CHIMIE GENERALA - CURS

-

Cuprins
1

INTRODUCERE

1.Baze teoretice ale chimiei
1.1. Definiţie şi ramuri ale chimiei 1.2. Unităţi de măsură 1.3. Materia şi substanţele chimice 1.4 Elemente chimice 1.5. Reprezentarea substanţelor chimice 1.6. Legi fundamentale ale chimiei 1.6.1. Legea conservării masei 1.6.2. Legea proporţiilor definite 1.6.3. Legea proporţiilor multiple 1.6.4. Legea proporţiilor echivalente 1.6.5. Legea lui Avogadro 2. Teoria atomică a materiei 2.1. Structura atomului 2.2. Modele atomice 2.2.1. Modele atomice precuantice 2.2.2. Modele atomice cuantice 2.3. Orbitali atomici 2.3.1. Orbitali atomici de tip s 2.3.2. Orbitali atomici de tip p 2.3.3. Orbitali atomici de tip d 2.3.4 .Orbitali atomici de tip f 2.4. Ocuparea cu electroni a orbitalilor atomici 2.4.1. Principiul ocupării succesive a orbitalilor cu electroni 2.4.2. Principiul de excludere al lui Pauli 2.4.3. Regula lui Hund 3. Sistemul periodic al elementelor 3.1. Generalităţi privind tabelul periodic al elementelo 3.2.Structura tabelului periodic al elementelor 3.3. Corelaţii între structura învelişului de electroni şi poziţia elementelor în sistemul periodic 3.4. Periodicitatea proprietăţilor elementelor chimice 3.4.1. Proprietăţi neperiodice ale elementelor chimice 3.4.2. Proprietăţi periodice ale elementelor chimice 4. Legături chimice 4.1 Legături chimice intramoleculare 4.1.1. Legătura ionică 4.1.2. Legătura covalentă 4.1.3. Legătura metalică 4.2 Legături chimice intermoleculare 4.2.1. Legătura de hidrogen 4.2.2. Legături prin forţe van der Waals 5. Stoechiometria reacţiilor chimice 5.1. Stoechiometria – definiţie şi instrumente de lucru 5.2. Reacţii chimice 5.2.1.Reacţii chimice fără modificarea stării de oxidare 5.2.2.Reacţii chimice cu modificarea stării de oxidare 5.2.3. Aspecte cinetice şi termochimice ale reacţiilor chimice 6. Componenţi anorganici ai materiei vii 6.1. Apa - metabolit universal 6.2. Caracterizare generală şi importanţa biologică a elementelor din sistemul periodic

1 1 1 2 3 4 4 5 5 5 6 6 6 6 7 7 7 10 10 10 10 11 11 11 11 11 12 12 12 14 14 14 14 15 15 15 16 20 21 21 21 22 22 22 22 24 25 25 25 27
2

6.2.1. Hidrogen 6.2.2. Grupa IA (1) 6.2.3. Grupa IIA (2) 6.2.4. Metale tranziţionale 6.2.5. Grupa IIIA (13) 6.2.6. Grupa IVA (14) 6.2.7. Grupa VA (15) 6.2.8. Grupa VIA (16) 6.2.9. Grupa VIIA (17) 7. Noţiuni fundamentale de chimie organică 7.1. Efecte electronice în compuşi organici 7.1.1. Efectul inductiv 7.1.2. Efectul electromer 7.2. Noţiuni de izomerie 7.2.1. Izomeria plană 7.2.2. Izomeria spaţială sau stereoizomeria 8. Hidrocarburi 8.1. Hidrocarburi saturate 8.1.1. Alcani şi izoalcani 8.1.2. Cicloalcani 8.2. Hidrocarburi nesaturate 8.2.1. Alchene 8.2.2. Alcadiene 8.2.3. Alchine 8.3. Hidrocarburi aromatice 8.3.1. Hidrocarburi aromatice mononucleare 8.3.2. Hidrocarburi aromatice polinucleare 9. Compuşi organici cu funcţiuni simple 9.1. Compuşi hidroxilici 9.1.1. Alcooli 9.1.2. Enoli 9.1.3. Fenoli 9.2. Amine 9.3. Compuşi carbonilici 9.3.1. Glucide 9.4. Compuşi carboxilici 9.4.1. Acizi monocarboxilici saturaţi 9.4.2. Acizi dicarboxilici saturaţi 9.4.3. Acizi monocarboxilici nesaturaţi 9.4.4. Acizi carboxilici aromatici 9.5. Derivaţi funcţionali ai acizilor carboxilici 9.5.1. Halogenuri ale acizilor carboxilici 9.5.2. Anhidride ale acizilor carboxilici 9.5.3. Amide 9.5.4. Esteri 9.5.5. Acizi fenolici 9.5.6. Acizi carbonilici 9.5.7. Aminoacizi 9.5.8. Peptide BIBLIOGRAFIE SELECTIVĂ INTRODUCERE

27 28 29 31 33 35 36 38 39 42 42 42 42 43 43 44 45 45 45 46 47 47 48 49 49 49 51 53 53 53 54 55 56 57 58 62 62 63 64 64 64 64 64 64 65 66 66 66 68

3

Cursul ajută la înţelegerea modelelor fundamentale ale chimiei. utilizând noţiunile de bază. Principalele ramuri ale chimiei sunt: Chimia anorganică . reactivitatea. legi. Problemele. modelarea.. interpretarea naturii substanţelor pe baza structurii lor. în vederea abordării la un nivel superior a disciplinelor cuprinse în programele analitice ale anilor de studii. Baze teoretice ale chimiei 1. transformările pe care le suferă substanţele.studiul elementelor chimice şi al compuşilor acestora. ci prin abordarea lor critică şi creativă. precum şi cu funcţionarea şi transformările acestora în cursul vieţii. producerea de energie prin reacţii chimice. Chimia analitică – ramura care elaborează şi foloseşte metode. precum şi utilizările substanţelor în diferite domenii de activitate. În ultimele decenii. controlează evenimentele din lumea înconjurătoare şi este vitală pentru cele mai multe activităţi.ramura descriptivă a chimiei care se ocupă cu sinteza. Studiul chimiei generale are drept scop stimularea interesului pentru chimie şi furnizarea de informaţii utile.Definiţie şi ramuri ale chimiei CHIMIA este ştiinţa fundamentală a naturii care studiază în mod sistematic: structura. compoziţia şi proprietăţile substanţelor.ştiinţa care se ocupă cu studiul structurii şi funcţiilor compuşilor prezenţi în organismele vii. proprietăţi ale substanţelor. mijloace si metodologii de obţinere a informaţiilor legate de compoziţia şi natura substanţelor.Chimia este ştiinţa fundamentală a naturii. sinteza de noi substanţe. Chimia fizică – ramura care relizează studii ale legilor şi fenomenelor chimice. Textul introduce o serie de noţiuni fundamentale utilizate pentru descrierea comportării materiei. prin numărul mare de substanţe descoperite în natură sau sintetizate în laboratoarele de cercetare şi prin perfecţionarea aparaturii utilizate în laboratoarele de cercetare ştiinţifică. Chimia organică . uneori complexe. precum şi legile care guvernează aceste procese. precum şi cu reacţiile compuşilor care conţin carbon legat chimic de hidrogen. arată implicarea acestei discipline în lumea reală şi dezvoltă aptitudini de rezolvare a problemelor pe care le implică această disciplină. 1. cu excepţia hidrocarburilor şi a derivaţilor lor. metode. care se află la baza proceselor ce susţin viaţa. pe care le pune chimia nu se rezolvă prin simplă memorizare. identificarea.1. modele cu care operează chimia etc. precum şi a structurii combinaţiilor chimice prin metode teoretice şi experimentale ale fizicii. se constată o evoluţie rapidă în cunoaşterea chimică. cu proprietăţi specifice. subliniind importanţa acestei discipline pentru lumea vie. Biochimia . conexiunile dintre lumea cotidiană şi cea moleculară. 4 .

radianul (rad) şi steradianul (sr). În natură există elemente compuse din atomi de acelaşi fel (monoizotopice . unitatea din Sistemul Internaţional este secunda (s) dar. suma maselor protonilor şi neutronilor. ora. Valoarea sa depinde de scara termometrică în care este exprimată (Dima.1. a utilizat drept unitate de masă atomică a 16-a parte din masa atomului de oxigen.Unităţi de măsură Observaţia ştiinţifică cantitativă are drept rezultat un număr şi o unitate de măsură. Temperatura caracterizează starea de încălzire a unui sistem fizic. ambele componente ale valorii măsurabile conferind semnificaţie determinării. masa. Pentru un element oarecare. Lungime 2. masele atomice se scriu fără unitate de măsură. două caracteristici care depind de cantitatea de substanţă studiată.1. dar este destul de frecventă şi exprimarea temperaturii în grade Celsius (oC) sau grade Fahrenheit (oF). et al. Prin convenţie internaţională unitatea de masă atomică a fost definită ca fiind a 12-a parte din masa izotopului 12C. două unităţi suplimentare. Densitatea unei substanţe este raportul dintre masă şi volum. Greutatea unui obiect este răspunsul masei la gravitaţie şi variază în raport cu tăria câmpului gravitaţional. Pentru timp. pe lună etc. neutroni şi electroni. Masa atomică este un număr ce reprezintă de câte ori masa unui atom este mai mare decât unitatea de masă atomică.). se mai folosesc şi unităţi cum ar fi minutul. Intensitate luminoasă Unitate de măsură metru kilogram secundă amper Kelvin candelă Simbol m kg s A K cd Mărimi fizice importante pentru chimie sunt volumul. În general. Temperatură 6. temperatura se măsoară în grade Kelvin. (1dm3=1l.Na. Masa unui obiect nu este influenţată de câmpul gravitaţional şi reprezintă cantitatea de materie pe care o conţine acesta.). . monitorizarea.ştiinţa care se ocupă cu detecţia. din cauza mărimii variabile). cu aproximaţie.2. Masele atomilor reprezintă. Greutatea specifică este raportul dintre densitatea substanţei studiate şi densitatea unei substanţe de referinţă (în mod obişnuit apa la temperatura de 4oC a cărei densitate este egală cu unitatea). se ţine seama atât de numărul de izotopi stabili. Volumul reprezintă spaţiul pe care îl ocupă o substanţă sau un obiect oarecare. În biochimie şi biologia moleculară. Unitatea utilizată în laborator este mililitrul (ml). unitate derivată din unitatea de lungime.660539x10-27[kg]. Masa atomică a unui element 5 . a fi masa atomului de hidrogen. de către Dalton. Unitatea de măsură este m3. În Sistemul Internaţional.Unităţi de bază în Sistemul Internaţional Nr. 1cm3=1ml). se utilizează unitatea numită Dalton (1u=1Da=1/NA[g]=1/1000xNA[kg]=1. transportul şi transformările chimice ale substanţelor naturale şi sintetice prezente în mediul înconjurător. cantitatea de substanţă etc. Această unitate de măsură nu este inclusă în Sistemul Internaţional. 1. fapt ce explică apariţia izotopilor. Mai târziu. considerată iniţial. Multiplii şi submultiplii zecimali ai unităţilor de măsură se denumesc cu ajutorul unor prefixe. temperatura. masa se poate considera egală cu greutatea. La stabilirea masei atomice a unui element. 1972). timpul. Al etc. Numărul de neutroni este variabil. crt.). dar este acceptată în acest sistem sub denumirea de unitate unificată de masă atomică şi se desemnează cu simbolul “u”. cât şi de raportul între aceştia. Tabelul nr. ziua sau anul (nu se foloseşte luna. Aston. cu precădere în cazul proteinelor. toţi atomii constitutivi au acelaşi număr de protoni. P.Chimia ecologică . dar cele mai multe există sub formă de amestecuri de izotopi. unde NA reprezintă numărul lui Avogadro) Atomii sunt alcătuiţi din protoni. Masă 3. Sistemul Internaţional de unităţi (SI) conţine şase unităţi fundamentale (tabelul 1.. Dacă tăria câmpului gravitaţional se consideră relativ constantă. precum şi un mare număr de unităţi derivate. Intensitate curent electric 5. unitatea pentru masă este kilogramul (kg). În sistemul internaţional. Mărime fizică 1. Timp 4. Unitatea de măsură a densităţii este raportul unităţilor de masură ale masei şi volumului (g/cm3 sau g/ml). Greutatea specifică este un număr fără unitate de măsură. 1. indiferent de locul unde se consideră determinarea (pe pământ.

Modificările chimice. egală numeric cu masa moleculară. Substanţele simple sau elementare sunt acele substanţe care sunt formate din atomi ai aceluiaşi element şi nu pot fi descompuse prin mijloace chimice în substanţe mai simple (Cl2. au masă proprie numită masă atomică absolută. spargerea. S-a determinat că un mol din orice substanţă conţine 6. Substanţele chimice pot fi simple şi compuse.)]. mol ionic – echivalent cu ionul gram. Aceeaşi situaţie este şi în cazul atomilor şi moleculelor.3. în proporţii de masă definite. Ca şi masa atomică absolută. la rândul lor. Elementele constitutive se află.a. trecerea substanţelor solide în stare lichidă sau gazoasă). Chimia se ocupă cu studiul unor specii materiale bine definite din punct de vedere structural.. Gazele pot fi comprimate sau se pot dilata pentru a ocupa diferite volume. Substanţele pot suferi schimbări ale proprietăţilor. Materia ocupă spaţiu şi are masă.97u.023x1023 particule. reprezintă transformarea unor substanţe în alte substanţe. 1974). O2 etc.m. Solidele sunt rigide.) şi 24% Cl-37 (36. care este numărul lui Avogadro (6. Substanţele compuse sunt alcătuite din atomi diferiţi şi pot fi transformate prin metode chimice în două sau mai multe substanţe simple. este o mărime relativă. Acele proprietăţi care descriu substanţa însăşi. Lichidele au volum propriu. mol molecular – echivalent cu molecula gram. aceste modificări putând fi clasificate la rândul lor în modificări fizice şi modificări chimice. din punct de vedere chimic. reprezintă schimbări ale aspectului fizic care nu afectează identitatea. care reprezintă acele caracteristici ale substanţei ce servesc pentru a o identifica şi a o diferenţia de alte substanţe. Modurile caracteristice în care o substanţă participă la reacţii chimice în urma cărora îşi schimbă compoziţia sunt denumite proprietăţi chimice. Masa moleculară reprezintă suma maselor atomice relative ale atomilor ce alcătuiesc molecula unei substanţe. motiv pentru care iau forma vaselor în care sunt depozitate. Substanţele chimice reprezintă compuşi a căror compoziţie şi structură sunt constante şi invariabile (Albu et al.96u. Cele mai utilizate proprietăţi pentru identificarea unei substanţe sunt acelea care pot fi măsurate şi exprimate numeric. îşi pierd proprietăţile caracteristice. ocupând întreg volumul şi luând forma recipientului în care se află. cunoscute şi sub numele de reacţii chimice. Materia poate exista în trei stări de agregare: gazoasă. fiind alcătuite din elemente chimice combinate în rapoarte de masă bine definite. exprimată în grame. Substanţele chimice se deosebesc între ele prin proprietăţi. Atomul gram reprezintă cantitatea în grame dintr-un element egală numeric cu masa atomică a acestuia. Br2. motiv pentru care masele atomice nu au întotdeauna valori reprezentate prin numere întregi [spre exemplu. dar nu au formă specifică. diferite din punct de vedere chimic. fizice şi chimice. reprezentând universul observabil.a.023x10 23). Lichidele nu suportă comprimări avansate.).m.Cl-35 (34.reprezintă o valoare medie a maselor izotopilor stabili ai elementului respectiv. Ca şi masa atomică. lichidă şi solidă. Modificările fizice. H2. cum ar fi modificările de stare (tăierea. masa moleculară absolută are valori extrem de mici şi se determină prin împărţirea moleculei gram la numărul lui Avogadro. Ele capătă proprietăţi diferite de ale fiecărui element component în parte iar elementele. denumite substanţe chimice. 6 . Atomii. Molecula gram (mol) reprezintă cantitatea de substanţă simplă sau compusă. deoarece este compus din 76%. având existenţă fizică definită. topirea. mol electronic – echivalent cu electronul gram. Valoarea masei atomice absolute se stabileşte raportând valoarea atomului gram la numărul de atomi dintr-un atom gram.45u. se numesc proprietăţi fizice. clorul are masa atomică 35. Noţiunea de mol se referă şi la alte tipuri de particule: mol atomic – echivalent cu atomul gram. au formă şi volum definite şi nu suportă compresiuni apreciabile. adimensională. masele atomice absolute nu pot fi utilizate în practică. 1. Gazele se caracterizează prin aceea că nu au volum şi formă proprii. Materia şi substanţele chimice Materia este definită ca substanţa din care sunt alcătuite obiectele fizice. Datorită valorii lor extrem de mici. dar nu implică transformări prin reacţii chimice.

Cl. iar restul elemente chimice artificiale. Hg. 90 sunt elemente chimice naturale. au semnificaţie calitativă şi cantitativă. cum ar fi: distilare (simplă sau fracţionată). identificate în natură. Elementele sunt cunoscute prin denumiri uzuale şi prin abrevieri care constau în simboluri unice. Amestecurile omogene. introducându-se noţiunea de valenţă. F. exprimată prin numărul de legături simple pe care le poate forma atomul respectiv cu ceilalţi atomi sau prin numărul de electroni pe care un element îi cedează sau îi acceptă când reacţionează pentru a forma un compus. Reprezentarea substanţelor chimice Compuşii chimici se reprezintă în scris prin formule chimice care. sunt alcătuite din substanţe miscibile.4 Elemente chimice Elementul chimic sau substanţa elementară reprezintă totalitatea atomilor care au acelaşi număr atomic (Z) (provine din cuvântul latinesc elementum care înseamnă component al materiei). Ele au semnificaţie atât calitativă. di-. Separarea şi purificarea substanţelor se realizează prin diferite metode. Având acelaşi număr atomic. ca şi în cazul simbolurilor elementelor chimice. 1. Din cele 118 elemente descoperite până în prezent. tri-. recristalizare. temperatura de fierbere etc.). Xe. lichide sau gazoase. Speciile de atomi ai unui element care au acelaşi număr atomic. 7 . Amestecurile heterogene sunt alcătuite din substanţe nemiscibile şi. dar cu numere de masă (A) diferite.H. Elementele chimice cele mai noi sunt cele cu numerele de ordine sau numerele atomice (Z) între 112 şi 118.5. Fiecare substanţă din amestec îşi păstrează identitatea şi ca urmare proprietăţile. compoziţia şi proprietăţile lor nu sunt aceleaşi în toată masa amestecului (nisip în apă. Substanţele sunt răspândite în proporţii diferite în scoarţa terestră. Elementele chimice se găsesc în natură sub cele trei stări de agregare (gazoasă .restul elementelor chimice din tabelul periodic). antrenare cu vapori. putând fi separată de celelalte prin metode fizice sau mecanice. N. Analiza formulelor chimice a condus la ideea capacităţilor diferite de combinare a elementelor chimice. sublimare. Acestea sunt reprezentate prin simboluri temporare. Rn. Ea reprezintă un multiplu de numere întregi al formulei brute (se poate ca formula moleculară să coincidă cu formula brută). Caracteristica principală a amestecurilor este aceea că au compoziţie variabilă ce determină variaţia proprietăţilor lor fizice (densitate.). Simbolurile elementelor chimice sunt utilizate internaţional. obţinute în laborator. se numesc izotopi şi ocupă acelaşi loc în sistemul periodic al elementelor. 1. care se numesc soluţii. extracţie etc. vinul . Atomii sunt denumiţi mono-. Ne.În general. cât şi cantitativă. lichidă . în cea mai mare parte.Br. Elementele chimice reprezintă. formate din una sau două litere alese pentru a reprezenta elementul respectiv. filtrare. Valenţa reprezintă capacitatea de combinare a unui element. moleculară şi de structură. Formula structurală este o reprezentare simbolică a modului de legare a atomilor componenţi într-o moleculă indicând succesiunea legării lor precum şi locul pe care îl ocupă în moleculă o anumită particularitate structurală. fapt pentru care au aceeaşi compoziţie şi aceleaşi proprietăţi în toată masa (aerul . În natură.soluţie lichidă complexă. Ar. praf suspendat în aer etc. Valenţa multor elemente este determinată de abilitatea lor de a se combina cu hidrogenul sau de a-l înlocui din diferiţi compuşi. izotopii au proprietăţi aproape identice. Formula moleculară indică tipul şi numărul de atomi de fiecare fel dintr-un compus chimic. O. după numărul legăturilor pe care le formează. He.amestec omogen sau soluţie de gaze. tetravalenţi. Amestecurile pot fi omogene şi heterogene. substanţele chimice conţin mici cantităţi de substanţe străine. pe baza proprietăţilor diferite ale componenţilor şi implică numai modificări fizice. Formula brută indică natura elementelor şi proporţia relativă între numărul atomilor elementelor componente. cromatografie. substanţele există sub formă de amestecuri de substanţe pure solide. dar numere de masă diferite. solidă . aliajele soluţii solide). deosebindu-se între ei prin numărul diferit de neutroni din nucleele lor atomice. ca urmare. Formula chimică poate fi brută. numite impurităţi. amestecuri de atomi cu acelaşi număr atomic (Z). Kr.

6. suma algebrică a numerelor de oxidare a elementelor trebuie să fie egală cu sarcina efectivă a ionului [în ionul biatomic hidroxid (OH-). Starea de oxidare este un număr atribuit unui element dintr-un compus. 1. Legea proporţiilor definite După anul 1800. legea GayLussac. într-un sistem închis. Există reacţii chimice (reacţii nucleare) care se desfăşoară cu micşorarea considerabilă a masei reactanţilor când legea conservării masei se poate enunţa astfel: suma maselor reactanţilor este egală cu suma maselor produşilor de reacţie plus deficitul de masă dat de formula lui Einstein (dm = dE/c2). suma algebrică a numerelor de oxidare a elementelor este (-2) + (+1) = -1. ţinând cont de următoarele reguli: • numărul de oxidare al oricărui element în stare necombinată sau substanţă elementară este zero. Br.) când starea de oxidare a hidrogenului este +1. chimiştii au studiat reacţiile chimice. este constantă. Legi fundamentale ale chimiei • • Legile care guvernează procesele chimice pot fi împărţite în: legi ponderale – se referă la masele substanţelor care participă la reacţii chimice (legea conservării masei. legi volumetrice – se referă la relaţiile care se stabilesc între volumele de gaze implicate în reacţii chimice şi diferite proprietăţi ale gazelor (legea Boyle-Mariotte. Acest enunţ al legii conservării maselor este valabil pentru reacţiile chimice obişnuite. legea proporţiilor definite sau constante. • într-un ion poliatomic. Rb. cînd oxigenul are numărul de oxidare –1.6. • metalele alcaline au numărul de oxidare +1 (Li. Mg. Ca. –2. excepţii fiind cazurile în care este legat de un metal ca ion negativ (hidruri metalice . • metalele alcalino-pământoase au numărul de oxidare +2 (Be. CaH 2 etc. • halogenii. în scopul de a determina compoziţia diferitelor substanţe chimice.1. legea lui Charles.). K. Legea conservării masei Legea generală a chimiei este legea conservării masei. Na.NaH. descoperită şi formulată Lavoisier. prin experimentele lor. De aceea termenul de valenţă a fost înlocuit cu noţiunea de stare de oxidare sau număr de oxidare. 1. • numărul de oxidare al hidrogenului este în general +1. Principiul constanţei compoziţiei compuşilor este cunoscut ca legea proporţiilor definite sau constante. LiH. Diferitele reacţii studiate au condus la un enunţ al legii care a căpătat diferite formulări dintre care cea mai adecvată este: masa unui sistem chimic care evoluează rămâne constantă. cu excepţia situaţiilor când formează compuşi unul cu celălalt sau cu oxigenul. Cs).6. legea proporţiilor multiple. • numărul de oxidare al ionilor monoatomici este egal cu sarcina ionilor respectivi (Zn 2+ are numărul de oxidare +2. • numărul de oxidare al aluminiului este întotdeauna +3. legea proporţiilor echivalente). valoare egală cu sarcina ionului hidroxid). Utilizarea conceptului de valenţă nu este întotdeauna satisfăcătoare deoarece multe dintre elemente au valenţe multiple sau pot participa la formarea unor combinaţii complexe. Sr. au numărul de oxidare –1 faţă de hidrogen. • numărul de oxidare al oxigenului este. • într-o moleculă neutră suma stărilor de oxidare este zero. în general.are numărul de oxidare –1 etc. superoxizii şi combinaţiile cu elemente mai electronegative. 1.2. Ba).În legătură cu valenţa. excepţii sunt peroxizii. Se poate spune prin urmare că suma maselor reactanţilor şi produşilor dintr-o reacţie chimică. în care variaţia de masă are valori foarte mici. se definesc electronii de valenţă ca fiind electronii care pot participa la realizarea legăturilor chimice cu alţi atomi. legea lui Avogadro). Proust a arătat că un compus dat conţine întotdeauna exact aceeaşi proporţie de elemente considerată în termeni de greutate. 8 .

pe de altă parte. pe de o parte. Legea proporţiilor echivalente ÎRichter a formulat legea proporţiilor echivalente sau reciproce care statutează că proporţiile în care masele a două sau mai multe elemente diferite.. compusul respectiv are întotdeauna aceeaşi compoziţie. raporturile de masă diferite corespund întotdeauna unor numere întregi şi mici.3. Din această lege derivă noţiunea de echivalent chimic. x3. H+): • pentru baze. x3. şi cu o aceeaşi cantitate din altă substanţă simplă. şi de tipul reacţiei la care participă aceasta. ale căror mase se notează cu a şi b. în funcţie de starea de oxidare: • când substanţa nu participă la reacţii de oxido-reducere. Altfel spus. echivalentul chimic se calculează prin raportul dintre masa moleculară a bazei (M) şi numărul grupelor hidroxil ionizabile (OH-): În cazul sărurilor echivalentul chimic se calculează de la caz la caz. prin combinarea a două elemente.6. raportul lor de combinare este a:b. Dacă se consideră două substanţe simple. ceea ce înseamnă că. Pentru elemente. vor trebui să fie aceleaşi sau multipli întregi ai proporţiilor greutăţilor elementelor diferite când acestea se combină între ele. S-au efectuat comparaţii ponderale între substanţe simple care se combină între ele. Legea proporţiilor multiple Prin combinarea a două elemente se pot obţine una sau mai multe substanţe compuse.4... precum şi de proporţia reactanţilor.). măsurată în grame. În reacţiile de neutralizare: • pentru acizi echivalentul chimic se calculează prin raportul dintre masa moleculară a acidului (M) şi numărul de atomi de hidrogen ionizabili (protoni. când o cantitate constantă dintr-un element I se combină cu diferite cantităţi notate x1. pe de altă parte.……. numeric egală cu echivalentul chimic respectiv. care se combină fiecare în parte cu o greutate definită a unui alt element.6. echivalentul chimic se calculează prin raportul dintre masa moleculară a sării (M) şi numărul de echivalenţi de metal din sare (care este egal cu produsul dintre numărul atomilor de metal şi valenţa metalului) • când substanţa participă la reacţii de oxido-reducere echivalentul chimic se calculează prin raportul dintre masa moleculară a substanţei (M) şi diferenţa dintre stările de oxidare ale elementului implicat.. adică numărul de electroni cedaţi sau acceptaţi în reacţiile de oxido-reducere considerate. caz în care nu se modifică starea de oxidare.xn sunt multipli întregi ai cantităţii x1. indiferent de calea pe care se obţine un compus. Echivalentul gram sau valul reprezintă cantitatea dintr-un element chimic sau dintr-o substanţă compusă. Echivalenţii chimici sunt folosiţi în calculele stoechiometrice din analiza cantitativă. echivalentul chimic se calculează în funcţie de natura substanţei. cantităţile x2. Echivalentul chimic reprezintă cantitatea dintr-un element sau dintr-o substanţă compusă care se poate combina cu 1g de hidrogen sau cu 8g de oxigen sau care poate înlocui cantităţile menţionate din aceste elemente în oricare dintre compuşii lor (Albu et al.xn dintr-un alt element II. rezultă o serie de compuşi.……. Dacă aceleaşi două substanţe simple se combină în cantităţi notate cu a’ şi b’ cu o cantitate definită dintr-o a treia substanţă simplă. Dalton a formulat legea proporţiilor multiple arătând că atunci când. conform căreia reacţiile chimice au loc de la echivalent la echivalent. x2. pe de o parte. 1. Din consideraţiile de mai sus se deduce legea echivalenţilor.Elementele şi substanţele chimice reacţionează între ele în raporturi de combinare bine definite. Legea proporţiilor definite sau constante se aplică numai în cazul compuşilor stoechiometrici (care au o compoziţie constantă). rezultă că raportul a:b/a’:b’ este un raport de numere întregi şi mici. Substanţele simple sau compuse reacţionează între ele în 9 . 1. echivalentul chimic este raportul dintre masa atomică a elementului respectiv (A) şi valenţa sa (n): pentru substanţe chimice.

