You are on page 1of 78

CHIMIE GENERALA

- CURS -

Cuprins

1

INTRODUCERE
1.Baze teoretice ale chimiei 1
1.1. Definiţie şi ramuri ale chimiei 1
1.2. Unităţi de măsură 1
1.3. Materia şi substanţele chimice 2
1.4 Elemente chimice 3
1.5. Reprezentarea substanţelor chimice 4
1.6. Legi fundamentale ale chimiei 4
1.6.1. Legea conservării masei 5
1.6.2. Legea proporţiilor definite 5
1.6.3. Legea proporţiilor multiple 5
1.6.4. Legea proporţiilor echivalente 6
1.6.5. Legea lui Avogadro 6

2. Teoria atomică a materiei 6
2.1. Structura atomului 6
2.2. Modele atomice 7
2.2.1. Modele atomice precuantice 7
2.2.2. Modele atomice cuantice 7
2.3. Orbitali atomici 10
2.3.1. Orbitali atomici de tip s 10
2.3.2. Orbitali atomici de tip p 10
2.3.3. Orbitali atomici de tip d 10
2.3.4 .Orbitali atomici de tip f 11
2.4. Ocuparea cu electroni a orbitalilor atomici 11
2.4.1. Principiul ocupării succesive a orbitalilor cu electroni 11
2.4.2. Principiul de excludere al lui Pauli 11
2.4.3. Regula lui Hund 11

3. Sistemul periodic al elementelor 12
3.1. Generalităţi privind tabelul periodic al elementelo 12
3.2.Structura tabelului periodic al elementelor 12
3.3. Corelaţii între structura învelişului de electroni şi poziţia elementelor în sistemul periodic 14
3.4. Periodicitatea proprietăţilor elementelor chimice 14
3.4.1. Proprietăţi neperiodice ale elementelor chimice 14
3.4.2. Proprietăţi periodice ale elementelor chimice 14

4. Legături chimice 15
4.1 Legături chimice intramoleculare 15
4.1.1. Legătura ionică 15
4.1.2. Legătura covalentă 16
4.1.3. Legătura metalică 20
4.2 Legături chimice intermoleculare 21
4.2.1. Legătura de hidrogen 21
4.2.2. Legături prin forţe van der Waals 21

5. Stoechiometria reacţiilor chimice 22
5.1. Stoechiometria – definiţie şi instrumente de lucru 22
5.2. Reacţii chimice 22
5.2.1.Reacţii chimice fără modificarea stării de oxidare 22
5.2.2.Reacţii chimice cu modificarea stării de oxidare 24
5.2.3. Aspecte cinetice şi termochimice ale reacţiilor chimice 25

6. Componenţi anorganici ai materiei vii 25
6.1. Apa - metabolit universal 25
6.2. Caracterizare generală şi importanţa biologică a elementelor din sistemul periodic 27
2

6.2.1. Hidrogen 27
6.2.2. Grupa IA (1) 28
6.2.3. Grupa IIA (2) 29
6.2.4. Metale tranziţionale 31
6.2.5. Grupa IIIA (13) 33
6.2.6. Grupa IVA (14) 35
6.2.7. Grupa VA (15) 36
6.2.8. Grupa VIA (16) 38
6.2.9. Grupa VIIA (17) 39

7. Noţiuni fundamentale de chimie organică 42
7.1. Efecte electronice în compuşi organici 42
7.1.1. Efectul inductiv 42
7.1.2. Efectul electromer 42
7.2. Noţiuni de izomerie 43
7.2.1. Izomeria plană 43
7.2.2. Izomeria spaţială sau stereoizomeria 44

8. Hidrocarburi 45
8.1. Hidrocarburi saturate 45
8.1.1. Alcani şi izoalcani 45
8.1.2. Cicloalcani 46
8.2. Hidrocarburi nesaturate 47
8.2.1. Alchene 47
8.2.2. Alcadiene 48
8.2.3. Alchine 49
8.3. Hidrocarburi aromatice 49
8.3.1. Hidrocarburi aromatice mononucleare 49
8.3.2. Hidrocarburi aromatice polinucleare 51

9. Compuşi organici cu funcţiuni simple 53
9.1. Compuşi hidroxilici 53
9.1.1. Alcooli 53
9.1.2. Enoli 54
9.1.3. Fenoli 55
9.2. Amine 56
9.3. Compuşi carbonilici 57
9.3.1. Glucide 58
9.4. Compuşi carboxilici 62
9.4.1. Acizi monocarboxilici saturaţi 62
9.4.2. Acizi dicarboxilici saturaţi 63
9.4.3. Acizi monocarboxilici nesaturaţi 64
9.4.4. Acizi carboxilici aromatici 64
9.5. Derivaţi funcţionali ai acizilor carboxilici 64
9.5.1. Halogenuri ale acizilor carboxilici 64
9.5.2. Anhidride ale acizilor carboxilici 64
9.5.3. Amide 64
9.5.4. Esteri 65
9.5.5. Acizi fenolici 66
9.5.6. Acizi carbonilici 66
9.5.7. Aminoacizi 66
9.5.8. Peptide 68
BIBLIOGRAFIE SELECTIVĂ
INTRODUCERE

3

ci prin abordarea lor critică şi creativă.Definiţie şi ramuri ale chimiei CHIMIA este ştiinţa fundamentală a naturii care studiază în mod sistematic: structura. precum şi utilizările substanţelor în diferite domenii de activitate. Biochimia .ramura descriptivă a chimiei care se ocupă cu sinteza. Chimia analitică – ramura care elaborează şi foloseşte metode.studiul elementelor chimice şi al compuşilor acestora. precum şi legile care guvernează aceste procese. reactivitatea. interpretarea naturii substanţelor pe baza structurii lor. utilizând noţiunile de bază. controlează evenimentele din lumea înconjurătoare şi este vitală pentru cele mai multe activităţi. conexiunile dintre lumea cotidiană şi cea moleculară. Chimia este ştiinţa fundamentală a naturii. care se află la baza proceselor ce susţin viaţa. proprietăţi ale substanţelor. arată implicarea acestei discipline în lumea reală şi dezvoltă aptitudini de rezolvare a problemelor pe care le implică această disciplină. prin numărul mare de substanţe descoperite în natură sau sintetizate în laboratoarele de cercetare şi prin perfecţionarea aparaturii utilizate în laboratoarele de cercetare ştiinţifică. uneori complexe. 4 .ştiinţa care se ocupă cu studiul structurii şi funcţiilor compuşilor prezenţi în organismele vii. 1. modele cu care operează chimia etc. Textul introduce o serie de noţiuni fundamentale utilizate pentru descrierea comportării materiei. subliniind importanţa acestei discipline pentru lumea vie. În ultimele decenii. pe care le pune chimia nu se rezolvă prin simplă memorizare. Problemele. modelarea. transformările pe care le suferă substanţele. legi. precum şi cu funcţionarea şi transformările acestora în cursul vieţii. metode.1. Baze teoretice ale chimiei 1. Chimia organică . Cursul ajută la înţelegerea modelelor fundamentale ale chimiei.. în vederea abordării la un nivel superior a disciplinelor cuprinse în programele analitice ale anilor de studii. sinteza de noi substanţe. mijloace si metodologii de obţinere a informaţiilor legate de compoziţia şi natura substanţelor. producerea de energie prin reacţii chimice. identificarea. precum şi a structurii combinaţiilor chimice prin metode teoretice şi experimentale ale fizicii. precum şi cu reacţiile compuşilor care conţin carbon legat chimic de hidrogen. compoziţia şi proprietăţile substanţelor. Chimia fizică – ramura care relizează studii ale legilor şi fenomenelor chimice. Principalele ramuri ale chimiei sunt: Chimia anorganică . cu excepţia hidrocarburilor şi a derivaţilor lor. cu proprietăţi specifice. Studiul chimiei generale are drept scop stimularea interesului pentru chimie şi furnizarea de informaţii utile. se constată o evoluţie rapidă în cunoaşterea chimică.

Intensitate luminoasă candelă cd Mărimi fizice importante pentru chimie sunt volumul. ziua sau anul (nu se foloseşte luna. ambele componente ale valorii măsurabile conferind semnificaţie determinării. două unităţi suplimentare. Această unitate de măsură nu este inclusă în Sistemul Internaţional.ştiinţa care se ocupă cu detecţia. Masă kilogram kg 3. În Sistemul Internaţional. două caracteristici care depind de cantitatea de substanţă studiată. temperatura. din cauza mărimii variabile). unitate derivată din unitatea de lungime. Timp secundă s 4. Numărul de neutroni este variabil. Temperatură Kelvin K 6. Greutatea specifică este un număr fără unitate de măsură. 1972). . et al. de către Dalton. fapt ce explică apariţia izotopilor. În general. Temperatura caracterizează starea de încălzire a unui sistem fizic. În natură există elemente compuse din atomi de acelaşi fel (monoizotopice . P. Aston. Densitatea unei substanţe este raportul dintre masă şi volum. Volumul reprezintă spaţiul pe care îl ocupă o substanţă sau un obiect oarecare. masa.Unităţi de bază în Sistemul Internaţional Nr. dar este destul de frecventă şi exprimarea temperaturii în grade Celsius (oC) sau grade Fahrenheit (oF). Greutatea unui obiect este răspunsul masei la gravitaţie şi variază în raport cu tăria câmpului gravitaţional. Valoarea sa depinde de scara termometrică în care este exprimată (Dima. Sistemul Internaţional de unităţi (SI) conţine şase unităţi fundamentale (tabelul 1. cu precădere în cazul proteinelor. se mai folosesc şi unităţi cum ar fi minutul. Mărime fizică Unitate de măsură Simbol 1. pe lună etc. precum şi un mare număr de unităţi derivate. dar este acceptată în acest sistem sub denumirea de unitate unificată de masă atomică şi se desemnează cu simbolul “u”.660539x10-27[kg]. unde NA reprezintă numărul lui Avogadro) Atomii sunt alcătuiţi din protoni. Masa unui obiect nu este influenţată de câmpul gravitaţional şi reprezintă cantitatea de materie pe care o conţine acesta.Unităţi de măsură Observaţia ştiinţifică cantitativă are drept rezultat un număr şi o unitate de măsură. considerată iniţial.1. În biochimie şi biologia moleculară.). 1cm3=1ml). indiferent de locul unde se consideră determinarea (pe pământ. cât şi de raportul între aceştia. Unitatea de măsură a densităţii este raportul unităţilor de masură ale masei şi volumului (g/cm3 sau g/ml). masa se poate considera egală cu greutatea. Mai târziu. În sistemul internaţional. transportul şi transformările chimice ale substanţelor naturale şi sintetice prezente în mediul înconjurător. cu aproximaţie. 1. Al etc. masele atomice se scriu fără unitate de măsură. Chimia ecologică . Masa atomică este un număr ce reprezintă de câte ori masa unui atom este mai mare decât unitatea de masă atomică. Unitatea de măsură este m3. cantitatea de substanţă etc. suma maselor protonilor şi neutronilor. temperatura se măsoară în grade Kelvin. a utilizat drept unitate de masă atomică a 16-a parte din masa atomului de oxigen. Multiplii şi submultiplii zecimali ai unităţilor de măsură se denumesc cu ajutorul unor prefixe. se utilizează unitatea numită Dalton (1u=1Da=1/NA[g]=1/1000xNA[kg]=1. Intensitate curent electric amper A 5. unitatea pentru masă este kilogramul (kg). unitatea din Sistemul Internaţional este secunda (s) dar. Lungime metru m 2. (1dm3=1l. crt. Prin convenţie internaţională unitatea de masă atomică a fost definită ca fiind a 12-a parte din masa izotopului 12C. Unitatea utilizată în laborator este mililitrul (ml). Pentru timp. Dacă tăria câmpului gravitaţional se consideră relativ constantă. Pentru un element oarecare. ora.Na. dar cele mai multe există sub formă de amestecuri de izotopi. 1.2.1. Masa atomică a unui element 5 . Tabelul nr. se ţine seama atât de numărul de izotopi stabili.. toţi atomii constitutivi au acelaşi număr de protoni. La stabilirea masei atomice a unui element. a fi masa atomului de hidrogen.). timpul. Greutatea specifică este raportul dintre densitatea substanţei studiate şi densitatea unei substanţe de referinţă (în mod obişnuit apa la temperatura de 4oC a cărei densitate este egală cu unitatea).). radianul (rad) şi steradianul (sr). neutroni şi electroni. monitorizarea. Masele atomilor reprezintă.

denumite substanţe chimice. trecerea substanţelor solide în stare lichidă sau gazoasă). S-a determinat că un mol din orice substanţă conţine 6. adimensională. Substanţele pot suferi schimbări ale proprietăţilor. care este numărul lui Avogadro (6. cunoscute şi sub numele de reacţii chimice. dar nu implică transformări prin reacţii chimice. Ca şi masa atomică absolută. au formă şi volum definite şi nu suportă compresiuni apreciabile. fizice şi chimice. deoarece este compus din 76%. Modurile caracteristice în care o substanţă participă la reacţii chimice în urma cărora îşi schimbă compoziţia sunt denumite proprietăţi chimice. dar nu au formă specifică. Datorită valorii lor extrem de mici. reprezentând universul observabil. exprimată în grame. Substanţele chimice se deosebesc între ele prin proprietăţi. spargerea.reprezintă o valoare medie a maselor izotopilor stabili ai elementului respectiv. care reprezintă acele caracteristici ale substanţei ce servesc pentru a o identifica şi a o diferenţia de alte substanţe. Substanţele chimice pot fi simple şi compuse. Br2.) şi 24% Cl-37 (36. Cele mai utilizate proprietăţi pentru identificarea unei substanţe sunt acelea care pot fi măsurate şi exprimate numeric. ocupând întreg volumul şi luând forma recipientului în care se află. având existenţă fizică definită. Valoarea masei atomice absolute se stabileşte raportând valoarea atomului gram la numărul de atomi dintr-un atom gram. H2. Solidele sunt rigide. egală numeric cu masa moleculară.). diferite din punct de vedere chimic. Molecula gram (mol) reprezintă cantitatea de substanţă simplă sau compusă. lichidă şi solidă. mol electronic – echivalent cu electronul gram. mol molecular – echivalent cu molecula gram.a. Modificările chimice.a. Aceeaşi situaţie este şi în cazul atomilor şi moleculelor.023x10 23).Cl-35 (34. Substanţele chimice reprezintă compuşi a căror compoziţie şi structură sunt constante şi invariabile (Albu et al. motiv pentru care iau forma vaselor în care sunt depozitate. Gazele pot fi comprimate sau se pot dilata pentru a ocupa diferite volume. din punct de vedere chimic. Materia şi substanţele chimice Materia este definită ca substanţa din care sunt alcătuite obiectele fizice.45u. Materia ocupă spaţiu şi are masă. Elementele constitutive se află.023x1023 particule. Ele capătă proprietăţi diferite de ale fiecărui element component în parte iar elementele. Substanţele simple sau elementare sunt acele substanţe care sunt formate din atomi ai aceluiaşi element şi nu pot fi descompuse prin mijloace chimice în substanţe mai simple (Cl2. mol ionic – echivalent cu ionul gram. topirea. se numesc proprietăţi fizice. Lichidele au volum propriu. masa moleculară absolută are valori extrem de mici şi se determină prin împărţirea moleculei gram la numărul lui Avogadro.m. reprezintă schimbări ale aspectului fizic care nu afectează identitatea. Substanţele compuse sunt alcătuite din atomi diferiţi şi pot fi transformate prin metode chimice în două sau mai multe substanţe simple.m.97u. Lichidele nu suportă comprimări avansate. fiind alcătuite din elemente chimice combinate în rapoarte de masă bine definite.96u. Masa moleculară reprezintă suma maselor atomice relative ale atomilor ce alcătuiesc molecula unei substanţe. 6 . Modificările fizice. este o mărime relativă. Atomul gram reprezintă cantitatea în grame dintr-un element egală numeric cu masa atomică a acestuia. aceste modificări putând fi clasificate la rândul lor în modificări fizice şi modificări chimice. Ca şi masa atomică. îşi pierd proprietăţile caracteristice.)]. Chimia se ocupă cu studiul unor specii materiale bine definite din punct de vedere structural. în proporţii de masă definite. Materia poate exista în trei stări de agregare: gazoasă. clorul are masa atomică 35.3. cum ar fi modificările de stare (tăierea. Atomii. O2 etc. Gazele se caracterizează prin aceea că nu au volum şi formă proprii. au masă proprie numită masă atomică absolută. la rândul lor. reprezintă transformarea unor substanţe în alte substanţe. Acele proprietăţi care descriu substanţa însăşi. 1. motiv pentru care masele atomice nu au întotdeauna valori reprezentate prin numere întregi [spre exemplu. 1974). Noţiunea de mol se referă şi la alte tipuri de particule: mol atomic – echivalent cu atomul gram.. masele atomice absolute nu pot fi utilizate în practică.

Hg. sublimare. recristalizare.Br. fapt pentru care au aceeaşi compoziţie şi aceleaşi proprietăţi în toată masa (aerul . Analiza formulelor chimice a condus la ideea capacităţilor diferite de combinare a elementelor chimice. exprimată prin numărul de legături simple pe care le poate forma atomul respectiv cu ceilalţi atomi sau prin numărul de electroni pe care un element îi cedează sau îi acceptă când reacţionează pentru a forma un compus. substanţele există sub formă de amestecuri de substanţe pure solide.amestec omogen sau soluţie de gaze. Separarea şi purificarea substanţelor se realizează prin diferite metode. Valenţa multor elemente este determinată de abilitatea lor de a se combina cu hidrogenul sau de a-l înlocui din diferiţi compuşi. Substanţele sunt răspândite în proporţii diferite în scoarţa terestră. identificate în natură. Ar. care se numesc soluţii. Xe. izotopii au proprietăţi aproape identice. cât şi cantitativă. cum ar fi: distilare (simplă sau fracţionată). tetravalenţi.). antrenare cu vapori. substanţele chimice conţin mici cantităţi de substanţe străine. introducându-se noţiunea de valenţă. ca şi în cazul simbolurilor elementelor chimice. Amestecurile pot fi omogene şi heterogene. 1. Elementele chimice cele mai noi sunt cele cu numerele de ordine sau numerele atomice (Z) între 112 şi 118. Elementele sunt cunoscute prin denumiri uzuale şi prin abrevieri care constau în simboluri unice. lichide sau gazoase. Cl. Din cele 118 elemente descoperite până în prezent. dar numere de masă diferite. lichidă .4 Elemente chimice Elementul chimic sau substanţa elementară reprezintă totalitatea atomilor care au acelaşi număr atomic (Z) (provine din cuvântul latinesc elementum care înseamnă component al materiei). Rn. Atomii sunt denumiţi mono-. amestecuri de atomi cu acelaşi număr atomic (Z). Elementele chimice reprezintă. Având acelaşi număr atomic. Acestea sunt reprezentate prin simboluri temporare. filtrare. numite impurităţi. Elementele chimice se găsesc în natură sub cele trei stări de agregare (gazoasă . se numesc izotopi şi ocupă acelaşi loc în sistemul periodic al elementelor. putând fi separată de celelalte prin metode fizice sau mecanice. au semnificaţie calitativă şi cantitativă. Formula chimică poate fi brută. extracţie etc. după numărul legăturilor pe care le formează. solidă . Simbolurile elementelor chimice sunt utilizate internaţional.5. O. vinul . Caracteristica principală a amestecurilor este aceea că au compoziţie variabilă ce determină variaţia proprietăţilor lor fizice (densitate.restul elementelor chimice din tabelul periodic). Ne. iar restul elemente chimice artificiale. deosebindu-se între ei prin numărul diferit de neutroni din nucleele lor atomice. aliajele - soluţii solide). 1. cromatografie. 7 . Kr. Ele au semnificaţie atât calitativă. În natură. ca urmare. He. formate din una sau două litere alese pentru a reprezenta elementul respectiv. Ea reprezintă un multiplu de numere întregi al formulei brute (se poate ca formula moleculară să coincidă cu formula brută). sunt alcătuite din substanţe miscibile. obţinute în laborator. temperatura de fierbere etc. Formula moleculară indică tipul şi numărul de atomi de fiecare fel dintr-un compus chimic. Formula brută indică natura elementelor şi proporţia relativă între numărul atomilor elementelor componente. Valenţa reprezintă capacitatea de combinare a unui element. Amestecurile omogene. În general. N. Speciile de atomi ai unui element care au acelaşi număr atomic. praf suspendat în aer etc.H. Fiecare substanţă din amestec îşi păstrează identitatea şi ca urmare proprietăţile. Amestecurile heterogene sunt alcătuite din substanţe nemiscibile şi.).soluţie lichidă complexă. di-. pe baza proprietăţilor diferite ale componenţilor şi implică numai modificări fizice. compoziţia şi proprietăţile lor nu sunt aceleaşi în toată masa amestecului (nisip în apă. în cea mai mare parte. Formula structurală este o reprezentare simbolică a modului de legare a atomilor componenţi într-o moleculă indicând succesiunea legării lor precum şi locul pe care îl ocupă în moleculă o anumită particularitate structurală. moleculară şi de structură. F. tri-. 90 sunt elemente chimice naturale. dar cu numere de masă (A) diferite. Reprezentarea substanţelor chimice Compuşii chimici se reprezintă în scris prin formule chimice care.

1.2. Br. • numărul de oxidare al hidrogenului este în general +1. Utilizarea conceptului de valenţă nu este întotdeauna satisfăcătoare deoarece multe dintre elemente au valenţe multiple sau pot participa la formarea unor combinaţii complexe. excepţii sunt peroxizii. Legi fundamentale ale chimiei Legile care guvernează procesele chimice pot fi împărţite în: • legi ponderale – se referă la masele substanţelor care participă la reacţii chimice (legea conservării masei.6. • halogenii. valoare egală cu sarcina ionului hidroxid). 8 . • într-un ion poliatomic. • numărul de oxidare al oxigenului este. Cs). suma algebrică a numerelor de oxidare a elementelor trebuie să fie egală cu sarcina efectivă a ionului [în ionul biatomic hidroxid (OH-). legea lui Avogadro). Sr.are numărul de oxidare –1 etc. legea lui Charles. legea proporţiilor definite sau constante. K. suma algebrică a numerelor de oxidare a elementelor este (-2) + (+1) = -1. • legi volumetrice – se referă la relaţiile care se stabilesc între volumele de gaze implicate în reacţii chimice şi diferite proprietăţi ale gazelor (legea Boyle-Mariotte. este constantă. 1. De aceea termenul de valenţă a fost înlocuit cu noţiunea de stare de oxidare sau număr de oxidare.6. Ba).NaH. Mg. CaH 2 etc.). LiH. excepţii fiind cazurile în care este legat de un metal ca ion negativ (hidruri metalice . superoxizii şi combinaţiile cu elemente mai electronegative. ţinând cont de următoarele reguli: • numărul de oxidare al oricărui element în stare necombinată sau substanţă elementară este zero.1. chimiştii au studiat reacţiile chimice.6. –2. Acest enunţ al legii conservării maselor este valabil pentru reacţiile chimice obişnuite. Proust a arătat că un compus dat conţine întotdeauna exact aceeaşi proporţie de elemente considerată în termeni de greutate. legea proporţiilor echivalente). Na. Starea de oxidare este un număr atribuit unui element dintr-un compus. Legea conservării masei Legea generală a chimiei este legea conservării masei. Diferitele reacţii studiate au condus la un enunţ al legii care a căpătat diferite formulări dintre care cea mai adecvată este: masa unui sistem chimic care evoluează rămâne constantă. prin experimentele lor. se definesc electronii de valenţă ca fiind electronii care pot participa la realizarea legăturilor chimice cu alţi atomi. legea Gay- Lussac. Legea proporţiilor definite După anul 1800. • numărul de oxidare al aluminiului este întotdeauna +3. legea proporţiilor multiple. • metalele alcalino-pământoase au numărul de oxidare +2 (Be.) când starea de oxidare a hidrogenului este +1. în general. • într-o moleculă neutră suma stărilor de oxidare este zero. într-un sistem închis. cînd oxigenul are numărul de oxidare –1. în care variaţia de masă are valori foarte mici. Se poate spune prin urmare că suma maselor reactanţilor şi produşilor dintr-o reacţie chimică. • numărul de oxidare al ionilor monoatomici este egal cu sarcina ionilor respectivi (Zn 2+ are numărul de oxidare +2. descoperită şi formulată Lavoisier. • metalele alcaline au numărul de oxidare +1 (Li. Ca. În legătură cu valenţa. Principiul constanţei compoziţiei compuşilor este cunoscut ca legea proporţiilor definite sau constante. în scopul de a determina compoziţia diferitelor substanţe chimice. Rb. cu excepţia situaţiilor când formează compuşi unul cu celălalt sau cu oxigenul. 1. Există reacţii chimice (reacţii nucleare) care se desfăşoară cu micşorarea considerabilă a masei reactanţilor când legea conservării masei se poate enunţa astfel: suma maselor reactanţilor este egală cu suma maselor produşilor de reacţie plus deficitul de masă dat de formula lui Einstein (dm = dE/c2). au numărul de oxidare –1 faţă de hidrogen.

În reacţiile de neutralizare: • pentru acizi echivalentul chimic se calculează prin raportul dintre masa moleculară a acidului (M) şi numărul de atomi de hidrogen ionizabili (protoni.). adică numărul de electroni cedaţi sau acceptaţi în reacţiile de oxido-reducere considerate. compusul respectiv are întotdeauna aceeaşi compoziţie. prin combinarea a două elemente. pe de o parte. x2. Dacă se consideră două substanţe simple. S-au efectuat comparaţii ponderale între substanţe simple care se combină între ele. în funcţie de starea de oxidare: • când substanţa nu participă la reacţii de oxido-reducere.. când o cantitate constantă dintr-un element I se combină cu diferite cantităţi notate x1. vor trebui să fie aceleaşi sau multipli întregi ai proporţiilor greutăţilor elementelor diferite când acestea se combină între ele. măsurată în grame. ceea ce înseamnă că. 1. pe de altă parte. pe de altă parte. rezultă o serie de compuşi. numeric egală cu echivalentul chimic respectiv. Din această lege derivă noţiunea de echivalent chimic. Echivalentul chimic reprezintă cantitatea dintr-un element sau dintr-o substanţă compusă care se poate combina cu 1g de hidrogen sau cu 8g de oxigen sau care poate înlocui cantităţile menţionate din aceste elemente în oricare dintre compuşii lor (Albu et al. pe de o parte. Echivalenţii chimici sunt folosiţi în calculele stoechiometrice din analiza cantitativă.. H+): • pentru baze. x3. Din consideraţiile de mai sus se deduce legea echivalenţilor. echivalentul chimic se calculează prin raportul dintre masa moleculară a bazei (M) şi numărul grupelor hidroxil ionizabile (OH-): În cazul sărurilor echivalentul chimic se calculează de la caz la caz. raporturile de masă diferite corespund întotdeauna unor numere întregi şi mici. 1. Legea proporţiilor multiple Prin combinarea a două elemente se pot obţine una sau mai multe substanţe compuse. echivalentul chimic se calculează prin raportul dintre masa moleculară a sării (M) şi numărul de echivalenţi de metal din sare (care este egal cu produsul dintre numărul atomilor de metal şi valenţa metalului) • când substanţa participă la reacţii de oxido-reducere echivalentul chimic se calculează prin raportul dintre masa moleculară a substanţei (M) şi diferenţa dintre stările de oxidare ale elementului implicat. echivalentul chimic se calculează în funcţie de natura substanţei. ale căror mase se notează cu a şi b.4. Dacă aceleaşi două substanţe simple se combină în cantităţi notate cu a’ şi b’ cu o cantitate definită dintr-o a treia substanţă simplă.6. caz în care nu se modifică starea de oxidare. Echivalentul gram sau valul reprezintă cantitatea dintr-un element chimic sau dintr-o substanţă compusă.3.xn sunt multipli întregi ai cantităţii x1.……. Substanţele simple sau compuse reacţionează între ele în 9 . Elementele şi substanţele chimice reacţionează între ele în raporturi de combinare bine definite. precum şi de proporţia reactanţilor. cantităţile x2. Legea proporţiilor echivalente ÎRichter a formulat legea proporţiilor echivalente sau reciproce care statutează că proporţiile în care masele a două sau mai multe elemente diferite. echivalentul chimic este raportul dintre masa atomică a elementului respectiv (A) şi valenţa sa (n): pentru substanţe chimice. indiferent de calea pe care se obţine un compus. Altfel spus.. şi cu o aceeaşi cantitate din altă substanţă simplă. Pentru elemente. Legea proporţiilor definite sau constante se aplică numai în cazul compuşilor stoechiometrici (care au o compoziţie constantă). conform căreia reacţiile chimice au loc de la echivalent la echivalent.…….6. x3.. Dalton a formulat legea proporţiilor multiple arătând că atunci când. rezultă că raportul a:b/a’:b’ este un raport de numere întregi şi mici. care se combină fiecare în parte cu o greutate definită a unui alt element.xn dintr-un alt element II. şi de tipul reacţiei la care participă aceasta. raportul lor de combinare este a:b.

