a doi atomi cu electroni neîmperecheaţi. O interpretare cantitativă a legăturii covalente realizează teoria mecanic cuantică. Această pereche de electroni este pusă în comun cu un alt atom care este deficitar în electroni (atom acceptor). ca urmare. Orbitalul comun care rezultă este orbitalul molecular cu doi electroni cu spin opus ce aparţine ambilor atomi. teorie care elucidează natura fizică a legăturii. spre exemplu. molecula rezultată este alungită şi prezintă doi poli (un dipol) apărând astfel sarcini electrice parţiale: + δ δ H2 + Cl2 → 2H – Cl Legătura covalentă coordinativă sau semiionică se realizează printr-o pereche de electroni neparticipanţi ai unuia dintre atomii participanţi la legătură (atom donor). specii moleculare cu un număr total de electroni de valenţă impar (specii moleculare.

Astfel de comportări au fost explicate de Pauling care a demonstrat că funcţiile de undă ale electronilor în orbitalii unui atom pot fi combinate matematic. ca urmare. După tipul de orbitali participanţi la realizarea legăturii σ. Din această combinaţie rezultă seturi echivalente de funcţii de undă Schrödinger. covalenţa σsp (suprapunerea unui orbital atomic s cu un lob al unui orbital atomic p).). Legătura covalentă π se realizează în cazul în care. 4. Legătura covalentă σ este legătura care se stabileşte între electroni ce intră în rezonanţă dea lungul axei de legătură. Legătura π are o energie mai mare decât legătura σ. În cazul moleculei de azot. covalenţa σpp (suprapunerea a doi orbitali atomici p prin câte un lob). d sau f prin câte doi lobi dând naştere legăturilor duble sau triple. care se numesc orbitali atomici hibrizi. măreşte unghiul de valenţă şi. C) formează mai multe covalenţe decât numărul de electroni necuplaţi din stratul lor de valenţă. Această legătură rezultă din suprapunerea z z orbitalilor p. Legăturile σ sunt legături de bază într-o moleculă.2.2.1. nr. legarea atomilor se realizează printr-o covalenţă σ. De asemenea. rezultată din suprapunerea orbitalilor 2px. orbital molecular orbitali atomici Fig. de exemplu.+ H H Baze teoretice ale chimiei H 2. s-a constatat că unele elemente (Be. la ambii atomi participanţi la legătură rămân electroni necuplaţi. modificaţi din punct de vedere al formei. proces în urma căruia rezultă orbitali hibrizi. 1931). Există cazuri în care. x π σ π π π Fig. rezultate din suprapunerea orbitalilor 2py şi 2pz (figura 4. Legătura σ este cea mai stabilă legătură covalentă. deosebim legătura covalentă σ şi legătura covalentă π. există mai multe tipuri de covalenţe: covalenţa σss (suprapunerea a doi orbitali atomici de tip s). Covalenţele σ au simetrie cilindrică şi nu y y sunt întretăiate de nici un plan nodal. covalenţa σpd (suprapunerea unui orbital atomic p cu un orbital atomic d prin câte un lob). Reprezentare schematică a covalenţei σpd Covalenţa π este întretăiată de planul nodal al legăturii σ pe care este perpendiculară. dar prezenţa sa nu determină forma spaţială a moleculei. Reprezentarea schematică a formării orbitalului molecular de hidrogen În funcţie de modul de suprapunere a orbitalilor atomici participanţi la realizarea covalenţei. B. conduce la creşterea rigidităţii moleculei. Pauling a propus modelul hibridizării orbitalilor atomici. şi două covalenţe π. utilizând ecuaţiile de undă (Pauling. determinând configuraţia acesteia. orientarea spaţială a covalenţelor din molecule nu corespunde cu orientarea spaţială a orbitalilor atomilor componenţi. nr. Legătura π reduce distanţele interatomice. Electronii care realizează această legătură se numesc electroni σ. Hibridizarea este procesul de combinare liniară a orbitalilor atomici puri din stratul exterior. după formarea legăturii σ. care este dată de oriantarea covalenţelor σ. al stării 21 . 4.

3.4. Unghiurile dintre orbitalii hibrizi sunt de 120o (figura 4. Hibridizarea are loc în momentul formării legăturilor chimice.3. în compuşi de tipul BeH2. BeCl2. cu energii egale şi simetrie trigonală. molecula devine mai stabilă. Experimental. rezultând trei orbitali hibrizi sp2.).Electronii de pe orbitalul s se decuplează. nr. s-a dovedit configuraţia tetraedrică a atomului de carbon.. Atomul de carbon în stare fundamentală are configuraţia electronică a ultimului strat 2s22p2. putând realiza o întrepătrundere accentuată a orbitalilor atomici. orientare liniară şi formează între ei un unghi de 180o (figura 4. ar trebui să funcţioneze ca element divalent. În cazul borului hibridizarea conduce la obţinerea a trei orbitali hibrizi sp2. deoarece aranjamentul spaţial al perechilor de electroni de legătură în orbitalii de valenţă se realizează în aşa fel încât repulsiile care se manifestă între electroni sunt minime. când atomii trec într-o stare excitată (stare de valenţă). Elementele din perioada a doua au volum mic. 2px 2s 2py 2pz hibridizare 180o A B Fig. Ca urmare. datorită 22 .4. combinaţiile de acest tip fiind puţine (CO. cu aceeaşi formă. Hibridizarea sp se realizează prin combinarea unui orbital s cu un orbital p. Reprezentare schematică a beriliului în stare fundamentală (A) şi în stare hibridizată sp (B) Hibridizarea trigonală (sp2) se realizează prin combinarea unui orbital s cu doi orbitali p. CO2. Reprezentare schematică a borului în stare fundamentală (A) şi în stare hibridizată sp (B) Hibridizarea tetraedrică (sp3) este cel mai cunoscut tip de hibridizare şi este caracteristic atomului de carbon. CS2.). Hibridizarea digonală (sp) se întâlneşte la elemente din perioada 2.Baze teoretice ale chimiei energetice şi distribuţiei spaţiale. 4. CS). HCN. 4. având drept rezultat doi orbitali hibrizi sp de energii egale. 2px 2s 120o 2py 2pz hibridizare A B Fig. Există un număr limitat de tipuri de hibridizare. Dacă luăm în considerare exemplul atomului de beriliu orbitalii hibrizi rezultaţi au simetrie digonală. unul dintre ei promovând pe orbitalul p. intermediare ca valoare faţă de energiile orbitalilor atomici participanţi. Ca rezultat al hibridizării. nr. Densitatea norului electronic este simetric distribuită. N2O.

Calcule matematice arată că o covalenţă se realizează prin combinarea a doi orbitali atomici (de aceeaşi simetrie). În condiţiile în care pentru formarea unei molecule interacţionează orbitali atomici din subnivelul p. putem spune că prin combinarea liniară a n orbitali atomici se formează n orbitali moleculari. Completarea cu electroni a orbitalilor moleculari se face cu respectarea regulilor şi principiilor de completare cu electroni a orbitalilor atomici şi începe cu orbitalul de legătură. ca urmare mai stabil (orbital molecular de legătură) şi altul mai bogat în energie. fiecare cu câte un electron se amestecă între ei formând 4 orbitali hibrizi. • electroni de nelegătură (nelianţi). unul mai sărac în energie. în care se află perechi de electroni neimplicaţi în legătura chimică. a căror energie se diminuează la formarea legăturii. La combinarea orbitalilor atomici se produc trei tipuri de orbitali moleculari: . Electronii se diferenţiază între ei din punct de vedere energetic în: • electroni de legătură (lianţi). Unghiurile dintre orbitalii hibrizi sp3 sunt de 109o28’ (figura 4. Generalizând. Reprezentare schematică a carbonului în stare fundamentală (A) şi în stare hibridizată sp (B) Metoda orbitalilor moleculari consideră edificiul molecular ca un tot unitar. apar două tipuri de orbitali moleculari.orbitali de nelegătură. din care jumătate sunt orbitali moleculari de legătură şi jumătate orbitali moleculari de antilegătură. care se ocupă cu maximum doi electroni cu spin opusi continuând cu cel de antilegătură. orientaţi spre vârfurile unui tetraedru regulat. mai puţin stabil (orbital de antilegătură). • electroni de antilegătură (antilianţi). . 4. rezultând doi orbitali moleculari.orbitali de legătură σ sau π. cu energii diminuate comparativ cu orbitalii atomici puri şi densitate electronică suprapusă. 2px 2s 2py 2pz 109o28' hibridizare A B Fig. aparţin edificiului molecular în întregul lui. Electronii nu mai sunt localizaţi la o legătură sau alta.). nr. ci sunt delocalizaţi. Cei 4 orbitali rezultaţi. cu energii superioare orbitalilor atomici puri şi densitate electronică nesuprapusă.orbitali de antilegătură σ* sau π*. Metoda orbitalilor moleculari se deosebeşte de metoda legăturii de valenţă prin aceea că nu condiţionează formarea legăturilor chimice de prezenţa unei perechi de electroni cuplaţi. orbitali σ (de legătură şi de antilegătură) şi orbitali π (de legătură şi de antilegătură). . a căror energie creşte la formarea moleculei. în timp ce electronii aflaţi în câmpul electric nuclear se repartizează în orbitalii moleculari pe niveluri energetice succesive existente sau apărute odată cu formarea moleculei.Baze teoretice ale chimiei diferenţei mici de energie dintre orbitalii s şi p. Nucleele atomice formează scheletul moleculei. 23 . deoarece un orbital molecular poate fi ocupat şi de un singur electron.5. care nu îşi modifică energia la formarea moleculei (aceştia sunt electronii straturilor inferioare).5. egali din punct de vedere energetic.

iar electronii din orbitalul 3s există într-o bandă superioară numită bandă de energie (figura 4. este cel descris de metoda orbitalilor moleculari. denumită legătură metalică. Diagrama benzilor de energie într-un cristal de sodiu (1 – bandă de valenţă. orbitalii atomici se transformă în totalitate în orbitali moleculari de legătură şi orbitali moleculari de antilegătură neîntrepătrunşi. 4. Electronii de valenţă sunt descrişi adesea ca electroni delocalizaţi (nu au o poziţie fixă) şi formează aşa numitul gaz electronic.). orientată în spaţiu. 24 . sunt slab atraşi de către acestea şi se mişcă liber printre şi în jurul cationilor metalici. cele mai electronegative elemente din tabelul periodic.Baze teoretice ale chimiei În conformitate cu metoda orbitalilor moleculari. Orbitalii moleculari formează benzi de energie. Electronii din stratul exterior se află la distanţe egale de nuclee. Legătura covalentă este caracteristică anumitor substanţe anorganice şi compuşilor organici. rigidă. saturată. Prezenţa electronilor mobili comuni ai reţelei metalice care reflectă lumina explică proprietăţi precum opacitatea şi luciul metalic. 4. În cazul unui cristal de sodiu. Tăria acestei legături de tip special ce se stabileşte între atomii unui metal în reţeaua cristalină a acestuia depinde de natura metalului. Privită prin prisma caracteristicilor sale. o moleculă este stabilă dacă numărul perechilor de electroni din orbitalii moleculari de legătură este mai mare decât numărul perechilor de electroni din orbitalii moleculari de antilegătură. denumită şi teoria benzilor de energie. spre exemplu. Existenţa particulelor încărcate diferit din punct de vedere electric determină apariţia unor forţe electrostatice de atracţie între ionii pozitivi şi electronii delocalizaţi. care tinde să fie acceptat şi aplicat de majoritatea cercetătorilor. a cărui structură electronică este Na: 1s22s22p63s1. Legătura metalică nu este orientată în spaţiu. 3 – bandă de energie) La aplicarea unei diferenţe de potenţial sau la încălzire. ceea ce conduce la o structură cristalină stabilă. ceea ce explică proprietatea metalelor de a adopta structuri foarte compacte. La atomul izolat de sodiu. au o tendinţă puternică de a ceda electronii de valenţă pentru a forma ioni pozitivi. nr. bandă care de obicei este liberă.3. legătura covalentă este o legătură puternică. Prin această comportare se explică conductibilitatea electrică şi termică a metalelor. Legătura metalică Metalele. 2 – bandă de conducţie. putându-se forma în număr nelimitat. Modelul mecanismului legăturii metalice. 3s1 2p6 2s2 1s 2 Na Na Na 2 3 1 Fig.6. în banda de valenţă (cuprinde electronii 3s dispuşi în orbitali moleculari de legătură) şi banda de conducţie (cuprinde orbitalii moleculari de antilegătură). electronii pot trece din banda de valenţă în banda de conducţie. Această teorie consideră legătura metalică drept o legătură covalentă puternic delocalizată în câmpul tuturor nucleelor. electronii orbitalilor 1s2s2p sunt localizaţi la fiecare atom în orbitali de legătură şi antilegătură.6. la rîndul ei. nu este localizată sau saturată.1. Această bandă se împarte.

dipoli (figura 4. norul de electroni σ este atras mai puternic de elementul electronegativ. Acest tip de legătură conduce la formarea heterociclurilor. în cazul substanţelor care conţin în moleculă hidrogen şi un element ce poate genera legături de hidrogen. până la o distanţă care să permită influenţarea reciprocă a două astfel de molecule. 25 . Legătura de hidrogen Legătura de hidrogen este o formă de atracţie intermoleculară relativ puternică ce se manifestă datorită unor forţe de natură electrostatică. acid oxalic etc. Legătura de hidrogen are un rol important în determinarea configuraţiei spaţiale adoptate de proteine şi acizi nucleici. care se manifestă între o moleculă polară şi una nepolară. Între cei doi dipoli apar forţe de atracţie de natură electrostatică dipoldipol. nr.). între grupe carboxil şi apă. Această legătură este prezentă în combinaţii care conţin în moleculă atomi de hidrogen.2. exercită atracţie asupra unei perechi de electroni neparticipanţi de la un element electronegativ vecin. După modul de realizare. hidroxid de aluminiu etc. conducând la formarea de asociaţii moleculare anorganice (acid fosforic. încărcat parţial pozitiv. Legături prin forţe van der Waals Forţele van der Waals sunt forţe de natură fizică. datorită atracţiilor şi respingerilor+ electrostatice dipol-dipol. datorită acţiunii reciproce între dipolii permanenţi. Drept consecinţă. Prezenţa legăturilor de hidrogen completează explicaţiile legate de uşurinţa cu care se transformă proteinele şi acizii nucleici. Importanţă biologică prezintă legăturile de hidrogen care se realizează între grupe hidroxil şi apă. are loc o orientare a poziţiilor reciproce a moleculelor polare.2.).δ + + asocierea moleculelor în mici grupuri de. În momentul apropierii. 4. În aceste condiţii. polare. Astfel.7.7. ce se exercită între molecule nepolare.Baze teoretice ale chimiei 4. Legătura de hidrogen intramoleculară poate exista în interiorul diferitelor părţi ale unei molecule.). între două lanţiri peptidice sau între două perechi de baze complementare din structura ADN-ului. Legătura de hidrogen intermoleculară se realizează între molecule.2 Legături chimice intermoleculare 4. Hidrogenul.8. În cazul acestor macromolecule legăturile care se realizează între anumite porţiuni ale aceleiaşi macromolecule determină o anumită configuraţie. legătura de hidrogen poate fi intermoleculară şi intramoleculară. δ δ δ δ δ+ δδ+ δδδ+ δδ+ δ+ δδ+ Fig. acid boric. există tendinţa ca electronii moleculei nepolare să fie atraşi de sarcina parţială pozitivă a moleculei polare.2. de stabilitate mică.) şi organice (alcool metilic. ceea ce conferă legăturii un caracter parţial ionic. legaţi covalent de atomi puternic electronegativi. aflat în poziţii care să permită interacţiunea. 4.1. care conduce la δ. care este responsabilă pentru rolul fiziologic sau biochimic al macromoleculelor respective. Reprezentare schematică a legăturii van der Waals prin forţe de orientare legături prin forţe de inducţie. precum şi între atomii gazelor monoatomice lichefiate sau solidificate. molecula polară induce un moment electric moleculei nepolare care devine dipol (figura 4. Aceste forţe care apar ca urmare a polarizării mutuale şi acţionează la distanţă mică se clasifică în: • legături dipol-dipol prin forţe de orientare care se manifestă între molecule polare.

reacţii chimice de descompunere CaCO3 = CaO + CO2 . Reprezentare schematică a legăturii van der Waals prin forţe de inducţie Forţele van der Waals sunt forţe de natură electrostatică.2.• legături prin forţe de dispersie .1. 2.2.reacţii chimice de combinare CaO + H2O = Ca(OH)2 . Etape în procesul de realizare al legăturii ionice. Stoechiometria reacţiilor chimice 5. Reacţii chimice Reacţia chimică este un proces în urma căruia are loc transformarea uneia sau mai multor substanţe chimice (reactanţi) în una sau mai multe substanţe noi (produşi de reacţie). 5.reacţii chimice cu transfer de protoni: a) reacţii de ionizare b) reacţii de hidroliză c) reacţii de neutralizare 26 . Substanţa sau substanţele implicate iniţial într-o reacţie chimică se numesc.Reacţii chimice fără modificarea stării de oxidare Aceste reacţii sunt: . Diversitatea largă a reacţiilor chimice face extrem de dificilă clasificarea acestora. 5.forţe exercitate între molecule nepolare. reacţiile sunt: reacţii chimice fără modificarea stării de oxidare şi reacţii chimice cu modificarea stării de oxidare. 4. δ- δ+ δ- δ+ δ- δ+ Baze teoretice ale chimiei Fig nr.reacţii chimice cu formare de precipitat Pb(NO3)2 + H2S = PbS↓ + HNO3 . nesaturate. Se manifestă între atomi neutri sau între molecule cu învelişuri electronice stabile. care se numesc. 5. 3. ecuaţiile chimice. neorientate.1. Datorită vibraţiei moleculelor pot apărea modificări temporare ale orbitei electronice faţă de nucleu. Enumeraţi şi comparţi din punct de vedere energetic tipurile de legături chimice intermoleculare.8. diminuând odată cu creşterea distanţei dintre molecule. Stoechiometria – definiţie şi instrumente de lucru Stoechiometria este o ramură a chimiei care se ocupă cu studiul raporturilor cantitative dintre elemente în combinaţiile chimice sau în reacţiile chimice la care acestea participă şi se bazează pe legile fundamentale ale chimiei. Această comportare conduce la apariţia unui moment de dipol temporar care induce în molecula vecină un dipol orientat contrar. În consecinţă apar atracţii dipol-dipol. greutăţile atomice şi greutăţile moleculare. În urma desfăşurării reacţiei chimice se obţin substanţe cu proprietăţi diferite de ale reactanţilor. 4. Tipuri de hibridizare.Instrumentele cu care operează stoechiometria sunt formulele chimice. Comparaţi cele mai i8mportante metode de aproximare utilizate în dezvoltarea teoretică a legăturii covalente. Energia acestor interacţiuni este dependentă de dimensiunea şi forma moleculelor implicate. deoarece nu sunt condiţionate de transferul unor electroni de la un atom la altul sau de la o moleculă la alta. 5. TEST DE VERIFICARE A CUNOŞTINŢELOR 1. Tipuri de legături covalente. Dacă luăm în considerare criteriul chimic.

apa. cum ar fi carbonatul de sodiu (Na2CO3). Apa poate. concentraţia ionilor hidroniu este egală cu concentraţia ionilor hidroxil: [H3O+] = [HO-] = 10-7 Din această egalitate rezultă că: pH = pOH = 7. care conferă caracter acid soluţiei: (NH4+ + Cl-) + HOH NH4OH + (H+ + Cl-) • hidroliza unei sări provenite dintr-un acid slab şi o bază tare. cât şi bazic. Soluţia rezultată capătă caracter chimic de acid sau de bază.+ H2O H3O+ +SO42+ H + HOH H3O+ sau: NH3 + HCl (NH4+ + Cl-) NH3 + HOH (NH4+ + OH-) H+ + NH3 NH4+ Teoria proteolitică admite că reacţiile acido-bazice au loc cu transfer de protoni. comparativ cu acidul clorhidric. Determinarea calitativă a pH-ului se realizează cu ajutorul indicatorilor de pH. substanţe organice. conduce la obţinerea unei soluţii cu caracter bazic: (2Na+ + CO32-) + HOH H2CO3 + (2Na+ + 2HO-) 27 . cum ar fi clorura de amoniu (NH4Cl). să aibă atât caracter acid. Tăria acizilor şi bazelor se apreciază prin constanta de aciditate (Ka) şi respectiv constanta de bazicitate (Kb). acizii şi bazele pot fi molecule neutre. trebuie să provină dintr-o reacţie de neutralizare în care cel puţin unul din reactanţi să fie un electrolit slab. Atunci când [H3O+] = [HO-] = 10-7. apa.Baze teoretice ale chimiei a) Reacţiile de ionizare sau proteolitice (disociere electrolitică) sunt reacţiile chimice care se desfăşoară cu transferarea unui proton care provine de la un acid. acidul clorhidric. a căror culoare depinde de pH-ul soluţiei în care sunt dizolvate. În condiţiile în care [H3O+] > [HO-]. Spre exemplu: • hidroliza unei sări provenite dintr-un acid tare şi o bază slabă. acizi sunt acidul acetic. la moleculele apei (care poate funcţiona ca bază) sau la moleculele unei baze (alta decît apa): H2SO4 + H2O H3O+ +HSO4HSO4. pH-ul reprezintă logaritmul cu semn schimbat al concentraţiei ionilor hidroniu (H3O+) sau al activităţii ionilor hidroniu: pH = -lg [H3O+] sau pH = -lg aHO pOH-ul. soluţia are caracter acid. soluţia are caracter bazic. opus pH-ului. adică pH + pOH = 14. ionul hidroniu. Pentru ca o sare să hidrolizeze. anionul sulfat acid. anionul sulfat acid. în funcţie de componentul cu grad maxim de ionizare. b) Reacţiile de hidroliză se desfăşoară între ionii unei sări dizolvate şi apă. conduce la obţinerea unei soluţii cu caracter acid deoarece hidroxidul de amoniu rezultat fiind o bază slabă se ionizează puţin. s-au introdus noţiunile de pH şi pOH. baza fiind acceptorul de proton. prin urmare. ionul amoniu. Dacă [H3O+] < [HO-]. anioni şi cationi. rezultă că [H3O+] > 10-7 adică pH < 7. adică pH > 7. Măsurători precise se efectuează prin utilizarea indicatorilor de pH în combinaţie cu metode spectrofotometrice sau prin utilizarea unor aparate de măsură speciale numite pH-metre. condiţie care conduce la pH = pOH = 7 soluţia respectivă are caracter neutru. CH3-COOH + H2O CH3-COO. În exemplele noastre. Pentru măsurarea acidităţii şi bazicităţii substanţelor. reprezintă logaritmul cu semn schimbat al concentraţiei ionilor hidroxil (HO-) sau al activităţii ionilor de hidroxil: pOH = -lg [HO-] pOH = -lg aHO În apa pură.+ H3O+ acid bază bază acid Conform acestei teorii. iar baze sunt amoniacul. anionul clor. rezultă că [H3O+] < 10-7. În soluţie rămân ioni de hidrogen (H+).