2. Suma protonilor (p) din nucleu se numeşte număr atomic (Z). numărul lui Avogadro reprezintă numărul de particule (atomi. Enunţaţi diferenţele dintre formulele brută. Suma protonilor şi neutronilor (n) din nucleu se numeşte număr de masă (A). Prin urmare numărul de molecule dintr-un volum specific de gaz este independent de mărimea sau masa moleculelor de gaz. alcătuind molecule. Numărul lui Avogadro este o constantă universală de cea mai mare însemnătate şi reprezintă numărul de molecule conţinute în 22. 3. care nu poate fi divizată prin metode fizice şi chimice obişnuite. Forţa de atracţie dintre electroni şi protoni. Modelele pot fi împărţite în modele atomice precuantice şi modele atomice cuantice. în condiţii normale de temperatură şi presiune.41 l sau 22. acizi. Masa protonului şi masa neutronului sunt aproape identice. 5.41 l din orice gaz. şi care păstrează toate proprietăţile chimice ale elementului respectiv. Structura atomului Atomul reprezintă cea mai mică particulă a unui element. Volumul ocupat de un mol de gaz în condiţii normale (0oC şi 1 atm=760 mm col. Definiţi noţiunile de masă atomică şi masă moleculară. Protonii sunt particule subatomice încărcate pozitiv. ioni.41 dm3 (volum molar). iar neutronii sunt neutri din punct de vedere electric. în jurul căruia gravitează un număr de electroni încărcaţi negativ.) care se găsesc într-o cantitate echivalentă (atom-gram. Modele atomice Modelele atomice reprezintă concepte prin care autorii care le propun încearcă să explice proprietăţile atomilor. Cu ajutorul legii lui Avogadro s-a putut calcula volumul unui mol (moleculă gram) de gaz. Hg) este de 22. alcătuită dintr-un nucleu central dens. 10 .023 x 1023 particule/mol. Cercetările efectuate la începutul secolului XX au arătat că atomul este o formaţiune complexă.1. În nucleu este concentrată sarcina pozitivă şi aproape toată masa atomului. Au fost propuse mai multe modele atomice. 2. 2. molecule etc. se poate scrie relaţia care defineşte legea echivalenţilor: E1/E2 = m1/m2 1.cantităţi proporţionale cu echivalenţii lor chimici. iar masa electronului are o valoare mult mai mică. încărcat pozitiv. Atomii pot exista în stare liberă sau în combinaţie cu alţi atomi identici sau diferiţi.5. Prin generalizare. Calculul echivalenţilor chimici pentru elemente. Pentru a explica proprietăţile constatate experimental ale atomilor s-a dezvoltat teoria structurii atomului elaborându-se mai multe modele. în aceleaşi condiţii de temperatură şi presiune. dar sunt şi cazuri în care atomii conţin un număr de neutroni diferit de cel de protoni (izotopi).baze şi săruri. Comparaţi şi discutaţi stările de agregare ale materiei. moleculară şi structurală. în cazul unor atomi diferiţi. Teoria atomică a materiei 2. Legea lui Avogadro Avogadro a emis o ipoteză în conformitate cu care volume egale de gaze ideale sau perfecte diferite. indiferent de starea de agregare şi are valoarea aproximativă 6. Dacă se consideră 2 substanţe ai căror echivalenţi sunt E1 şi E2 şi ale căror mase sunt m1 şi m2. ion-gram. Cei mai importanţi nucleoni sunt protonii şi neutronii. Deoarece atomii au un număr de protoni egal cu numărul de electroni ei sunt neutri din punct de vedere electric. 4. 2. conţin acelaşi număr de molecule. care s-au perfecţionat de-a lungul timpului. TEST DE VERIFICARE A CUNOŞTINŢELOR 1. stă la baza multor proprietăţi ale atomilor.6. iar electronii au un rol major în desfăşurarea reacţiilor chimice. În general. moleculă-gram) de substanţă. Nucleul este alcătuit din particule elementare numite nucleoni. numărul de protoni este egal cu numărul de neutroni. Enumeraţi regulile pentru stabilirea stării de oxidare a unui element.

fenomen care se petrece cu absorbţie de energie.n şi este denumit număr cuantic principal. În mişcarea sa pe orbite circulare. Teoria lui Bohr propune un model de tip „planetar”. înconjurat de electroni încărcaţi negativ care se mişcă pe orbite circulare. în mişcarea lor. J. În conformitate cu acest model. proprii fiecărui element. conform teoriei lui Bohr. Modelul atomic Rutherford sau modelul planetar. adică sunt cuantificate. Numărul cuantic principal indică. Thomson. elaborată de Max Planck. număr care este atribuit fiecărui nivel energetic. oscilează în interiorul atomului. electronii se mişcă pe orbite specifice presupuse circulare. Electronul se menţine pe orbită datorită compensării forţei centrifuge cu forţa de atracţie coulombiană. şi este negativâ când un electron trece într-o stare energetică mai joasă. nu cad pe nucleul situat în centrul modelului. Prin experimentele sale. Modele atomice cuantice Modelul atomic Bohr a fost enunţat în anul 1913 de Niels Bohr. 3. electronii nu emit şi nu absorb energie. Aceasta va avea o frecvenţă direct proporţională cu diferenţa de energie dintre cei doi orbitali: ΔE = hν ν = ΔE/h unde: ν = frecvenţa radiaţiei emise. h = constantă de proporţionalitate. sau mvr = n h/2π Definind ħ = h/2π drept constantă redusă a lui Plank sau cuantă de acţiune se poate scrie: mvr = n ħ 11 . În mişcarea pe orbitele permise. care se roteşte cu viteza v. Nivelurile energetice spectrale corespund. Modele atomice precuantice Modelul atomic Thomson sau modelul atomic static a fost elaborat în anul 1898 de către J. rangul orbitei. • când un electron face un salt de pe o orbită pe alta. Energiile exacte ale orbitelor permise depind de atomul studiat. încărcat pozitiv. elaborată de Rutherford. pe care le-a observat când atomii sunt excitaţi într-un tub cu descărcare în gaz. prin emiterea de energie radiantă. precum şi pentru liniile spectrale. sunt permise numai acele orbite ale căror momente cinetice sunt multipli ai constantei lui Plank: L = nh în care n = 1. a fost elaborat în anul 1911 de către Ernest Rutherford şi propune o structură planetară pentru atom. iar electronul. 2πmvr = n h. care au energii restricţionate la anumite valori.…………. Diferenţa de energie este pozitivă când un electron face saltul de pe o orbită inferioară pe una superioară. şi concepţia cuantică asupra emisiei radiaţiei electromagnetice.2. Pentru o particulă de masă m. atomul are formă sferică. Diferenţa de energie dintre orbita cu rază mai mare şi cea cu raza mai mică este cedată sau acceptată prin intermediul unei singure cuante de energie. electronul are un moment cinetic (cantitatea de mişcare x raza orbitei).1.2. datorită câmpului electric care se creează. presupunând că: • în stare staţionară. încărcat negativ. atomii constau dintr-un nucleu central mic. permise. ΔE = diferenţa de energie dintre cei doi orbitali. prin urmare. momentul cinetic L este: L = mvr Pentru întreaga orbită circulară valoarea devine: L = 2πmvr • în conformitate cu postulatul lui Bohr. Sarcina electrică pozitivă este uniform distribuită în tot volumul său. 2.2. energiei electronului care se mişcă pe orbite cu raze din ce în ce mai mari. Acest prim model cuantic are la bază concepţia nucleară a atomului.2. cunoscută sub numele de constanta lui Plank -34 (6. pe o traiectorie circulară (orbită) cu rază r.6256⋅ 10 J⋅ s). 2. În conformitate cu această teorie. dens. nu se aplică legile mecanicii clasice. Bohr a încercat să găsească explicaţii pentru faptul că electronii.

Această valoare corespunde celei mai mici raze posibile. l = 1 → p. nr = numărul cuantic radial rm ax r min ∫ mvrdr Între numerele cuantice principal.): r x e x φ F1 F2 Fig. ci şi traiectorii eliptice. Reprezentarea deplasării unui electron pe o orbită eliptică Datorită acestor două variabile. În cazul în care electronul (e-) se deplasează pe o orbită circulară. nr. distanţa dintre electron şi nucleu care.2. pe de altă parte. 12 . poziţia electronului pe orbită.Momentul cinetic al electronilor trebuie să fie un număr întreg de cuante de acţiune şi.0529nm). nu cade pe nucleu şi ca urmare atomii sunt stabili. în jurul nucleului situat în unul din focarele elipsei (F1.). în care nφ este numărul cuantic azimutal. prin urmare. b-axa mică a elipsei) şi. l = 3 → f. Sommerfeld a introdus două numere cuantice. = nrh . staţionară. Dacă nr = 0. şi orbita permisă este circulară. stabilind condiţiile de cuantificare: 2π ∫mvrd 0 ϕ = nϕh .n-1) şi determină forma geometrică a unui set de orbitali. ……. e ϕ Fig. exprimată prin unghiul φ. nr. există două variabile.1. 2. l = 2 → d. pe care raza focală îl face cu axa mare a elipsei (a-axa mare a elipsei. F2). cunoscută sub numele de raza Bohr (0. Cea mai mică valoare a numărului cuantic principal n este 1. Numărul cuantic secundar are valori cuprinse între 0 şi n-1 (0. unde: dφ = variaţia unghiului φ. o mărime cuantificabilă. în care. care este dată de variaţia unghiului ϕ (figura 2. 1. numărul cuantic azimutal este înlocuit cu numărul cuantic orbital sau secundar (l = nφ-1). numărul cuantic azimutal (nφ) şi numărul cuantic radial (nr).2. admiţând că electronul parcurge în jurul nucleului nu numai traiectorii circulare.1. rezultă că nφ = n. nφ ≥ n. Pe de o parte. Un orbital reprezintă o regiune specifică dintr-un subnivel. Modelul atomic Sommerfeld Acest al doilea model atomic cuantic reprezintă o dezvoltare a modelului atomic Bohr şi a fost realizat în anul 1915 de către Sommerfeld care a încercat să explice structura fină a liniilor spectrale. variază numai poziţia sa în raport cu nucleul. Prin urmare. regiune care conţine maximum 2 electroni cu spin opus. egală cu raza focală (r) (figura 2. azimutal şi radial există relaţia: n=nφ+nr. şi explică de ce electronul. în mişcarea sa. Energia orbitalilor din acelaşi strat creşte de la subnivelul s la subnivelul f (s<p<d<f). 0 Când deplasarea electronului se face pe o orbită eliptică permisă. 2. 2. Subnivelurile energetice se desemnează prin următoarele simboluri:l = 0 → s. În mecanica cuantică. Reprezentarea deplasării unui electron pe o orbită circulară În această situaţie regula de cuantificare este: 2π ∫ mvrd ϕ = nh .

există o singură traiectorie circulară şi n-1 traiectorii eliptice. elimină noţiunea de traiectorie a unei microparticule. Toate orbitele cu acelaşi număr cuantic principal au aceeaşi energie şi formează un strat electronic. denumit număr cuantic magnetic (m). subnivelul d conţine 5 orbitali. deci şi a electronului. Cele n-1 subniveluri determinate de numărul cuantic secundar au aceeaşi energie. În anul 1924 Louis de Broglie a emis ideea dualităţii de comportare a microparticulelor. când se constată apariţia mai multor subniveluri energetice rezultate prin scindarea liniilor spectrale. mişcare de spin.Subnivelul s conţine un singur orbital. Funcţia de undă se obţine prin rezolvarea 13 . electronul are şi o mişcare de rotaţie în jurul axei sale. cât şi viteza de deplasare a unei particule. căpătând el însuşi proprietăţi magnetice. Toţi orbitalii unui subnivel au aceeaşi energie. kg v = viteza de deplasare a particulei. o microparticulă cum este şi electronul. Pentru caracterizarea completă a nivelurilor energetice ale electronului a fost necesară introducerea unui al treilea număr cuantic. iar electronii un înveliş electronic. În mişcarea sa în jurul nucleului. Schrödinger. Numărul cuantic magnetic poate lua 2l + 1 valori care variază între –l şi +l şi dă informaţii referitoare la orientarea în spaţiu a orbitalilor. În anul 1927. cu precizie absolută. În mişcarea sa. a tratat atomul ca un sistem de unde staţionare. Starea energetică a unui atom poate fi descrisă dacă se cunosc toate cele patru numere cuantice pentru fiecare electron al său. Teoria atomică a lui Sommerfeld admite că electronii se deplasează în jurul nucleului pe traiectorii circulare şi eliptice. subnivelul p conţine 3 orbitali. atât poziţia. Lungimea de undă este într-o relaţie de inversă proporţionalitate cu masa şi viteza particulei: λ = h/mv în care: λ = lungimea de undă. care generează un moment magnetic de spin. Pentru caracterizarea acestei mişcări. Aceste niveluri energetice nu pot fi caracterizate de cele două numere cuantice descrise până acum. Modelele atomice anterioare nu au putut calcula intensitatea liniilor spectrale şi energia atomilor multielectronici. denumit număr cuantic magnetic de spin (ms) sau numărul cuantic de spin. cât şi ca undă. care este denumită funcţie de undă (ψ). Pentru o anumită valoare a numărului cuantic principal. m = masa particulei. Fiecărei particule (electron). elaborând pentru unda tridimensională asociată electronului o expresie matematică. Undele sunt caracterizate de lungime de undă şi amplitudine. Prin urmare. Pauli a introdus al patrulea număr cuantic. orientarea în spaţiu şi interacţiunile sale posibile cu alţi electroni. Energia electronilor depinde numai de numărul cuantic principal. la un moment dat. şi proprietăţi specifice unei particule. În afară de mişcarea de rotaţie în jurul nucleului. h = constanta lui Plank. iar subnivelul f conţine 7 orbitali. i se asociază o undă. Fiecare dintre orbitali poate să fie ocupat sau nu cu electroni. fiecărui electron dintr-un atom i se atribuie patru numere cuantice care definesc energia sa. se comportă atât ca particulă. Acest câmp magnetic poate fi pus în evidenţă prin interacţiunea sa cu un câmp magnetic aplicat din exterior sau în relaţie cu câmpul altui electron. electronul generează câmp magnetic. Numărul cuantic de spin poate lua valorile ±1/2. Toate acestea conduc la ideea unui model care să ia în consideraţie probabilitatea ca un electron să se afle într-un anumit punct. proprietate specifică unei unde. Acest principiu numit principiul de incertitudine al lui Heisenberg. având în vedere natura ondulatorie a microparticulelor. W. Heisenberg a arătat că este imposibil să se cunoască simultan. cum sunt masa şi viteza de deplasare. m/s Această relaţie stabileşte legătura între lungimea de undă.

y. probabilitatea de existenţă a electronilor este de-a lungul axelor de coordonate. n = 3.wine1. y. m = 0 este orbitalul 1s.5.).sb. www. z.2. dyz. m = 0 este orbitalul 3s etc. 14 .3. În fiecare strat electronic există trei orbitali p cu simetrie bilobară. fiind în număr de cinci. Diagramă individuală a unui orbital atomic de tip s (d. dxz (figura 2. 2.3. l = 0.fsu. 2. tetralobară. 2.edu) În fiecare strat electronic va exista câte un orbital s.geo. m = 0. Trei orbitali d sunt aşezaţi sub unghiuri de 45 o faţă de axele de coordonate şi sunt notaţi dxy. z de-a lungul cărora se dirijează lobii (figura 2. Fig. Diagramă a orbitalilor atomici de tip p (d. Astfel: n = 1. un singur plan nodal (plan în care electronul nu poate fi găsit niciodată). Ecuaţia de undă a lui Schrödinger este ecuaţia fundamentală a mecanicii cuantice şi corelează caracteristicile de corpuscul ale electronului (E. nr.3. al cărui diametru va fi din ce în ce mai mare.3.. sunt situaţi de o parte şi de alta a nucleului având.3.ecuaţiei de undă a lui Schrödinger. v) cu cele ondulatorii date de amplitudinea vibraţiei într-un punct caracterizat de coordonatele x. m = 0 este orbitalul 2s. prin urmare. n = 2.4. Convenţional. Fig.)..3.arizona. m. Orbitalii d au două planuri nodale care împart norul de electroni în patru secţiuni şi ca urmare prezintă structură mai complicată.).1. În cazul celorlalţi doi orbitali. Orbitalii s au simetrie sferică (figura 2. care reprezintă regiunile de probabilitate maximă de prezenţă a electronului. orbitalii p se notează în funcţie de sistemul de axe x. Pătratul funcţiei de undă reprezintă probabilitatea de a găsi o particulă (electron) într-o anumită regiune a spaţiului. 0.edu) 2. l = 0. Cei doi lobi ai fiecărui orbital p.0. www. Orbitali atomici de tip s Orbitalii de tip s apar de la n ≥ 1 şi se caracterizează prin l = 0.4. l = 0. Orbitali atomici de tip d Orbitalii de tip d apar la n ≥ 3 şi sunt caracterizaţi de l = 2 şi m = ± 1.3. Orbitali atomici 2. 2. ±2. nr. Orbitali atomici de tip p Orbitalii de tip p apar la n ≥ 2 şi sunt caracterizaţi de l = 1 şi m = ±1.

±3. Fig. Într-un orbital pot exista maximum 2 electroni. fz3]. 2. însă. www.4.4. 2. Această regulă nu se aplică.6. care se numesc electroni cuplaţi.edu) 2. Principiul de excludere al lui Pauli Acest principiu stabileşte repartiţia electronilor pe orbitali. cu spin opus. în ordinea crescătoare a energiei. Doi electroni dintr-un atom nu pot avea toate numerele cuantice identice.5. fiind în număr de şapte [fxyz. fy3. fz(x2-y2). nr.Fig.3. 2. dacă succesiunea energetică a substraturilor ar fi aceeaşi cu ordinea lor normală. nr. www. Dacă se notează cu E energia reală a substraturilor. decât pentru primele 3 perioade din sistemul periodic al elementelor. fy(x2-z2).geo. adică 1s 2s 2p 3s 3p 3d 4s 4p 4d 4f etc.1. ±2. E5s < E4d. 0. proces care conduce la o succesiune diferită faţă de cea normală. Structura lor este complicată deoarece aceşti orbitali au trei planuri nodale care trec prin nucleu şi au formă octalobară (figura 2.com) 2.leandraganko. E6s < 4f etc. se constată că: E4s < E3d. E6s < E5d.4.Orbitali atomici de tip f Orbitalii f apar la n ≥ 4 şi sunt caracterizaţi de l = 3 şi m = ±1. Diagramă a orbitalilor atomici de tip f (d.arizona.4. Pentru nivelurile energetice superioare are loc o întrepătrundere a substratelor din diferite straturi. 2. Ocuparea cu electroni a orbitalilor atomici 2.6. Principiul ocupării succesive a orbitalilor cu electroni Stabilirea structurii electronice a elementelor nu ar pune probleme. Orbitalii se ocupă cu electroni succesiv. Regula lui Hund 15 .). fx(z2-y2). Diagramă a orbitalilor atomici de tip d (d.4 .3. fx3.2.

adică au configuraţie stabilă de dublet sau octet. legea periodicităţii se enunţă astfel: proprietăţile elementelor variază periodic în funcţie de sarcinile lor nucleare. Perioadele sunt notate cu cifre arabe de la 1 la 7 (o perioadă este alcătuită dintr-un şir de elemente cuprins între două gaze rare succesive. perioada 6 conţine 3treizeci şi două elemente (de la Cs la Rn) iar perioada 7 începe cu elementul Fr şi conţine douăzeci şi cinci elemente caracterizate şi încă şapte elemente care deocamdată au simboluri temporare. perioada 2 conţine opt elemente (de la Li la Ne). şi a ultimei perioade. prima după lantan. notate IB. 3.Xe. după care este completat cu cel de-al doilea electron.. 4. Ocuparea cu electroni a orbitalilor atomici se realizează în aşa fel încât energia întregului sistem să fie minimă. Sistemul periodic al elementelor 3. semimetale şi nemetale. care începe cu hidrogenul (H)....Structura tabelului periodic al elementelor Sistemul periodic al elementelor este format din 7 perioade şi 18 grupe (tabelul 3. Moseley introduce un nou criteriu de clasificare al elementelor în sistemul periodic.Regula lui Hund se referă la modul de completare cu electroni a orbitalilor atomici. 2. mai întâi de un singur electron.. L. dovedindu-se. M. Grupele secundare conţin metale tranziţionale. Reguli de ocupare a orbitalilor cu electroni.. IIB. Primul element din fiecare perioadă este un metal alcalin. Fiecare orbital este ocupat succesiv. paralele. VIIIA şi 8 grupe secundare. perioada 5 conţine tot optsprezece elemente (de la Rb la Xe)... în perioada 6. N etc.. un gaz rar. Grupele principale conţin metale. Numărul perioadei indică numărul straturilor electronice ale atomilor elementelor din perioada respectivă. prin modul de aşezare.. 3.. L.. Gazele rare au doi (He) sau opt (Ne. Rn) electroni de valenţă.. notate IA. a doua după actiniu. Kr. în ordinea greutăţii lor atomice. cu excepţia primei perioade. După anul 1986 s-a introdus o notaţie nouă a grupelor care utilizează cifre arabe. 16 .. L perioada 3 – elementele au straturile electronice K. astfel: • • • perioada 1 – elementele au numai stratul electronic K perioada 2 – elementele au straturile electronice K.1. VIIIB. M • perioada 4 – elementele au straturile electronice K. Lantanidele şi actinidele sunt două familii de câte paisprezece elemente care se intercalează.. 3. iar numărul său desemnează numărul straturilor ocupate cu electroni). Enumeraţi şi comparaţi modelele atomice precuantice şi cuantice. În conformitate cu acest criteriu. iar ultimul.2. perioada 3 conţine tot opt elemente (de la Na la Ar). Generalităţi privind tabelul periodic al elementelor Sistemul periodic al elementelor a fost descoperit de omul de ştiinţă rus Mendeleev. Perioada 1 conţine două elemente (H şi He).. revenirea periodică a proprietăţilor. în perioada 7. perioada 4 conţine optsprezece elemente (de la K la Kr). Toate grupele secundare conţin câte patru elemente (metale – cele descoperite recent completează perioada 7) cu excepţia grupei IIIB care conţine 32 elemente (metale).1. Aceste elemente sunt aşezate în partea de jos a tabelului în două şiruri orizontale. Definiţi cele mai importante particule elementare care alcătuiesc un atom. IIA. TEST DE VERIFICARE A CUNOŞTINŢELOR 1. numărul atomic (Z). Cele 62 elemente cunoscute la acea vreme au fost aşezate într-un tabel. Această concluzie referitoare la faptul că proprietăţile elementelor variază periodic în funcţie de masa lor atomică este expresia legii periodicităţii descoperită de Mendeleev. una dintre legile fundamentale ale naturii. Ar. Cele 16 grupe sunt împărţite în 8 grupe principale. care se termină cu elementul 118. care consolidează succesiunea elementelor stabilită de Mendeleev.) şi cuprinde 118 elemente... Tipuri de orbitali atomici caracterizaţi prin numere cuantice.

3.1.. 10) 27 Co 45 Rh 77 Ir 109 Mt 63 Eu 95 Am IB (11) 29 Cu 47 Ag 79 Au 111 Rg 65 Tb 97 Bk IIB (12) 30 Zn 48 Cd 80 Hg 112 Uub 66 Dy 98 Cf IIA (2) IIIA (13) 5 B 13 Al 31 Ga 49 In 81 Tl 113 Uut 67 Ho 99 Es IVA (14) 6 C 14 Si 32 Ge 50 Sn 82 Pb 114 Uuq 68 Er 100 Fm 7 N 15 P 33 As 51 Sb 83 Bi 115 Uup 69 Tm 101 Md VA (15) 8 O 16 S 34 Se 52 Te 84 Po 116 Uuh 70 Yb 102 No VIA (16) VIIA (17) 9 F 17 Cl 35 Br 53 I 85 At 117 Uus 71 Lu 103 Lr VIIIA (18) 2 He 10 Ne 18 Ar 36 Kr 54 Xe 86 Rn 118 Uuo 28 Ni 46 Pd 78 Pt 110 Ds 64 Gd 96 Cm . Sistemul periodic al elementelor IA (1) K/1 L/2 M/3 N/4 O/5 P/6 Q/7 1 H 3 Li 11 Na 19 K 37 Rb 55 Cs 87 Fr 4 Be 12 Mg 20 Ca 38 Sr 56 Ba 88 Ra IIIB (3) 21 Sc 39 Y 57 La 89 Ac IVB (4) 22 Ti 40 Zr 72 Hf 104 Rf 58 Lantanide 90 Actinide Th Ce VB (5) 23 V 41 Nb 73 Ta 105 Db 59 Pr 91 Pa 92 U VIB (6) 24 Cr 42 Mo 74 W 106 Sg 60 Nd 93 Np VIIB (7) 25 Mn 43 Tc 75 Re 107 Bh 61 Pm 26 Fe 44 Ru 76 Os 108 Hs 62 Sm 94 Pu VIIIB (8.Tabelul nr. 9.

Baze teoretice ale chimiei 16 .

2. precum şi proprietăţi cum ar fi stabilitatea. 12 (IIB)]. Este o metodă care simplifică descrierea configuraţiei electronice pentru elementele cu masă atomică mare. 8 (VIIIB). energia de ionizare. Proprietăţi neperiodice sunt: numărul atomic Z. 9 (VIIIB). • blocul f – cuprinde lantanidele şi actinidele. raza atomică. densitatea. 15 (VA). Utilizând principiile fizicii. 4 (IVB). raza ionică. În termeni de fizică atomică sau chimie cuantică. 11 (IB). moleculă sau altă structură fizică. 3. în chimie. deoarece după fiecare gaz rar începe un strat electronic nou. • blocul d – cuprinde elemente tranziţionale. Stabilirea configuraţiei electronice se constituie într-un instrument util care conduce la înţelegerea structurii tabelului periodic al elementelor. ultimul strat are structura ns2np1-6 [elementele grupelor 13 (IIIA). Caracterul electrochimic este proprietatea elementelor de a ceda sau de a accepta electroni pentru a trece în ioni. ultimul strat are structura electronică ns2(n1-10 1)d (n-2)f1-14.4.1. 17 (VIIA) 18 (VIIIA)]. Periodicitatea proprietăţilor elementelor chimice 3. 16 (VIA). se 17 .3. 3. adică se poate stabili configuraţia lor electronică.4. 7 (VIIB). Tipic. temperaturile de fierbere şi de topire. Corelaţii între structura învelişului de electroni şi poziţia elementelor în sistemul periodic Având în vedere principiile enunţate anterior. contează numai electronii de pe ultimul strat. spectrele Röntgen ale elementelor cu Z > 10 (acestea depind numai de numerele atomice). spectrele optice. pot prevedea cum vor reacţiona atomii. trecând în ioni negativi. astfel încât notaţia interioară se poate înlocui cu simbolul gazului nobil anterior scrise între paranteze pătrate. Electronii de pe ultimul strat energetic sunt denumiţi electroni de valenţă. conductivitatea etc. punctul de fierbere. 5 (VB). chimiştii pot descrie legăturile chimice. elemente care au electronul distinctiv într-un orbital de tip d.Baze teoretice ale chimiei 3. 6 (VIB). Proprietăţile fizice periodice sunt volumul atomic. Proprietăţile chimice ale elementelor sunt strâns legate de configuraţia electronilor. Tendinţele periodice se manifestă atât asupra proprietăţilor fizice. masa atomică relativă. Elementele care au tendinţa de a accepta electroni. Proprietăţi neperiodice ale elementelor chimice Proprietăţile neperiodice variază continuu şi sunt determinate de nucleele atomice ale elementelor. Proprietăţi periodice ale elementelor chimice Aceste proprietăţi sunt determinate de structura învelişului electronic exterior şi configuraţia electronică a elementelor. 10 (VIIIB). • blocul p – cuprinde elemente care au electronul distinctiv într-un orbital de tip p. După tipul de orbital în care se plasează electronul distinctiv. afinitatea pentru electroni. elemente care au electronul distinctiv într-un orbital de tip s.4. ultimul strat electronic are structura ns2(n-1)d1-10 [elementele grupelor 3 (IIIB). cât şi asupra proprietăţilor chimice. ultimul strat electronic are structura ns1-2 [elementele grupelor 1 (IA) şi 2 (IIA)]. legate de ocuparea cu electroni a orbitalilor. configuraţia electronică reprezintă aranjarea electronilor într-un atom. elementele chimice pot fi grupate în 4 blocuri: • blocul s – cuprinde metalele alcaline şi alcalino-pământoase. 14 (IVA). se poate construi învelişul electronic al diferitelor elemente.