Atomii pot exista în stare liberă sau în combinaţie cu alţi atomi identici sau diferiţi. Calculul echivalenţilor chimici pentru elemente.6.41 l din orice gaz. 2.41 l sau 22.cantităţi proporţionale cu echivalenţii lor chimici. Legea lui Avogadro Avogadro a emis o ipoteză în conformitate cu care volume egale de gaze ideale sau perfecte diferite. iar electronii au un rol major în desfăşurarea reacţiilor chimice. ioni. 4. Numărul lui Avogadro este o constantă universală de cea mai mare însemnătate şi reprezintă numărul de molecule conţinute în 22. acizi. Dacă se consideră 2 substanţe ai căror echivalenţi sunt E1 şi E2 şi ale căror mase sunt m1 şi m2. numărul de protoni este egal cu numărul de neutroni. Prin generalizare. 2. încărcat pozitiv. 2. ion-gram.5. Prin urmare numărul de molecule dintr-un volum specific de gaz este independent de mărimea sau masa moleculelor de gaz. Masa protonului şi masa neutronului sunt aproape identice.023 x 1023 particule/mol. Enunţaţi diferenţele dintre formulele brută. Deoarece atomii au un număr de protoni egal cu numărul de electroni ei sunt neutri din punct de vedere electric. alcătuită dintr-un nucleu central dens. Forţa de atracţie dintre electroni şi protoni. În nucleu este concentrată sarcina pozitivă şi aproape toată masa atomului. numărul lui Avogadro reprezintă numărul de particule (atomi. care s-au perfecţionat de-a lungul timpului. în cazul unor atomi diferiţi. În general. Hg) este de 22. stă la baza multor proprietăţi ale atomilor. Pentru a explica proprietăţile constatate experimental ale atomilor s-a dezvoltat teoria structurii atomului elaborându-se mai multe modele. iar masa electronului are o valoare mult mai mică. indiferent de starea de agregare şi are valoarea aproximativă 6. Cercetările efectuate la începutul secolului XX au arătat că atomul este o formaţiune complexă. Structura atomului Atomul reprezintă cea mai mică particulă a unui element. Protonii sunt particule subatomice încărcate pozitiv.1. molecule etc. Enumeraţi regulile pentru stabilirea stării de oxidare a unui element.2. în aceleaşi condiţii de temperatură şi presiune. Cu ajutorul legii lui Avogadro s-a putut calcula volumul unui mol (moleculă gram) de gaz. Au fost propuse mai multe modele atomice. TEST DE VERIFICARE A CUNOŞTINŢELOR 1. Volumul ocupat de un mol de gaz în condiţii normale (0oC şi 1 atm=760 mm col. iar neutronii sunt neutri din punct de vedere electric. Comparaţi şi discutaţi stările de agregare ale materiei.41 dm3 (volum molar). Suma protonilor (p) din nucleu se numeşte număr atomic (Z).) care se găsesc într-o cantitate echivalentă (atom-gram. Cei mai importanţi nucleoni sunt protonii şi neutronii. moleculară şi structurală. 5. care nu poate fi divizată prin metode fizice şi chimice obişnuite. în jurul căruia gravitează un număr de electroni încărcaţi negativ.baze şi săruri. Modele atomice Modelele atomice reprezintă concepte prin care autorii care le propun încearcă să explice proprietăţile atomilor. Suma protonilor şi neutronilor (n) din nucleu se numeşte număr de masă (A). 10 . moleculă-gram) de substanţă. Nucleul este alcătuit din particule elementare numite nucleoni. Definiţi noţiunile de masă atomică şi masă moleculară. se poate scrie relaţia care defineşte legea echivalenţilor: E1/E2 = m1/m2 1. 3. Modelele pot fi împărţite în modele atomice precuantice şi modele atomice cuantice. alcătuind molecule. conţin acelaşi număr de molecule. şi care păstrează toate proprietăţile chimice ale elementului respectiv. în condiţii normale de temperatură şi presiune. Teoria atomică a materiei 2. dar sunt şi cazuri în care atomii conţin un număr de neutroni diferit de cel de protoni (izotopi).

iar electronul. Teoria lui Bohr propune un model de tip „planetar”. proprii fiecărui element. şi concepţia cuantică asupra emisiei radiaţiei electromagnetice. electronul are un moment cinetic (cantitatea de mişcare x raza orbitei). Modele atomice precuantice Modelul atomic Thomson sau modelul atomic static a fost elaborat în anul 1898 de către J. care au energii restricţionate la anumite valori. datorită câmpului electric care se creează.n şi este denumit număr cuantic principal. Sarcina electrică pozitivă este uniform distribuită în tot volumul său. În mişcarea pe orbitele permise.2.6256⋅ 10 J⋅ s). nu cad pe nucleul situat în centrul modelului. • când un electron face un salt de pe o orbită pe alta. dens. oscilează în interiorul atomului. precum şi pentru liniile spectrale. În mişcarea sa pe orbite circulare. 2. număr care este atribuit fiecărui nivel energetic. J. care se roteşte cu viteza v. Bohr a încercat să găsească explicaţii pentru faptul că electronii. Acest prim model cuantic are la bază concepţia nucleară a atomului. Numărul cuantic principal indică. rangul orbitei. 3. Electronul se menţine pe orbită datorită compensării forţei centrifuge cu forţa de atracţie coulombiană.2. atomii constau dintr-un nucleu central mic. pe care le-a observat când atomii sunt excitaţi într-un tub cu descărcare în gaz. prin emiterea de energie radiantă. nu se aplică legile mecanicii clasice.2. h = constantă de proporţionalitate. elaborată de Max Planck. prin urmare. Thomson.1. atomul are formă sferică. energiei electronului care se mişcă pe orbite cu raze din ce în ce mai mari. conform teoriei lui Bohr. pe o traiectorie circulară (orbită) cu rază r. Prin experimentele sale. elaborată de Rutherford. cunoscută sub numele de constanta lui Plank -34 (6. Diferenţa de energie este pozitivă când un electron face saltul de pe o orbită inferioară pe una superioară. Pentru o particulă de masă m. sau mvr = n h/2π Definind ħ = h/2π drept constantă redusă a lui Plank sau cuantă de acţiune se poate scrie: mvr = n ħ 11 . Modele atomice cuantice Modelul atomic Bohr a fost enunţat în anul 1913 de Niels Bohr. momentul cinetic L este: L = mvr Pentru întreaga orbită circulară valoarea devine: L = 2πmvr • în conformitate cu postulatul lui Bohr. în mişcarea lor. În conformitate cu această teorie. Aceasta va avea o frecvenţă direct proporţională cu diferenţa de energie dintre cei doi orbitali: ΔE = hν ν = ΔE/h unde: ν = frecvenţa radiaţiei emise. înconjurat de electroni încărcaţi negativ care se mişcă pe orbite circulare. adică sunt cuantificate. fenomen care se petrece cu absorbţie de energie. sunt permise numai acele orbite ale căror momente cinetice sunt multipli ai constantei lui Plank: L = nh în care n = 1. permise. Modelul atomic Rutherford sau modelul planetar. 2πmvr = n h. electronii se mişcă pe orbite specifice presupuse circulare. încărcat negativ. 2. ΔE = diferenţa de energie dintre cei doi orbitali. şi este negativâ când un electron trece într-o stare energetică mai joasă. Nivelurile energetice spectrale corespund. Diferenţa de energie dintre orbita cu rază mai mare şi cea cu raza mai mică este cedată sau acceptată prin intermediul unei singure cuante de energie. electronii nu emit şi nu absorb energie. În conformitate cu acest model. Energiile exacte ale orbitelor permise depind de atomul studiat. încărcat pozitiv. presupunând că: • în stare staţionară.…………. a fost elaborat în anul 1911 de către Ernest Rutherford şi propune o structură planetară pentru atom.2.

rezultă că nφ = n.). În mecanica cuantică. Dacă nr = 0. Numărul cuantic secundar are valori cuprinse între 0 şi n-1 (0. Această valoare corespunde celei mai mici raze posibile. 0 Când deplasarea electronului se face pe o orbită eliptică permisă. ci şi traiectorii eliptice. staţionară. numărul cuantic azimutal (nφ) şi numărul cuantic radial (nr). poziţia electronului pe orbită. nr. Momentul cinetic al electronilor trebuie să fie un număr întreg de cuante de acţiune şi. în care nφ este numărul cuantic azimutal. 2. Sommerfeld a introdus două numere cuantice. Reprezentarea deplasării unui electron pe o orbită circulară În această situaţie regula de cuantificare este: 2π ∫ mvrd ϕ = nh . admiţând că electronul parcurge în jurul nucleului nu numai traiectorii circulare. numărul cuantic azimutal este înlocuit cu numărul cuantic orbital sau secundar (l = nφ-1). variază numai poziţia sa în raport cu nucleul. exprimată prin unghiul φ. Prin urmare.2. în jurul nucleului situat în unul din focarele elipsei (F1. distanţa dintre electron şi nucleu care. 2. regiune care conţine maximum 2 electroni cu spin opus. Cea mai mică valoare a numărului cuantic principal n este 1. 2.n-1) şi determină forma geometrică a unui set de orbitali. 12 . Un orbital reprezintă o regiune specifică dintr-un subnivel. În cazul în care electronul (e-) se deplasează pe o orbită circulară. o mărime cuantificabilă.2. b-axa mică a elipsei) şi. ……. e ϕ Fig. prin urmare. l = 3 → f. nφ ≥ n. r max ∫ mvrdr r min = nrh . Pe de o parte. Reprezentarea deplasării unui electron pe o orbită eliptică Datorită acestor două variabile. există două variabile.): e r φ x x F1 F2 Fig. şi orbita permisă este circulară. 1. F2). în mişcarea sa. azimutal şi radial există relaţia: n=nφ+nr. nu cade pe nucleu şi ca urmare atomii sunt stabili. pe care raza focală îl face cu axa mare a elipsei (a-axa mare a elipsei. l = 2 → d. l = 1 → p. cunoscută sub numele de raza Bohr (0. Modelul atomic Sommerfeld Acest al doilea model atomic cuantic reprezintă o dezvoltare a modelului atomic Bohr şi a fost realizat în anul 1915 de către Sommerfeld care a încercat să explice structura fină a liniilor spectrale. care este dată de variaţia unghiului ϕ (figura 2. Subnivelurile energetice se desemnează prin următoarele simboluri:l = 0 → s. şi explică de ce electronul. unde: dφ = variaţia unghiului φ.1.1. pe de altă parte. nr. stabilind condiţiile de cuantificare: 2π ∫mvrd 0 ϕ = nϕh . egală cu raza focală (r) (figura 2.0529nm). Energia orbitalilor din acelaşi strat creşte de la subnivelul s la subnivelul f (s<p<d<f). în care. nr = numărul cuantic radial Între numerele cuantice principal.

În anul 1924 Louis de Broglie a emis ideea dualităţii de comportare a microparticulelor. Fiecare dintre orbitali poate să fie ocupat sau nu cu electroni. Subnivelul s conţine un singur orbital. a tratat atomul ca un sistem de unde staţionare. cum sunt masa şi viteza de deplasare. Teoria atomică a lui Sommerfeld admite că electronii se deplasează în jurul nucleului pe traiectorii circulare şi eliptice. electronul generează câmp magnetic. În mişcarea sa. Fiecărei particule (electron). subnivelul d conţine 5 orbitali. Acest principiu numit principiul de incertitudine al lui Heisenberg. la un moment dat. orientarea în spaţiu şi interacţiunile sale posibile cu alţi electroni. iar subnivelul f conţine 7 orbitali. Prin urmare. Acest câmp magnetic poate fi pus în evidenţă prin interacţiunea sa cu un câmp magnetic aplicat din exterior sau în relaţie cu câmpul altui electron. Numărul cuantic magnetic poate lua 2l + 1 valori care variază între –l şi +l şi dă informaţii referitoare la orientarea în spaţiu a orbitalilor. Pauli a introdus al patrulea număr cuantic. Schrödinger. se comportă atât ca particulă. care este denumită funcţie de undă (ψ). iar electronii un înveliş electronic. având în vedere natura ondulatorie a microparticulelor. Pentru caracterizarea completă a nivelurilor energetice ale electronului a fost necesară introducerea unui al treilea număr cuantic. Undele sunt caracterizate de lungime de undă şi amplitudine. denumit număr cuantic magnetic de spin (ms) sau numărul cuantic de spin. cât şi ca undă. deci şi a electronului. Funcţia de undă se obţine prin rezolvarea 13 . Heisenberg a arătat că este imposibil să se cunoască simultan. Pentru caracterizarea acestei mişcări. i se asociază o undă. În mişcarea sa în jurul nucleului. m/s Această relaţie stabileşte legătura între lungimea de undă. există o singură traiectorie circulară şi n-1 traiectorii eliptice. kg v = viteza de deplasare a particulei. W. m = masa particulei. Toate orbitele cu acelaşi număr cuantic principal au aceeaşi energie şi formează un strat electronic. când se constată apariţia mai multor subniveluri energetice rezultate prin scindarea liniilor spectrale. Toţi orbitalii unui subnivel au aceeaşi energie. electronul are şi o mişcare de rotaţie în jurul axei sale. şi proprietăţi specifice unei particule. mişcare de spin. Modelele atomice anterioare nu au putut calcula intensitatea liniilor spectrale şi energia atomilor multielectronici. o microparticulă cum este şi electronul. Aceste niveluri energetice nu pot fi caracterizate de cele două numere cuantice descrise până acum. fiecărui electron dintr-un atom i se atribuie patru numere cuantice care definesc energia sa. Cele n-1 subniveluri determinate de numărul cuantic secundar au aceeaşi energie. În anul 1927. În afară de mişcarea de rotaţie în jurul nucleului. căpătând el însuşi proprietăţi magnetice. Lungimea de undă este într-o relaţie de inversă proporţionalitate cu masa şi viteza particulei: λ = h/mv în care: λ = lungimea de undă. Toate acestea conduc la ideea unui model care să ia în consideraţie probabilitatea ca un electron să se afle într-un anumit punct. subnivelul p conţine 3 orbitali. Energia electronilor depinde numai de numărul cuantic principal. Pentru o anumită valoare a numărului cuantic principal. elimină noţiunea de traiectorie a unei microparticule. cu precizie absolută. care generează un moment magnetic de spin. proprietate specifică unei unde. atât poziţia. denumit număr cuantic magnetic (m). h = constanta lui Plank. cât şi viteza de deplasare a unei particule. Numărul cuantic de spin poate lua valorile ±1/2. Starea energetică a unui atom poate fi descrisă dacă se cunosc toate cele patru numere cuantice pentru fiecare electron al său. elaborând pentru unda tridimensională asociată electronului o expresie matematică.

nr. z de-a lungul cărora se dirijează lobii (figura 2. Diagramă a orbitalilor atomici de tip p (d. Orbitali atomici de tip p Orbitalii de tip p apar la n ≥ 2 şi sunt caracterizaţi de l = 1 şi m = ±1. Orbitali atomici de tip d Orbitalii de tip d apar la n ≥ 3 şi sunt caracterizaţi de l = 2 şi m = ± 1. m = 0 este orbitalul 2s.3. Cei doi lobi ai fiecărui orbital p. nr.fsu.wine1. dxz (figura 2. l = 0. y.3.0. m = 0 este orbitalul 3s etc. Orbitalii s au simetrie sferică (figura 2.4. ±2. n = 3.3.geo.ecuaţiei de undă a lui Schrödinger. 2. care reprezintă regiunile de probabilitate maximă de prezenţă a electronului. Trei orbitali d sunt aşezaţi sub unghiuri de 45 o faţă de axele de coordonate şi sunt notaţi dxy. prin urmare. Orbitali atomici 2.4.3. tetralobară. v) cu cele ondulatorii date de amplitudinea vibraţiei într-un punct caracterizat de coordonatele x. În fiecare strat electronic există trei orbitali p cu simetrie bilobară. Orbitalii d au două planuri nodale care împart norul de electroni în patru secţiuni şi ca urmare prezintă structură mai complicată. Diagramă individuală a unui orbital atomic de tip s (d. Fig. 2.).5. m. 14 .edu) În fiecare strat electronic va exista câte un orbital s.3. Fig. sunt situaţi de o parte şi de alta a nucleului având. z. m = 0 este orbitalul 1s. m = 0. Convenţional. n = 2.edu) 2. y.3. 2. Ecuaţia de undă a lui Schrödinger este ecuaţia fundamentală a mecanicii cuantice şi corelează caracteristicile de corpuscul ale electronului (E. fiind în număr de cinci.3..). Pătratul funcţiei de undă reprezintă probabilitatea de a găsi o particulă (electron) într-o anumită regiune a spaţiului. l = 0. Orbitali atomici de tip s Orbitalii de tip s apar de la n ≥ 1 şi se caracterizează prin l = 0.1. al cărui diametru va fi din ce în ce mai mare. Astfel: n = 1. un singur plan nodal (plan în care electronul nu poate fi găsit niciodată)..). 0. dyz. www. l = 0. probabilitatea de existenţă a electronilor este de-a lungul axelor de coordonate. 2.2. orbitalii p se notează în funcţie de sistemul de axe x.sb.arizona. În cazul celorlalţi doi orbitali. www.

Orbitalii se ocupă cu electroni succesiv. cu spin opus. Fig. 2.3.arizona. E6s < 4f etc.leandraganko.4. în ordinea crescătoare a energiei. E5s < E4d.3. fz(x2-y2). Principiul ocupării succesive a orbitalilor cu electroni Stabilirea structurii electronice a elementelor nu ar pune probleme. fy(x2-z2). Diagramă a orbitalilor atomici de tip d (d. Doi electroni dintr-un atom nu pot avea toate numerele cuantice identice. ±3.2. decât pentru primele 3 perioade din sistemul periodic al elementelor.Orbitali atomici de tip f Orbitalii f apar la n ≥ 4 şi sunt caracterizaţi de l = 3 şi m = ±1. Fig.com) 2. 0. Structura lor este complicată deoarece aceşti orbitali au trei planuri nodale care trec prin nucleu şi au formă octalobară (figura 2.6. 2.edu) 2. fx(z2-y2). www. Regula lui Hund 15 . ±2. 2. dacă succesiunea energetică a substraturilor ar fi aceeaşi cu ordinea lor normală. însă.4. Pentru nivelurile energetice superioare are loc o întrepătrundere a substratelor din diferite straturi. nr.1. 2.4. nr.).geo. adică 1s 2s 2p 3s 3p 3d 4s 4p 4d 4f etc. Ocuparea cu electroni a orbitalilor atomici 2. E6s < E5d. Dacă se notează cu E energia reală a substraturilor. Într-un orbital pot exista maximum 2 electroni. care se numesc electroni cuplaţi. proces care conduce la o succesiune diferită faţă de cea normală. se constată că: E4s < E3d. Diagramă a orbitalilor atomici de tip f (d.4 .6. fx3. Această regulă nu se aplică. fy3. www.5. Principiul de excludere al lui Pauli Acest principiu stabileşte repartiţia electronilor pe orbitali. fiind în număr de şapte [fxyz. fz3].4.

3. în ordinea greutăţii lor atomice. Aceste elemente sunt aşezate în partea de jos a tabelului în două şiruri orizontale. L.) şi cuprinde 118 elemente. Lantanidele şi actinidele sunt două familii de câte paisprezece elemente care se intercalează. după care este completat cu cel de-al doilea electron. Sistemul periodic al elementelor 3. care se termină cu elementul 118. M • perioada 4 – elementele au straturile electronice K. M.1. care începe cu hidrogenul (H). VIIIA şi 8 grupe secundare... iar numărul său desemnează numărul straturilor ocupate cu electroni).. IIA. Această concluzie referitoare la faptul că proprietăţile elementelor variază periodic în funcţie de masa lor atomică este expresia legii periodicităţii descoperită de Mendeleev. a doua după actiniu.Xe. L • perioada 3 – elementele au straturile electronice K. astfel: • perioada 1 – elementele au numai stratul electronic K • perioada 2 – elementele au straturile electronice K. iar ultimul. paralele. Rn) electroni de valenţă. 16 . Cele 16 grupe sunt împărţite în 8 grupe principale. perioada 3 conţine tot opt elemente (de la Na la Ar). VIIIB. Perioadele sunt notate cu cifre arabe de la 1 la 7 (o perioadă este alcătuită dintr-un şir de elemente cuprins între două gaze rare succesive.. Numărul perioadei indică numărul straturilor electronice ale atomilor elementelor din perioada respectivă. Ar. una dintre legile fundamentale ale naturii. numărul atomic (Z).. dovedindu-se. 4.. notate IB. adică au configuraţie stabilă de dublet sau octet. 3. şi a ultimei perioade.. Perioada 1 conţine două elemente (H şi He). Regula lui Hund se referă la modul de completare cu electroni a orbitalilor atomici.2. care consolidează succesiunea elementelor stabilită de Mendeleev.. mai întâi de un singur electron.. prin modul de aşezare. Cele 62 elemente cunoscute la acea vreme au fost aşezate într-un tabel. După anul 1986 s-a introdus o notaţie nouă a grupelor care utilizează cifre arabe. L.. Grupele secundare conţin metale tranziţionale. Reguli de ocupare a orbitalilor cu electroni. 2.. Tipuri de orbitali atomici caracterizaţi prin numere cuantice.Structura tabelului periodic al elementelor Sistemul periodic al elementelor este format din 7 perioade şi 18 grupe (tabelul 3. TEST DE VERIFICARE A CUNOŞTINŢELOR 1. Enumeraţi şi comparaţi modelele atomice precuantice şi cuantice. revenirea periodică a proprietăţilor. Definiţi cele mai importante particule elementare care alcătuiesc un atom. Fiecare orbital este ocupat succesiv. perioada 5 conţine tot optsprezece elemente (de la Rb la Xe). 3. cu excepţia primei perioade. Ocuparea cu electroni a orbitalilor atomici se realizează în aşa fel încât energia întregului sistem să fie minimă. Toate grupele secundare conţin câte patru elemente (metale – cele descoperite recent completează perioada 7) cu excepţia grupei IIIB care conţine 32 elemente (metale). IIB. În conformitate cu acest criteriu.. Grupele principale conţin metale. semimetale şi nemetale. Generalităţi privind tabelul periodic al elementelor Sistemul periodic al elementelor a fost descoperit de omul de ştiinţă rus Mendeleev. Moseley introduce un nou criteriu de clasificare al elementelor în sistemul periodic. legea periodicităţii se enunţă astfel: proprietăţile elementelor variază periodic în funcţie de sarcinile lor nucleare. în perioada 6. notate IA. un gaz rar. prima după lantan... N etc. în perioada 7.. Primul element din fiecare perioadă este un metal alcalin.. Gazele rare au doi (He) sau opt (Ne. perioada 4 conţine optsprezece elemente (de la K la Kr). Kr. perioada 6 conţine 3treizeci şi două elemente (de la Cs la Rn) iar perioada 7 începe cu elementul Fr şi conţine douăzeci şi cinci elemente caracterizate şi încă şapte elemente care deocamdată au simboluri temporare.. perioada 2 conţine opt elemente (de la Li la Ne)..1.

3. 10) (11) (12) Al Si P S Cl Ar N/4 19 20 21 22 23 24 25 26 27 28 29 30 31 32 33 34 35 36 K Ca Sc Ti V Cr Mn Fe Co Ni Cu Zn Ga Ge As Se Br Kr O/5 37 38 39 40 41 42 43 44 45 46 47 48 49 50 51 52 53 54 Rb Sr Y Zr Nb Mo Tc Ru Rh Pd Ag Cd In Sn Sb Te I Xe P/6 55 56 57 72 73 74 75 76 77 78 79 80 81 82 83 84 85 86 Cs Ba La Hf Ta W Re Os Ir Pt Au Hg Tl Pb Bi Po At Rn Q/7 87 88 89 104 105 106 107 108 109 110 111 112 113 114 115 116 117 118 Fr Ra Ac Rf Db Sg Bh Hs Mt Ds Rg Uub Uut Uuq Uup Uuh Uus Uuo 58 59 60 61 62 63 64 65 66 67 68 69 70 71 Lantanide Ce Pr Nd Pm Sm Eu Gd Tb Dy Ho Er Tm Yb Lu 90 91 92 93 94 95 96 97 98 99 100 101 102 103 Actinide Th Pa U Np Pu Am Cm Bk Cf Es Fm Md No Lr . Tabelul nr. 9.1.. Sistemul periodic al elementelor IA VIIIA (1) (18) K/1 1 IIA IIIA IVA VA VIA VIIA 2 H (2) (13) (14) (15) (16) (17) He L/2 3 4 5 6 7 8 9 10 Li Be B C N O F Ne M/3 11 12 IIIB IVB VB VIB VIIB VIIIB IB IIB 13 14 15 16 17 18 Na Mg (3) (4) (5) (6) (7) (8.

Baze teoretice ale chimiei 16 .

2. Proprietăţi neperiodice ale elementelor chimice Proprietăţile neperiodice variază continuu şi sunt determinate de nucleele atomice ale elementelor. raza atomică. Tipic. Elementele care au tendinţa de a accepta electroni. Electronii de pe ultimul strat energetic sunt denumiţi electroni de valenţă. se poate construi învelişul electronic al diferitelor elemente. Utilizând principiile fizicii. astfel încât notaţia interioară se poate înlocui cu simbolul gazului nobil anterior scrise între paranteze pătrate. ultimul strat electronic are structura ns2(n-1)d1-10 [elementele grupelor 3 (IIIB). 1-10 3. Corelaţii între structura învelişului de electroni şi poziţia elementelor în sistemul periodic Având în vedere principiile enunţate anterior. configuraţia electronică reprezintă aranjarea electronilor într-un atom. Este o metodă care simplifică descrierea configuraţiei electronice pentru elementele cu masă atomică mare. 8 (VIIIB). ultimul strat electronic are structura ns1-2 [elementele grupelor 1 (IA) şi 2 (IIA)]. • blocul p – cuprinde elemente care au electronul distinctiv într-un orbital de tip p. 15 (VA). conductivitatea etc. pot prevedea cum vor reacţiona atomii. 14 (IVA). contează numai electronii de pe ultimul strat.3. densitatea. Proprietăţile chimice ale elementelor sunt strâns legate de configuraţia electronilor. chimiştii pot descrie legăturile chimice. afinitatea pentru electroni. raza ionică. temperaturile de fierbere şi de topire. elemente care au electronul distinctiv într-un orbital de tip s.4. • blocul f – cuprinde lantanidele şi actinidele. în chimie. Tendinţele periodice se manifestă atât asupra proprietăţilor fizice. ultimul strat are structura electronică ns2(n- 1)d (n-2)f1-14.4. Periodicitatea proprietăţilor elementelor chimice 3. 12 (IIB)]. legate de ocuparea cu electroni a orbitalilor. se 17 . energia de ionizare. 7 (VIIB). Proprietăţi neperiodice sunt: numărul atomic Z. trecând în ioni negativi. moleculă sau altă structură fizică. 4 (IVB). 3. 17 (VIIA) 18 (VIIIA)]. spectrele Röntgen ale elementelor cu Z > 10 (acestea depind numai de numerele atomice). elementele chimice pot fi grupate în 4 blocuri: • blocul s – cuprinde metalele alcaline şi alcalino-pământoase. spectrele optice. 16 (VIA). 10 (VIIIB). În termeni de fizică atomică sau chimie cuantică. Proprietăţi periodice ale elementelor chimice Aceste proprietăţi sunt determinate de structura învelişului electronic exterior şi configuraţia electronică a elementelor.1. precum şi proprietăţi cum ar fi stabilitatea. Baze teoretice ale chimiei 3. ultimul strat are structura ns2np1-6 [elementele grupelor 13 (IIIA). Stabilirea configuraţiei electronice se constituie într-un instrument util care conduce la înţelegerea structurii tabelului periodic al elementelor. Proprietăţile fizice periodice sunt volumul atomic. 6 (VIB). 9 (VIIIB). După tipul de orbital în care se plasează electronul distinctiv. 11 (IB). cât şi asupra proprietăţilor chimice. elemente care au electronul distinctiv într-un orbital de tip d. masa atomică relativă. punctul de fierbere. Caracterul electrochimic este proprietatea elementelor de a ceda sau de a accepta electroni pentru a trece în ioni. deoarece după fiecare gaz rar începe un strat electronic nou.4. • blocul d – cuprinde elemente tranziţionale. 5 (VB). adică se poate stabili configuraţia lor electronică.

Legături chimice Legătura chimică reprezintă un ansamblu de interacţiuni care se exercită între atomi. hidrogenul şi halogenii. prin intermediul legăturilor chimice între atomi. Tăria acizilor oxigenaţi creşte. Faţă de fluor. Elementele din aceeaşi grupă principală au aceeaşi valenţă maximă în combinaţie cu oxigenul. electronegativitatea scade de sus în jos. care se atrag prin forţe electrostatice (conform legii lui Coulomb). elementul cel mai electronegativ din sistemul periodic. 4. se numesc elemente electropozitive. Caracterul acid al compuşilor cu hidrogen creşte în grupă de sus în jos. Baze teoretice ale chimiei numesc elemente electronegative iar cele care au tendinţa de a ceda electroni. de la stânga la dreapta. caracterul acid creşte o dată cu numărul grupei. caracterul bazic scade de la stânga la dreapta. Structura tabelului periodic al elementelor 2. În grupe. În perioade. până la distanţa minimă permisă de repulsiile între învelişurile lor electronice. pentru ca treptat să apară caracterul acid. valenţa elementelor creşte în perioade de la grupa IA la grupa IVA. 18 . ioni sau molecule. TEST DE VERIFICARE A CUNOŞTINŢELOR 1. odată cu creşterea caracterului electropozitiv al metalelor. fiind egală cu numărul grupei. Proprietăţi ale elementelor chimice determinate de structura învelişului electronic. 4. trecând în ioni pozitivi. reacţii uneori vitale pentru organismele vii. Valenţa maximă faţă de oxigen creşte şi este egală cu numărul grupei principale din care face parte elementul. Elementele din grupele 1(IA) şi 2(IIA). conducînd la formarea unor unităţi funcţionale. În urma transferului de electroni de la un element electropozitiv reactiv la un element electronegativ iau naştere ioni de semn contrar. în perioade. În perioade. în timp ce electropozitivitatea creşte în acelaşi sens. În perioade. caracterul electropozitiv (metalic) scade de la stânga la dreapta şi creşte cel electronegativ (nemetalic). mai reactive.1. Legătura ionică Teoria electronică a valenţei subliniază realizarea unei configuraţii electronice stabile a stratului de valenţă (dublet sau octet). respectiv doi electroni realizând configuraţii stabile de octet.1 Legături chimice intramoleculare 4.1. Faţă de hidrogen. precum şi asupra reacţiilor chimice la care acestea participă. şi scade de la grupa IVA la grupa VIIA. Valenţa elementelor este strâns legată de diferitele tendinţe privind reactivitatea elementelor din sistemul periodic. valenţa elementelor creşte de la 1 la 8 şi este egală cu numărul grupei. Caracterul bazic al hidroxizilor creşte de sus în jos în grupele principale. Cu excepţia hidrogenului şi heliului (care au în stratul electronic exterior maximum doi electroni) un strat electronic complet ocupat conţine opt electroni adică un octet. Atomii elementelor sunt mai stabili dacă au stratul electronic exterior complet ocupat cu electroni. pierd uşor unul respectiv doi electroni în timp ce elementele grupelor 17(VIIA) şi 16(VIA) câştigă unul. În grupe tăria acizilor oxigenaţi scade de sus în jos.Modul în care se realizează legăturile chimice are un efect important asupra proprietăţilor unităţilor funcţionale care rezultă.

pe de altă parte. NaI. Na+ + Cl . deplasându-se pe orbite care cuprind amândouă nucleele. Punerea în comun a unei perechi de electroni conduce la formarea unei singure legături covalente. legătura covalentă poate fi nepolară. înlocuirea uşoară a ionilor din reţea cu alţi ioni. Legătura covalentă nepolară se caracterizează prin aceea că atomii participanţi la realizarea legăturii sunt de acelaşi fel. NaCl. Na+Cl- În cazul combinaţiilor ionice nu se formează molecule. CaO. cum ar fi moleculele diatomice (H2. sodiul metalic reacţionează energic cu clorul în stare gazoasă şi. permiţând. În funcţie de natura atomilor participanţi. + .NO3-. Legătura ionică nu este dirijată în spaţiu şi nu este rigidă.. care determină ansamblul să adopte o dispoziţie regulată corespunzătoare reţelei cristaline. Baze teoretice ale chimiei În general.. KBr.). KOH. în urma unei reacţieii exoterme.. Cl2 etc. conducând la formarea moleculei de hidrogen în care densitatea de electroni este concentrată între cei doi nuclei H. Ambii atomi participanţi realizează o configuraţie electronică stabilă. K2O.. forţe fizice nedirijate în spaţiu. doi atomi de hidrogen pot pune în comun electronii necuplaţi.1. Combinaţiile ionice tipice sunt sărurile (LiF.etc. polară sau coordinativă. conduce la obţinerea clorurii de sodiu. Ea rezultă prin punerea în comun a unui acelaşi număr de electroni necuplaţi de către fiecare dintre cei doi participanţi la legătură. denumită în mod obişnuit legătură simplă. Spre exemplu. H H H În procesul de unire orbitalii atomici se întrepătrund dând naştere unui orbital molecular de legătură. Astfel. SrCl2). KF. combinaţie ionică: . LiI. deoarece dubletele de electroni rezultate le aparţin în egală măsură. KI. Norul electronic este distribuit simetric între cele două nuclee.) sau moleculele care prezintă simetrie geometrică (CH4. CaCl2 etc) nu reprezintă compoziţia adevărată a substanţei. + . În aceste cazuri.. MgO) şi unele baze (NaOH. KCl. unii oxizi bazici (Na2O. Ionii se află în nodurile reţelei cristaline şi fiecare ion tinde să se înconjoare cu un număr maxim de ioni de semn opus. Structura stabilă de octet se poate realiza şi prin participarea mai multor electroni necuplaţi. CCl4. pe de o parte. dizolvarea compuşilor ionici în solvenţi polari şi.2. Ionii participanţi la legătura ionică pot fi monoatomici (formaţi din atomi de un singur tip) sau poliatomici (HO-. procesele de formare a ionilor pozitivi şi negativi nu sunt independente ci au loc simultan în timpul procesului de formare a legăturilor ionice. Legătura covalentă Legătura covalentă este legătura care se realizează între atomii elementelor identice sau puţin diferite din punct de vedere al caracterului electrochimic. Perechea de electroni de legătură se numeşte pereche de electroni participanţi. ci raportul de combinare a ionilor constitutivi. ci reţele ionice tridimensionale. Ca(OH)2.H H .Cl . 4. motiv pentru care perechea de electroni de legătură aparţine în egală măsură ambilor atomi. La formarea legăturilor ionice sunt implicate. Na.) 19 . Perechea de electroni participanţi nu aparţine întotdeauna în egală măsură celor doi atomi ai moleculei rezultate. SO42. în mod tipic. CO2 etc. Formulele brute atribuite combinaţiilor ionice (NaCl. se formează două sau trei covalenţe adică legături duble sau triple. conducând la formarea de molecule sau reţele atomice. datorită atracţiei electrostatice dintre ioni. Se formează molecule nepolare. NaF. un metal şi un nemetal. NaF.