2. c) Reacţiile de neutralizare se desfăşoară între un acid (HA) şi o bază (BOH). iar cei care cedează electroni sunt agenţi reducători. mărindu-şi numărul de oxidare. îşi menţin pH-ul datorită proprietăţii de a opune rezistenţă elastică la mărirea sau micşorarea concentraţiei ionilor de hidrogen.2.+ 6e. când schimbul de electroni se face între atomi identici. Ele sunt formate din amestecuri ale unui acid slab şi o sare a acestuia cu o bază tare sau dintr-o bază slabă şi o sare a acestuia cu un acid tare. 5. Atomii. Aceste soluţii se numesc soluţii tampon. industria chimică.+ NH4+) + HOH CH3COOH + NH4OH Gradul de hidroliză. Reducerea este un proces de acceptare de electroni. Avem în vedere faptul că reacţiile enzimatice care controlează metabolismul celular se desfăşoară normal în condiţii extrem de precise. Combinaţiile în care elementul implicat într-un proces redox este la starea maximă de oxidare au caracter oxidant.→ Cl. agricultură (comportarea îngrăşămintelor în sol) etc. Aceste soluţii au un pH determinat.Baze teoretice ale chimiei • hidroliza unei sări rezultate dintr-un acid slab şi o bază slabă. Combinaţiile care au capacitatea de a se comporta atât ca oxidant. Rezistenţa la modificarea pH-ului a soluţiilor tampon este vitală pentru organismele vegetale şi animale. chimia organică. când schimbul de electroni se face între atomi diferiţi. Hidroliza are aplicaţii în biochimie (multe reacţii implicate în metabolismul organismelor vii decurg în prezenţa unor enzime numite hidrolaze). caracteristic acestor reacţii. mărime care caracterizează soluţiile tampon. care aparţin aceleiaşi molecule. Combinaţiile în care elementul care participă la un proces redox este la starea minimă de oxidare au caracter reducător. chimia anorganică. reacţiile de oxidare şi reducere au loc concomitent. în condiţiile menţionate. moleculele sau ionii care în reacţiile redox acceptă electroni sunt agenţi oxidanţi. Numărul de electroni acceptaţi de oxidant este egal cu numărul de electroni cedaţi de reducător. În procesele de oxidoreducere (redox). cu limite foarte apropiate şi dependent de valorile lui extracelulare. raportată la variaţia corespunzătoare a pH-ului.+ O2O2. Oxidarea este procesul prin care un atom sau un ion cedează electroni. cum ar fi acetatul de amoniu (CH3COONH4). Există soluţii care. reacţiile redox se clasifică în: • reacţii redox intramoleculare.→ O + 2e• reacţii redox de dismutaţie (disproporţionare).Reacţii chimice cu modificarea stării de oxidare Acest tip de reacţii poartă numele de reacţii de oxidoreducere şi reprezintă acele reacţii în care are loc o modificare netă a numărului de oxidare al unuia sau mai multor componenţi participanţi la reacţie. După elementele care cedează sau acceptă electroni. caz în care are loc scăderea numărului de oxidare. Indicele de tamponare. Capacitatea de menţinere a pH-ului a soluţiilor tampon este diferită şi se exprimă prin indicele de tamponare. care variază puţin la adăugarea unor cantităţi mici de acid sau bază. un exemplu îl constituie descompunerea cloratului de potasiu (KClO3): 2KClO3 = 2KCl + 3O2 ClO3. este cantitatea de acid tare sau bază tare adăugate (exprimate în echivalenţi la litru). la o valoare a pH-ului numită pH optim de acţiune. se defineşte ca fiind raportul dintre numărul de molecule hidrolizate şi numărul de molecule dizolvate şi creşte odată cu diluţia şi temperatura. având drept rezultat o sare (AB) şi apă: HA + BOH AB + H2O Soluţiile de acizi şi baze îşi modifică pH-ul la diluare sau prin adaos de acid sau bază. cât şi ca reducător se numesc amfoliţi redox. care aparţin aceluiaşi tip de molecule: Cl2 + 2KOH = KCl + KOCl + H2O 28 . conduce la obţinerea unei soluţii al cărei caracter va depinde de gradele de ionizare ale acidului şi bazei rezultate: (CH3COO.

Distribuţia elementelor în lumea vie este foarte diversă şi selectată de organisme pentru realizarea funcţiilor biologice.metabolit universal Apa este cea mai abundentă biomoleculă din celule. Este. Reacţiile ireversibile sunt reacţiile care se desfăşoară într-o singură direcţie. de proprietăţile constituenţilor. Tipuri de reacţii chimice cu transfer de protoni. După numărul de faze prezente în mediul de reacţie. energia considerată este energia calorică.+ 8H+ + 5e.→ S + 2eFenomenul redox este important pentru lumea vie.3. 6. Aspecte cinetice şi termochimice ale reacţiilor chimice Criteriul fizic de clasificare a reacţiilor chimice are în vedere aspectele cinetic şi termochimic al reacţiilor. Apa . Majoritatea reacţiilor chimice se desfăşoară la presiune constantă. 2. Aspectul cinetic se referă la sensul reacţiilor chimice şi numărul de faze prezente în mediul de reacţie. bioelemente şi biomolecule. Schimburile de căldură care au loc în cursul desfăşurării unor reacţii chimice respectă legea conservării energiei. Aceste reacţii mai sunt denumite reacţii spobntane sau favorabile. Diferenţe între reacţiile redox intramoleculare. reacţiile chimice sunt reacţii omogene şi reacţii heterogene. când schimbul de electroni se face între atomi diferiţi din molecule diferite: 2KMnO4 + 5H2S + 3H2SO4 = K2SO4 + 2MnSO4 + 5S + 8H2O MnO4. în cazul animalelor. cel mai important component al lumii vii. din organisme în întregul lor şi de pe Pământ.Baze teoretice ale chimiei Cl + 1e → Cl Cl → Cl1+ + 1e• reacţii redox intermoleculare.→ Mn2+ + 4H2O S2. - 6. TEST DE VERIFICARE A CUNOŞTINŢELOR 1. adică produşii de reacţie pot reacţiona pentru a produce reactanţii iniţiali. şi din sol.1. În organismele vii. de dismutaţie şi intermoleculare 3. După sensul reacţiilor chimice acestea pot fi reversibile şi ireversibile. reacţiile sunt exoterme (se petrec cu degajare de căldură) şi endoterme (se petrec cu absorbţie de căldură). Din punct de vedere termochimic. Reacţiile reversibile sunt acele reacţii care se desfăşoară în ambele direcţii. implicit. Apa este un metabolit cu rol fundamental în funcţionarea organismelor vii. deoarece cele mai obişnuite reacţii de cuplare în sistemele biologice sunt reacţii de oxidoreducere. drept consecinţă a proprietăţilor sale speciale. apa poate fi de provenienţă exogenă (din alimente. Reacţiile chimice omogene se mai numesc reacţii într-o singură fază în timp ce reacţiile chimice heterogene se mai numesc reacţii în faze diferite. Definiţi noţiunile de reacţie chimică reversibilă şi ireversibilă. Din punct de vedere termodinamic. 5. de asemenea. Componenţi anorganici ai materiei vii Manifestările metabolice ale organismelor vii sunt dependente de constituţia chimică a celulelor şi. în cazul plantelor) sau endogenă (din oxidarea compuşilor care conţin hidrogen – 29 . deoarece intră în alcătuirea celulelor şi constituie mediul de desfăşurare al reacţiilor biochimice implicate în desfăşurarea normală a proceselor metabolice.2. Cantitatea de căldură degajată sau absorbită în aceste reacţii este numită entalpie de reacţie (ΔH) şi reprezintă o măsură a căldurii produsă sau consumată în proces. Reacţiile chimice implică modificări energetice care înseamnă absorbţie sau eliberare de energie.

cu forţe intramoleculare puternice. Anumite molecule mari. cum ar fi proteinele spre exemplu. Apa pură conduce slab electricitatea din cauza tendinţei reduse de a disocia în ioni: 30 . proteine). Apa are proprietăţi termice unice. în legătura covalentă dintre aceste două elemente. solidă (gheaţă. prin aceea că este singura substanţă naturală care se află în cele trei stări de agregare. enzime sau acizi nucleici). fără ca temperatura sa să crească sau să scadă foarte mult. Proprietatea de dipol îi conferă moleculei de apă posibilitatea de a funcţiona ca un excelent solvent atât faţă de compuşii ionici. Toate substanţele cu rol biologic. Este de menţionat că toate fluidele de transport din organismele animale (citoplasmă. Apa are o constantă dielectrică mare. Căldura eliberată în unele reacţii implicate în căile metabolice ar denatura.). Aceasta este o proprietate crucială pentru organismele vii. nu se dizolvă în apă. compartimente separate prin membrane celulare cu permeabilitate selectivă. nr. proprietate care favorizează disocierea în ioni. compuşi care disociază în apă.1. Unele dintre acestea. deoarece proprietăţile speciale ale apei fac din aceasta un mediu ideal. Importanţa apei pentru organismele vii este corelată cu particularităţile structurale ale moleculei sale. lichidă (apa din precipitaţii.). unele macromolecule celulare (proteine. şi anume cele care au zone încărcate electric. particulară pentru fiecare organism în parte. lipide. 6. esenţiale pentru funcţionarea normală a organismelor vii. deoarece determină un efect osmotic care conduce la transportul acestor molecule. care se datorează legăturilor de hidrogen ce se stabilesc între moleculele sale. determinând o distribuire inegală a lor. adică să existe în stare de suspensie coloidală. Fiecare moleculă de apă este capabilă să se asocieze prin legături de hidrogen cu alte patru molecule de apă vecine fapt ce explică marea coeziune a apei lichide. Capacitatea apei de a dizolva mai multe substanţe dacât oricare alt solvent. din cauza incidenţei mari a legăturilor de hidrogen. care îi conferă proprietăţi unice în raport cu alţi solvenţi. mări. electronii sunt atraşi de oxigen. zăpadă) şi gazoasă (vapori). deoarece atunci când apa se evaporă se eliberează o cantitate mare de energie. prin perii absorbanţi ai rădăcinilor. De asemenea. deoarece le permite menţinerea unei temperaturi optime. 104 o5' δδ+ δ+ Fig. căldura specifică mare îi permite apei să primească sau să cedeze o cantitate mare de căldură.1. Preluarea substanţelor minerale din sol de către plante. reacţiile chimice implicate în procesele metabolice se desfăşoară în soluţii apoase. Schema de reprezentare a moleculei de apă cu planurile de simetrie şi axa de rotaţie Prezenţa a două perechi de electroni neparticipanţi la atomul de oxigen conferă apei capacitatea de a se uni prin legături de hidrogen. lacuri. în lipsa apei. Se poate spune că apa acţionează în organismele vii ca un tampon de temperatură. are loc prin intermediul soluţiilor în apă ale acestor nutrienţi. Această proprietate termică reprezintă un mecanism foarte eficient de răcire utilizat de organismele vii. proprietate care i-a conferit şi numele de solvent universal. Această biomoleculă este repartizată în organismele vii intracelular şi extracelular. plasmă etc. cât şi faţă de compuşii covalenţi cu masă moleculară mică. Datorită caracterului electronegativ al oxigenului şi electropozitiv al hidrogenului. sub formă coloidală. Molecula de apă este un dipol electric (figura 6. care le determină sa fie dispersate. manifestă forţe de atracţie asupra moleculelor de apă.Baze teoretice ale chimiei glucide. sânge. Această comportare este importantă din punct de vedere biologic. conducînd la formarea unui strat de apă pe suprafaţa lor. Căldura de vaporizare a apei este mare. pentru funcţionarea normală.) sunt pe bază de apă. este de foarte mare importanţă biologică. sunt transportate în stare de soluţii. fluvii etc. Apa este unică. oceane. Astfel. ceea ce ar conduce la pierderea unor funcţii biologice.

unele săruri etc. Experimental. argintul nu reacţionează cu apa. insipid. mercurul. care formează duritatea temporară. Apa reacţionează cu unele nemetale. Hidrogenul are conductibilitate termică şi conductibilitate electrică mari. s-a demonstrat că apa este o combinaţie chimică foarte stabilă. Se găseşte în stare naturală. În condiţii normale. iar cele care conţin cantităţi mari de săruri (în special săruri de calciu şi magneziu) se numesc ape dure.). gaze naturale). În prezenţa apei. H2O + Cl2 = HCl + HClO HClO → HCl + [O] H2O + C = CO + H2 Apa reacţionează cu oxizii multor metale. hidrogenul molecular este incolor. Duritatea totală a unei ape este dată de totalitatea bicarbonaţilor de calciu şi magneziu dizolvaţi. a gazului de apă. Apele care conţin cantităţi mici de săruri se numesc ape moi. nemetalele. hidrogenul este solubil în alcool şi benzen. rezultând hidroxizi bazici: H2O + CaO = Ca(OH)2 H2O + Na2O = 2NaOH Din reacţia apei cu oxizii nemetalelor rezultă oxoacizi: H2O + SO2 = H2SO3 H2O + SO3 = H2SO4 6. stele. apa reacţionează cu metalele în condiţii diferite. astfel încât. compuşi organici etc. respectiv. la care se adaugă totalitatea sărurilor calciului şi magneziului cu unii acizi minerali (cloruri. care formează duritatea permanentă. conducând la obţinerea oxidului feroferic: 4H2O + 3Fe = Fe3O4 + 4H2 Plumbul. hidrogenul reprezintă aproximativ 11% din scoarţa terestră (Chambers et Holliday. Se lichefiază la temperatura de + - 31 . cum ar fi de exemplu clorul şi carbonul (la temperaturi foarte ridicate). Puţin solubil în apă. apa nu se găseşte în stare pură. Caracterizare generală şi importanţa biologică a elementelor din sistemul periodic 6. comparativ cu celelalte substanţe gazoase.38 ori decât aerul. cât şi combinat (apă. apa este foarte reactivă şi participă la multe reacţii chimice cu metalele. oxizii bazici.1. cuprul. 1975). Hidrogenul este mai uşor de 14. Pt). gaze vulcanice. hidrogenul are cea mai mare putere de difuziune. este absorbit în cantitate mare de metale (Fe. Ea poate fi descompusă la temperaturi de peste 10000C sau cu ajutorul curentului electric: 2H2O = 2H2 + O2 Molecula de apă prezintă caracter amfoter comportându-se: • ca un acid faţă de bazele mai puternice decît ea H2O + NH3 NH4+ + HO• ca o bază faţă de acizii mai puternici decât ea H2O +HCl H3O+ + ClDin punct de vedere chimic. Datorită masei sale moleculare mici. ci conţine diferite cantităţi de substanţe dizolvate.Baze teoretice ale chimiei 2H2O H3O + HO În natură. În stare combinată. dependente de natura metalului. Reacţia cu metalele alcaline este puternic exotermă şi se desfăşoară la temperatură obişnuită: 2H2O + 2Na = 2NaOH + H2 Reacţia cu metalele alcalino-pămîntoase are loc la temperaturi în jur de 100oC: 2H2O + Mg = Mg(OH)2 + H2 Apa reacţionează cu aluminiul după îndepărtarea stratului de oxid de de pe suprafaţa sa: 6H2O + 2Al = 2Al(OH)3 + 3H2 Apa în stare de vapori reacţionează cu ferul încălzit puternic. sulfaţi). nebuloase. aurul. la temperaturi înalte. Astfel. dar procesul este accelerat de prezenţa oxigenului şi a dioxidului de carbon.2. fiind cel mai uşor dintre toate gazele (ρ = 0. Hidrogen Hidrogenul este primul element din sistemul periodic al elementelor. oxizii acizi. atât liber (Soare.2. inodor. conducând la obţinerea apei de clor şi.06952g/cm3). unele metale se corodează.

capacitatea de a reacţiona cu toate elementele. de a ceda singurul său electron. potasiul (K). maleabile. Volumul atomic. 31H) Ca urmare a structurii sale electronice (1s1). hidrogenul manifestă tendinţele de a accepta un electron (H-). ductile. AsH3.E. elementele grupei au tendinţă accentuată de a ceda electronul. H2 + I2 → 2HI • compuşi covalenţi cu caracter indiferent (CH4. nu au compoziţie stoechiometrică. la îndepărtarea sulfului. 1984) Reactivitatea metalelor alcaline este foarte mare şi creşte de la litiu la franciu (cele mai reactive sunt cesiul şi franciul). Peste punctul de fierbere. NH4+) şi de a participa la legături covalente. Pd). cu formule care depind de metodele de preparare (TiH 1. când reacţia este foarte energică. La cald. datorită caracterului bazic pronunţat al hidroxizilor lor.7). V. CeH2.9. aproximativ 1% din vaporii metalelor alcaline conţin molecule diatomice. • compuşi interstiţiali cu metalele tranziţionale. care este auriu). se formează prin reacţia cu elementele grupelor VIA (16) şi VIIA (17). reacţia conduce la obţinerea amidei metalului alcalin implicat în reacţie: o o 32 . adică prezintă luciu argintiu în tăietură proaspătă (cu excepţia Cs. Elementele din această grupă au caracteristici tipice de metale. 1978) şi se corelează cu electronegativitatea elementelor: • hidrurile ionice conţin în reţea ioni hidrură (H-) şi ioni metalici.8. PrH2. Csalbastru) (Jurcă. Rb-roz. trecând în cationi monovalenţi. la formarea de legături covalente. Metalele alcaline se dizolvă în amoniac lichid la temperatura de -33oC. et al. trecînd în protonul H+. C. Hidrogenul are importante aplicaţii practice în domeniul energetic (component al unor combustibili gazoşi). se numesc metale alcaline. 0 şi +1. Dintre toate elementele sistemului periodic.. iar la temperatura de -259.. Configuraţia generală a ultimului strat electronic este ns1 şi ca urmare. se formează cu metalele alcaline şi alcalino-pământoase. Reactivitatea acestor elemente este motivul pentru care ele se găsesc în natură sub formă de combinaţii şi numai rareori în stare liberă.23 C se solidifică.R. azotului şi oxigenului din substanţe organice etc. în sinteza amoniacului. Determinarea calitativă a metalelor alcaline şi a combinaţiilor lor volatile se efectuează prin reacţia de coloraţie a flăcării incolore a unui bec de gaz (Li-roşu. K-violet. ZrH1. 6. la temperaturi de 180-300oC. SiH4). raza atomică şi raza ionică a metalelor alcaline sunt. H3O+. litiul (Li). în hidrogenarea uleiurilor vegetale. în anumite condiţii. rezultând o soluţie de culoare albastră. 2Li + H2 → 2Li+H• hidruri cu caracter acid.2. în care un proton este disponibil pentru transfer. Grupa IA (1) Elementele din această grupă. când reacţia se desfăşoară lent. bună conducătoare de electricitate. pentru fiecare în parte. metalele alcaline au cea mai accentuată tendinţă de a forma legături ionice. Hidrogenul reacţionează cu oxigenul numai în prezenţa catalizatorilor (Pt. deuteriul sau hidrogenul greu (masa atomică=2. în cele mai multe cazuri. Hidrogenul are. cesiul (Cs) şi franciul (Fr). în obţinerea metanolului prin hidrogenarea monoxidului de carbon. care nu apare liber în reacţiile chimice (apare legat de specii care posedă perechi libere de electroni. şi la temperaturi de peste 550oC. Na-galben. rubidiul (Rb). 11H). sunt moi. şi anume protiul sau hidrogenul uşor (masa atomică=1. Compuşii săi binari sunt de patru tipuri (Dillard. 21H) şi tritiul sau hidrogenul supragreu (masa atomică=3.77 C. cele mai mari din perioada căreia aparţin şi ca urmare prezintă temperaturi de topire şi fierbere scăzute (cu excepţia Li). Grupa metalelor alcaline este o grupă omogenă din punct de vedere al proprietăţilor fizice şi chimice. Ca urmare hidrogenul prezintă trei stări de oxidare -1.73.2. Hidrogenul are trei izotopi. et Goldberg. practic. care. ceea ce înseamnă că participă.Baze teoretice ale chimiei -252. pentru a realiza configuraţia stabilă de dublet a heliului. D. transparentă şi incoloră. bune conducătoare de căldură şi electricitate. sodiul (Na). pentru a dobândi configuraţia gazului rar cel mai apropiat. transformându-se într-o masă cristalizată în sistem hexagonal.

au 2 33 . la cald. precum şi în biosinteza substanţelor proteice. Aceste două elemente sunt considerate moderat toxice Franciul este un element radioactiv. sulfaţi. pompa ionică Na/K este cel mai important mecanism pentru controlul potenţialului electrochimic. Sodiul se găseşte în organismele vegetale. Sodiul şi potasiul se oxidează în aer mai rapid decât litiul. calciu (Ca). magneziu (Mg). CsO2) Ionii metalelor alcaline sunt foarte importanţi pentru funcţionarea normală a sistemelor biologice. stimulează fotosinteza şi reglează permeabilitatea membranelor citoplasmatice. Este motivul pentru care litiul. stimulează biosinteza proteinelor şi activitatea unor enzime (fosfoenolpiruvat). cu o abundenţă naturală mai scăzută. Ele sunt. tartraţi) care se acumulează în apoplast. transportul dioxidului de carbon. Din punct de vedere biologic. echilibrele acido . nu au fost găsite în sistemele biologice.bazic şi osmotic din organismul uman. participând la absorbţia apei prin rădăcini. depozitarea şi biosinteza glucidelor. cele mai importante elemente dintre matalele alcaline sunt sodiul şi potasiul. prezente în plasma celulară şi în electroliţi. reprezentantul unei grupe de oxizi cunoscuţi sub denumirea de „pământuri” (Albu et Brezeanu. Na2O). datorită efectului său asupra balanţei hidrice. Sărurile de litiu sunt utilizate în psihiatrie pentru tratarea depresiei maniace. în general. Indispensabil pentru viaţa plantelor. 1974). Un număr de mecanisme fiziologice care reglează volumul şi presiunea sângelui funcţionează în sensul ajustării conţinutului de sodiu prin bioreceptori din sistemul circulator. În organismul uman.Baze teoretice ale chimiei 2Na + 2NH3 = 2NaNH2 + H2 Metalele din grupa IA (1) a sistemului periodic reacţionează cu hidrogenul. ceea ce conduce la reducerea intensităţii procesului de transpiraţie. Absorbţia sodiului în intestinul subţire joacă un rol important în absorbţia clorului. RbO2. Controlul fin al potenţialului membranelor celulare este important pentru multe funcţii importante ale organismului. Elementele grupei a II-a. deoarece oxizii şi hidroxizii reprezentanţilor caracteristici ai acestei grupe au o comportare intermediară între cei ai metalelor alcaline şi ai aluminiului. Ca urmare. potasiul participă la reglarea potenţialului de membrană şi a pH-ului celular. fosfaţi) şi organice (oxalaţi. Din punct de vedere fiziologic sodiul intervine în: creşterea presiunii osmotice a sucului vacuolar. Rubidiul şi cesiul. iar rubidiul. Potasiul este activator al multor enzime. glucozei şi apei. iar rubidiul şi cesiul iau foc. stimularea absorbţiei ionilor de potasiu la unele plante. ce conduce la obţinerea de hidroxizi alcalini puternici şi respectiv alcoxizi. metalele alcaline conduc la obţinerea de oxizi (Li2O. cesiul şi franciul în fiole de sticlă vidate. În reacţia cu oxigenul. stronţiu (Sr). toxic pentru organismele vii. În organismele multicelulare. cationii de sodiu menţin în limite normale balanţa hidrică. inclusiv al volumului sângelui. Se găseşte în cantităţi mici în lichidul extracelular şi în plasma sanguină. vacuole şi citoplasmă. Grupa IIA (2) Grupa a doua din sistemul periodic este alcătuită din elemente care se mai numesc elemente alcalino-pământoase. carbonaţi. sub formă de săruri anorganice localizate în organele tinere şi în ţesuturile de susţinere ale plantelor mature (Zamfirache.2. în cantităţi mici sub formă de săruri anorganice (cloruri. bariu (Ba) şi radiu (Ra). Rolul fiziologic principal al potasiului în organismele vegetale este de osmoreglator. 6. 2005). în cantităţi mici. este implicat în transportul. Litiul nu se găseşte în mod normal în organismele vii. peroxizi (Na2O2) şi superoxizi (KO2. Potasiul este elementul care se găseşte în cantitatea cea mai mare în plante. în general. sodiul şi potasiul se păstrează sub parafină sau petrol. împreună cu anionii de clor. beriliu (Be).3. stimularea creşterii. Sodiul este determinant primar al volumului lichidului extracelular. sodiul este cel mai răspândit cation din lichidul extracelular. De asemenea. Potasiul este principalul cation din lichidul intracelular. citraţi. aminoacizilor. rezultând hidruri: 2Na + H2 = 2NaH Reacţia metalelor alcaline cu apa sau alcoolii este o reacţie energică (reacţia creşte în violenţă odată cu coborârea în grupă).