Faţă de fluor. ioni sau molecule. caracterul acid creşte o dată cu numărul grupei. conducînd la formarea unor unităţi funcţionale.1. care se atrag prin forţe electrostatice (conform legii lui Coulomb). trecând în ioni pozitivi. 4.Modul în care se realizează legăturile chimice are un efect important asupra proprietăţilor unităţilor funcţionale care rezultă.1. electronegativitatea scade de sus în jos. Atomii elementelor sunt mai stabili dacă au stratul electronic exterior complet ocupat cu electroni. Structura tabelului periodic al elementelor 2. pentru ca treptat să apară caracterul acid. se numesc elemente electropozitive. în timp ce electropozitivitatea creşte în acelaşi sens. Legătura ionică Teoria electronică a valenţei subliniază realizarea unei configuraţii electronice stabile a stratului de valenţă (dublet sau octet). Proprietăţi ale elementelor chimice determinate de structura învelişului electronic.1 Legături chimice intramoleculare 4. elementul cel mai electronegativ din sistemul periodic. 4. prin intermediul legăturilor chimice între atomi. fiind egală cu numărul grupei. valenţa elementelor creşte de la 1 la 8 şi este egală cu numărul grupei. respectiv doi electroni realizând configuraţii stabile de octet. Caracterul bazic al hidroxizilor creşte de sus în jos în grupele principale. Valenţa maximă faţă de oxigen creşte şi este egală cu numărul grupei principale din care face parte elementul. În perioade. Faţă de hidrogen. în perioade. caracterul bazic scade de la stânga la dreapta. şi scade de la grupa IVA la grupa VIIA. Elementele din aceeaşi grupă principală au aceeaşi valenţă maximă în combinaţie cu oxigenul. Valenţa elementelor este strâns legată de diferitele tendinţe privind reactivitatea elementelor din sistemul periodic. reacţii uneori vitale pentru organismele vii.Baze teoretice ale chimiei numesc elemente electronegative iar cele care au tendinţa de a ceda electroni. În urma transferului de electroni de la un element electropozitiv reactiv la un element electronegativ iau naştere ioni de semn contrar. În perioade. valenţa elementelor creşte în perioade de la grupa IA la grupa IVA. Cu excepţia hidrogenului şi heliului (care au în stratul electronic exterior maximum doi electroni) un strat electronic complet ocupat conţine opt electroni adică un octet. Legături chimice Legătura chimică reprezintă un ansamblu de interacţiuni care se exercită între atomi. În grupe. odată cu creşterea caracterului electropozitiv al metalelor. mai reactive. pierd uşor unul respectiv doi electroni în timp ce elementele grupelor 17(VIIA) şi 16(VIA) câştigă unul. caracterul electropozitiv (metalic) scade de la stânga la dreapta şi creşte cel electronegativ (nemetalic). hidrogenul şi halogenii. 18 . Elementele din grupele 1(IA) şi 2(IIA). până la distanţa minimă permisă de repulsiile între învelişurile lor electronice. TEST DE VERIFICARE A CUNOŞTINŢELOR 1. de la stânga la dreapta. precum şi asupra reacţiilor chimice la care acestea participă. Caracterul acid al compuşilor cu hidrogen creşte în grupă de sus în jos. Tăria acizilor oxigenaţi creşte. În perioade. În grupe tăria acizilor oxigenaţi scade de sus în jos.

În funcţie de natura atomilor participanţi. K2O. ci reţele ionice tridimensionale. KOH. un metal şi un nemetal. forţe fizice nedirijate în spaţiu. Se formează molecule nepolare.) sau moleculele care prezintă simetrie geometrică (CH4. CCl4. KF. Perechea de electroni de legătură se numeşte pereche de electroni participanţi. Ionii se află în nodurile reţelei cristaline şi fiecare ion tinde să se înconjoare cu un număr maxim de ioni de semn opus. Cl . . + . Formulele brute atribuite combinaţiilor ionice (NaCl. NaF. Spre exemplu. permiţând. + . .) 19 . denumită în mod obişnuit legătură simplă. pe de altă parte. Norul electronic este distribuit simetric între cele două nuclee. Astfel. unii oxizi bazici (Na2O. Punerea în comun a unei perechi de electroni conduce la formarea unei singure legături covalente. în urma unei reacţieii exoterme. motiv pentru care perechea de electroni de legătură aparţine în egală măsură ambilor atomi. legătura covalentă poate fi nepolară. conducând la formarea de molecule sau reţele atomice. Ca(OH)2.). se formează două sau trei covalenţe adică legături duble sau triple. conducând la formarea moleculei de hidrogen în care densitatea de electroni este concentrată între cei doi nuclei H. sodiul metalic reacţionează energic cu clorul în stare gazoasă şi. .NO3-. Ionii participanţi la legătura ionică pot fi monoatomici (formaţi din atomi de un singur tip) sau poliatomici (HO-. KI. SO42. Perechea de electroni participanţi nu aparţine întotdeauna în egală măsură celor doi atomi ai moleculei rezultate. Legătura covalentă nepolară se caracterizează prin aceea că atomii participanţi la realizarea legăturii sunt de acelaşi fel. deplasându-se pe orbite care cuprind amândouă nucleele. pe de o parte. procesele de formare a ionilor pozitivi şi negativi nu sunt independente ci au loc simultan în timpul procesului de formare a legăturilor ionice.2.. Legătura covalentă Legătura covalentă este legătura care se realizează între atomii elementelor identice sau puţin diferite din punct de vedere al caracterului electrochimic.1. Na+ + Cl - Na+Cl- În cazul combinaţiilor ionice nu se formează molecule. MgO) şi unele baze (NaOH. polară sau coordinativă. Ambii atomi participanţi realizează o configuraţie electronică stabilă. CO2 etc.etc. ci raportul de combinare a ionilor constitutivi. La formarea legăturilor ionice sunt implicate. NaCl. în mod tipic. care determină ansamblul să adopte o dispoziţie regulată corespunzătoare reţelei cristaline. 4. înlocuirea uşoară a ionilor din reţea cu alţi ioni. Legătura ionică nu este dirijată în spaţiu şi nu este rigidă. LiI. Structura stabilă de octet se poate realiza şi prin participarea mai multor electroni necuplaţi. Combinaţiile ionice tipice sunt sărurile (LiF. SrCl2).H H . dizolvarea compuşilor ionici în solvenţi polari şi. NaF. CaCl2 etc) nu reprezintă compoziţia adevărată a substanţei. conduce la obţinerea clorurii de sodiu. NaI. KCl. cum ar fi moleculele diatomice (H2. doi atomi de hidrogen pot pune în comun electronii necuplaţi.. combinaţie ionică: Na. KBr. Cl2 etc. CaO. datorită atracţiei electrostatice dintre ioni. H H În procesul de unire orbitalii atomici se întrepătrund dând naştere unui orbital molecular de legătură. deoarece dubletele de electroni rezultate le aparţin în egală măsură. Ea rezultă prin punerea în comun a unui acelaşi număr de electroni necuplaţi de către fiecare dintre cei doi participanţi la legătură.Baze teoretice ale chimiei În general. În aceste cazuri.H .

dintre care două sunt mai importante. se realizează suprapunerea maximă a orbitalilor atomici 1s în spaţiul internuclear rezultând molecula de hidrogen. Densitatea norului electronic este mai mare în jurul atomului mai electronegativ. se manifestă forţe de respingere electrostatică. Ambele metode se bazează pe combinarea liniară a funcţiilor de undă ale orbitalilor atomici care. specii moleculare cu un număr total de electroni de valenţă impar (specii moleculare. înmulţite cu anumiţi coeficienţi.Baze teoretice ale chimiei Legătură covalentă polară este legătura covalentă în care atomii participanţi la realizarea legăturii sunt diferiţi. teorie care elucidează natura fizică a legăturii. molecula rezultată este alungită şi prezintă doi poli (un dipol) apărând astfel sarcini electrice parţiale: + δ δ H2 + Cl2 → 2H – Cl Legătura covalentă coordinativă sau semiionică se realizează printr-o pereche de electroni neparticipanţi ai unuia dintre atomii participanţi la legătură (atom donor). În cazul combinării a doi atomi izolaţi de hidrogen. cea mai stabilă structură (figura 4. metoda legăturii de valenţă (MLV) şi metoda orbitalilor moleculari (MOM). În cazul apropierii a doi atomi cu electroni neîmperecheaţi. iar dacă spinii sunt antiparaleli. ca urmare. Există compuşi chimici în care nu este respectată regula octetului. nu poate da explicaţii satisfăcătoare pentru tipurile de covalenţe şi proprietăţile substanţelor cu legătură covalentă. La realizarea acestei legături. Numărul de covalenţe posibile pentru un atom este egal cu numărul cuplărilor pe care le poate realiza până la obţinerea unei configuraţii electronice stabile. rezultând perechi de electroni cu spin antiparalel. care conţin unul sau mai mulţi electroni neîmperecheaţi extrem de reactivi). O interpretare cantitativă a legăturii covalente realizează teoria mecanic cuantică. cei doi atomi participă cu număr egal de electroni. explicând saturaţia reciprocă şi simultană a covalenţei şi orientarea sa în spaţiu. dacă electronii au spini paraleli. Teoria electronică a covalenţei nu poate explica existenţa acestor specii moleculare cu deficit sau excedent de electroni care. Se realizează astfel coordinarea unei perechi de electroni neparticipanţi a unui atom sau a unei molecule la un orbital vacant al altui atom. Orbitalul comun care rezultă este orbitalul molecular cu doi electroni cu spin opus ce aparţine ambilor atomi. deşi nu realizează structura electronică de octet. sunt totuşi combinaţii stabile. orbitalii atomici se acoperă reciproc pe o suprafaţă limitată de respingerile electrostatice.. fapt pentru care perechea de electroni de legătură este atrasă mai puternic de atomul cu electronegativitate mai mare.1. spre exemplu. starea cu cea mai scăzută energie şi. De asemenea. În această idee există trei tipuri de excepţii: - specii moleculare cu mai mult de opt electroni în jurul unui atom (elementele din perioada a treia şi mai departe la care sunt implicaţi în realizarea legăturilor chimice şi electroni de pe orbitalii d). Metoda legăturii de valenţă consideră legătura covalentă ca rezultat al suprapunerii orbitalilor atomici nedeformaţi.). Această pereche de electroni este pusă în comun cu un alt atom care este deficitar în electroni (atom acceptor). Dezvoltarea teoretică a legăturii covalente dintre atomi se bazează pe metode de aproximare. specii moleculare cu mai puţin de opt electroni în jurul unui atom (compuşi care sunt în general foarte reactivi). 20 . conduc la obţinerea funcţiei de undă a orbitalilor moleculari.

Din această combinaţie rezultă seturi echivalente de funcţii de undă Schrödinger. dar prezenţa sa nu determină forma spaţială a moleculei. utilizând ecuaţiile de undă (Pauling. legarea atomilor se realizează printr-o covalenţă σ. Legătura π are o energie mai mare decât legătura σ. conduce la creşterea rigidităţii moleculei. Legătura covalentă σ este legătura care se stabileşte între electroni ce intră în rezonanţă dea lungul axei de legătură. Electronii care realizează această legătură se numesc electroni σ. Reprezentare schematică a covalenţei σpd Covalenţa π este întretăiată de planul nodal al legăturii σ pe care este perpendiculară. De asemenea. După tipul de orbitali participanţi la realizarea legăturii σ. modificaţi din punct de vedere al formei.+ H H Baze teoretice ale chimiei H 2. covalenţa σsp (suprapunerea unui orbital atomic s cu un lob al unui orbital atomic p). şi două covalenţe π. există mai multe tipuri de covalenţe: covalenţa σss (suprapunerea a doi orbitali atomici de tip s). Pauling a propus modelul hibridizării orbitalilor atomici. Există cazuri în care. Legăturile σ sunt legături de bază într-o moleculă. Hibridizarea este procesul de combinare liniară a orbitalilor atomici puri din stratul exterior. al stării 21 . orbital molecular orbitali atomici Fig. Legătura π reduce distanţele interatomice. s-a constatat că unele elemente (Be. la ambii atomi participanţi la legătură rămân electroni necuplaţi.). d sau f prin câte doi lobi dând naştere legăturilor duble sau triple. după formarea legăturii σ. orientarea spaţială a covalenţelor din molecule nu corespunde cu orientarea spaţială a orbitalilor atomilor componenţi. care se numesc orbitali atomici hibrizi. rezultată din suprapunerea orbitalilor 2px. Legătura σ este cea mai stabilă legătură covalentă. măreşte unghiul de valenţă şi. În cazul moleculei de azot. nr. Reprezentarea schematică a formării orbitalului molecular de hidrogen În funcţie de modul de suprapunere a orbitalilor atomici participanţi la realizarea covalenţei. deosebim legătura covalentă σ şi legătura covalentă π. covalenţa σpp (suprapunerea a doi orbitali atomici p prin câte un lob). determinând configuraţia acesteia. care este dată de oriantarea covalenţelor σ.2. ca urmare. de exemplu. 4. 1931). 4. x π σ π π π Fig. Astfel de comportări au fost explicate de Pauling care a demonstrat că funcţiile de undă ale electronilor în orbitalii unui atom pot fi combinate matematic.1. proces în urma căruia rezultă orbitali hibrizi. B. nr. C) formează mai multe covalenţe decât numărul de electroni necuplaţi din stratul lor de valenţă. Legătura covalentă π se realizează în cazul în care.2. Covalenţele σ au simetrie cilindrică şi nu y y sunt întretăiate de nici un plan nodal. covalenţa σpd (suprapunerea unui orbital atomic p cu un orbital atomic d prin câte un lob). rezultate din suprapunerea orbitalilor 2py şi 2pz (figura 4. Această legătură rezultă din suprapunerea z z orbitalilor p.

Reprezentare schematică a beriliului în stare fundamentală (A) şi în stare hibridizată sp (B) Hibridizarea trigonală (sp2) se realizează prin combinarea unui orbital s cu doi orbitali p. Elementele din perioada a doua au volum mic. CS2. cu energii egale şi simetrie trigonală. combinaţiile de acest tip fiind puţine (CO. 4.4. datorită 22 . 2px 2s 2py 2pz hibridizare 180o A B Fig. având drept rezultat doi orbitali hibrizi sp de energii egale.Electronii de pe orbitalul s se decuplează.Baze teoretice ale chimiei energetice şi distribuţiei spaţiale. Ca rezultat al hibridizării.). ar trebui să funcţioneze ca element divalent. putând realiza o întrepătrundere accentuată a orbitalilor atomici. CS). Dacă luăm în considerare exemplul atomului de beriliu orbitalii hibrizi rezultaţi au simetrie digonală. s-a dovedit configuraţia tetraedrică a atomului de carbon. Hibridizarea are loc în momentul formării legăturilor chimice. nr. 4. În cazul borului hibridizarea conduce la obţinerea a trei orbitali hibrizi sp2. Unghiurile dintre orbitalii hibrizi sunt de 120o (figura 4.4. BeCl2. Ca urmare. HCN. rezultând trei orbitali hibrizi sp2. Reprezentare schematică a borului în stare fundamentală (A) şi în stare hibridizată sp (B) Hibridizarea tetraedrică (sp3) este cel mai cunoscut tip de hibridizare şi este caracteristic atomului de carbon. Hibridizarea digonală (sp) se întâlneşte la elemente din perioada 2. deoarece aranjamentul spaţial al perechilor de electroni de legătură în orbitalii de valenţă se realizează în aşa fel încât repulsiile care se manifestă între electroni sunt minime. N2O. Hibridizarea sp se realizează prin combinarea unui orbital s cu un orbital p. Atomul de carbon în stare fundamentală are configuraţia electronică a ultimului strat 2s22p2. Există un număr limitat de tipuri de hibridizare. molecula devine mai stabilă.). unul dintre ei promovând pe orbitalul p. orientare liniară şi formează între ei un unghi de 180o (figura 4. cu aceeaşi formă. nr.3. Experimental. 2px 2s 120o 2py 2pz hibridizare A B Fig. Densitatea norului electronic este simetric distribuită.3.. în compuşi de tipul BeH2. CO2. când atomii trec într-o stare excitată (stare de valenţă). intermediare ca valoare faţă de energiile orbitalilor atomici participanţi.

Cei 4 orbitali rezultaţi.). fiecare cu câte un electron se amestecă între ei formând 4 orbitali hibrizi. 2px 2s 2py 2pz 109o28' hibridizare A B Fig. apar două tipuri de orbitali moleculari. . putem spune că prin combinarea liniară a n orbitali atomici se formează n orbitali moleculari. rezultând doi orbitali moleculari. Nucleele atomice formează scheletul moleculei. egali din punct de vedere energetic. ca urmare mai stabil (orbital molecular de legătură) şi altul mai bogat în energie. unul mai sărac în energie. Completarea cu electroni a orbitalilor moleculari se face cu respectarea regulilor şi principiilor de completare cu electroni a orbitalilor atomici şi începe cu orbitalul de legătură. Reprezentare schematică a carbonului în stare fundamentală (A) şi în stare hibridizată sp (B) Metoda orbitalilor moleculari consideră edificiul molecular ca un tot unitar. Unghiurile dintre orbitalii hibrizi sp3 sunt de 109o28’ (figura 4. mai puţin stabil (orbital de antilegătură).orbitali de legătură σ sau π. care nu îşi modifică energia la formarea moleculei (aceştia sunt electronii straturilor inferioare). Metoda orbitalilor moleculari se deosebeşte de metoda legăturii de valenţă prin aceea că nu condiţionează formarea legăturilor chimice de prezenţa unei perechi de electroni cuplaţi. La combinarea orbitalilor atomici se produc trei tipuri de orbitali moleculari: .orbitali de nelegătură. orientaţi spre vârfurile unui tetraedru regulat. 23 . Calcule matematice arată că o covalenţă se realizează prin combinarea a doi orbitali atomici (de aceeaşi simetrie). 4. • electroni de nelegătură (nelianţi). nr. ci sunt delocalizaţi.Baze teoretice ale chimiei diferenţei mici de energie dintre orbitalii s şi p.orbitali de antilegătură σ* sau π*. cu energii superioare orbitalilor atomici puri şi densitate electronică nesuprapusă.5. în care se află perechi de electroni neimplicaţi în legătura chimică. • electroni de antilegătură (antilianţi). a căror energie se diminuează la formarea legăturii. cu energii diminuate comparativ cu orbitalii atomici puri şi densitate electronică suprapusă. care se ocupă cu maximum doi electroni cu spin opusi continuând cu cel de antilegătură. Electronii nu mai sunt localizaţi la o legătură sau alta. aparţin edificiului molecular în întregul lui. din care jumătate sunt orbitali moleculari de legătură şi jumătate orbitali moleculari de antilegătură. În condiţiile în care pentru formarea unei molecule interacţionează orbitali atomici din subnivelul p. a căror energie creşte la formarea moleculei. în timp ce electronii aflaţi în câmpul electric nuclear se repartizează în orbitalii moleculari pe niveluri energetice succesive existente sau apărute odată cu formarea moleculei. orbitali σ (de legătură şi de antilegătură) şi orbitali π (de legătură şi de antilegătură). Generalizând. Electronii se diferenţiază între ei din punct de vedere energetic în: • electroni de legătură (lianţi).5. deoarece un orbital molecular poate fi ocupat şi de un singur electron. .

La atomul izolat de sodiu. spre exemplu.1. Legătura metalică nu este orientată în spaţiu. Această teorie consideră legătura metalică drept o legătură covalentă puternic delocalizată în câmpul tuturor nucleelor. la rîndul ei. ceea ce explică proprietatea metalelor de a adopta structuri foarte compacte. nr. Legătura metalică Metalele. este cel descris de metoda orbitalilor moleculari. 4. Această bandă se împarte. bandă care de obicei este liberă.6. legătura covalentă este o legătură puternică. denumită legătură metalică. ceea ce conduce la o structură cristalină stabilă. Prezenţa electronilor mobili comuni ai reţelei metalice care reflectă lumina explică proprietăţi precum opacitatea şi luciul metalic. 24 .3.6. 3s1 2p6 2s2 1s 2 Na Na Na 2 3 1 Fig. Diagrama benzilor de energie într-un cristal de sodiu (1 – bandă de valenţă. electronii pot trece din banda de valenţă în banda de conducţie. rigidă. au o tendinţă puternică de a ceda electronii de valenţă pentru a forma ioni pozitivi. sunt slab atraşi de către acestea şi se mişcă liber printre şi în jurul cationilor metalici. Prin această comportare se explică conductibilitatea electrică şi termică a metalelor. denumită şi teoria benzilor de energie. Privită prin prisma caracteristicilor sale. Legătura covalentă este caracteristică anumitor substanţe anorganice şi compuşilor organici.). În cazul unui cristal de sodiu. iar electronii din orbitalul 3s există într-o bandă superioară numită bandă de energie (figura 4. Modelul mecanismului legăturii metalice. Electronii de valenţă sunt descrişi adesea ca electroni delocalizaţi (nu au o poziţie fixă) şi formează aşa numitul gaz electronic. 4. o moleculă este stabilă dacă numărul perechilor de electroni din orbitalii moleculari de legătură este mai mare decât numărul perechilor de electroni din orbitalii moleculari de antilegătură. orbitalii atomici se transformă în totalitate în orbitali moleculari de legătură şi orbitali moleculari de antilegătură neîntrepătrunşi. a cărui structură electronică este Na: 1s22s22p63s1. 3 – bandă de energie) La aplicarea unei diferenţe de potenţial sau la încălzire. putându-se forma în număr nelimitat. Tăria acestei legături de tip special ce se stabileşte între atomii unui metal în reţeaua cristalină a acestuia depinde de natura metalului. cele mai electronegative elemente din tabelul periodic. electronii orbitalilor 1s2s2p sunt localizaţi la fiecare atom în orbitali de legătură şi antilegătură. care tinde să fie acceptat şi aplicat de majoritatea cercetătorilor. saturată.Baze teoretice ale chimiei În conformitate cu metoda orbitalilor moleculari. Existenţa particulelor încărcate diferit din punct de vedere electric determină apariţia unor forţe electrostatice de atracţie între ionii pozitivi şi electronii delocalizaţi. Electronii din stratul exterior se află la distanţe egale de nuclee. nu este localizată sau saturată. în banda de valenţă (cuprinde electronii 3s dispuşi în orbitali moleculari de legătură) şi banda de conducţie (cuprinde orbitalii moleculari de antilegătură). orientată în spaţiu. 2 – bandă de conducţie. Orbitalii moleculari formează benzi de energie.

4. În cazul acestor macromolecule legăturile care se realizează între anumite porţiuni ale aceleiaşi macromolecule determină o anumită configuraţie. precum şi între atomii gazelor monoatomice lichefiate sau solidificate.7. ce se exercită între molecule nepolare. În aceste condiţii.). aflat în poziţii care să permită interacţiunea.δ + + asocierea moleculelor în mici grupuri de. Între cei doi dipoli apar forţe de atracţie de natură electrostatică dipoldipol.Baze teoretice ale chimiei 4. acid oxalic etc. Această legătură este prezentă în combinaţii care conţin în moleculă atomi de hidrogen. 25 . Legături prin forţe van der Waals Forţele van der Waals sunt forţe de natură fizică. exercită atracţie asupra unei perechi de electroni neparticipanţi de la un element electronegativ vecin. Legătura de hidrogen intramoleculară poate exista în interiorul diferitelor părţi ale unei molecule. δ δ δ δ δ+ δδ+ δδδ+ δδ+ δ+ δδ+ Fig. 4. datorită acţiunii reciproce între dipolii permanenţi. Legătura de hidrogen Legătura de hidrogen este o formă de atracţie intermoleculară relativ puternică ce se manifestă datorită unor forţe de natură electrostatică.dipoli (figura 4.) şi organice (alcool metilic. între două lanţiri peptidice sau între două perechi de baze complementare din structura ADN-ului. Hidrogenul. încărcat parţial pozitiv. Reprezentare schematică a legăturii van der Waals prin forţe de orientare legături prin forţe de inducţie. nr. În momentul apropierii. care conduce la δ.). de stabilitate mică. există tendinţa ca electronii moleculei nepolare să fie atraşi de sarcina parţială pozitivă a moleculei polare. în cazul substanţelor care conţin în moleculă hidrogen şi un element ce poate genera legături de hidrogen. Acest tip de legătură conduce la formarea heterociclurilor. Astfel. care se manifestă între o moleculă polară şi una nepolară. are loc o orientare a poziţiilor reciproce a moleculelor polare. Prezenţa legăturilor de hidrogen completează explicaţiile legate de uşurinţa cu care se transformă proteinele şi acizii nucleici. legaţi covalent de atomi puternic electronegativi. conducând la formarea de asociaţii moleculare anorganice (acid fosforic. ceea ce conferă legăturii un caracter parţial ionic. norul de electroni σ este atras mai puternic de elementul electronegativ. polare. Importanţă biologică prezintă legăturile de hidrogen care se realizează între grupe hidroxil şi apă.2. până la o distanţă care să permită influenţarea reciprocă a două astfel de molecule.2.2. Aceste forţe care apar ca urmare a polarizării mutuale şi acţionează la distanţă mică se clasifică în: • legături dipol-dipol prin forţe de orientare care se manifestă între molecule polare.7. datorită atracţiilor şi respingerilor+ electrostatice dipol-dipol. între grupe carboxil şi apă.2 Legături chimice intermoleculare 4. molecula polară induce un moment electric moleculei nepolare care devine dipol (figura 4.1. După modul de realizare. legătura de hidrogen poate fi intermoleculară şi intramoleculară. care este responsabilă pentru rolul fiziologic sau biochimic al macromoleculelor respective. Legătura de hidrogen are un rol important în determinarea configuraţiei spaţiale adoptate de proteine şi acizi nucleici. acid boric. Drept consecinţă.8.). hidroxid de aluminiu etc. Legătura de hidrogen intermoleculară se realizează între molecule.