La realizarea acestei legături. De asemenea. cei doi atomi participă cu număr egal de electroni. Metoda legăturii de valenţă consideră legătura covalentă ca rezultat al suprapunerii orbitalilor atomici nedeformaţi. Baze teoretice ale chimiei Legătură covalentă polară este legătura covalentă în care atomii participanţi la realizarea legăturii sunt diferiţi. Numărul de covalenţe posibile pentru un atom este egal cu numărul cuplărilor pe care le poate realiza până la obţinerea unei configuraţii electronice stabile. . teorie care elucidează natura fizică a legăturii. specii moleculare cu un număr total de electroni de valenţă impar (specii moleculare. starea cu cea mai scăzută energie şi. sunt totuşi combinaţii stabile. metoda legăturii de valenţă (MLV) şi metoda orbitalilor moleculari (MOM). molecula rezultată este alungită şi prezintă doi poli (un dipol) apărând astfel sarcini electrice+ parţiale: - δ δ H2 + Cl2 → 2H – Cl Legătura covalentă coordinativă sau semiionică se realizează printr-o pereche de electroni neparticipanţi ai unuia dintre atomii participanţi la legătură (atom donor). În cazul combinării a doi atomi izolaţi de hidrogen. fapt pentru care perechea de electroni de legătură este atrasă mai puternic de atomul cu electronegativitate mai mare.. spre exemplu. dacă electronii au spini paraleli. orbitalii atomici se acoperă reciproc pe o suprafaţă limitată de respingerile electrostatice. Densitatea norului electronic este mai mare în jurul atomului mai electronegativ. Teoria electronică a covalenţei nu poate explica existenţa acestor specii moleculare cu deficit sau excedent de electroni care. ca urmare. cea mai stabilă structură (figura 4. Această pereche de electroni este pusă în comun cu un alt atom care este deficitar în electroni (atom acceptor). specii moleculare cu mai puţin de opt electroni în jurul unui atom (compuşi care sunt în general foarte reactivi). se manifestă forţe de respingere electrostatică. Dezvoltarea teoretică a legăturii covalente dintre atomi se bazează pe metode de aproximare.1. O interpretare cantitativă a legăturii covalente realizează teoria mecanic cuantică. În această idee există trei tipuri de excepţii: . Există compuşi chimici în care nu este respectată regula octetului. iar dacă spinii sunt antiparaleli. se realizează suprapunerea maximă a orbitalilor atomici 1s în spaţiul internuclear rezultând molecula de hidrogen. Orbitalul comun care rezultă este orbitalul molecular cu doi electroni cu spin opus ce aparţine ambilor atomi. dintre care două sunt mai importante. înmulţite cu anumiţi coeficienţi. Ambele metode se bazează pe combinarea liniară a funcţiilor de undă ale orbitalilor atomici care. 20 . conduc la obţinerea funcţiei de undă a orbitalilor moleculari. rezultând perechi de electroni cu spin antiparalel. Se realizează astfel coordinarea unei perechi de electroni neparticipanţi a unui atom sau a unei molecule la un orbital vacant al altui atom. deşi nu realizează structura electronică de octet. În cazul apropierii a doi atomi cu electroni neîmperecheaţi. explicând saturaţia reciprocă şi simultană a covalenţei şi orientarea sa în spaţiu. nu poate da explicaţii satisfăcătoare pentru tipurile de covalenţe şi proprietăţile substanţelor cu legătură covalentă. care conţin unul sau mai mulţi electroni neîmperecheaţi extrem de reactivi).). specii moleculare cu mai mult de opt electroni în jurul unui atom (elementele din perioada a treia şi mai departe la care sunt implicaţi în realizarea legăturilor chimice şi electroni de pe orbitalii d). .

Reprezentarea schematică a formării orbitalului molecular de hidrogen În funcţie de modul de suprapunere a orbitalilor atomici participanţi la realizarea covalenţei. orbital molecular Fig. rezultate din suprapunerea orbitalilor 2py şi 2pz (figura 4. orientarea spaţială a covalenţelor din molecule nu corespunde cu orientarea spaţială a orbitalilor atomilor componenţi. proces în urma căruia rezultă orbitali hibrizi. utilizând ecuaţiile de undă (Pauling. Legăturile σ sunt legături de bază într-o moleculă. după formarea legăturii σ. covalenţa σsp (suprapunerea unui orbital atomic s cu un lob al unui orbital atomic p). care este dată de oriantarea covalenţelor σ. 4. covalenţa σpp (suprapunerea a doi orbitali atomici p prin câte un lob). Electronii care realizează această legătură se numesc electroni σ. 1931). de exemplu. Legătura π are o energie mai mare decât legătura σ. deosebim legătura covalentă σ şi legătura covalentă π. şi două covalenţe π.2. Din această combinaţie rezultă seturi echivalente de funcţii de undă Schrödinger. Reprezentare schematică a covalenţei σpd Covalenţa π este întretăiată de planul nodal al legăturii σ pe care este perpendiculară. s-a constatat că unele elemente (Be. determinând configuraţia acesteia. Legătura covalentă σ este legătura care se stabileşte între electroni ce intră în rezonanţă de- a lungul axei de legătură. există mai multe tipuri de covalenţe: covalenţa σss (suprapunerea a doi orbitali atomici de tip s). În cazul moleculei de azot. Legătura π reduce distanţele interatomice. De asemenea. Legătura σ este cea mai stabilă legătură y covalentă. Există cazuri în care. B. d sau f prin câte doi lobi dând naştere legăturilor duble sau triple. x Legătura covalentă π se realizează în cazul în care. y Covalenţele σ au simetrie cilindrică şi nu sunt întretăiate de nici un plan nodal. care se numesc orbitali atomici hibrizi. Pauling a propus modelul hibridizării orbitalilor atomici. nr. 4. modificaţi din punct de vedere al formei.). + H H Baze teoretice ale chimiei orbitali atomici H 2. covalenţa σpd (suprapunerea unui orbital atomic p cu un orbital atomic d prin câte un lob). După tipul de orbitali participanţi la realizarea legăturii σ. C) formează mai multe covalenţe decât numărul de electroni necuplaţi din stratul lor de valenţă.1. Această legătură rezultă din suprapunerea z orbitalilor p. conduce la creşterea rigidităţii moleculei. al stării 21 . Hibridizarea este procesul de combinare liniară a orbitalilor atomici puri din stratul exterior. ca urmare. π π σ π π Fig. la ambii atomi participanţi la legătură rămân z electroni necuplaţi. rezultată din suprapunerea orbitalilor 2px.2. măreşte unghiul de valenţă şi. legarea atomilor se realizează printr-o covalenţă σ. Astfel de comportări au fost explicate de Pauling care a demonstrat că funcţiile de undă ale electronilor în orbitalii unui atom pot fi combinate matematic. dar prezenţa sa nu determină forma spaţială a moleculei. nr.

cu energii egale şi simetrie trigonală.4. datorită 22 . combinaţiile de acest tip fiind puţine (CO. Atomul de carbon în stare fundamentală are configuraţia electronică a ultimului strat 2s22p2. 4. BeCl2. Unghiurile dintre orbitalii hibrizi sunt de 120o (figura 4. Elementele din perioada a doua au volum mic.3. Baze teoretice ale chimiei energetice şi distribuţiei spaţiale.). Densitatea norului electronic este simetric distribuită. nr.4. N2O. Ca urmare.). rezultând trei orbitali hibrizi sp2. Hibridizarea sp se realizează prin combinarea unui orbital s cu un orbital p. orientare liniară şi formează între ei un unghi de 180o (figura 4. intermediare ca valoare faţă de energiile orbitalilor atomici participanţi. Există un număr limitat de tipuri de hibridizare. 4. Hibridizarea digonală (sp) se întâlneşte la elemente din perioada 2. Reprezentare schematică a borului în stare fundamentală (A) şi în stare hibridizată sp (B) Hibridizarea tetraedrică (sp3) este cel mai cunoscut tip de hibridizare şi este caracteristic atomului de carbon. s-a dovedit configuraţia tetraedrică a atomului de carbon.3. molecula devine mai stabilă. când atomii trec într-o stare excitată (stare de valenţă). cu aceeaşi formă.Electronii de pe orbitalul s se decuplează. unul dintre ei promovând pe orbitalul p. deoarece aranjamentul spaţial al perechilor de electroni de legătură în orbitalii de valenţă se realizează în aşa fel încât repulsiile care se manifestă între electroni sunt minime. 2px 2py 2pz hibridizare 2s 180o A B Fig.. În cazul borului hibridizarea conduce la obţinerea a trei orbitali hibrizi sp2. Hibridizarea are loc în momentul formării legăturilor chimice. Reprezentare schematică a beriliului în stare fundamentală (A) şi în stare hibridizată sp (B) Hibridizarea trigonală (sp2) se realizează prin combinarea unui orbital s cu doi orbitali p. CS2. Ca rezultat al hibridizării. CS). Experimental. având drept rezultat doi orbitali hibrizi sp de energii egale. HCN. Dacă luăm în considerare exemplul atomului de beriliu orbitalii hibrizi rezultaţi au simetrie digonală. nr. CO2. putând realiza o întrepătrundere accentuată a orbitalilor atomici. ar trebui să funcţioneze ca element divalent. 2px 2py 2pz 2s 120o hibridizare A B Fig. în compuşi de tipul BeH2.

23 . cu energii superioare orbitalilor atomici puri şi densitate electronică nesuprapusă. unul mai sărac în energie.). 2px 2py 2pz 2s 109o28' hibridizare A B Fig. • electroni de antilegătură (antilianţi). Generalizând. ci sunt delocalizaţi. rezultând doi orbitali moleculari. Nucleele atomice formează scheletul moleculei. Unghiurile dintre orbitalii hibrizi sp3 sunt de 109o28’ (figura 4. egali din punct de vedere energetic. Metoda orbitalilor moleculari se deosebeşte de metoda legăturii de valenţă prin aceea că nu condiţionează formarea legăturilor chimice de prezenţa unei perechi de electroni cuplaţi. aparţin edificiului molecular în întregul lui. în care se află perechi de electroni neimplicaţi în legătura chimică. 4. Baze teoretice ale chimiei diferenţei mici de energie dintre orbitalii s şi p. în timp ce electronii aflaţi în câmpul electric nuclear se repartizează în orbitalii moleculari pe niveluri energetice succesive existente sau apărute odată cu formarea moleculei.5. Reprezentare schematică a carbonului în stare fundamentală (A) şi în stare hibridizată sp (B) Metoda orbitalilor moleculari consideră edificiul molecular ca un tot unitar.orbitali de nelegătură. fiecare cu câte un electron se amestecă între ei formând 4 orbitali hibrizi. apar două tipuri de orbitali moleculari.orbitali de legătură σ sau π. Completarea cu electroni a orbitalilor moleculari se face cu respectarea regulilor şi principiilor de completare cu electroni a orbitalilor atomici şi începe cu orbitalul de legătură. cu energii diminuate comparativ cu orbitalii atomici puri şi densitate electronică suprapusă. a căror energie creşte la formarea moleculei. care se ocupă cu maximum doi electroni cu spin opusi continuând cu cel de antilegătură. La combinarea orbitalilor atomici se produc trei tipuri de orbitali moleculari: . Calcule matematice arată că o covalenţă se realizează prin combinarea a doi orbitali atomici (de aceeaşi simetrie). . orientaţi spre vârfurile unui tetraedru regulat. deoarece un orbital molecular poate fi ocupat şi de un singur electron. putem spune că prin combinarea liniară a n orbitali atomici se formează n orbitali moleculari. În condiţiile în care pentru formarea unei molecule interacţionează orbitali atomici din subnivelul p. Electronii se diferenţiază între ei din punct de vedere energetic în: • electroni de legătură (lianţi). care nu îşi modifică energia la formarea moleculei (aceştia sunt electronii straturilor inferioare). nr. ca urmare mai stabil (orbital molecular de legătură) şi altul mai bogat în energie. • electroni de nelegătură (nelianţi). orbitali σ (de legătură şi de antilegătură) şi orbitali π (de legătură şi de antilegătură). din care jumătate sunt orbitali moleculari de legătură şi jumătate orbitali moleculari de antilegătură. Cei 4 orbitali rezultaţi.orbitali de antilegătură σ* sau π*. mai puţin stabil (orbital de antilegătură). Electronii nu mai sunt localizaţi la o legătură sau alta. a căror energie se diminuează la formarea legăturii. .5.

denumită şi teoria benzilor de energie. Orbitalii moleculari formează benzi de energie. denumită legătură metalică.6. Existenţa particulelor încărcate diferit din punct de vedere electric determină apariţia unor forţe electrostatice de atracţie între ionii pozitivi şi electronii delocalizaţi. nu este localizată sau saturată. electronii pot trece din banda de valenţă în banda de conducţie. La atomul izolat de sodiu. legătura covalentă este o legătură puternică. rigidă. Legătura metalică Metalele.). orbitalii atomici se transformă în totalitate în orbitali moleculari de legătură şi orbitali moleculari de antilegătură neîntrepătrunşi. 2 3 3s1 1 2p6 2s2 1s 2 Na Na Na Fig. sunt slab atraşi de către acestea şi se mişcă liber printre şi în jurul cationilor metalici. saturată. nr. spre exemplu. Legătura covalentă este caracteristică anumitor substanţe anorganice şi compuşilor organici.1. orientată în spaţiu. bandă care de obicei este liberă.6.3. Legătura metalică nu este orientată în spaţiu. Baze teoretice ale chimiei În conformitate cu metoda orbitalilor moleculari. Electronii din stratul exterior se află la distanţe egale de nuclee. au o tendinţă puternică de a ceda electronii de valenţă pentru a forma ioni pozitivi. Modelul mecanismului legăturii metalice. o moleculă este stabilă dacă numărul perechilor de electroni din orbitalii moleculari de legătură este mai mare decât numărul perechilor de electroni din orbitalii moleculari de antilegătură. putându-se forma în număr nelimitat. Această teorie consideră legătura metalică drept o legătură covalentă puternic delocalizată în câmpul tuturor nucleelor. cele mai electronegative elemente din tabelul periodic. 24 . Electronii de valenţă sunt descrişi adesea ca electroni delocalizaţi (nu au o poziţie fixă) şi formează aşa numitul gaz electronic. 4. care tinde să fie acceptat şi aplicat de majoritatea cercetătorilor. În cazul unui cristal de sodiu. Prin această comportare se explică conductibilitatea electrică şi termică a metalelor. este cel descris de metoda orbitalilor moleculari. Tăria acestei legături de tip special ce se stabileşte între atomii unui metal în reţeaua cristalină a acestuia depinde de natura metalului. 3 – bandă de energie) La aplicarea unei diferenţe de potenţial sau la încălzire. Prezenţa electronilor mobili comuni ai reţelei metalice care reflectă lumina explică proprietăţi precum opacitatea şi luciul metalic. Privită prin prisma caracteristicilor sale. în banda de valenţă (cuprinde electronii 3s dispuşi în orbitali moleculari de legătură) şi banda de conducţie (cuprinde orbitalii moleculari de antilegătură). ceea ce conduce la o structură cristalină stabilă. 4. 2 – bandă de conducţie. Această bandă se împarte. a cărui structură electronică este Na: 1s22s22p63s1. electronii orbitalilor 1s2s2p sunt localizaţi la fiecare atom în orbitali de legătură şi antilegătură. la rîndul ei. iar electronii din orbitalul 3s există într-o bandă superioară numită bandă de energie (figura 4. ceea ce explică proprietatea metalelor de a adopta structuri foarte compacte. Diagrama benzilor de energie într-un cristal de sodiu (1 – bandă de valenţă.

precum şi între atomii gazelor monoatomice lichefiate sau solidificate. în cazul substanţelor care conţin în moleculă hidrogen şi un element ce poate genera legături de hidrogen. aflat în poziţii care să permită interacţiunea. acid oxalic etc. Astfel. între grupe carboxil şi apă.7. δ+ δ. Baze teoretice ale chimiei 4.). care se manifestă între o moleculă polară şi una nepolară.2. nr. care este responsabilă pentru rolul fiziologic sau biochimic al macromoleculelor respective. După modul de realizare. Reprezentare schematică a legăturii van der Waals prin forţe de orientare legături prin forţe de inducţie. între două lanţiri peptidice sau între două perechi de baze complementare din structura ADN-ului. Acest tip de legătură conduce la formarea heterociclurilor.2. până la o distanţă care să permită influenţarea reciprocă a două astfel de molecule. 25 . Între cei doi dipoli apar forţe de atracţie de natură electrostatică dipol- dipol. δ+ δ+ δ.(figura 4. există tendinţa ca electronii moleculei nepolare să fie atraşi de sarcina parţială pozitivă a moleculei polare. δ+ Fig.dipoli δ δ + δ. Legături prin forţe van der Waals Forţele van der Waals sunt forţe de natură fizică. Această legătură este prezentă în combinaţii care conţin în moleculă atomi de hidrogen. molecula polară induce un moment electric moleculei nepolare care devine dipol (figura 4.7. Legătura de hidrogen are un rol important în determinarea configuraţiei spaţiale adoptate de proteine şi acizi nucleici. exercită atracţie asupra unei perechi de electroni neparticipanţi de la un element electronegativ vecin. Legătura de hidrogen intramoleculară poate exista în interiorul diferitelor părţi ale unei molecule. care conduce la asocierea moleculelor în mici grupuri δ+ de. În cazul acestor macromolecule legăturile care se realizează între anumite porţiuni ale aceleiaşi macromolecule determină o anumită configuraţie. 4. conducând la formarea de asociaţii moleculare anorganice (acid fosforic. ceea ce conferă legăturii un caracter parţial ionic. Legătura de hidrogen intermoleculară se realizează între molecule.δ+ electrostatice dipol-dipol. În aceste condiţii.2 Legături chimice intermoleculare 4. hidroxid de aluminiu etc. de stabilitate mică.2.8. δ+ δ. încărcat parţial pozitiv.) şi organice (alcool metilic. Hidrogenul. Drept consecinţă. are loc o orientare a poziţiilor reciproce a moleculelor polare.). norul de electroni σ este atras mai puternic de elementul electronegativ. δ+ δ. ce se exercită între molecule nepolare. 4. Aceste forţe care apar ca urmare a polarizării mutuale şi acţionează la distanţă mică se clasifică în: • legături dipol-dipol prin forţe de orientare care se manifestă între molecule polare.). Legătura de hidrogen Legătura de hidrogen este o formă de atracţie intermoleculară relativ puternică ce se manifestă datorită unor forţe de natură electrostatică. Importanţă biologică prezintă legăturile de hidrogen care se realizează între grupe hidroxil şi apă. legaţi covalent de atomi puternic electronegativi. δ. datorită atracţiilor şi respingerilor δ. Prezenţa legăturilor de hidrogen completează explicaţiile legate de uşurinţa cu care se transformă proteinele şi acizii nucleici. legătura de hidrogen poate fi intermoleculară şi intramoleculară.1. datorită acţiunii reciproce între dipolii permanenţi. polare. În momentul apropierii. acid boric.

reacţii chimice de descompunere CaCO3 = CaO + CO2 . Datorită vibraţiei moleculelor pot apărea modificări temporare ale orbitei electronice faţă de nucleu. Energia acestor interacţiuni este dependentă de dimensiunea şi forma moleculelor implicate. Se manifestă între atomi neutri sau între molecule cu învelişuri electronice stabile. TEST DE VERIFICARE A CUNOŞTINŢELOR 1. 4.reacţii chimice cu formare de precipitat Pb(NO3)2 + H2S = PbS↓ + HNO3 . Stoechiometria – definiţie şi instrumente de lucru Stoechiometria este o ramură a chimiei care se ocupă cu studiul raporturilor cantitative dintre elemente în combinaţiile chimice sau în reacţiile chimice la care acestea participă şi se bazează pe legile fundamentale ale chimiei. 5. Stoechiometria reacţiilor chimice 5.Reacţii chimice fără modificarea stării de oxidare Aceste reacţii sunt: . Substanţa sau substanţele implicate iniţial într-o reacţie chimică se numesc. neorientate.forţe exercitate între molecule nepolare. diminuând odată cu creşterea distanţei dintre molecule. care se numesc. Reprezentare schematică a legăturii van der Waals prin forţe de inducţie Forţele van der Waals sunt forţe de natură electrostatică.1.1. 5. 2. În consecinţă apar atracţii dipol-dipol. 5. Etape în procesul de realizare al legăturii ionice. ecuaţiile chimice. 5. Diversitatea largă a reacţiilor chimice face extrem de dificilă clasificarea acestora. 4. Baze teoretice ale chimiei δ. nesaturate. Tipuri de legături covalente. Dacă luăm în considerare criteriul chimic. Fig nr.2. Comparaţi cele mai i8mportante metode de aproximare utilizate în dezvoltarea teoretică a legăturii covalente.8. 3.2. Reacţii chimice Reacţia chimică este un proces în urma căruia are loc transformarea uneia sau mai multor substanţe chimice (reactanţi) în una sau mai multe substanţe noi (produşi de reacţie).Instrumentele cu care operează stoechiometria sunt formulele chimice. Enumeraţi şi comparţi din punct de vedere energetic tipurile de legături chimice intermoleculare. Tipuri de hibridizare. δ+ • legături prin forţe de dispersie . Această comportare conduce la apariţia unui moment de dipol temporar care induce în molecula vecină un dipol orientat contrar. greutăţile atomice şi greutăţile moleculare. reacţiile sunt: reacţii chimice fără modificarea stării de oxidare şi reacţii chimice cu modificarea stării de oxidare. În urma desfăşurării reacţiei chimice se obţin substanţe cu proprietăţi diferite de ale reactanţilor. δ+ δ.reacţii chimice cu transfer de protoni: a) reacţii de ionizare b) reacţii de hidroliză c) reacţii de neutralizare 26 .reacţii chimice de combinare CaO + H2O = Ca(OH)2 . δ+ δ. deoarece nu sunt condiţionate de transferul unor electroni de la un atom la altul sau de la o moleculă la alta.

condiţie care conduce la pH = pOH = 7 soluţia respectivă are caracter neutru. Măsurători precise se efectuează prin utilizarea indicatorilor de pH în combinaţie cu metode spectrofotometrice sau prin utilizarea unor aparate de măsură speciale numite pH-metre. comparativ cu acidul clorhidric. s-au introdus noţiunile de pH şi pOH. trebuie să provină dintr-o reacţie de neutralizare în care cel puţin unul din reactanţi să fie un electrolit slab. anionul clor. prin urmare. concentraţia ionilor hidroniu este egală cu concentraţia ionilor hidroxil: [H3O+] = [HO-] = 10-7 Din această egalitate rezultă că: pH = pOH = 7. ionul amoniu. acidul clorhidric. Atunci când [H3O+] = [HO-] = 10-7. conduce la obţinerea unei soluţii cu caracter bazic: (2Na+ + CO32-) + HOH H2CO3 + (2Na+ + 2HO-) 27 . CH3-COOH + H2O CH3-COO. rezultă că [H3O+] < 10-7. cum ar fi clorura de amoniu (NH4Cl). a căror culoare depinde de pH-ul soluţiei în care sunt dizolvate. b) Reacţiile de hidroliză se desfăşoară între ionii unei sări dizolvate şi apă. adică pH + pOH = 14. anionul sulfat acid. în funcţie de componentul cu grad maxim de ionizare. Baze teoretice ale chimiei a) Reacţiile de ionizare sau proteolitice (disociere electrolitică) sunt reacţiile chimice care se desfăşoară cu transferarea unui proton care provine de la un acid. care conferă caracter acid soluţiei: (NH4+ + Cl-) + HOH NH4OH + (H+ + Cl-) • hidroliza unei sări provenite dintr-un acid slab şi o bază tare. reprezintă logaritmul cu semn schimbat al concentraţiei ionilor hidroxil (HO-) sau al activităţii ionilor de hidroxil: pOH = -lg [HO-] pOH = -lg aHO În apa pură. soluţia are caracter bazic. adică pH > 7. apa.+ H2O H3O+ +SO42- + H + HOH H3O+ sau: NH3 + HCl (NH4+ + Cl-) NH3 + HOH (NH4+ + OH-) H+ + NH3 NH4+ Teoria proteolitică admite că reacţiile acido-bazice au loc cu transfer de protoni. acizii şi bazele pot fi molecule neutre. anioni şi cationi. acizi sunt acidul acetic. opus pH-ului.+ H3O+ acid bază bază acid Conform acestei teorii. pH-ul reprezintă logaritmul cu semn schimbat al concentraţiei ionilor hidroniu (H3O+) sau al activităţii ionilor hidroniu: pH = -lg [H3O+] sau pH = -lg aHO pOH-ul. conduce la obţinerea unei soluţii cu caracter acid deoarece hidroxidul de amoniu rezultat fiind o bază slabă se ionizează puţin. În condiţiile în care [H3O+] > [HO-]. substanţe organice. Apa poate. la moleculele apei (care poate funcţiona ca bază) sau la moleculele unei baze (alta decît apa): H2SO4 + H2O H3O+ +HSO4- HSO4. Tăria acizilor şi bazelor se apreciază prin constanta de aciditate (Ka) şi respectiv constanta de bazicitate (Kb). cum ar fi carbonatul de sodiu (Na2CO3). apa. Dacă [H3O+] < [HO-]. iar baze sunt amoniacul. cât şi bazic. Pentru ca o sare să hidrolizeze. Determinarea calitativă a pH-ului se realizează cu ajutorul indicatorilor de pH. În exemplele noastre. baza fiind acceptorul de proton. Pentru măsurarea acidităţii şi bazicităţii substanţelor. soluţia are caracter acid. să aibă atât caracter acid. Spre exemplu: • hidroliza unei sări provenite dintr-un acid tare şi o bază slabă. În soluţie rămân ioni de hidrogen (H+). rezultă că [H3O+] > 10-7 adică pH < 7. Soluţia rezultată capătă caracter chimic de acid sau de bază. anionul sulfat acid. ionul hidroniu.

2. când schimbul de electroni se face între atomi diferiţi. moleculele sau ionii care în reacţiile redox acceptă electroni sunt agenţi oxidanţi.+ O2- O2.Reacţii chimice cu modificarea stării de oxidare Acest tip de reacţii poartă numele de reacţii de oxidoreducere şi reprezintă acele reacţii în care are loc o modificare netă a numărului de oxidare al unuia sau mai multor componenţi participanţi la reacţie. Indicele de tamponare. este cantitatea de acid tare sau bază tare adăugate (exprimate în echivalenţi la litru). Oxidarea este procesul prin care un atom sau un ion cedează electroni. chimia organică. având drept rezultat o sare (AB) şi apă: HA + BOH AB + H2O Soluţiile de acizi şi baze îşi modifică pH-ul la diluare sau prin adaos de acid sau bază. reacţiile redox se clasifică în: • reacţii redox intramoleculare. cum ar fi acetatul de amoniu (CH3COONH4). caracteristic acestor reacţii. caz în care are loc scăderea numărului de oxidare. la o valoare a pH-ului numită pH optim de acţiune.+ 6e. care aparţin aceluiaşi tip de molecule: Cl2 + 2KOH = KCl + KOCl + H2O 28 . îşi menţin pH-ul datorită proprietăţii de a opune rezistenţă elastică la mărirea sau micşorarea concentraţiei ionilor de hidrogen. Hidroliza are aplicaţii în biochimie (multe reacţii implicate în metabolismul organismelor vii decurg în prezenţa unor enzime numite hidrolaze).→ O + 2e- • reacţii redox de dismutaţie (disproporţionare). mărindu-şi numărul de oxidare. iar cei care cedează electroni sunt agenţi reducători. cu limite foarte apropiate şi dependent de valorile lui extracelulare. raportată la variaţia corespunzătoare a pH-ului. care variază puţin la adăugarea unor cantităţi mici de acid sau bază. când schimbul de electroni se face între atomi identici. Ele sunt formate din amestecuri ale unui acid slab şi o sare a acestuia cu o bază tare sau dintr-o bază slabă şi o sare a acestuia cu un acid tare. în condiţiile menţionate. Aceste soluţii se numesc soluţii tampon. un exemplu îl constituie descompunerea cloratului de potasiu (KClO3): 2KClO3 = 2KCl + 3O2 ClO3. În procesele de oxidoreducere (redox). Capacitatea de menţinere a pH-ului a soluţiilor tampon este diferită şi se exprimă prin indicele de tamponare. Avem în vedere faptul că reacţiile enzimatice care controlează metabolismul celular se desfăşoară normal în condiţii extrem de precise. se defineşte ca fiind raportul dintre numărul de molecule hidrolizate şi numărul de molecule dizolvate şi creşte odată cu diluţia şi temperatura. chimia anorganică. Există soluţii care. Reducerea este un proces de acceptare de electroni. industria chimică. reacţiile de oxidare şi reducere au loc concomitent. agricultură (comportarea îngrăşămintelor în sol) etc. Atomii. Combinaţiile în care elementul implicat într-un proces redox este la starea maximă de oxidare au caracter oxidant. Baze teoretice ale chimiei • hidroliza unei sări rezultate dintr-un acid slab şi o bază slabă. conduce la obţinerea unei soluţii al cărei caracter va depinde de gradele de ionizare ale acidului şi bazei rezultate: (CH3COO. Combinaţiile care au capacitatea de a se comporta atât ca oxidant.→ Cl. care aparţin aceleiaşi molecule. c) Reacţiile de neutralizare se desfăşoară între un acid (HA) şi o bază (BOH).+ NH4+) + HOH CH3COOH + NH4OH Gradul de hidroliză. 5.2. Rezistenţa la modificarea pH-ului a soluţiilor tampon este vitală pentru organismele vegetale şi animale. Aceste soluţii au un pH determinat. cât şi ca reducător se numesc amfoliţi redox. Combinaţiile în care elementul care participă la un proces redox este la starea minimă de oxidare au caracter reducător. Numărul de electroni acceptaţi de oxidant este egal cu numărul de electroni cedaţi de reducător. mărime care caracterizează soluţiile tampon. După elementele care cedează sau acceptă electroni.