este activator al unor enzime. iar beriliul şi magneziul participă la această reacţie la cald. beriliul este un element toxic. care nu respectă tendinţa de variaţie continuă a proprietăţilor). este implicat în reglarea pH-ului celular. Sărurile volatile ale metalelor alcalino-pământoase colorează flacăra incoloră a unui bec de gaz (Ca în roşu-cărămiziu. care sunt baze puternice. elementele grupei a doua nu se găsesc în natură în stare liberă. smalţul dinţilor. pentru a dobândi configuraţia stabilă de gaz rar. Ba în galben-berzui) Elementele alcalino-pământoase sunt foarte reactive. esenţiale pentru organismele vii. În general. Este necesar. 2 34 . Concentraţia sa în sânge şi lichidele extracelulare trebuie menţinută între anumite limite. există sub formă de complex cu magneziul (MgATP). precum şi temperaturile de topire şi de fierbere. în membrane celulare şi în cromozomi. cum ar fi insulina. sunt mai dure decât elementele alcaline şi prezintă densităţi mai mari decât ale acestora. M + 2H2O = M(OH)2 + H2 Metalele alcalino-pământoase se combină. prin membranele celulare şi ca urmare. Calciul controlează activitatea musculară. în lichidul cefalo-rahidian etc. pentru funcţionarea normală a organismului.. Calciul este extrem de important pentru organismele animale reprezentând un element structural major în ţesutul dinamic osos. rezultă BaO2) M + S = MS 3M + N2 = M3X2 6M + P4 = 2M3P2 M + 2C = MC2 (în cazul Be. În cazul organismelor vegetale. 1994). cochiliile scoicilor sau membranele celulare. fiind implicat în mai mult de trei sute de reacţii metabolice esenţiale (Shils. intră în structura clorofilei. 1999. stronţiul şi bariul reacţionează cu apa. Elementele acestei grupe au tendinţa accentuată de a ceda cei doi electroni de pe ultimul strat electronic.Baze teoretice ale chimiei electroni în stratul de valenţă şi configuraţia electronică ns . beriliul este foarte greu accesibil sistemelor biologice. Conductibilitatea electrică a cestor elemente este redusă. din punct de vedere fiziologic. molecula care furnizează energie pentru cele mai multe procese metabolice. cedând cei doi electroni de valenţă şi formând compuşi ionici care conţin cationi de forma M2+ (M-simbolizare generală a unui metal). la rece. lipidic şi proteic. Datorită reactivităţii mari. pentru activitatea optimă a unor proteine şi enzime. Acest element are rol structural. cu degajare de hidrogen. secreţia de hormoni. precum şi a pompei ionice Mg/Ca. magneziul activează procesele de formare ale organelor de rezervă. printre care sinteza acizilor nucleici şi sinteza proteinelor. celelalte elemente din grupă se păstrează doar sub ulei de parafină sau petrol. De asemenea glutationul. fiecare la altă temperatură. în ţesutul muscular. de asemenea. în plasma sanguină. care participă la multe reacţii de sinteză. Magneziul şi calciul sunt elemente foarte răspândite. sunt superioare metalelor alcaline şi scad in grupă (excepţie face magneziul. rezultând hidroxizii corespunzători. Spencer et al. rezultă Be2C) Din cauza solubilităţii sale extrem de scăzute. menţinerea presiunii sanguine. Energiile de ionizare. Calciul. în conducerea impulsurilor nervoase. Astfel de reacţii sunt cele din metabolismele glucidic. necesită prezenţa magneziului pentru biosinteză. Sr în roşu-carmin. Elementele alcalino-pământoase sunt argintii în stare neoxidată (cu excepţia beriliului). contracţia musculară şi ritmul cardiac. ATP-ul. Toate elementele alcalino-pământoase au starea de oxidare +2. Magneziul este implicat în transportul activ al ionilor. Activitatea unor enzime şi sisteme enzimatice este dependentă de prezenţa magneziului. transmiterea impulsurilor nervoase. cu nemetalele: M + X2 = MX2 (X-halogen) 2M + O2 = 2MO (în cazul Ba. fiind prezent în sistemul osos. ceea ce le face extrem de reactive şi de aceea doar beriliul şi magneziul se pot păstra în aer. precum calciul şi potasiul. Magneziul joacă un rol important în structura şi funcţionarea organismului uman. şi reprezintă un factor important în activarea factorilor de coagulare a sângelui. antioxidant important.

conducând la fărâmiţarea metalului. Elementele tranziţionale formează compuşi de coordinaţie. În general. care sunt combinaţii complexe stabile. toxici pentru organismele vii. Co). Elementele tranziţionale sunt metale tipice. caracter amfoter în stări de oxidare medii şi caracter acid în stări de oxidare superioare. Unele dintre elementele tranziţionale reacţionează cu oxigenul. în care ionii metalelor tranziţionale sunt înconjuraţi de un anumit număr de molecule sau ioni care se numesc liganzi. are rol important în osmoreglare etc. aur (Au are +I şi +III). în raport de 3/1). cum ar fi apa regală (amestec de acizi clorhidric şi azotic concentraţi. Configuraţia ultimului strat electronic este (n-2)f1÷14(n-1)d1ns2.4. 35 . Metalele nobile (Au.. Majoritatea elementelor tranziţionale prezintă mai multe stări de valenţă. Oxizii şi hidroxizii metalelor tranziţionale au caracter bazic în stări de oxidare mici. rezultând compuşi ionici. şi au configuraţia electronică a stratului de valenţă (n-1)d1÷10ns2. deoarece reprezintă structuri ideale pentru stocarea oxigenului. Ag.G.Baze teoretice ale chimiei Funcţiile calciului în plante sunt legate de relaţia dintre factorii de mediu şi creşterea şi dezvoltarea acestora. are rol de activator al unor enzime şi sisteme enzimatice. Tranziţionalele de tip d sunt dispuse în patru serii. Pt. Elementele tranziţionale f formează două serii de câte 14 elemente numite lantanide şi respectiv. 6. VIIB (7). 1987). Compuşii coordinativi sunt importanţi din punct de vedere biologic. Se caracterizează prin prezenţa orbitalilor d sau f. VB (5). Metale tranziţionale Metalele tranziţionale alcătuiesc grupele IIIB (3). care au substraturile d şi s complet ocupate cu electroni. mercur (Hg). care sunt mai puţin reactive. Metalele tranziţionale reacţionează cu nemetalele. cupru (Cu are +I şi +II). au temperaturi de fierbere şi de topire mari. Cu excepţia elementelor din grupa IB (11). fiind atacate numai de agenţi oxidanţi puternici. VIIB (10). cationii sunt de multe ori ioni complecşi. E. sunt bune conducătoare de căldură şi electricitate (cel mai bun conducător termic şi electric este argintul. conducând la obţinerea de oxizi care funcţionează uneori ca o peliculă protectoare (Cr. VIIIB (9). Pd) nu reacţionează cu oxigenul. catalizatori sau medicamente. Reactivitatea chimică a metalelor tranziţionale variază semnificativ. Mulţi dintre compuşii de acest tip sunt coloraţi datorită posibilităţilor de tranziţie a electronilor d care determină capacitatea de a absorbi în spectrul vizibil la anumite lungimi de undă. În aceste combinaţii. are izotopii radioactivi. Ni. cadmiu (Cd). urmat de cupru). Radiul este un element rar. et al. parţial ocupaţi cu electroni. compuşii lor fiind utilizaţi în medicină. prezintă luciu metalic şi duritate superioară metalelor din grupele principale. Metalele tranziţionale din grupa IIB (12) zinc (Zn). actinide. iar alteori acţionează continuu (Fe). ceea ce permite împărţirea lor în metale tranziţionale d şi metale tranziţionale f. Compuşii ionici ai metalelor tranziţionale au proprietăţi paramagnetice (prezintă magnetizaţie proporţională şi de acelaşi sens cu intensitatea câmpului magnetic în care se află). IB (11) şi IIB (12) situate între grupele IIA (2) şi IIIA (13). agenţi de transfer ai electronilor. argint (Ag are +I şi mai rar +II). care prezintă numeroase particularităţi. Calciul are efect stimulator asupra proceselor biosintetice de la nivelul mitocondriilor (Carnieri. primele elemente ale fiecărei serii formează mai uşor compuşi stabili comparativ cu ultimele elemente. VIB (6). IVB (4). valoarea maximă a stării de oxidare a elementelor tranziţionale este dată de numărul grupei din care fac parte (notaţia cu cifre romane). Stronţiul şi bariul nu se întâlnesc în sistemele biologice. funcţionează ca elemente divalente.2. VIIIB (8).

atât animalelor. catalaza şi peroxidaza sunt enzime Fe-dependente. utili în procesele oxidoreducătoare. şi aldehidoxidaza. drept constituent al unor enzime şi activator al altora. Titanul se pare că are efecte benefice minore în organismele vegetale. care catalizează scindarea nucleotidelor şi care contribuie la capacitatea antioxidantă a sîngelui. 1999). favorizează acumularea azotului în nodozităţile radiculare de la plantele leguminoese. care poate să apară în sistemele biologice în mai multe stări de oxidare. iar ribonucleotid reductaza este implicată în sinteza ADN-ului. Cromul este un element care are influenţe benefice în cantităţi extrem de mici. Se sugerează. superoxid dismutaza Mn-dependentă este principala enzimă antioxidantă din mitocondrii. posibilitatea ca vanadiul să înlocuiască molibdenul în procesul de fixare a azotului pe cale microbiologică (Singht et al. 2002). determină. cele mai vulnerabile organite celulare la stresul oxidativ. denumit hem. cuprul şi fierul activează biosinteza clorofilei. ca urmare. cât şi al animalelor. de asemenea. Manganul are rol de cofactor al multor enzime implicate în metabolismul organismelor vegetale. odată cu creşterea conţinutului de glucoză din sânge. intră în structura unor enzime şi proteine complexe.Baze teoretice ale chimiei Considerând elementele tranziţionale în ordinea din tabelul periodic. aminoacizilor şi colesterolului (Nielsen. De asemenea. participă la reacţiile de oxido-reducere. Vanadiul este un microelement important pentru unele specii animale şi vegetale. de asemenea. este un microelement important şi util. precum şi acumularea proteinelor în frunze. drept stimulator al activităţii miocardului şi creşterii masei musculare în general. Fierul este activator unor enzime şi. 1978). Astfel. fierul este absorbit sub formă de ioni (Fe2+ sau Fe3+). participă la intensificarea procesului respirator etc. Molibdenul este un microelement care funcţionează drept cofactor pentru enzime care catalizează transformări chimice importante. Fierul participă la oxidarea carbohidraţilor. 1997). La anumite specii. La plante. În organismul uman este component esenţial a sute de proteine complexe. şi o proteină) din calea transportoare de electroni. Este. Este implicat în biosintezele clorofilei şi pigmenţilor carotenoidici şi în procesele de fotosinteză şi de fixare a azotului. 1999. Organismul uman utilizează cromul. enzime şi sisteme enzimatice (Fairbanks. Manganul. evidenţiem rolul unora dintre ele în organismele vii. precum şi în cel de biosinteză a clorofilei la algele verzi unicelulare (Meisch. precum şi la deteriorarea procesului de reproducere. fiind implicat în metabolismul glucozei. participă la transportul (prin intermediul hemoglobinei) şi stocarea (în molecule numite mioglobină) oxigenului în sângele şi ţesuturile mamiferelor. literatura de specialitate menţionează implicarea vanadiului în procesele de creştere. In plante. Benzschawel. În cazul organismelor animale. 36 . molibdenul este un ultramicroelement util. Beard et Dawson. Fierul este un micronutrient cu rol major in celulele organismelor vii. o formă biologic activă a cromului. 1985). 1969). În cazul organismelor animale. manganul are rol important în anumite procese fiziologice. cu rol important în îndepărtarea unor specii reactive de oxigen. cunoscut ca element care influenţează pozitiv procesul de fotosinteză şi.. a cărei structură nu este deocamdată cunoscută. cât şi plantelor. proteinelor şi lipidelor prin intermediul citocromilor (specii alcătuite dintr-un complex cu fier. deficienţa în vanadiu conduce la încetinirea procesului de creştere. Pentru plante. atât în cazul plantelor. Lipsa sau slaba aprovizionare a plantei cu mangan are drept consecinţă diminuarea rezistenţei rădăcinilor la infecţii patogene (Marschner. 2000). datorită capacităţii lor de a trece reversibil dintr-o stare de oxidare în alta. 2005). (Zamfirache. xantinoxidaza. sporirea efectelor insulinei (Vincent. molibdenul este cofactor pentru trei enzime: sulfitoxidaza. ca ultramicroelement. vanadiul este implicat în dezvoltarea oaselor. În organismul uman. cu rol în metabolismul medicamentelor şi toxinelor (Beedham. de asemenea. în special drept cofactor enzimatic (nitratreductaza. nitrogenaza. xantinoxidaza). împreună cu zincul. de biosinteză a clorofilei şi pigmenţilor carotenoidici. care este implicată în metabolismul aminoacizilor cu sulf. În cazul organismului uman. De exemplu. enzime cu rol important în metabolismul carbohidraţilor.

precum şi datorită abilităţii sale de a accepta şi ceda cu uşurinţă electroni (Linder et Hazegh-Azam. Este bioconstituent al unor metaloenzime (carboxipeptidaza. 1994). fiind un metal cheie în activitatea unor enzime. lactatdehidrogenaza. susţin vitamina C în îndeplinirea rolului său. rolul său stimulator în procesele de creştere la orz şi tomate ( Burzo et al. El. cum ar fi ureaza sau hidrogenaza. Vitamina B12. fosfataza alcalină. cobaltul este un element indispensabil datorită rolului său de (Milică et al. aminopeptidaza. deoarece un număr de reacţii esenţiale pentru funcţionarea normală a creierului şi sistemului nervos sunt catalizate de enzime cupru-dependente. în plus. de asemenea. vitamina B12. Cuprul participă la funcţionarea mecanismelor de protecţie a organismelor animale de efectele dăunătoare ale unor substanţe chimice. În cazul organismelor animale. Ca şi manganul. De asemenea. arginaza etc. intră în structura unor enzime (ascorbat oxidaza) şi stimulează activitatea altora (polifenoloxidaza). Alături de vitamina C. catalaza. în special legate de proasta funcţionare a ficatului. Cuprul participă la funcţionarea normală a organismelor vii. izomeraza. Cercetări efectuate pe anumite animale (pui de găină. În cazul plantelor. intervine în biosinteza clorofilei pe care. superioare. tirozinaza. ca urmare a faptului că este component al Cu-Zn superoxid dismutazei şi ceruloplasminei. în funcţionarea sistemului nervos central. precum şi cofactor.003%. acest element este implicat în activitatea fotosintetică a plantelor. este un element cu rol catalitic în procesele de oxidoreducere. superoxid dismutaza. cuprul este legat într-o varietate de proteine cu funcţii metabolice specifice. fosfataza alcalină. nichelul este component al unor enzime. glutamatdehidrogenaza. şi implicit. 2005). prin întărirea sistemului imunitar (Gissen. o protejează de degradarea timpurie. participă de chelaţi la intensificarea activităţii unor enzime specifice nodozităţilor Nichelul este un microelement care. alcooldehidrogenaza. cobaltul este necesar formării fixatoare de azot atmosferic şi. Este important. în sensul de “efector metabolic”. Cercetări recente evidenţiază faptul că acest element este asociat cu metabolismul lipidic şi este implicat în mecanismele protective împotriva cancerului. 1982).). precum şi asupra sistemelor osos şi nervos. Zn-Cu superoxiddismutaza). În cazul organismelor vegetale. dopamin-hidroxilaza. oxalacetatdecarboxilaza. enolaza. Zincul este un element indispensabil pentru plante. participă la producerea de substanţe care reglează presiunea sanguină şi pulsul. lipidelor şi proteinelor. 1996). cum ar fi citocrom oxidaza. Pentru plantele stimulator al creşterii nodozităţilor radiculare sub formă ionică sau (Zamfirache. 1996). carenţa acestui element favorizează apariţia şi dezvoltarea TBC-ului. unde există ca microelement sub forma ionilor cuproşi şi cuprici. în formă disponibilă din punct de vedere biologic. menţine elasticitatea vaselor de sânge şi pielii şi. Cuprul îndeplineşte funcţii antioxidante în diferite ţesuturi şi fluide.Baze teoretice ale chimiei Cobaltul este un microelement esenţial pentru multe specii animale şi vegetale. cobaltul sunt importante pentru funcţionarea normală a celulelor. mulţi oameni de ştiinţă consideră nichelul un micronutrient indispensabil sănătăţii omului. şobolani) supuse unei diete lipsite de nichel au evidenţiat faptul că acestea prezintă probleme de sănătate. ARN-polimeraza. ADN-polimeraza . în care ionul metalic este înconjurat de un ligand cu şase atomi donori (Cojocaru. în special în cazul leguminoaselor. proteinele de depozitare (metalotioneinele) sau metaloenzimele care conţin cupru (cuproenzime. 1999).. intră în structura cobalaminei. cu rol activator al unor alte enzime (arginaza. iar excesul activează declanşarea bolii canceroase. La om. Zincul este un microelement esenţial pentru organismele vii. deoarece are efecte benefice asupra funcţionării ficatului şi rinichilor. enolaza. esenţială pentru metabolismul carbohidraţilor. Este cofactor al unor enzime (carbonic anhidraza. cum ar fi proteinele de transport (ceruloplasmina sau Cu-albumina).. în biosinteza triptofanului şi acidului indolilacetic 37 . aldolaza). De asemenea. de asemenea. lizil-oxidaza. vitamină care este un complex de coordinare al cobaltului. De asemenea. unde concentraţia normală de zinc este de 0.). cum ar fi insulina sau hormoni gonadotropi hipofizari. de asemenea. precum şi de stimulator al activităţii altora (peroxidaza. Este cunoscut. hexokinaza etc. intervine în acţiunea unor hormoni. stimulează metabolismul animal şi vegetal. precum şi în menţinerea sănătăţii cardiovasculare. previn deteriorarea nervilor prin contribuţia la formarea tecii protective a acestora etc.

1996). La temperaturi ridicate reacţia este energică: 4M + 3O2 = 2M2O3 Încălzit la roşu. rezultând soluţii care conţin ioni metalici trivalenţi. taliu (Tl). În plus. iar trioxidul de taliu (Tl2O3) prezintă caracter puternic bazic. caracterul metalic creşte de sus în jos. Galiul. bor (B).+ 6H2O = 2M(OH)4. Grupa IIIA (13) Elementele din această grupă. cu configuraţia electronică generală ns 2np1.5. Este motivul pentru care borul funcţionează tricovalent prin hibridizare de tip sp2. trioxidul de indiu (In2O3) prezintă caracter bazic. de oxid. au pe ultimul strat 3 electroni. care pot funcţiona în unii compusi şi cu valenta unu (InCl. galiu (Ga). In mod constant. în general.+ 3H2 Aluminiul este singurul element din grupă care reacţionează la temperatură ridicată cu azotul. Elementul bor mai poate funcţiona şi în stare de hibridizare sp3. proteic. aluminiu (Al). In2O. În privinţa proprietăţilor fizice există deosebiri între elementele grupei. acoperindu-se cu un strat subţire. 2005). 2000). 6. Wolframul (tungsten) are rol biologic limitat. Formarea cationilor trivalenţi (E3+) necesită o energie de ionizare mare. sărac în zinc (Thalassiosira weissflogii). În privinţa borului. Cadmiul nu este cunoscut.2. indiu (In). Reactivitatea elementelor din această grupă este mai scăzută.Baze teoretice ale chimiei (auxină). cercetări recente consideră că gliceraldehid-3-fosfatferedoxin-oxidoreductaza. Aluminiul. cu excepţia indiului şi taliului. trei. conducând la obţinerea de halogenuri trivalente (excepţie TlX): 2M + 3X2 = 2MX3 Taliul poate funcţiona şi ca element monovalent formînd TlX. rezultând nitrură de aluminiu: 2Al + N2 = 2AlN 38 . astfel încât trioxidul de bor prezintă caracter acid (B2O3). Este vorba de studiul unei anhidraze carbonice Cd-dependente (Lane et Morel. temperatură şi puritate. O proprietate interesantă a galiului este temperatura sa de topire forte scăzută (29. În grupă. deoarece este utilizat de un număr mic de enzime care fac parte din familia aldehidferedoxin-oxidoreductază (Kletzin et Adams. borul prezentând caracter de nemetal asemănător siliciului. dimensiunile particulelor. TlCl). conductibilitate electrică şi conductibilitate termică. acesta formează cu oxigenul combinaţii covalente. galiul şi indiul se dizolvă în acizi diluaţi. Studii experimentale recente evidenţiază rolul acestui element în metabolismul unui organism marin care trăieşte într-un mediu tipic. al acizilor nucleici. care au drept cofactor wolframul. Caracterul oxizilor variază în grupă. Toate elementele grupei reacţionează energic cu moleculele de halogeni (X2). elementele grupei prezintă în combinaţiile lor (în special halogenate şi oxigenate) valenţa maximă. Metalele din grupă (M) reacţionează cu oxigenul din aer. Ga2O3) prezintă caracter amfoter. al unor vitamine. din cauză că numărul de electroni de pe stratul de valenţă este mai mare. trioxizii de aluminiu şi galiu (Al2O3. Aceste enzime. Tl2O. comparativ cu elementele din primele două grupe principale. prin participarea unui orbital 2p vacant. taliul formează un oxid toxic (Tl2O) în care metalul este monovalent. ca având funcţii biologice. 2M + 6H+ = 2M3+ + 3H2 Taliul este singurul metal din grupă care se găseşte sub formă de ioni monovalenţi în soluţiile acide. enzimă care aparţine acestei famili. Aluminiul şi galiul reacţionează cu hidroxizii alcalini în soluţii apoase formînd anioni hidroxilici complecşi: 2M + 2OH. Metalele din grupa prezintă luciu caracteristic. protector. în reglarea metabolismelor glucidic. este implicată în glicoliză (Mukund et Adams. indiul şi taliul au puncte de topire inferioare aluminiului şi greutăţi specifice superioare acestuia. Comportarea sa în raport cu oxigenul din aer este dependentă de cristalinitatea probei. precum şi în procesele pe care le implică fixarea azotului la plantele leguminoase (Zamfirache.8oC). 1995). catalizează interconversia aldehidelor la carboxilaţi.