Reacţii chimice fără modificarea stării de oxidare Aceste reacţii sunt: .1. Diversitatea largă a reacţiilor chimice face extrem de dificilă clasificarea acestora.reacţii chimice cu formare de precipitat Pb(NO3)2 + H2S = PbS↓ + HNO3 .Instrumentele cu care operează stoechiometria sunt formulele chimice. Stoechiometria reacţiilor chimice 5. 2. deoarece nu sunt condiţionate de transferul unor electroni de la un atom la altul sau de la o moleculă la alta. În consecinţă apar atracţii dipol-dipol.2. Comparaţi cele mai i8mportante metode de aproximare utilizate în dezvoltarea teoretică a legăturii covalente. Stoechiometria – definiţie şi instrumente de lucru Stoechiometria este o ramură a chimiei care se ocupă cu studiul raporturilor cantitative dintre elemente în combinaţiile chimice sau în reacţiile chimice la care acestea participă şi se bazează pe legile fundamentale ale chimiei.reacţii chimice cu transfer de protoni: a) reacţii de ionizare b) reacţii de hidroliză c) reacţii de neutralizare 26 . Se manifestă între atomi neutri sau între molecule cu învelişuri electronice stabile. diminuând odată cu creşterea distanţei dintre molecule. Reacţii chimice Reacţia chimică este un proces în urma căruia are loc transformarea uneia sau mai multor substanţe chimice (reactanţi) în una sau mai multe substanţe noi (produşi de reacţie). 4. 5. nesaturate. Reprezentare schematică a legăturii van der Waals prin forţe de inducţie Forţele van der Waals sunt forţe de natură electrostatică. 5. 4. neorientate.reacţii chimice de combinare CaO + H2O = Ca(OH)2 . care se numesc. TEST DE VERIFICARE A CUNOŞTINŢELOR 1. Etape în procesul de realizare al legăturii ionice. reacţiile sunt: reacţii chimice fără modificarea stării de oxidare şi reacţii chimice cu modificarea stării de oxidare. greutăţile atomice şi greutăţile moleculare.8. În urma desfăşurării reacţiei chimice se obţin substanţe cu proprietăţi diferite de ale reactanţilor.reacţii chimice de descompunere CaCO3 = CaO + CO2 .forţe exercitate între molecule nepolare.1.2.• legături prin forţe de dispersie . 3. δ- δ+ δ- δ+ δ- δ+ Baze teoretice ale chimiei Fig nr. Enumeraţi şi comparţi din punct de vedere energetic tipurile de legături chimice intermoleculare. Datorită vibraţiei moleculelor pot apărea modificări temporare ale orbitei electronice faţă de nucleu. Această comportare conduce la apariţia unui moment de dipol temporar care induce în molecula vecină un dipol orientat contrar. ecuaţiile chimice. Energia acestor interacţiuni este dependentă de dimensiunea şi forma moleculelor implicate. Substanţa sau substanţele implicate iniţial într-o reacţie chimică se numesc. 5. Tipuri de legături covalente. 5. Tipuri de hibridizare. Dacă luăm în considerare criteriul chimic.

apa. acizi sunt acidul acetic. iar baze sunt amoniacul. Pentru măsurarea acidităţii şi bazicităţii substanţelor. care conferă caracter acid soluţiei: (NH4+ + Cl-) + HOH NH4OH + (H+ + Cl-) • hidroliza unei sări provenite dintr-un acid slab şi o bază tare. CH3-COOH + H2O CH3-COO. adică pH > 7. substanţe organice. În exemplele noastre.+ H3O+ acid bază bază acid Conform acestei teorii. cum ar fi carbonatul de sodiu (Na2CO3). cât şi bazic. Determinarea calitativă a pH-ului se realizează cu ajutorul indicatorilor de pH. Pentru ca o sare să hidrolizeze. anionul clor. Măsurători precise se efectuează prin utilizarea indicatorilor de pH în combinaţie cu metode spectrofotometrice sau prin utilizarea unor aparate de măsură speciale numite pH-metre. conduce la obţinerea unei soluţii cu caracter bazic: (2Na+ + CO32-) + HOH H2CO3 + (2Na+ + 2HO-) 27 . Soluţia rezultată capătă caracter chimic de acid sau de bază. Spre exemplu: • hidroliza unei sări provenite dintr-un acid tare şi o bază slabă. apa. soluţia are caracter bazic. Apa poate. pH-ul reprezintă logaritmul cu semn schimbat al concentraţiei ionilor hidroniu (H3O+) sau al activităţii ionilor hidroniu: pH = -lg [H3O+] sau pH = -lg aHO pOH-ul. anioni şi cationi. conduce la obţinerea unei soluţii cu caracter acid deoarece hidroxidul de amoniu rezultat fiind o bază slabă se ionizează puţin.Baze teoretice ale chimiei a) Reacţiile de ionizare sau proteolitice (disociere electrolitică) sunt reacţiile chimice care se desfăşoară cu transferarea unui proton care provine de la un acid. ionul amoniu. concentraţia ionilor hidroniu este egală cu concentraţia ionilor hidroxil: [H3O+] = [HO-] = 10-7 Din această egalitate rezultă că: pH = pOH = 7. anionul sulfat acid. anionul sulfat acid. Tăria acizilor şi bazelor se apreciază prin constanta de aciditate (Ka) şi respectiv constanta de bazicitate (Kb). la moleculele apei (care poate funcţiona ca bază) sau la moleculele unei baze (alta decît apa): H2SO4 + H2O H3O+ +HSO4HSO4. acizii şi bazele pot fi molecule neutre. prin urmare. Atunci când [H3O+] = [HO-] = 10-7. rezultă că [H3O+] > 10-7 adică pH < 7. să aibă atât caracter acid. reprezintă logaritmul cu semn schimbat al concentraţiei ionilor hidroxil (HO-) sau al activităţii ionilor de hidroxil: pOH = -lg [HO-] pOH = -lg aHO În apa pură.+ H2O H3O+ +SO42+ H + HOH H3O+ sau: NH3 + HCl (NH4+ + Cl-) NH3 + HOH (NH4+ + OH-) H+ + NH3 NH4+ Teoria proteolitică admite că reacţiile acido-bazice au loc cu transfer de protoni. Dacă [H3O+] < [HO-]. comparativ cu acidul clorhidric. a căror culoare depinde de pH-ul soluţiei în care sunt dizolvate. condiţie care conduce la pH = pOH = 7 soluţia respectivă are caracter neutru. În condiţiile în care [H3O+] > [HO-]. baza fiind acceptorul de proton. opus pH-ului. acidul clorhidric. ionul hidroniu. s-au introdus noţiunile de pH şi pOH. adică pH + pOH = 14. trebuie să provină dintr-o reacţie de neutralizare în care cel puţin unul din reactanţi să fie un electrolit slab. soluţia are caracter acid. În soluţie rămân ioni de hidrogen (H+). cum ar fi clorura de amoniu (NH4Cl). rezultă că [H3O+] < 10-7. b) Reacţiile de hidroliză se desfăşoară între ionii unei sări dizolvate şi apă. în funcţie de componentul cu grad maxim de ionizare.

mărime care caracterizează soluţiile tampon. Combinaţiile în care elementul care participă la un proces redox este la starea minimă de oxidare au caracter reducător. un exemplu îl constituie descompunerea cloratului de potasiu (KClO3): 2KClO3 = 2KCl + 3O2 ClO3.→ O + 2e• reacţii redox de dismutaţie (disproporţionare). agricultură (comportarea îngrăşămintelor în sol) etc.2. Aceste soluţii se numesc soluţii tampon.2. Hidroliza are aplicaţii în biochimie (multe reacţii implicate în metabolismul organismelor vii decurg în prezenţa unor enzime numite hidrolaze). caracteristic acestor reacţii. cât şi ca reducător se numesc amfoliţi redox. cu limite foarte apropiate şi dependent de valorile lui extracelulare. c) Reacţiile de neutralizare se desfăşoară între un acid (HA) şi o bază (BOH). care aparţin aceleiaşi molecule. reacţiile de oxidare şi reducere au loc concomitent. când schimbul de electroni se face între atomi diferiţi. Ele sunt formate din amestecuri ale unui acid slab şi o sare a acestuia cu o bază tare sau dintr-o bază slabă şi o sare a acestuia cu un acid tare. când schimbul de electroni se face între atomi identici.+ NH4+) + HOH CH3COOH + NH4OH Gradul de hidroliză. raportată la variaţia corespunzătoare a pH-ului. având drept rezultat o sare (AB) şi apă: HA + BOH AB + H2O Soluţiile de acizi şi baze îşi modifică pH-ul la diluare sau prin adaos de acid sau bază. Există soluţii care. Indicele de tamponare. Rezistenţa la modificarea pH-ului a soluţiilor tampon este vitală pentru organismele vegetale şi animale. care variază puţin la adăugarea unor cantităţi mici de acid sau bază. caz în care are loc scăderea numărului de oxidare. 5. Numărul de electroni acceptaţi de oxidant este egal cu numărul de electroni cedaţi de reducător. îşi menţin pH-ul datorită proprietăţii de a opune rezistenţă elastică la mărirea sau micşorarea concentraţiei ionilor de hidrogen. la o valoare a pH-ului numită pH optim de acţiune. Capacitatea de menţinere a pH-ului a soluţiilor tampon este diferită şi se exprimă prin indicele de tamponare. care aparţin aceluiaşi tip de molecule: Cl2 + 2KOH = KCl + KOCl + H2O 28 . conduce la obţinerea unei soluţii al cărei caracter va depinde de gradele de ionizare ale acidului şi bazei rezultate: (CH3COO.+ 6e.+ O2O2. Atomii. În procesele de oxidoreducere (redox).→ Cl. moleculele sau ionii care în reacţiile redox acceptă electroni sunt agenţi oxidanţi. chimia anorganică. iar cei care cedează electroni sunt agenţi reducători. chimia organică. Aceste soluţii au un pH determinat. Avem în vedere faptul că reacţiile enzimatice care controlează metabolismul celular se desfăşoară normal în condiţii extrem de precise. Oxidarea este procesul prin care un atom sau un ion cedează electroni. este cantitatea de acid tare sau bază tare adăugate (exprimate în echivalenţi la litru). Combinaţiile care au capacitatea de a se comporta atât ca oxidant. cum ar fi acetatul de amoniu (CH3COONH4).Reacţii chimice cu modificarea stării de oxidare Acest tip de reacţii poartă numele de reacţii de oxidoreducere şi reprezintă acele reacţii în care are loc o modificare netă a numărului de oxidare al unuia sau mai multor componenţi participanţi la reacţie. Combinaţiile în care elementul implicat într-un proces redox este la starea maximă de oxidare au caracter oxidant. în condiţiile menţionate. Reducerea este un proces de acceptare de electroni.Baze teoretice ale chimiei • hidroliza unei sări rezultate dintr-un acid slab şi o bază slabă. După elementele care cedează sau acceptă electroni. reacţiile redox se clasifică în: • reacţii redox intramoleculare. se defineşte ca fiind raportul dintre numărul de molecule hidrolizate şi numărul de molecule dizolvate şi creşte odată cu diluţia şi temperatura. mărindu-şi numărul de oxidare. industria chimică.

Reacţiile ireversibile sunt reacţiile care se desfăşoară într-o singură direcţie.Baze teoretice ale chimiei Cl + 1e → Cl Cl → Cl1+ + 1e• reacţii redox intermoleculare. de asemenea. cel mai important component al lumii vii. când schimbul de electroni se face între atomi diferiţi din molecule diferite: 2KMnO4 + 5H2S + 3H2SO4 = K2SO4 + 2MnSO4 + 5S + 8H2O MnO4. Schimburile de căldură care au loc în cursul desfăşurării unor reacţii chimice respectă legea conservării energiei. După numărul de faze prezente în mediul de reacţie. Reacţiile chimice omogene se mai numesc reacţii într-o singură fază în timp ce reacţiile chimice heterogene se mai numesc reacţii în faze diferite. Aceste reacţii mai sunt denumite reacţii spobntane sau favorabile.→ S + 2eFenomenul redox este important pentru lumea vie. drept consecinţă a proprietăţilor sale speciale. Reacţiile chimice implică modificări energetice care înseamnă absorbţie sau eliberare de energie. şi din sol. Este. - 6. implicit. apa poate fi de provenienţă exogenă (din alimente. reacţiile chimice sunt reacţii omogene şi reacţii heterogene. Diferenţe între reacţiile redox intramoleculare. Cantitatea de căldură degajată sau absorbită în aceste reacţii este numită entalpie de reacţie (ΔH) şi reprezintă o măsură a căldurii produsă sau consumată în proces. În organismele vii.metabolit universal Apa este cea mai abundentă biomoleculă din celule. în cazul animalelor. de dismutaţie şi intermoleculare 3. Din punct de vedere termochimic.→ Mn2+ + 4H2O S2. 5. Aspectul cinetic se referă la sensul reacţiilor chimice şi numărul de faze prezente în mediul de reacţie. TEST DE VERIFICARE A CUNOŞTINŢELOR 1. 2. Reacţiile reversibile sunt acele reacţii care se desfăşoară în ambele direcţii. Apa .+ 8H+ + 5e. Distribuţia elementelor în lumea vie este foarte diversă şi selectată de organisme pentru realizarea funcţiilor biologice. deoarece intră în alcătuirea celulelor şi constituie mediul de desfăşurare al reacţiilor biochimice implicate în desfăşurarea normală a proceselor metabolice. energia considerată este energia calorică. reacţiile sunt exoterme (se petrec cu degajare de căldură) şi endoterme (se petrec cu absorbţie de căldură). adică produşii de reacţie pot reacţiona pentru a produce reactanţii iniţiali. bioelemente şi biomolecule. Componenţi anorganici ai materiei vii Manifestările metabolice ale organismelor vii sunt dependente de constituţia chimică a celulelor şi. 6. deoarece cele mai obişnuite reacţii de cuplare în sistemele biologice sunt reacţii de oxidoreducere.2. Aspecte cinetice şi termochimice ale reacţiilor chimice Criteriul fizic de clasificare a reacţiilor chimice are în vedere aspectele cinetic şi termochimic al reacţiilor. Majoritatea reacţiilor chimice se desfăşoară la presiune constantă.3.1. După sensul reacţiilor chimice acestea pot fi reversibile şi ireversibile. de proprietăţile constituenţilor. în cazul plantelor) sau endogenă (din oxidarea compuşilor care conţin hidrogen – 29 . Tipuri de reacţii chimice cu transfer de protoni. Definiţi noţiunile de reacţie chimică reversibilă şi ireversibilă. din organisme în întregul lor şi de pe Pământ. Din punct de vedere termodinamic. Apa este un metabolit cu rol fundamental în funcţionarea organismelor vii.

Apa este unică. Este de menţionat că toate fluidele de transport din organismele animale (citoplasmă. prin aceea că este singura substanţă naturală care se află în cele trei stări de agregare. oceane. Anumite molecule mari. electronii sunt atraşi de oxigen. adică să existe în stare de suspensie coloidală. este de foarte mare importanţă biologică. proteine). Căldura eliberată în unele reacţii implicate în căile metabolice ar denatura. deoarece proprietăţile speciale ale apei fac din aceasta un mediu ideal. şi anume cele care au zone încărcate electric. care se datorează legăturilor de hidrogen ce se stabilesc între moleculele sale. pentru funcţionarea normală. Datorită caracterului electronegativ al oxigenului şi electropozitiv al hidrogenului. în lipsa apei. lipide.) sunt pe bază de apă. esenţiale pentru funcţionarea normală a organismelor vii. De asemenea. deoarece determină un efect osmotic care conduce la transportul acestor molecule. conducînd la formarea unui strat de apă pe suprafaţa lor. Capacitatea apei de a dizolva mai multe substanţe dacât oricare alt solvent. lichidă (apa din precipitaţii. manifestă forţe de atracţie asupra moleculelor de apă. Toate substanţele cu rol biologic. sânge. fără ca temperatura sa să crească sau să scadă foarte mult. Astfel. mări. cât şi faţă de compuşii covalenţi cu masă moleculară mică. 104 o5' δδ+ δ+ Fig. nr. Fiecare moleculă de apă este capabilă să se asocieze prin legături de hidrogen cu alte patru molecule de apă vecine fapt ce explică marea coeziune a apei lichide.Baze teoretice ale chimiei glucide.). sub formă coloidală. ceea ce ar conduce la pierderea unor funcţii biologice. Se poate spune că apa acţionează în organismele vii ca un tampon de temperatură. fluvii etc. Aceasta este o proprietate crucială pentru organismele vii. Această biomoleculă este repartizată în organismele vii intracelular şi extracelular. are loc prin intermediul soluţiilor în apă ale acestor nutrienţi. care îi conferă proprietăţi unice în raport cu alţi solvenţi. din cauza incidenţei mari a legăturilor de hidrogen. Apa are proprietăţi termice unice. căldura specifică mare îi permite apei să primească sau să cedeze o cantitate mare de căldură. în legătura covalentă dintre aceste două elemente. deoarece le permite menţinerea unei temperaturi optime. 6. care le determină sa fie dispersate. enzime sau acizi nucleici). Această comportare este importantă din punct de vedere biologic. Unele dintre acestea. determinând o distribuire inegală a lor. Căldura de vaporizare a apei este mare. nu se dizolvă în apă. Această proprietate termică reprezintă un mecanism foarte eficient de răcire utilizat de organismele vii. solidă (gheaţă. Schema de reprezentare a moleculei de apă cu planurile de simetrie şi axa de rotaţie Prezenţa a două perechi de electroni neparticipanţi la atomul de oxigen conferă apei capacitatea de a se uni prin legături de hidrogen. sunt transportate în stare de soluţii. compartimente separate prin membrane celulare cu permeabilitate selectivă. Importanţa apei pentru organismele vii este corelată cu particularităţile structurale ale moleculei sale. Molecula de apă este un dipol electric (figura 6.1. zăpadă) şi gazoasă (vapori). unele macromolecule celulare (proteine. Apa are o constantă dielectrică mare. Preluarea substanţelor minerale din sol de către plante.1. proprietate care favorizează disocierea în ioni. cu forţe intramoleculare puternice. plasmă etc. proprietate care i-a conferit şi numele de solvent universal. particulară pentru fiecare organism în parte.). lacuri. Proprietatea de dipol îi conferă moleculei de apă posibilitatea de a funcţiona ca un excelent solvent atât faţă de compuşii ionici. prin perii absorbanţi ai rădăcinilor. reacţiile chimice implicate în procesele metabolice se desfăşoară în soluţii apoase. Apa pură conduce slab electricitatea din cauza tendinţei reduse de a disocia în ioni: 30 . cum ar fi proteinele spre exemplu. deoarece atunci când apa se evaporă se eliberează o cantitate mare de energie. compuşi care disociază în apă.

Caracterizare generală şi importanţa biologică a elementelor din sistemul periodic 6. Duritatea totală a unei ape este dată de totalitatea bicarbonaţilor de calciu şi magneziu dizolvaţi. Se lichefiază la temperatura de + - 31 . În prezenţa apei. apa reacţionează cu metalele în condiţii diferite. la temperaturi înalte. conducând la obţinerea apei de clor şi.2. Ea poate fi descompusă la temperaturi de peste 10000C sau cu ajutorul curentului electric: 2H2O = 2H2 + O2 Molecula de apă prezintă caracter amfoter comportându-se: • ca un acid faţă de bazele mai puternice decît ea H2O + NH3 NH4+ + HO• ca o bază faţă de acizii mai puternici decât ea H2O +HCl H3O+ + ClDin punct de vedere chimic. comparativ cu celelalte substanţe gazoase. Se găseşte în stare naturală. astfel încât. oxizii acizi. mercurul. ci conţine diferite cantităţi de substanţe dizolvate. unele metale se corodează. În stare combinată. hidrogenul are cea mai mare putere de difuziune. sulfaţi).). gaze naturale). care formează duritatea temporară. Datorită masei sale moleculare mici. În condiţii normale. la care se adaugă totalitatea sărurilor calciului şi magneziului cu unii acizi minerali (cloruri. Hidrogenul are conductibilitate termică şi conductibilitate electrică mari. stele. insipid. hidrogenul molecular este incolor.Baze teoretice ale chimiei 2H2O H3O + HO În natură. apa nu se găseşte în stare pură. atât liber (Soare. unele săruri etc.38 ori decât aerul. aurul. cum ar fi de exemplu clorul şi carbonul (la temperaturi foarte ridicate). Experimental. a gazului de apă. care formează duritatea permanentă. argintul nu reacţionează cu apa. hidrogenul reprezintă aproximativ 11% din scoarţa terestră (Chambers et Holliday. compuşi organici etc. Hidrogenul este mai uşor de 14. iar cele care conţin cantităţi mari de săruri (în special săruri de calciu şi magneziu) se numesc ape dure. rezultând hidroxizi bazici: H2O + CaO = Ca(OH)2 H2O + Na2O = 2NaOH Din reacţia apei cu oxizii nemetalelor rezultă oxoacizi: H2O + SO2 = H2SO3 H2O + SO3 = H2SO4 6. conducând la obţinerea oxidului feroferic: 4H2O + 3Fe = Fe3O4 + 4H2 Plumbul. inodor. Reacţia cu metalele alcaline este puternic exotermă şi se desfăşoară la temperatură obişnuită: 2H2O + 2Na = 2NaOH + H2 Reacţia cu metalele alcalino-pămîntoase are loc la temperaturi în jur de 100oC: 2H2O + Mg = Mg(OH)2 + H2 Apa reacţionează cu aluminiul după îndepărtarea stratului de oxid de de pe suprafaţa sa: 6H2O + 2Al = 2Al(OH)3 + 3H2 Apa în stare de vapori reacţionează cu ferul încălzit puternic. cât şi combinat (apă. oxizii bazici. cuprul. Puţin solubil în apă. gaze vulcanice. nemetalele. 1975). respectiv. Hidrogen Hidrogenul este primul element din sistemul periodic al elementelor. dar procesul este accelerat de prezenţa oxigenului şi a dioxidului de carbon. apa este foarte reactivă şi participă la multe reacţii chimice cu metalele. nebuloase. fiind cel mai uşor dintre toate gazele (ρ = 0. hidrogenul este solubil în alcool şi benzen. Pt). H2O + Cl2 = HCl + HClO HClO → HCl + [O] H2O + C = CO + H2 Apa reacţionează cu oxizii multor metale. dependente de natura metalului.06952g/cm3). s-a demonstrat că apa este o combinaţie chimică foarte stabilă.2. Astfel. Apa reacţionează cu unele nemetale. este absorbit în cantitate mare de metale (Fe.1. Apele care conţin cantităţi mici de săruri se numesc ape moi.

când reacţia este foarte energică. iar la temperatura de -259. Metalele alcaline se dizolvă în amoniac lichid la temperatura de -33oC. 0 şi +1. 11H). pentru fiecare în parte. pentru a realiza configuraţia stabilă de dublet a heliului. rezultând o soluţie de culoare albastră. Volumul atomic. capacitatea de a reacţiona cu toate elementele. 1984) Reactivitatea metalelor alcaline este foarte mare şi creşte de la litiu la franciu (cele mai reactive sunt cesiul şi franciul).73. Hidrogenul are trei izotopi. elementele grupei au tendinţă accentuată de a ceda electronul. transformându-se într-o masă cristalizată în sistem hexagonal. 1978) şi se corelează cu electronegativitatea elementelor: • hidrurile ionice conţin în reţea ioni hidrură (H-) şi ioni metalici. Rb-roz. ceea ce înseamnă că participă. D. de a ceda singurul său electron. K-violet. şi anume protiul sau hidrogenul uşor (masa atomică=1.E. sunt moi. Dintre toate elementele sistemului periodic. SiH4).9. în cele mai multe cazuri. cu formule care depind de metodele de preparare (TiH 1. PrH2. datorită caracterului bazic pronunţat al hidroxizilor lor. Determinarea calitativă a metalelor alcaline şi a combinaţiilor lor volatile se efectuează prin reacţia de coloraţie a flăcării incolore a unui bec de gaz (Li-roşu. în hidrogenarea uleiurilor vegetale.. ductile. bună conducătoare de electricitate.7). Grupa IA (1) Elementele din această grupă. • compuşi interstiţiali cu metalele tranziţionale. în obţinerea metanolului prin hidrogenarea monoxidului de carbon. raza atomică şi raza ionică a metalelor alcaline sunt. et al. practic. în anumite condiţii.23 C se solidifică. care nu apare liber în reacţiile chimice (apare legat de specii care posedă perechi libere de electroni. maleabile. potasiul (K). care este auriu).R. Hidrogenul are importante aplicaţii practice în domeniul energetic (component al unor combustibili gazoşi). sodiul (Na). Elementele din această grupă au caracteristici tipice de metale. nu au compoziţie stoechiometrică. 31H) Ca urmare a structurii sale electronice (1s1). în sinteza amoniacului. trecînd în protonul H+. transparentă şi incoloră. azotului şi oxigenului din substanţe organice etc. et Goldberg. rubidiul (Rb). Grupa metalelor alcaline este o grupă omogenă din punct de vedere al proprietăţilor fizice şi chimice. cele mai mari din perioada căreia aparţin şi ca urmare prezintă temperaturi de topire şi fierbere scăzute (cu excepţia Li). V. Pd). se formează prin reacţia cu elementele grupelor VIA (16) şi VIIA (17). Hidrogenul are.. H3O+. ZrH1. Hidrogenul reacţionează cu oxigenul numai în prezenţa catalizatorilor (Pt. NH4+) şi de a participa la legături covalente. Na-galben. deuteriul sau hidrogenul greu (masa atomică=2. 6.2. CeH2. metalele alcaline au cea mai accentuată tendinţă de a forma legături ionice. Ca urmare hidrogenul prezintă trei stări de oxidare -1. care. adică prezintă luciu argintiu în tăietură proaspătă (cu excepţia Cs. H2 + I2 → 2HI • compuşi covalenţi cu caracter indiferent (CH4. se formează cu metalele alcaline şi alcalino-pământoase.77 C. la îndepărtarea sulfului.Baze teoretice ale chimiei -252. pentru a dobândi configuraţia gazului rar cel mai apropiat. aproximativ 1% din vaporii metalelor alcaline conţin molecule diatomice. Csalbastru) (Jurcă. în care un proton este disponibil pentru transfer. trecând în cationi monovalenţi. Peste punctul de fierbere. Configuraţia generală a ultimului strat electronic este ns1 şi ca urmare. reacţia conduce la obţinerea amidei metalului alcalin implicat în reacţie: o o 32 . la formarea de legături covalente. hidrogenul manifestă tendinţele de a accepta un electron (H-).2. Reactivitatea acestor elemente este motivul pentru care ele se găsesc în natură sub formă de combinaţii şi numai rareori în stare liberă. bune conducătoare de căldură şi electricitate.8. la temperaturi de 180-300oC. 2Li + H2 → 2Li+H• hidruri cu caracter acid. litiul (Li). AsH3. cesiul (Cs) şi franciul (Fr). La cald. Compuşii săi binari sunt de patru tipuri (Dillard. şi la temperaturi de peste 550oC. C. 21H) şi tritiul sau hidrogenul supragreu (masa atomică=3. se numesc metale alcaline. când reacţia se desfăşoară lent.

iar rubidiul. prezente în plasma celulară şi în electroliţi. Sodiul este determinant primar al volumului lichidului extracelular. depozitarea şi biosinteza glucidelor. Potasiul este activator al multor enzime. participând la absorbţia apei prin rădăcini. în cantităţi mici. la cald. fosfaţi) şi organice (oxalaţi. deoarece oxizii şi hidroxizii reprezentanţilor caracteristici ai acestei grupe au o comportare intermediară între cei ai metalelor alcaline şi ai aluminiului. Sărurile de litiu sunt utilizate în psihiatrie pentru tratarea depresiei maniace. Rubidiul şi cesiul. 2005). 6. Aceste două elemente sunt considerate moderat toxice Franciul este un element radioactiv. Din punct de vedere biologic. Indispensabil pentru viaţa plantelor. sodiul este cel mai răspândit cation din lichidul extracelular. RbO2. stimularea creşterii. Sodiul se găseşte în organismele vegetale. iar rubidiul şi cesiul iau foc. tartraţi) care se acumulează în apoplast. Potasiul este elementul care se găseşte în cantitatea cea mai mare în plante. stimulează fotosinteza şi reglează permeabilitatea membranelor citoplasmatice. cele mai importante elemente dintre matalele alcaline sunt sodiul şi potasiul. reprezentantul unei grupe de oxizi cunoscuţi sub denumirea de „pământuri” (Albu et Brezeanu. datorită efectului său asupra balanţei hidrice. stimulează biosinteza proteinelor şi activitatea unor enzime (fosfoenolpiruvat). inclusiv al volumului sângelui. ce conduce la obţinerea de hidroxizi alcalini puternici şi respectiv alcoxizi. precum şi în biosinteza substanţelor proteice.2. Sodiul şi potasiul se oxidează în aer mai rapid decât litiul. Ca urmare. Un număr de mecanisme fiziologice care reglează volumul şi presiunea sângelui funcţionează în sensul ajustării conţinutului de sodiu prin bioreceptori din sistemul circulator.Baze teoretice ale chimiei 2Na + 2NH3 = 2NaNH2 + H2 Metalele din grupa IA (1) a sistemului periodic reacţionează cu hidrogenul. 1974). Absorbţia sodiului în intestinul subţire joacă un rol important în absorbţia clorului. citraţi.bazic şi osmotic din organismul uman. glucozei şi apei. magneziu (Mg). cu o abundenţă naturală mai scăzută. Grupa IIA (2) Grupa a doua din sistemul periodic este alcătuită din elemente care se mai numesc elemente alcalino-pământoase. împreună cu anionii de clor. De asemenea. sodiul şi potasiul se păstrează sub parafină sau petrol. în general. echilibrele acido . Ele sunt. toxic pentru organismele vii. vacuole şi citoplasmă. Rolul fiziologic principal al potasiului în organismele vegetale este de osmoreglator. Elementele grupei a II-a. CsO2) Ionii metalelor alcaline sunt foarte importanţi pentru funcţionarea normală a sistemelor biologice. Litiul nu se găseşte în mod normal în organismele vii. calciu (Ca). peroxizi (Na2O2) şi superoxizi (KO2. metalele alcaline conduc la obţinerea de oxizi (Li2O. sub formă de săruri anorganice localizate în organele tinere şi în ţesuturile de susţinere ale plantelor mature (Zamfirache. Na2O). bariu (Ba) şi radiu (Ra). beriliu (Be). În organismul uman. în general. În organismele multicelulare. Este motivul pentru care litiul. este implicat în transportul. Potasiul este principalul cation din lichidul intracelular. stimularea absorbţiei ionilor de potasiu la unele plante. pompa ionică Na/K este cel mai important mecanism pentru controlul potenţialului electrochimic. rezultând hidruri: 2Na + H2 = 2NaH Reacţia metalelor alcaline cu apa sau alcoolii este o reacţie energică (reacţia creşte în violenţă odată cu coborârea în grupă). cationii de sodiu menţin în limite normale balanţa hidrică. aminoacizilor. în cantităţi mici sub formă de săruri anorganice (cloruri. Din punct de vedere fiziologic sodiul intervine în: creşterea presiunii osmotice a sucului vacuolar. Controlul fin al potenţialului membranelor celulare este important pentru multe funcţii importante ale organismului. potasiul participă la reglarea potenţialului de membrană şi a pH-ului celular. sulfaţi. stronţiu (Sr). Se găseşte în cantităţi mici în lichidul extracelular şi în plasma sanguină. cesiul şi franciul în fiole de sticlă vidate. au 2 33 . ceea ce conduce la reducerea intensităţii procesului de transpiraţie. carbonaţi. transportul dioxidului de carbon.3. În reacţia cu oxigenul. nu au fost găsite în sistemele biologice.