TEST DE VERIFICARE A CUNOŞTINŢELOR 1. Schimburile de căldură care au loc în cursul desfăşurării unor reacţii chimice respectă legea conservării energiei. implicit. Diferenţe între reacţiile redox intramoleculare. când schimbul de electroni se face între atomi diferiţi din molecule diferite: 2KMnO4 + 5H2S + 3H2SO4 = K2SO4 + 2MnSO4 + 5S + 8H2O MnO4. Majoritatea reacţiilor chimice se desfăşoară la presiune constantă. Din punct de vedere termodinamic. reacţiile sunt exoterme (se petrec cu degajare de căldură) şi endoterme (se petrec cu absorbţie de căldură). deoarece cele mai obişnuite reacţii de cuplare în sistemele biologice sunt reacţii de oxidoreducere. Reacţiile reversibile sunt acele reacţii care se desfăşoară în ambele direcţii.metabolit universal Apa este cea mai abundentă biomoleculă din celule. Reacţiile chimice omogene se mai numesc reacţii într-o singură fază în timp ce reacţiile chimice heterogene se mai numesc reacţii în faze diferite. 6. reacţiile chimice sunt reacţii omogene şi reacţii heterogene. de dismutaţie şi intermoleculare 3. Reacţiile chimice implică modificări energetice care înseamnă absorbţie sau eliberare de energie. Apa . Apa este un metabolit cu rol fundamental în funcţionarea organismelor vii. După numărul de faze prezente în mediul de reacţie. drept consecinţă a proprietăţilor sale speciale.1. 5.→ S + 2e- Fenomenul redox este important pentru lumea vie.→ Mn2+ + 4H2O S2. de proprietăţile constituenţilor. deoarece intră în alcătuirea celulelor şi constituie mediul de desfăşurare al reacţiilor biochimice implicate în desfăşurarea normală a proceselor metabolice. - Cl + 1e → Cl Cl → Cl1+ + 1e- • reacţii redox intermoleculare. energia considerată este energia calorică. în cazul animalelor. apa poate fi de provenienţă exogenă (din alimente. Distribuţia elementelor în lumea vie este foarte diversă şi selectată de organisme pentru realizarea funcţiilor biologice. cel mai important component al lumii vii. Cantitatea de căldură degajată sau absorbită în aceste reacţii este numită entalpie de reacţie (ΔH) şi reprezintă o măsură a căldurii produsă sau consumată în proces. Din punct de vedere termochimic. din organisme în întregul lor şi de pe Pământ. adică produşii de reacţie pot reacţiona pentru a produce reactanţii iniţiali. Este. Tipuri de reacţii chimice cu transfer de protoni. După sensul reacţiilor chimice acestea pot fi reversibile şi ireversibile. Componenţi anorganici ai materiei vii Manifestările metabolice ale organismelor vii sunt dependente de constituţia chimică a celulelor şi. 2. În organismele vii. în cazul plantelor) sau endogenă (din oxidarea compuşilor care conţin hidrogen – 29 . de asemenea. şi din sol.2. Baze teoretice ale chimiei . Definiţi noţiunile de reacţie chimică reversibilă şi ireversibilă. Aspecte cinetice şi termochimice ale reacţiilor chimice Criteriul fizic de clasificare a reacţiilor chimice are în vedere aspectele cinetic şi termochimic al reacţiilor.3. Aspectul cinetic se referă la sensul reacţiilor chimice şi numărul de faze prezente în mediul de reacţie.+ 8H+ + 5e. bioelemente şi biomolecule. Aceste reacţii mai sunt denumite reacţii spobntane sau favorabile. Reacţiile ireversibile sunt reacţiile care se desfăşoară într-o singură direcţie. 6.

nr. Această comportare este importantă din punct de vedere biologic. adică să existe în stare de suspensie coloidală. Datorită caracterului electronegativ al oxigenului şi electropozitiv al hidrogenului. Apa are proprietăţi termice unice. nu se dizolvă în apă. Căldura de vaporizare a apei este mare. lipide. pentru funcţionarea normală. enzime sau acizi nucleici). 104 o5' δ- δ+ δ+ Fig. reacţiile chimice implicate în procesele metabolice se desfăşoară în soluţii apoase. sub formă coloidală. manifestă forţe de atracţie asupra moleculelor de apă. deoarece proprietăţile speciale ale apei fac din aceasta un mediu ideal. deoarece le permite menţinerea unei temperaturi optime. De asemenea. care îi conferă proprietăţi unice în raport cu alţi solvenţi. electronii sunt atraşi de oxigen. ceea ce ar conduce la pierderea unor funcţii biologice. Această biomoleculă este repartizată în organismele vii intracelular şi extracelular. Fiecare moleculă de apă este capabilă să se asocieze prin legături de hidrogen cu alte patru molecule de apă vecine fapt ce explică marea coeziune a apei lichide. solidă (gheaţă. Această proprietate termică reprezintă un mecanism foarte eficient de răcire utilizat de organismele vii. prin perii absorbanţi ai rădăcinilor. Baze teoretice ale chimiei glucide. Preluarea substanţelor minerale din sol de către plante. Molecula de apă este un dipol electric (figura 6. şi anume cele care au zone încărcate electric. are loc prin intermediul soluţiilor în apă ale acestor nutrienţi. în legătura covalentă dintre aceste două elemente. compartimente separate prin membrane celulare cu permeabilitate selectivă. compuşi care disociază în apă. proteine). care se datorează legăturilor de hidrogen ce se stabilesc între moleculele sale. zăpadă) şi gazoasă (vapori). cât şi faţă de compuşii covalenţi cu masă moleculară mică. care le determină sa fie dispersate. în lipsa apei. Aceasta este o proprietate crucială pentru organismele vii. din cauza incidenţei mari a legăturilor de hidrogen.1. sunt transportate în stare de soluţii. Capacitatea apei de a dizolva mai multe substanţe dacât oricare alt solvent. prin aceea că este singura substanţă naturală care se află în cele trei stări de agregare. fluvii etc. Importanţa apei pentru organismele vii este corelată cu particularităţile structurale ale moleculei sale. oceane. Proprietatea de dipol îi conferă moleculei de apă posibilitatea de a funcţiona ca un excelent solvent atât faţă de compuşii ionici. Se poate spune că apa acţionează în organismele vii ca un tampon de temperatură. plasmă etc. mări. Astfel. esenţiale pentru funcţionarea normală a organismelor vii. 6.1.). Apa pură conduce slab electricitatea din cauza tendinţei reduse de a disocia în ioni: 30 . Este de menţionat că toate fluidele de transport din organismele animale (citoplasmă. este de foarte mare importanţă biologică.). proprietate care favorizează disocierea în ioni. unele macromolecule celulare (proteine. particulară pentru fiecare organism în parte. lichidă (apa din precipitaţii. sânge. căldura specifică mare îi permite apei să primească sau să cedeze o cantitate mare de căldură. Unele dintre acestea. conducînd la formarea unui strat de apă pe suprafaţa lor. Apa are o constantă dielectrică mare. deoarece atunci când apa se evaporă se eliberează o cantitate mare de energie. Apa este unică. deoarece determină un efect osmotic care conduce la transportul acestor molecule. Toate substanţele cu rol biologic. proprietate care i-a conferit şi numele de solvent universal. Anumite molecule mari. fără ca temperatura sa să crească sau să scadă foarte mult. Schema de reprezentare a moleculei de apă cu planurile de simetrie şi axa de rotaţie Prezenţa a două perechi de electroni neparticipanţi la atomul de oxigen conferă apei capacitatea de a se uni prin legături de hidrogen. lacuri.) sunt pe bază de apă. cum ar fi proteinele spre exemplu. Căldura eliberată în unele reacţii implicate în căile metabolice ar denatura. cu forţe intramoleculare puternice. determinând o distribuire inegală a lor.

hidrogenul molecular este incolor. aurul. la care se adaugă totalitatea sărurilor calciului şi magneziului cu unii acizi minerali (cloruri. gaze vulcanice. compuşi organici etc. hidrogenul are cea mai mare putere de difuziune. s-a demonstrat că apa este o combinaţie chimică foarte stabilă. 1975). a gazului de apă. conducând la obţinerea apei de clor şi. conducând la obţinerea oxidului feroferic: 4H2O + 3Fe = Fe3O4 + 4H2 Plumbul. comparativ cu celelalte substanţe gazoase. cum ar fi de exemplu clorul şi carbonul (la temperaturi foarte ridicate). Se lichefiază la temperatura de 31 . Hidrogen Hidrogenul este primul element din sistemul periodic al elementelor. Ea poate fi descompusă la temperaturi de peste 10000C sau cu ajutorul curentului electric: 2H2O = 2H2 + O2 Molecula de apă prezintă caracter amfoter comportându-se: • ca un acid faţă de bazele mai puternice decît ea H2O + NH3 NH4+ + HO- • ca o bază faţă de acizii mai puternici decât ea H2O +HCl H3O+ + Cl- Din punct de vedere chimic. Puţin solubil în apă. oxizii bazici. dar procesul este accelerat de prezenţa oxigenului şi a dioxidului de carbon. ci conţine diferite cantităţi de substanţe dizolvate. Apa reacţionează cu unele nemetale.1. Astfel. este absorbit în cantitate mare de metale (Fe. cât şi combinat (apă. Duritatea totală a unei ape este dată de totalitatea bicarbonaţilor de calciu şi magneziu dizolvaţi. argintul nu reacţionează cu apa. Baze teoretice ale chimiei + - 2H2O H3O + HO În natură. atât liber (Soare.06952g/cm3). stele.2. iar cele care conţin cantităţi mari de săruri (în special săruri de calciu şi magneziu) se numesc ape dure. apa este foarte reactivă şi participă la multe reacţii chimice cu metalele. apa nu se găseşte în stare pură. mercurul. sulfaţi). Pt). Hidrogenul este mai uşor de 14. la temperaturi înalte. Caracterizare generală şi importanţa biologică a elementelor din sistemul periodic 6. nemetalele. astfel încât.). unele metale se corodează. fiind cel mai uşor dintre toate gazele (ρ = 0. dependente de natura metalului. cuprul. oxizii acizi. Hidrogenul are conductibilitate termică şi conductibilitate electrică mari. nebuloase. Se găseşte în stare naturală. hidrogenul reprezintă aproximativ 11% din scoarţa terestră (Chambers et Holliday. H2O + Cl2 = HCl + HClO HClO → HCl + [O] H2O + C = CO + H2 Apa reacţionează cu oxizii multor metale. Experimental. hidrogenul este solubil în alcool şi benzen. Datorită masei sale moleculare mici. gaze naturale). rezultând hidroxizi bazici: H2O + CaO = Ca(OH)2 H2O + Na2O = 2NaOH Din reacţia apei cu oxizii nemetalelor rezultă oxoacizi: H2O + SO2 = H2SO3 H2O + SO3 = H2SO4 6.38 ori decât aerul. respectiv. inodor. unele săruri etc. În prezenţa apei. Apele care conţin cantităţi mici de săruri se numesc ape moi. care formează duritatea temporară. În condiţii normale.2. care formează duritatea permanentă. Reacţia cu metalele alcaline este puternic exotermă şi se desfăşoară la temperatură obişnuită: 2H2O + 2Na = 2NaOH + H2 Reacţia cu metalele alcalino-pămîntoase are loc la temperaturi în jur de 100oC: 2H2O + Mg = Mg(OH)2 + H2 Apa reacţionează cu aluminiul după îndepărtarea stratului de oxid de de pe suprafaţa sa: 6H2O + 2Al = 2Al(OH)3 + 3H2 Apa în stare de vapori reacţionează cu ferul încălzit puternic. insipid. apa reacţionează cu metalele în condiţii diferite. În stare combinată.

care este auriu). în obţinerea metanolului prin hidrogenarea monoxidului de carbon.23 C se solidifică. C. AsH3. sodiul (Na).9. Rb-roz. iar la temperatura de -259. 1978) şi se corelează cu electronegativitatea elementelor: • hidrurile ionice conţin în reţea ioni hidrură (H-) şi ioni metalici. ductile. care nu apare liber în reacţiile chimice (apare legat de specii care posedă perechi libere de electroni. ZrH1. ceea ce înseamnă că participă. transparentă şi incoloră.77 C.8. azotului şi oxigenului din substanţe organice etc. • compuşi interstiţiali cu metalele tranziţionale. SiH4). Cs- albastru) (Jurcă. CeH2. et al. potasiul (K). NH4+) şi de a participa la legături covalente. Determinarea calitativă a metalelor alcaline şi a combinaţiilor lor volatile se efectuează prin reacţia de coloraţie a flăcării incolore a unui bec de gaz (Li-roşu. pentru a realiza configuraţia stabilă de dublet a heliului. Ca urmare hidrogenul prezintă trei stări de oxidare -1.73. 31H) Ca urmare a structurii sale electronice (1s1). hidrogenul manifestă tendinţele de a accepta un electron (H-). 11H). nu au compoziţie stoechiometrică. când reacţia este foarte energică. sunt moi. cesiul (Cs) şi franciul (Fr).. şi la temperaturi de peste 550oC. Peste punctul de fierbere. Baze teoretice ale chimiei o o -252. Na-galben. Volumul atomic.R. se formează prin reacţia cu elementele grupelor VIA (16) şi VIIA (17). deuteriul sau hidrogenul greu (masa atomică=2. reacţia conduce la obţinerea amidei metalului alcalin implicat în reacţie: 32 . 6. litiul (Li). bune conducătoare de căldură şi electricitate. Reactivitatea acestor elemente este motivul pentru care ele se găsesc în natură sub formă de combinaţii şi numai rareori în stare liberă. pentru a dobândi configuraţia gazului rar cel mai apropiat. datorită caracterului bazic pronunţat al hidroxizilor lor. aproximativ 1% din vaporii metalelor alcaline conţin molecule diatomice. Dintre toate elementele sistemului periodic. Pd). cu formule care depind de metodele de preparare (TiH 1. metalele alcaline au cea mai accentuată tendinţă de a forma legături ionice. la temperaturi de 180-300oC. La cald. se numesc metale alcaline.2. de a ceda singurul său electron. V. pentru fiecare în parte. Configuraţia generală a ultimului strat electronic este ns1 şi ca urmare. adică prezintă luciu argintiu în tăietură proaspătă (cu excepţia Cs. trecînd în protonul H+. în sinteza amoniacului. PrH2. H2 + I2 → 2HI • compuşi covalenţi cu caracter indiferent (CH4. Metalele alcaline se dizolvă în amoniac lichid la temperatura de -33oC. K-violet. Hidrogenul are. în cele mai multe cazuri. transformându-se într-o masă cristalizată în sistem hexagonal. la îndepărtarea sulfului. Grupa IA (1) Elementele din această grupă. H3O+. capacitatea de a reacţiona cu toate elementele. cele mai mari din perioada căreia aparţin şi ca urmare prezintă temperaturi de topire şi fierbere scăzute (cu excepţia Li). Elementele din această grupă au caracteristici tipice de metale. Grupa metalelor alcaline este o grupă omogenă din punct de vedere al proprietăţilor fizice şi chimice. trecând în cationi monovalenţi. et Goldberg. care. D. 1984) Reactivitatea metalelor alcaline este foarte mare şi creşte de la litiu la franciu (cele mai reactive sunt cesiul şi franciul).2. se formează cu metalele alcaline şi alcalino-pământoase. Compuşii săi binari sunt de patru tipuri (Dillard.. Hidrogenul are importante aplicaţii practice în domeniul energetic (component al unor combustibili gazoşi). Hidrogenul reacţionează cu oxigenul numai în prezenţa catalizatorilor (Pt. în care un proton este disponibil pentru transfer.E. maleabile. în anumite condiţii. practic. elementele grupei au tendinţă accentuată de a ceda electronul. la formarea de legături covalente. Hidrogenul are trei izotopi. 21H) şi tritiul sau hidrogenul supragreu (masa atomică=3. în hidrogenarea uleiurilor vegetale. 2Li + H2 → 2Li+H- • hidruri cu caracter acid.7). bună conducătoare de electricitate. şi anume protiul sau hidrogenul uşor (masa atomică=1. 0 şi +1. raza atomică şi raza ionică a metalelor alcaline sunt. când reacţia se desfăşoară lent. rezultând o soluţie de culoare albastră. rubidiul (Rb).

Indispensabil pentru viaţa plantelor. prezente în plasma celulară şi în electroliţi. Un număr de mecanisme fiziologice care reglează volumul şi presiunea sângelui funcţionează în sensul ajustării conţinutului de sodiu prin bioreceptori din sistemul circulator. 1974). Potasiul este activator al multor enzime. Rolul fiziologic principal al potasiului în organismele vegetale este de osmoreglator. citraţi. sodiul şi potasiul se păstrează sub parafină sau petrol. stimularea creşterii. Ca urmare. stronţiu (Sr). Elementele grupei a II-a. peroxizi (Na2O2) şi superoxizi (KO2. sodiul este cel mai răspândit cation din lichidul extracelular. în general. Sodiul este determinant primar al volumului lichidului extracelular. În organismele multicelulare. cele mai importante elemente dintre matalele alcaline sunt sodiul şi potasiul. toxic pentru organismele vii. aminoacizilor. 2005). cesiul şi franciul în fiole de sticlă vidate. vacuole şi citoplasmă. stimulează biosinteza proteinelor şi activitatea unor enzime (fosfoenolpiruvat). Se găseşte în cantităţi mici în lichidul extracelular şi în plasma sanguină. Potasiul este principalul cation din lichidul intracelular. rezultând hidruri: 2Na + H2 = 2NaH Reacţia metalelor alcaline cu apa sau alcoolii este o reacţie energică (reacţia creşte în violenţă odată cu coborârea în grupă). În organismul uman. Absorbţia sodiului în intestinul subţire joacă un rol important în absorbţia clorului. precum şi în biosinteza substanţelor proteice. cu o abundenţă naturală mai scăzută. în cantităţi mici sub formă de săruri anorganice (cloruri. Este motivul pentru care litiul. au 2 33 .3. este implicat în transportul. Litiul nu se găseşte în mod normal în organismele vii. transportul dioxidului de carbon. la cald. Aceste două elemente sunt considerate moderat toxice Franciul este un element radioactiv. Rubidiul şi cesiul. RbO2. fosfaţi) şi organice (oxalaţi. ceea ce conduce la reducerea intensităţii procesului de transpiraţie. datorită efectului său asupra balanţei hidrice. potasiul participă la reglarea potenţialului de membrană şi a pH-ului celular. inclusiv al volumului sângelui. calciu (Ca). Din punct de vedere biologic. Sărurile de litiu sunt utilizate în psihiatrie pentru tratarea depresiei maniace. reprezentantul unei grupe de oxizi cunoscuţi sub denumirea de „pământuri” (Albu et Brezeanu. Na2O). ce conduce la obţinerea de hidroxizi alcalini puternici şi respectiv alcoxizi. Din punct de vedere fiziologic sodiul intervine în: creşterea presiunii osmotice a sucului vacuolar. De asemenea. bariu (Ba) şi radiu (Ra). împreună cu anionii de clor.2. 6.bazic şi osmotic din organismul uman. Grupa IIA (2) Grupa a doua din sistemul periodic este alcătuită din elemente care se mai numesc elemente alcalino-pământoase. glucozei şi apei. În reacţia cu oxigenul. Baze teoretice ale chimiei 2Na + 2NH3 = 2NaNH2 + H2 Metalele din grupa IA (1) a sistemului periodic reacţionează cu hidrogenul. iar rubidiul şi cesiul iau foc. în general. Sodiul se găseşte în organismele vegetale. nu au fost găsite în sistemele biologice. în cantităţi mici. Potasiul este elementul care se găseşte în cantitatea cea mai mare în plante. iar rubidiul. magneziu (Mg). deoarece oxizii şi hidroxizii reprezentanţilor caracteristici ai acestei grupe au o comportare intermediară între cei ai metalelor alcaline şi ai aluminiului. Sodiul şi potasiul se oxidează în aer mai rapid decât litiul. participând la absorbţia apei prin rădăcini. pompa ionică Na/K este cel mai important mecanism pentru controlul potenţialului electrochimic. beriliu (Be). stimularea absorbţiei ionilor de potasiu la unele plante. depozitarea şi biosinteza glucidelor. CsO2) Ionii metalelor alcaline sunt foarte importanţi pentru funcţionarea normală a sistemelor biologice. metalele alcaline conduc la obţinerea de oxizi (Li2O. sub formă de săruri anorganice localizate în organele tinere şi în ţesuturile de susţinere ale plantelor mature (Zamfirache. stimulează fotosinteza şi reglează permeabilitatea membranelor citoplasmatice. carbonaţi. Ele sunt. sulfaţi. Controlul fin al potenţialului membranelor celulare este important pentru multe funcţii importante ale organismului. echilibrele acido . cationii de sodiu menţin în limite normale balanţa hidrică. tartraţi) care se acumulează în apoplast.

transmiterea impulsurilor nervoase. stronţiul şi bariul reacţionează cu apa. precum şi a pompei ionice Mg/Ca. Magneziul este implicat în transportul activ al ionilor. şi reprezintă un factor important în activarea factorilor de coagulare a sângelui. Sr în roşu-carmin. esenţiale pentru organismele vii. Elementele alcalino-pământoase sunt argintii în stare neoxidată (cu excepţia beriliului). rezultă Be2C) Din cauza solubilităţii sale extrem de scăzute. în ţesutul muscular. Datorită reactivităţii mari. Calciul controlează activitatea musculară. Conductibilitatea electrică a cestor elemente este redusă. iar beriliul şi magneziul participă la această reacţie la cald. care participă la multe reacţii de sinteză. pentru funcţionarea normală a organismului. Este necesar. în plasma sanguină.. sunt mai dure decât elementele alcaline şi prezintă densităţi mai mari decât ale acestora. beriliul este foarte greu accesibil sistemelor biologice. De asemenea glutationul. rezultă BaO2) M + S = MS 3M + N2 = M3X2 6M + P4 = 2M3P2 M + 2C = MC2 (în cazul Be. cu nemetalele: M + X2 = MX2 (X-halogen) 2M + O2 = 2MO (în cazul Ba. necesită prezenţa magneziului pentru biosinteză. pentru a dobândi configuraţia stabilă de gaz rar. celelalte elemente din grupă se păstrează doar sub ulei de parafină sau petrol. Magneziul joacă un rol important în structura şi funcţionarea organismului uman. fiind implicat în mai mult de trei sute de reacţii metabolice esenţiale (Shils. din punct de vedere fiziologic. este implicat în reglarea pH-ului celular. magneziul activează procesele de formare ale organelor de rezervă. în conducerea impulsurilor nervoase. este activator al unor enzime. M + 2H2O = M(OH)2 + H2 Metalele alcalino-pământoase se combină. lipidic şi proteic. Ba în galben-berzui) Elementele alcalino-pământoase sunt foarte reactive. Baze teoretice ale chimiei 2 electroni în stratul de valenţă şi configuraţia electronică ns . cedând cei doi electroni de valenţă şi formând compuşi ionici care conţin cationi de forma M2+ (M-simbolizare generală a unui metal). în lichidul cefalo-rahidian etc. contracţia musculară şi ritmul cardiac. antioxidant important. Sărurile volatile ale metalelor alcalino-pământoase colorează flacăra incoloră a unui bec de gaz (Ca în roşu-cărămiziu. În cazul organismelor vegetale. secreţia de hormoni. pentru activitatea optimă a unor proteine şi enzime. Spencer et al. există sub formă de complex cu magneziul (MgATP). Elementele acestei grupe au tendinţa accentuată de a ceda cei doi electroni de pe ultimul strat electronic. cu degajare de hidrogen. precum calciul şi potasiul. Calciul este extrem de important pentru organismele animale reprezentând un element structural major în ţesutul dinamic osos. care nu respectă tendinţa de variaţie continuă a proprietăţilor). 34 . rezultând hidroxizii corespunzători. Concentraţia sa în sânge şi lichidele extracelulare trebuie menţinută între anumite limite. Magneziul şi calciul sunt elemente foarte răspândite. 1999. beriliul este un element toxic. fiecare la altă temperatură. care sunt baze puternice. 1994). de asemenea. molecula care furnizează energie pentru cele mai multe procese metabolice. elementele grupei a doua nu se găsesc în natură în stare liberă. fiind prezent în sistemul osos. sunt superioare metalelor alcaline şi scad in grupă (excepţie face magneziul. Energiile de ionizare. Toate elementele alcalino-pământoase au starea de oxidare +2. menţinerea presiunii sanguine. la rece. Astfel de reacţii sunt cele din metabolismele glucidic. ceea ce le face extrem de reactive şi de aceea doar beriliul şi magneziul se pot păstra în aer. cum ar fi insulina. prin membranele celulare şi ca urmare. intră în structura clorofilei. smalţul dinţilor. în membrane celulare şi în cromozomi. precum şi temperaturile de topire şi de fierbere. printre care sinteza acizilor nucleici şi sinteza proteinelor. Acest element are rol structural. Activitatea unor enzime şi sisteme enzimatice este dependentă de prezenţa magneziului. ATP-ul. În general. Calciul. cochiliile scoicilor sau membranele celulare.

4. Configuraţia ultimului strat electronic este (n-2)f1÷14(n-1)d1ns2. Elementele tranziţionale sunt metale tipice. Se caracterizează prin prezenţa orbitalilor d sau f. are rol important în osmoreglare etc. IVB (4). Pd) nu reacţionează cu oxigenul. conducând la obţinerea de oxizi care funcţionează uneori ca o peliculă protectoare (Cr. 35 . cationii sunt de multe ori ioni complecşi. are izotopii radioactivi. Metale tranziţionale Metalele tranziţionale alcătuiesc grupele IIIB (3). VB (5). VIIIB (9). actinide. 1987). Tranziţionalele de tip d sunt dispuse în patru serii. rezultând compuşi ionici. în care ionii metalelor tranziţionale sunt înconjuraţi de un anumit număr de molecule sau ioni care se numesc liganzi. primele elemente ale fiecărei serii formează mai uşor compuşi stabili comparativ cu ultimele elemente. Mulţi dintre compuşii de acest tip sunt coloraţi datorită posibilităţilor de tranziţie a electronilor d care determină capacitatea de a absorbi în spectrul vizibil la anumite lungimi de undă. Radiul este un element rar. catalizatori sau medicamente. cupru (Cu are +I şi +II). valoarea maximă a stării de oxidare a elementelor tranziţionale este dată de numărul grupei din care fac parte (notaţia cu cifre romane). VIIIB (8). iar alteori acţionează continuu (Fe).. Metalele nobile (Au. conducând la fărâmiţarea metalului. VIIB (10). argint (Ag are +I şi mai rar +II). Stronţiul şi bariul nu se întâlnesc în sistemele biologice. Compuşii coordinativi sunt importanţi din punct de vedere biologic. şi au configuraţia electronică a stratului de valenţă (n-1)d1÷10ns2. deoarece reprezintă structuri ideale pentru stocarea oxigenului. funcţionează ca elemente divalente.2. 6. care sunt mai puţin reactive. compuşii lor fiind utilizaţi în medicină. care sunt combinaţii complexe stabile. IB (11) şi IIB (12) situate între grupele IIA (2) şi IIIA (13). Unele dintre elementele tranziţionale reacţionează cu oxigenul. are rol de activator al unor enzime şi sisteme enzimatice. urmat de cupru). VIB (6).G. Pt. agenţi de transfer ai electronilor. care prezintă numeroase particularităţi. Metalele tranziţionale din grupa IIB (12) zinc (Zn). VIIB (7). Elementele tranziţionale f formează două serii de câte 14 elemente numite lantanide şi respectiv. Metalele tranziţionale reacţionează cu nemetalele. Ni. Majoritatea elementelor tranziţionale prezintă mai multe stări de valenţă. parţial ocupaţi cu electroni. sunt bune conducătoare de căldură şi electricitate (cel mai bun conducător termic şi electric este argintul. Calciul are efect stimulator asupra proceselor biosintetice de la nivelul mitocondriilor (Carnieri. toxici pentru organismele vii. mercur (Hg). E. în raport de 3/1). Ag. Reactivitatea chimică a metalelor tranziţionale variază semnificativ. cadmiu (Cd). Baze teoretice ale chimiei Funcţiile calciului în plante sunt legate de relaţia dintre factorii de mediu şi creşterea şi dezvoltarea acestora. caracter amfoter în stări de oxidare medii şi caracter acid în stări de oxidare superioare. Compuşii ionici ai metalelor tranziţionale au proprietăţi paramagnetice (prezintă magnetizaţie proporţională şi de acelaşi sens cu intensitatea câmpului magnetic în care se află). care au substraturile d şi s complet ocupate cu electroni. Oxizii şi hidroxizii metalelor tranziţionale au caracter bazic în stări de oxidare mici. În general. aur (Au are +I şi +III). prezintă luciu metalic şi duritate superioară metalelor din grupele principale. Elementele tranziţionale formează compuşi de coordinaţie. Cu excepţia elementelor din grupa IB (11). au temperaturi de fierbere şi de topire mari. În aceste combinaţii. ceea ce permite împărţirea lor în metale tranziţionale d şi metale tranziţionale f. Co). cum ar fi apa regală (amestec de acizi clorhidric şi azotic concentraţi. et al. fiind atacate numai de agenţi oxidanţi puternici.

2002). 1997). determină. precum şi la deteriorarea procesului de reproducere. La anumite specii. molibdenul este cofactor pentru trei enzime: sulfitoxidaza. În organismul uman este component esenţial a sute de proteine complexe. datorită capacităţii lor de a trece reversibil dintr-o stare de oxidare în alta. cât şi plantelor. cu rol în metabolismul medicamentelor şi toxinelor (Beedham. şi o proteină) din calea transportoare de electroni. odată cu creşterea conţinutului de glucoză din sânge. Pentru plante. Beard et Dawson. Fierul este un micronutrient cu rol major in celulele organismelor vii. în special drept cofactor enzimatic (nitratreductaza. 36 . este un microelement important şi util. 1985). denumit hem. catalaza şi peroxidaza sunt enzime Fe-dependente. Este implicat în biosintezele clorofilei şi pigmenţilor carotenoidici şi în procesele de fotosinteză şi de fixare a azotului. Lipsa sau slaba aprovizionare a plantei cu mangan are drept consecinţă diminuarea rezistenţei rădăcinilor la infecţii patogene (Marschner. În cazul organismului uman. ca urmare. De exemplu. 1978). împreună cu zincul. o formă biologic activă a cromului. iar ribonucleotid reductaza este implicată în sinteza ADN-ului. Manganul are rol de cofactor al multor enzime implicate în metabolismul organismelor vegetale. xantinoxidaza). aminoacizilor şi colesterolului (Nielsen. Benzschawel. cele mai vulnerabile organite celulare la stresul oxidativ. Manganul. posibilitatea ca vanadiul să înlocuiască molibdenul în procesul de fixare a azotului pe cale microbiologică (Singht et al. cuprul şi fierul activează biosinteza clorofilei. molibdenul este un ultramicroelement util. De asemenea. care catalizează scindarea nucleotidelor şi care contribuie la capacitatea antioxidantă a sîngelui. cât şi al animalelor. Vanadiul este un microelement important pentru unele specii animale şi vegetale. 2005). ca ultramicroelement. La plante. de asemenea. Se sugerează. Molibdenul este un microelement care funcţionează drept cofactor pentru enzime care catalizează transformări chimice importante. evidenţiem rolul unora dintre ele în organismele vii. manganul are rol important în anumite procese fiziologice. Organismul uman utilizează cromul. care poate să apară în sistemele biologice în mai multe stări de oxidare. Cromul este un element care are influenţe benefice în cantităţi extrem de mici. fiind implicat în metabolismul glucozei. proteinelor şi lipidelor prin intermediul citocromilor (specii alcătuite dintr-un complex cu fier. atât animalelor. În cazul organismelor animale. (Zamfirache. de asemenea. şi aldehidoxidaza. nitrogenaza. 1999. enzime cu rol important în metabolismul carbohidraţilor.. drept stimulator al activităţii miocardului şi creşterii masei musculare în general. de asemenea. Titanul se pare că are efecte benefice minore în organismele vegetale. sporirea efectelor insulinei (Vincent. de biosinteză a clorofilei şi pigmenţilor carotenoidici. intră în structura unor enzime şi proteine complexe. drept constituent al unor enzime şi activator al altora. vanadiul este implicat în dezvoltarea oaselor. Este. atât în cazul plantelor. Baze teoretice ale chimiei Considerând elementele tranziţionale în ordinea din tabelul periodic. În organismul uman. utili în procesele oxido- reducătoare. cunoscut ca element care influenţează pozitiv procesul de fotosinteză şi. superoxid dismutaza Mn-dependentă este principala enzimă antioxidantă din mitocondrii. participă la transportul (prin intermediul hemoglobinei) şi stocarea (în molecule numite mioglobină) oxigenului în sângele şi ţesuturile mamiferelor. participă la intensificarea procesului respirator etc. Fierul participă la oxidarea carbohidraţilor. deficienţa în vanadiu conduce la încetinirea procesului de creştere. În cazul organismelor animale. a cărei structură nu este deocamdată cunoscută. precum şi în cel de biosinteză a clorofilei la algele verzi unicelulare (Meisch. precum şi acumularea proteinelor în frunze. 2000). In plante. favorizează acumularea azotului în nodozităţile radiculare de la plantele leguminoese. enzime şi sisteme enzimatice (Fairbanks. participă la reacţiile de oxido-reducere. cu rol important în îndepărtarea unor specii reactive de oxigen. fierul este absorbit sub formă de ioni (Fe2+ sau Fe3+). xantinoxidaza. Astfel. care este implicată în metabolismul aminoacizilor cu sulf. 1969). Fierul este activator unor enzime şi. 1999). literatura de specialitate menţionează implicarea vanadiului în procesele de creştere.

rolul său stimulator în procesele de creştere la orz şi tomate ( Burzo et al. intră în structura cobalaminei. 2005). Pentru plantele superioare. aminopeptidaza. acest element este implicat în activitatea fotosintetică a plantelor. dopamin-hidroxilaza. participă la producerea de substanţe care reglează presiunea sanguină şi pulsul. tirozinaza. intervine în acţiunea unor hormoni. în special în cazul leguminoaselor. nichelul este component al unor enzime. hexokinaza etc. Este bioconstituent al unor metaloenzime (carboxipeptidaza. catalaza. În cazul organismelor vegetale. carenţa acestui element favorizează apariţia şi dezvoltarea TBC-ului. fosfataza alcalină. alcooldehidrogenaza. este un element cu rol catalitic în procesele de oxidoreducere. Este cofactor al unor enzime (carbonic anhidraza. De asemenea. vitamină care este un complex de coordinare al cobaltului. aldolaza). menţine elasticitatea vaselor de sânge şi pielii şi. fosfataza alcalină. deoarece un număr de reacţii esenţiale pentru funcţionarea normală a creierului şi sistemului nervos sunt catalizate de enzime cupru-dependente. Cuprul participă la funcţionarea normală a organismelor vii. La om. susţin vitamina C în îndeplinirea rolului său. Nichelul este un microelement care. participă sub formă ionică sau de chelaţi la intensificarea activităţii unor enzime specifice nodozităţilor (Zamfirache. fiind un metal cheie în activitatea unor enzime.). stimulează metabolismul animal şi vegetal. de asemenea. Cuprul îndeplineşte funcţii antioxidante în diferite ţesuturi şi fluide. cobaltul sunt importante pentru funcţionarea normală a celulelor. Zn-Cu superoxiddismutaza). Ca şi manganul. intervine în biosinteza clorofilei pe care. de asemenea. Este important. o protejează de degradarea timpurie. precum şi cofactor. Cercetări recente evidenţiază faptul că acest element este asociat cu metabolismul lipidic şi este implicat în mecanismele protective împotriva cancerului. El. ADN-polimeraza . deoarece are efecte benefice asupra funcţionării ficatului şi rinichilor. enolaza. De asemenea. 1982). cu rol activator al unor alte enzime (arginaza. lizil-oxidaza. În cazul plantelor. previn deteriorarea nervilor prin contribuţia la formarea tecii protective a acestora etc. Cercetări efectuate pe anumite animale (pui de găină. cum ar fi citocrom oxidaza. în plus. precum şi de stimulator al activităţii altora (peroxidaza. glutamatdehidrogenaza. enolaza. cum ar fi insulina sau hormoni gonadotropi hipofizari.). în funcţionarea sistemului nervos central. precum şi asupra sistemelor osos şi nervos. izomeraza. mulţi oameni de ştiinţă consideră nichelul un micronutrient indispensabil sănătăţii omului. cum ar fi proteinele de transport (ceruloplasmina sau Cu-albumina). ca urmare a faptului că este component al Cu-Zn superoxid dismutazei şi ceruloplasminei. arginaza etc. 1994). Cuprul participă la funcţionarea mecanismelor de protecţie a organismelor animale de efectele dăunătoare ale unor substanţe chimice. cobaltul este necesar formării nodozităţilor radiculare fixatoare de azot atmosferic şi. precum şi în menţinerea sănătăţii cardiovasculare. oxalacetatdecarboxilaza. ARN-polimeraza. cobaltul este un element indispensabil datorită rolului său de stimulator al creşterii (Milică et al. intră în structura unor enzime (ascorbat oxidaza) şi stimulează activitatea altora (polifenoloxidaza). 1996). Zincul este un microelement esenţial pentru organismele vii. unde concentraţia normală de zinc este de 0. vitamina B12. prin întărirea sistemului imunitar (Gissen. şobolani) supuse unei diete lipsite de nichel au evidenţiat faptul că acestea prezintă probleme de sănătate. Este cunoscut. Vitamina B12. lactatdehidrogenaza. cum ar fi ureaza sau hidrogenaza. Alături de vitamina C.. de asemenea. 1996).003%. esenţială pentru metabolismul carbohidraţilor. În cazul organismelor animale. 1999). în formă disponibilă din punct de vedere biologic.. Baze teoretice ale chimiei Cobaltul este un microelement esenţial pentru multe specii animale şi vegetale. Zincul este un element indispensabil pentru plante. precum şi datorită abilităţii sale de a accepta şi ceda cu uşurinţă electroni (Linder et Hazegh-Azam. cuprul este legat într-o varietate de proteine cu funcţii metabolice specifice. în sensul de “efector metabolic”. lipidelor şi proteinelor. unde există ca microelement sub forma ionilor cuproşi şi cuprici. De asemenea. şi implicit. în care ionul metalic este înconjurat de un ligand cu şase atomi donori (Cojocaru. iar excesul activează declanşarea bolii canceroase. în special legate de proasta funcţionare a ficatului. proteinele de depozitare (metalotioneinele) sau metaloenzimele care conţin cupru (cuproenzime. superoxid dismutaza. în biosinteza triptofanului şi acidului indolilacetic 37 .