Grupa IVA (14) Elementele din această grupă. 39 . Ca) şi diminuarea absorbţiei altora (S. pectinază. Elementele grupei au tendinţa de a forma covalenţe. Mg. care se deosebeşte de celelalte elemente ale grupei prin compuşii pe care îi formează. [Sn(OH)6]2. Starea de oxidare maximă este IV şi se manifestă în combinaţiile halogenate (EX4) şi în oxizii superiori cum ar fi CO 2 sau SiO2. considerat o neurotoxină. borul este necesar în cantităţi mici. aluminiul. care sunt toxici pentru plante.6. în stimularea activităţii unor enzime (invertază. în intensificarea absorbţiei unor elemente (K.se întâlneşte numai în două carburi metalice. Carbonul este singurul element din grupă care poate forma legături duble sau triple. iar anionul C4. odată cu creşterea numărului atomic. cresc razele atomice şi ionice ale elementelor precum şi densitatea. în fixarea azotului. punctul de topire. acizilor nucleici clorofilei. staniu (Sn) şi plumb (Pb) au 4 electroni pe ultimul strat. Elementele grupei pot realiza legături coordinative. Prezenţa borului în organismele vegetale favorizează procesele de respiraţie şi fotosinteză. De asemenea. Se pare că acest element nu are efecte benefice asupra organismelor animale. Creşterea caracterului metalic se manifestă prin modificarea stabilităţii hidrurilor. De asemenea.2. având rol de acceptori de electroni. organismul uman este expus continuu acţiunii acestui element.. caracterul metalic creşte de la carbon. precum şi în acumularea auxinelor libere. nemetal tipic. 6. deoarece este implicat în fixarea ionilor de calciu. precum şi înflorirea. considerate semimetale. precum şi a creierului (îmbunătăţirea performanţelor legate de atenţie şi memoria de scurtă durată). magneziu şi fosfor. Cationul C 4+ este foarte instabil. În cele mai multe organisme vegetale. dar cel mai pronunţat se manifestă la carbon în stare hibridizată (mai importante sunt covalenţele cu el însuşi şi cu hidrogenul). formarea compuşilor fenolici. Borul este un microelement necesar tuturor plantelor. siliciu (Si). importante din punct de vedere biologic. deoarece prezenţa sa este asociată cu o bună funcţionare a sistemului osos. până la staniu şi plumb. datorită capacităţii sale de a hibridiza sp2 şi sp. carbon (C). băuturi. tirozinază). Efecte pozitive asupra creşterii sunt semnalate la speciile cu toleranţă ridicată la aluminiu.şi plumbului. stimulează activitatea unor enzime etc. mangan. Acceptarea de electroni pentru realizarea configuraţiei stabile este posibilă din punct de vedere energetic pentru elementele acestei grupe. [Pb(OH)6]2-. este toxic pentru plante. la siliciu şi germaniu. produse farmaceutice etc. Borul inhibă. în mică măsură.Baze teoretice ale chimiei Elementele grupei. În organismele animale şi în special în organismul uman. deoarece perturbă absorbţia ionilor de calciu. punctul de fierbere. care are valoarea cea mai mare în cazul hidrocarburilor. germaniu (Ge). prin prezenţa sa în cantităţi mici. În cazul plantelor superioare. fără rol important în chimia carbonului (Be2C şi Al4C3). alterează bariera membranară care reglează schimburile între sistemul nervos central şi sistemul circulator periferic (Banks. Odată cu creşterea numărului atomic. zinc şi. Se găseşte în plantele superioare sub formă de compuşi ai acidului boric şi complecşi organoborici. Prin alimente. până la 6 în cazul unor ioni complecşi ai staniului. urmat de siliciu în stare hibridizată (în special în compuşii săi cu oxigenul). efectele sale benefice fiind de ordin secundar. cu excepţia carbonului. Similar cu grupa 13 (IIIA). Numărul maxim de coordinaţie al elementelor faţă de oxigen creşte de la 3. borul influenţează permeabilitatea membranelor plasmatice şi este implicat în transportul glucidelor. prezenţa borului este legată de funcţionarea normală a metabolismului animal. Cl2). a cărui configuraţie electronică este ns2np2. a principalelor procese fiziologice legate de utilizarea de către plante a acestor elemente. la 4. este implicat în reducerea toxicităţii altor elemente minerale (P sau Cu). elemente cu caracter metalic. în cazul unor compuşi ai carbonului (H2CO3). intervine în modificarea raportului monoglucide/diglucide în favoarea monoglucidelor. cantitatea de aluminiu este redusă. Aluminiul este de interes în metabolismul criptogamelor. proteinelor. La elementele cu număr atomic mare se accentuează tendinţa de a forma cationi. Are rol important în biosinteza glucidelor. În cantitate mare. în cazul unor compuşi ai germaniului şi siliciului (H3SiO4). şi în această grupă. magneziu. sunt borul şi. 1989). Aluminiul este cel mai abundent ion metalic din biosferă. în creşterea rezistenţei plantelor la secetă şi ger. P. legarea fructelor şi formarea seminţelor. Aluminiul. implicit.

hidro-ecosfera şi litosfera. siliciul este implicat în desfăşurarea normală a reacţiilor implicate în metabolismul vegetal. a căror stabilitate scade de la carbon la plumb. numai în cazul unor derivaţi halogenaţi de forma EX5 (E = element). Poziţia elementelor din grupa VA în raport cu gazele rare nu permite. ligamentelor. Elementele grupei au rol biologic important.2.7. care se găsesc în patru rezervoare majore interconectate: atmosfera. siliciul este esenţial din punct de vedere fiziologic şi metabolic. bismut (Bi). stare de oxidare II+) are caracter amfoter. Pentru anumite bacterii şi alte forme de viaţă. Expunerea îndelungată la săruri solubile sau compuşi cu proprietăţi oxidante ale plumbului determină apariţia de nefropatii şi suferinţe abdominale. stare de oxidare IV+) are caracter acid. Germaniul este un microelement implicat în eliminarea şi neutralizarea substanţelor toxice. în anumite condiţii. de creşterea rezistenţei pasive a plantelor la agenţi patogeni. deoarece în cazul acestor două elemente (elemente grele) se manifestă fenomenul de ecranare a nucleului. fizică. deoarece intră în constituţia oaselor. dioxidul de staniu (SnO2. biosfera terestră. care se datorează unor procese active de natură chimică. iar în straturile superioare ale mărilor şi oceanelor. stibiu (Sb). este esenţial pentru toate sistemele vii. implicit. de 420 x 10 11t (Öpik. Cercetări la nivel molecular au evidenţiat rolul acestui element de stimulator al sistemului imunitar şi. Starea de oxidare maximă este V+ şi se manifestă rar. în funcţie de condiţiile de reacţie. Dioxidul de plumb (PbO 2.Baze teoretice ale chimiei Fiind nemetale. Acest element este prezent în natură sub formă de combinaţii anorganice şi organice. părului. Acţiunea sa este legată de reducerea transpiraţiei cuticulare. proprietate întâlnită şi în cazul germaniului (acid foarte slab). cu halogenii. de stimularea proceselor de germinaţie şi creştere pe substrate saline. unul dintre cele mai răspândite elemente din natură. elementele din această grupă formează hidruri. Atomii elementelor din această grupă nu formează combinaţii ionice. Grupa VA (15) În această grupă sunt cuprinse elementele azot (N). de creşterea rezistenţei mecanice. şi are. Siliciul este al doilea element ca abundenţă în scoarţa terestră (după oxigen). de stimularea absorbţiei de dioxid de carbon şi. în special în organismele tinere. 1989). rolul de a reduce efectele negative ale aluminiului. stare de oxidare II+) are caracter bazic. Este important pentru organismele animale. în particular. Rezervele enorme de carbon sunt estimate a fi de 7. iar monoxidul de staniu (SnO. carbonul şi siliciul pot forma acizi. fosfor (P). 2005). precum şi protecţia organismelor de radiaţiile UV. efectele sale pozitive asupra cancerului şi artritei (Asai.5 x 10 11t în dioxidul de carbon atmosferic. Informaţiile legate de rolul biologic al plumbului sunt foarte puţine. Elementele grupei reacţionează. manifestarea tendinţei de a forma ioni negativi. rezultând tetrahalogenuri (în cazul plumbului rezultă PbX2): M + 2X2 = MX4 În aer sau în oxigen. unghiilor etc. iar monoxidul de plumb (PbO. În reacţie cu hidrogenul. având configuraţia ns2np3. rezultă oxizi: 2M + O2 = 2MO M + O2 = MO2 În cazul staniului. deoarece repulsia datorată electronilor atomilor 40 . datorat numărului mare de straturi electronice. Circulaţia complexă a carbonului între aceste rezervoare este un ciclu biogeochimic. 6. geologică şi biologică. în general. de asemenea. stare de oxidare IV+) are caracter slab acid. de intensificarea procesului de fotosinteză etc. Staniul este implicat ca microelement în funcţionarea normală a unui număr restrâns de organisme animale. cum ar fi metalele grele şi radicalii liberi. Plumbul are acţiune inhibitoare asupra unor enzime implicate în biosinteza hemului(α-aminolevulinat dehidrataza şi ferochelataza) determinând apariţia anemiei. Carbonul. arsen (As). în anumite condiţii. El este un metal toxic ce poate distruge conexiunile nervoase. putând exista în soluţie numai cationi Sb3+ şi Bi3+. Ultimul strat conţine cinci electroni. În cantităţi mici.

Faţă de hidrogen şi radicali organici.Baze teoretice ale chimiei este atât de mare. proprietate mai accentuată în cazul azotului. în săruri de amoniu sau tetraalchilamoniu. În grupă. Contrar celorlalte elemente. Reacţia cu oxigenul a elementelor grupei conduce la obţinerea de anhidride. cu participarea celor trei electroni p de valenţă. Electronegativitatea scade in grupă de la azot la bismut. As3. Fosforul este un alt element al grupei. a proteinelor membranare. caracterul nemetalic scade odată cu scăderea caracterului acid al oxizilor. Bismutul în stare solidă are structură metalică. care poate coordina H+. a acizilor nucleici. In urma reacţiei cu hidrogenul. deoarece intră în alcătuirea aminoacizilor. având rol de donori de electroni. cresc densitatea. în stare solidă. dacă azotul se află în raport optim cu fosforul şi potasiul.există numai în stare solidă în unele azoturi. cum ar fi azotul sau carbonul. spre deosebire de celelalte elemente ale grupei. rezultând ioni oniu (NH4+. numărul maxim de coordinaţie al azotului este 4. Prezenţa perechii de electroni neparticipanţi determină capacitatea elementelor din această grupă de a realiza legături coordinative. oxoacizii sunt oxidanţi. azotul este al patrulea element mineral ca abundenţă şi unul dintre cele mai importante ca implicare în nutriţia minerală. în stare hibridizată poate realiza legături duble sau triple. Azotul nu prezintă modificaţii alotropice. Bazicitatea hidrurilor scade în grupă de la azot la arsen. Astfel. Ionii N3-. denumit ciclul azotului. Capacitatea de a forma legături triple explică existenţa moleculelor N2. Solubilizarea este realizată de 41 . tăria lor diminuând de la azot la arsen. a căror stabilitate scade de la azot la arsen. raza atomică. arsenul şi stibiul. În oxizii sau oxiacizii săi. a clorofilelor etc. unităţi structurale fundamentale ale moleculelor de proteine şi acizilor nucleici. Azotul molecular din atmosferă nu poate fi utilizat direct de organismele vii. La atomul central există o pereche de electroni neparticipanţi. se deosebeşte de celelalte elemente ale grupei. N2O3 şi P2O3 sunt anhidride. fosforul nu se găseşte decât în sol. În stare de oxidare 5. odată cu creşterea numărului de ordine. care se realizează în citoplasmă. încât nucleul nu mai poate atrage alţi trei electroni necesari completării învelişului electronic exterior. a proteinelor de rezervă. deoarece poate să formeze compuşi în toate stările de oxidare de la 1 la 5. combinaţii care în soluţie hidrolizează: Mg3N2 + 6H2O = 3Mg(OH)2 + 2NH3 Co3P2 + 6H2O = 3Co(OH)2 + 2PH3 Atomii elementelor din această grupă au tendinţa de a forma legături covalente. raza ionică. As2O3 şi Sb2O3 au caracter amfoter. punctul de topire. Elementele fosfor şi arsen prezintă în oxiacizii lor număr de coordinaţie 4 (H3PO4. Azotul. As3PO4). Azotul este un element esenţial în organismele vii. anhidridele azotoasă (N2O3) şi azotică (N2O5) reacţionează cu apa. a enzimelor. singurul element gazos din grupă. Transformările azotului şi compuşilor săi în natură se realizează printr-un proces biochimic ciclic. în timp ce fosforul. PH4+). iar Bi2O3 are caracter bazic. care există ca agregate mari ce conţin legături simple. Atât fosforul organic. combinaţii de tipul: 4E + 3O2 = 2E2O3 4E + 5O2 = 2E2O5 Prin reacţia anhidridelor cu apa rezultă acizi: E2O3 + H2O = 2HEO2 E2O5 + H2O = 2HEO3 În cazul azotului. P3-. macromolecule biochimice care transportă informaţia genetică. cât şi cel mineral sunt insolubili. fosfuri şi arseniuri metalice. În organismele vegetale. El intră în structura proteinelor citoplasmatice. azotul este implicat în biosinteza proteinelor. prezintă multe astfel de modificaţii. Odată cu creşterea numărului atomic. Procesele de creştere şi dezvoltare ale organismelor vegetale se desfăşoară în condiţii normale. cloroplaste şi mitocondrii. azotul are numărul maxim de coordinaţie 3 (HNO3). important pentru creşterea şi dezvoltarea organismelor vii. Oxiacizii în care elementele se află în stare de oxidare 3 sunt agenţi reducători. punctul de fierbere. În metabolismul vegetal. rezultând acid azotos (HNO2) şi acid azotic (HNO3). elementele grupei VA formează combinaţii de tipul EH3 (hidruri). El trebuie transformat în compuşi utilizabili sau fixat pentru a putea fi folosit.

în care sulful are rol de acceptor de electroni. enzime prezente în rădăcini. la care numărul cuantic principal este mai mare decât 2. maturare a fructelor etc. Comportarea diferită a oxigenului. Sub formă de anion fosfat. punctele de fierbere. De la plante. telur) şi metalic (poloniu) se observă în multe dintre proprietăţile acestor elemente. atât în stare elementară. de asemenea. sulf). pentru participarea sa la menţinerea echilibrului acido. În aceste combinaţii. Tendinţa generală este de acceptare a doi electroni.Baze teoretice ale chimiei fosfataze. carbon) oxigenul poate forma legături simple şi duble. Fosforul este un element de importanţă vitală pentru metabolismul celular al tuturor formelor de viaţă. De asemenea. corespunzătoare numărului grupei. fructificare. Este motivul pentru care combinaţiile în care elementele grupei prezintă covalenţe mai mari decât 2 nu provin din stări fundamentale ale atomilor. Sub formă de fosfaţi. În plus. Atomii elementelor sulf. seleniu. 42 . Perechile de electroni care participă la realizarea acestui tip de legături sunt perechile de electroni din orbitalii exteriori s sau p şi uneori d. elementele grupei pot prezenta starea de oxidare maximă şase. în sistemul tampon sanguin. Cu excepţia oxigenului. oxigenul reacţionează cu toate elementele. Anionii fosfat şi unii esteri ai acidului fosforic sunt prezenţi în toate celulele animale. În stare de oxidare III. Atomii elementelor îşi pot completa octetul şi prin formarea a două covalenţe. Tendinţa de a trece de la caracterul nemetalic (oxigen. şi poloniul (Po) au pe stratul de valenţă şase electroni. pot avea şi rol de accepori de electroni. Compuşii cu fosfor trivalent sunt toxici pentru organismul animal. Omologii oxigenului. există în ţesutul muscular al vertebratelor. glicoliză sau fotofosforilare). componenţi structurali principali ai membranelor celulare. sulful poate înlocui oxigenul. fosforul este preluat din sol de către plante. ci hibridizate. razele atomice şi razele ionice cresc de la oxigen la telur. Celulele vii utilizează fosforul pentru transferul energiei celulare de la procese exergonice la procese endergonice. în cazul plantelor. din cauza sarcinii nucleare mari în raport cu raza atomică relativ mică. caz în care intervin cei doi electroni p necuplaţi. În grupă. Arsenul se găseşte în cantităţi mici în toate ţesuturile animale şi vegetale. oxigenul (O2). fosforul intră în structura fosfolipidelor. este datorată faptului că electronii de pe ultimul strat sunt legaţi puternic. în care elementele grupei sunt divalent negative. fiind absolut necesari desfăşurării normale a proceselor metabolice. păstrează şi transportă energia liberă (în procese de fosforilare oxidativă. punctele de topire. conţin şi orbitali de tip d. Anionii fosfat reprezintă constituenţi minerali ai ţesutului osos (sub formă de fosfaţi de calciu). formînd tioacizi. proprietate care se manifestă în cazul oxoacizilor. acizilor nucleici şi altor biomolecule simple sau complexe. Cu elementele electropozitive. FO). formează combinaţii ionice. Datorită potenţialului mare de ionizare (314 kcal/mol). Fosforul este recunoscut. scăzând în acelaşi sens caracterul electronegativ al elementelor. masele atomice. fiind implicaţi. prin intermediul acidului adenozin trifosforic (ATP) care captează. pe care pot fi promovaţi electronii exteriori. cu excepţia fluorului (singurul element mai electronegativ decât oxigenul) unde este în stările de oxidare +1 sau +2 (F2O. având rol de donori de electroni.2. 6. telurul (Te). arsenul este toxic pentru organismul animal. intră în constituţia nucleotidelor.bazic al organismului. cât şi în combinaţiile sale. Cu elementele vecine din perioada 2 (azot. formând compuşi în care funcţionează în starea de oxidare –2.8. Atomii elementelor din această grupă. la semimetalic (seleniu. fosforul este preluat de animale. sulful (S). seleniul (Se). sau prin intermediul microorganismelor care excretă acizi organici sau chelaţi. acest element stimulează procesele de înflorire. şi telur pot forma legături coordinative. translocat prin tulpini şi depozitat în organele tinere şi seminţe. de asemenea. Configuraţia electronică a ultimului strat este ns2np4. pentru realizarea configuraţiei stabile a celui mai apropiat gaz rar din sistemul periodic al elementelor. în special ai oxigenului. Grupa VIA (16) Elementele acestei grupe.

În urma reacţiei cu oxigenul. Cu excepţia apei. proteinele şi enzimele care conţin aceşti aminoacizi. Prin putrezire. în timp ce această stare este realizată de celelalte elemente ale grupei la temperaturi mai mari decât punctele lor de fierbere. existând sub formă de apă. pe de o parte. aceşti compuşi prezintă caracter slab acid. de unde plantele pot să le absoarbă prin frunză. oxigenul reprezintă aproximativ 20% din atmosfera terestră. seleniuri şi telururi Oxigenul este. direct. dioxidul de carbon. care EO2 + HOH = H2EO3 (H 2SO3) prin reacţia cu apa conduc la obţinerea de acizi: EO3 + HOH = H2EO4 (H2SO4) Reacţia elementelor grupei cu metalele alcaline şi alcalino-pământoase conduce la obţinerea de compuşi ionici: oxizi. iar în apă reprezintă aproximativ 88%. substanţe care reintră în circuitul general al substanţelor naturale. pe de altă parte. Cel mai mare conţinut de sulf îl au keratinele prezente în epidermă. Plantele verzi. în cazul oxigenului. Sulful participă la reacţii de oxido-reducere implicate în metabolismul organismelor vii prin grupările tiolice libere sau eliberate în prezenţa biocatalizatorilor din compuşi organici (-SH din glutation de exemplu). în cazul elementelor în stare solidă. Prin acţiunea radiaţiilor UV asupra moleculei de oxigen se formează. sulfuri. Importante în structura proteinelor sunt punţile disulfidice dintre reziduurile de cisteină (de exemplu. rezultă compuşi de forma EO2 şi EO3. În urma acestui proces se eliberează oxigen în atmosferă. Cercetări recente evidenţiază. în cazul proteinei-hormon insulină). Moleculele de apă. rezultând dioxid de carbon. carbonaţi etc. silicaţi. Ca urmare. oxizi. substanţele organice se transformă în substanţe simple precum apa. algele şi anumite microorganisme preiau dioxidul de carbon. anhidride acide. cu care nu se combină în mod direct. În stare liberă. hidrogenul sulfurat sau amoniac. pentru biosinteză de glucide. care se manifestă prin diferite forme moleculare. Urme de sulf se găsesc în atmosferă. sub formă de dioxid de sulf. păr şi unghii. Echilibrul dintre producerea şi consumul de oxigen este controlat prin procese biologice şi geologice. Cu excepţia gazelor rare. Sulful este un element esenţial pentru organismele vii. apă şi energie. asigurând respiraţia organismelor aerobe. şi prin variaţia structurii cristaline. de asemenea. formând compuşi de forma EH2. Sulful are rolul de a proteja celulele împotriva factorilor dăunători. sulful este prezent în structura aminoacizilor cisteină şi metionină. importanţa sulfului în biosinteza cofactorilor şi situsurilor active vitale din proteine şi. cum ar fi poluarea şi radiaţiile dăunătoare. rolul său în mecanismele complexe în care este implicat (Akabayov et al. a căror stabilitate diminuează în grupă de sus în jos. proces în urma căruia se petrece oxidarea anumitor substanţe organice. reprezentând în acelaşi timp şi o barieră termică. ozonul (O3). care are rolul de a proteja organismele vii de efectele nocive ale radiaţiilor cu lungimi de undă mici. biotina). 2005). Ciclul oxigenului este un ciclu biogeochimic între cele trei mari rezervoare de oxigen: atmosfera. caracter care se intensifică în grupă odată cu creşterea volumului atomic. Oxigenul este un element esenţial pentru viaţa pe planetă. Diferitele tipuri de combustii. biosfera şi litosfera.Baze teoretice ale chimiei În condiţii normale de temperatură şi presiune. utilizată de organisme pentru diferite funcţii vitale. alcaloizi şi uleiuri eterice. sulfaţi. a halogenilor şi a metalelor nobile. unul dintre cele mai abundente elemente de pe Pământ. care se petrec în strânsă legătură cu circulaţia carbonului în natură. Sulful intră în structura unor vitamine (tiamina.. se petrec tot în prezenţa oxigenului. este prezent în toate polipeptidele. Elementele grupei reacţionează cu hidrogenul. 43 . în funcţionarea normală a ficatului şi în încetinirea procesului de îmbătrânire. au o tendinţă pronunţată de a participa la realizarea de legături de hidrogen. În organismele animale. Este implicat. în straturile superioare ale atmosferei. din punct de vedere cantitativ. cu care nu reacţionează. pe care îl utilizează în procesul de fotosinteză. oxigenul formeză oxizi. precum şi putrezirea organismelor după moarte. cu toate celelalte elemente din sistemul periodic. oxigenul există în stare diatomică. Toate elementele grupei există în mai multe forme alotropice. spre deosebire de hidrurile celorlalte elemente din grupă.

sunt în studiu. proteine de transport capabile de protecţie antioxidantă a celulelor epiteliale. iod. clor. Trei enzime diferite. plantele încorporează acest element în compuşi care conţin sulf. la lichid şi apoi la solid. În grupă. care la încălzire sublimează). seleniu-dependente. Densitatea. De aceea stabilitatea acizilor oxigenaţi creşte în grupă de la fluor la iod. clorul este un gaz galben-verzui. sulful este un element indispensabil. chiar aur şi platină. Ca urmare. în combinaţiile covalente. ci reacţionează energic cu aceasta: 2F2 + 2H2O = 4HF + O2 Halogenii prezintă caracter nemetalic pronunţat. brom (Br).2. Datorită acestui caracter. 1998). brom. odată cu creşterea masei atomice. punctele de fierbere şi de topire cresc. Unele dintre aceste enzime sunt antioxidante (glutation peroxidazele). astatin (At) şi au pe ultimul strat şapte electroni. penta. la regenerarea unor sisteme antioxidante. Majoritatea fluorurilor sunt compuşi ionici. în sensul că fluorul are tendinţă mai mare de ionizare. unsprezece astfel de enzime). et Powis. Cu elementele electropozitive formează combinaţii ionice. EX.Baze teoretice ale chimiei În viaţa plantelor. deosebirile fiind determinate de sistemele lor de detoxifiere în legătură cu acest element. iodul solid cenuşiu-violet. cum ar fi selenoproteinele P din plasmă. În grupă. Reacţionează cu toate metalele. pot acţiona asupra hormonilor tiroidieni activându-i sau dezactivându-i. afinitatea pentru electroni scade de la fluor la iod. Fluorul nu se dizolvă în apă. Cu excepţia fluorului. halogenii sunt oxidanţi foarte energici. participând la reducerea efectelor nocive ale speciilor reactive de oxigen (Ursini et al.+ Cl2 = 2Na+Cl. halogenii se înlocuiesc în ordinea inversă decât în cele ionice: 2KClO3 + I2 = 2KIO3 + Cl2 Toţi halogenii. plantele nu necesită seleniu pentru supravieţuire deşi. iar culoarea se închide (fluorul este un gaz de culoare galben-deschis. în general. halogenii sunt înlocuiţi în ordinea fluor. 1999. iar altele (tioredoxin reductazele). mecanisme cu implicaţii directe asupra metabolismului. care să coreleze necesarul cu disponibilul. cu posibil rol în metabolismul muscular. reacţionează cu apa conform reacţiei: X2 + HOH = HOX + HX Fluorul şi iodul au unele caractere mai diferite. Moleculele halogenilor sunt biatomice..9. puternic electronegativ. şi asupra proceselor de creştere şi dezvoltare. 2000). Spre deosebire de animale. iod (I). Seleniul este un microelement esenţial pentru funcţionarea enzimelor seleniu-dependente. imediat înaintea gazelor rare. şi selenoproteinele W din muşchi. Halogenii au miros caracteristic şi sufocant. Toleranţa plantelor la seleniu este diferită. cunoscute sub numele de selenoproteine (sunt caracterizate. iar stabilitatea lor diminuează de la clor la iod. Datorită poziţiei în sistemul periodic. posibil şi ale vitaminei C (Holben et Smith. 1999). Larsen. În combinaţiile ionice. proprietate care diminuează în grupă de sus în jos. atomii halogenilor manifestă tendinţa de completare a octetului prin acceptarea unui electron formînd anioni monovalenţi. 2Na+Br. Grupa VIIA (17) Elementele grupei sunt fluor (F). halogenii pot forma compuşi tri-. 1999. atunci cînd seleniul este prezent în sol. pe când iodul are tendinţă mare de a forma combinaţii covalente. elemente având rol de donori de electroni. starea de agregare a halogenilor variază de la gaz. 6. Configuraţia electronică a stratului de valenţă este ns2np5.+ Br2 Pe măsură ce scade afinitatea pentru electroni a ionilor simpli în grupă.şi heptacovalenţi. Mustacich. pentru aprovizionarea căruia acestea şi-au perfecţionat mecanisme specifice. se accentuează afinitatea pentru electroni a ionilor complecşi. Numărul maxim de coordinaţii este 3. Selenoproteine. Atomii elementelor îşi pot completa octetul şi prin participarea unui electron (necuplat) la formarea unei covalenţe cu elemente electronegative (EXn). Legăturile dintre atomi sunt legături covalente nepolare. până la această dată. în special (Holben et Smith. 44 . bromul este un lichid brun. Elementele pot realiza şi legături coordinative prin perechea de electroni s şi perechile de electroni p din stratul exterior. cu excepţia fluorului. clor (Cl). Solubilitatea halogenilor în apă scade odată cu creşterea masei atomice. Fluorul este cel mai reactiv dintre toate elementele cunoscute.