beriliul este foarte greu accesibil sistemelor biologice. 1999. Datorită reactivităţii mari. Conductibilitatea electrică a cestor elemente este redusă. în membrane celulare şi în cromozomi. este implicat în reglarea pH-ului celular. în ţesutul muscular. ceea ce le face extrem de reactive şi de aceea doar beriliul şi magneziul se pot păstra în aer. Elementele alcalino-pământoase sunt argintii în stare neoxidată (cu excepţia beriliului). Energiile de ionizare. de asemenea. şi reprezintă un factor important în activarea factorilor de coagulare a sângelui. cu nemetalele: M + X2 = MX2 (X-halogen) 2M + O2 = 2MO (în cazul Ba. cum ar fi insulina. iar beriliul şi magneziul participă la această reacţie la cald. elementele grupei a doua nu se găsesc în natură în stare liberă. Magneziul este implicat în transportul activ al ionilor. rezultă Be2C) Din cauza solubilităţii sale extrem de scăzute. precum şi temperaturile de topire şi de fierbere. Magneziul joacă un rol important în structura şi funcţionarea organismului uman. în lichidul cefalo-rahidian etc. Magneziul şi calciul sunt elemente foarte răspândite. precum şi a pompei ionice Mg/Ca. Spencer et al. ATP-ul. în conducerea impulsurilor nervoase. sunt superioare metalelor alcaline şi scad in grupă (excepţie face magneziul.. rezultă BaO2) M + S = MS 3M + N2 = M3X2 6M + P4 = 2M3P2 M + 2C = MC2 (în cazul Be. intră în structura clorofilei. esenţiale pentru organismele vii. lipidic şi proteic. smalţul dinţilor. cedând cei doi electroni de valenţă şi formând compuşi ionici care conţin cationi de forma M2+ (M-simbolizare generală a unui metal). care participă la multe reacţii de sinteză. pentru a dobândi configuraţia stabilă de gaz rar. beriliul este un element toxic.Baze teoretice ale chimiei electroni în stratul de valenţă şi configuraţia electronică ns . la rece. antioxidant important. fiind prezent în sistemul osos. există sub formă de complex cu magneziul (MgATP). din punct de vedere fiziologic. Calciul este extrem de important pentru organismele animale reprezentând un element structural major în ţesutul dinamic osos. stronţiul şi bariul reacţionează cu apa. precum calciul şi potasiul. 2 34 . fiind implicat în mai mult de trei sute de reacţii metabolice esenţiale (Shils. Calciul controlează activitatea musculară. necesită prezenţa magneziului pentru biosinteză. 1994). prin membranele celulare şi ca urmare. Elementele acestei grupe au tendinţa accentuată de a ceda cei doi electroni de pe ultimul strat electronic. Astfel de reacţii sunt cele din metabolismele glucidic. secreţia de hormoni. pentru funcţionarea normală a organismului. în plasma sanguină. contracţia musculară şi ritmul cardiac. Concentraţia sa în sânge şi lichidele extracelulare trebuie menţinută între anumite limite. cu degajare de hidrogen. transmiterea impulsurilor nervoase. care nu respectă tendinţa de variaţie continuă a proprietăţilor). În cazul organismelor vegetale. Toate elementele alcalino-pământoase au starea de oxidare +2. Activitatea unor enzime şi sisteme enzimatice este dependentă de prezenţa magneziului. fiecare la altă temperatură. care sunt baze puternice. menţinerea presiunii sanguine. celelalte elemente din grupă se păstrează doar sub ulei de parafină sau petrol. Ba în galben-berzui) Elementele alcalino-pământoase sunt foarte reactive. Este necesar. Calciul. În general. Sr în roşu-carmin. cochiliile scoicilor sau membranele celulare. magneziul activează procesele de formare ale organelor de rezervă. M + 2H2O = M(OH)2 + H2 Metalele alcalino-pământoase se combină. este activator al unor enzime. printre care sinteza acizilor nucleici şi sinteza proteinelor. De asemenea glutationul. molecula care furnizează energie pentru cele mai multe procese metabolice. sunt mai dure decât elementele alcaline şi prezintă densităţi mai mari decât ale acestora. Sărurile volatile ale metalelor alcalino-pământoase colorează flacăra incoloră a unui bec de gaz (Ca în roşu-cărămiziu. rezultând hidroxizii corespunzători. pentru activitatea optimă a unor proteine şi enzime. Acest element are rol structural.

Ni. care sunt mai puţin reactive. Oxizii şi hidroxizii metalelor tranziţionale au caracter bazic în stări de oxidare mici. mercur (Hg). funcţionează ca elemente divalente. deoarece reprezintă structuri ideale pentru stocarea oxigenului. agenţi de transfer ai electronilor. Co). care au substraturile d şi s complet ocupate cu electroni.G. Pd) nu reacţionează cu oxigenul.. VIB (6). Unele dintre elementele tranziţionale reacţionează cu oxigenul. În aceste combinaţii. Se caracterizează prin prezenţa orbitalilor d sau f. E. Ag. Metale tranziţionale Metalele tranziţionale alcătuiesc grupele IIIB (3). în care ionii metalelor tranziţionale sunt înconjuraţi de un anumit număr de molecule sau ioni care se numesc liganzi. sunt bune conducătoare de căldură şi electricitate (cel mai bun conducător termic şi electric este argintul. Elementele tranziţionale f formează două serii de câte 14 elemente numite lantanide şi respectiv. IB (11) şi IIB (12) situate între grupele IIA (2) şi IIIA (13). şi au configuraţia electronică a stratului de valenţă (n-1)d1÷10ns2. are rol de activator al unor enzime şi sisteme enzimatice. et al. Elementele tranziţionale formează compuşi de coordinaţie. VIIIB (9). cum ar fi apa regală (amestec de acizi clorhidric şi azotic concentraţi. Elementele tranziţionale sunt metale tipice. actinide. cationii sunt de multe ori ioni complecşi. iar alteori acţionează continuu (Fe). Compuşii ionici ai metalelor tranziţionale au proprietăţi paramagnetice (prezintă magnetizaţie proporţională şi de acelaşi sens cu intensitatea câmpului magnetic în care se află). conducând la fărâmiţarea metalului. Radiul este un element rar. în raport de 3/1). În general. compuşii lor fiind utilizaţi în medicină. VIIB (10). are rol important în osmoreglare etc. ceea ce permite împărţirea lor în metale tranziţionale d şi metale tranziţionale f. 6. VB (5). argint (Ag are +I şi mai rar +II). Tranziţionalele de tip d sunt dispuse în patru serii. aur (Au are +I şi +III). VIIB (7). Configuraţia ultimului strat electronic este (n-2)f1÷14(n-1)d1ns2. Calciul are efect stimulator asupra proceselor biosintetice de la nivelul mitocondriilor (Carnieri.2. primele elemente ale fiecărei serii formează mai uşor compuşi stabili comparativ cu ultimele elemente. are izotopii radioactivi. Mulţi dintre compuşii de acest tip sunt coloraţi datorită posibilităţilor de tranziţie a electronilor d care determină capacitatea de a absorbi în spectrul vizibil la anumite lungimi de undă. IVB (4).Baze teoretice ale chimiei Funcţiile calciului în plante sunt legate de relaţia dintre factorii de mediu şi creşterea şi dezvoltarea acestora. care sunt combinaţii complexe stabile. parţial ocupaţi cu electroni. Majoritatea elementelor tranziţionale prezintă mai multe stări de valenţă. Metalele tranziţionale reacţionează cu nemetalele. Metalele nobile (Au. fiind atacate numai de agenţi oxidanţi puternici. Cu excepţia elementelor din grupa IB (11). VIIIB (8). Pt. Compuşii coordinativi sunt importanţi din punct de vedere biologic. Reactivitatea chimică a metalelor tranziţionale variază semnificativ. caracter amfoter în stări de oxidare medii şi caracter acid în stări de oxidare superioare. urmat de cupru). catalizatori sau medicamente. rezultând compuşi ionici. 35 . cupru (Cu are +I şi +II). Metalele tranziţionale din grupa IIB (12) zinc (Zn).4. 1987). care prezintă numeroase particularităţi. conducând la obţinerea de oxizi care funcţionează uneori ca o peliculă protectoare (Cr. valoarea maximă a stării de oxidare a elementelor tranziţionale este dată de numărul grupei din care fac parte (notaţia cu cifre romane). toxici pentru organismele vii. prezintă luciu metalic şi duritate superioară metalelor din grupele principale. Stronţiul şi bariul nu se întâlnesc în sistemele biologice. cadmiu (Cd). au temperaturi de fierbere şi de topire mari.

În cazul organismului uman. atât animalelor. Manganul. molibdenul este un ultramicroelement util. fierul este absorbit sub formă de ioni (Fe2+ sau Fe3+). participă la reacţiile de oxido-reducere. In plante. participă la intensificarea procesului respirator etc. 1969). utili în procesele oxidoreducătoare. aminoacizilor şi colesterolului (Nielsen. Astfel. Molibdenul este un microelement care funcţionează drept cofactor pentru enzime care catalizează transformări chimice importante. o formă biologic activă a cromului. 1999). drept constituent al unor enzime şi activator al altora. iar ribonucleotid reductaza este implicată în sinteza ADN-ului. cu rol important în îndepărtarea unor specii reactive de oxigen. drept stimulator al activităţii miocardului şi creşterii masei musculare în general. Este. catalaza şi peroxidaza sunt enzime Fe-dependente. literatura de specialitate menţionează implicarea vanadiului în procesele de creştere. denumit hem. care este implicată în metabolismul aminoacizilor cu sulf. sporirea efectelor insulinei (Vincent. enzime cu rol important în metabolismul carbohidraţilor. Pentru plante. Lipsa sau slaba aprovizionare a plantei cu mangan are drept consecinţă diminuarea rezistenţei rădăcinilor la infecţii patogene (Marschner. nitrogenaza. De asemenea. xantinoxidaza. de asemenea. Beard et Dawson. La anumite specii. precum şi acumularea proteinelor în frunze. posibilitatea ca vanadiul să înlocuiască molibdenul în procesul de fixare a azotului pe cale microbiologică (Singht et al. favorizează acumularea azotului în nodozităţile radiculare de la plantele leguminoese. În cazul organismelor animale. şi aldehidoxidaza. 36 . superoxid dismutaza Mn-dependentă este principala enzimă antioxidantă din mitocondrii. Manganul are rol de cofactor al multor enzime implicate în metabolismul organismelor vegetale. cât şi al animalelor. cuprul şi fierul activează biosinteza clorofilei. care poate să apară în sistemele biologice în mai multe stări de oxidare. odată cu creşterea conţinutului de glucoză din sânge. datorită capacităţii lor de a trece reversibil dintr-o stare de oxidare în alta. este un microelement important şi util. care catalizează scindarea nucleotidelor şi care contribuie la capacitatea antioxidantă a sîngelui. cunoscut ca element care influenţează pozitiv procesul de fotosinteză şi. molibdenul este cofactor pentru trei enzime: sulfitoxidaza. cele mai vulnerabile organite celulare la stresul oxidativ. (Zamfirache. În organismul uman este component esenţial a sute de proteine complexe. 1997). participă la transportul (prin intermediul hemoglobinei) şi stocarea (în molecule numite mioglobină) oxigenului în sângele şi ţesuturile mamiferelor.. cât şi plantelor. 2002). a cărei structură nu este deocamdată cunoscută. evidenţiem rolul unora dintre ele în organismele vii. de asemenea. manganul are rol important în anumite procese fiziologice. de asemenea. 2005). Fierul participă la oxidarea carbohidraţilor. Cromul este un element care are influenţe benefice în cantităţi extrem de mici. determină. Este implicat în biosintezele clorofilei şi pigmenţilor carotenoidici şi în procesele de fotosinteză şi de fixare a azotului. Se sugerează. Organismul uman utilizează cromul. La plante. cu rol în metabolismul medicamentelor şi toxinelor (Beedham. fiind implicat în metabolismul glucozei. Benzschawel. Fierul este activator unor enzime şi. Titanul se pare că are efecte benefice minore în organismele vegetale.Baze teoretice ale chimiei Considerând elementele tranziţionale în ordinea din tabelul periodic. 1985). 1999. precum şi la deteriorarea procesului de reproducere. ca ultramicroelement. vanadiul este implicat în dezvoltarea oaselor. de biosinteză a clorofilei şi pigmenţilor carotenoidici. intră în structura unor enzime şi proteine complexe. precum şi în cel de biosinteză a clorofilei la algele verzi unicelulare (Meisch. xantinoxidaza). împreună cu zincul. atât în cazul plantelor. enzime şi sisteme enzimatice (Fairbanks. 2000). În organismul uman. şi o proteină) din calea transportoare de electroni. 1978). ca urmare. De exemplu. proteinelor şi lipidelor prin intermediul citocromilor (specii alcătuite dintr-un complex cu fier. În cazul organismelor animale. deficienţa în vanadiu conduce la încetinirea procesului de creştere. în special drept cofactor enzimatic (nitratreductaza. Vanadiul este un microelement important pentru unele specii animale şi vegetale. Fierul este un micronutrient cu rol major in celulele organismelor vii.

De asemenea. intră în structura cobalaminei. participă la producerea de substanţe care reglează presiunea sanguină şi pulsul. în biosinteza triptofanului şi acidului indolilacetic 37 . Cercetări efectuate pe anumite animale (pui de găină. deoarece un număr de reacţii esenţiale pentru funcţionarea normală a creierului şi sistemului nervos sunt catalizate de enzime cupru-dependente. În cazul plantelor.. fiind un metal cheie în activitatea unor enzime. glutamatdehidrogenaza. Vitamina B12. de asemenea. în plus.). în funcţionarea sistemului nervos central. Este bioconstituent al unor metaloenzime (carboxipeptidaza. intervine în biosinteza clorofilei pe care. lactatdehidrogenaza. Este cofactor al unor enzime (carbonic anhidraza. 1999). de asemenea. în formă disponibilă din punct de vedere biologic. în special legate de proasta funcţionare a ficatului. Este cunoscut. superoxid dismutaza. în sensul de “efector metabolic”. Zincul este un microelement esenţial pentru organismele vii. lizil-oxidaza. ca urmare a faptului că este component al Cu-Zn superoxid dismutazei şi ceruloplasminei. Zn-Cu superoxiddismutaza). proteinele de depozitare (metalotioneinele) sau metaloenzimele care conţin cupru (cuproenzime. iar excesul activează declanşarea bolii canceroase. rolul său stimulator în procesele de creştere la orz şi tomate ( Burzo et al. ADN-polimeraza . şobolani) supuse unei diete lipsite de nichel au evidenţiat faptul că acestea prezintă probleme de sănătate. izomeraza. În cazul organismelor vegetale. 1982). nichelul este component al unor enzime. unde există ca microelement sub forma ionilor cuproşi şi cuprici. este un element cu rol catalitic în procesele de oxidoreducere. unde concentraţia normală de zinc este de 0. aminopeptidaza. La om. previn deteriorarea nervilor prin contribuţia la formarea tecii protective a acestora etc. în care ionul metalic este înconjurat de un ligand cu şase atomi donori (Cojocaru. Cercetări recente evidenţiază faptul că acest element este asociat cu metabolismul lipidic şi este implicat în mecanismele protective împotriva cancerului. De asemenea. deoarece are efecte benefice asupra funcţionării ficatului şi rinichilor. în special în cazul leguminoaselor. precum şi datorită abilităţii sale de a accepta şi ceda cu uşurinţă electroni (Linder et Hazegh-Azam. El. cum ar fi proteinele de transport (ceruloplasmina sau Cu-albumina). alcooldehidrogenaza. o protejează de degradarea timpurie. oxalacetatdecarboxilaza. Cuprul participă la funcţionarea mecanismelor de protecţie a organismelor animale de efectele dăunătoare ale unor substanţe chimice. intervine în acţiunea unor hormoni. esenţială pentru metabolismul carbohidraţilor. acest element este implicat în activitatea fotosintetică a plantelor. 1996). catalaza. În cazul organismelor animale. carenţa acestui element favorizează apariţia şi dezvoltarea TBC-ului. Zincul este un element indispensabil pentru plante. cu rol activator al unor alte enzime (arginaza. fosfataza alcalină. enolaza. cum ar fi insulina sau hormoni gonadotropi hipofizari. şi implicit. superioare. arginaza etc. vitamină care este un complex de coordinare al cobaltului. cobaltul este un element indispensabil datorită rolului său de (Milică et al. precum şi de stimulator al activităţii altora (peroxidaza. enolaza. cum ar fi citocrom oxidaza.. tirozinaza. Pentru plantele stimulator al creşterii nodozităţilor radiculare sub formă ionică sau (Zamfirache. Cuprul participă la funcţionarea normală a organismelor vii. Alături de vitamina C. lipidelor şi proteinelor. De asemenea. participă de chelaţi la intensificarea activităţii unor enzime specifice nodozităţilor Nichelul este un microelement care. Este important. vitamina B12. fosfataza alcalină.Baze teoretice ale chimiei Cobaltul este un microelement esenţial pentru multe specii animale şi vegetale. susţin vitamina C în îndeplinirea rolului său. Ca şi manganul. intră în structura unor enzime (ascorbat oxidaza) şi stimulează activitatea altora (polifenoloxidaza).003%. 2005). prin întărirea sistemului imunitar (Gissen. cuprul este legat într-o varietate de proteine cu funcţii metabolice specifice. 1996). de asemenea. precum şi în menţinerea sănătăţii cardiovasculare. dopamin-hidroxilaza. Cuprul îndeplineşte funcţii antioxidante în diferite ţesuturi şi fluide. stimulează metabolismul animal şi vegetal. hexokinaza etc. precum şi cofactor. menţine elasticitatea vaselor de sânge şi pielii şi. 1994). cobaltul sunt importante pentru funcţionarea normală a celulelor. cobaltul este necesar formării fixatoare de azot atmosferic şi. mulţi oameni de ştiinţă consideră nichelul un micronutrient indispensabil sănătăţii omului. ARN-polimeraza. aldolaza). precum şi asupra sistemelor osos şi nervos.). cum ar fi ureaza sau hidrogenaza.

rezultând soluţii care conţin ioni metalici trivalenţi. trioxidul de indiu (In2O3) prezintă caracter bazic. bor (B). indiul şi taliul au puncte de topire inferioare aluminiului şi greutăţi specifice superioare acestuia. taliul formează un oxid toxic (Tl2O) în care metalul este monovalent. Caracterul oxizilor variază în grupă. comparativ cu elementele din primele două grupe principale.2.Baze teoretice ale chimiei (auxină). elementele grupei prezintă în combinaţiile lor (în special halogenate şi oxigenate) valenţa maximă. Ga2O3) prezintă caracter amfoter. au pe ultimul strat 3 electroni. conductibilitate electrică şi conductibilitate termică. din cauză că numărul de electroni de pe stratul de valenţă este mai mare. 1996). al unor vitamine. Galiul. dimensiunile particulelor. precum şi în procesele pe care le implică fixarea azotului la plantele leguminoase (Zamfirache. temperatură şi puritate. În privinţa borului. sărac în zinc (Thalassiosira weissflogii).8oC). 1995). cercetări recente consideră că gliceraldehid-3-fosfatferedoxin-oxidoreductaza. O proprietate interesantă a galiului este temperatura sa de topire forte scăzută (29. acesta formează cu oxigenul combinaţii covalente. galiu (Ga). este implicată în glicoliză (Mukund et Adams. 6. Tl2O. În grupă. borul prezentând caracter de nemetal asemănător siliciului. Aluminiul. Metalele din grupă (M) reacţionează cu oxigenul din aer. Metalele din grupa prezintă luciu caracteristic. 2000). de oxid. în reglarea metabolismelor glucidic. La temperaturi ridicate reacţia este energică: 4M + 3O2 = 2M2O3 Încălzit la roşu. În privinţa proprietăţilor fizice există deosebiri între elementele grupei. al acizilor nucleici. Elementul bor mai poate funcţiona şi în stare de hibridizare sp3. conducând la obţinerea de halogenuri trivalente (excepţie TlX): 2M + 3X2 = 2MX3 Taliul poate funcţiona şi ca element monovalent formînd TlX. In2O.5. aluminiu (Al). TlCl). Grupa IIIA (13) Elementele din această grupă. catalizează interconversia aldehidelor la carboxilaţi. cu configuraţia electronică generală ns 2np1.+ 6H2O = 2M(OH)4. trioxizii de aluminiu şi galiu (Al2O3. proteic. Reactivitatea elementelor din această grupă este mai scăzută. rezultând nitrură de aluminiu: 2Al + N2 = 2AlN 38 . în general. care au drept cofactor wolframul. Toate elementele grupei reacţionează energic cu moleculele de halogeni (X2). ca având funcţii biologice. Wolframul (tungsten) are rol biologic limitat. prin participarea unui orbital 2p vacant. protector. Comportarea sa în raport cu oxigenul din aer este dependentă de cristalinitatea probei. galiul şi indiul se dizolvă în acizi diluaţi. caracterul metalic creşte de sus în jos. taliu (Tl).+ 3H2 Aluminiul este singurul element din grupă care reacţionează la temperatură ridicată cu azotul. 2005). indiu (In). Este vorba de studiul unei anhidraze carbonice Cd-dependente (Lane et Morel. In mod constant. 2M + 6H+ = 2M3+ + 3H2 Taliul este singurul metal din grupă care se găseşte sub formă de ioni monovalenţi în soluţiile acide. Aceste enzime. Cadmiul nu este cunoscut. Formarea cationilor trivalenţi (E3+) necesită o energie de ionizare mare. Studii experimentale recente evidenţiază rolul acestui element în metabolismul unui organism marin care trăieşte într-un mediu tipic. acoperindu-se cu un strat subţire. care pot funcţiona în unii compusi şi cu valenta unu (InCl. trei. deoarece este utilizat de un număr mic de enzime care fac parte din familia aldehidferedoxin-oxidoreductază (Kletzin et Adams. cu excepţia indiului şi taliului. iar trioxidul de taliu (Tl2O3) prezintă caracter puternic bazic. Aluminiul şi galiul reacţionează cu hidroxizii alcalini în soluţii apoase formînd anioni hidroxilici complecşi: 2M + 2OH. Este motivul pentru care borul funcţionează tricovalent prin hibridizare de tip sp2. În plus. astfel încât trioxidul de bor prezintă caracter acid (B2O3). enzimă care aparţine acestei famili.

germaniu (Ge). Numărul maxim de coordinaţie al elementelor faţă de oxigen creşte de la 3. considerate semimetale. cantitatea de aluminiu este redusă. în creşterea rezistenţei plantelor la secetă şi ger. datorită capacităţii sale de a hibridiza sp2 şi sp. Aluminiul este de interes în metabolismul criptogamelor. Se găseşte în plantele superioare sub formă de compuşi ai acidului boric şi complecşi organoborici. a cărui configuraţie electronică este ns2np2. Similar cu grupa 13 (IIIA). formarea compuşilor fenolici. în fixarea azotului. La elementele cu număr atomic mare se accentuează tendinţa de a forma cationi. De asemenea. până la 6 în cazul unor ioni complecşi ai staniului. Borul inhibă. carbon (C). băuturi. caracterul metalic creşte de la carbon. la 4. organismul uman este expus continuu acţiunii acestui element. în intensificarea absorbţiei unor elemente (K. implicit. şi în această grupă. Elementele grupei pot realiza legături coordinative. Ca) şi diminuarea absorbţiei altora (S. Odată cu creşterea numărului atomic. în mică măsură. având rol de acceptori de electroni. tirozinază). staniu (Sn) şi plumb (Pb) au 4 electroni pe ultimul strat. Prezenţa borului în organismele vegetale favorizează procesele de respiraţie şi fotosinteză. Se pare că acest element nu are efecte benefice asupra organismelor animale. fără rol important în chimia carbonului (Be2C şi Al4C3). care sunt toxici pentru plante. legarea fructelor şi formarea seminţelor. Cationul C 4+ este foarte instabil. cu excepţia carbonului. stimulează activitatea unor enzime etc. elemente cu caracter metalic. Creşterea caracterului metalic se manifestă prin modificarea stabilităţii hidrurilor. prin prezenţa sa în cantităţi mici. sunt borul şi. În cele mai multe organisme vegetale. 1989). cresc razele atomice şi ionice ale elementelor precum şi densitatea. precum şi în acumularea auxinelor libere. pectinază. zinc şi. Mg. deoarece prezenţa sa este asociată cu o bună funcţionare a sistemului osos. iar anionul C4. dar cel mai pronunţat se manifestă la carbon în stare hibridizată (mai importante sunt covalenţele cu el însuşi şi cu hidrogenul).2. magneziu. nemetal tipic. importante din punct de vedere biologic. acizilor nucleici clorofilei. considerat o neurotoxină. 39 . odată cu creşterea numărului atomic. urmat de siliciu în stare hibridizată (în special în compuşii săi cu oxigenul). este implicat în reducerea toxicităţii altor elemente minerale (P sau Cu). De asemenea. În cantitate mare.. deoarece perturbă absorbţia ionilor de calciu. Cl2). în stimularea activităţii unor enzime (invertază. precum şi a creierului (îmbunătăţirea performanţelor legate de atenţie şi memoria de scurtă durată). a principalelor procese fiziologice legate de utilizarea de către plante a acestor elemente. intervine în modificarea raportului monoglucide/diglucide în favoarea monoglucidelor. borul influenţează permeabilitatea membranelor plasmatice şi este implicat în transportul glucidelor. efectele sale benefice fiind de ordin secundar.Baze teoretice ale chimiei Elementele grupei. În cazul plantelor superioare. [Sn(OH)6]2.6. Are rol important în biosinteza glucidelor. Grupa IVA (14) Elementele din această grupă. aluminiul. prezenţa borului este legată de funcţionarea normală a metabolismului animal. În organismele animale şi în special în organismul uman. punctul de fierbere. proteinelor. Acceptarea de electroni pentru realizarea configuraţiei stabile este posibilă din punct de vedere energetic pentru elementele acestei grupe. în cazul unor compuşi ai germaniului şi siliciului (H3SiO4). P. 6. Prin alimente. Aluminiul.se întâlneşte numai în două carburi metalice. punctul de topire. [Pb(OH)6]2-. deoarece este implicat în fixarea ionilor de calciu. la siliciu şi germaniu. alterează bariera membranară care reglează schimburile între sistemul nervos central şi sistemul circulator periferic (Banks. mangan. Borul este un microelement necesar tuturor plantelor. magneziu şi fosfor. Aluminiul este cel mai abundent ion metalic din biosferă.şi plumbului. care se deosebeşte de celelalte elemente ale grupei prin compuşii pe care îi formează. este toxic pentru plante. Carbonul este singurul element din grupă care poate forma legături duble sau triple. în cazul unor compuşi ai carbonului (H2CO3). Elementele grupei au tendinţa de a forma covalenţe. precum şi înflorirea. până la staniu şi plumb. siliciu (Si). produse farmaceutice etc. borul este necesar în cantităţi mici. Efecte pozitive asupra creşterii sunt semnalate la speciile cu toleranţă ridicată la aluminiu. Starea de oxidare maximă este IV şi se manifestă în combinaţiile halogenate (EX4) şi în oxizii superiori cum ar fi CO 2 sau SiO2. care are valoarea cea mai mare în cazul hidrocarburilor.