Metalele din grupa prezintă luciu caracteristic. din cauză că numărul de electroni de pe stratul de valenţă este mai mare.+ 6H2O = 2M(OH)4. dimensiunile particulelor. Caracterul oxizilor variază în grupă. temperatură şi puritate. rezultând soluţii care conţin ioni metalici trivalenţi. ca având funcţii biologice. TlCl). borul prezentând caracter de nemetal asemănător siliciului. protector. În grupă. În privinţa proprietăţilor fizice există deosebiri între elementele grupei. Studii experimentale recente evidenţiază rolul acestui element în metabolismul unui organism marin care trăieşte într-un mediu tipic. Este motivul pentru care borul funcţionează tricovalent prin hibridizare de tip sp2. enzimă care aparţine acestei famili. indiul şi taliul au puncte de topire inferioare aluminiului şi greutăţi specifice superioare acestuia. indiu (In). acoperindu-se cu un strat subţire. Comportarea sa în raport cu oxigenul din aer este dependentă de cristalinitatea probei. cu configuraţia electronică generală ns 2np1. La temperaturi ridicate reacţia este energică: 4M + 3O2 = 2M2O3 Încălzit la roşu. de oxid. rezultând nitrură de aluminiu: 2Al + N2 = 2AlN 38 . 6. Formarea cationilor trivalenţi (E3+) necesită o energie de ionizare mare. O proprietate interesantă a galiului este temperatura sa de topire forte scăzută (29. Metalele din grupă (M) reacţionează cu oxigenul din aer. în general. taliul formează un oxid toxic (Tl2O) în care metalul este monovalent. care pot funcţiona în unii compusi şi cu valenta unu (InCl. trei. Wolframul (tungsten) are rol biologic limitat. proteic. cercetări recente consideră că gliceraldehid-3-fosfatferedoxin-oxidoreductaza. 2005).+ 3H2 Aluminiul este singurul element din grupă care reacţionează la temperatură ridicată cu azotul. precum şi în procesele pe care le implică fixarea azotului la plantele leguminoase (Zamfirache. aluminiu (Al). Aluminiul şi galiul reacţionează cu hidroxizii alcalini în soluţii apoase formînd anioni hidroxilici complecşi: 2M + 2OH. Cadmiul nu este cunoscut. deoarece este utilizat de un număr mic de enzime care fac parte din familia aldehidferedoxin-oxidoreductază (Kletzin et Adams. Baze teoretice ale chimiei (auxină). Reactivitatea elementelor din această grupă este mai scăzută. astfel încât trioxidul de bor prezintă caracter acid (B2O3). În plus. Tl2O.2. 1996). trioxidul de indiu (In2O3) prezintă caracter bazic. al acizilor nucleici. conductibilitate electrică şi conductibilitate termică. 1995). 2M + 6H+ = 2M3+ + 3H2 Taliul este singurul metal din grupă care se găseşte sub formă de ioni monovalenţi în soluţiile acide.5. Ga2O3) prezintă caracter amfoter. sărac în zinc (Thalassiosira weissflogii). In mod constant. galiul şi indiul se dizolvă în acizi diluaţi. În privinţa borului. prin participarea unui orbital 2p vacant. bor (B). Grupa IIIA (13) Elementele din această grupă. trioxizii de aluminiu şi galiu (Al2O3. al unor vitamine. 2000). este implicată în glicoliză (Mukund et Adams. acesta formează cu oxigenul combinaţii covalente. galiu (Ga). Elementul bor mai poate funcţiona şi în stare de hibridizare sp3. Aluminiul. iar trioxidul de taliu (Tl2O3) prezintă caracter puternic bazic. comparativ cu elementele din primele două grupe principale. taliu (Tl). catalizează interconversia aldehidelor la carboxilaţi. Aceste enzime. conducând la obţinerea de halogenuri trivalente (excepţie TlX): 2M + 3X2 = 2MX3 Taliul poate funcţiona şi ca element monovalent formînd TlX. Galiul. caracterul metalic creşte de sus în jos. cu excepţia indiului şi taliului. In2O.8oC). au pe ultimul strat 3 electroni. care au drept cofactor wolframul. în reglarea metabolismelor glucidic. elementele grupei prezintă în combinaţiile lor (în special halogenate şi oxigenate) valenţa maximă. Toate elementele grupei reacţionează energic cu moleculele de halogeni (X2). Este vorba de studiul unei anhidraze carbonice Cd-dependente (Lane et Morel.

Prezenţa borului în organismele vegetale favorizează procesele de respiraţie şi fotosinteză. nemetal tipic. prezenţa borului este legată de funcţionarea normală a metabolismului animal. Grupa IVA (14) Elementele din această grupă. este toxic pentru plante. Aluminiul este cel mai abundent ion metalic din biosferă. Elementele grupei au tendinţa de a forma covalenţe. De asemenea. aluminiul. 39 . proteinelor. datorită capacităţii sale de a hibridiza sp2 şi sp. De asemenea. implicit.şi plumbului. care are valoarea cea mai mare în cazul hidrocarburilor. Starea de oxidare maximă este IV şi se manifestă în combinaţiile halogenate (EX4) şi în oxizii superiori cum ar fi CO 2 sau SiO2.6. Carbonul este singurul element din grupă care poate forma legături duble sau triple. elemente cu caracter metalic. 1989). în cazul unor compuşi ai carbonului (H2CO3). importante din punct de vedere biologic. în mică măsură. în cazul unor compuşi ai germaniului şi siliciului (H3SiO4). odată cu creşterea numărului atomic. borul influenţează permeabilitatea membranelor plasmatice şi este implicat în transportul glucidelor. considerat o neurotoxină. până la staniu şi plumb. la 4. În cantitate mare. în creşterea rezistenţei plantelor la secetă şi ger. Odată cu creşterea numărului atomic. cu excepţia carbonului. stimulează activitatea unor enzime etc. tirozinază). în stimularea activităţii unor enzime (invertază. Borul este un microelement necesar tuturor plantelor. legarea fructelor şi formarea seminţelor. magneziu. la siliciu şi germaniu. sunt borul şi. Numărul maxim de coordinaţie al elementelor faţă de oxigen creşte de la 3. produse farmaceutice etc. a principalelor procese fiziologice legate de utilizarea de către plante a acestor elemente. precum şi a creierului (îmbunătăţirea performanţelor legate de atenţie şi memoria de scurtă durată). formarea compuşilor fenolici. pectinază. [Sn(OH)6]2. considerate semimetale. cantitatea de aluminiu este redusă. [Pb(OH)6]2-. În organismele animale şi în special în organismul uman. şi în această grupă. având rol de acceptori de electroni. care sunt toxici pentru plante. iar anionul C4. În cazul plantelor superioare. Aluminiul este de interes în metabolismul criptogamelor. Efecte pozitive asupra creşterii sunt semnalate la speciile cu toleranţă ridicată la aluminiu. prin prezenţa sa în cantităţi mici.. borul este necesar în cantităţi mici. intervine în modificarea raportului monoglucide/diglucide în favoarea monoglucidelor. urmat de siliciu în stare hibridizată (în special în compuşii săi cu oxigenul). caracterul metalic creşte de la carbon. care se deosebeşte de celelalte elemente ale grupei prin compuşii pe care îi formează. în intensificarea absorbţiei unor elemente (K. organismul uman este expus continuu acţiunii acestui element. este implicat în reducerea toxicităţii altor elemente minerale (P sau Cu). alterează bariera membranară care reglează schimburile între sistemul nervos central şi sistemul circulator periferic (Banks. 6. P. deoarece perturbă absorbţia ionilor de calciu. Ca) şi diminuarea absorbţiei altora (S. precum şi în acumularea auxinelor libere. Mg. Elementele grupei pot realiza legături coordinative. dar cel mai pronunţat se manifestă la carbon în stare hibridizată (mai importante sunt covalenţele cu el însuşi şi cu hidrogenul). carbon (C).2. Se găseşte în plantele superioare sub formă de compuşi ai acidului boric şi complecşi organoborici. efectele sale benefice fiind de ordin secundar. a cărui configuraţie electronică este ns2np2. punctul de fierbere. fără rol important în chimia carbonului (Be2C şi Al4C3). Borul inhibă. punctul de topire. băuturi. Baze teoretice ale chimiei Elementele grupei. Se pare că acest element nu are efecte benefice asupra organismelor animale. Creşterea caracterului metalic se manifestă prin modificarea stabilităţii hidrurilor. cresc razele atomice şi ionice ale elementelor precum şi densitatea. mangan. Acceptarea de electroni pentru realizarea configuraţiei stabile este posibilă din punct de vedere energetic pentru elementele acestei grupe. germaniu (Ge). până la 6 în cazul unor ioni complecşi ai staniului. deoarece este implicat în fixarea ionilor de calciu. Aluminiul. În cele mai multe organisme vegetale. siliciu (Si). magneziu şi fosfor. Cationul C 4+ este foarte instabil. zinc şi. Are rol important în biosinteza glucidelor. Similar cu grupa 13 (IIIA). La elementele cu număr atomic mare se accentuează tendinţa de a forma cationi. precum şi înflorirea. staniu (Sn) şi plumb (Pb) au 4 electroni pe ultimul strat. acizilor nucleici clorofilei.se întâlneşte numai în două carburi metalice. deoarece prezenţa sa este asociată cu o bună funcţionare a sistemului osos. Prin alimente. în fixarea azotului. Cl2).

de creşterea rezistenţei mecanice. în funcţie de condiţiile de reacţie. de creşterea rezistenţei pasive a plantelor la agenţi patogeni. cu halogenii. Germaniul este un microelement implicat în eliminarea şi neutralizarea substanţelor toxice. iar în straturile superioare ale mărilor şi oceanelor. stare de oxidare IV+) are caracter acid. în special în organismele tinere.2. în particular. stare de oxidare IV+) are caracter slab acid. elementele din această grupă formează hidruri. deoarece intră în constituţia oaselor. 2005). stare de oxidare II+) are caracter amfoter. În reacţie cu hidrogenul. stibiu (Sb). părului. unghiilor etc. bismut (Bi). de 420 x 10 11t (Öpik. în anumite condiţii. arsen (As). Circulaţia complexă a carbonului între aceste rezervoare este un ciclu biogeochimic. care se găsesc în patru rezervoare majore interconectate: atmosfera. în anumite condiţii. a căror stabilitate scade de la carbon la plumb. Starea de oxidare maximă este V+ şi se manifestă rar. ligamentelor. de stimularea absorbţiei de dioxid de carbon şi. Siliciul este al doilea element ca abundenţă în scoarţa terestră (după oxigen). iar monoxidul de staniu (SnO. În cantităţi mici. cum ar fi metalele grele şi radicalii liberi. geologică şi biologică. putând exista în soluţie numai cationi Sb3+ şi Bi3+. de intensificarea procesului de fotosinteză etc. Carbonul. Este important pentru organismele animale.5 x 10 11t în dioxidul de carbon atmosferic. El este un metal toxic ce poate distruge conexiunile nervoase. siliciul este esenţial din punct de vedere fiziologic şi metabolic. care se datorează unor procese active de natură chimică. rezultând tetrahalogenuri (în cazul plumbului rezultă PbX2): M + 2X2 = MX4 În aer sau în oxigen.7. carbonul şi siliciul pot forma acizi. Staniul este implicat ca microelement în funcţionarea normală a unui număr restrâns de organisme animale. dioxidul de staniu (SnO2. Poziţia elementelor din grupa VA în raport cu gazele rare nu permite. Informaţiile legate de rolul biologic al plumbului sunt foarte puţine. fizică. Rezervele enorme de carbon sunt estimate a fi de 7. unul dintre cele mai răspândite elemente din natură. Ultimul strat conţine cinci electroni. de stimularea proceselor de germinaţie şi creştere pe substrate saline. şi are. având configuraţia ns2np3. în general. de asemenea. stare de oxidare II+) are caracter bazic. efectele sale pozitive asupra cancerului şi artritei (Asai. hidro-ecosfera şi litosfera. biosfera terestră. siliciul este implicat în desfăşurarea normală a reacţiilor implicate în metabolismul vegetal. Acţiunea sa este legată de reducerea transpiraţiei cuticulare. Atomii elementelor din această grupă nu formează combinaţii ionice. Elementele grupei reacţionează. Pentru anumite bacterii şi alte forme de viaţă. rezultă oxizi: 2M + O2 = 2MO M + O2 = MO2 În cazul staniului. Dioxidul de plumb (PbO 2. Plumbul are acţiune inhibitoare asupra unor enzime implicate în biosinteza hemului(α-aminolevulinat dehidrataza şi ferochelataza) determinând apariţia anemiei. fosfor (P). numai în cazul unor derivaţi halogenaţi de forma EX5 (E = element). 1989). deoarece repulsia datorată electronilor atomilor 40 . precum şi protecţia organismelor de radiaţiile UV. rolul de a reduce efectele negative ale aluminiului. Expunerea îndelungată la săruri solubile sau compuşi cu proprietăţi oxidante ale plumbului determină apariţia de nefropatii şi suferinţe abdominale. Acest element este prezent în natură sub formă de combinaţii anorganice şi organice. implicit. deoarece în cazul acestor două elemente (elemente grele) se manifestă fenomenul de ecranare a nucleului. Elementele grupei au rol biologic important. Grupa VA (15) În această grupă sunt cuprinse elementele azot (N). datorat numărului mare de straturi electronice. iar monoxidul de plumb (PbO. manifestarea tendinţei de a forma ioni negativi. Baze teoretice ale chimiei Fiind nemetale. proprietate întâlnită şi în cazul germaniului (acid foarte slab). Cercetări la nivel molecular au evidenţiat rolul acestui element de stimulator al sistemului imunitar şi. 6. este esenţial pentru toate sistemele vii.

cloroplaste şi mitocondrii. arsenul şi stibiul. Procesele de creştere şi dezvoltare ale organismelor vegetale se desfăşoară în condiţii normale. caracterul nemetalic scade odată cu scăderea caracterului acid al oxizilor. singurul element gazos din grupă. PH4+). care se realizează în citoplasmă. anhidridele azotoasă (N2O3) şi azotică (N2O5) reacţionează cu apa. Transformările azotului şi compuşilor săi în natură se realizează printr-un proces biochimic ciclic. Astfel. macromolecule biochimice care transportă informaţia genetică. cresc densitatea. raza atomică. azotul este al patrulea element mineral ca abundenţă şi unul dintre cele mai importante ca implicare în nutriţia minerală. În stare de oxidare 5. punctul de topire. spre deosebire de celelalte elemente ale grupei. punctul de fierbere. a acizilor nucleici. Atât fosforul organic. în timp ce fosforul. rezultând ioni oniu (NH4+. important pentru creşterea şi dezvoltarea organismelor vii. tăria lor diminuând de la azot la arsen. unităţi structurale fundamentale ale moleculelor de proteine şi acizilor nucleici. As3PO4). Azotul nu prezintă modificaţii alotropice. în săruri de amoniu sau tetraalchilamoniu. rezultând acid azotos (HNO2) şi acid azotic (HNO3). în stare hibridizată poate realiza legături duble sau triple. Prezenţa perechii de electroni neparticipanţi determină capacitatea elementelor din această grupă de a realiza legături coordinative. fosfuri şi arseniuri metalice. combinaţii de tipul: 4E + 3O2 = 2E2O3 4E + 5O2 = 2E2O5 Prin reacţia anhidridelor cu apa rezultă acizi: E2O3 + H2O = 2HEO2 E2O5 + H2O = 2HEO3 În cazul azotului. P3-. odată cu creşterea numărului de ordine. prezintă multe astfel de modificaţii. La atomul central există o pereche de electroni neparticipanţi. Electronegativitatea scade in grupă de la azot la bismut. Capacitatea de a forma legături triple explică existenţa moleculelor N2. numărul maxim de coordinaţie al azotului este 4.există numai în stare solidă în unele azoturi. El trebuie transformat în compuşi utilizabili sau fixat pentru a putea fi folosit. Contrar celorlalte elemente. a proteinelor membranare. încât nucleul nu mai poate atrage alţi trei electroni necesari completării învelişului electronic exterior. azotul are numărul maxim de coordinaţie 3 (HNO3). In urma reacţiei cu hidrogenul. cum ar fi azotul sau carbonul. Solubilizarea este realizată de 41 . se deosebeşte de celelalte elemente ale grupei. Elementele fosfor şi arsen prezintă în oxiacizii lor număr de coordinaţie 4 (H3PO4. Faţă de hidrogen şi radicali organici. deoarece intră în alcătuirea aminoacizilor. elementele grupei VA formează combinaţii de tipul EH3 (hidruri). În grupă. azotul este implicat în biosinteza proteinelor. cu participarea celor trei electroni p de valenţă. Fosforul este un alt element al grupei. cât şi cel mineral sunt insolubili. dacă azotul se află în raport optim cu fosforul şi potasiul. Bazicitatea hidrurilor scade în grupă de la azot la arsen. denumit ciclul azotului. Baze teoretice ale chimiei este atât de mare. Bismutul în stare solidă are structură metalică. Azotul este un element esenţial în organismele vii. care poate coordina H+. Ionii N3-. Oxiacizii în care elementele se află în stare de oxidare 3 sunt agenţi reducători. care există ca agregate mari ce conţin legături simple. raza ionică. având rol de donori de electroni. fosforul nu se găseşte decât în sol. As2O3 şi Sb2O3 au caracter amfoter. proprietate mai accentuată în cazul azotului. iar Bi2O3 are caracter bazic. oxoacizii sunt oxidanţi. combinaţii care în soluţie hidrolizează: Mg3N2 + 6H2O = 3Mg(OH)2 + 2NH3 Co3P2 + 6H2O = 3Co(OH)2 + 2PH3 Atomii elementelor din această grupă au tendinţa de a forma legături covalente. În oxizii sau oxiacizii săi. În organismele vegetale. Azotul molecular din atmosferă nu poate fi utilizat direct de organismele vii. El intră în structura proteinelor citoplasmatice. a enzimelor. a clorofilelor etc. a căror stabilitate scade de la azot la arsen. N2O3 şi P2O3 sunt anhidride. în stare solidă. Odată cu creşterea numărului atomic. a proteinelor de rezervă. Reacţia cu oxigenul a elementelor grupei conduce la obţinerea de anhidride. As3. Azotul. deoarece poate să formeze compuşi în toate stările de oxidare de la 1 la 5. În metabolismul vegetal.

Configuraţia electronică a ultimului strat este ns2np4. seleniu. 42 . intră în constituţia nucleotidelor. De la plante. Atomii elementelor îşi pot completa octetul şi prin formarea a două covalenţe. fosforul este preluat din sol de către plante. formînd tioacizi. având rol de donori de electroni. sulful poate înlocui oxigenul.bazic al organismului. pot avea şi rol de accepori de electroni. Comportarea diferită a oxigenului. în care sulful are rol de acceptor de electroni. fosforul este preluat de animale. fiind absolut necesari desfăşurării normale a proceselor metabolice. în care elementele grupei sunt divalent negative. Anionii fosfat şi unii esteri ai acidului fosforic sunt prezenţi în toate celulele animale. Arsenul se găseşte în cantităţi mici în toate ţesuturile animale şi vegetale. Anionii fosfat reprezintă constituenţi minerali ai ţesutului osos (sub formă de fosfaţi de calciu). sau prin intermediul microorganismelor care excretă acizi organici sau chelaţi. punctele de topire. seleniul (Se). conţin şi orbitali de tip d. De asemenea. În plus. atât în stare elementară. translocat prin tulpini şi depozitat în organele tinere şi seminţe. păstrează şi transportă energia liberă (în procese de fosforilare oxidativă. componenţi structurali principali ai membranelor celulare. FO). ci hibridizate. Celulele vii utilizează fosforul pentru transferul energiei celulare de la procese exergonice la procese endergonice. elementele grupei pot prezenta starea de oxidare maximă şase. proprietate care se manifestă în cazul oxoacizilor. acest element stimulează procesele de înflorire. Baze teoretice ale chimiei fosfataze. de asemenea. Cu elementele vecine din perioada 2 (azot. şi telur pot forma legături coordinative. scăzând în acelaşi sens caracterul electronegativ al elementelor. oxigenul (O2). Sub formă de fosfaţi. Datorită potenţialului mare de ionizare (314 kcal/mol). În aceste combinaţii. Omologii oxigenului. Atomii elementelor din această grupă. cât şi în combinaţiile sale. prin intermediul acidului adenozin trifosforic (ATP) care captează. la semimetalic (seleniu. Fosforul este un element de importanţă vitală pentru metabolismul celular al tuturor formelor de viaţă. caz în care intervin cei doi electroni p necuplaţi.2. fructificare. formează combinaţii ionice. maturare a fructelor etc. pentru realizarea configuraţiei stabile a celui mai apropiat gaz rar din sistemul periodic al elementelor. telurul (Te). de asemenea. pentru participarea sa la menţinerea echilibrului acido. acizilor nucleici şi altor biomolecule simple sau complexe. la care numărul cuantic principal este mai mare decât 2. Compuşii cu fosfor trivalent sunt toxici pentru organismul animal. din cauza sarcinii nucleare mari în raport cu raza atomică relativ mică. În stare de oxidare III. Cu excepţia oxigenului. formând compuşi în care funcţionează în starea de oxidare –2. corespunzătoare numărului grupei. Atomii elementelor sulf. arsenul este toxic pentru organismul animal. există în ţesutul muscular al vertebratelor. şi poloniul (Po) au pe stratul de valenţă şase electroni.8. telur) şi metalic (poloniu) se observă în multe dintre proprietăţile acestor elemente. Grupa VIA (16) Elementele acestei grupe. Cu elementele electropozitive. Fosforul este recunoscut. 6. Este motivul pentru care combinaţiile în care elementele grupei prezintă covalenţe mai mari decât 2 nu provin din stări fundamentale ale atomilor. Tendinţa generală este de acceptare a doi electroni. este datorată faptului că electronii de pe ultimul strat sunt legaţi puternic. fosforul intră în structura fosfolipidelor. razele atomice şi razele ionice cresc de la oxigen la telur. carbon) oxigenul poate forma legături simple şi duble. sulf). glicoliză sau fotofosforilare). în sistemul tampon sanguin. Tendinţa de a trece de la caracterul nemetalic (oxigen. sulful (S). oxigenul reacţionează cu toate elementele. masele atomice. În grupă. Sub formă de anion fosfat. cu excepţia fluorului (singurul element mai electronegativ decât oxigenul) unde este în stările de oxidare +1 sau +2 (F2O. punctele de fierbere. în cazul plantelor. pe care pot fi promovaţi electronii exteriori. Perechile de electroni care participă la realizarea acestui tip de legături sunt perechile de electroni din orbitalii exteriori s sau p şi uneori d. fiind implicaţi. enzime prezente în rădăcini. în special ai oxigenului.

alcaloizi şi uleiuri eterice. spre deosebire de hidrurile celorlalte elemente din grupă. utilizată de organisme pentru diferite funcţii vitale. sub formă de dioxid de sulf. reprezentând în acelaşi timp şi o barieră termică. apă şi energie. formând compuşi de forma EH2. unul dintre cele mai abundente elemente de pe Pământ. care se manifestă prin diferite forme moleculare. Sulful are rolul de a proteja celulele împotriva factorilor dăunători. precum şi putrezirea organismelor după moarte. 2005). În urma acestui proces se eliberează oxigen în atmosferă. Plantele verzi. Este implicat. Baze teoretice ale chimiei În condiţii normale de temperatură şi presiune. şi prin variaţia structurii cristaline. rezultând dioxid de carbon. oxigenul reprezintă aproximativ 20% din atmosfera terestră. cum ar fi poluarea şi radiaţiile dăunătoare. substanţele organice se transformă în substanţe simple precum apa. cu toate celelalte elemente din sistemul periodic. sulful este prezent în structura aminoacizilor cisteină şi metionină. cu care nu reacţionează. În stare liberă. în cazul elementelor în stare solidă. seleniuri şi telururi Oxigenul este. pe de altă parte. Oxigenul este un element esenţial pentru viaţa pe planetă. cu care nu se combină în mod direct. pe de o parte. În urma reacţiei cu oxigenul. a halogenilor şi a metalelor nobile. au o tendinţă pronunţată de a participa la realizarea de legături de hidrogen. Sulful participă la reacţii de oxido-reducere implicate în metabolismul organismelor vii prin grupările tiolice libere sau eliberate în prezenţa biocatalizatorilor din compuşi organici (-SH din glutation de exemplu). este prezent în toate polipeptidele. se petrec tot în prezenţa oxigenului. rezultă compuşi de forma EO2 şi EO3. pentru biosinteză de glucide. a căror stabilitate diminuează în grupă de sus în jos. Sulful este un element esenţial pentru organismele vii. 43 . ozonul (O3). dioxidul de carbon. Cu excepţia gazelor rare. iar în apă reprezintă aproximativ 88%. aceşti compuşi prezintă caracter slab acid. în funcţionarea normală a ficatului şi în încetinirea procesului de îmbătrânire. în timp ce această stare este realizată de celelalte elemente ale grupei la temperaturi mai mari decât punctele lor de fierbere. proteinele şi enzimele care conţin aceşti aminoacizi. care are rolul de a proteja organismele vii de efectele nocive ale radiaţiilor cu lungimi de undă mici. în cazul proteinei-hormon insulină). biosfera şi litosfera. Prin putrezire. Cercetări recente evidenţiază. care se petrec în strânsă legătură cu circulaţia carbonului în natură. pe care îl utilizează în procesul de fotosinteză. în straturile superioare ale atmosferei. oxigenul există în stare diatomică. direct. anhidride acide. de unde plantele pot să le absoarbă prin frunză. Ca urmare. algele şi anumite microorganisme preiau dioxidul de carbon. caracter care se intensifică în grupă odată cu creşterea volumului atomic. Ciclul oxigenului este un ciclu biogeochimic între cele trei mari rezervoare de oxigen: atmosfera. importanţa sulfului în biosinteza cofactorilor şi situsurilor active vitale din proteine şi. Moleculele de apă. rolul său în mecanismele complexe în care este implicat (Akabayov et al.. Importante în structura proteinelor sunt punţile disulfidice dintre reziduurile de cisteină (de exemplu. existând sub formă de apă. care EO2 + HOH = H2EO3 (H 2SO3) prin reacţia cu apa conduc la obţinerea de acizi: EO3 + HOH = H2EO4 (H2SO4) Reacţia elementelor grupei cu metalele alcaline şi alcalino-pământoase conduce la obţinerea de compuşi ionici: oxizi. Cu excepţia apei. Elementele grupei reacţionează cu hidrogenul. sulfaţi. silicaţi. Sulful intră în structura unor vitamine (tiamina. biotina). de asemenea. substanţe care reintră în circuitul general al substanţelor naturale. Toate elementele grupei există în mai multe forme alotropice. Urme de sulf se găsesc în atmosferă. hidrogenul sulfurat sau amoniac. în cazul oxigenului. Cel mai mare conţinut de sulf îl au keratinele prezente în epidermă. Echilibrul dintre producerea şi consumul de oxigen este controlat prin procese biologice şi geologice. carbonaţi etc. sulfuri. oxigenul formeză oxizi. În organismele animale. oxizi. din punct de vedere cantitativ. asigurând respiraţia organismelor aerobe. păr şi unghii. proces în urma căruia se petrece oxidarea anumitor substanţe organice. Prin acţiunea radiaţiilor UV asupra moleculei de oxigen se formează. Diferitele tipuri de combustii.

chiar aur şi platină. pentru aprovizionarea căruia acestea şi-au perfecţionat mecanisme specifice. Spre deosebire de animale. halogenii se înlocuiesc în ordinea inversă decât în cele ionice: 2KClO3 + I2 = 2KIO3 + Cl2 Toţi halogenii. Seleniul este un microelement esenţial pentru funcţionarea enzimelor seleniu-dependente. clor. starea de agregare a halogenilor variază de la gaz. penta. Datorită acestui caracter. odată cu creşterea masei atomice. brom. clor (Cl). Moleculele halogenilor sunt biatomice. punctele de fierbere şi de topire cresc. halogenii pot forma compuşi tri-. se accentuează afinitatea pentru electroni a ionilor complecşi. EX. plantele încorporează acest element în compuşi care conţin sulf. cum ar fi selenoproteinele P din plasmă. elemente având rol de donori de electroni. Majoritatea fluorurilor sunt compuşi ionici. 2Na+Br. Larsen. Configuraţia electronică a stratului de valenţă este ns2np5. Atomii elementelor îşi pot completa octetul şi prin participarea unui electron (necuplat) la formarea unei covalenţe cu elemente electronegative (EXn). până la această dată. posibil şi ale vitaminei C (Holben et Smith. Solubilitatea halogenilor în apă scade odată cu creşterea masei atomice. care la încălzire sublimează). atomii halogenilor manifestă tendinţa de completare a octetului prin acceptarea unui electron formînd anioni monovalenţi. imediat înaintea gazelor rare. În combinaţiile ionice. brom (Br).şi heptacovalenţi. la regenerarea unor sisteme antioxidante. Numărul maxim de coordinaţii este 3. et Powis. cunoscute sub numele de selenoproteine (sunt caracterizate.2. în special (Holben et Smith. În grupă. 1999. atunci cînd seleniul este prezent în sol. reacţionează cu apa conform reacţiei: X2 + HOH = HOX + HX Fluorul şi iodul au unele caractere mai diferite. De aceea stabilitatea acizilor oxigenaţi creşte în grupă de la fluor la iod. proprietate care diminuează în grupă de sus în jos. deosebirile fiind determinate de sistemele lor de detoxifiere în legătură cu acest element. 1999). Elementele pot realiza şi legături coordinative prin perechea de electroni s şi perechile de electroni p din stratul exterior. 2000). 6. şi asupra proceselor de creştere şi dezvoltare. Densitatea. 1999. Unele dintre aceste enzime sunt antioxidante (glutation peroxidazele). unsprezece astfel de enzime). halogenii sunt oxidanţi foarte energici. iod (I). ci reacţionează energic cu aceasta: 2F2 + 2H2O = 4HF + O2 Halogenii prezintă caracter nemetalic pronunţat. cu posibil rol în metabolismul muscular. bromul este un lichid brun. proteine de transport capabile de protecţie antioxidantă a celulelor epiteliale. sulful este un element indispensabil. pot acţiona asupra hormonilor tiroidieni activându-i sau dezactivându-i. Baze teoretice ale chimiei În viaţa plantelor.+ Cl2 = 2Na+Cl. în sensul că fluorul are tendinţă mai mare de ionizare. la lichid şi apoi la solid. iar altele (tioredoxin reductazele). iod. Grupa VIIA (17) Elementele grupei sunt fluor (F). iar culoarea se închide (fluorul este un gaz de culoare galben-deschis. Cu elementele electropozitive formează combinaţii ionice. pe când iodul are tendinţă mare de a forma combinaţii covalente. participând la reducerea efectelor nocive ale speciilor reactive de oxigen (Ursini et al. halogenii sunt înlocuiţi în ordinea fluor. în general. astatin (At) şi au pe ultimul strat şapte electroni. Trei enzime diferite. Reacţionează cu toate metalele. Fluorul nu se dizolvă în apă. seleniu-dependente. Cu excepţia fluorului. plantele nu necesită seleniu pentru supravieţuire deşi. şi selenoproteinele W din muşchi. iodul solid cenuşiu-violet. Datorită poziţiei în sistemul periodic.9. afinitatea pentru electroni scade de la fluor la iod. mecanisme cu implicaţii directe asupra metabolismului. Fluorul este cel mai reactiv dintre toate elementele cunoscute. Mustacich. clorul este un gaz galben-verzui. Ca urmare. în combinaţiile covalente. sunt în studiu. puternic electronegativ. care să coreleze necesarul cu disponibilul. cu excepţia fluorului. iar stabilitatea lor diminuează de la clor la iod.. 1998). 44 . Selenoproteine. Halogenii au miros caracteristic şi sufocant. Toleranţa plantelor la seleniu este diferită. În grupă. Legăturile dintre atomi sunt legături covalente nepolare.+ Br2 Pe măsură ce scade afinitatea pentru electroni a ionilor simpli în grupă.