Iodul este un microelement important. inhibitor al biosintezei aminoacizilor şi proteinelor. În general. 5. În cantitate mare se găseşte în organismele merine inferioare. Pentru organismul animal.0. iod au rol important în organismele animale şi vegetale. Caracteristici generale ale elementelor din grupa metalelor alcaline. Alături de ionii de sodiu. brom. Se cunoaşte că este implicat în procesele de osmoreglare. nu apare liber în natură. în special a celor horticole. clor. în deschiderea şi închiderea stomatelor. Sub formă de acid clorhidric. fiind un element foarte reactiv. Prezenţa clorului a fost evidenţiată în numeroase plante inferioare şi superioare. prin translocarea sa din sistemul radicular. inhibitor al absorbţiei şi metabolizării azotului. 4. În concentraţii mici. reglează echilibrul acido-bazic din organismul animal precum şi presiunea osmotică a sângelui. Anionii de fluor. În cazul plantelor. intervenind şi în inhibarea procesului de sinteză a pigmenţilor fotoasimilatori (Zamfirache. 7. esenţiali pentru funcţionarea normală a glandei tiroide. manifestă efecte stimulatoare ale sistemului respirator al plantelor. Clorul. 3. Necesarul de fluor pentru organismele animale este asigurat din plante şi apă. Rolul său este de stimulator al creşterii şi dezvoltării organismelor vegetale. invertaza). în special pentru menţinerea sănătăţii dinţilor. atât pentru plante. 2005).Baze teoretice ale chimiei În natură. De asemenea. iodul se găseşte în cantităţi mici în toate organele.3 . în intensificarea procesului de diviziune celulară la nivel foliar etc. α-amilază).4%). care deţine un rol important în metabolismul iodului. 6. Rolul unor metale tranziţionale în organismele vii. în reglarea permeabilităţii celulare. dar rolul său nu este pe deplin elucidat. păr. în concentraţii scăzute putând influenţa pozitiv dezvoltarea organismelor vegetale. ci numai sub formă de combinaţii. Proprietăţi determinate de structura electronică a elementelor din grupa IV A a Sistemului Periodic al elementelor. Fluorul este considerat un microelement important în organismul animal. clorul este activator al unor enzime (adenozintrifosfatază. De semenea. sânge. fluorul se acumulează în frunze în doze diferite. halogenii nu se găsesc liberi. este implicat în procesele de coagulare a sângelui. intră în compoziţia sucului gastric (0. este un microelement nemetalic necesar în sinteza hormonilor tiroidieni. unghii şi copite. ci sub formă de halogenuri. şi activator al unor enzime (peroxidaza. dar se mai găseşte în oase. manifestînd efect anticoagulant. TEST DE VERIFICARE A CUNOŞTINŢELOR 1. Proprietăţi ale halogenilor determinate de poziţia lor în Sistemul Periodic. Rolul său este puţin important. 45 . Cele mai mari cantităţi se înregistrează în unele alge marine şi în unele specii de spongieri (Zamfirache. Pe parcursul perioadei de vegetaţie a plantelor. Reactivitatea metalelor alcalino-pămîntoase. Importanţa biologică a elementelor din grupele V A şi VI A din tabelul lui Mendeleev. asigurând pH-ul acid necesar desfăşurării reacţiilor enzimatice specifice. Proprietăţi care conferă unicitate apei. 2005). Bromul în stare lichidă atacă pielea. halogenii exogeni în stare gazoasă au acţiune toxică şi atacă ochii şi căile respiratorii. 2. cât şi pentru animale. Bromul se găseşte în unele plante şi organisme marine.

pot fi înlocuiţi cu atomi sau grupe de atomi ai altor elemente. Atomii de carbon pot fi legaţi într-o catenă prin legături simple de tip σ. printr-un mecanism de inducţie electromagnetică. liniare. Existenţa unui număr mare şi variat de compuşi organici este legată pe de o parte de proprietăţile atomilor de C şi H de a forma legături covalente σ stabile şi pe de altă parte pe proprietatea unică a atomilor de C de a se uni între ei în număr nelimitat pentru a forma catene stabile. În grupă. în care X reprezintă gruparea funcţională ce conferă moleculelor o reactivitate specifică. 7. Efectul inductiv Proprietăţile compuşilor organici sunt determinate de interacţiunile care se manifestă între R şi X. Efectul electromer 46 . existent în starea activă a unor molecule.1. în care R reprezintă radicalul hidrocarbonat. spre unul din atomii prezenţi în moleculă. Efectul inductiv static poate fi pozitiv sau negativ. caz în care se numeşte efect inductiv static (Is) sau temporar. 7.1. În compuşii organici care au în moleculă doar legături σ pot avea loc deplasări ale electronilor σ.1. Noţiuni fundamentale de chimie organică În combinaţiile organice alături de C participă şi H. în compuşi nesaturaţi.Baze teoretice ale chimiei 7. caz în care se numeşte efect inductiv dinamic (Id). R-H. Efecte electronice în compuşi organici Unul sau mai mulţi atomi de hidrogen dintr-o hidrocarbură. existent în starea fundamentală a unor molecule. ramificate. Rezultă astfel derivaţi funcţionali. Efectul inductiv poate fi permanent. După maximum 4 atomi de C acest efect devine nul. se reprezintă grafic printr-o săgeată îndreptată spre atomul atrăgător de electroni şi scade odată cu creşterea distanţei faţă de atomul care-l determină.2. în compuşi saturaţi şi prin legături duble sau triple. efectul inductiv negativ scade odată cu creşterea numărului atomic (Z). 7. Acest efect se numeşte efect inductiv (I). Efectul inductiv pozitiv (+I) este determinat de X prezenţa înY moleculă a unor atomi sau grupe de atomi respingătoare de electroni iar C C cel negativ de prezenţa unor atomi sau grupe de atomi atrăgătoare de electroni: -Is +Is Elementele din aceeaşi perioadă produc un efect inductiv negativ cu atât mai mare cu cât numărul atomic (Z) este mai mare. În funcţie de poziţia atomilor de carbon în catene aceştia pot fi primari. terţiari şi cuaternari. ciclice sau mixte: Existenţa acestor tipuri de catene a condus la împărţirea compuşilor organici în compuşi aciclici şi ciclici. secundari. R-X.1.

Spre exemplu compusul C3H6O: CH2 CH CH2 OH CH3 CH3 CH2 CHO C CH3 alcool alilic aldehidă propionică 47 O . existentă în starea fundamentală a moleculei) şi dinamic (E d . Substanţele se deosebesc numai prin structura catenei care poate fi liniară sau ramificată. izomerie spaţială în care formulele sunt reprezentate spaţial 7. Substanţele cu aceeaşi formulă brută dar cu proprietăţi diferite se numesc izomeri.are loc în cursul desfăşurării unei reacţii şi este determinat de un reactant). Izomeria plană Izomeria de catenă – determinată de atomul de C ce poate fi primar. grupare funcţională. Efectul electromer static poate fi pozitiv. Noţiuni de izomerie Izomeria este un fenomen specific unor compuşi organici şi combinaţii complexe care au aceeaşi formulă brută dar proprietăţi fizice şi chimice diferite. Efectul electromer se reprezintă prin săgeţi curbe care indică sensul de deplasare a electronilor. Izomeria poate fi.Baze teoretice ale chimiei În moleculele compuşilor organici nesaturaţi pot avea loc deplasări ale electronilor π. Efectul electromer poate fi.2. ca şi efectul inductiv. Efectul electromer static determină polarizarea permanentă a moleculei spre deosebire de cel dinamic care dă o polarizare temporară.2. Este o interacţiune electronică intramoleculară datorată: • atracţiei electronilor π de către un atom din moleculă • conjugării adică interacţiunii electronilor π cu alţi electroni π dintr-un sistem cu duble legături conjugate sau cu electroni p neparticipanţi ai unui element. izomerie plană în care reprezentarea formulelor este plană 2. secundar. static (Es .1.). heteroatom etc. Această comportare este datorată formulelor structurale diferite. radical organic. 1. respingător de electroniC (-EsC (R R radical hidrocarbonat): ) – Y C C C R X H H H H H +Es -Es 7. atrăgător de electroni (+Es) şi negativ.deplasare permanentă a electronilor π. CH2 CH CH2 1-petenă CH2 CH3 OH CH3 CH CH CH3 CH2 CH3 2-pentenă CH3 CH2 CH2 CH CH2 OH 2-propanol 1-propanol • Izomeria de funcţiune sau epimeria – datorată faptului că substanţe cu funcţiuni organice diferite au aceeaşi formulă moleculară. fenomen denumit efect electromer. terţiar şi cuaternar. CH3 CH3 CH2 CH2 CH2 CH3 CH3 CH CH2 CH3 CH3 C CH3 CH3 izopentan • pentan CH3 neopentan • Izomeria de poziţie – determinată de poziţia unei particularităţi structurale într-o moleculă organică (legătură multiplă.

CH3 CH2 CH2 NH2 CH3 CH2 NH CH3 CH3 N CH3 propilamină (I) metil-etilamină (II) trimetilamină (III) CH3 • 7. secundare şi terţiare sunt izomere. cele două forme tautomere fiind greu de separat datorită vitezelor mari de transformare a unei forme în cealaltă: CH C enol CH2 CH CH3 OH CH2 C O compus carbonilic Izomerie de compensare sau metamerie – determinată de modificarea reciprocă şi simultană a unor radicali dintr-o moleculă organică. conducând la conformaţii eclipsate sau intercalate. caracteristică derivaţilor etenei H C Cl C Cl Cl H H C C H Cl cis trans Cele două forme izomere sunt rezultatul dispunerii celor 4 substituienţi coplanari pe planul perpendicular al orbitalului π ( în legătura dublă atomii de C sunt în stare de hibridizare sp 2 iar condiţia existenţei acestui tip de izomerie este ca substituienţii de la un atom de C să fie diferiţi). Pentru o substanţă optic activă există două structuri denumite enantiomeri. Izomeria spaţială sau stereoizomeria • Izomeria geometrică – datorată prezenţei în molecula organicăa unei particularităţi structurale care blochează rotirea liberă a doi atomi de C în jurul legăturii care îi uneşte (legătură dublă. structură ciclică). H Unghiurile de valenţă se conservă la valori normale. Izomeria optică fără carbon asimetric este determinată de particularităţi structurale ale moleculelor organice. • Izomeria optică – este consecinţă a asimetriei structurale a moleculelor şi poate fi de două feluri: izometrie optică cu carbon asimetric şi izomerie optică fără C asimetric.2. De exemplu acidul α-Br-propionic este un amestec al celor două structuri corespunzătoare perechii de enantiomeri: COOH Br C* CH3 H H COOH C* CH3 Br În cazul substanţelor cu n atomi de C asimetrici numărul maxim de enantiomeri este 2n. Substanţele care prezintă izomerie optică cu C asimetric rotesc planul de vibraţie al luminii polarizate.2. Tautomeria este un proces de echilibrare. Spre exemplu aminele primare. • Izomeria de rotaţie sau de conformaţie – este determinată de rotirea liberă a doi atomi de C H în jurul unei legături H simple σ. Una roteşte planul luminii polarizate spre dreapta şi este denumită dextrogiră (+ sau d) şi cealaltă spre stânga şi este denumită levogiră (.Baze teoretice ale chimiei acetonă CH3 O CH CH2 metil-vinil eter oxid de propilenă • Izomerie dinamică sau tautomerie – determinată de deplasarea simultană a unui proton şi a O unei legături duble într-o moleculă organică nesaturată. Un exemplu este izomeria cis-trans. scaun sau baie.sau l). C H H C H 120o H 60o 48 . C C H H În conformaţia intercalată atomii de hidrogen au o poziţionare corespunzătoare unei rotiri H H H o cu 60 în jurul legăturii C-C faţă de conformaţia eclipsată.

Celelalte valenţe sunt satisfăcute de atomi de H. 2. Trecerea de la o formă la alta se realizează prin rotaţie.1. Diferenţa energetică între aceşti doi conformeri este mică. 8.Baze teoretice ale chimiei Aceste stări corespund unei conformaţii a moleculelor în care atomii ocupă temporar sau permanent anumite poziţii în spaţiu. La temperatura de 25oC manifestă inerţie chimică. Alcani şi izoalcani Alcanii sun hidrocarburi saturate aciclice formate din catene de atomi de carbon uniţi între ei prin legături simple. Pentru hidrocarburile cu două grupe metil la sfârşitul unei catene liniare se foloseşte prefixul izo. Radicalii se denumesc prin înlocuirea sufixului an cu: -il în cazul radicalilor monovalenţi.un atom de H este înlocuit de un alt atom sau grupare de atomi. izoalcani. Asemănări şi deosebiri între efectele inductiv şi electromer. -iliden în cazul radicalilor divalenţi cu cele două valenţe libere la acelaşi atom de carbon. Mişcarea de rotaţie în jurul legăturii σ poate fi determinată de energia termică. Tipuri de izomerie plană şi spaţială. învingând anumite bariere de energie. Trecerea conformerilor din unul în celălalt scade o dată cu scăderea temperaturii.la numele hidrocarburii. Hidrocarburi saturate 8. în aşa fel încât substituienţii să aibă cele mai mici numere.1. iar când catena este ramificată cu trei grupe metil la unul din capetele catenei se foloseşte prefixul neo-. Formula generală a alcanilor este CnH2n+2. etan. Hidrocarburi 8. Proprietăţi chimice Alcanii sunt substanţe organice cu reactivitate scăzută datorită pe de o parte prezenţei în moleculă a legăturilor relativ puternice C-C şi C-H şi pe de altă parte faptului că sunt compuşi saturaţi.1. TEST DE VERIFICARE A CUNOŞTINŢELOR 1. Excepţie fac primii patru alcani din seria omologă (metan. Denumirea alcanilor se face prin adăugarea sufixului an la un prefix care desemnează numărul atomilor de C din moleculă. a. Reactivitatea alcanilor se manifestă în condiţii speciale. Reacţia de halogenare poate fi declanşată termic. -in în cazul radicalilor trivalenţi. în limba greacă. propan. Izoalcanii se denumesc prin numerotarea catenei celei mai lungi. În moleculele alcanilor apar numai legături σ. Reacţii de substituţie . a1. fotochimic sau catalitic. Substituienţii se pot citi în ordine alfabetică sau în ordinea creşterii complexităţii lor. -ilen în cazul radicalilor divalenţi cu cele două valenţe libere la doi atomi de carbon vecini. De exemplu clorurarea metanului conduce la obţinerea unui amestec de derivaţi cloruraţi: 49 . în care lanţul atomilor de C este liniar. butan). în care lanţul atomilor de C este ramificat. Conformaţia intercalată este mai săracă în energie şi ca urmare mai stabilă iar conformaţia eclipsată este mai bogată în energie deci mai instabilă. Alcanii se clasifică în: alcani normali.

AlBr3 de fum: CH2 CH2 CH2 CH3 CH3 CH3 CH CH2 CH 3 500oC c. După numărul de cicluri aceste hidrocarburi pot fi monociclice cu formula generală CnH2n şi biciclice cu formula generală CnH2n-2: Denumirea cicloalcanilor se face prin adăugarea prefixului ciclo. În timpul la +Cr2O3 H3C H2C CH2 + H2 o acestui proces500 C produce ruperea unor legături C-C rezultând un amestec complex de alcani şi se alchene inferioare (reacţie de cracare) precum şi reacţii de dehidrogenare. În cazul ciclopropanului: 50 .2. 8. datorită tensiunii mari din cicluri. Grupa nitro se +HNO poate lega la oricare din atomii de C din catenă. Reacţia de nitrare se realizează la temperaturi ridicate. aldehide sau acizi organici Oxidarea totală pune în libertate o cantitate mare de energie şi de aceea alcanii sunt utilizaţi drept combustibili. în anumite condiţii de temperatură şi în prezenţa catalizatorilor.CH3 rezultând hidrocarburi nesaturate: CH3 H3C CH2OH d) CH3 Reacţia de CH3 CHO izomerizare se desfăşoară la temperatură. alcanului CH -H2 3 2 3 3 H3C H2 C CH3 +HNO 3 H3C H2 C CH2NO2 NO2 b. Cicloalcani Cicloalcanii sunt hidrocarburi saturate ciclice.1. în fază gazoasă.la numele alcanului cu acelaşi număr de atomi de carbon. În condiţiile energice ale reacţiei se pot obţine. Descompunerea termică a alcanilor cu doi sau mai mulţi atomi de C în moleculă se realizează CH3 temperaturi a căror valori sunt invers proporţionale cu lungimea catenei. Radicalii cicloalcanilor se denumesc asemănător cu cei ai alcanilor Proprietăţi chimice Reacţii de adiţie În ciclurile de 3 şi 4 atomi de carbon. reacţia de adiţie are loc cu deschiderea ciclurilor şi adiţionarea la capetele catenei. în funcţie de care se pot obţine alcooli. în prezenţa catalizatorilor şi CH3 COOH conduce la izoalcanii corespunzători: e) Reacţia de oxidare se desfăţoară în condiţii diferite. -H H datorită scindării catenei H C C şi nitroderivaţi ai omologilor inferiori ai alcanului supus nitrării. La temperatura de 1200oC alcanii suferă un proces de dehidrogenare obţinându-se negrul AlCl 3. Dehidrogenarea constă în eliminarea atomilor de hidrogen.CH4 +Cl2 -HCl CH3Cl +Cl2 -HCl CH 2Cl2 +Cl2 -HCl CHCl3 +Cl2 -HCl CCl4 Baze teoretice ale chimiei a2. Poziţia substituenţilor se reprezintă prin cifre.

Denumirea alchenelor se face prin înlocuirea sufixului -an din numele alcanului cu sufixul – enă.1. Radicalii monovalenţi derivaţi de la alchene au terminaţia –enil Proprietăţi chimice Reacţia de adiţie are loc prin desfacerea legăturii π şi adiţionarea reactanţilor printr-un mecanism de adiţie electrofilă. fiind mai stabil. Reacţii chimice specifice alcanilor şi izoalcanilor. CH 3 ciclohexan (75%) metilciclopentan (25%) TEST DE VERIFICARE A CUNOŞTINŢELOR 6. Raportul între reactant şi produsul de reacţie. AlBr3. Adiţia reactanţilor heterogeni este legată de efectul inductiv al radicalilor alchil legaţi de atomul de C care poate să fie atrăgător (-I) sau respingător de electroni (+I). R C R CH2 + X + Y + - R C R X CH2 Y -I 51 . indiferent de cicloalcanul de la care se pleacă. Alchene Sunt hidrocarburi aciclice nesaturate cu o legătură dublă în moleculă şi cu formula generală CnH2n. participă numai la reacţii de hidrogenare care se desfăţoară cu deschiderea ciclului: Reacţii de Izomerizare Au loc în prezenţa catalizatorilor AlCl3. 8.H2 H 3C H2 C OSO3H CH3 Baze teoretice ale chimiei Ciclobutanul. Dubla legătură se notează în catenă cu cele mai mici cifre. 7.2. este acelaşi. Reactivitatea cicloalcanilor. Hidrocarburi nesaturate 8. la echilibru.2. În funcţie de aceasta adiţia este orientată în mod diferit.

Alcadiene Sunt hidrocarburi nesaturate aciclice cu două legături duble în moleculă. Legăturile duble pot fi: cumulate. acidul bromhidric.2-diol Reacţia de oxidare se desfăşoară: -în prezenţa peracizilor când se obţin eteri ciclici. Hidrocarburile cu mai multe legături duble se numesc cumulene. rezultă compuşi carbonilici şi acizi carboxilici în funcţie de structura alchenei. apa etc. la temperaturi scăzute se obţin ozonide instabile. 52 . Electronii π sunt delocalizaţi la nivelul celor 4 atomi de carbon din catenă. La alcadienele cu legături duble conjugate există interacţiune între electronii π ai celor două legături. în mediu acid.Baze teoretice ale chimiei R C R CH2 + X+ + YR Y X R C CH2 +I Alchenele pot participa la reacţii de adiţie cu bromul. R C R CH R1 + 3 O KMnO4 H 2SO4 R R C O + R1 C OH O cetonă acid carboxilic Reacţia de polimerizare decurge cu formarea unor compuşi macromoleculari numişi polimeri (n este gradul mediu de polimerizare). Alcadienele au numele format din numele alcanului la care se adaugă sufixul -dienă cu precizarea poziţiei legăturilor duble prin cele mai mici numere. Formula generală este CnH2n-2. Acestea. acidul sulfuric.2. conduc la compuşi carbonilici O CH3 O CH CH CH 3 + O 3 CH3 H C O H C O CH 3 HOH 2CH3 C H +H2O2 ozonida 2-butenei aldehidă acetică -în prezenţa oxidanţilor (KMnO4). în prezenţa apei. acidul hipocloros. numiţi epoxizi O C C + CH3 C C O O H C + CH3 COOH acid peracetic O epoxid -în prezenţa ozonului când. Reacţia de hidroxilare a alchenelor se petrece în condiţii blânde.2. în prezenţa KMnO4 sau pentoxidului de osmiu: H2C C C + 2HOH OsO4 OH HO Os OH OH C OH O C OH CH2 + H2OsO 4 osmiatul alchenei O 1. conjugate şi izolate. La hidrocarburile de acest tip apar proprietăţi chimice caracteristice. nCH2 CH2 CH2 CH3 n etenă (monomer) polietenă (polimer) 8.