datorat numărului mare de straturi electronice. Circulaţia complexă a carbonului între aceste rezervoare este un ciclu biogeochimic. cum ar fi metalele grele şi radicalii liberi. stare de oxidare IV+) are caracter slab acid. În cantităţi mici. implicit. Carbonul. siliciul este esenţial din punct de vedere fiziologic şi metabolic. Elementele grupei reacţionează. de creşterea rezistenţei pasive a plantelor la agenţi patogeni. Starea de oxidare maximă este V+ şi se manifestă rar. El este un metal toxic ce poate distruge conexiunile nervoase. 1989). deoarece în cazul acestor două elemente (elemente grele) se manifestă fenomenul de ecranare a nucleului. Poziţia elementelor din grupa VA în raport cu gazele rare nu permite. cu halogenii. bismut (Bi). arsen (As). unghiilor etc. fosfor (P). care se găsesc în patru rezervoare majore interconectate: atmosfera. este esenţial pentru toate sistemele vii.Baze teoretice ale chimiei Fiind nemetale. numai în cazul unor derivaţi halogenaţi de forma EX5 (E = element). putând exista în soluţie numai cationi Sb3+ şi Bi3+. stare de oxidare II+) are caracter bazic. şi are. Rezervele enorme de carbon sunt estimate a fi de 7. Atomii elementelor din această grupă nu formează combinaţii ionice. rolul de a reduce efectele negative ale aluminiului. manifestarea tendinţei de a forma ioni negativi. ligamentelor. care se datorează unor procese active de natură chimică. Elementele grupei au rol biologic important. de stimularea proceselor de germinaţie şi creştere pe substrate saline. elementele din această grupă formează hidruri. în anumite condiţii. de stimularea absorbţiei de dioxid de carbon şi. Grupa VA (15) În această grupă sunt cuprinse elementele azot (N). rezultă oxizi: 2M + O2 = 2MO M + O2 = MO2 În cazul staniului. Dioxidul de plumb (PbO 2. geologică şi biologică. părului. Pentru anumite bacterii şi alte forme de viaţă. 2005). Ultimul strat conţine cinci electroni. Plumbul are acţiune inhibitoare asupra unor enzime implicate în biosinteza hemului(α-aminolevulinat dehidrataza şi ferochelataza) determinând apariţia anemiei.2. a căror stabilitate scade de la carbon la plumb.5 x 10 11t în dioxidul de carbon atmosferic. dioxidul de staniu (SnO2. de creşterea rezistenţei mecanice. având configuraţia ns2np3. rezultând tetrahalogenuri (în cazul plumbului rezultă PbX2): M + 2X2 = MX4 În aer sau în oxigen. biosfera terestră. efectele sale pozitive asupra cancerului şi artritei (Asai. deoarece repulsia datorată electronilor atomilor 40 . în anumite condiţii. în special în organismele tinere. Germaniul este un microelement implicat în eliminarea şi neutralizarea substanţelor toxice. precum şi protecţia organismelor de radiaţiile UV. de intensificarea procesului de fotosinteză etc. hidro-ecosfera şi litosfera. Este important pentru organismele animale. stare de oxidare IV+) are caracter acid. unul dintre cele mai răspândite elemente din natură. Expunerea îndelungată la săruri solubile sau compuşi cu proprietăţi oxidante ale plumbului determină apariţia de nefropatii şi suferinţe abdominale. siliciul este implicat în desfăşurarea normală a reacţiilor implicate în metabolismul vegetal. Informaţiile legate de rolul biologic al plumbului sunt foarte puţine. Cercetări la nivel molecular au evidenţiat rolul acestui element de stimulator al sistemului imunitar şi. 6. Siliciul este al doilea element ca abundenţă în scoarţa terestră (după oxigen). iar în straturile superioare ale mărilor şi oceanelor. Acţiunea sa este legată de reducerea transpiraţiei cuticulare. de asemenea. stare de oxidare II+) are caracter amfoter. carbonul şi siliciul pot forma acizi. iar monoxidul de plumb (PbO. iar monoxidul de staniu (SnO. în general. proprietate întâlnită şi în cazul germaniului (acid foarte slab). stibiu (Sb). În reacţie cu hidrogenul. deoarece intră în constituţia oaselor. Acest element este prezent în natură sub formă de combinaţii anorganice şi organice. fizică. Staniul este implicat ca microelement în funcţionarea normală a unui număr restrâns de organisme animale.7. de 420 x 10 11t (Öpik. în particular. în funcţie de condiţiile de reacţie.

arsenul şi stibiul. El trebuie transformat în compuşi utilizabili sau fixat pentru a putea fi folosit. a proteinelor de rezervă. odată cu creşterea numărului de ordine. spre deosebire de celelalte elemente ale grupei.există numai în stare solidă în unele azoturi. As3. În grupă. Oxiacizii în care elementele se află în stare de oxidare 3 sunt agenţi reducători. În metabolismul vegetal. anhidridele azotoasă (N2O3) şi azotică (N2O5) reacţionează cu apa. În organismele vegetale. Elementele fosfor şi arsen prezintă în oxiacizii lor număr de coordinaţie 4 (H3PO4. Bazicitatea hidrurilor scade în grupă de la azot la arsen. Prezenţa perechii de electroni neparticipanţi determină capacitatea elementelor din această grupă de a realiza legături coordinative. Azotul este un element esenţial în organismele vii. azotul este al patrulea element mineral ca abundenţă şi unul dintre cele mai importante ca implicare în nutriţia minerală. Atât fosforul organic. a acizilor nucleici. a enzimelor. N2O3 şi P2O3 sunt anhidride. raza atomică. în stare solidă. în săruri de amoniu sau tetraalchilamoniu. combinaţii de tipul: 4E + 3O2 = 2E2O3 4E + 5O2 = 2E2O5 Prin reacţia anhidridelor cu apa rezultă acizi: E2O3 + H2O = 2HEO2 E2O5 + H2O = 2HEO3 În cazul azotului. Astfel. combinaţii care în soluţie hidrolizează: Mg3N2 + 6H2O = 3Mg(OH)2 + 2NH3 Co3P2 + 6H2O = 3Co(OH)2 + 2PH3 Atomii elementelor din această grupă au tendinţa de a forma legături covalente. cu participarea celor trei electroni p de valenţă. prezintă multe astfel de modificaţii. deoarece intră în alcătuirea aminoacizilor. fosfuri şi arseniuri metalice. având rol de donori de electroni. În oxizii sau oxiacizii săi. a proteinelor membranare. unităţi structurale fundamentale ale moleculelor de proteine şi acizilor nucleici. Electronegativitatea scade in grupă de la azot la bismut. cât şi cel mineral sunt insolubili. încât nucleul nu mai poate atrage alţi trei electroni necesari completării învelişului electronic exterior. Bismutul în stare solidă are structură metalică. Azotul molecular din atmosferă nu poate fi utilizat direct de organismele vii. punctul de topire. în timp ce fosforul. As3PO4). fosforul nu se găseşte decât în sol. oxoacizii sunt oxidanţi. Azotul. numărul maxim de coordinaţie al azotului este 4. Transformările azotului şi compuşilor săi în natură se realizează printr-un proces biochimic ciclic. care se realizează în citoplasmă. Contrar celorlalte elemente. care există ca agregate mari ce conţin legături simple. se deosebeşte de celelalte elemente ale grupei. Faţă de hidrogen şi radicali organici. dacă azotul se află în raport optim cu fosforul şi potasiul. a căror stabilitate scade de la azot la arsen. Capacitatea de a forma legături triple explică existenţa moleculelor N2. care poate coordina H+. rezultând acid azotos (HNO2) şi acid azotic (HNO3). Azotul nu prezintă modificaţii alotropice. tăria lor diminuând de la azot la arsen. P3-. important pentru creşterea şi dezvoltarea organismelor vii. cresc densitatea. a clorofilelor etc. proprietate mai accentuată în cazul azotului. Odată cu creşterea numărului atomic. azotul are numărul maxim de coordinaţie 3 (HNO3). macromolecule biochimice care transportă informaţia genetică. caracterul nemetalic scade odată cu scăderea caracterului acid al oxizilor. In urma reacţiei cu hidrogenul. PH4+). El intră în structura proteinelor citoplasmatice. denumit ciclul azotului. elementele grupei VA formează combinaţii de tipul EH3 (hidruri). raza ionică. rezultând ioni oniu (NH4+. Ionii N3-. As2O3 şi Sb2O3 au caracter amfoter. iar Bi2O3 are caracter bazic. punctul de fierbere. Procesele de creştere şi dezvoltare ale organismelor vegetale se desfăşoară în condiţii normale. azotul este implicat în biosinteza proteinelor. singurul element gazos din grupă. Reacţia cu oxigenul a elementelor grupei conduce la obţinerea de anhidride.Baze teoretice ale chimiei este atât de mare. Solubilizarea este realizată de 41 . În stare de oxidare 5. în stare hibridizată poate realiza legături duble sau triple. La atomul central există o pereche de electroni neparticipanţi. deoarece poate să formeze compuşi în toate stările de oxidare de la 1 la 5. cloroplaste şi mitocondrii. Fosforul este un alt element al grupei. cum ar fi azotul sau carbonul.

componenţi structurali principali ai membranelor celulare. proprietate care se manifestă în cazul oxoacizilor. caz în care intervin cei doi electroni p necuplaţi. Atomii elementelor din această grupă. Tendinţa de a trece de la caracterul nemetalic (oxigen. pot avea şi rol de accepori de electroni. maturare a fructelor etc. sulf). Cu excepţia oxigenului. Cu elementele vecine din perioada 2 (azot. de asemenea. seleniu. şi telur pot forma legături coordinative. la semimetalic (seleniu. punctele de fierbere. fosforul intră în structura fosfolipidelor. ci hibridizate. FO). conţin şi orbitali de tip d. telurul (Te).bazic al organismului. translocat prin tulpini şi depozitat în organele tinere şi seminţe. Perechile de electroni care participă la realizarea acestui tip de legături sunt perechile de electroni din orbitalii exteriori s sau p şi uneori d. acest element stimulează procesele de înflorire. punctele de topire. carbon) oxigenul poate forma legături simple şi duble. enzime prezente în rădăcini. Compuşii cu fosfor trivalent sunt toxici pentru organismul animal. Celulele vii utilizează fosforul pentru transferul energiei celulare de la procese exergonice la procese endergonice. Fosforul este recunoscut. pentru participarea sa la menţinerea echilibrului acido. este datorată faptului că electronii de pe ultimul strat sunt legaţi puternic. prin intermediul acidului adenozin trifosforic (ATP) care captează. intră în constituţia nucleotidelor. în cazul plantelor. scăzând în acelaşi sens caracterul electronegativ al elementelor. Atomii elementelor sulf. Configuraţia electronică a ultimului strat este ns2np4. 6. Omologii oxigenului. Datorită potenţialului mare de ionizare (314 kcal/mol). pe care pot fi promovaţi electronii exteriori. elementele grupei pot prezenta starea de oxidare maximă şase. sulful poate înlocui oxigenul. glicoliză sau fotofosforilare). oxigenul reacţionează cu toate elementele. cât şi în combinaţiile sale. fosforul este preluat din sol de către plante. Grupa VIA (16) Elementele acestei grupe. de asemenea. sulful (S). Anionii fosfat reprezintă constituenţi minerali ai ţesutului osos (sub formă de fosfaţi de calciu). 42 . pentru realizarea configuraţiei stabile a celui mai apropiat gaz rar din sistemul periodic al elementelor. telur) şi metalic (poloniu) se observă în multe dintre proprietăţile acestor elemente. În aceste combinaţii. arsenul este toxic pentru organismul animal. seleniul (Se). Sub formă de anion fosfat. în care elementele grupei sunt divalent negative. Sub formă de fosfaţi. masele atomice. Tendinţa generală este de acceptare a doi electroni. razele atomice şi razele ionice cresc de la oxigen la telur. Comportarea diferită a oxigenului. având rol de donori de electroni. acizilor nucleici şi altor biomolecule simple sau complexe. fiind absolut necesari desfăşurării normale a proceselor metabolice. cu excepţia fluorului (singurul element mai electronegativ decât oxigenul) unde este în stările de oxidare +1 sau +2 (F2O. În stare de oxidare III. sau prin intermediul microorganismelor care excretă acizi organici sau chelaţi. Anionii fosfat şi unii esteri ai acidului fosforic sunt prezenţi în toate celulele animale. Arsenul se găseşte în cantităţi mici în toate ţesuturile animale şi vegetale. formînd tioacizi. păstrează şi transportă energia liberă (în procese de fosforilare oxidativă. Cu elementele electropozitive. atât în stare elementară. în special ai oxigenului. formând compuşi în care funcţionează în starea de oxidare –2. în care sulful are rol de acceptor de electroni. fiind implicaţi. fructificare.8. Atomii elementelor îşi pot completa octetul şi prin formarea a două covalenţe. corespunzătoare numărului grupei. din cauza sarcinii nucleare mari în raport cu raza atomică relativ mică.Baze teoretice ale chimiei fosfataze. oxigenul (O2). la care numărul cuantic principal este mai mare decât 2. şi poloniul (Po) au pe stratul de valenţă şase electroni. Fosforul este un element de importanţă vitală pentru metabolismul celular al tuturor formelor de viaţă. fosforul este preluat de animale.2. În plus. De asemenea. În grupă. în sistemul tampon sanguin. Este motivul pentru care combinaţiile în care elementele grupei prezintă covalenţe mai mari decât 2 nu provin din stări fundamentale ale atomilor. formează combinaţii ionice. există în ţesutul muscular al vertebratelor. De la plante.

Ca urmare. dioxidul de carbon. direct. în cazul proteinei-hormon insulină). algele şi anumite microorganisme preiau dioxidul de carbon. sulfuri. hidrogenul sulfurat sau amoniac. oxigenul reprezintă aproximativ 20% din atmosfera terestră. anhidride acide. a căror stabilitate diminuează în grupă de sus în jos. şi prin variaţia structurii cristaline.Baze teoretice ale chimiei În condiţii normale de temperatură şi presiune. Urme de sulf se găsesc în atmosferă. caracter care se intensifică în grupă odată cu creşterea volumului atomic. Prin putrezire. proces în urma căruia se petrece oxidarea anumitor substanţe organice. iar în apă reprezintă aproximativ 88%. apă şi energie. reprezentând în acelaşi timp şi o barieră termică. Este implicat. importanţa sulfului în biosinteza cofactorilor şi situsurilor active vitale din proteine şi. pentru biosinteză de glucide. În urma reacţiei cu oxigenul. sulfaţi. Oxigenul este un element esenţial pentru viaţa pe planetă. biosfera şi litosfera. care are rolul de a proteja organismele vii de efectele nocive ale radiaţiilor cu lungimi de undă mici. păr şi unghii. sulful este prezent în structura aminoacizilor cisteină şi metionină. care EO2 + HOH = H2EO3 (H 2SO3) prin reacţia cu apa conduc la obţinerea de acizi: EO3 + HOH = H2EO4 (H2SO4) Reacţia elementelor grupei cu metalele alcaline şi alcalino-pământoase conduce la obţinerea de compuşi ionici: oxizi. Cu excepţia gazelor rare. oxizi. Toate elementele grupei există în mai multe forme alotropice. au o tendinţă pronunţată de a participa la realizarea de legături de hidrogen. substanţe care reintră în circuitul general al substanţelor naturale. asigurând respiraţia organismelor aerobe. Prin acţiunea radiaţiilor UV asupra moleculei de oxigen se formează. Cel mai mare conţinut de sulf îl au keratinele prezente în epidermă. Plantele verzi. formând compuşi de forma EH2. spre deosebire de hidrurile celorlalte elemente din grupă. Cu excepţia apei. cum ar fi poluarea şi radiaţiile dăunătoare. Ciclul oxigenului este un ciclu biogeochimic între cele trei mari rezervoare de oxigen: atmosfera. în cazul oxigenului. precum şi putrezirea organismelor după moarte. Sulful intră în structura unor vitamine (tiamina. sub formă de dioxid de sulf. alcaloizi şi uleiuri eterice. cu toate celelalte elemente din sistemul periodic. existând sub formă de apă. proteinele şi enzimele care conţin aceşti aminoacizi. Importante în structura proteinelor sunt punţile disulfidice dintre reziduurile de cisteină (de exemplu. în timp ce această stare este realizată de celelalte elemente ale grupei la temperaturi mai mari decât punctele lor de fierbere. aceşti compuşi prezintă caracter slab acid. rolul său în mecanismele complexe în care este implicat (Akabayov et al. silicaţi. ozonul (O3). Sulful are rolul de a proteja celulele împotriva factorilor dăunători.. Cercetări recente evidenţiază. rezultând dioxid de carbon. care se petrec în strânsă legătură cu circulaţia carbonului în natură. cu care nu reacţionează. Moleculele de apă. unul dintre cele mai abundente elemente de pe Pământ. În urma acestui proces se eliberează oxigen în atmosferă. oxigenul există în stare diatomică. Elementele grupei reacţionează cu hidrogenul. de unde plantele pot să le absoarbă prin frunză. în straturile superioare ale atmosferei. În stare liberă. pe de o parte. din punct de vedere cantitativ. care se manifestă prin diferite forme moleculare. 43 . Echilibrul dintre producerea şi consumul de oxigen este controlat prin procese biologice şi geologice. substanţele organice se transformă în substanţe simple precum apa. Sulful participă la reacţii de oxido-reducere implicate în metabolismul organismelor vii prin grupările tiolice libere sau eliberate în prezenţa biocatalizatorilor din compuşi organici (-SH din glutation de exemplu). utilizată de organisme pentru diferite funcţii vitale. rezultă compuşi de forma EO2 şi EO3. carbonaţi etc. în funcţionarea normală a ficatului şi în încetinirea procesului de îmbătrânire. este prezent în toate polipeptidele. Diferitele tipuri de combustii. Sulful este un element esenţial pentru organismele vii. de asemenea. în cazul elementelor în stare solidă. a halogenilor şi a metalelor nobile. biotina). oxigenul formeză oxizi. cu care nu se combină în mod direct. 2005). se petrec tot în prezenţa oxigenului. pe care îl utilizează în procesul de fotosinteză. pe de altă parte. seleniuri şi telururi Oxigenul este. În organismele animale.

iar altele (tioredoxin reductazele). puternic electronegativ. 1999. elemente având rol de donori de electroni. Datorită acestui caracter. brom.+ Cl2 = 2Na+Cl. Spre deosebire de animale. şi asupra proceselor de creştere şi dezvoltare. care să coreleze necesarul cu disponibilul. în special (Holben et Smith. posibil şi ale vitaminei C (Holben et Smith.9. seleniu-dependente. 2Na+Br. chiar aur şi platină. astatin (At) şi au pe ultimul strat şapte electroni. la lichid şi apoi la solid. iod (I). în combinaţiile covalente. Elementele pot realiza şi legături coordinative prin perechea de electroni s şi perechile de electroni p din stratul exterior. până la această dată. Configuraţia electronică a stratului de valenţă este ns2np5. atomii halogenilor manifestă tendinţa de completare a octetului prin acceptarea unui electron formînd anioni monovalenţi. Cu excepţia fluorului. Densitatea. clorul este un gaz galben-verzui. penta. 1999. proteine de transport capabile de protecţie antioxidantă a celulelor epiteliale. mecanisme cu implicaţii directe asupra metabolismului. Numărul maxim de coordinaţii este 3. Ca urmare. Cu elementele electropozitive formează combinaţii ionice. şi selenoproteinele W din muşchi. Moleculele halogenilor sunt biatomice. În grupă. pe când iodul are tendinţă mare de a forma combinaţii covalente. plantele nu necesită seleniu pentru supravieţuire deşi. 1998). se accentuează afinitatea pentru electroni a ionilor complecşi. 44 . cu excepţia fluorului. sulful este un element indispensabil. brom (Br). halogenii sunt oxidanţi foarte energici. participând la reducerea efectelor nocive ale speciilor reactive de oxigen (Ursini et al. la regenerarea unor sisteme antioxidante. EX. Seleniul este un microelement esenţial pentru funcţionarea enzimelor seleniu-dependente. Atomii elementelor îşi pot completa octetul şi prin participarea unui electron (necuplat) la formarea unei covalenţe cu elemente electronegative (EXn). iod. cunoscute sub numele de selenoproteine (sunt caracterizate. plantele încorporează acest element în compuşi care conţin sulf. halogenii se înlocuiesc în ordinea inversă decât în cele ionice: 2KClO3 + I2 = 2KIO3 + Cl2 Toţi halogenii. Fluorul nu se dizolvă în apă. Solubilitatea halogenilor în apă scade odată cu creşterea masei atomice. proprietate care diminuează în grupă de sus în jos. Fluorul este cel mai reactiv dintre toate elementele cunoscute. deosebirile fiind determinate de sistemele lor de detoxifiere în legătură cu acest element. cu posibil rol în metabolismul muscular. punctele de fierbere şi de topire cresc. Reacţionează cu toate metalele. Trei enzime diferite. Grupa VIIA (17) Elementele grupei sunt fluor (F). sunt în studiu. clor (Cl). halogenii pot forma compuşi tri-. et Powis. Halogenii au miros caracteristic şi sufocant.+ Br2 Pe măsură ce scade afinitatea pentru electroni a ionilor simpli în grupă. starea de agregare a halogenilor variază de la gaz. unsprezece astfel de enzime).şi heptacovalenţi. iodul solid cenuşiu-violet.. bromul este un lichid brun. 1999). Datorită poziţiei în sistemul periodic. imediat înaintea gazelor rare. Larsen. În grupă. în general. reacţionează cu apa conform reacţiei: X2 + HOH = HOX + HX Fluorul şi iodul au unele caractere mai diferite. pentru aprovizionarea căruia acestea şi-au perfecţionat mecanisme specifice. iar stabilitatea lor diminuează de la clor la iod. în sensul că fluorul are tendinţă mai mare de ionizare. pot acţiona asupra hormonilor tiroidieni activându-i sau dezactivându-i. Toleranţa plantelor la seleniu este diferită. halogenii sunt înlocuiţi în ordinea fluor. ci reacţionează energic cu aceasta: 2F2 + 2H2O = 4HF + O2 Halogenii prezintă caracter nemetalic pronunţat. Unele dintre aceste enzime sunt antioxidante (glutation peroxidazele). odată cu creşterea masei atomice. 6. clor. cum ar fi selenoproteinele P din plasmă. Majoritatea fluorurilor sunt compuşi ionici. De aceea stabilitatea acizilor oxigenaţi creşte în grupă de la fluor la iod.Baze teoretice ale chimiei În viaţa plantelor. Selenoproteine.2. atunci cînd seleniul este prezent în sol. Mustacich. care la încălzire sublimează). afinitatea pentru electroni scade de la fluor la iod. Legăturile dintre atomi sunt legături covalente nepolare. 2000). iar culoarea se închide (fluorul este un gaz de culoare galben-deschis. În combinaţiile ionice.

unghii şi copite. clorul este activator al unor enzime (adenozintrifosfatază. păr. fluorul se acumulează în frunze în doze diferite. Se cunoaşte că este implicat în procesele de osmoreglare. care deţine un rol important în metabolismul iodului. Iodul este un microelement important. ci sub formă de halogenuri. 45 . inhibitor al biosintezei aminoacizilor şi proteinelor. Proprietăţi determinate de structura electronică a elementelor din grupa IV A a Sistemului Periodic al elementelor. Alături de ionii de sodiu. reglează echilibrul acido-bazic din organismul animal precum şi presiunea osmotică a sângelui. 2005). inhibitor al absorbţiei şi metabolizării azotului. halogenii exogeni în stare gazoasă au acţiune toxică şi atacă ochii şi căile respiratorii. Necesarul de fluor pentru organismele animale este asigurat din plante şi apă. α-amilază). În general. 5. în reglarea permeabilităţii celulare. fiind un element foarte reactiv. Pentru organismul animal. în special pentru menţinerea sănătăţii dinţilor. şi activator al unor enzime (peroxidaza. 2005). Proprietăţi care conferă unicitate apei. Cele mai mari cantităţi se înregistrează în unele alge marine şi în unele specii de spongieri (Zamfirache. iod au rol important în organismele animale şi vegetale. Proprietăţi ale halogenilor determinate de poziţia lor în Sistemul Periodic. În cazul plantelor. intră în compoziţia sucului gastric (0. nu apare liber în natură. Rolul unor metale tranziţionale în organismele vii. Rolul său este puţin important. În concentraţii mici. 7. brom. Bromul în stare lichidă atacă pielea. ci numai sub formă de combinaţii. intervenind şi în inhibarea procesului de sinteză a pigmenţilor fotoasimilatori (Zamfirache. cât şi pentru animale. Pe parcursul perioadei de vegetaţie a plantelor. este un microelement nemetalic necesar în sinteza hormonilor tiroidieni. 4. 6. 2. TEST DE VERIFICARE A CUNOŞTINŢELOR 1.4%). manifestă efecte stimulatoare ale sistemului respirator al plantelor. clor. 3. asigurând pH-ul acid necesar desfăşurării reacţiilor enzimatice specifice. În cantitate mare se găseşte în organismele merine inferioare. invertaza). manifestînd efect anticoagulant. Caracteristici generale ale elementelor din grupa metalelor alcaline. Bromul se găseşte în unele plante şi organisme marine. Clorul. dar rolul său nu este pe deplin elucidat.0.Baze teoretice ale chimiei În natură. Prezenţa clorului a fost evidenţiată în numeroase plante inferioare şi superioare. De asemenea. atât pentru plante. Sub formă de acid clorhidric. Reactivitatea metalelor alcalino-pămîntoase. în deschiderea şi închiderea stomatelor. prin translocarea sa din sistemul radicular. Anionii de fluor. esenţiali pentru funcţionarea normală a glandei tiroide. Fluorul este considerat un microelement important în organismul animal. sânge. este implicat în procesele de coagulare a sângelui. în special a celor horticole. iodul se găseşte în cantităţi mici în toate organele. dar se mai găseşte în oase. Importanţa biologică a elementelor din grupele V A şi VI A din tabelul lui Mendeleev.3 . Rolul său este de stimulator al creşterii şi dezvoltării organismelor vegetale. în concentraţii scăzute putând influenţa pozitiv dezvoltarea organismelor vegetale. halogenii nu se găsesc liberi. De semenea. în intensificarea procesului de diviziune celulară la nivel foliar etc.

existent în starea fundamentală a unor molecule. spre unul din atomii prezenţi în moleculă. În compuşii organici care au în moleculă doar legături σ pot avea loc deplasări ale electronilor σ. După maximum 4 atomi de C acest efect devine nul. în compuşi nesaturaţi.Baze teoretice ale chimiei 7.2. 7. R-H. În funcţie de poziţia atomilor de carbon în catene aceştia pot fi primari. Acest efect se numeşte efect inductiv (I). în compuşi saturaţi şi prin legături duble sau triple. terţiari şi cuaternari. pot fi înlocuiţi cu atomi sau grupe de atomi ai altor elemente. 7.1. ramificate. În grupă. Efectul inductiv static poate fi pozitiv sau negativ. existent în starea activă a unor molecule. în care X reprezintă gruparea funcţională ce conferă moleculelor o reactivitate specifică. R-X. secundari.1. se reprezintă grafic printr-o săgeată îndreptată spre atomul atrăgător de electroni şi scade odată cu creşterea distanţei faţă de atomul care-l determină. în care R reprezintă radicalul hidrocarbonat. Atomii de carbon pot fi legaţi într-o catenă prin legături simple de tip σ. Efectul electromer 46 . printr-un mecanism de inducţie electromagnetică. efectul inductiv negativ scade odată cu creşterea numărului atomic (Z). caz în care se numeşte efect inductiv static (Is) sau temporar. Efectul inductiv pozitiv (+I) este determinat de X prezenţa înY moleculă a unor atomi sau grupe de atomi respingătoare de electroni iar C C cel negativ de prezenţa unor atomi sau grupe de atomi atrăgătoare de electroni: -Is +Is Elementele din aceeaşi perioadă produc un efect inductiv negativ cu atât mai mare cu cât numărul atomic (Z) este mai mare. Noţiuni fundamentale de chimie organică În combinaţiile organice alături de C participă şi H. Efectul inductiv Proprietăţile compuşilor organici sunt determinate de interacţiunile care se manifestă între R şi X.1. caz în care se numeşte efect inductiv dinamic (Id). Rezultă astfel derivaţi funcţionali. ciclice sau mixte: Existenţa acestor tipuri de catene a condus la împărţirea compuşilor organici în compuşi aciclici şi ciclici.1. liniare. 7. Existenţa unui număr mare şi variat de compuşi organici este legată pe de o parte de proprietăţile atomilor de C şi H de a forma legături covalente σ stabile şi pe de altă parte pe proprietatea unică a atomilor de C de a se uni între ei în număr nelimitat pentru a forma catene stabile. Efecte electronice în compuşi organici Unul sau mai mulţi atomi de hidrogen dintr-o hidrocarbură. Efectul inductiv poate fi permanent.

heteroatom etc. Efectul electromer poate fi. Izomeria plană Izomeria de catenă – determinată de atomul de C ce poate fi primar. izomerie plană în care reprezentarea formulelor este plană 2. grupare funcţională. secundar. Substanţele se deosebesc numai prin structura catenei care poate fi liniară sau ramificată. Este o interacţiune electronică intramoleculară datorată: • atracţiei electronilor π de către un atom din moleculă • conjugării adică interacţiunii electronilor π cu alţi electroni π dintr-un sistem cu duble legături conjugate sau cu electroni p neparticipanţi ai unui element.deplasare permanentă a electronilor π. izomerie spaţială în care formulele sunt reprezentate spaţial 7. 1. existentă în starea fundamentală a moleculei) şi dinamic (E d . static (Es . respingător de electroniC (-EsC (R R radical hidrocarbonat): ) – Y C C C R X H H H H H +Es -Es 7. Noţiuni de izomerie Izomeria este un fenomen specific unor compuşi organici şi combinaţii complexe care au aceeaşi formulă brută dar proprietăţi fizice şi chimice diferite. radical organic. Spre exemplu compusul C3H6O: CH2 CH CH2 OH CH3 CH3 CH2 CHO C CH3 alcool alilic aldehidă propionică 47 O . terţiar şi cuaternar. atrăgător de electroni (+Es) şi negativ.1.are loc în cursul desfăşurării unei reacţii şi este determinat de un reactant). Efectul electromer static determină polarizarea permanentă a moleculei spre deosebire de cel dinamic care dă o polarizare temporară. Substanţele cu aceeaşi formulă brută dar cu proprietăţi diferite se numesc izomeri.2. Izomeria poate fi. CH2 CH CH2 1-petenă CH2 CH3 OH CH3 CH CH CH3 CH2 CH3 2-pentenă CH3 CH2 CH2 CH CH2 OH 2-propanol 1-propanol • Izomeria de funcţiune sau epimeria – datorată faptului că substanţe cu funcţiuni organice diferite au aceeaşi formulă moleculară. Efectul electromer se reprezintă prin săgeţi curbe care indică sensul de deplasare a electronilor.2. fenomen denumit efect electromer. Această comportare este datorată formulelor structurale diferite. CH3 CH3 CH2 CH2 CH2 CH3 CH3 CH CH2 CH3 CH3 C CH3 CH3 izopentan • pentan CH3 neopentan • Izomeria de poziţie – determinată de poziţia unei particularităţi structurale într-o moleculă organică (legătură multiplă.Baze teoretice ale chimiei În moleculele compuşilor organici nesaturaţi pot avea loc deplasări ale electronilor π.). Efectul electromer static poate fi pozitiv. ca şi efectul inductiv.