5. Fluorul este considerat un microelement important în organismul animal. Baze teoretice ale chimiei În natură. clor. în special pentru menţinerea sănătăţii dinţilor. Necesarul de fluor pentru organismele animale este asigurat din plante şi apă. esenţiali pentru funcţionarea normală a glandei tiroide. clorul este activator al unor enzime (adenozintrifosfatază. în special a celor horticole. 2.0. în concentraţii scăzute putând influenţa pozitiv dezvoltarea organismelor vegetale. halogenii exogeni în stare gazoasă au acţiune toxică şi atacă ochii şi căile respiratorii. De semenea. iod au rol important în organismele animale şi vegetale. TEST DE VERIFICARE A CUNOŞTINŢELOR 1. este implicat în procesele de coagulare a sângelui. manifestă efecte stimulatoare ale sistemului respirator al plantelor. Pe parcursul perioadei de vegetaţie a plantelor. Anionii de fluor. Rolul unor metale tranziţionale în organismele vii. Prezenţa clorului a fost evidenţiată în numeroase plante inferioare şi superioare. Rolul său este de stimulator al creşterii şi dezvoltării organismelor vegetale. inhibitor al absorbţiei şi metabolizării azotului. invertaza). 2005). Reactivitatea metalelor alcalino-pămîntoase. inhibitor al biosintezei aminoacizilor şi proteinelor. Bromul în stare lichidă atacă pielea. Proprietăţi care conferă unicitate apei. În concentraţii mici. Rolul său este puţin important. 4. dar rolul său nu este pe deplin elucidat. 2005). Importanţa biologică a elementelor din grupele V A şi VI A din tabelul lui Mendeleev. intră în compoziţia sucului gastric (0. cât şi pentru animale. manifestînd efect anticoagulant. care deţine un rol important în metabolismul iodului. Se cunoaşte că este implicat în procesele de osmoreglare. 6. intervenind şi în inhibarea procesului de sinteză a pigmenţilor fotoasimilatori (Zamfirache. atât pentru plante. ci sub formă de halogenuri. 7. în intensificarea procesului de diviziune celulară la nivel foliar etc. Pentru organismul animal. în deschiderea şi închiderea stomatelor. Proprietăţi determinate de structura electronică a elementelor din grupa IV A a Sistemului Periodic al elementelor. iodul se găseşte în cantităţi mici în toate organele. α-amilază). şi activator al unor enzime (peroxidaza. fluorul se acumulează în frunze în doze diferite. Clorul. Caracteristici generale ale elementelor din grupa metalelor alcaline. reglează echilibrul acido-bazic din organismul animal precum şi presiunea osmotică a sângelui. sânge. este un microelement nemetalic necesar în sinteza hormonilor tiroidieni. 45 . Bromul se găseşte în unele plante şi organisme marine. păr. În cazul plantelor. fiind un element foarte reactiv. Proprietăţi ale halogenilor determinate de poziţia lor în Sistemul Periodic. nu apare liber în natură. asigurând pH-ul acid necesar desfăşurării reacţiilor enzimatice specifice. dar se mai găseşte în oase. Sub formă de acid clorhidric. Alături de ionii de sodiu. 3. prin translocarea sa din sistemul radicular. unghii şi copite. halogenii nu se găsesc liberi. În cantitate mare se găseşte în organismele merine inferioare. De asemenea.4%). în reglarea permeabilităţii celulare. Iodul este un microelement important. ci numai sub formă de combinaţii. brom. În general. Cele mai mari cantităţi se înregistrează în unele alge marine şi în unele specii de spongieri (Zamfirache.3 .

ramificate. Efectul inductiv Proprietăţile compuşilor organici sunt determinate de interacţiunile care se manifestă între R şi X.2. se reprezintă grafic printr-o săgeată îndreptată spre atomul atrăgător de electroni şi scade odată cu creşterea distanţei faţă de atomul care-l determină. R-X. în care R reprezintă radicalul hidrocarbonat. Acest efect se numeşte efect inductiv (I). existent în starea fundamentală a unor molecule. liniare. efectul inductiv negativ scade odată cu creşterea numărului atomic (Z).1. Noţiuni fundamentale de chimie organică În combinaţiile organice alături de C participă şi H. terţiari şi cuaternari. În grupă. Atomii de carbon pot fi legaţi într-o catenă prin legături simple de tip σ.1. secundari. În funcţie de poziţia atomilor de carbon în catene aceştia pot fi primari. 7.1. Efectul inductiv static poate fi pozitiv sau negativ. Existenţa unui număr mare şi variat de compuşi organici este legată pe de o parte de proprietăţile atomilor de C şi H de a forma legături covalente σ stabile şi pe de altă parte pe proprietatea unică a atomilor de C de a se uni între ei în număr nelimitat pentru a forma catene stabile. 7. printr-un mecanism de inducţie electromagnetică. Efectul electromer 46 . în compuşi nesaturaţi. caz în care se numeşte efect inductiv dinamic (Id).1. Baze teoretice ale chimiei 7. existent în starea activă a unor molecule. R-H. caz în care se numeşte efect inductiv static (Is) sau temporar. în compuşi saturaţi şi prin legături duble sau triple. Efectul inductiv pozitiv (+I) este determinatC de Xprezenţa C înY moleculă a unor atomi sau grupe de atomi respingătoare de electroni iar cel negativ de prezenţa unor atomi sau grupe de atomi atrăgătoare de electroni: -Is +Is Elementele din aceeaşi perioadă produc un efect inductiv negativ cu atât mai mare cu cât numărul atomic (Z) este mai mare. ciclice sau mixte: Existenţa acestor tipuri de catene a condus la împărţirea compuşilor organici în compuşi aciclici şi ciclici. spre unul din atomii prezenţi în moleculă. pot fi înlocuiţi cu atomi sau grupe de atomi ai altor elemente. Efecte electronice în compuşi organici Unul sau mai mulţi atomi de hidrogen dintr-o hidrocarbură. 7. Rezultă astfel derivaţi funcţionali. în care X reprezintă gruparea funcţională ce conferă moleculelor o reactivitate specifică. Efectul inductiv poate fi permanent. După maximum 4 atomi de C acest efect devine nul. În compuşii organici care au în moleculă doar legături σ pot avea loc deplasări ale electronilor σ.

radical organic. Efectul electromer static poate fi pozitiv. Substanţele se deosebesc numai prin structura catenei care poate fi liniară sau ramificată. CH2 CH CH2 CH2 CH3 CH3 CH CH CH2 CH3 1-petenă 2-pentenă CH3 CH2 CH2 OH CH3 CH CH2 OH 1-propanol 2-propanol • Izomeria de funcţiune sau epimeria – datorată faptului că substanţe cu funcţiuni organice diferite au aceeaşi formulă moleculară. Spre exemplu compusul C3H6O: CH2 CH CH2 OH alcool alilic aldehidă propionică CH3 CH2 CHO CH3 C CH3 47 O . fenomen denumit efect electromer. secundar.are loc în cursul desfăşurării unei reacţii şi este determinat de un reactant). Noţiuni de izomerie Izomeria este un fenomen specific unor compuşi organici şi combinaţii complexe care au aceeaşi formulă brută dar proprietăţi fizice şi chimice diferite. static (Es . existentă în starea fundamentală a moleculei) şi dinamic (E d . terţiar şi cuaternar. Efectul electromer poate fi. Izomeria plană • Izomeria de catenă – determinată de atomul de C ce poate fi primar. atrăgător de electroni (+Es) şi negativ. CH3 CH3 CH2 CH2 CH2 CH3 CH3 CH CH2 CH3 CH3 C CH3 CH3 CH3 pentan izopentan neopentan • Izomeria de poziţie – determinată de poziţia unei particularităţi structurale într-o moleculă organică (legătură multiplă. ca şi efectul inductiv. respingător de electroni X C (-EsC) (R R– radical H Y hidrocarbonat): C C H C H R H H +Es -Es 7. grupare funcţională. Efectul electromer se reprezintă prin săgeţi curbe care indică sensul de deplasare a electronilor. Este o interacţiune electronică intramoleculară datorată: • atracţiei electronilor π de către un atom din moleculă • conjugării adică interacţiunii electronilor π cu alţi electroni π dintr-un sistem cu duble legături conjugate sau cu electroni p neparticipanţi ai unui element.1. heteroatom etc. Izomeria poate fi. Efectul electromer static determină polarizarea permanentă a moleculei spre deosebire de cel dinamic care dă o polarizare temporară.2. izomerie spaţială în care formulele sunt reprezentate spaţial 7.deplasare permanentă a electronilor π. Substanţele cu aceeaşi formulă brută dar cu proprietăţi diferite se numesc izomeri. Această comportare este datorată formulelor structurale diferite.). Baze teoretice ale chimiei În moleculele compuşilor organici nesaturaţi pot avea loc deplasări ale electronilor π. izomerie plană în care reprezentarea formulelor este plană 2. 1.2.

CH3 CH2 CH2 NH2 CH3 CH2 NH CH3 CH3 N CH3 CH3 propilamină (I) metil-etilamină (II) trimetilamină (III) 7. Pentru o substanţă optic activă există două structuri denumite enantiomeri. cele două forme tautomere fiind greu de separat datorită vitezelor mari de transformare a unei forme în cealaltă: CH C OH CH2 C O enol compus carbonilic • Izomerie de compensare sau metamerie – determinată de modificarea reciprocă şi simultană a unor radicali dintr-o moleculă organică. Una roteşte planul luminii polarizate spre dreapta şi este denumită dextrogiră (+ sau d) şi cealaltă spre stânga şi este denumită levogiră (. secundare şi terţiare sunt izomere. • Izomeria de rotaţie sau de conformaţie – este determinată de rotirea liberă a doi atomi de C în jurul unei legături Hsimple σ.2.2. caracteristică derivaţilor etenei H H H Cl C C C C Cl Cl Cl H cis trans Cele două forme izomere sunt rezultatul dispunerii celor 4 substituienţi coplanari pe planul perpendicular al orbitalului π ( în legătura dublă atomii de C sunt în stare de hibridizare sp 2 iar condiţia existenţei acestui tip de izomerie este ca substituienţii de la un atom de C să fie diferiţi). Baze teoretice ale chimiei acetonă CH3 O CH CH2 metil-vinil eter CH2 CH CH3 oxid de propilenă • Izomerie O dinamică sau tautomerie – determinată de deplasarea simultană a unui proton şi a unei legături duble într-o moleculă organică nesaturată. Substanţele care prezintă izomerie optică cu C asimetric rotesc planul de vibraţie al luminii polarizate. conducând H H la conformaţii eclipsate sau intercalate. Spre exemplu aminele primare. Izomeria optică fără carbon asimetric este determinată de particularităţi structurale ale moleculelor organice. scaun sau baie. H C H H H 48 120o 60o . H H În conformaţia intercalată H atomii de hidrogen au o poziţionare corespunzătoare unei rotiri H H cu 60o în jurul legăturii C C-C faţă de conformaţia eclipsată. structură ciclică). Izomeria spaţială sau stereoizomeria • Izomeria geometrică – datorată prezenţei în molecula organicăa unei particularităţi structurale care blochează rotirea liberă a doi atomi de C în jurul legăturii care îi uneşte (legătură dublă. • Izomeria optică – este consecinţă a asimetriei structurale a moleculelor şi poate fi de două feluri: izometrie optică cu carbon asimetric şi izomerie optică fără C asimetric.sau l). De exemplu acidul α-Br-propionic este un amestec al celor două structuri corespunzătoare perechii de enantiomeri: COOH COOH Br C* H H C* Br CH3 CH3 În cazul substanţelor cu n atomi de C asimetrici numărul maxim de enantiomeri este 2n. Unghiurile de valenţăC se conservă la valori C normale. Un exemplu este izomeria cis-trans. Tautomeria este un proces de echilibrare.

Pentru hidrocarburile cu două grupe metil la sfârşitul unei catene liniare se foloseşte prefixul izo. -in în cazul radicalilor trivalenţi. alcani normali. Substituienţii se pot citi în ordine alfabetică sau în ordinea creşterii complexităţii lor. Reacţii de substituţie . În moleculele alcanilor apar numai legături σ. Denumirea alcanilor se face prin adăugarea sufixului an la un prefix care desemnează numărul atomilor de C din moleculă. Trecerea conformerilor din unul în celălalt scade o dată cu scăderea temperaturii. Diferenţa energetică între aceşti doi conformeri este mică. Hidrocarburi 8. Trecerea de la o formă la alta se realizează prin rotaţie. Formula generală a alcanilor este CnH2n+2. TEST DE VERIFICARE A CUNOŞTINŢELOR 1. a. iar când catena este ramificată cu trei grupe metil la unul din capetele catenei se foloseşte prefixul neo-. -iliden în cazul radicalilor divalenţi cu cele două valenţe libere la acelaşi atom de carbon. izoalcani. în aşa fel încât substituienţii să aibă cele mai mici numere. Conformaţia intercalată este mai săracă în energie şi ca urmare mai stabilă iar conformaţia eclipsată este mai bogată în energie deci mai instabilă. Proprietăţi chimice Alcanii sunt substanţe organice cu reactivitate scăzută datorită pe de o parte prezenţei în moleculă a legăturilor relativ puternice C-C şi C-H şi pe de altă parte faptului că sunt compuşi saturaţi. în limba greacă. Radicalii se denumesc prin înlocuirea sufixului an cu: -il în cazul radicalilor monovalenţi. Mişcarea de rotaţie în jurul legăturii σ poate fi determinată de energia termică. propan. fotochimic sau catalitic. Reacţia de halogenare poate fi declanşată termic. butan). Tipuri de izomerie plană şi spaţială.1. 8. Baze teoretice ale chimiei Aceste stări corespund unei conformaţii a moleculelor în care atomii ocupă temporar sau permanent anumite poziţii în spaţiu. în care lanţul atomilor de C este liniar. Celelalte valenţe sunt satisfăcute de atomi de H. Reactivitatea alcanilor se manifestă în condiţii speciale. -ilen în cazul radicalilor divalenţi cu cele două valenţe libere la doi atomi de carbon vecini. .un atom de H este înlocuit de un alt atom sau grupare de atomi. Alcani şi izoalcani Alcanii sun hidrocarburi saturate aciclice formate din catene de atomi de carbon uniţi între ei prin legături simple. învingând anumite bariere de energie. Asemănări şi deosebiri între efectele inductiv şi electromer. La temperatura de 25oC manifestă inerţie chimică. a1. 2.la numele hidrocarburii. Hidrocarburi saturate 8.1.1. Alcanii se clasifică în: . Excepţie fac primii patru alcani din seria omologă (metan. etan. în care lanţul atomilor de C este ramificat. De exemplu clorurarea metanului conduce la obţinerea unui amestec de derivaţi cloruraţi: 49 . Izoalcanii se denumesc prin numerotarea catenei celei mai lungi.

În condiţiile energice ale reacţiei se pot obţine. În cazul ciclopropanului: 50 . AlBr3 de fum: CH3 CH 2 CH 2 CH2 CH 3 CH3 CH CH2 CH 3 500oC c. 3 H 2 datorită scindării catenei Halcanului C C şi CH nitroderivaţi ai omologilor inferiori ai alcanului supus nitrării. în anumite condiţii de temperatură şi în prezenţa catalizatorilor. în fază gazoasă. datorită tensiunii mari din cicluri. Dehidrogenarea constă în eliminarea atomilor de hidrogen. 3 3 NO2 b. în funcţie de care se pot obţine alcooli. La temperatura de 1200oC alcanii suferă un proces de dehidrogenare obţinându-se negrul AlCl 3. aldehide sau acizi organici Oxidarea totală pune în libertate o cantitate mare de energie şi de aceea alcanii sunt utilizaţi drept combustibili.2. Reacţia de nitrare se realizează la temperaturi ridicate. După numărul de cicluri aceste hidrocarburi pot fi monociclice cu formula generală CnH2n şi biciclice cu formula generală CnH2n-2: Denumirea cicloalcanilor se face prin adăugarea prefixului ciclo. În timpul o acestui proces se produce ruperea unor legături C-C rezultând un amestec complex de alcani şi 500 C alchene inferioare (reacţie de cracare) precum şi reacţii de dehidrogenare.la numele alcanului cu acelaşi număr de atomi de carbon. Grupa nitro se -H2 +HNO poate lega la oricare -H din atomii de C din catenă. +Cl2 +Cl2 +Cl2 +Cl2 CH4 CH3Cl CH 2Cl2 CHCl3 CCl4 -HCl -HCl -HCl -HCl Baze teoretice ale chimiei H2 +HNO 3 H2 H3C C CH3 H3C C CH2NO2 a2. Cicloalcani Cicloalcanii sunt hidrocarburi saturate ciclice. Radicalii cicloalcanilor se denumesc asemănător cu cei ai alcanilor Proprietăţi chimice Reacţii de adiţie În ciclurile de 3 şi 4 atomi de carbon. Poziţia substituenţilor se reprezintă prin cifre. Descompunerea termică a alcanilor cu doi sau mai mulţi atomi de C în moleculă se realizează H3C la temperaturi CH3 +Cr2O3 H2C a căror CH2 + H2 valori sunt invers proporţionale cu lungimea catenei.CHrezultând 3 hidrocarburi nesaturate: CH3 CH2OH d) CHReacţia H3C 3 de CHizomerizare 3 CHO se desfăşoară la temperatură. în prezenţa catalizatorilor şi conduce la izoalcanii corespunzători: CH3 COOH e) Reacţia de oxidare se desfăţoară în condiţii diferite. 8. reacţia de adiţie are loc cu deschiderea ciclurilor şi adiţionarea la capetele catenei.1.

Reactivitatea cicloalcanilor.2. În funcţie de aceasta adiţia este orientată în mod diferit. participă numai la reacţii de hidrogenare care se desfăţoară cu deschiderea ciclului: Reacţii de Izomerizare Au loc în prezenţa catalizatorilor AlCl3.1. Dubla legătură se notează în catenă cu cele mai mici cifre. este acelaşi. fiind mai stabil. C CH2 C CH2 + X + Y R R X Y -I 51 . Raportul între reactant şi produsul de reacţie. CH indiferent de cicloalcanul de la care se pleacă.2. H2 OSO3H H2 H 3C C CH3 Baze teoretice ale chimiei Ciclobutanul. Reacţii chimice specifice alcanilor şi izoalcanilor. Radicalii monovalenţi derivaţi de la alchene au terminaţia –enil Proprietăţi chimice Reacţia de adiţie are loc prin desfacerea legăturii π şi adiţionarea reactanţilor printr-un mecanism de adiţie electrofilă. Alchene Sunt hidrocarburi aciclice nesaturate cu o legătură dublă în moleculă şi cu formula generală CnH2n. Denumirea alchenelor se face prin înlocuirea sufixului -an din numele alcanului cu sufixul – enă. Adiţia reactanţilor heterogeni este legată de efectul inductiv al radicalilor alchil legaţi de atomul de C care poate să fie atrăgător (-I) sau respingător de electroni (+I). 3 ciclohexan (75%) metilciclopentan (25%) TEST DE VERIFICARE A CUNOŞTINŢELOR 6. la echilibru. Hidrocarburi nesaturate 8. AlBr3. 7. R R + . 8.

Legăturile duble pot fi: cumulate. La hidrocarburile de acest tip apar proprietăţi chimice caracteristice. apa etc. Formula generală este CnH2n-2. nCH2 CH2 CH2 CH3 n etenă (monomer) polietenă (polimer) 8. R KMnO4 R O C CH R1 + 3 O C O + R1 C H 2SO4 R R OH cetonă acid carboxilic Reacţia de polimerizare decurge cu formarea unor compuşi macromoleculari numişi polimeri (n este gradul mediu de polimerizare). acidul hipocloros.2-diol Reacţia de oxidare se desfăşoară: -în prezenţa peracizilor când se obţin eteri ciclici. 52 . acidul bromhidric. conjugate şi izolate.2. Electronii π sunt delocalizaţi la nivelul celor 4 atomi de carbon din catenă. Acestea. la temperaturi scăzute se obţin ozonide instabile. Hidrocarburile cu mai multe legături duble se numesc cumulene. Alcadienele au numele format din numele alcanului la care se adaugă sufixul -dienă cu precizarea poziţiei legăturilor duble prin cele mai mici numere.2. conduc la compuşi carbonilici O O H H HOH CH3 CH CH CH 3 + O 3 CH3 C C CH 3 2CH3 C +H2O2 H O O ozonida 2-butenei aldehidă acetică -în prezenţa oxidanţilor (KMnO4). acidul sulfuric. numiţi epoxizi O C C + CH3 C C C + CH3 COOH O O H O acid peracetic epoxid -în prezenţa ozonului când. C CH2 R R Y X +I Alchenele pot participa la reacţii de adiţie cu bromul. Alcadiene Sunt hidrocarburi nesaturate aciclice cu două legături duble în moleculă. Reacţia de hidroxilare a alchenelor se petrece în condiţii blânde. în prezenţa apei. în mediu acid. La alcadienele cu legături duble conjugate există interacţiune între electronii π ai celor două legături. rezultă compuşi carbonilici şi acizi carboxilici în funcţie de structura alchenei. în prezenţa KMnO4 sau pentoxidului de osmiu: H2C CH2 OsO4 C C + 2HOH OH OH C C + H2OsO 4 HO OH Os OH OH O O osmiatul alchenei 1. Baze teoretice ale chimiei R R C CH2 + X+ + Y.

adiţie 1-4.2.4-diclorbutenă 1. 1-4 şi conduce la formarea de polimeri. Cel mai simplu termen al seriei este etina (acetilenă).3. Baze teoretice ale chimiei Proprietăţi chimice Reacţia de adiţie Adiţia clorului se poate realiza atât la una din dublele legături. Formula generală a seriei omologe este CnH2n-2. 53 . 8. Alchine Alchinele au numele format din numele alcanului corespunzător la care se adaugă sufixul -ină. Alcadienele cu mai multe legături duble conjugate importante din punct de vedere biologic sunt hidrocarburile carotenoidice prezente în special în organismele vegetale şi mai puţin în cele animale. adiţie 1-2. pănă la saturaţi. Adiţia 1-4 poate fi cis sau trans. 4 3 H 2C CH HC CH2 H2C CH n sau 1 2 H2C HC CH2 H2C CH CH n H H CH2 CH CH CH2 C C H 3C CH3 cis H 2C H C C H CH 2 trans Un reprezentant important al alcadienelor este butadiena care intră în structura terpenelor. Reacţia de polimerizare are loc în poziţiile 1-2. steroidelor. Reacţia decurge în două etape. deoarece intermediar se formează ioni alilici care vor reacţiona cu ionul clor nucleofil (Cl-) în poziţia 2 sau în poziţia 4: Cl _ + + CH2 CH CH CH 2 + Cl Cl H2C CH CH CH 2 ion alilic Cl + H2C CH C CH 2 + Cl- CH2 CH CH CH 2 CH2 CH CH CH 2 Cl Cl Cl Cl 1. a cauciucului natural etc. cât şi la capetele sistemului. Proprietăţi chimice Reacţii de adiţie La legătura triplă se adiţionează aceeaşi reactivi ca la legătura dublă. 3-4.2-diclorbutenă Adiţia acidului clorhidric decurge după acelaşi mecanism iar a hidrogenului este o adiţie 1-4.

3. alchilare etc. Hidrocarburi aromatice 8. fiind un enol. Reacţii ale grupelor metinice au loc datorită hibridizării sp a atomului de carbon triplu legat. Influenţa prezenţei a două legături duble asupra reactivităţii alcadienelor. Derivaţii disubstituiţi ai benzenului se denumesc în mod obişnuit prin intermediul prefixelor orto (o). clorurare. Reacţia de nitrare a benzenului conduce la obţinerea nitrobenzenului: + HO-NO2 NO 2 -H2O Reacţia de sulfonare a benzenului conduce la obţinerea acidului benzensulfonic: + HO-SO 3H SO3H -H2O Reacţia de clorurare a benzenului conduce la obţinerea clorbenzenului: 54 . 2. se izomerizează conducând la obţinerea acetaldehidei. HC CH + Na HC CHNa + 1/ 2H2 TEST DE VERIFICARE A CUNOŞTINŢELOR 1. Reacţii chimice datorate prezenţei dublei legături în moleculele compuşilor organici. para (p). formula generală CnH2n-6 iar denumirea lor nu urmează o anumită regulă. Baze teoretice ale chimiei Hidrogenarea poate decurge parţial sau total H2 H2 C C + H2 C C + H2 C C H H Halogenarea decurge direct iar hidracizii reacţionează sub acţiunea catalitică a clorurii mercurice Adiţia apei se face prin intermediarul alcoolului vinilic care. sulfonare. Cea mai simplă hidrocarbură din această clasă este benzenul cu atomul de carbon în stare de hibridizare sp2.) au loc în condiţii blânde prin atacul unor reactanţi electrofili (x+) sau a unor molecule polarizabile x+-y-.3. Atomii de H pot fi înlocuiţi cu metale. Câteva exemple de radicali ai hidrocarburilor aromatice sunt: CH2 CH CH3 CH3 fenil o-fenilen benzil benziliden o-tolil p-tolil Proprietăţi chimice Reacţiile de substituţie (nitrare.1. În general denumirea se face prin adăugarea numelor substituenţilor la terminaţia benzen. Astfel la temperaturi de 600-800oC produsul principal al reacţiei de polimerizare a etinei este benzenul iar în prezenţa catalizatorilor polimerizarea condice la obţinerea vinilacetilenei.3. H3 HC CH + H 2O H 2C CHOH + H 2 C C O H Adiţia alcoolilor şi acizilor se face asemănător cu adiţia apei Reacţia de polimerizare conduce la obţinerea unor produşi diferiţi în funcţie de condiţiile de reacţie. 8. Arenele conţin în moleculă unul sau mai multe cicluri cu 6 atomi de carbon. Reacţii de adiţie la legătura triplă. Hidrocarburi aromatice mononucleare Aceste hidrocarburi au denumirea generică arene. meta (m). Dacă benzenul este substituit cu 2 radicali diferiţi denumirea se face în ordinea lor alfabetică.

Ca la temperatura de 100oC se petrece la atomul de carbon legat de inelul aromatic conducând la obţinerea de cetone: O CH2-CH3 C CH3 100oC + O2 -H 2O Prin oxidarea xilenilor (o-xilen. O AlCl3 + CH3-C C CH3 Cl -HCl O Un substituent preexistent în nucleul aromatic poate influenţa repartiţia electronilor prin efect electromer şi prin efect inductiv. mărind preferenţial reactivitatea în poziţiile o şi p. m-xilen. preferenţial în poziţiile o şi p. 250 oC + 3H 2 Reacţia de adiţie a halogenilor are loc în prezenţa luminii şi conduce în cazul benzenului la obţinerea unui amestec de cinci izomeri ai hexaclorciclohexanului. În funcţie de agentul de alchilare. Substituenţii respingători de electroni conduc la o reactivitate mai mare a nucleului aromatic comparativ cu reactivitatea benzenului. acidul tereftalic): CH3 KMnO4. se obţine etilbenzen sau fenil-metil-cetonă. -R=radical alchil) orientează un al II-lea substituent sau substituţia în poziţiile o şi p Substituenţii atrăgători de electroni vor diminua activitatea nucleului benzenic. Co. -OH. în cazul benzenului. produsul final fiind glioxalul. NO. -X. p-xilen) se obţin acizii aromatici dicarboxilici corespunzători (acidul ftalic. un substituent de ordinul I (-NH2. Substituenţii de ordinul II au la atomul legat direct de nucleu legături duble sau triple (NO2. Baze teoretice ale chimiei + Cl-Cl Cl -HCl Reacţia de alchilare se petrece în prezenţă de catalizatori. Cl H H Cl lumina Cl H + 3Cl2 H Cl Cl H HCl Reacţia de adiţie a ozonului la benzen conduce la obţinerea intermediară a ozonidei benzenului. H2SO4 COOH +6O CH3 -2H2O COOH CH3 COOH KMnO4. O O O HC O +3H2O + 3O 3 -3H2O 2 HC O O O O O O O Reacţia de oxidare în prezenţa sărurilor de Mg. H2SO4 +6O CH3 -2H2O COOH 55 . Ca urmare substituţia are loc în poziţia m. CN) Reacţiile de adiţie se desfăşoară în condiţii energice Hidrogenarea se petrece la temperaturi ridicate şi în prezenţa catalizatorilor: Pt. Astfel. acidul izoftalic.