53 . 8. Alcadienele cu mai multe legături duble conjugate importante din punct de vedere biologic sunt hidrocarburile carotenoidice prezente în special în organismele vegetale şi mai puţin în cele animale.Baze teoretice ale chimiei Proprietăţi chimice Reacţia de adiţie Adiţia clorului se poate realiza atât la una din dublele legături. cât şi la capetele sistemului. Formula generală a seriei omologe este CnH2n-2. a cauciucului natural etc. 4 H2C n 1 H2C 3 CH 2 CH H 2C H2C CH sau CH HC CH2 n H CH2 CH CH CH2 H 3C H 2C C H trans C CH 2 C cis C CH3 H H HC CH2 Un reprezentant important al alcadienelor este butadiena care intră în structura terpenelor. adiţie 1-4. Adiţia 1-4 poate fi cis sau trans. Reacţia decurge în două etape. steroidelor.4-diclorbutenă Cl Cl 1. Reacţia de polimerizare are loc în poziţiile 1-2. Proprietăţi chimice Reacţii de adiţie La legătura triplă se adiţionează aceeaşi reactivi ca la legătura dublă. adiţie 1-2.2.3. 3-4. Alchine Alchinele au numele format din numele alcanului corespunzător la care se adaugă sufixul -ină. 1-4 şi conduce la formarea de polimeri.2-diclorbutenă Adiţia acidului clorhidric decurge după acelaşi mecanism iar a hidrogenului este o adiţie 1-4. Cel mai simplu termen al seriei este etina (acetilenă). pănă la saturaţi. deoarece intermediar se formează ioni alilici care vor reacţiona cu ionul clor nucleofil (Cl-) în poziţia 2 sau în poziţia 4: Cl CH2 + _ H2C + CH CH CH 2 + Cl Cl CH ion alilic CH CH 2 Cl + H2C CH C CH 2 + Cl- CH2 CH CH CH 2 CH2 Cl CH CH CH 2 Cl 1.

se izomerizează conducând la obţinerea acetaldehidei. 8. Reacţii ale grupelor metinice au loc datorită hibridizării sp a atomului de carbon triplu legat. para (p). Hidrocarburi aromatice mononucleare Aceste hidrocarburi au denumirea generică arene. Astfel la temperaturi de 600-800oC produsul principal al reacţiei de polimerizare a etinei este benzenul iar în prezenţa catalizatorilor polimerizarea condice la obţinerea vinilacetilenei.) au loc în condiţii blânde prin atacul unor reactanţi electrofili (x+) sau a unor molecule polarizabile x+-y-. Influenţa prezenţei a două legături duble asupra reactivităţii alcadienelor. HC CH + Na HC CHNa + 1/ 2H2 C H O TEST DE VERIFICARE A CUNOŞTINŢELOR 1. Derivaţii disubstituiţi ai benzenului se denumesc în mod obişnuit prin intermediul prefixelor orto (o). alchilare etc.3.1. HC CH + H 2O H 2C CHOH + H 2 H3 C Adiţia alcoolilor şi acizilor se face asemănător cu adiţia apei Reacţia de polimerizare conduce la obţinerea unor produşi diferiţi în funcţie de condiţiile de reacţie. Câteva exemple de radicali ai hidrocarburilor aromatice sunt: CH2 CH CH3 CH3 fenil o-fenilen benzil benziliden o-tolil p-tolil Proprietăţi chimice Reacţiile de substituţie (nitrare. În general denumirea se face prin adăugarea numelor substituenţilor la terminaţia benzen. 3. Reacţii chimice datorate prezenţei dublei legături în moleculele compuşilor organici.3. fiind un enol. Dacă benzenul este substituit cu 2 radicali diferiţi denumirea se face în ordinea lor alfabetică. Arenele conţin în moleculă unul sau mai multe cicluri cu 6 atomi de carbon. Reacţia de nitrare a benzenului conduce la obţinerea nitrobenzenului: + HO-NO2 -H2O NO 2 Reacţia de sulfonare a benzenului conduce la obţinerea acidului benzensulfonic: + HO-SO 3H -H2O SO3H Reacţia de clorurare a benzenului conduce la obţinerea clorbenzenului: 54 . 2. Hidrocarburi aromatice 8. Cea mai simplă hidrocarbură din această clasă este benzenul cu atomul de carbon în stare de hibridizare sp2. formula generală CnH2n-6 iar denumirea lor nu urmează o anumită regulă. Reacţii de adiţie la legătura triplă.Baze teoretice ale chimiei Hidrogenarea poate decurge parţial sau total C C + H2 C H C H + H2 H2 C H2 C Halogenarea decurge direct iar hidracizii reacţionează sub acţiunea catalitică a clorurii mercurice Adiţia apei se face prin intermediarul alcoolului vinilic care. meta (m). sulfonare. Atomii de H pot fi înlocuiţi cu metale. clorurare.

Substituenţii de ordinul II au la atomul legat direct de nucleu legături duble sau triple (NO2. CN) Reacţiile de adiţie se desfăşoară în condiţii energice Hidrogenarea se petrece la temperaturi ridicate şi în prezenţa catalizatorilor: + 3H 2 Pt. + 3Cl2 lumina H Cl H Cl Cl H Cl H Cl H Reacţia de adiţie a ozonului la benzen conduce la obţinerea intermediară a ozonidei benzenului. O + CH3-C Cl AlCl3 -HCl C O CH3 Un substituent preexistent în nucleul aromatic poate influenţa repartiţia electronilor prin efect electromer şi prin efect inductiv. -OH. 250 oC Reacţia de adiţie a halogenilor are loc în prezenţa luminii şi conduce în cazul benzenului la obţinerea unui amestec de cinci izomeri ai hexaclorciclohexanului. mărind preferenţial reactivitatea în poziţiile o şi p. în cazul benzenului. acidul tereftalic): CH3 CH3 +6O KMnO4. -X. NO. acidul izoftalic. -R=radical alchil) orientează un al II-lea substituent sau substituţia în poziţiile o şi p Substituenţii atrăgători de electroni vor diminua activitatea nucleului benzenic. Substituenţii respingători de electroni conduc la o reactivitate mai mare a nucleului aromatic comparativ cu reactivitatea benzenului. În funcţie de agentul de alchilare. produsul final fiind glioxalul. H2SO4 -2H2O COOH COOH CH3 KMnO4. H2SO4 -2H2O COOH +6O CH3 COOH 55 . O O + 3O 3 O O O O O O O +3H2O -3H2O 2 HC HC O O HCl Reacţia de oxidare în prezenţa sărurilor de Mg. m-xilen. Astfel. Ca urmare substituţia are loc în poziţia m. p-xilen) se obţin acizii aromatici dicarboxilici corespunzători (acidul ftalic.Baze teoretice ale chimiei + Cl-Cl -HCl Cl Reacţia de alchilare se petrece în prezenţă de catalizatori. se obţine etilbenzen sau fenil-metil-cetonă. Co. preferenţial în poziţiile o şi p. un substituent de ordinul I (-NH2. Ca la temperatura de 100oC se petrece la atomul de carbon legat de inelul aromatic conducând la obţinerea de cetone: CH2-CH3 + O2 100oC -H 2O C O CH3 Prin oxidarea xilenilor (o-xilen.

la acid α sau βnaftalinsulfonic: 8 7 6 5 SO 3H 9 1 2 3 4 + HO-SO 3H 140oC -H 2O -H2O 160oC SO 3H 10 Nitrarea naftalinei conduce la obţinerea α-nitronaftalinei iar alchilarea la un amestec de α şi β. Proprietăţi chimice Legăturile C-C sunt inegale în naftalină. Este considerat benzen substiuit cu un inel aromatic. 2. anhidrida ftalică): 56 .Baze teoretice ale chimiei CH3 KMnO4. în funcţie de temperatura la care se desfăşoară. Poziţiile α sunt mai reactive decât β. 5.4-naftochinona. adiţie şi oxidare.naftalina participă la reacţii de substituţie în condiţii energice. 3. 4.2. Hidrocarburi aromatice polinucleare Difenilul (bifenil) este o hidrocarbură aromatică polinucleară cu inele izolate care se obţine din benzen prin dehidrogenare la temperatura de 700oC. Reacţii de substituţie . Reacţiile de adiţie se desfăşoară în condiţii blânde Hidrogenarea de exemplu conduce la obţinerea tetrahidronaftalinei (tetralina) şi decahidronaftalinei (decalina): + 2H 2 Ni + 3H2 Ni Reacţiile de oxidare decurg mai uşor decât în cazul benzenului şi conduc la compuşi diferiţi în funcţie de condiţiile de reacţie (1. H2SO4 -2H2O COOH COOH +6O CH3 La temperaturi ridicate şi în prezenţa catalizatorului V2O5 benzenul se oxidează până la anhidridă malică: 8.3. Difenilmetanul şi trifenilmetanul sunt hidrocarburi care stau la baza structurii unor coloranţi: CH2 CH Naftalina este o hidrocarbură aromatică poliucleară cu două inele condensate liniar.acetil naftalină. Caracterul aromatic este diminuat comparativ cu arenele mononucleare. 6. 7 – poziţii β. Poate prezenta izomeri de poziţie: 1. 2 700oC -H2 Difenilul participă la reacţii de substituţie electrofilă. 8 – poziţii α. Sulfonarea conduce.

7. 3. Radicali ai hidrocarburilor aromatice mononucleare. Compuşi hidroxilici Sunt compuşi organici care conţin în moleculă gruparea funcţională hidroxil (-OH). TEST DE VERIFICARE A CUNOŞTINŢELOR 1. Reacţia de oxidare a hidrocarburilor aromatice mononucleare. 9. Denumirea alcoolilor se face prin adaugarea sufixului –ol la numele alcanului sau a sufixului – ic la numele radicalului monovalent precedat de cuvântul alcool. 7 – izomeri β. În natură fenantrenul apare în structura unor alcaloizi (morfină. CH3COOH -2CO 2. Compuşi organici cu funcţiuni simple Cea mai mare parte a moleculelor organice conţin şi alte elemente pe lângă C şi H.1.1. În funcţie de starea de hibridizare a atomilor de carbon de care este legată gruparea funcţională se împart în alcooli. 8 – izomeri α. Alcooli Au gruparea –OH legată de un atom de C hibridizat sp 3 care aparţine catenei unui alcan sau izoalcan. Reactivitatea izomerilor hidrocarburilor aromatice polinucleare. 9. -H2O COOH -H2O C O O C O Antracenul este o hidrocarbură aromatică polinucleară cu trei cicluri aromatice condensate: 8 7 6 5 10 4 9 1 2 3 Antracenul poate prezenta mai mulţi izomeri de poziţie:1. CH3COOH -H2O C O COOH +3O Cr2O3. codeină). în unele steroide etc. Poziţia grupelor OH se specifică 57 . Antracenul poate participa la reacţii de adiţie şi oxidare fiind important în structura unor coloranţi antrachinonici. 6. 4. Poziţiile cele mai reactive sunt poziţiile mezo. 10 – izomeri mezo. Fenantrenul are caracter aromatic mai pronunţat decât al naftalinei motiv pentru care reacţiile de adiţie şi oxidare se desfăşoară în condiţii mai blânde. izomer al antracenului: 12 11 1 9 10 5 13 8 7 6 14 2 3 4 Poziţiile reactive sunt 6. enoli şi fenoli. 3. 9. 2.Baze teoretice ale chimiei O C +3O Cr2O3.1. Atomii sau grupele de atomi denumite grupe funcţionale se află în structura substanţelor organice numite derivaţi funcţionali. 5. Fenantrenul este o hidrocarbură aromatică polinucleară cu inele condensate angular. 2. porţiunii saturate a unei alchene sau catenei laterale a unei arene. 9.

Reacţii la legătura C-OH Substituţia grupei OH se realizează în reacţie cu halogenuri de alchil sau acid clorhidric rezultând derivaţi halogenaţi: Reacţia de eliminare a apei se realizează intramolecular în prezenţa acizilor tari rezultând esteri care. Radicalii proveniţi din alcooli se numesc radicali alcoxil. Cu acizii anorganici alcoolii reacţionează formând esteri anorganici. a.Baze teoretice ale chimiei printr-un număr ales în aşa fel încât să fie cel mai mic număr de ordine. în prezenţa acizilor concentraţi. Esterificarea glicerinei cu acid stearic conduce la obţinerea tristearinei iar dacă procesul se conduce simultan cu acizi graşi şi acid fosforic rezultă esteri numiţi acizi fosfatidici. b. Reacţii la legătura O-H Reacţii de substituţie a atomului de H Alcoolul etilic poate să reacţioneze. prin eliminare de apă intramolecular conduc la obţinerea intermediară a unui enol instabil care trece în compuşi carbonilici: O CH2-CH2 OH OH H2SO4 (ZnCl2) -H2O H2C CH OH CH3 C H Diolii superiori prin deshidratare intramoleculară conduc la obţinerea de eteri ciclici CH2 CH2 CH2 CH2 OH OH -H2O CH2 CH2 CH2 O CH2 Glicerina. Proprietăţi chimice Alcoolii au caracter amfoter adică se comportă atât ca acizi slabi cât şi ca baze slabe în funcţie de condiţiile de reacţie. elimină apă intermolecular rezultând eteri: 2C2H5-OH H 2SO4. de exemplu cu sodiul metalic rezultând etoxid de sodiu: C 2H5-OH + Na Reacţii de eliminare a apei Când alcoolii sunt încălziţi până la temperatura de 140 oC. prin deshidratare intramoleculară. H3PO 4 140oC C 2H5-O-C2H 5 +H2O C2H5-ONa +1/2H2 Diolii. la temperatura de 170 oC. elimină acidul rezultând alchena corespunzătoare: C 2H5-OH + CH3Cl C2H5-Cl +CH3OH 58 . Reacţia de esterificare a glicerinei cu acid fosforic duce la obţinerea acidului α-glicerinfosforic R CH2OH + HO-SO 3H -H2O +H2O R CH2-O-SO3H OH OH CH2 CH CH2 OH OH OH + HO P OH OH -H2O CH2 CH CH2 O OH OH P OH OH Cu acizii organici alcoolii reacţionează formând esteri organici. conduce la o aldehidă nesaturată numită acroleină: CH2 CH CH2 OH OH OH H 2SO4 -H2O CH2 CH CH OH OH CH2 CH2 O C H OH -H2O CH2 CH O C H Reacţiile de esterificare conduc la obţinerea de esteri. în prezenţa acidului sulfuric.

Enoli Reprezintă compuşi hidroxilici în care grupa OH este legată de un atom de C care aparţine unei legături duble: R Enolii simpli nu sunt substanţe stabile ci se transformă în aldehide sau cetone. secundar: H3C H3C CH2OH CH OH Cu O H3C H3C -H2 ZnO CH3 -H2 C C O H CH 3 9. Dacă de al doilea atom de C al dublei legături este legată o grupare carboxil. Determinate de prezenţa grupei –OH Fenolii au caracter acid mai pronunţat decât alcoolii. grupări care stabilizează legătura dublă. conducând la fenoxizi. conduce la compuşi carbonilici. cu sistemul oxidant permanganat de potasiu şi acid sulfuric rezultă acizi carboxilici. fenolii reacţionează cu metalele alcaline şi cu hidroxizii alcalini. Ca urmare legătura O-H se scindează mai uşor. C H CH OH 9.1. Ca şi în cazul alcoolilor fenolii pot fi monohidroxilici (monofenoli) dihidroxilici (difenoli) polihidroxilici (polifenoli).1. enolul este mult mai stabil putând fi evidenţiat alături de tautomerul carbonilic. C6H5-OH + NaOH C6H5-O-Na + + H 2O Acilarea grupelor –OH din moleculele fenolilor se realizează cu acizi carboxilici sau derivaţi funcţionali ai acestora cum ar fi anhidride sau cloruri acide: 59 . aldehide sau cetone. nitro sau carbonil. R CH2OH + O H2SO4 (ZnCl2) -H2O CH3-COOH Reacţia de dehidrogenare catalitică a alcoolilor. daca în reacţie este implicat un alcool primar sau. în prezenţa catalizatorilor metale sau oxizi de metale. Transformarea se datorează polarităţii grupei OH care permite desprinderea H de O (tautomerie). Metilfenolii se numesc cresoli iar dimetilfenolii se numesc xilenoli Proprietăţi chimice a.Baze teoretice ale chimiei C2H5-OH + HO-SO3H -H2O C2H5-O-SO3H 170 C -H2SO 4 o H 2C CH2 Reacţia de oxidare În condiţii blânde. Fenoli Fenolii sunt derivaţi hidroxilici în care gruparea –OH este legată de un atom de C dintr-un nucleu aromatic hibridizat sp2. fapt care conduce la ionizarea mai accentuată a fenolilor comparativ cu alcoolii. cu apă de brom.3.2. dar mult mai slab decât acizii organici datorită conjugării electronilor neparticipanţi ai oxigenului cu electronii π din sistemul aromatic. conduce la dihidroxiacetonă: În condiţii energice. Astfel. parţial hidrolizaţi în soluţie apoasă (au reacţie bazică) compuşi din care fenolii pot fi puşi în libertate prin acidulare cu acizi slabi (acid carbonic). respectiv. reacţia de oxidare a alcoolilor primari conduce la aldehide iar a alcoolilor secundari la cetone: O R R CH2OH + O CHOH + O R -H2O -H2O R R C C H O R Oxidarea în condiţii blânde a glicerinei.

Pot fi considerate derivaţi ai amoniacului rezultaţi prin înlocuirea parţială sau totală a hidrogenului cu radicali hidrocarbonaţi. radical alchil sau radical acil. Spre deosebire de eteri în locul atomului de oxigen se află se află atomul de sulf. Determinate de prezenţa nucleului aromatic Caracteristice sunt reacţiile de substituţie care se desfăşoară mult mai uşor decât la hidrocarburile aromatice datorită efectului electromer pozitiv (+Es) al grupei OH care activează nucleul aromatic. Spre exemplu hidrochinona se oxidează uşor la p-benzochinonă: OH +O O -H2O OH O Derivaţii funcţionali ai compuşilor hidroxilici rezultaţi prin înlocuirea atomului de hidrogen hidroxilic cu un radical hidrocarbonat poartă numele de eteri şi au formula generală R-O-R. Nitrarea se realizează în condiţii mai blânde decât la hidrocarburile aromatice. Peroxizii sunt consideraţi derivaţi ai apei oxigenate rezultaţi în urma înlocuirii unui atom de H cu un metal. 60 . Tioeterii (sulfurile) sunt consideraţi derivaţi ai hidrogenului sulfurat în care ambii atomi de hidrogen sunt înlocuiţi cu radicali hidrocarbonaţi. Mulţi dintre aceşti compuşi organici au denumiri tehnice. uzuale. Compuşii de acest tip conţin în moleculă în moleculă gruparea peroxi (-O-O-). Cei doi radicali pot fi alifatici sau aromatici. orientează substituţia electrofilă în poziţiile o şi p. OH.Baze teoretice ale chimiei O CH3 OH + CH3 C O O OH + CH3 C C O O O C CH3 + CH3 COOH O O C CH3 + HCl Cl b.2. 9. identici (eteri simetrici) sau diferiţi (eteri asimetrici sau micşti). Amine Sunt compuşi organici care conţin în moleculă una sau mai multe grupări aminice (-NH2). Denumirea aminelor se face adăugând cuvântul amină la numele radicalului monovalent. cu acid azotic diluat: OH + HO-NO2 OH OH NO2 + OH NO 2 OH NO2 + HO-NO2 O2N NO 2 NO2 Alchilarea are loc în prezenţa catalizatorilor: OH + CH3 CH2 Cl AlCl3 -HCl OH C2H5 Oxidarea fenolilor şi difenolilor se realizează mai uşor decât în cazul hidrocarburilor aromatice corespunzătoare. substituent de ordinul I.

Oxigenul. În soluţii apoase aminele formează hidroxizi complet ionizaţi: CH 3 NH2 + HOH În prezenţa acizilor minerali rezultă săruri solubile: C6 H 5 C2 H 5 CH 3 NH3 + HO + + C O CH 3 NH2 + HCl NH2 + Cl C O CH 3 C6 H 5 Acilarea aminelor se realizează cu acizi organici sau derivaţi funcţionali ai acestora: -HCl NH3 + Cl NH C2 H 5 Reacţia cu acidul azotos Aminele alifatice primare formează cu acidul azotos alcooli: Aminele aromatice primare formează cu acidul azotos în mediu de HCl săruri de diazoniu instabile la temperatură: C6 H 5 CH 3 CH 3 NH2 + ONOH CH 3 OH + H 2O + N2 - NH2 + ONOH + HCl NH2 + HONO -H O 2 C6 H 5 -2H2O C6 H 5 N N N Cl- + T oC. Reacţii de adiţie 61 . mai electronegativ.3. atrage electronii π ai legăturii duble. Această comportare este datorată efectului +Is al radicalului alchil care măreşte densitatea de electroni la atomul de azot. Această comportare uşurează desfăşurarea reacţiilor de adiţie ale unor reactanţi polari. Proprietăţi chimice Atomul de azot hibridizat sp3 din gruparea aminică este legat prin legături σ de atomul de hidrogen şi de radicalul hidrocarbonat. H2O C6 H 5 OH + HCl + N2 Aminele secundare reacţionează cu acidul azotos formând nitrozoderivaţi: CH 3 NHO C 6H 5 NH 2 + CH 3Cl AlCl3 CH 3 +HCl Reacţia de substituţie (alchilare) la nucleul aromatic are loc în poziţiile o şi p: NH 2 9. Bazicitatea aminelor alifatice este mai mare decât a amoniacului şi aceasta creşte în sensul amină primară. Denumirea aldehidelor se face prin adăugarea sufixului -al la numele alcanului corespunzător iar a cetonelor prin adăugarea sufixului –onă la numele alcanului corespunzător. Reactivitatea aldehidelor este superioară cetonelor. Compuşi carbonilici Combinaţiile care conţin grupa carbonil sunt aldehide (grupa carbonil se leagă de un radical organic şi un atom de H) şi cetone (grupa carbonil se leagă de doi radicali organici identici sau diferiţi).Baze teoretice ale chimiei Compuşii cu N tetracovalent care sunt derivaţi de substituţie ai ionului de amoniu se denumesc ca săruri cuaternare de amoniu. secundară. determinând polarizarea legăturii C-O. terţiară. Atomul de azot are o pereche de electroni neparticipanţi care conferă aminelor caracter bazic. Proprietăţi chimice Grupa carbonil are o reactivitate mare datorită diferenţei de electronegativitate dintre oxigen şi carbon. Bazicitatea aminelor aromatice este mai mică decât a celor alifatice datorită efectului de conjugare dintre electronii p neparticipanţi cu electronii π ai sistemului aromatic.