2. C H H C H 120o H 60o 48 . Izomeria spaţială sau stereoizomeria • Izomeria geometrică – datorată prezenţei în molecula organicăa unei particularităţi structurale care blochează rotirea liberă a doi atomi de C în jurul legăturii care îi uneşte (legătură dublă. structură ciclică). • Izomeria de rotaţie sau de conformaţie – este determinată de rotirea liberă a doi atomi de C H în jurul unei legături H simple σ. CH3 CH2 CH2 NH2 CH3 CH2 NH CH3 CH3 N CH3 propilamină (I) metil-etilamină (II) trimetilamină (III) CH3 • 7. H Unghiurile de valenţă se conservă la valori normale. Spre exemplu aminele primare.2. caracteristică derivaţilor etenei H C Cl C Cl Cl H H C C H Cl cis trans Cele două forme izomere sunt rezultatul dispunerii celor 4 substituienţi coplanari pe planul perpendicular al orbitalului π ( în legătura dublă atomii de C sunt în stare de hibridizare sp 2 iar condiţia existenţei acestui tip de izomerie este ca substituienţii de la un atom de C să fie diferiţi). Izomeria optică fără carbon asimetric este determinată de particularităţi structurale ale moleculelor organice. Un exemplu este izomeria cis-trans. cele două forme tautomere fiind greu de separat datorită vitezelor mari de transformare a unei forme în cealaltă: CH C enol CH2 CH CH3 OH CH2 C O compus carbonilic Izomerie de compensare sau metamerie – determinată de modificarea reciprocă şi simultană a unor radicali dintr-o moleculă organică. secundare şi terţiare sunt izomere.sau l). Pentru o substanţă optic activă există două structuri denumite enantiomeri. conducând la conformaţii eclipsate sau intercalate. Substanţele care prezintă izomerie optică cu C asimetric rotesc planul de vibraţie al luminii polarizate. Una roteşte planul luminii polarizate spre dreapta şi este denumită dextrogiră (+ sau d) şi cealaltă spre stânga şi este denumită levogiră (. De exemplu acidul α-Br-propionic este un amestec al celor două structuri corespunzătoare perechii de enantiomeri: COOH Br C* CH3 H H COOH C* CH3 Br În cazul substanţelor cu n atomi de C asimetrici numărul maxim de enantiomeri este 2n. scaun sau baie. C C H H În conformaţia intercalată atomii de hidrogen au o poziţionare corespunzătoare unei rotiri H H H o cu 60 în jurul legăturii C-C faţă de conformaţia eclipsată.Baze teoretice ale chimiei acetonă CH3 O CH CH2 metil-vinil eter oxid de propilenă • Izomerie dinamică sau tautomerie – determinată de deplasarea simultană a unui proton şi a O unei legături duble într-o moleculă organică nesaturată. • Izomeria optică – este consecinţă a asimetriei structurale a moleculelor şi poate fi de două feluri: izometrie optică cu carbon asimetric şi izomerie optică fără C asimetric. Tautomeria este un proces de echilibrare.

la numele hidrocarburii. Reacţii de substituţie . etan. iar când catena este ramificată cu trei grupe metil la unul din capetele catenei se foloseşte prefixul neo-. Alcani şi izoalcani Alcanii sun hidrocarburi saturate aciclice formate din catene de atomi de carbon uniţi între ei prin legături simple.1.un atom de H este înlocuit de un alt atom sau grupare de atomi. De exemplu clorurarea metanului conduce la obţinerea unui amestec de derivaţi cloruraţi: 49 . Hidrocarburi 8. -ilen în cazul radicalilor divalenţi cu cele două valenţe libere la doi atomi de carbon vecini. izoalcani. Conformaţia intercalată este mai săracă în energie şi ca urmare mai stabilă iar conformaţia eclipsată este mai bogată în energie deci mai instabilă. Formula generală a alcanilor este CnH2n+2. propan. Hidrocarburi saturate 8. Alcanii se clasifică în: alcani normali. a.1. fotochimic sau catalitic. Substituienţii se pot citi în ordine alfabetică sau în ordinea creşterii complexităţii lor. Reacţia de halogenare poate fi declanşată termic. în care lanţul atomilor de C este liniar. Denumirea alcanilor se face prin adăugarea sufixului an la un prefix care desemnează numărul atomilor de C din moleculă. în care lanţul atomilor de C este ramificat. Proprietăţi chimice Alcanii sunt substanţe organice cu reactivitate scăzută datorită pe de o parte prezenţei în moleculă a legăturilor relativ puternice C-C şi C-H şi pe de altă parte faptului că sunt compuşi saturaţi. Radicalii se denumesc prin înlocuirea sufixului an cu: -il în cazul radicalilor monovalenţi. Trecerea conformerilor din unul în celălalt scade o dată cu scăderea temperaturii. 2. învingând anumite bariere de energie. -iliden în cazul radicalilor divalenţi cu cele două valenţe libere la acelaşi atom de carbon. La temperatura de 25oC manifestă inerţie chimică. în aşa fel încât substituienţii să aibă cele mai mici numere.1. Reactivitatea alcanilor se manifestă în condiţii speciale. Tipuri de izomerie plană şi spaţială. în limba greacă. 8. butan). Asemănări şi deosebiri între efectele inductiv şi electromer. Excepţie fac primii patru alcani din seria omologă (metan. TEST DE VERIFICARE A CUNOŞTINŢELOR 1. Trecerea de la o formă la alta se realizează prin rotaţie. Celelalte valenţe sunt satisfăcute de atomi de H. Mişcarea de rotaţie în jurul legăturii σ poate fi determinată de energia termică. a1. În moleculele alcanilor apar numai legături σ. -in în cazul radicalilor trivalenţi. Diferenţa energetică între aceşti doi conformeri este mică. Pentru hidrocarburile cu două grupe metil la sfârşitul unei catene liniare se foloseşte prefixul izo. Izoalcanii se denumesc prin numerotarea catenei celei mai lungi.Baze teoretice ale chimiei Aceste stări corespund unei conformaţii a moleculelor în care atomii ocupă temporar sau permanent anumite poziţii în spaţiu.

la numele alcanului cu acelaşi număr de atomi de carbon. În cazul ciclopropanului: 50 . După numărul de cicluri aceste hidrocarburi pot fi monociclice cu formula generală CnH2n şi biciclice cu formula generală CnH2n-2: Denumirea cicloalcanilor se face prin adăugarea prefixului ciclo. în anumite condiţii de temperatură şi în prezenţa catalizatorilor. Poziţia substituenţilor se reprezintă prin cifre. în fază gazoasă. în prezenţa catalizatorilor şi CH3 COOH conduce la izoalcanii corespunzători: e) Reacţia de oxidare se desfăţoară în condiţii diferite. AlBr3 de fum: CH2 CH2 CH2 CH3 CH3 CH3 CH CH2 CH 3 500oC c. alcanului CH -H2 3 2 3 3 H3C H2 C CH3 +HNO 3 H3C H2 C CH2NO2 NO2 b. În condiţiile energice ale reacţiei se pot obţine.2. reacţia de adiţie are loc cu deschiderea ciclurilor şi adiţionarea la capetele catenei. aldehide sau acizi organici Oxidarea totală pune în libertate o cantitate mare de energie şi de aceea alcanii sunt utilizaţi drept combustibili.CH3 rezultând hidrocarburi nesaturate: CH3 H3C CH2OH d) CH3 Reacţia de CH3 CHO izomerizare se desfăşoară la temperatură. În timpul la +Cr2O3 H3C H2C CH2 + H2 o acestui proces500 C produce ruperea unor legături C-C rezultând un amestec complex de alcani şi se alchene inferioare (reacţie de cracare) precum şi reacţii de dehidrogenare.1. Reacţia de nitrare se realizează la temperaturi ridicate. Dehidrogenarea constă în eliminarea atomilor de hidrogen. datorită tensiunii mari din cicluri. La temperatura de 1200oC alcanii suferă un proces de dehidrogenare obţinându-se negrul AlCl 3. Radicalii cicloalcanilor se denumesc asemănător cu cei ai alcanilor Proprietăţi chimice Reacţii de adiţie În ciclurile de 3 şi 4 atomi de carbon. în funcţie de care se pot obţine alcooli.CH4 +Cl2 -HCl CH3Cl +Cl2 -HCl CH 2Cl2 +Cl2 -HCl CHCl3 +Cl2 -HCl CCl4 Baze teoretice ale chimiei a2. Descompunerea termică a alcanilor cu doi sau mai mulţi atomi de C în moleculă se realizează CH3 temperaturi a căror valori sunt invers proporţionale cu lungimea catenei. -H H datorită scindării catenei H C C şi nitroderivaţi ai omologilor inferiori ai alcanului supus nitrării. Cicloalcani Cicloalcanii sunt hidrocarburi saturate ciclice. 8. Grupa nitro se +HNO poate lega la oricare din atomii de C din catenă.

participă numai la reacţii de hidrogenare care se desfăţoară cu deschiderea ciclului: Reacţii de Izomerizare Au loc în prezenţa catalizatorilor AlCl3. CH 3 ciclohexan (75%) metilciclopentan (25%) TEST DE VERIFICARE A CUNOŞTINŢELOR 6. Denumirea alchenelor se face prin înlocuirea sufixului -an din numele alcanului cu sufixul – enă.H2 H 3C H2 C OSO3H CH3 Baze teoretice ale chimiei Ciclobutanul. În funcţie de aceasta adiţia este orientată în mod diferit. Reactivitatea cicloalcanilor. Adiţia reactanţilor heterogeni este legată de efectul inductiv al radicalilor alchil legaţi de atomul de C care poate să fie atrăgător (-I) sau respingător de electroni (+I). 8. la echilibru.1. AlBr3. fiind mai stabil. Raportul între reactant şi produsul de reacţie.2. Reacţii chimice specifice alcanilor şi izoalcanilor. 7.2. este acelaşi. Dubla legătură se notează în catenă cu cele mai mici cifre. Hidrocarburi nesaturate 8. R C R CH2 + X + Y + - R C R X CH2 Y -I 51 . Radicalii monovalenţi derivaţi de la alchene au terminaţia –enil Proprietăţi chimice Reacţia de adiţie are loc prin desfacerea legăturii π şi adiţionarea reactanţilor printr-un mecanism de adiţie electrofilă. indiferent de cicloalcanul de la care se pleacă. Alchene Sunt hidrocarburi aciclice nesaturate cu o legătură dublă în moleculă şi cu formula generală CnH2n.

La alcadienele cu legături duble conjugate există interacţiune între electronii π ai celor două legături. numiţi epoxizi O C C + CH3 C C O O H C + CH3 COOH acid peracetic O epoxid -în prezenţa ozonului când. Hidrocarburile cu mai multe legături duble se numesc cumulene. la temperaturi scăzute se obţin ozonide instabile. Legăturile duble pot fi: cumulate.Baze teoretice ale chimiei R C R CH2 + X+ + YR Y X R C CH2 +I Alchenele pot participa la reacţii de adiţie cu bromul. acidul bromhidric. în prezenţa KMnO4 sau pentoxidului de osmiu: H2C C C + 2HOH OsO4 OH HO Os OH OH C OH O C OH CH2 + H2OsO 4 osmiatul alchenei O 1.2.2-diol Reacţia de oxidare se desfăşoară: -în prezenţa peracizilor când se obţin eteri ciclici. 52 . nCH2 CH2 CH2 CH3 n etenă (monomer) polietenă (polimer) 8. Formula generală este CnH2n-2. R C R CH R1 + 3 O KMnO4 H 2SO4 R R C O + R1 C OH O cetonă acid carboxilic Reacţia de polimerizare decurge cu formarea unor compuşi macromoleculari numişi polimeri (n este gradul mediu de polimerizare). conjugate şi izolate.2. rezultă compuşi carbonilici şi acizi carboxilici în funcţie de structura alchenei. Electronii π sunt delocalizaţi la nivelul celor 4 atomi de carbon din catenă. acidul hipocloros. în mediu acid. Acestea. în prezenţa apei. Alcadiene Sunt hidrocarburi nesaturate aciclice cu două legături duble în moleculă. Alcadienele au numele format din numele alcanului la care se adaugă sufixul -dienă cu precizarea poziţiei legăturilor duble prin cele mai mici numere. Reacţia de hidroxilare a alchenelor se petrece în condiţii blânde. La hidrocarburile de acest tip apar proprietăţi chimice caracteristice. apa etc. conduc la compuşi carbonilici O CH3 O CH CH CH 3 + O 3 CH3 H C O H C O CH 3 HOH 2CH3 C H +H2O2 ozonida 2-butenei aldehidă acetică -în prezenţa oxidanţilor (KMnO4). acidul sulfuric.

3-4. Alchine Alchinele au numele format din numele alcanului corespunzător la care se adaugă sufixul -ină. Formula generală a seriei omologe este CnH2n-2. 8. 53 . Adiţia 1-4 poate fi cis sau trans. Alcadienele cu mai multe legături duble conjugate importante din punct de vedere biologic sunt hidrocarburile carotenoidice prezente în special în organismele vegetale şi mai puţin în cele animale. adiţie 1-4. 4 H2C n 1 H2C 3 CH 2 CH H 2C H2C CH sau CH HC CH2 n H CH2 CH CH CH2 H 3C H 2C C H trans C CH 2 C cis C CH3 H H HC CH2 Un reprezentant important al alcadienelor este butadiena care intră în structura terpenelor. pănă la saturaţi. 1-4 şi conduce la formarea de polimeri. cât şi la capetele sistemului. a cauciucului natural etc. deoarece intermediar se formează ioni alilici care vor reacţiona cu ionul clor nucleofil (Cl-) în poziţia 2 sau în poziţia 4: Cl CH2 + _ H2C + CH CH CH 2 + Cl Cl CH ion alilic CH CH 2 Cl + H2C CH C CH 2 + Cl- CH2 CH CH CH 2 CH2 Cl CH CH CH 2 Cl 1. steroidelor. Reacţia decurge în două etape.3.2-diclorbutenă Adiţia acidului clorhidric decurge după acelaşi mecanism iar a hidrogenului este o adiţie 1-4. adiţie 1-2.4-diclorbutenă Cl Cl 1. Cel mai simplu termen al seriei este etina (acetilenă).Baze teoretice ale chimiei Proprietăţi chimice Reacţia de adiţie Adiţia clorului se poate realiza atât la una din dublele legături.2. Reacţia de polimerizare are loc în poziţiile 1-2. Proprietăţi chimice Reacţii de adiţie La legătura triplă se adiţionează aceeaşi reactivi ca la legătura dublă.

Reacţia de nitrare a benzenului conduce la obţinerea nitrobenzenului: + HO-NO2 -H2O NO 2 Reacţia de sulfonare a benzenului conduce la obţinerea acidului benzensulfonic: + HO-SO 3H -H2O SO3H Reacţia de clorurare a benzenului conduce la obţinerea clorbenzenului: 54 . Dacă benzenul este substituit cu 2 radicali diferiţi denumirea se face în ordinea lor alfabetică. Influenţa prezenţei a două legături duble asupra reactivităţii alcadienelor. Derivaţii disubstituiţi ai benzenului se denumesc în mod obişnuit prin intermediul prefixelor orto (o). 2. Reacţii ale grupelor metinice au loc datorită hibridizării sp a atomului de carbon triplu legat. Arenele conţin în moleculă unul sau mai multe cicluri cu 6 atomi de carbon. alchilare etc.3. Hidrocarburi aromatice 8. formula generală CnH2n-6 iar denumirea lor nu urmează o anumită regulă. meta (m). sulfonare. HC CH + Na HC CHNa + 1/ 2H2 C H O TEST DE VERIFICARE A CUNOŞTINŢELOR 1. se izomerizează conducând la obţinerea acetaldehidei. Hidrocarburi aromatice mononucleare Aceste hidrocarburi au denumirea generică arene.3. Reacţii de adiţie la legătura triplă. Astfel la temperaturi de 600-800oC produsul principal al reacţiei de polimerizare a etinei este benzenul iar în prezenţa catalizatorilor polimerizarea condice la obţinerea vinilacetilenei. 8.Baze teoretice ale chimiei Hidrogenarea poate decurge parţial sau total C C + H2 C H C H + H2 H2 C H2 C Halogenarea decurge direct iar hidracizii reacţionează sub acţiunea catalitică a clorurii mercurice Adiţia apei se face prin intermediarul alcoolului vinilic care. HC CH + H 2O H 2C CHOH + H 2 H3 C Adiţia alcoolilor şi acizilor se face asemănător cu adiţia apei Reacţia de polimerizare conduce la obţinerea unor produşi diferiţi în funcţie de condiţiile de reacţie. Cea mai simplă hidrocarbură din această clasă este benzenul cu atomul de carbon în stare de hibridizare sp2. În general denumirea se face prin adăugarea numelor substituenţilor la terminaţia benzen. Atomii de H pot fi înlocuiţi cu metale. para (p). 3. Reacţii chimice datorate prezenţei dublei legături în moleculele compuşilor organici.) au loc în condiţii blânde prin atacul unor reactanţi electrofili (x+) sau a unor molecule polarizabile x+-y-. clorurare. Câteva exemple de radicali ai hidrocarburilor aromatice sunt: CH2 CH CH3 CH3 fenil o-fenilen benzil benziliden o-tolil p-tolil Proprietăţi chimice Reacţiile de substituţie (nitrare. fiind un enol.1.

mărind preferenţial reactivitatea în poziţiile o şi p. acidul izoftalic. preferenţial în poziţiile o şi p. Substituenţii de ordinul II au la atomul legat direct de nucleu legături duble sau triple (NO2. un substituent de ordinul I (-NH2. se obţine etilbenzen sau fenil-metil-cetonă. în cazul benzenului. H2SO4 -2H2O COOH +6O CH3 COOH 55 . Co. -X. -OH. H2SO4 -2H2O COOH COOH CH3 KMnO4. 250 oC Reacţia de adiţie a halogenilor are loc în prezenţa luminii şi conduce în cazul benzenului la obţinerea unui amestec de cinci izomeri ai hexaclorciclohexanului. CN) Reacţiile de adiţie se desfăşoară în condiţii energice Hidrogenarea se petrece la temperaturi ridicate şi în prezenţa catalizatorilor: + 3H 2 Pt. acidul tereftalic): CH3 CH3 +6O KMnO4. produsul final fiind glioxalul. NO. m-xilen. Ca la temperatura de 100oC se petrece la atomul de carbon legat de inelul aromatic conducând la obţinerea de cetone: CH2-CH3 + O2 100oC -H 2O C O CH3 Prin oxidarea xilenilor (o-xilen. + 3Cl2 lumina H Cl H Cl Cl H Cl H Cl H Reacţia de adiţie a ozonului la benzen conduce la obţinerea intermediară a ozonidei benzenului.Baze teoretice ale chimiei + Cl-Cl -HCl Cl Reacţia de alchilare se petrece în prezenţă de catalizatori. O + CH3-C Cl AlCl3 -HCl C O CH3 Un substituent preexistent în nucleul aromatic poate influenţa repartiţia electronilor prin efect electromer şi prin efect inductiv. -R=radical alchil) orientează un al II-lea substituent sau substituţia în poziţiile o şi p Substituenţii atrăgători de electroni vor diminua activitatea nucleului benzenic. Substituenţii respingători de electroni conduc la o reactivitate mai mare a nucleului aromatic comparativ cu reactivitatea benzenului. Astfel. În funcţie de agentul de alchilare. p-xilen) se obţin acizii aromatici dicarboxilici corespunzători (acidul ftalic. O O + 3O 3 O O O O O O O +3H2O -3H2O 2 HC HC O O HCl Reacţia de oxidare în prezenţa sărurilor de Mg. Ca urmare substituţia are loc în poziţia m.

5. anhidrida ftalică): 56 . Proprietăţi chimice Legăturile C-C sunt inegale în naftalină.Baze teoretice ale chimiei CH3 KMnO4. adiţie şi oxidare. 2. Poate prezenta izomeri de poziţie: 1. 8 – poziţii α. Difenilmetanul şi trifenilmetanul sunt hidrocarburi care stau la baza structurii unor coloranţi: CH2 CH Naftalina este o hidrocarbură aromatică poliucleară cu două inele condensate liniar. 6. în funcţie de temperatura la care se desfăşoară. 7 – poziţii β.3. Reacţiile de adiţie se desfăşoară în condiţii blânde Hidrogenarea de exemplu conduce la obţinerea tetrahidronaftalinei (tetralina) şi decahidronaftalinei (decalina): + 2H 2 Ni + 3H2 Ni Reacţiile de oxidare decurg mai uşor decât în cazul benzenului şi conduc la compuşi diferiţi în funcţie de condiţiile de reacţie (1. Sulfonarea conduce. 3. la acid α sau βnaftalinsulfonic: 8 7 6 5 SO 3H 9 1 2 3 4 + HO-SO 3H 140oC -H 2O -H2O 160oC SO 3H 10 Nitrarea naftalinei conduce la obţinerea α-nitronaftalinei iar alchilarea la un amestec de α şi β. Poziţiile α sunt mai reactive decât β. Reacţii de substituţie . 4.4-naftochinona.naftalina participă la reacţii de substituţie în condiţii energice. 2 700oC -H2 Difenilul participă la reacţii de substituţie electrofilă. Hidrocarburi aromatice polinucleare Difenilul (bifenil) este o hidrocarbură aromatică polinucleară cu inele izolate care se obţine din benzen prin dehidrogenare la temperatura de 700oC. H2SO4 -2H2O COOH COOH +6O CH3 La temperaturi ridicate şi în prezenţa catalizatorului V2O5 benzenul se oxidează până la anhidridă malică: 8. Caracterul aromatic este diminuat comparativ cu arenele mononucleare. Este considerat benzen substiuit cu un inel aromatic.2.acetil naftalină.

9. TEST DE VERIFICARE A CUNOŞTINŢELOR 1. CH3COOH -H2O C O COOH +3O Cr2O3. 9. Reactivitatea izomerilor hidrocarburilor aromatice polinucleare. 8 – izomeri α. 10 – izomeri mezo. 3. Antracenul poate participa la reacţii de adiţie şi oxidare fiind important în structura unor coloranţi antrachinonici.1. 7. 9. Poziţia grupelor OH se specifică 57 .1. Fenantrenul are caracter aromatic mai pronunţat decât al naftalinei motiv pentru care reacţiile de adiţie şi oxidare se desfăşoară în condiţii mai blânde. Atomii sau grupele de atomi denumite grupe funcţionale se află în structura substanţelor organice numite derivaţi funcţionali. 2. 2. 5. Compuşi organici cu funcţiuni simple Cea mai mare parte a moleculelor organice conţin şi alte elemente pe lângă C şi H. porţiunii saturate a unei alchene sau catenei laterale a unei arene. În natură fenantrenul apare în structura unor alcaloizi (morfină. 4. Radicali ai hidrocarburilor aromatice mononucleare. 6. Reacţia de oxidare a hidrocarburilor aromatice mononucleare. izomer al antracenului: 12 11 1 9 10 5 13 8 7 6 14 2 3 4 Poziţiile reactive sunt 6. Alcooli Au gruparea –OH legată de un atom de C hibridizat sp 3 care aparţine catenei unui alcan sau izoalcan. în unele steroide etc.Baze teoretice ale chimiei O C +3O Cr2O3. În funcţie de starea de hibridizare a atomilor de carbon de care este legată gruparea funcţională se împart în alcooli. -H2O COOH -H2O C O O C O Antracenul este o hidrocarbură aromatică polinucleară cu trei cicluri aromatice condensate: 8 7 6 5 10 4 9 1 2 3 Antracenul poate prezenta mai mulţi izomeri de poziţie:1. Fenantrenul este o hidrocarbură aromatică polinucleară cu inele condensate angular. 3. 9. CH3COOH -2CO 2. Compuşi hidroxilici Sunt compuşi organici care conţin în moleculă gruparea funcţională hidroxil (-OH). codeină). Denumirea alcoolilor se face prin adaugarea sufixului –ol la numele alcanului sau a sufixului – ic la numele radicalului monovalent precedat de cuvântul alcool.1. enoli şi fenoli. 7 – izomeri β. Poziţiile cele mai reactive sunt poziţiile mezo.

elimină acidul rezultând alchena corespunzătoare: C 2H5-OH + CH3Cl C2H5-Cl +CH3OH 58 . Reacţia de esterificare a glicerinei cu acid fosforic duce la obţinerea acidului α-glicerinfosforic R CH2OH + HO-SO 3H -H2O +H2O R CH2-O-SO3H OH OH CH2 CH CH2 OH OH OH + HO P OH OH -H2O CH2 CH CH2 O OH OH P OH OH Cu acizii organici alcoolii reacţionează formând esteri organici. în prezenţa acidului sulfuric. Reacţii la legătura C-OH Substituţia grupei OH se realizează în reacţie cu halogenuri de alchil sau acid clorhidric rezultând derivaţi halogenaţi: Reacţia de eliminare a apei se realizează intramolecular în prezenţa acizilor tari rezultând esteri care. Cu acizii anorganici alcoolii reacţionează formând esteri anorganici. prin eliminare de apă intramolecular conduc la obţinerea intermediară a unui enol instabil care trece în compuşi carbonilici: O CH2-CH2 OH OH H2SO4 (ZnCl2) -H2O H2C CH OH CH3 C H Diolii superiori prin deshidratare intramoleculară conduc la obţinerea de eteri ciclici CH2 CH2 CH2 CH2 OH OH -H2O CH2 CH2 CH2 O CH2 Glicerina. prin deshidratare intramoleculară. conduce la o aldehidă nesaturată numită acroleină: CH2 CH CH2 OH OH OH H 2SO4 -H2O CH2 CH CH OH OH CH2 CH2 O C H OH -H2O CH2 CH O C H Reacţiile de esterificare conduc la obţinerea de esteri. de exemplu cu sodiul metalic rezultând etoxid de sodiu: C 2H5-OH + Na Reacţii de eliminare a apei Când alcoolii sunt încălziţi până la temperatura de 140 oC. elimină apă intermolecular rezultând eteri: 2C2H5-OH H 2SO4. Reacţii la legătura O-H Reacţii de substituţie a atomului de H Alcoolul etilic poate să reacţioneze. în prezenţa acizilor concentraţi. a. Proprietăţi chimice Alcoolii au caracter amfoter adică se comportă atât ca acizi slabi cât şi ca baze slabe în funcţie de condiţiile de reacţie.Baze teoretice ale chimiei printr-un număr ales în aşa fel încât să fie cel mai mic număr de ordine. b. Esterificarea glicerinei cu acid stearic conduce la obţinerea tristearinei iar dacă procesul se conduce simultan cu acizi graşi şi acid fosforic rezultă esteri numiţi acizi fosfatidici. Radicalii proveniţi din alcooli se numesc radicali alcoxil. la temperatura de 170 oC. H3PO 4 140oC C 2H5-O-C2H 5 +H2O C2H5-ONa +1/2H2 Diolii.