2. H2SO4 +6O -2H2O CH3 COOH La temperaturi ridicate şi în prezenţa catalizatorului V2O5 benzenul se oxidează până la anhidridă malică: 8. Baze teoretice ale chimiei CH3 COOH KMnO4.naftalina participă la reacţii de substituţie în condiţii energice. Sulfonarea conduce. 4.4-naftochinona. Este considerat benzen substiuit cu un inel aromatic. 5. 7 – poziţii β. adiţie şi oxidare. 700oC 2 -H2 Difenilul participă la reacţii de substituţie electrofilă. Reacţiile de adiţie se desfăşoară în condiţii blânde Hidrogenarea de exemplu conduce la obţinerea tetrahidronaftalinei (tetralina) şi decahidronaftalinei (decalina): Ni Ni + 2H 2 + 3H2 Reacţiile de oxidare decurg mai uşor decât în cazul benzenului şi conduc la compuşi diferiţi în funcţie de condiţiile de reacţie (1. în funcţie de temperatura la care se desfăşoară. Difenilmetanul şi trifenilmetanul sunt hidrocarburi care stau la baza structurii unor coloranţi: CH2 CH Naftalina este o hidrocarbură aromatică poliucleară cu două inele condensate liniar. Poziţiile α sunt mai reactive decât β. Caracterul aromatic este diminuat comparativ cu arenele mononucleare. 3.acetil naftalină. 8 – poziţii α.2. Hidrocarburi aromatice polinucleare Difenilul (bifenil) este o hidrocarbură aromatică polinucleară cu inele izolate care se obţine din benzen prin dehidrogenare la temperatura de 700oC. anhidrida ftalică): 56 .3. Poate prezenta izomeri de poziţie: 1. Reacţii de substituţie . 6. la acid α sau β- naftalinsulfonic: SO 3H 8 1 9 7 2 140oC + HO-SO 3H 6 3 -H 2O 10 5 4 160oC -H2O SO 3H Nitrarea naftalinei conduce la obţinerea α-nitronaftalinei iar alchilarea la un amestec de α şi β. Proprietăţi chimice Legăturile C-C sunt inegale în naftalină.

Antracenul poate participa la reacţii de adiţie şi oxidare fiind important în structura unor coloranţi antrachinonici. 2. în unele steroide etc. Radicali ai hidrocarburilor aromatice mononucleare. 9. Compuşi hidroxilici Sunt compuşi organici care conţin în moleculă gruparea funcţională hidroxil (-OH). enoli şi fenoli.1. Atomii sau grupele de atomi denumite grupe funcţionale se află în structura substanţelor organice numite derivaţi funcţionali. 9. 7. 6. CH3COOH +3O O -2CO 2. Alcooli Au gruparea –OH legată de un atom de C hibridizat sp 3 care aparţine catenei unui alcan sau izoalcan. -H2O -H2O COOH C O Antracenul este o hidrocarbură aromatică polinucleară cu trei cicluri aromatice condensate: 8 9 1 7 2 6 3 5 10 4 Antracenul poate prezenta mai mulţi izomeri de poziţie:1. TEST DE VERIFICARE A CUNOŞTINŢELOR 1. Poziţiile cele mai reactive sunt poziţiile mezo. 8 – izomeri α. În funcţie de starea de hibridizare a atomilor de carbon de care este legată gruparea funcţională se împart în alcooli. 5. 3. 9. Fenantrenul este o hidrocarbură aromatică polinucleară cu inele condensate angular. 10 – izomeri mezo. Reactivitatea izomerilor hidrocarburilor aromatice polinucleare. 7 – izomeri β. 9. 4. Denumirea alcoolilor se face prin adaugarea sufixului –ol la numele alcanului sau a sufixului – ic la numele radicalului monovalent precedat de cuvântul alcool. porţiunii saturate a unei alchene sau catenei laterale a unei arene. Poziţia grupelor OH se specifică 57 . codeină). CH3COOH +3O -H2O C O O COOH C Cr2O3. 2. 3. În natură fenantrenul apare în structura unor alcaloizi (morfină. Compuşi organici cu funcţiuni simple Cea mai mare parte a moleculelor organice conţin şi alte elemente pe lângă C şi H.1. izomer al antracenului: 12 11 13 1 9 10 14 2 8 3 7 5 4 6 Poziţiile reactive sunt 6. Fenantrenul are caracter aromatic mai pronunţat decât al naftalinei motiv pentru care reacţiile de adiţie şi oxidare se desfăşoară în condiţii mai blânde.1. Reacţia de oxidare a hidrocarburilor aromatice mononucleare. Baze teoretice ale chimiei O C Cr2O3.

H3PO 4 2C2H5-OH C 2H5-O-C2H 5 +H2O 140oC Diolii. la temperatura de 170 oC. Reacţii la legătura O-H Reacţii de substituţie a atomului de H Alcoolul etilic poate să reacţioneze. Radicalii proveniţi din alcooli se numesc radicali alcoxil. de exemplu cu sodiul metalic rezultând etoxid de sodiu: C 2H5-OH + Na C2H5-ONa +1/2H2 Reacţii de eliminare a apei Când alcoolii sunt încălziţi până la temperatura de 140 oC. b. Reacţia de esterificare a glicerinei cu acid fosforic duce la obţinerea acidului α-glicerinfosforic -H2O R CH2OH + HO-SO 3H R CH2-O-SO3H +H2O OH OH CH2 OH CH2 O P OH + HO P OH CH OH OH CH OH -H2O OH CH2 OH CH2 OH Cu acizii organici alcoolii reacţionează formând esteri organici. Baze teoretice ale chimiei printr-un număr ales în aşa fel încât să fie cel mai mic număr de ordine. elimină apă intermolecular rezultând eteri: H 2SO4. conduce la o aldehidă nesaturată numită acroleină: CH2 OH CH2 OH CH2 OH CH2 H 2SO4 CH OH CH CH2 CH -H2O O -H2O O CH2 OH CH OH C C H H Reacţiile de esterificare conduc la obţinerea de esteri. Cu acizii anorganici alcoolii reacţionează formând esteri anorganici. Esterificarea glicerinei cu acid stearic conduce la obţinerea tristearinei iar dacă procesul se conduce simultan cu acizi graşi şi acid fosforic rezultă esteri numiţi acizi fosfatidici. prin eliminare de apă intramolecular conduc la obţinerea intermediară a unui enol instabil care trece în compuşi carbonilici: O H2SO4 (ZnCl2) CH2-CH2 H2C CH OH CH3 C -H2O H OH OH Diolii superiori prin deshidratare intramoleculară conduc la obţinerea de eteri ciclici CH2 CH2 OH CH2 CH2 O -H2O CH2 CH2 CH2 CH2 OH Glicerina. a. elimină acidul rezultând alchena corespunzătoare: 58 . în prezenţa acizilor concentraţi. în prezenţa acidului sulfuric. Proprietăţi chimice Alcoolii au caracter amfoter adică se comportă atât ca acizi slabi cât şi ca baze slabe în funcţie de condiţiile de reacţie. Reacţii la legătura C-OH Substituţia grupei OH se realizează în reacţie cu halogenuri de alchil sau acid clorhidric rezultând derivaţi halogenaţi: C 2H5-OH + CH3Cl C2H5-Cl +CH3OH Reacţia de eliminare a apei se realizează intramolecular în prezenţa acizilor tari rezultând esteri care. prin deshidratare intramoleculară.

fenolii reacţionează cu metalele alcaline şi cu hidroxizii alcalini. conduce la dihidroxiacetonă: În condiţii energice. 9. Metilfenolii se numesc cresoli iar dimetilfenolii se numesc xilenoli Proprietăţi chimice a. grupări care stabilizează legătura dublă. H2SO4 (ZnCl2) R CH2OH + O CH3-COOH -H2O Reacţia de dehidrogenare catalitică a alcoolilor. Astfel.2. Ca urmare legătura O-H se scindează mai uşor. dar mult mai slab decât acizii organici datorită conjugării electronilor neparticipanţi ai oxigenului cu electronii π din sistemul aromatic. cu sistemul oxidant permanganat de potasiu şi acid sulfuric rezultă acizi carboxilici. fapt care conduce la ionizarea mai accentuată a fenolilor comparativ cu alcoolii. nitro sau carbonil. enolul este mult mai stabil putând fi evidenţiat alături de tautomerul carbonilic. în prezenţa catalizatorilor metale sau oxizi de metale. C6H5-OH + NaOH C6H5-O-Na + + H 2O Acilarea grupelor –OH din moleculele fenolilor se realizează cu acizi carboxilici sau derivaţi funcţionali ai acestora cum ar fi anhidride sau cloruri acide: 59 . respectiv.1. Baze teoretice ale chimiei o 170 C C2H5-OH + HO-SO3H C2H5-O-SO3H H 2C CH2 -H2O -H2SO 4 Reacţia de oxidare În condiţii blânde. parţial hidrolizaţi în soluţie apoasă (au reacţie bazică) compuşi din care fenolii pot fi puşi în libertate prin acidulare cu acizi slabi (acid carbonic). cu apă de brom. aldehide sau cetone. Dacă de al doilea atom de C al dublei legături este legată o grupare carboxil. Ca şi în cazul alcoolilor fenolii pot fi monohidroxilici (monofenoli) dihidroxilici (difenoli) polihidroxilici (polifenoli).1. Transformarea se datorează polarităţii grupei OH care permite desprinderea H de O (tautomerie). reacţia de oxidare a alcoolilor primari conduce la aldehide iar a alcoolilor secundari la cetone: O R CH2OH + O R C -H2O H O R CHOH + O R C -H2O R R Oxidarea în condiţii blânde a glicerinei. conduce la compuşi carbonilici. secundar: O Cu H3C CH2OH H3C C -H2 H ZnO H3C CH CH3 H3C C CH 3 -H2 OH O 9. daca în reacţie este implicat un alcool primar sau. Enoli Reprezintă compuşi hidroxilici în care grupa OH este legată de un atom de C care aparţine unei legături duble: R C CH OH H Enolii simpli nu sunt substanţe stabile ci se transformă în aldehide sau cetone. Fenoli Fenolii sunt derivaţi hidroxilici în care gruparea –OH este legată de un atom de C dintr-un nucleu aromatic hibridizat sp2. conducând la fenoxizi. Determinate de prezenţa grupei –OH Fenolii au caracter acid mai pronunţat decât alcoolii.3.

OH. substituent de ordinul I. Baze teoretice ale chimiei O O CH3 C OH + O O C CH3 + CH3 COOH CH3 C O O O OH + CH3 O C CH3 + HCl C Cl b. Tioeterii (sulfurile) sunt consideraţi derivaţi ai hidrogenului sulfurat în care ambii atomi de hidrogen sunt înlocuiţi cu radicali hidrocarbonaţi. Compuşii de acest tip conţin în moleculă în moleculă gruparea peroxi (-O-O-). Nitrarea se realizează în condiţii mai blânde decât la hidrocarburile aromatice.2. Spre deosebire de eteri în locul atomului de oxigen se află se află atomul de sulf. Spre exemplu hidrochinona se oxidează uşor la p-benzochinonă: OH O +O -H2O OH O Derivaţii funcţionali ai compuşilor hidroxilici rezultaţi prin înlocuirea atomului de hidrogen hidroxilic cu un radical hidrocarbonat poartă numele de eteri şi au formula generală R-O-R. Mulţi dintre aceşti compuşi organici au denumiri tehnice. Pot fi considerate derivaţi ai amoniacului rezultaţi prin înlocuirea parţială sau totală a hidrogenului cu radicali hidrocarbonaţi. Determinate de prezenţa nucleului aromatic Caracteristice sunt reacţiile de substituţie care se desfăşoară mult mai uşor decât la hidrocarburile aromatice datorită efectului electromer pozitiv (+Es) al grupei OH care activează nucleul aromatic. uzuale. cu acid azotic diluat: OH OH OH NO2 + HO-NO2 + NO 2 OH OH NO2 + HO-NO2 O2N NO2 NO 2 Alchilarea are loc în prezenţa catalizatorilor: OH OH AlCl3 C2H5 + CH3 CH2 Cl -HCl Oxidarea fenolilor şi difenolilor se realizează mai uşor decât în cazul hidrocarburilor aromatice corespunzătoare. radical alchil sau radical acil. identici (eteri simetrici) sau diferiţi (eteri asimetrici sau micşti). Amine Sunt compuşi organici care conţin în moleculă una sau mai multe grupări aminice (-NH2). Denumirea aminelor se face adăugând cuvântul amină la numele radicalului monovalent. 9. Cei doi radicali pot fi alifatici sau aromatici. 60 . Peroxizii sunt consideraţi derivaţi ai apei oxigenate rezultaţi în urma înlocuirii unui atom de H cu un metal. orientează substituţia electrofilă în poziţiile o şi p.

Baze teoretice ale chimiei Compuşii cu N tetracovalent care sunt derivaţi de substituţie ai ionului de amoniu se denumesc ca săruri cuaternare de amoniu. Proprietăţi chimice Atomul de azot hibridizat sp3 din gruparea aminică este legat prin legături σ de atomul de hidrogen şi de radicalul hidrocarbonat. terţiară. H2O C6 H 5 NH2 + ONOH + HCl C6 H 5 N N Cl. Bazicitatea aminelor alifatice este mai mare decât a amoniacului şi aceasta creşte în sensul amină primară. mai electronegativ. secundară. Reactivitatea aldehidelor este superioară cetonelor. Proprietăţi chimice Grupa carbonil are o reactivitate mare datorită diferenţei de electronegativitate dintre oxigen şi carbon. Atomul de azot are o pereche de electroni neparticipanţi care conferă aminelor caracter bazic. C6 H 5 OH + HCl + N2 -2H2O Aminele secundare reacţionează cu acidul azotos formând nitrozoderivaţi: CH 3 NH2 + HONO -H O CH 3 N NHO 2 C6 H 5 C 6H 5 Reacţia de substituţie (alchilare) la nucleul aromatic are loc în poziţiile o şi p: NH 2 NH 2 AlCl3 CH 3 + CH 3Cl +HCl 9.3. Reacţii de adiţie 61 . atrage electronii π ai legăturii duble. determinând polarizarea legăturii C-O. Oxigenul. Această comportare este datorată efectului +Is al radicalului alchil care măreşte densitatea de electroni la atomul de azot. Denumirea aldehidelor se face prin adăugarea sufixului -al la numele alcanului corespunzător iar a cetonelor prin adăugarea sufixului –onă la numele alcanului corespunzător. Compuşi carbonilici Combinaţiile care conţin grupa carbonil sunt aldehide (grupa carbonil se leagă de un radical organic şi un atom de H) şi cetone (grupa carbonil se leagă de doi radicali organici identici sau diferiţi). Bazicitatea aminelor aromatice este mai mică decât a celor alifatice datorită efectului de conjugare dintre electronii p neparticipanţi cu electronii π ai sistemului aromatic. Această comportare uşurează desfăşurarea reacţiilor de adiţie ale unor reactanţi polari. În soluţii apoase aminele formează hidroxizi complet ionizaţi: + - CH 3 NH2 + HOH CH 3 NH3 + HO În prezenţa acizilor minerali rezultă săruri solubile: + - C6 H 5 NH2 + HCl C6 H 5 NH3 + Cl Acilarea aminelor se realizează cu acizi organici sau derivaţi funcţionali ai acestora: C2 H 5 NH2 + Cl C CH 3 C2 H 5 NH C CH 3 -HCl O O Reacţia cu acidul azotos Aminele alifatice primare formează cu acidul azotos alcooli: CH 3 OH + H 2O + N2 - CH 3 NH2 + ONOH Aminele aromatice primare formează cu acidul azotos în mediu de HCl săruri de diazoniu instabile la temperatură: + T oC.

Adiţia hidrogenului se realizează în prezenţa catalizatorilor (Ni. în cataliză acidă sau bazică: O OH OR' ' + HOR' R C + HOR R C H R C H H ' . aldehida crotonică (condensare crotonică). O OH O O O T oC H H3C C + HCH2 C H3C C CH2 C H3C C CH C R H H . Aceste reacţii sunt de mai multe tipuri. Adiţia alcoolilor la aldehide şi cetone conduce la formarea semiacetalilor şi respectiv semicetalilor. deoarece la îndepărtarea excesului de apă trec din nou în compuşii carbonilici iniţiali: O OH R C + HOH R C H H H În cazul în care compuşii carbonilici conţin grupe cu efect inductiv negativ în poziţia α faţă de grupa carbonil. Aldehidele aromatice se pot condensa numai cu aldehide alifatice. Reacţia se petrece cu exces de alcool. a. amalgam de sodiu) rezultând alcooli primari sau secundari după cum adiţia are loc la aldehide sau respectiv cetone. COOH. La T=80- 100oC sau în prezenţa catalizatorilor acizi sau baze.În urma reacţiei de condensare între aldehide şi amine rezultă imine substituite (baze Schiff).HOH OR' OR' Semiacetalizarea şi semicetalizarea prezintă interes în cazul monozaharidelor unde procesul se realizează între funcţia carbonil şi una din grupele oxidril din moleculă. Na metalic.HOH OR OR' O OH OR' ' + HOR' R C + HOR R C R R C R R . se deshidratează intramolecular conducând la o aldehidă nesaturată. 62 . Are loc adiţia componentei metilenice la grupa carbonil. Două molecule de acetaldehidă spre exemplu. Compuşii carbonilici se condensează cu derivaţi funcţionali care conţin în moleculă azot. Un exemplu este condensarea aldehidei benzoice cu anilina care conduce la N- benziliden anilina. b. folosite pentru separarea aldehidelor şi cetonelor din amestecurile lor cu alte substanţe: O ONa R C + NaHSO 3 R C H H SO3H Adiţia acidului cianhidric este o reacţie reversibilă care se realizează în cataliză bazică rezultând cianhidrine ale aldehidelor sau cetonelor. Reacţiile de condensare conduc la o nouă legătură C-C rezultată ca urmare a unor adiţii şi substituţii între un compus cu grupă carbonil (componenta carbonilică) şi substanţe care conţin o grupă CH. CH2 sau CH3 (componenta metilenică) cu reactivitate mărită de vecinătatea unei grupe reactivante (CO. obţinându-se hidraţi stabili care pot fi izolaţi. se condensează dând naştere unui aldol (reacţia se numeşte condensare aldolică). cum ar fi amine şi nitroderivaţi: . Adiţia disulfitului de sodiu la toate aldehidele şi la cetonele alifatice conduce la obţinerea de săruri ale unor acizi sulfonici frumos cristalizate. Condensarea compuşilor carbonilici între ei se petrece în cataliză acidă sau bazică. Baze teoretice ale chimiei Aldehidele şi cetonele inferiare reacţionează cu apa formând hidraţi care nu pot fi izolaţi. se manifestă o tendinţă mai accentuată de a adiţiona apa comparativ cu aldehidele şi cetonele alifatice simple. Pt. NO2).HOH H H Se pot condensa între ele aldehide identice sau diferite. Pd-fin divizate. CN.

glucidele reprezintă cea mai importantă clasă de substanţe organice naturale.1.HOH . se află în compoziţia oricărui organism viu.4-dinitrofenilhidrazina şi semicarbazida este o reacţie specifică pentru identificarea şi dozarea compuşilor carbonilici care conduce la 2. acidului azotic. cu lanţ C-C neîntrerupt şi formula brută CnH2nOn. aldehidele reduc soluţiile alcaline ale ionului cupric precipitând oxidul cupros de culoare roşu-cărămiziu. unde reprezintă surse de energie şi au rol structural (plastic). În ultimul caz funcţia carbonil se oxidează la carboxil iar combinaţia complexă se reduce. În cazul aldehidelor reacţia este: O H R + + NH 2 NH 2 R C N NH 2 C R R C N N C R C . pentoze. hexoze. Ag). iodoform) O O lumina NaOH H3C C + 3Br2 H3C C CBr 3 CHBr 3 + H3C COOH CH3 . polihidroxialdehide sau polixidroxicetone. De asemenea.4-dinitrofenilhidrazone colorate în galben-orange până la roşu cu spectre UV caracteristice Reacţii de substituţie în poziţia α faţă de grupa carbonil Compuşii carbonilici pot reacţiona cu halogenii în prezenţa luminii rezultând derivaţi de substituţie care în mediu alcalin se descompun cu formare de haloform (bromoform.HOH H O H H H Condensarea cu fenilhidrazina se realizează uşor atât cu aldehide cât şi cu cetone conducând la fenilhidrazone. oligoglucide şi poliglucide. 9. a unor combinaţii complexe ale unor metale tranziţionale (Cu.HOH R Aldehidele şi cetonele se condensează cu hidrazina rezultând hidrazone.3. După numărul atomilor de carbon din moleculă monoglucidele pot fi trioze. Baze teoretice ale chimiei O H C6H5 C + HCH2 C6H5 C6H5 C N C 6H 5 H . Glucide Din punct de vedere cantitativ. Reacţia se poate desfăşura în prezenţa. compuşi cristalizaţi care pot fi utilizaţi pentru caracterizarea şi dozarea compuşilor carbonilici. Condensarea cu 2. cloroform. În condiţiile unui exces de componentă carbonilică rezultă azine. bicromatului de potasiu. tetroze.3HBr Reacţii specifice aldehidelor Una din aceste reacţii este reacţia de oxidare care conduce la acizi. Din punct de vedere structural glucidele se împart în monoglucide. alcalinizată. permanganatului de potasiu. heptoze etc. substanţe utilizate pentru identificarea şi caracterizarea compuşilor carbonilici. Monoglucidele (oze) sunt combinaţii naturale polihidroxicarbonilice. aldazine şi cetazine. O R C + NH 2 OH R C N OH H . se reduce în prezenţa aldehidelor cu depunere de Ag metalic.HOH H O R C + NH2 OH R C N OH R . După natura grupării carbonilice monoglucidele pot fi aldoze (au în moleculă gruparea aldehidică) şi cetoze (au în moleculă gruparea cetonică): 63 .HOH Aldehidele şi cetonele se condensează cu hidroxilamina rezultând oxime (aldoxime şi cetoxime). Soluţia amoniacală de azotat de argint (reactiv Tollens). Libere sau sub formă de derivaţi.

iar β-anomerul are configuraţia opusă la cei doi atomi de carbon. Ozele mai prezintă un tip special de izomerie numită epimerie.sau L-glicerică. Anomerul α desemnează forma în care orientarea hidroxilului glicozidic este identică cu cea a hidroxilului de la atomul de carbon asimetric şi determină apartenenţa monoglucidei respective la seria D sau L. H C O CH 2 OH CH OH C O CH 2 OH CH 2 OH gliceraldehida dihidroxiacetona Cu excepţia dihidroxiacetonei. Ciclul cu 5 atomi se numeşte ciclu furanozic iar ciclul cu 6 atomi se numeşte ciclu piranozic. Marea majoritate a monoglucidelor descoperite în natură fac parte din seria D deoarece organismele vii nu conţin enzimele capabile să metabolizeze ozele seriei L. pot fi obţinute din aldehida D-glicerică prin creşterea succesivă a catenei atomilor de carbon de la capătul cu grupa aldehidică. La grupa carbonil din aldoze şi cetoze se adiţionează o grupă –OH din aceeaşi moleculă rezultând cicluri cu 5 sau 6 atomi dintre care unul de oxigen. monoglucidele aparţin seriei D sau L dacă atomul de carbon asimetric. Reprezentarea monoglucidelor prin formule liniare (aciclice) este utilă pentru compararea structurii diferitelor monoglucide. Prezenţa acestui nou centru asimetric în molecula monoglucidelor face posibilă existenţa a doi stereoizomeri numiţi α. Monoglucidele provenite pe aceeaşi cale din L-gliceraldehidă constituie seria L. teoretic. cel mai îndepărtat de grupa carbonil. Toate monoglucidele care. Baze teoretice ale chimiei H C O CH 2 OH CH OH C O n CH 2 OH CH OH n CH 2 OH aldoză cetoză Cele mai simple monoglucide sunt triozele. De exemplu. în cazul glucozei: OH H C O H C H C OH H C OH HO C H HO C H O H C OH H C OH H C OH H C CH 2 OH CH 2OH În structura astfel rezultată. respectiv semicetali (formule ciclice). Se cunoaşte o aldotrioză (aldehida glicerică sau gliceraldehida) şi o cetotrioză (dihidroxiacetona). atomul de oxigen aflându-se la distanţa cea mai mare în raport cu observatorul. Un tablou mai complet asupra stării reale a moleculelor de monoglucide se obţine dacă formulele ciclice se reprezintă prin formule de perspectivă. Prin ciclizarea monoglucidelor apare un nou centru de asimetrie la atomul de carbon care a aparţinut grupei carbonil.şi β-anomeri. însă nu reflectă unele proprietăţi ale acestora. Aldozele cu peste 4 atomi de C în moleculă şi cetozele cu peste 5 atomi de C în moleculă pot da reacţii de ciclizare intramoleculară cu formare de semiacetali. Substituenţii orientaţi în formele ciclice la dreapta liniei verticale se plasează în formulele de perspectivă sub 64 . Prin urmare. toate ozele conţin cel puţin un atom de carbon asimetric (chiral) ceea ce înseamnă că prezintă izomerie optică. Legăturile dinspre observator se trasează cu linie groasă. are aceeaşi configuraţie ca şi atomul de carbon asimetric din aldehida D. în locul grupei carbonil apare o nouă grupă –OH numită hidroxil glicozidic sau semiacetalic (semicetalic) care are o reactivitate mărită faţă de celelalte grupe -OH din moleculă. formează seria D. Ciclul piranozic sau furanozic este imaginat perpendicular pe planul hârtiei. Două oze epimere diferă structural prin configuraţia unui singur atom de carbon asimetric.

Aceeaşi regulă se aplică şi pentru grupa alcoolică primară legată la C-2 în piranozele sau furanozele provenite din cetoze. fructoza se ciclizează cu formarea unui ciclu furanozic. 6 CH 2OH CH 2OH O H H O OH H 5 H 4 H 1 OH H OH 3 2 H OH OH OH H OH H OH α – D. sunt protejate (prin esterificare). dacă atomul menţionat are configuraţie D şi sub acest plan în cazul în care atomul are configuraţia L. Baze teoretice ale chimiei planul heterociclului. Unii dintre poliolii rezultaţi pe această cale. a tetrozelor la tetritoli. a hexozelor la hexitoli. Grupa alcoolică primară. Proprietăţi chimice Reacţia de reducere a monoglucidelor se petrece la nivelul grupei carbonil rezultând polioli. sunt prezenţi în organismele vegetale: H C O CH 2OH H C OH H C OH HO C H +2H HO C H H C OH H C OH H C OH H C OH CH 2 OH CH 2OH D-glucoza D-glucitol Reacţia de oxidare conduce la produşi diferiţi în funcţie de condiţiile în care se realizează: • Oxidarea blândă cu apă de brom sau acizi diluaţi a aldozelor are loc la nivelul grupei carbonil şi conduce la obţinerea de acizi aldonici: H C O COOH H C OH H C OH HO C H +O HO C H H C OH H C OH H C OH H C OH CH 2 OH CH 2OH acid D-gluconic • Dacă grupa carbonil şi toate grupele OH. iar cei dispuşi la stânga deasupra.glucopiranoza β – D glucopiranoza În mod similar. Reducerea triozelor conduce la trioli. sau restul catenei de la atomul de carbon asimetric cu cel mai mare număr de ordine din ciclul piranozic sau furanozic se înscrie deasupra planului moleculei. substanţe nutritive cu gust dulce. oxidarea se petrece la nivelul funcţiei alcoolice terminale cu obţinerea de acizi uronici: H C O H C O H C OH H C OH HO C H +2O HO C H -H2O H C OH H C OH H C OH H C OH CH 2 OH COOH acid D-glucuronic • În prezenţa acidului azotic concentrat oxidarea are loc la nivelulo funcţiilor carbonil din aldoze şi alcoolică terminală cu obţinerea de acizi aldarici: 65 . a pentozelor la pentitoli. cu excepţia celei de la C6.

Glicozidele glucozei se numesc glucozide iar ale fructozei. Baze teoretice ale chimiei H C O COOH H C OH H C OH HO C H +3O HO C H -H 2O H C OH H C OH H C OH H C OH CH 2 OH COOH acid glucaric Cetonele se oxidează în condiţii energice cu ruperea catenei reacţia conducând la obţinerea unui amestec de acizi. Rezultă compuşi care se numesc glicozide. glicozidele sunt de mai multe tipuri: O-glicozide.H 2O H C OH H C OH H C OH H C OH CH 2 OH CH 2 OH oxima glucozei Condensarea cu fenilhidrazina conduce la fenilhidrazone şi osazone. Reacţia cu acizii minerali stă la baza identificării şi dozării monozaharidelor şi se desfăşoară cu acizi relativ concentraţi şi la temperatură. CH 2OH CH 2OH H O H O H H H HCl H OH H + H2SO4 H .H 2O OH OH OH OH O CH 3 H OH H OH α-O-metilglucozid Fragmentul de monoglucidă din molecula glicozidică se numeşte rest glicozidic sau glicon iar cealaltă componentă se numeşte aglicon. marea lor majoritate fiind toxice pentru om şi animale.Glicozidele sunt răspândite în natură. Are loc un proces de deshidratare intramoleculară când pentozele se transformă în furfurol iar hexozele în hidroximetil-furfurol: HOHC CHOH HC CH OH O H2SO4 H2 C HC C HC C C -3H2O H O H OH HO furfurol Reacţia de eterificare a glucidelor se petrece la oxidrilul glicozidic care este mai reactiv decât celelalte grupe OH din moleculă. fructozide. Eterificarea se realizează prin tratare cu alcool în prezenţă de HCl. Forma cristalelor este specifică pentru fiecare oză şi de aceea această reacţie este utilizată la identificarea monoglucidelor. H C O H C N OH H C OH H C OH HO C H + H 2N-OH HO C H . S- glicozide. 66 . Reacţia de condensare a aldozelor şi cetozelor cu hidroxilamina se petrece la nivelul funcţiei carbonil şi conduce la obţinerea de oxime. substanţe cristalizate. În funcţie de natura atomului prin care se leagă cele două componente. N-glicozide.

Poziţia substituenţilor se desemnează prin cifre începând cu atomul de carbon carboxilic sau litere ale alfabetului grecesc începând cu poziţia vecină grupei carboxil.). carboxilici saturaţi. Exemple sunt reacţiile cu reactivul Tollens şi reactivul Fehling folosite pentru recunoaşterea monoglucidelor naturale. Acidul formic este cel mai tare acid din seria acizilor monocarboxilici. În soluţie apoasă acizii carboxilici sunt ionizaţi. 9. 9. cele mai importante fiind diglucidele care se formează prin eliminarea unei molecule de apă între două molecule de hexoză. baze. sau între oxidrilul glicozidic şi unul din oxidrilii neglicozidici. Radicalii rezultaţi din acizi după îndepărtarea grupei –OH se numesc radicali acil. Acizi monocarboxilici saturaţi Proprietăţi chimice datorate grupei –OH În comparaţie cu acizii minerali.). caz în care diglucida rezultată are proprietăţi reducătoare (maltoza. în cataliză acidă. carbonaţi. Compuşi carboxilici Sunt compuşi organici care conţin gruparea funcţională carboxill. echilibrul proteolitic fiind deplasat spre stânga. Baze teoretice ale chimiei Reacţia de esterificare are loc în prezenţa acizilor carboxilici sau a derivaţilor lor funcţionali precum şi în prezenţa acizilor anorganici (H3PO4). acizii carbocilici sunt mai slabi. trehaloza. Acizii carboxilici se denumesc prin adăugarea sufixului -oic la numele catenei de bază. Oligoglucidele conţin de la două până la opt resturi de monoglucide. Poliglucidele sunt compuşi macromoleculari formaţi dintr-un număr mare de resturi de monoglucide legate între ele prin legături glicozidice. Ionii rezultaţi după îndepărtarea H hidroxilic se denumesc înlocuind sufixul –ic cu –at: După natura radicalilor de care se leagă grupa carboxil acizii pot fi monocarboxilici saturaţi. carboxilici aromatici. rafinoza etc.5HCl H C OH Cl H C O CO CH 3 H C H C CH 2 OH CH 2 O CO CH 3 Interes prezintă esterii fosforici ai monozaharidelor care sunt intermediari metabolici Aldozele reacţionează cu combinaţii complexe ale metalelor tranziţionale oxidându-se la acizii aldonici corespunzători în timp ce combinaţia complexă este redusă. Legătura dintre cele două monoglucide se realizează prin intermediul oxidrililor glicozidici. OH O CO CH 3 H C H C H C OH H C O CO CH 3 O HO C H O + 5CH3 C CH 3 CO O C H O . oxizi bazici. reacţia cu alcoolii. Se mai folosesc de asemenea denumiri uzuale. lactoza etc.1.şi policarboxilici saturaţi. di.4. bicarbonaţi rezultând săruri 2HCOOH + Zn (HCOO)2Zn + H2 2HCOOH + CaO (HCOO)2Ca + H 2O Reacţii la atomul de carbon carboxilic conduc la obţinerea de derivaţi funcţionali.4. caz în care diglucida rezultată nu are proprietăţi reducătoare (zaharoza. În structura poliglucidelor pot intra acelaşi tip de monoglucide (homopoliglucide) sau mai multe tipuri de poliglucide (heteropoliglucide). conduce la obţinerea de esteri: O O + OH C2H5 H3C C + H 2O H3C C OH O-C 2H5 67 . celobioza. Prezenţa substituenţilor în moleculele acizilor monocarboxilici produce efecte inductive care pot influenţa ionizarea şi ca urmare tăria acizilor Acizii monocarboxilici reacţionează cu metale reactive. În urma reacţiei rezultă esterii corespunzători. .