O H3C C R + HCH2 O C H H3C OH C H CH2 C O T oC H . se deshidratează intramolecular conducând la o aldehidă nesaturată. Condensarea compuşilor carbonilici între ei se petrece în cataliză acidă sau bazică.HOH R OR' C H OR' OR' C R OR' O R C R + HOR ' R + HOR' . Na metalic. Adiţia hidrogenului se realizează în prezenţa catalizatorilor (Ni. Aldehidele aromatice se pot condensa numai cu aldehide alifatice. a. La T=80100oC sau în prezenţa catalizatorilor acizi sau baze. în cataliză acidă sau bazică: O R C H + HOR ' R OH C H OR OH C R OR' ' + HOR' . COOH.În urma reacţiei de condensare între aldehide şi amine rezultă imine substituite (baze Schiff). b. Aceste reacţii sunt de mai multe tipuri. NO2). obţinându-se hidraţi stabili care pot fi izolaţi. Pt. Adiţia alcoolilor la aldehide şi cetone conduce la formarea semiacetalilor şi respectiv semicetalilor. aldehida crotonică (condensare crotonică). se condensează dând naştere unui aldol (reacţia se numeşte condensare aldolică). amalgam de sodiu) rezultând alcooli primari sau secundari după cum adiţia are loc la aldehide sau respectiv cetone. CN.HOH R Semiacetalizarea şi semicetalizarea prezintă interes în cazul monozaharidelor unde procesul se realizează între funcţia carbonil şi una din grupele oxidril din moleculă. Reacţiile de condensare conduc la o nouă legătură C-C rezultată ca urmare a unor adiţii şi substituţii între un compus cu grupă carbonil (componenta carbonilică) şi substanţe care conţin o grupă CH. cum ar fi amine şi nitroderivaţi: . Compuşii carbonilici se condensează cu derivaţi funcţionali care conţin în moleculă azot. deoarece la îndepărtarea excesului de apă trec din nou în compuşii carbonilici iniţiali: O R C H + HOH R C OH H H În cazul în care compuşii carbonilici conţin grupe cu efect inductiv negativ în poziţia α faţă de grupa carbonil.HOH H3C H C O CH C H Se pot condensa între ele aldehide identice sau diferite. se manifestă o tendinţă mai accentuată de a adiţiona apa comparativ cu aldehidele şi cetonele alifatice simple. CH2 sau CH3 (componenta metilenică) cu reactivitate mărită de vecinătatea unei grupe reactivante (CO. Are loc adiţia componentei metilenice la grupa carbonil. Reacţia se petrece cu exces de alcool. 62 . folosite pentru separarea aldehidelor şi cetonelor din amestecurile lor cu alte substanţe: O R C H + NaHSO 3 R C ONa H SO3H Adiţia acidului cianhidric este o reacţie reversibilă care se realizează în cataliză bazică rezultând cianhidrine ale aldehidelor sau cetonelor. Adiţia disulfitului de sodiu la toate aldehidele şi la cetonele alifatice conduce la obţinerea de săruri ale unor acizi sulfonici frumos cristalizate. Două molecule de acetaldehidă spre exemplu. Un exemplu este condensarea aldehidei benzoice cu anilina care conduce la Nbenziliden anilina.Baze teoretice ale chimiei Aldehidele şi cetonele inferiare reacţionează cu apa formând hidraţi care nu pot fi izolaţi. Pd-fin divizate.

se reduce în prezenţa aldehidelor cu depunere de Ag metalic. acidului azotic. De asemenea.HOH R C H + NH2 OH . hexoze. glucidele reprezintă cea mai importantă clasă de substanţe organice naturale.HOH R C H N NH 2 + O H O R C R . Ag). oligoglucide şi poliglucide. bicromatului de potasiu.3.Baze teoretice ale chimiei O C6H5 C H + HCH2 C6H5 . substanţe utilizate pentru identificarea şi caracterizarea compuşilor carbonilici.4-dinitrofenilhidrazone colorate în galben-orange până la roşu cu spectre UV caracteristice Reacţii de substituţie în poziţia α faţă de grupa carbonil Compuşii carbonilici pot reacţiona cu halogenii în prezenţa luminii rezultând derivaţi de substituţie care în mediu alcalin se descompun cu formare de haloform (bromoform.HOH R C R N OH N OH Aldehidele şi cetonele se condensează cu hidrazina rezultând hidrazone. pentoze. cloroform. Condensarea cu 2. Reacţia se poate desfăşura în prezenţa. După natura grupării carbonilice monoglucidele pot fi aldoze (au în moleculă gruparea aldehidică) şi cetoze (au în moleculă gruparea cetonică): 63 . 9. Glucide Din punct de vedere cantitativ. unde reprezintă surse de energie şi au rol structural (plastic).1. În ultimul caz funcţia carbonil se oxidează la carboxil iar combinaţia complexă se reduce.4-dinitrofenilhidrazina şi semicarbazida este o reacţie specifică pentru identificarea şi dozarea compuşilor carbonilici care conduce la 2.HOH R C H N N C H Condensarea cu fenilhidrazina se realizează uşor atât cu aldehide cât şi cu cetone conducând la fenilhidrazone. aldehidele reduc soluţiile alcaline ale ionului cupric precipitând oxidul cupros de culoare roşu-cărămiziu. Din punct de vedere structural glucidele se împart în monoglucide. heptoze etc. Libere sau sub formă de derivaţi. polihidroxialdehide sau polixidroxicetone. Soluţia amoniacală de azotat de argint (reactiv Tollens). tetroze. permanganatului de potasiu.HOH C6H5 H C N C 6H 5 Aldehidele şi cetonele se condensează cu hidroxilamina rezultând oxime (aldoxime şi cetoxime). În cazul aldehidelor reacţia este: R C H + NH 2 NH 2 . iodoform) O O H3C C + 3Br2 CH3 lumina . În condiţiile unui exces de componentă carbonilică rezultă azine. se află în compoziţia oricărui organism viu. alcalinizată. cu lanţ C-C neîntrerupt şi formula brută CnH2nOn.3HBr H3C C CBr 3 NaOH CHBr 3 + H3C COOH Reacţii specifice aldehidelor Una din aceste reacţii este reacţia de oxidare care conduce la acizi. O R C H O R C R + NH 2 OH . După numărul atomilor de carbon din moleculă monoglucidele pot fi trioze. compuşi cristalizaţi care pot fi utilizaţi pentru caracterizarea şi dozarea compuşilor carbonilici. Monoglucidele (oze) sunt combinaţii naturale polihidroxicarbonilice. a unor combinaţii complexe ale unor metale tranziţionale (Cu. aldazine şi cetazine.

toate ozele conţin cel puţin un atom de carbon asimetric (chiral) ceea ce înseamnă că prezintă izomerie optică. iar β-anomerul are configuraţia opusă la cei doi atomi de carbon. în cazul glucozei: H H HO H H C C C C C O OH H OH OH H H HO H H C C C C C CH 2OH OH OH H OH O În structura astfel rezultată. Monoglucidele provenite pe aceeaşi cale din L-gliceraldehidă constituie seria L. pot fi obţinute din aldehida D-glicerică prin creşterea succesivă a catenei atomilor de carbon de la capătul cu grupa aldehidică. De exemplu. Legăturile dinspre observator se trasează cu linie groasă. cel mai îndepărtat de grupa carbonil. Toate monoglucidele care.şi β-anomeri. La grupa carbonil din aldoze şi cetoze se adiţionează o grupă –OH din aceeaşi moleculă rezultând cicluri cu 5 sau 6 atomi dintre care unul de oxigen. teoretic. în locul grupei carbonil apare o nouă grupă –OH numită hidroxil glicozidic sau semiacetalic (semicetalic) care are o reactivitate mărită faţă de celelalte grupe -OH din moleculă. monoglucidele aparţin seriei D sau L dacă atomul de carbon asimetric. Se cunoaşte o aldotrioză (aldehida glicerică sau gliceraldehida) şi o cetotrioză (dihidroxiacetona). Un tablou mai complet asupra stării reale a moleculelor de monoglucide se obţine dacă formulele ciclice se reprezintă prin formule de perspectivă. Ciclul cu 5 atomi se numeşte ciclu furanozic iar ciclul cu 6 atomi se numeşte ciclu piranozic. Aldozele cu peste 4 atomi de C în moleculă şi cetozele cu peste 5 atomi de C în moleculă pot da reacţii de ciclizare intramoleculară cu formare de semiacetali. formează seria D.sau L-glicerică. H C CH O OH CH 2 C O OH CH 2 OH gliceraldehida dihidroxiacetona CH 2 OH Cu excepţia dihidroxiacetonei. Anomerul α desemnează forma în care orientarea hidroxilului glicozidic este identică cu cea a hidroxilului de la atomul de carbon asimetric şi determină apartenenţa monoglucidei respective la seria D sau L. Prezenţa acestui nou centru asimetric în molecula monoglucidelor face posibilă existenţa a doi stereoizomeri numiţi α. atomul de oxigen aflându-se la distanţa cea mai mare în raport cu observatorul. Marea majoritate a monoglucidelor descoperite în natură fac parte din seria D deoarece organismele vii nu conţin enzimele capabile să metabolizeze ozele seriei L. Ozele mai prezintă un tip special de izomerie numită epimerie. Prin urmare. respectiv semicetali (formule ciclice). are aceeaşi configuraţie ca şi atomul de carbon asimetric din aldehida D. însă nu reflectă unele proprietăţi ale acestora. Două oze epimere diferă structural prin configuraţia unui singur atom de carbon asimetric. Reprezentarea monoglucidelor prin formule liniare (aciclice) este utilă pentru compararea structurii diferitelor monoglucide.Baze teoretice ale chimiei H C CH O OH n CH 2 C CH O OH CH 2 OH OH n aldoză cetoză CH 2 OH Cele mai simple monoglucide sunt triozele. Prin ciclizarea monoglucidelor apare un nou centru de asimetrie la atomul de carbon care a aparţinut grupei carbonil. Ciclul piranozic sau furanozic este imaginat perpendicular pe planul hârtiei. Substituenţii orientaţi în formele ciclice la dreapta liniei verticale se plasează în formulele de perspectivă sub CH 2 OH 64 .

sunt prezenţi în organismele vegetale: H H HO H H C C C C C O OH H OH OH +2H CH 2OH H HO H H C C C C OH H OH OH CH 2 OH D-glucoza CH 2OH D-glucitol Reacţia de oxidare conduce la produşi diferiţi în funcţie de condiţiile în care se realizează: • Oxidarea blândă cu apă de brom sau acizi diluaţi a aldozelor are loc la nivelul grupei carbonil şi conduce la obţinerea de acizi aldonici: H H HO H H C C C C C O OH H OH OH +O COOH H HO H H C C C C OH H OH OH CH 2 OH CH 2OH acid D-gluconic • Dacă grupa carbonil şi toate grupele OH. substanţe nutritive cu gust dulce. dacă atomul menţionat are configuraţie D şi sub acest plan în cazul în care atomul are configuraţia L. Proprietăţi chimice Reacţia de reducere a monoglucidelor se petrece la nivelul grupei carbonil rezultând polioli.Baze teoretice ale chimiei planul heterociclului. iar cei dispuşi la stânga deasupra. oxidarea se petrece la nivelul funcţiei alcoolice terminale cu obţinerea de acizi uronici: H H HO H H C C C C C O OH H OH OH +2O -H2O H H HO H H C C C C C O OH H OH OH CH 2 OH COOH acid D-glucuronic • În prezenţa acidului azotic concentrat oxidarea are loc la nivelulo funcţiilor carbonil din aldoze şi alcoolică terminală cu obţinerea de acizi aldarici: 65 . Aceeaşi regulă se aplică şi pentru grupa alcoolică primară legată la C-2 în piranozele sau furanozele provenite din cetoze. sau restul catenei de la atomul de carbon asimetric cu cel mai mare număr de ordine din ciclul piranozic sau furanozic se înscrie deasupra planului moleculei.glucopiranoza H OH β – D glucopiranoza În mod similar. sunt protejate (prin esterificare). 6 CH 2OH H 4 CH 2OH O H 2 1 H OH 3 5 H H OH O H OH OH OH OH H OH H α – D. Unii dintre poliolii rezultaţi pe această cale. Reducerea triozelor conduce la trioli. cu excepţia celei de la C6. a hexozelor la hexitoli. fructoza se ciclizează cu formarea unui ciclu furanozic. Grupa alcoolică primară. a pentozelor la pentitoli. a tetrozelor la tetritoli.

fructozide.Baze teoretice ale chimiei H H HO H H C C C C C O OH H OH OH +3O -H 2O COOH H HO H H C C C C OH H OH OH CH 2 OH COOH acid glucaric Cetonele se oxidează în condiţii energice cu ruperea catenei reacţia conducând la obţinerea unui amestec de acizi. Forma cristalelor este specifică pentru fiecare oză şi de aceea această reacţie este utilizată la identificarea monoglucidelor. Sglicozide. glicozidele sunt de mai multe tipuri: O-glicozide. Are loc un proces de deshidratare intramoleculară când pentozele se transformă în furfurol iar hexozele în hidroximetil-furfurol: HOHC H2 C OH HO CHOH HC C H OH HC H2SO4 -3H2O CH C O C O HC H furfurol Reacţia de eterificare a glucidelor se petrece la oxidrilul glicozidic care este mai reactiv decât celelalte grupe OH din moleculă.Glicozidele sunt răspândite în natură. marea lor majoritate fiind toxice pentru om şi animale. Eterificarea se realizează prin tratare cu alcool în prezenţă de HCl. Glicozidele glucozei se numesc glucozide iar ale fructozei. N-glicozide.H 2O H H HO H H C C C C C N OH H OH OH OH CH 2 OH CH 2 OH oxima glucozei Condensarea cu fenilhidrazina conduce la fenilhidrazone şi osazone. 66 .H 2O CH 2OH H H OH OH O H O CH 3 H α-O-metilglucozid H OH Fragmentul de monoglucidă din molecula glicozidică se numeşte rest glicozidic sau glicon iar cealaltă componentă se numeşte aglicon. CH 2OH H H OH OH H OH O H OH H + H2SO4 HCl . substanţe cristalizate. În funcţie de natura atomului prin care se leagă cele două componente. Reacţia de condensare a aldozelor şi cetozelor cu hidroxilamina se petrece la nivelul funcţiei carbonil şi conduce la obţinerea de oxime. H H HO H H C C C C C O OH H OH OH + H 2N-OH . Reacţia cu acizii minerali stă la baza identificării şi dozării monozaharidelor şi se desfăşoară cu acizi relativ concentraţi şi la temperatură. Rezultă compuşi care se numesc glicozide.

).5HCl C C C C C O O H O CO CO CH 3 CH 3 O O CH 3 CO H O H H CO CH 3 Interes prezintă esterii fosforici ai monozaharidelor care sunt intermediari metabolici Aldozele reacţionează cu combinaţii complexe ale metalelor tranziţionale oxidându-se la acizii aldonici corespunzători în timp ce combinaţia complexă este redusă. Acizii carboxilici se denumesc prin adăugarea sufixului -oic la numele catenei de bază. cele mai importante fiind diglucidele care se formează prin eliminarea unei molecule de apă între două molecule de hexoză. în cataliză acidă. Exemple sunt reacţiile cu reactivul Tollens şi reactivul Fehling folosite pentru recunoaşterea monoglucidelor naturale. H H HO H H C C C C C CH 2 OH OH H OH H OH O + 5CH3 C Cl . 9. caz în care diglucida rezultată nu are proprietăţi reducătoare (zaharoza. Acizi monocarboxilici saturaţi Proprietăţi chimice datorate grupei –OH În comparaţie cu acizii minerali.Baze teoretice ale chimiei Reacţia de esterificare are loc în prezenţa acizilor carboxilici sau a derivaţilor lor funcţionali precum şi în prezenţa acizilor anorganici (H3PO4). carboxilici saturaţi. conduce la obţinerea de esteri: O H3C C + OH O C2H5 H3C C + H 2O OH O-C 2H5 67 . baze. bicarbonaţi rezultând săruri 2HCOOH + Zn 2HCOOH + CaO (HCOO)2Zn + H2 (HCOO)2Ca + H 2O Reacţii la atomul de carbon carboxilic conduc la obţinerea de derivaţi funcţionali. reacţia cu alcoolii.). Ionii rezultaţi după îndepărtarea H hidroxilic se denumesc înlocuind sufixul –ic cu –at: După natura radicalilor de care se leagă grupa carboxil acizii pot fi monocarboxilici saturaţi.şi policarboxilici saturaţi. Oligoglucidele conţin de la două până la opt resturi de monoglucide. În soluţie apoasă acizii carboxilici sunt ionizaţi. rafinoza etc. CH 2 O CO CH 3 9. Se mai folosesc de asemenea denumiri uzuale. di. În urma reacţiei rezultă esterii corespunzători. trehaloza. Prezenţa substituenţilor în moleculele acizilor monocarboxilici produce efecte inductive care pot influenţa ionizarea şi ca urmare tăria acizilor Acizii monocarboxilici reacţionează cu metale reactive. Compuşi carboxilici Sunt compuşi organici care conţin gruparea funcţională carboxill. lactoza etc. Radicalii rezultaţi din acizi după îndepărtarea grupei –OH se numesc radicali acil.4. echilibrul proteolitic fiind deplasat spre stânga. Legătura dintre cele două monoglucide se realizează prin intermediul oxidrililor glicozidici. caz în care diglucida rezultată are proprietăţi reducătoare (maltoza. carbonaţi. În structura poliglucidelor pot intra acelaşi tip de monoglucide (homopoliglucide) sau mai multe tipuri de poliglucide (heteropoliglucide). acizii carbocilici sunt mai slabi. Acidul formic este cel mai tare acid din seria acizilor monocarboxilici. celobioza. oxizi bazici. sau între oxidrilul glicozidic şi unul din oxidrilii neglicozidici.1.4. Poliglucidele sunt compuşi macromoleculari formaţi dintr-un număr mare de resturi de monoglucide legate între ele prin legături glicozidice. carboxilici aromatici. Poziţia substituenţilor se desemnează prin cifre începând cu atomul de carbon carboxilic sau litere ale alfabetului grecesc începând cu poziţia vecină grupei carboxil.

acizii dicarboxilici prezintă şi proprietăţi speciale determinate de poziţia celor două grupe carboxil una faţă de cealaltă. Acizi dicarboxilici saturaţi Conţin în moleculă două grupe carboxil grefate pe o catenă hidrocarbonată.hidrazidele acizilor carboxilici se obţin din esteri ai acizilor carboxilici cu hidrazina Decarboxilarea acizilor carboxilici este procesul de eliminare a dioxidului de carbon din moleculele acizilor organici. Datorită prezenţei celor două grupe funcţionale. Acizii dicarboxilici dau reacţii caracteristice grupei carboxil formând derivaţi funcţionali cum ar fi esteri. rezultând cetone ciclice: O H2C H2C CH2 CH2 C C OH OH O T oC -H2O -CO2 CH2 CH2 C C C O O • O 68 . Denumirea se face prin adăugarea la cuvântul acid a numelui hidrocarburii cu acelaşi număr de atomi de carbon şi a sufixul –dioic. Astfel: • Acizii cu 2 şi 3 atomi de C în moleculă (oxalic şi malonic) se decarboxilează la încălzire conducând la obţinerea de acizi monocarboxilici cu un atom de C mai puţin în moleculă HOOC-COOH T oC -CO 2 HCOOH • Acizii butan.şi heptandioici adipic şi pimelic) se deshidratează şi se decarboxilează intramolecular. la încălzire. cloruri acide. la diluţii mai mari. Pe lângă aceste denumiri există şi denumiri uzuale. În prima etapă în soluţie concentrată. Cel mai tare acid din serie este acidul oxalic deoarece influenţa acidifiantă a unei grupe carboxil asupra celeilalte este invers proporţională cu distanţa dintre ele.2.4. Reacţia este condusă fotochimic: CH3-COOH + Cl2 lumina -HCl ClCH2-COOH + Cl2 lumina -HCl Cl2CH-COOH + Cl2 lumina -HCl Cl3C-COOH 9. este favorizată ionizarea unei grupe datorită efectului inductiv negativ manifestat de cealaltă grupă carboxil. Halogenarea Atomii de H din poziţia α faţă de grupa carboxil pot fi substituiţi prin tratarea acidului carboxilic cu clor sau brom. Proprietăţi chimice Grupele carboxil disociază independent. anhidride. are loc ionizarea celei de-a doua grupe carboxil.şi pentandioici (succinic şi glutaric) se deshidratează intramolecular la temperatură conducând la obţinerea de anhidride O CH2 CH2 C C OH OH O TC -H2O o O CH2 CH2 C O C O Acizii hexan. respectiv nitrili: O H3C C + NH 3 O H3 C C 220oC -H2O O H3C C NH2 P2O 5 -H2O H3C C N OH O-NH 4 reacţia cu pentaclorura de fosfor conduce la obţinerea de cloruri acide care pot reacţiona cu sărurile acizilor minocarboxilici rezultând anhidride: - O H3 C C + PCl5 O H3 C C Cl +POCl3 + HCl OH . În a doua etapă datorită atracţiei electrostatice exercitate de anionul carboxilat asupra hidrogenului. amide.Baze teoretice ale chimiei reacţia cu amoniacul la temperatură ridicată conduce la obţinerea unor săruri de amoniu care prin deshidratare intramoleculară dau amine.

Acizii monocarboxilici nesaturaţi dau reacţii la grupa carboxil rezultând derivaţi funcţionali şi reacţii de adiţie la dubla legătură.5. datorită influenţei dublei legături. Reactivitatea amidelor este legată de conjugarea electronilor p neparticipanţi de la atomul de azot cu electronii π ai dublei legături C=O. Acestea. 9. Poziţia legăturii duble faţă de grupa COOH se notează prin litere ale alfabetului grecesc sau prin cifre.4. fenolii şi aminele reacţionează mai puţin energic decât clorurile acide. 9. Derivaţi funcţionali ai acizilor carboxilici Provin prin modificarea grupei OH sau înlocuirea oxigenului carbonilic. Ca urmare.4.3. Atomii din grupa amidică pot fi înlocuiţi cu radicali organici dând naştere amidelor substituite. 9. Efectul este diminuat odată cu depărtarea grupei COOH de dubla legătură.1. Este motivul pentru care halogenurile acizilor carboxilici sunt utilizate ca agenţi de acilare. reacţia de hidroliză se petrece mai greu decât în cazul halogenurilor acide şi numai în mediu acid sau bazic. Amidele secundare ciclice se numesc imide. Anhidridele sunt folosite drept agenţi de acilare precum şi în industria de medicamente.5. Acizii din această clasă.Baze teoretice ale chimiei 9. 9. Halogenuri ale acizilor carboxilici Se formează prin înlocuirea grupei -OH din -COOH cu un atom de halogen.4. Atomul de halogen din aceşti compuşi este foarte reactiv şi poate fi substituit cu alţi atomi sau grupe de atomi. pot fi primare. Acizi carboxilici aromatici Gruparea COOH poate fi legată direct de inelul aromatic sau prin intermediul unor catene care pot fi saturate sau nesaturate. Adiţia compuşilor nesimetrici este contrară regulii Markovnikov din cauza efectului inductiv atrăgător de electroni (-Is) al grupei COOH în raport cu legătura dublă.3. Aceşti compuşi sunt denumiţi halogenuri de acil.4. după numărul de substituenţi de la atomul de azot. secundare şi terţiare. Anhidride ale acizilor carboxilici Pot fi considerate derivaţi funcţionali rezultaţi prin eliminarea unei molecule de apă între două grupe carboxil.5. ambele din structura grupei carboxilice. Esteri 69 . Cu alcoolii. 9. Amide Sunt derivaţi funcţionali rezultaţi prin înlocuirea grupei -OH din grupa -COOH cu grupa aminică. Acizi monocarboxilici nesaturaţi Conţin grupa carboxil legată de o catenă nesaturată. Dubla legătură şi grupa carboxil se influenţează reciproc. Ca urmare acizii carboxilici aromatici pot fi saturaţi sau nesaturaţi: 9. De asemenea se hidrolizează mai greu decât clorurile acide dar mai uşor decât esterii. sunt mai tari decât acizii monocarboxilici cu acelaşi număr de atomi de carbon în moleculă.2.5.5. Rezultă derivaţi funcţionali care au proprietatea comună că prin hidroliză generează acidul din care au provenit.

Reacţia cu amoniacul conduce la amide iar reacţia cu aminele conduce la amide substituite la atomul de azot Lipidele constituie o grupă de substanţe bioorganice larg răspândite în organismele vii. Ceridele sunt esteri ai acizilor graşi superiori (C14 – C34) cu alcooli monohidroxilici superiori şi număr par de atomi de carbon. Ionii carboxilaţi eliberaţi în urma acestei reacţii formează cu cationii sărurile corespunzătoare numite săpunuri. glicolipide). umidităţii şi luminii acilglicerolii naturali capătă miros neplăcut şi gust iute. Lipidele complexe conţin în molecula lor. acizi graşi liberi. uleiurile vegetale se solidifică. pe lângă componenta lipidică şi o componentă glucidică. steride) şi lipide complexe (fosfolipide. ceridele apar în amestec cu alcooli primar. Hidroliza acidă este o reacţie reversibilă care conduce la un acid şi un alcool. 9. acilgliceroli.5. 70 . gliceride. Esterii participă la reacţii de substituţie prin care se înlocuieşte grupa alcoxil cu alte grupe funcţionale. lipidele se clasifică în lipide simple (ceride. Din punct de vedere structural. proces folosit la prepararea margarinei. după gradul de acilare al grupelor OH se deosebesc monoacilgliceroli. În condiţii de umiditate lipazele naturale determină hidroliza parţială a acilglicerolilor conducând la eliberarea de acizi graşi care conferă un gust specific. Întrucât glicerina este un alcool trihidroxilic. rol plastic precum şi rol de material izolant. amestecuri care poartă numele de ceruri. sfingolipide. plante (fitosteroli) şi ciuperci (micosteroli). Prin hidrogenare. Fosfolipidele (fosfatide) sunt lipide complexe în care una din grupările hidroxil primare ale glicerolului este esterificată cu acid fosforic. sunt esteri ai acizilor graşi monocarboxilici saturaţi sau nesaturaţi cu număr par de atomi de carbon şi catenă normală cu glicerina. Acilglicerolii. Hidroliza esterilor are loc prin acţiunea catalitică a acizilor sau bazelor. sub acţiunea oxigenului. adiţionată la dublele legături ale acizilor graşi din 100g acilglicerol se numeşte indice de iod.Baze teoretice ale chimiei Sunt derivaţi funcţionali ai acizilor carboxilici în care gruparea -OH din -COOH este înlocuită cu o grupă alcoxil prin esterificare directă. Ca esteri. cele mai răspândite lipide în ţesuturile plantelor (uleiuri) şi animalelor (grăsimi). diacilgliceroli şi triacilgliceroli. Sunt insolubili în apă şi solubili în solvenţi organici. Moleculele esterilor nu sunt asociate prin legături de H şi de aceea constantele fizice au valori mai mici decât ale acizilor din care provin. Aceştia. steride . rol de substanţe de rezervă. se oxidează la nivelul legăturilor duble rezultând peroxizi toxici care se pot scinda prin ruperea catenei hidrocarbonate rezultând compuşi carbonilici ce conferă produsului miros şi gust neplăcut. Procesul se numeşte rîncezire şi are consecinţe nedorite în industria alimentară. Hidroliza bazică este o reacţie ireversibilă care conduce la săruri ale acizilor carboxilici şi alcooli. Cantitatea în mg de hidroxid de sodiu sau de potasiu necesară pentru saponificarea unui gram de triacilglicerol se numeşte indice de saponificare. pe lângă componenta lipidică şi o componentă de altă natură. Acizi fenolici Conţin în moleculă grupările -OH şi -COOH legate de un nucleu aromatic direct sau prin intermediul unei catene. acilglicerolii pot fi hidrolizaţi prin fierbere cu acizi sau baze.5. unde au rol energetic. Hidroliza acilglicerolilor sub acţiunea hidroxizilor alcalini se numeşte saponificare. Sterolii sunt răspândiţi în ţesuturile animale (zoosteroli). Deosebit de importante sunt reacţiile de adiţie la dublele legături din moleculele acilglicerolilor. Esterii acizilor inferiori sunt lichide cu miros plăcut de fructe sau flori. În natură. Sfingolipidele sunt lipide complexe care conţin în moleculă sfingozina. Proprietăţile esterilor depind de natura acidului şi alcoolului din care provin. Steridele sunt esteri ai acizilor graşi superiori cu alcooli tetraciclici monohidroxilici numiţi steroli a căror unitate structurală de bază este steranul. Reacţia se desfăşoară cu viteză superioară hidrolizei acide. în grame. Glicolipidele sunt lipide complexe care conţin în moleculă. Sub acţiunea oxigenului. răşini. Cantitatea de I2 sau Br2. un aminoalcool dihidroxilic nesaturat.

Baze teoretice ale chimiei
Acizii fenolici au proprietăţi ale acizilor carboxilici şi fenolilor. Când cele două grupe sunt în poziţie orto se manifestă efectul inductiv negativ (-Is) al grupei -OH care conduce la formarea unei structuri închise numite chelat. Această structură influenţează mobilitatea ionilor H+ care se desprind mai uşor decât în cazul acidului benzoic. 9.5.6. Acizi carbonilici Conţin în moleculă grupele -COOH şi carbonil. În funcţie de tipul grupei carbonil acizii carbonilici pot fi acizi aldehidici sau acizi cetonici. Poziţia grupelor carbonil faţă de grupa carboxil se notează cu litere ale alfabetului grecesc. 9.5.7. Aminoacizi Sunt compuşi organici care conţin în moleculă una sau mai multe grupe aminice precum şi una sau mai multe grupe carboxil. După natura radicalului de care se leagă grupele funcţionale aminoacizii sunt alifatici, aromatici şi heterociclici. După poziţia reciprocă a celor două grupe funcţionale aminoacizii pot fi α, β, γ, δ-aminoacizi. Denumirea aminoacizilor se face: poziţia grupei aminice faţă de gruparea COOH indicată prin litere greceşti la care se adaugă numele acidului Cu excepţia glicocolului care nu are în moleculă atom de carbon asimetric, toţi ceilalţi aminoacizi au şi ca urmare prezintă activitate optică. Izomerii optici sunt D, şi L putând exista şi sub formă de racemic. S-a constatat că din cei 20 aminoacizi naturali cu răspândire universală care intră în structura proteinelor şi care sunt metabolizaţi în organisme vii fac parte din seria L (numărul aminoacizilor este mai mare unii dintre ei gasindu-se rar în unele proteine sau liberi în plante) Proprietăţi chimice Datorită prezenţei în moleculă a funcţiunilor acidă şi bazică, aminoacizii există în soluţie apoasă sub formă de ioni bipolari: În mediu acid aminoacizii se comportă ca baze (acceptă H+) iar în mediu bazic, ca acizi (cedează H+). Datorită acestei proprietăţi aminoacizii migrează în câmp electric. Dacă în soluţia unui aminoacid se adaugă o mică cantitate de acid sau bază, aceasta va fi neutralizată fără a se modifica apreciabil pH-ul. Pe această proprietate se bazează funcţia tampon a aminoacizilor în organismele vii. Proprietăţi chimice Proprietăţile aminoacizilor se datorează prezenţei grupelor -NH2 sau -COOH precum şi prezenţei lor simultane. Proprietăţi datorate prezenţei grupării -COOH Aminoacizii reacţionează cu hidroxizii alcalini formând săruri:
H 2N R COOH + NaOH
H+

H3N+

R

COO-

H 2N

R

COONa + H2O

Aminoacizii reacţionează cu alcoolii, în cataliză acidă, formând esteri:
H 2N R COOH + HOR' H 2N R

Aminoacizii reacţionează cu PCl5 rezultând cloruri acide, stabile sub formă de clorhidraţi:
O H 2N R COOH + PCl 5 H2N R C O H3N
+

COOR' + H2O

+ POCl3 + HCl Cl HOCl

R

C

Decarboxilarea aminoacizilor conduce la obţinerea de amine fiziologic active. În organismele vii reacţia se desfăşoară enzimatic:

71

Baze teoretice ale chimiei
H 2N R CH 2 COOH -CO2 H 2N R CH3

Reducerea aminoacizilor conduce la aminoalcooli
H2N R CH2 COOH + 2H2 H 2N R CH2 CH2 OH + H2O

În prezenţa amoniacului, aminoacizii conduc la formarea amidelor. Spre exemplu acidul αaminosuccinic (acid aspartic) în reacţie cu amoniacul conduce la obţinerea amidei acidului aspartic, asparagina:
HOOC CH NH2 COOH + 2NH3 COOH H C NH2 O CH 2 C NH2 + H2O

Reacţia este foarte importantă pentru că reglează conţinutul de amoniac din organismele vegetale deoarece o concentraţie prea mare de amoniac este toxică pentru plante. Prin formarea amidelor, plantele blochează amoniacul în exces care în caz de nevoie este eliberat prin reacţia inversă. Proprietăţi datorate prezenţei grupei -NH2 Aminoacizii reacţionează cu acizi minerali conducând la formarea de săruri. Alchilarea aminoacizilor la gruparea aminică se realizează cu iodură sau sulfit de metil, în mediu alcalin, rezultând săruri cuaternare de amoniu numite betaine. Reprezentantul clasei este derivatul trimetilat al glicocolului, betaina propriu-zisă care se găseşte în sfecla de zahăr:
H3N+ H2 C COO- + 3CH3I (CH3)N+

Acilarea grupelor aminice se realizează cu cloruri acide sau anhidride rezultând aminoacizi acilaţi. De exemplu, glicocolul se acilează cu clorura de benzil rezultând benzilglicocol:
O HOOC CH 2 NH2 + Cl C C6H5 HOOC CH 2 NH O C C6H5

CH2

COO-

Dacă reacţia este condusă în prezenţa clorurii unui aminoacid rezultă peptide
O HOOC CH2 NH2 + C Cl CH2 NH2 O HOOC CH2 NH C CH2 NH2

Reacţia cu acidul azotos se petrece în mediu acid şi determină dezaminarea aminoacidului conducând la hidroxiacizii corespunzători cu degajare de azot. De exemplu, alanina se dezaminează în prezenţa acidului azotos rezultând acid lactic:
CH3 CH NH 2 + HONO CH 3 CH COOH OH + N2 + H2O HOOC

Reacţia de transaminare se desfăşoară între un cetoacid şi un aminoacid rezultând aminoacidul cetoacidului şi cetoacidul aminoacidului. În organismul viu aceste reacţii se petrec sub acţiunea transaminazelor când are loc transferul unei grupării -NH2 de la un aminoacid la un cetoacid rezultând un nou aminoacid şi un nou cetoacid: Dezaminarea aminoacizilor se realizează oxidativ, hidrolitic sau reductiv, reacţia fiind importantă în metabolismul organismelor vii.. Dezaminarea oxidativă conduce la α-aminoacizi:
R CH NH2 + 1/2O 2 R C O + NH3

Dezaminarea hidrolitică conduce la α-hidroxiacizi:
R CH NH2 + HOH R H C OH + NH3 HOOC COOH

HOOC

COOH

Dezaminarea reductivă conduce la acizi carboxilici:
R CH NH2 + H2 R H2 C COOH + NH3 HOOC

Proprietăţi determinate de prezenţa simultană a celor două grupe funcţionale Reacţia de dezaminare şi decarboxilare are loc la obţinerea alcoolilor prin procese de fermentaţie alcoolică ale cerealelor sau cartofilor sub acţiunea enzimelor din drojdia de bere. Spre exemplu leucina din cartof prin fermentaţie alcoolică conduce la alcool izoamilic:

72

Baze teoretice ale chimiei
CH 3 H C CH3 CH2 CH NH 2 COOH + HOH CH 3 H C CH3 CH2 CH 2 OH + CO 2 +NH 3

Aminoacizii formează cu metalele grele (Ni, Pb, Cu) săruri complexe frumos colorate, proprietate utilizată în chimia analitică pentru identificarea cationilor respectivi. Aminoacizii participă la reacţii de condensare cu eliminare de apă între grupele -NH2 şi – COOH, rezultând peptide sau proteine, în funcţie de numărul de aminoacizi care participă la reacţie. Legătura dintre aminoacizi se numeşte legătură amidică sau peptidică. De exemplu, glicina şi alanina se condensează formînd o trpeptidă numită glicil-alanil-glicina:
H 2N CH 2 COOH + H 2N CH CH 3 COOH +H 2N CH 2 COOH H2 N CH 2 C O NH CH2 C O NH CH2 COOH

Aminoacizii se împart în mai multe grupe: • Aminoacizi monoamino monocarboxilici (acid α-aminoacetic sau glicocol sau glicina; acid αaminopropionic sau α-alanina; acid α-aminoizovalerianic sau valina; acid α-aminoizocapronic sau leucina); • Aminoacizi hidroxilaţi (acid α-amino-β-hidroxipropionic sau serina; acid α-amino-β-hidroxibutiric sau treonina); • Aminoacizi tiolici conţin grupa tiolică (SH) sau tiolică substituită (acid α-amino-β-tiol propionic sau cisteina; acid α-amino-γ-metil-tiobutiric sau metionina); • Aminoacizi monoamino dicarboxilici (acid α-amino-succinic sau acid aspartic; acid α-aminoglutaric sau acid glutamic); • Aminoacizi diamino monocarboxilici (acid α,δ-diaminovalerianic sau ornitina; acid α,ε-diaminocapronic sau lizina; acid α-amino-δ-guanidin-valerianic sau arginina; acid α-amino-δ-carbamid (ureid)-valerianic sau citrulina); • Aminoacizi aromatici (acid α-amino, β-fenil propionic sau fenilalanina; p-hidroxifenilalanina sau tirozina); • Aminoacizi heterociclici (acid α-amino,β-indol propionic sau triptofan; acid α-amino,β-imidazol propionic sau histidina. 9.5.8. Peptide Sunt combinaţii organice care pot fi considerate ca amide substituite ce rezultă prin eliminarea de apă între doi sau mai mulţi aminoacizi (între o grupă carboxil a unui aminoacid şi o grupă amino a altuia). Resturile de aminoacizi din peptide sunt legate covalent prin legături peptidice: Datele experimentale indică faptul că legătura peptidică -CO-NH- constituie un sistem simplu conjugat, în care conjugarea se realizează între perechea de electroni π a grupării carbonilice şi perechea de electroni neparticipanţi de la atomul de N vecin. În urma delocalizării electronilor, legătura peptidică manifestă un caracter pronunţat de legătură dublă. Peptidele cu un număr mai mic de 10-20 resturi de aminoacizi în moleculă sunt denumite oligopeptide. Peptidele cu număr mai mare de resturi de aminoacizi în moleculă sunt numite polipeptide. Polipeptidele a căror secvenţă specifică este mai mare de 50 reziduuri sunt numite în mod obişnuit proteine dar cercetătorii au păreri diferite legate de numărul de reziduuri de aminoacizi de la care se foloseşte acest termen. Când doi sau mai mulţi aminoacizi se combină pentru a forma peptide, ceea ce rămâne din fiecare aminoacid după îndepărtarea apei este denumit reziduu al aminoacidului. Reziduul care are o grupă amino liberă se numeşte N-terminal iar cel care are o grupare carboxil liberă se numeşte C-terminal. Reziduurile se denumesc după numele aminoacidului eliminându-se cuvântul acid. Pentru a denumi peptidele se începe cu numele grupei acil reprezentând reziduul Nterminal urmat, în ordine, de numele grupelor acil reprezentând reziduurile interne. Numai reziduul C-terminal este denumit cu numele aminoacidului de la care provine şi acesta reprezintă sfârşitul numelui peptidei.
CO NH

73

. TEST DE VERIFICARE A CUNOŞTINŢELOR 1.htm#Atomic Structure. 6. W. Metab. 1973 . Intreprinderea Editorial-Poligrafică Stiinţa. Inc. Beedham. C. Bibliografie selectivă 1.Miracle cure organic germanium.N. • rol în contracţia musculară (actina şi miozina din muşchi). 7... A. F. E. Japan Publications Inc.. împotriva substanţelor străine şi celulelor provenite din alte organisme (sub formă de anticorpi. Semnificaţii ale reprezentării glucidelor prin formule liniare. Chişinău.. B. fiecare cu structura sa primară. 47-53. 1997 . Buckley. Asai.. 3.. 16(1-2): 119-156. 74 .. H. 3. 1999 .Mecanisme de reacţie în chimia organică. – 1989. A. Kastin. 2001 ..H. C. Dawson.. S. Pickering.Chemical principles: The Quest for Insight.J. G. • structura secundară . 2nd edition. J. J.. 9. Proteinele îndeplinesc multe funcţii importante în organismul viu: • rol structural împreună cu lipidele şi glucidele (reprezintă suportul chimic structural al tuturor formaţiunilor morfologice evidenţiate în celulele şi organele plantelor. această reacţie de apărare a organismului viu se numeşte imunitate . 2. 13(1). 4.newi. Crăciun. Reacţii de condensare a aminoacizilor – legătura peptidică. secundară şi terţiară într-un conglomerat spaţial complex. Banks. 2. Reacţii de dezaminare a aminoacizilor... 6. animalelor şi microorganismelor). Ed. Drug.A. Atkins. Republica Moldova. Marcel Dekker. http://www. C. Rev. New York. ciclice sau de perspectivă.. • rol de transport activ a unor substanţe micromoleculare şi al ionilor anorganici. Dobrescu. 8.numărul. • rol de apărare a organismului.uk/buckleyc/atomic. 4. Delian. Aluminum-induced neurotoxicity: alterations in membrane function at the blood-brain barrier. Jones L. 10. P. Sagi.. Badea. Reacţii ale alcoolilor la legătura oxidrilică. C. Proteinele se caracterizează prin patru nivele de organizare structurală care indică: • structura primară ... 2005 . I. Doonan.orientarea spaţială a catenei polipeptidice ( variante ale structurii secundare sunt structura α-helicoidală) şi structura β-pliată).. I. 12: 392-401. Diferenţe structurale între alcooli. 1985 . W.Procesele fiziologice din plantele de cultură. Neurosci.. Toma. Institute of Higher Education. Burzo. • rol de catalizatori ai reacţiilor chimice în sistemele biologice (aceste proteine se numesc enzime). 5. Akabayov.replierea şi înfăşurarea segmentelor α-helicoidale şi β-pliate într-o organizare spaţială complexă sub formă de ghem sau globulă.Using softer X-ray absorption spectroscopy to probe biological systems.imunoglobuline). Rev.nivelul de organizare structurală cel mai înalt. Bazicitatea aminelor alifatice şi aromatice. 5..W. • structura terţiară . 8. Condensarea compuşilor carbonilici. natura şi succesiunea resturilor de aminoacizi. K.L. George. Reacţii ale acizilor monocarboxilici pentru obţinerea unor derivaţi funcţionali. Reacţii ale fenolilor determinate de prezenţa nucleului benzenic. Ştiinţifică. • structura cuaternară ..J.. Biobehav. rezultat al asocierii a două sau mai multe catene polipeptidice numite protomeri. 1989 . I. enoli şi fenoli. Bucureşti. • rol hormonal participând la reglarea proceselor biochimice (unele proteine sau polipeptide pot acţiona ca hormoni).Baze teoretice ale chimiei Proteinele şi acizii nucleici sunt cei mai importanţi componenţi chimici ai materiei vii. Synchrotron Rad.Molybdenum hydroxylases as drug-metabolizing enzymes.ac. Freeman & Company.Introduction to Atomic Structure. 2005 . Proprietăţi speciale ale acizilor dicarboxilici. North East Wales. 7.Handbook of nutritionally essential minerals.D. Beard.J.

1972 . J.. Presses Polytechniques et Universitaires Romandes.. Cojocaru. chromium.. – 1989. Vercesi. Am.k 1996 . J. D. Mustacich. A.. 31. Benzschawel. Food and Nutrition Board... eds.. Şt.K. Bucureşti. ***** .W. Univ. Nutr. Meisch. Suciu... Shils. Zamfirache.. J. Nutrition in Health and Disease.. 36. Vincent.Chemistry – reactions. Lane. Biol. Am.D. I. Massachusetts. Ed. Matthey. 1996 . 2005 . R. I. Anglia. Chem.Elemente de chimie generală. 1995 . vitamin K. P. Iaşi. 1999 . I. H. Baltimore.. Popescu. Marcu. 1975 . Industrial Estate. molybdenum. 1991 . M... 20(5): 635-638.. Washington DC.Chimie anorganică. Kronenberg. Gh. şi Pedag.. and Fluoride. 25.U. D. M. Williams & Wilkins. Magnesium. Ed. C.. M. C.B. Neniţescu. 116(1): 91-95.. Dillard. Baltimore.M. Vitamin D. Milică. J. 1948 . New York. Med. Chambers. manganese. D. Acc. D. Goldberg. H.S..A. 27. 30. 33. A.Calcium. Didactică şi Pedagogică.J. Science. 20. M. 28. 1980 .A biological function for cadmium in marine diatoms. 1985 . 29. didactică şi pedagogică. copper.E.M. 1999 . Acford. 17.. H. Heath and Company.C.E.R. 2007 . and zinc..Inhibitory effects of zinc on magnesium balance and magnesium absorption in man.Ultratrace minerals. Humelnicu.. Bucureşti.Copper biochemistry and molecular biology. Ed.C.M. M. 32.. Clin. 16.. F. Assoc. Cambridge University Press.W. Elucidating a biological role for chromium at a molecular level. vol.The physiology of flowering plants. nickel. N. vol..The mechanism and biological role of calcium transport by plant mitochondria. Morel. Holben... 97(9): 4627-4631. Shils. Am.R. France. Baia.... J. Olson. 24. Martins.. A. 2000 . Biochem. 1982 Fiziologia plantelor. 1998 . J. Enciclopedică Română.. Institute of Medicine. 2005 .Tratat de chimie anorganică. M. Food and Nutrition Board. Iaşi.Magnesium. Duca. iron. H. Iaşi. Introducere în chimia anorganică. Linder. Nutrition in Health and Disease..Molecular orbital method and molecular ionization potentials. Kiess. Iaşi. Norris. silicon. 15. 1998 . D.The diverse role of selenium within selenoproteins: a review. A. 37.. 9th ed. 13(5):479-484.. Arch Microbiol. Ross.G.C. iodine..D. Coll.. Diet.. Williams & Wilkins. J. 1994 . A. – 2002. Powis. 1987 . Saunders Company. Bucureşti. 22. J. Smith.. Chem.R. H. Washington DC.H. Vasiliu. Chemistry. 75 . Inc. Dima. 270: 8389-8392. 21. Olteanu. T. 346(1): 1-8.M. 18..E.H.Baze teoretice ale chimiei 9. Res.S.S.. Ltd. Olson. C.. Phys.. vol.The thyroid gland.M. 35. 11. Ciobotaru. Shils. Olson. Heim.. Zumdahl. V. 9th ed. Spencer. Biochemistry. V. ...B. Mukund. I. S. Rev. III. 9th ed.. 1978 .A. T. Öpik. Ed.2001 . G. 1978 . A.Dietary reference intakes for vitamin A. C.. Phosphorus. I.1997 . Adams. J. a novel tungstencontaining enzyme with a potential glycolytic role in the hyperthermophilic archaeon Pyrococcus furiosus. F. Nielsen. J. P.Biochimia vitaminelor. 14. W.. vanadium. Ed.. 1999 . Gobat.A.Chimie analitică generală.. P.. Shike. F. M.Glyceraldehyde3phosphate ferredoxin oxidoreductase... 19. Z.W. S.. Foster. Ross. Teşu.. 1999 . 285(5432): 1393-1396... Did. R. Nedelcu. Ed. Shike. Asachi”. D. .Le sol vivant... C. Tehnice “Gh. W. Davies. D.Iron in Medicine and Nutrition. J.D.. Mülliken. Carnieri.. Negoiu.Chimie generală. I.. J. E.. Aragno. Williams.. Nutr. Larsen.. Ed. GAMA. Baltimore. Ed Azimuth. 99(7): 836-843.. Braz. Macmillan Publishing Co. S. Ed...Thioredoxin reductase. 74: 736738. eds.. Rolfe. National Academy Press. Muscalu... D. Wilson. T. 10. Dorobanţu. M.F.Modern inorganic chemistry..The role of vanadium in green plants. structure and properties. Shils. M. Fairbanks.. National Academy Press.. 63(5): 797S-811S. G. Ed.. Influence on cell division of Chlorella. D. A. “Alexandru Ioan Cuza”.. 33(7): 503-510. Philadelphia.I. Larsen. D..F.. Biol.C. Univ. Tehnică.W. Sussex. Ross. I. 34. Williams Textbook of Endocrinology. 2000 . Molea. 38. 23. eds. 9th ed. 1972 .Dual function of the selenoprotein PHGPx during sperm maturation. M.2000. S. Institute of Medicine. 12. Shike. Ursini. 1999 . boron. M. Bucureşti. Hazegh-Azam.C..Fiziologie vegetală.. Iaşi.. Res. eds. M.Dicţionar de fizică. Hay. ***** .. 13. V. Holliday. Tehnopress. 26. F. M.

Baze teoretice ale chimiei 76 .

Sign up to vote on this title
UsefulNot useful