Cel mai tare acid din serie este acidul oxalic deoarece influenţa acidifiantă a unei grupe carboxil asupra celeilalte este invers proporţională cu distanţa dintre ele. este favorizată ionizarea unei grupe datorită efectului inductiv negativ manifestat de cealaltă grupă carboxil. În prima etapă în soluţie concentrată. acizii dicarboxilici prezintă şi proprietăţi speciale determinate de poziţia celor două grupe carboxil una faţă de cealaltă. la diluţii mai mari.şi pentandioici (succinic şi glutaric) se deshidratează intramolecular la temperatură conducând la obţinerea de anhidride O O CH2 C TC o CH2 C OH OH O CH2 C -H2O CH2 C O O • Acizii hexan. reacţia cu amoniacul la temperatură ridicată conduce la obţinerea unor săruri de amoniu care prin deshidratare intramoleculară dau amine. anhidride. reacţia cu pentaclorura de fosfor conduce la obţinerea de cloruri acide care pot reacţiona cu sărurile acizilor minocarboxilici rezultând anhidride: O O H3 C C + PCl5 H3 C C +POCl3 + HCl OH Cl . are loc ionizarea celei de-a doua grupe carboxil.2. Proprietăţi chimice Grupele carboxil disociază independent. la încălzire. Acizi dicarboxilici saturaţi Conţin în moleculă două grupe carboxil grefate pe o catenă hidrocarbonată. amide.4. În a doua etapă datorită atracţiei electrostatice exercitate de anionul carboxilat asupra hidrogenului. Pe lângă aceste denumiri există şi denumiri uzuale. rezultând cetone ciclice: O O H2C CH2 C T oC CH2 C OH OH C O H2C CH2 C -H2O CH2 C -CO2 O O 68 .şi heptandioici adipic şi pimelic) se deshidratează şi se decarboxilează intramolecular. Halogenarea Atomii de H din poziţia α faţă de grupa carboxil pot fi substituiţi prin tratarea acidului carboxilic cu clor sau brom. cloruri acide. Acizii dicarboxilici dau reacţii caracteristice grupei carboxil formând derivaţi funcţionali cum ar fi esteri. Reacţia este condusă fotochimic: lumina lumina lumina CH3-COOH + Cl2 ClCH2-COOH + Cl2 Cl2CH-COOH + Cl2 Cl3C-COOH -HCl -HCl -HCl 9. Datorită prezenţei celor două grupe funcţionale. Denumirea se face prin adăugarea la cuvântul acid a numelui hidrocarburii cu acelaşi număr de atomi de carbon şi a sufixul –dioic.hidrazidele acizilor carboxilici se obţin din esteri ai acizilor carboxilici cu hidrazina Decarboxilarea acizilor carboxilici este procesul de eliminare a dioxidului de carbon din moleculele acizilor organici. Astfel: • Acizii cu 2 şi 3 atomi de C în moleculă (oxalic şi malonic) se decarboxilează la încălzire conducând la obţinerea de acizi monocarboxilici cu un atom de C mai puţin în moleculă T oC HOOC-COOH HCOOH -CO 2 • Acizii butan. Baze teoretice ale chimiei . respectiv nitrili: O O O 220oC P2O 5 H3C C + NH 3 H3 C C H3C C H3C C N -H2O -H2O OH O-NH 4 NH2 .

Atomii din grupa amidică pot fi înlocuiţi cu radicali organici dând naştere amidelor substituite. 9. Reactivitatea amidelor este legată de conjugarea electronilor p neparticipanţi de la atomul de azot cu electronii π ai dublei legături C=O. Rezultă derivaţi funcţionali care au proprietatea comună că prin hidroliză generează acidul din care au provenit. ambele din structura grupei carboxilice.4.5. 9.4. secundare şi terţiare. 9.1. Efectul este diminuat odată cu depărtarea grupei COOH de dubla legătură. Acizii din această clasă. Acizi monocarboxilici nesaturaţi Conţin grupa carboxil legată de o catenă nesaturată. Dubla legătură şi grupa carboxil se influenţează reciproc. sunt mai tari decât acizii monocarboxilici cu acelaşi număr de atomi de carbon în moleculă. Poziţia legăturii duble faţă de grupa COOH se notează prin litere ale alfabetului grecesc sau prin cifre. Anhidridele sunt folosite drept agenţi de acilare precum şi în industria de medicamente. Baze teoretice ale chimiei 9. Este motivul pentru care halogenurile acizilor carboxilici sunt utilizate ca agenţi de acilare. Ca urmare acizii carboxilici aromatici pot fi saturaţi sau nesaturaţi: 9. Adiţia compuşilor nesimetrici este contrară regulii Markovnikov din cauza efectului inductiv atrăgător de electroni (-Is) al grupei COOH în raport cu legătura dublă.3. Cu alcoolii.5. fenolii şi aminele reacţionează mai puţin energic decât clorurile acide. Halogenuri ale acizilor carboxilici Se formează prin înlocuirea grupei -OH din -COOH cu un atom de halogen. reacţia de hidroliză se petrece mai greu decât în cazul halogenurilor acide şi numai în mediu acid sau bazic.5. Acizii monocarboxilici nesaturaţi dau reacţii la grupa carboxil rezultând derivaţi funcţionali şi reacţii de adiţie la dubla legătură. 9. De asemenea se hidrolizează mai greu decât clorurile acide dar mai uşor decât esterii. datorită influenţei dublei legături.3. pot fi primare. Atomul de halogen din aceşti compuşi este foarte reactiv şi poate fi substituit cu alţi atomi sau grupe de atomi. 9. după numărul de substituenţi de la atomul de azot. Acestea. Amidele secundare ciclice se numesc imide.4. Esteri 69 .5. Acizi carboxilici aromatici Gruparea COOH poate fi legată direct de inelul aromatic sau prin intermediul unor catene care pot fi saturate sau nesaturate.4.5. Derivaţi funcţionali ai acizilor carboxilici Provin prin modificarea grupei OH sau înlocuirea oxigenului carbonilic. Ca urmare.2. Anhidride ale acizilor carboxilici Pot fi considerate derivaţi funcţionali rezultaţi prin eliminarea unei molecule de apă între două grupe carboxil. Aceşti compuşi sunt denumiţi halogenuri de acil. Amide Sunt derivaţi funcţionali rezultaţi prin înlocuirea grupei -OH din grupa -COOH cu grupa aminică.

diacilgliceroli şi triacilgliceroli. Lipidele complexe conţin în molecula lor. Hidroliza bazică este o reacţie ireversibilă care conduce la săruri ale acizilor carboxilici şi alcooli. cele mai răspândite lipide în ţesuturile plantelor (uleiuri) şi animalelor (grăsimi). Prin hidrogenare. Hidroliza acilglicerolilor sub acţiunea hidroxizilor alcalini se numeşte saponificare. pe lângă componenta lipidică şi o componentă glucidică. Baze teoretice ale chimiei Sunt derivaţi funcţionali ai acizilor carboxilici în care gruparea -OH din -COOH este înlocuită cu o grupă alcoxil prin esterificare directă. Proprietăţile esterilor depind de natura acidului şi alcoolului din care provin. sunt esteri ai acizilor graşi monocarboxilici saturaţi sau nesaturaţi cu număr par de atomi de carbon şi catenă normală cu glicerina. Moleculele esterilor nu sunt asociate prin legături de H şi de aceea constantele fizice au valori mai mici decât ale acizilor din care provin. uleiurile vegetale se solidifică. Esterii participă la reacţii de substituţie prin care se înlocuieşte grupa alcoxil cu alte grupe funcţionale. Deosebit de importante sunt reacţiile de adiţie la dublele legături din moleculele acilglicerolilor. În condiţii de umiditate lipazele naturale determină hidroliza parţială a acilglicerolilor conducând la eliberarea de acizi graşi care conferă un gust specific. Din punct de vedere structural. Sunt insolubili în apă şi solubili în solvenţi organici.5. Acilglicerolii. sfingolipide. Steridele sunt esteri ai acizilor graşi superiori cu alcooli tetraciclici monohidroxilici numiţi steroli a căror unitate structurală de bază este steranul. Esterii acizilor inferiori sunt lichide cu miros plăcut de fructe sau flori. acilglicerolii pot fi hidrolizaţi prin fierbere cu acizi sau baze. rol plastic precum şi rol de material izolant. amestecuri care poartă numele de ceruri. plante (fitosteroli) şi ciuperci (micosteroli). pe lângă componenta lipidică şi o componentă de altă natură.5. rol de substanţe de rezervă. Reacţia se desfăşoară cu viteză superioară hidrolizei acide. răşini. adiţionată la dublele legături ale acizilor graşi din 100g acilglicerol se numeşte indice de iod. un aminoalcool dihidroxilic nesaturat. 9. Cantitatea de I2 sau Br2. Hidroliza esterilor are loc prin acţiunea catalitică a acizilor sau bazelor. gliceride. după gradul de acilare al grupelor OH se deosebesc monoacilgliceroli. Acizi fenolici Conţin în moleculă grupările -OH şi -COOH legate de un nucleu aromatic direct sau prin intermediul unei catene. În natură. Fosfolipidele (fosfatide) sunt lipide complexe în care una din grupările hidroxil primare ale glicerolului este esterificată cu acid fosforic. Cantitatea în mg de hidroxid de sodiu sau de potasiu necesară pentru saponificarea unui gram de triacilglicerol se numeşte indice de saponificare. Ionii carboxilaţi eliberaţi în urma acestei reacţii formează cu cationii sărurile corespunzătoare numite săpunuri. Reacţia cu amoniacul conduce la amide iar reacţia cu aminele conduce la amide substituite la atomul de azot Lipidele constituie o grupă de substanţe bioorganice larg răspândite în organismele vii. umidităţii şi luminii acilglicerolii naturali capătă miros neplăcut şi gust iute. Aceştia. ceridele apar în amestec cu alcooli primar. unde au rol energetic. lipidele se clasifică în lipide simple (ceride. proces folosit la prepararea margarinei. 70 . Procesul se numeşte rîncezire şi are consecinţe nedorite în industria alimentară. Sfingolipidele sunt lipide complexe care conţin în moleculă sfingozina. în grame. Sub acţiunea oxigenului. Glicolipidele sunt lipide complexe care conţin în moleculă. Ca esteri. sub acţiunea oxigenului. acizi graşi liberi. steride) şi lipide complexe (fosfolipide. Sterolii sunt răspândiţi în ţesuturile animale (zoosteroli). Hidroliza acidă este o reacţie reversibilă care conduce la un acid şi un alcool. se oxidează la nivelul legăturilor duble rezultând peroxizi toxici care se pot scinda prin ruperea catenei hidrocarbonate rezultând compuşi carbonilici ce conferă produsului miros şi gust neplăcut. Întrucât glicerina este un alcool trihidroxilic. Ceridele sunt esteri ai acizilor graşi superiori (C14 – C34) cu alcooli monohidroxilici superiori şi număr par de atomi de carbon. acilgliceroli. glicolipide). steride .

Baze teoretice ale chimiei
Acizii fenolici au proprietăţi ale acizilor carboxilici şi fenolilor. Când cele două grupe sunt în
poziţie orto se manifestă efectul inductiv negativ (-Is) al grupei -OH care conduce la formarea unei
structuri închise numite chelat. Această structură influenţează mobilitatea ionilor H+ care se
desprind mai uşor decât în cazul acidului benzoic.

9.5.6. Acizi carbonilici

Conţin în moleculă grupele -COOH şi carbonil. În funcţie de tipul grupei carbonil acizii
carbonilici pot fi acizi aldehidici sau acizi cetonici. Poziţia grupelor carbonil faţă de grupa carboxil
se notează cu litere ale alfabetului grecesc.

9.5.7. Aminoacizi

Sunt compuşi organici care conţin în moleculă una sau mai multe grupe aminice precum şi
una sau mai multe grupe carboxil. După natura radicalului de care se leagă grupele funcţionale
aminoacizii sunt alifatici, aromatici şi heterociclici. După poziţia reciprocă a celor două grupe
funcţionale aminoacizii pot fi α, β, γ, δ-aminoacizi.
Denumirea aminoacizilor se face: poziţia grupei aminice faţă de gruparea COOH indicată prin
litere greceşti la care se adaugă numele acidului
Cu excepţia glicocolului care nu are în moleculă atom de carbon asimetric, toţi ceilalţi
aminoacizi au şi ca urmare prezintă activitate optică. Izomerii optici sunt D, şi L putând exista şi
sub formă de racemic. S-a constatat că din cei 20 aminoacizi naturali cu răspândire universală
care intră în structura proteinelor şi care sunt metabolizaţi în organisme vii fac parte din seria L
(numărul aminoacizilor este mai mare unii dintre ei gasindu-se rar în unele proteine sau liberi în
plante)

Proprietăţi chimice
Datorită prezenţei în moleculă a funcţiunilor acidă şi bazică, aminoacizii există în soluţie
apoasă sub formă de ioni bipolari:
H3N+ R COO-
În mediu acid aminoacizii se comportă ca baze (acceptă H+) iar în mediu bazic, ca acizi
(cedează H+). Datorită acestei proprietăţi aminoacizii migrează în câmp electric. Dacă în soluţia
unui aminoacid se adaugă o mică cantitate de acid sau bază, aceasta va fi neutralizată fără a se
modifica apreciabil pH-ul. Pe această proprietate se bazează funcţia tampon a aminoacizilor în
organismele vii.

Proprietăţi chimice
Proprietăţile aminoacizilor se datorează prezenţei grupelor -NH2 sau -COOH precum şi
prezenţei lor simultane.
Proprietăţi datorate prezenţei grupării -COOH
Aminoacizii reacţionează cu hidroxizii alcalini formând săruri:
H 2N R COOH + NaOH H 2N R COONa + H2O
Aminoacizii reacţionează cu alcoolii, în cataliză acidă, formând esteri:
H+
H 2N R COOH + HOR' H 2N R COOR' + H2O
Aminoacizii reacţionează cu PCl5 rezultând cloruri acide, stabile sub formă de clorhidraţi:
O
H 2N R COOH + PCl 5 H2N R C + POCl3 + HCl
Cl

O
+
H3N R C HO-
Cl
Decarboxilarea aminoacizilor conduce la obţinerea de amine fiziologic active. În
organismele vii reacţia se desfăşoară enzimatic:
71

Baze teoretice ale chimiei
-CO2
H 2N R CH 2 COOH H 2N R CH3
Reducerea aminoacizilor conduce la aminoalcooli
H2N R CH2 COOH + 2H2 H 2N R CH2 CH2 OH + H2O
În prezenţa amoniacului, aminoacizii conduc la formarea amidelor. Spre exemplu acidul α-
aminosuccinic (acid aspartic) în reacţie cu amoniacul conduce la obţinerea amidei acidului
aspartic, asparagina:
H O
HOOC CH COOH + 2NH3 COOH C CH 2 C + H2O
NH2
NH2 NH2
Reacţia este foarte importantă pentru că reglează conţinutul de amoniac din organismele
vegetale deoarece o concentraţie prea mare de amoniac este toxică pentru plante. Prin formarea
amidelor, plantele blochează amoniacul în exces care în caz de nevoie este eliberat prin reacţia
inversă.
Proprietăţi datorate prezenţei grupei -NH2
Aminoacizii reacţionează cu acizi minerali conducând la formarea de săruri.
Alchilarea aminoacizilor la gruparea aminică se realizează cu iodură sau sulfit de metil, în
mediu alcalin, rezultând săruri cuaternare de amoniu numite betaine. Reprezentantul clasei este
derivatul trimetilat al glicocolului, betaina propriu-zisă care se găseşte în sfecla de zahăr:
H2
H3N+ C COO- + 3CH3I (CH3)N+ CH2 COO-
Acilarea grupelor aminice se realizează cu cloruri acide sau anhidride rezultând aminoacizi
acilaţi. De exemplu, glicocolul se acilează cu clorura de benzil rezultând benzilglicocol:
O
O
HOOC CH 2 NH2 + C C6H5 HOOC CH 2 NH C C6H5
Cl
Dacă reacţia este condusă în prezenţa clorurii unui aminoacid rezultă peptide
O
O
HOOC CH2 NH2 + C CH2 NH2 HOOC CH2 NH C CH2 NH2
Cl
Reacţia cu acidul azotos se petrece în mediu acid şi determină dezaminarea aminoacidului
conducând la hidroxiacizii corespunzători cu degajare de azot. De exemplu, alanina se
dezaminează în prezenţa acidului azotos rezultând acid lactic:
CH3 CH NH 2 + HONO CH 3 CH OH + N2 + H2O

HOOC COOH
Reacţia de transaminare se desfăşoară între un cetoacid şi un aminoacid rezultând
aminoacidul cetoacidului şi cetoacidul aminoacidului. În organismul viu aceste reacţii se petrec sub
acţiunea transaminazelor când are loc transferul unei grupării -NH2 de la un aminoacid la un
cetoacid rezultând un nou aminoacid şi un nou cetoacid:
Dezaminarea aminoacizilor se realizează oxidativ, hidrolitic sau reductiv, reacţia fiind
importantă în metabolismul organismelor vii.. Dezaminarea oxidativă conduce la α-aminoacizi:
R CH NH2 + 1/2O 2 R C O + NH3

HOOC COOH
Dezaminarea hidrolitică conduce la α-hidroxiacizi:
H
R CH NH2 + HOH R C OH + NH3

HOOC COOH
Dezaminarea reductivă conduce la acizi carboxilici:
H2
R CH NH2 + H2 R C COOH + NH3

HOOC
Proprietăţi determinate de prezenţa simultană a celor două grupe funcţionale
Reacţia de dezaminare şi decarboxilare are loc la obţinerea alcoolilor prin procese de
fermentaţie alcoolică ale cerealelor sau cartofilor sub acţiunea enzimelor din drojdia de bere. Spre
exemplu leucina din cartof prin fermentaţie alcoolică conduce la alcool izoamilic:
72

Baze teoretice ale chimiei
H H
CH 3 C CH2 CH COOH + HOH CH 3 C CH2 CH 2 OH + CO 2 +NH 3

CH3 NH 2 CH3
Aminoacizii formează cu metalele grele (Ni, Pb, Cu) săruri complexe frumos colorate,
proprietate utilizată în chimia analitică pentru identificarea cationilor respectivi.
Aminoacizii participă la reacţii de condensare cu eliminare de apă între grupele -NH2 şi –
COOH, rezultând peptide sau proteine, în funcţie de numărul de aminoacizi care participă la
reacţie. Legătura dintre aminoacizi se numeşte legătură amidică sau peptidică. De exemplu, glicina
şi alanina se condensează formînd o trpeptidă numită glicil-alanil-glicina:
H 2N CH 2 COOH + H 2N CH COOH +H 2N CH 2 COOH H2 N CH 2 C NH CH2 C NH CH2 COOH

CH 3 O O
Aminoacizii se împart în mai multe grupe:
• Aminoacizi monoamino monocarboxilici (acid α-aminoacetic sau glicocol sau glicina; acid α-
aminopropionic sau α-alanina; acid α-aminoizovalerianic sau valina; acid α-aminoizocapronic
sau leucina);
• Aminoacizi hidroxilaţi (acid α-amino-β-hidroxipropionic sau serina; acid α-amino-β-hidroxibutiric
sau treonina);
• Aminoacizi tiolici conţin grupa tiolică (SH) sau tiolică substituită (acid α-amino-β-tiol propionic
sau cisteina; acid α-amino-γ-metil-tiobutiric sau metionina);
• Aminoacizi monoamino dicarboxilici (acid α-amino-succinic sau acid aspartic; acid α-amino-
glutaric sau acid glutamic);
• Aminoacizi diamino monocarboxilici (acid α,δ-diaminovalerianic sau ornitina; acid α,ε-diamino-
capronic sau lizina; acid α-amino-δ-guanidin-valerianic sau arginina; acid α-amino-δ-carbamid
(ureid)-valerianic sau citrulina);
• Aminoacizi aromatici (acid α-amino, β-fenil propionic sau fenilalanina; p-hidroxifenilalanina sau
tirozina);
• Aminoacizi heterociclici (acid α-amino,β-indol propionic sau triptofan; acid α-amino,β-imidazol
propionic sau histidina.

9.5.8. Peptide

Sunt combinaţii organice care pot fi considerate ca amide substituite ce rezultă prin eliminarea
de apă între doi sau mai mulţi aminoacizi (între o grupă carboxil a unui aminoacid şi o grupă amino a
altuia). Resturile de aminoacizi din peptide sunt legate covalent prin legături peptidice:
CO NH
Datele experimentale indică faptul că legătura peptidică -CO-NH- constituie un sistem
simplu conjugat, în care conjugarea se realizează între perechea de electroni π a grupării
carbonilice şi perechea de electroni neparticipanţi de la atomul de N vecin. În urma delocalizării
electronilor, legătura peptidică manifestă un caracter pronunţat de legătură dublă.
Peptidele cu un număr mai mic de 10-20 resturi de aminoacizi în moleculă sunt denumite
oligopeptide. Peptidele cu număr mai mare de resturi de aminoacizi în moleculă sunt numite
polipeptide. Polipeptidele a căror secvenţă specifică este mai mare de 50 reziduuri sunt numite în
mod obişnuit proteine dar cercetătorii au păreri diferite legate de numărul de reziduuri de
aminoacizi de la care se foloseşte acest termen. Când doi sau mai mulţi aminoacizi se combină
pentru a forma peptide, ceea ce rămâne din fiecare aminoacid după îndepărtarea apei este
denumit reziduu al aminoacidului. Reziduul care are o grupă amino liberă se numeşte N-terminal
iar cel care are o grupare carboxil liberă se numeşte C-terminal. Reziduurile se denumesc după
numele aminoacidului eliminându-se cuvântul acid.
Pentru a denumi peptidele se începe cu numele grupei acil reprezentând reziduul N-
terminal urmat, în ordine, de numele grupelor acil reprezentând reziduurile interne. Numai reziduul
C-terminal este denumit cu numele aminoacidului de la care provine şi acesta reprezintă sfârşitul
numelui peptidei.

73

Mecanisme de reacţie în chimia organică. această reacţie de apărare a organismului viu se numeşte imunitate . 8. A.imunoglobuline). Reacţii ale acizilor monocarboxilici pentru obţinerea unor derivaţi funcţionali. • rol de apărare a organismului.. 5. Pickering. Bibliografie selectivă 1. 2nd edition. secundară şi terţiară într-un conglomerat spaţial complex. Chişinău. Kastin. Toma.Molybdenum hydroxylases as drug-metabolizing enzymes. animalelor şi microorganismelor). enoli şi fenoli. ciclice sau de perspectivă. 6. Dawson.W. 3. Delian. Crăciun. 74 . 4.J. C. Reacţii ale alcoolilor la legătura oxidrilică. • structura secundară .newi. Condensarea compuşilor carbonilici.J. • rol în contracţia musculară (actina şi miozina din muşchi).. 16(1-2): 119-156. Biobehav.Using softer X-ray absorption spectroscopy to probe biological systems. North East Wales. rezultat al asocierii a două sau mai multe catene polipeptidice numite protomeri.. 47-53.numărul.uk/buckleyc/atomic. Neurosci. Asai.L.replierea şi înfăşurarea segmentelor α-helicoidale şi β-pliate într-o organizare spaţială complexă sub formă de ghem sau globulă. K.orientarea spaţială a catenei polipeptidice ( variante ale structurii secundare sunt structura α-helicoidală) şi structura β-pliată). Burzo. Aluminum-induced neurotoxicity: alterations in membrane function at the blood-brain barrier.Miracle cure organic germanium. Inc. Japan Publications Inc. C. 2. • rol hormonal participând la reglarea proceselor biochimice (unele proteine sau polipeptide pot acţiona ca hormoni). J.Introduction to Atomic Structure. natura şi succesiunea resturilor de aminoacizi. Diferenţe structurale între alcooli. Reacţii de condensare a aminoacizilor – legătura peptidică. C. New York.. Bucureşti. C. 8.. 1985 . 2. Jones L. Ed. Akabayov. F.Procesele fiziologice din plantele de cultură. Freeman & Company.H. • structura terţiară . 12: 392-401.. Semnificaţii ale reprezentării glucidelor prin formule liniare. http://www. A. Intreprinderea Editorial-Poligrafică Stiinţa... – 1989... Reacţii ale fenolilor determinate de prezenţa nucleului benzenic. Beedham.. 1973 .N.Chemical principles: The Quest for Insight. Republica Moldova. Synchrotron Rad. 7. George. Reacţii de dezaminare a aminoacizilor.J.. I.. I. Baze teoretice ale chimiei Proteinele şi acizii nucleici sunt cei mai importanţi componenţi chimici ai materiei vii. • rol de catalizatori ai reacţiilor chimice în sistemele biologice (aceste proteine se numesc enzime). Proteinele se caracterizează prin patru nivele de organizare structurală care indică: • structura primară . J. Drug. 1997 . Dobrescu. H.. împotriva substanţelor străine şi celulelor provenite din alte organisme (sub formă de anticorpi. Bazicitatea aminelor alifatice şi aromatice... 1989 . Proteinele îndeplinesc multe funcţii importante în organismul viu: • rol structural împreună cu lipidele şi glucidele (reprezintă suportul chimic structural al tuturor formaţiunilor morfologice evidenţiate în celulele şi organele plantelor. 13(1).htm#Atomic Structure. Banks. I. • rol de transport activ a unor substanţe micromoleculare şi al ionilor anorganici. 9.Handbook of nutritionally essential minerals. 5.. S. fiecare cu structura sa primară. 7.ac. P.D. Metab. B. Ştiinţifică. • structura cuaternară . Atkins. TEST DE VERIFICARE A CUNOŞTINŢELOR 1. Beard.nivelul de organizare structurală cel mai înalt.. 2005 . 2005 . Marcel Dekker.. Sagi. Institute of Higher Education. Badea.. Proprietăţi speciale ale acizilor dicarboxilici. 2001 . W. 10.A. E. Rev. 1999 . 3. Buckley. W. G. Rev. 6.. Doonan. 4..

The thyroid gland.C.D. Vercesi. Institute of Medicine. P. A... Humelnicu. Foster. Mustacich. Mukund. S. Vasiliu. M. Biochemistry. Ed. Baltimore. J. T. Acford... T. 2000 . New York. Williams & Wilkins. 1999 . National Academy Press..J. 1948 . 26. Iaşi. Muscalu. 1999 . Hazegh-Azam.. Baltimore. A..Iron in Medicine and Nutrition. 1982 - Fiziologia plantelor. Norris. 97(9): 4627-4631. silicon. Shike. D. Elucidating a biological role for chromium at a molecular level.. M..C.. Goldberg. 1994 .Copper biochemistry and molecular biology. Cambridge University Press. Ursini. 1991 .. vol. Dima. D.... 28. National Academy Press. Vitamin D.. R. Rev. M. Food and Nutrition Board...E. “Alexandru Ioan Cuza”.. Morel. Shils. Hay.. 9th ed. G. Ed.W.Chimie generală. D. 19. structure and properties. 1975 ... 27... Assoc.. Anglia. Williams & Wilkins.. Olson.. Marcu. ***** .M.. 33. Ed. 22. Am... Ed. 74: 736- 738. 63(5): 797S-811S.Inhibitory effects of zinc on magnesium balance and magnesium absorption in man.C. M. 24. Öpik. V. Shils. Suciu. Bucureşti.Chimie anorganică. . Biol. Olson. Heim.. Shike. Bucureşti. S. I. Industrial Estate. Baze teoretice ale chimiei 9. 1999 . M. Nedelcu. Univ.F. D. Ltd. Tehnice “Gh. III. Rolfe. Nutr. Davies. M. Shils. Williams.W. Phys. J. Clin.D. 75 . – 1989.Modern inorganic chemistry.. P. Neniţescu. Olson.. Baltimore. V.A. 12. Diet. I. Ed. – 2002. C..Le sol vivant. Ed.Thioredoxin reductase.Calcium. Coll. iodine.Dietary reference intakes for vitamin A. Macmillan Publishing Co. Ross. Zumdahl. Kiess.M.Fiziologie vegetală. Cojocaru. Dillard. 20(5): 635-638. Did. Fairbanks.. Chem.I. 1980 .. Mülliken. chromium.. 13.. 23. Acc. Vincent. Nutrition in Health and Disease. Smith. 21.. Iaşi. GAMA. W. J.W.S. 1999 .S.. J. 30. 1998 .. M.U. Braz. Olteanu. Holliday. Zamfirache. Biochem. Molea... Nielsen. Wilson. Res.. Larsen.. G. 99(7): 836-843. Saunders Company. M. 1978 . didactică şi pedagogică. 17. F. 35. vol.R... şi Pedag. Linder.D. Adams. Philadelphia. Şt. A. 1972 . Inc..M. boron. Tehnopress.S. Meisch. 285(5432): 1393-1396.The role of vanadium in green plants. Milică. 346(1): 1-8.A. 36.. vanadium.2001 . 1999 . 33(7): 503-510. 37. 15. Am. 29.. Holben. Univ. 1985 .. Chemistry.M. 2000 .2000... 116(1): 91-95. Science. A.. 10.B. Bucureşti.Biochimia vitaminelor..Magnesium. Med. S. eds. Ed. F. 13(5):479-484. M. Food and Nutrition Board. 1998 . C. H. H. France.. Ed.H.. 32. Massachusetts. Z. Duca. Didactică şi Pedagogică. Arch Microbiol.Ultratrace minerals. J. Nutr. Tehnică.Molecular orbital method and molecular ionization potentials. 2007 . manganese. vol.. I. Matthey. I. nickel. M. C. Ed Azimuth.K..C. Martins. Washington DC.Dicţionar de fizică. a novel tungstencontaining enzyme with a potential glycolytic role in the hyperthermophilic archaeon Pyrococcus furiosus. Magnesium. H. Am. D. J. D. 2005 .The physiology of flowering plants. I. Institute of Medicine.H. R. Teşu. 31..C. V. 25. and Fluoride. D. I.... 11. 9th ed.A.. Ross. Ciobotaru. J. Iaşi. C.F. Williams Textbook of Endocrinology. 9th ed. Nutrition in Health and Disease. Popescu. 38.. Enciclopedică Română. copper. Bucureşti.. Washington DC. 34. and zinc. Biol.Chemistry – reactions..k 1996 . 1995 .W.Dual function of the selenoprotein PHGPx during sperm maturation. J. S. 1996 .. molybdenum. 16. D... N.R...Glyceraldehyde3phosphate ferredoxin oxidoreductase. 9th ed. Gobat. Influence on cell division of Chlorella.E.E. Introducere în chimia anorganică.Tratat de chimie anorganică. D. Spencer. J. Negoiu. I. Baia.. Res. . 2005 . Powis. A.A biological function for cadmium in marine diatoms. Gh..Elemente de chimie generală. J..Chimie analitică generală.. 20.. 1987 . Shike. 1978 .G. 14. Aragno. J. 18. Sussex. Chem. Ross. Lane. vitamin K. F. Phosphorus. eds. D.M. eds.. 270: 8389-8392. T. A.1997 . Larsen. E. C. Asachi”. ***** . 1972 .The mechanism and biological role of calcium transport by plant mitochondria.B. A.. W. F.. Chambers. H. Kronenberg. M. J.The diverse role of selenium within selenoproteins: a review.. Carnieri.R. Presses Polytechniques et Universitaires Romandes. H. M. Dorobanţu. Heath and Company. M... Benzschawel. Iaşi. Shils. Ed. Iaşi. eds. iron. P..

Baze teoretice ale chimiei 76 .