R CH2OH + O H2SO4 (ZnCl2) -H2O CH3-COOH Reacţia de dehidrogenare catalitică a alcoolilor. parţial hidrolizaţi în soluţie apoasă (au reacţie bazică) compuşi din care fenolii pot fi puşi în libertate prin acidulare cu acizi slabi (acid carbonic). C6H5-OH + NaOH C6H5-O-Na + + H 2O Acilarea grupelor –OH din moleculele fenolilor se realizează cu acizi carboxilici sau derivaţi funcţionali ai acestora cum ar fi anhidride sau cloruri acide: 59 . reacţia de oxidare a alcoolilor primari conduce la aldehide iar a alcoolilor secundari la cetone: O R R CH2OH + O CHOH + O R -H2O -H2O R R C C H O R Oxidarea în condiţii blânde a glicerinei. cu apă de brom. conduce la dihidroxiacetonă: În condiţii energice. conducând la fenoxizi. Fenoli Fenolii sunt derivaţi hidroxilici în care gruparea –OH este legată de un atom de C dintr-un nucleu aromatic hibridizat sp2. dar mult mai slab decât acizii organici datorită conjugării electronilor neparticipanţi ai oxigenului cu electronii π din sistemul aromatic. cu sistemul oxidant permanganat de potasiu şi acid sulfuric rezultă acizi carboxilici. Ca urmare legătura O-H se scindează mai uşor. C H CH OH 9. Transformarea se datorează polarităţii grupei OH care permite desprinderea H de O (tautomerie).1. în prezenţa catalizatorilor metale sau oxizi de metale. Metilfenolii se numesc cresoli iar dimetilfenolii se numesc xilenoli Proprietăţi chimice a.1. fapt care conduce la ionizarea mai accentuată a fenolilor comparativ cu alcoolii.Baze teoretice ale chimiei C2H5-OH + HO-SO3H -H2O C2H5-O-SO3H 170 C -H2SO 4 o H 2C CH2 Reacţia de oxidare În condiţii blânde. Astfel. Determinate de prezenţa grupei –OH Fenolii au caracter acid mai pronunţat decât alcoolii. fenolii reacţionează cu metalele alcaline şi cu hidroxizii alcalini.3. Dacă de al doilea atom de C al dublei legături este legată o grupare carboxil. enolul este mult mai stabil putând fi evidenţiat alături de tautomerul carbonilic. conduce la compuşi carbonilici. nitro sau carbonil. respectiv.2. grupări care stabilizează legătura dublă. secundar: H3C H3C CH2OH CH OH Cu O H3C H3C -H2 ZnO CH3 -H2 C C O H CH 3 9. aldehide sau cetone. daca în reacţie este implicat un alcool primar sau. Ca şi în cazul alcoolilor fenolii pot fi monohidroxilici (monofenoli) dihidroxilici (difenoli) polihidroxilici (polifenoli). Enoli Reprezintă compuşi hidroxilici în care grupa OH este legată de un atom de C care aparţine unei legături duble: R Enolii simpli nu sunt substanţe stabile ci se transformă în aldehide sau cetone.

uzuale.Baze teoretice ale chimiei O CH3 OH + CH3 C O O OH + CH3 C C O O O C CH3 + CH3 COOH O O C CH3 + HCl Cl b. Nitrarea se realizează în condiţii mai blânde decât la hidrocarburile aromatice. Tioeterii (sulfurile) sunt consideraţi derivaţi ai hidrogenului sulfurat în care ambii atomi de hidrogen sunt înlocuiţi cu radicali hidrocarbonaţi. orientează substituţia electrofilă în poziţiile o şi p. Cei doi radicali pot fi alifatici sau aromatici. Determinate de prezenţa nucleului aromatic Caracteristice sunt reacţiile de substituţie care se desfăşoară mult mai uşor decât la hidrocarburile aromatice datorită efectului electromer pozitiv (+Es) al grupei OH care activează nucleul aromatic.2. Peroxizii sunt consideraţi derivaţi ai apei oxigenate rezultaţi în urma înlocuirii unui atom de H cu un metal. Denumirea aminelor se face adăugând cuvântul amină la numele radicalului monovalent. 60 . Pot fi considerate derivaţi ai amoniacului rezultaţi prin înlocuirea parţială sau totală a hidrogenului cu radicali hidrocarbonaţi. 9. identici (eteri simetrici) sau diferiţi (eteri asimetrici sau micşti). Amine Sunt compuşi organici care conţin în moleculă una sau mai multe grupări aminice (-NH2). Mulţi dintre aceşti compuşi organici au denumiri tehnice. cu acid azotic diluat: OH + HO-NO2 OH OH NO2 + OH NO 2 OH NO2 + HO-NO2 O2N NO 2 NO2 Alchilarea are loc în prezenţa catalizatorilor: OH + CH3 CH2 Cl AlCl3 -HCl OH C2H5 Oxidarea fenolilor şi difenolilor se realizează mai uşor decât în cazul hidrocarburilor aromatice corespunzătoare. Spre deosebire de eteri în locul atomului de oxigen se află se află atomul de sulf. radical alchil sau radical acil. Compuşii de acest tip conţin în moleculă în moleculă gruparea peroxi (-O-O-). substituent de ordinul I. OH. Spre exemplu hidrochinona se oxidează uşor la p-benzochinonă: OH +O O -H2O OH O Derivaţii funcţionali ai compuşilor hidroxilici rezultaţi prin înlocuirea atomului de hidrogen hidroxilic cu un radical hidrocarbonat poartă numele de eteri şi au formula generală R-O-R.

Reactivitatea aldehidelor este superioară cetonelor. terţiară. Compuşi carbonilici Combinaţiile care conţin grupa carbonil sunt aldehide (grupa carbonil se leagă de un radical organic şi un atom de H) şi cetone (grupa carbonil se leagă de doi radicali organici identici sau diferiţi). mai electronegativ. determinând polarizarea legăturii C-O. secundară. Proprietăţi chimice Atomul de azot hibridizat sp3 din gruparea aminică este legat prin legături σ de atomul de hidrogen şi de radicalul hidrocarbonat. Proprietăţi chimice Grupa carbonil are o reactivitate mare datorită diferenţei de electronegativitate dintre oxigen şi carbon. Bazicitatea aminelor aromatice este mai mică decât a celor alifatice datorită efectului de conjugare dintre electronii p neparticipanţi cu electronii π ai sistemului aromatic. Oxigenul.3. Această comportare uşurează desfăşurarea reacţiilor de adiţie ale unor reactanţi polari. Reacţii de adiţie 61 . H2O C6 H 5 OH + HCl + N2 Aminele secundare reacţionează cu acidul azotos formând nitrozoderivaţi: CH 3 NHO C 6H 5 NH 2 + CH 3Cl AlCl3 CH 3 +HCl Reacţia de substituţie (alchilare) la nucleul aromatic are loc în poziţiile o şi p: NH 2 9. Atomul de azot are o pereche de electroni neparticipanţi care conferă aminelor caracter bazic.Baze teoretice ale chimiei Compuşii cu N tetracovalent care sunt derivaţi de substituţie ai ionului de amoniu se denumesc ca săruri cuaternare de amoniu. În soluţii apoase aminele formează hidroxizi complet ionizaţi: CH 3 NH2 + HOH În prezenţa acizilor minerali rezultă săruri solubile: C6 H 5 C2 H 5 CH 3 NH3 + HO + + C O CH 3 NH2 + HCl NH2 + Cl C O CH 3 C6 H 5 Acilarea aminelor se realizează cu acizi organici sau derivaţi funcţionali ai acestora: -HCl NH3 + Cl NH C2 H 5 Reacţia cu acidul azotos Aminele alifatice primare formează cu acidul azotos alcooli: Aminele aromatice primare formează cu acidul azotos în mediu de HCl săruri de diazoniu instabile la temperatură: C6 H 5 CH 3 CH 3 NH2 + ONOH CH 3 OH + H 2O + N2 - NH2 + ONOH + HCl NH2 + HONO -H O 2 C6 H 5 -2H2O C6 H 5 N N N Cl- + T oC. Denumirea aldehidelor se face prin adăugarea sufixului -al la numele alcanului corespunzător iar a cetonelor prin adăugarea sufixului –onă la numele alcanului corespunzător. Bazicitatea aminelor alifatice este mai mare decât a amoniacului şi aceasta creşte în sensul amină primară. atrage electronii π ai legăturii duble. Această comportare este datorată efectului +Is al radicalului alchil care măreşte densitatea de electroni la atomul de azot.

NO2). Are loc adiţia componentei metilenice la grupa carbonil. Aceste reacţii sunt de mai multe tipuri. Două molecule de acetaldehidă spre exemplu. Adiţia disulfitului de sodiu la toate aldehidele şi la cetonele alifatice conduce la obţinerea de săruri ale unor acizi sulfonici frumos cristalizate. se condensează dând naştere unui aldol (reacţia se numeşte condensare aldolică). Pt. Condensarea compuşilor carbonilici între ei se petrece în cataliză acidă sau bazică. Adiţia hidrogenului se realizează în prezenţa catalizatorilor (Ni. CN. 62 . La T=80100oC sau în prezenţa catalizatorilor acizi sau baze. deoarece la îndepărtarea excesului de apă trec din nou în compuşii carbonilici iniţiali: O R C H + HOH R C OH H H În cazul în care compuşii carbonilici conţin grupe cu efect inductiv negativ în poziţia α faţă de grupa carbonil. Aldehidele aromatice se pot condensa numai cu aldehide alifatice.HOH R Semiacetalizarea şi semicetalizarea prezintă interes în cazul monozaharidelor unde procesul se realizează între funcţia carbonil şi una din grupele oxidril din moleculă. amalgam de sodiu) rezultând alcooli primari sau secundari după cum adiţia are loc la aldehide sau respectiv cetone. se deshidratează intramolecular conducând la o aldehidă nesaturată. Adiţia alcoolilor la aldehide şi cetone conduce la formarea semiacetalilor şi respectiv semicetalilor. Na metalic. Reacţia se petrece cu exces de alcool. se manifestă o tendinţă mai accentuată de a adiţiona apa comparativ cu aldehidele şi cetonele alifatice simple. a. O H3C C R + HCH2 O C H H3C OH C H CH2 C O T oC H . obţinându-se hidraţi stabili care pot fi izolaţi. CH2 sau CH3 (componenta metilenică) cu reactivitate mărită de vecinătatea unei grupe reactivante (CO. b. aldehida crotonică (condensare crotonică).În urma reacţiei de condensare între aldehide şi amine rezultă imine substituite (baze Schiff). Un exemplu este condensarea aldehidei benzoice cu anilina care conduce la Nbenziliden anilina. folosite pentru separarea aldehidelor şi cetonelor din amestecurile lor cu alte substanţe: O R C H + NaHSO 3 R C ONa H SO3H Adiţia acidului cianhidric este o reacţie reversibilă care se realizează în cataliză bazică rezultând cianhidrine ale aldehidelor sau cetonelor. Reacţiile de condensare conduc la o nouă legătură C-C rezultată ca urmare a unor adiţii şi substituţii între un compus cu grupă carbonil (componenta carbonilică) şi substanţe care conţin o grupă CH. COOH. Pd-fin divizate. în cataliză acidă sau bazică: O R C H + HOR ' R OH C H OR OH C R OR' ' + HOR' .Baze teoretice ale chimiei Aldehidele şi cetonele inferiare reacţionează cu apa formând hidraţi care nu pot fi izolaţi. cum ar fi amine şi nitroderivaţi: .HOH R OR' C H OR' OR' C R OR' O R C R + HOR ' R + HOR' .HOH H3C H C O CH C H Se pot condensa între ele aldehide identice sau diferite. Compuşii carbonilici se condensează cu derivaţi funcţionali care conţin în moleculă azot.

Glucide Din punct de vedere cantitativ. oligoglucide şi poliglucide. hexoze.4-dinitrofenilhidrazone colorate în galben-orange până la roşu cu spectre UV caracteristice Reacţii de substituţie în poziţia α faţă de grupa carbonil Compuşii carbonilici pot reacţiona cu halogenii în prezenţa luminii rezultând derivaţi de substituţie care în mediu alcalin se descompun cu formare de haloform (bromoform. permanganatului de potasiu. se află în compoziţia oricărui organism viu. iodoform) O O H3C C + 3Br2 CH3 lumina . glucidele reprezintă cea mai importantă clasă de substanţe organice naturale. De asemenea. 9.Baze teoretice ale chimiei O C6H5 C H + HCH2 C6H5 . unde reprezintă surse de energie şi au rol structural (plastic). Libere sau sub formă de derivaţi. După numărul atomilor de carbon din moleculă monoglucidele pot fi trioze. În ultimul caz funcţia carbonil se oxidează la carboxil iar combinaţia complexă se reduce. Din punct de vedere structural glucidele se împart în monoglucide. pentoze. Ag). polihidroxialdehide sau polixidroxicetone. Soluţia amoniacală de azotat de argint (reactiv Tollens). cu lanţ C-C neîntrerupt şi formula brută CnH2nOn.HOH R C H + NH2 OH . tetroze. alcalinizată. Condensarea cu 2.3HBr H3C C CBr 3 NaOH CHBr 3 + H3C COOH Reacţii specifice aldehidelor Una din aceste reacţii este reacţia de oxidare care conduce la acizi. Monoglucidele (oze) sunt combinaţii naturale polihidroxicarbonilice. Reacţia se poate desfăşura în prezenţa. În condiţiile unui exces de componentă carbonilică rezultă azine.HOH C6H5 H C N C 6H 5 Aldehidele şi cetonele se condensează cu hidroxilamina rezultând oxime (aldoxime şi cetoxime). În cazul aldehidelor reacţia este: R C H + NH 2 NH 2 .1.HOH R C R N OH N OH Aldehidele şi cetonele se condensează cu hidrazina rezultând hidrazone. compuşi cristalizaţi care pot fi utilizaţi pentru caracterizarea şi dozarea compuşilor carbonilici. cloroform.3. a unor combinaţii complexe ale unor metale tranziţionale (Cu. După natura grupării carbonilice monoglucidele pot fi aldoze (au în moleculă gruparea aldehidică) şi cetoze (au în moleculă gruparea cetonică): 63 .4-dinitrofenilhidrazina şi semicarbazida este o reacţie specifică pentru identificarea şi dozarea compuşilor carbonilici care conduce la 2. O R C H O R C R + NH 2 OH . aldazine şi cetazine. aldehidele reduc soluţiile alcaline ale ionului cupric precipitând oxidul cupros de culoare roşu-cărămiziu. substanţe utilizate pentru identificarea şi caracterizarea compuşilor carbonilici.HOH R C H N N C H Condensarea cu fenilhidrazina se realizează uşor atât cu aldehide cât şi cu cetone conducând la fenilhidrazone. bicromatului de potasiu. heptoze etc. se reduce în prezenţa aldehidelor cu depunere de Ag metalic.HOH R C H N NH 2 + O H O R C R . acidului azotic.

Marea majoritate a monoglucidelor descoperite în natură fac parte din seria D deoarece organismele vii nu conţin enzimele capabile să metabolizeze ozele seriei L. însă nu reflectă unele proprietăţi ale acestora. De exemplu.sau L-glicerică. monoglucidele aparţin seriei D sau L dacă atomul de carbon asimetric. Se cunoaşte o aldotrioză (aldehida glicerică sau gliceraldehida) şi o cetotrioză (dihidroxiacetona). Ciclul cu 5 atomi se numeşte ciclu furanozic iar ciclul cu 6 atomi se numeşte ciclu piranozic. pot fi obţinute din aldehida D-glicerică prin creşterea succesivă a catenei atomilor de carbon de la capătul cu grupa aldehidică.şi β-anomeri. La grupa carbonil din aldoze şi cetoze se adiţionează o grupă –OH din aceeaşi moleculă rezultând cicluri cu 5 sau 6 atomi dintre care unul de oxigen. Ozele mai prezintă un tip special de izomerie numită epimerie. Un tablou mai complet asupra stării reale a moleculelor de monoglucide se obţine dacă formulele ciclice se reprezintă prin formule de perspectivă. în locul grupei carbonil apare o nouă grupă –OH numită hidroxil glicozidic sau semiacetalic (semicetalic) care are o reactivitate mărită faţă de celelalte grupe -OH din moleculă.Baze teoretice ale chimiei H C CH O OH n CH 2 C CH O OH CH 2 OH OH n aldoză cetoză CH 2 OH Cele mai simple monoglucide sunt triozele. Legăturile dinspre observator se trasează cu linie groasă. Toate monoglucidele care. iar β-anomerul are configuraţia opusă la cei doi atomi de carbon. Prin urmare. toate ozele conţin cel puţin un atom de carbon asimetric (chiral) ceea ce înseamnă că prezintă izomerie optică. în cazul glucozei: H H HO H H C C C C C O OH H OH OH H H HO H H C C C C C CH 2OH OH OH H OH O În structura astfel rezultată. atomul de oxigen aflându-se la distanţa cea mai mare în raport cu observatorul. Substituenţii orientaţi în formele ciclice la dreapta liniei verticale se plasează în formulele de perspectivă sub CH 2 OH 64 . Prezenţa acestui nou centru asimetric în molecula monoglucidelor face posibilă existenţa a doi stereoizomeri numiţi α. are aceeaşi configuraţie ca şi atomul de carbon asimetric din aldehida D. Reprezentarea monoglucidelor prin formule liniare (aciclice) este utilă pentru compararea structurii diferitelor monoglucide. Prin ciclizarea monoglucidelor apare un nou centru de asimetrie la atomul de carbon care a aparţinut grupei carbonil. cel mai îndepărtat de grupa carbonil. teoretic. Aldozele cu peste 4 atomi de C în moleculă şi cetozele cu peste 5 atomi de C în moleculă pot da reacţii de ciclizare intramoleculară cu formare de semiacetali. Ciclul piranozic sau furanozic este imaginat perpendicular pe planul hârtiei. H C CH O OH CH 2 C O OH CH 2 OH gliceraldehida dihidroxiacetona CH 2 OH Cu excepţia dihidroxiacetonei. respectiv semicetali (formule ciclice). Anomerul α desemnează forma în care orientarea hidroxilului glicozidic este identică cu cea a hidroxilului de la atomul de carbon asimetric şi determină apartenenţa monoglucidei respective la seria D sau L. Două oze epimere diferă structural prin configuraţia unui singur atom de carbon asimetric. Monoglucidele provenite pe aceeaşi cale din L-gliceraldehidă constituie seria L. formează seria D.

glucopiranoza H OH β – D glucopiranoza În mod similar. Grupa alcoolică primară. substanţe nutritive cu gust dulce. sunt prezenţi în organismele vegetale: H H HO H H C C C C C O OH H OH OH +2H CH 2OH H HO H H C C C C OH H OH OH CH 2 OH D-glucoza CH 2OH D-glucitol Reacţia de oxidare conduce la produşi diferiţi în funcţie de condiţiile în care se realizează: • Oxidarea blândă cu apă de brom sau acizi diluaţi a aldozelor are loc la nivelul grupei carbonil şi conduce la obţinerea de acizi aldonici: H H HO H H C C C C C O OH H OH OH +O COOH H HO H H C C C C OH H OH OH CH 2 OH CH 2OH acid D-gluconic • Dacă grupa carbonil şi toate grupele OH. Reducerea triozelor conduce la trioli. 6 CH 2OH H 4 CH 2OH O H 2 1 H OH 3 5 H H OH O H OH OH OH OH H OH H α – D. Proprietăţi chimice Reacţia de reducere a monoglucidelor se petrece la nivelul grupei carbonil rezultând polioli. a tetrozelor la tetritoli. oxidarea se petrece la nivelul funcţiei alcoolice terminale cu obţinerea de acizi uronici: H H HO H H C C C C C O OH H OH OH +2O -H2O H H HO H H C C C C C O OH H OH OH CH 2 OH COOH acid D-glucuronic • În prezenţa acidului azotic concentrat oxidarea are loc la nivelulo funcţiilor carbonil din aldoze şi alcoolică terminală cu obţinerea de acizi aldarici: 65 . a pentozelor la pentitoli. a hexozelor la hexitoli. fructoza se ciclizează cu formarea unui ciclu furanozic. Unii dintre poliolii rezultaţi pe această cale. cu excepţia celei de la C6. sau restul catenei de la atomul de carbon asimetric cu cel mai mare număr de ordine din ciclul piranozic sau furanozic se înscrie deasupra planului moleculei. iar cei dispuşi la stânga deasupra. sunt protejate (prin esterificare). dacă atomul menţionat are configuraţie D şi sub acest plan în cazul în care atomul are configuraţia L. Aceeaşi regulă se aplică şi pentru grupa alcoolică primară legată la C-2 în piranozele sau furanozele provenite din cetoze.Baze teoretice ale chimiei planul heterociclului.

În funcţie de natura atomului prin care se leagă cele două componente.Glicozidele sunt răspândite în natură. Glicozidele glucozei se numesc glucozide iar ale fructozei. glicozidele sunt de mai multe tipuri: O-glicozide. Rezultă compuşi care se numesc glicozide. Reacţia cu acizii minerali stă la baza identificării şi dozării monozaharidelor şi se desfăşoară cu acizi relativ concentraţi şi la temperatură. 66 . Reacţia de condensare a aldozelor şi cetozelor cu hidroxilamina se petrece la nivelul funcţiei carbonil şi conduce la obţinerea de oxime. Eterificarea se realizează prin tratare cu alcool în prezenţă de HCl. CH 2OH H H OH OH H OH O H OH H + H2SO4 HCl . Are loc un proces de deshidratare intramoleculară când pentozele se transformă în furfurol iar hexozele în hidroximetil-furfurol: HOHC H2 C OH HO CHOH HC C H OH HC H2SO4 -3H2O CH C O C O HC H furfurol Reacţia de eterificare a glucidelor se petrece la oxidrilul glicozidic care este mai reactiv decât celelalte grupe OH din moleculă. Sglicozide. substanţe cristalizate.Baze teoretice ale chimiei H H HO H H C C C C C O OH H OH OH +3O -H 2O COOH H HO H H C C C C OH H OH OH CH 2 OH COOH acid glucaric Cetonele se oxidează în condiţii energice cu ruperea catenei reacţia conducând la obţinerea unui amestec de acizi. marea lor majoritate fiind toxice pentru om şi animale. fructozide. H H HO H H C C C C C O OH H OH OH + H 2N-OH . Forma cristalelor este specifică pentru fiecare oză şi de aceea această reacţie este utilizată la identificarea monoglucidelor.H 2O H H HO H H C C C C C N OH H OH OH OH CH 2 OH CH 2 OH oxima glucozei Condensarea cu fenilhidrazina conduce la fenilhidrazone şi osazone. N-glicozide.H 2O CH 2OH H H OH OH O H O CH 3 H α-O-metilglucozid H OH Fragmentul de monoglucidă din molecula glicozidică se numeşte rest glicozidic sau glicon iar cealaltă componentă se numeşte aglicon.

Compuşi carboxilici Sunt compuşi organici care conţin gruparea funcţională carboxill. în cataliză acidă. oxizi bazici. H H HO H H C C C C C CH 2 OH OH H OH H OH O + 5CH3 C Cl . trehaloza.şi policarboxilici saturaţi. lactoza etc.4. În urma reacţiei rezultă esterii corespunzători. echilibrul proteolitic fiind deplasat spre stânga. Prezenţa substituenţilor în moleculele acizilor monocarboxilici produce efecte inductive care pot influenţa ionizarea şi ca urmare tăria acizilor Acizii monocarboxilici reacţionează cu metale reactive. acizii carbocilici sunt mai slabi. Oligoglucidele conţin de la două până la opt resturi de monoglucide. Acizi monocarboxilici saturaţi Proprietăţi chimice datorate grupei –OH În comparaţie cu acizii minerali.5HCl C C C C C O O H O CO CO CH 3 CH 3 O O CH 3 CO H O H H CO CH 3 Interes prezintă esterii fosforici ai monozaharidelor care sunt intermediari metabolici Aldozele reacţionează cu combinaţii complexe ale metalelor tranziţionale oxidându-se la acizii aldonici corespunzători în timp ce combinaţia complexă este redusă. carbonaţi. Poliglucidele sunt compuşi macromoleculari formaţi dintr-un număr mare de resturi de monoglucide legate între ele prin legături glicozidice. Legătura dintre cele două monoglucide se realizează prin intermediul oxidrililor glicozidici. Ionii rezultaţi după îndepărtarea H hidroxilic se denumesc înlocuind sufixul –ic cu –at: După natura radicalilor de care se leagă grupa carboxil acizii pot fi monocarboxilici saturaţi.4. Radicalii rezultaţi din acizi după îndepărtarea grupei –OH se numesc radicali acil. caz în care diglucida rezultată are proprietăţi reducătoare (maltoza. di.Baze teoretice ale chimiei Reacţia de esterificare are loc în prezenţa acizilor carboxilici sau a derivaţilor lor funcţionali precum şi în prezenţa acizilor anorganici (H3PO4). reacţia cu alcoolii.1. rafinoza etc. carboxilici saturaţi. În structura poliglucidelor pot intra acelaşi tip de monoglucide (homopoliglucide) sau mai multe tipuri de poliglucide (heteropoliglucide). cele mai importante fiind diglucidele care se formează prin eliminarea unei molecule de apă între două molecule de hexoză. Exemple sunt reacţiile cu reactivul Tollens şi reactivul Fehling folosite pentru recunoaşterea monoglucidelor naturale. Poziţia substituenţilor se desemnează prin cifre începând cu atomul de carbon carboxilic sau litere ale alfabetului grecesc începând cu poziţia vecină grupei carboxil. CH 2 O CO CH 3 9. celobioza.). sau între oxidrilul glicozidic şi unul din oxidrilii neglicozidici. baze. caz în care diglucida rezultată nu are proprietăţi reducătoare (zaharoza. În soluţie apoasă acizii carboxilici sunt ionizaţi. Acidul formic este cel mai tare acid din seria acizilor monocarboxilici. conduce la obţinerea de esteri: O H3C C + OH O C2H5 H3C C + H 2O OH O-C 2H5 67 .). Acizii carboxilici se denumesc prin adăugarea sufixului -oic la numele catenei de bază. 9. carboxilici aromatici. bicarbonaţi rezultând săruri 2HCOOH + Zn 2HCOOH + CaO (HCOO)2Zn + H2 (HCOO)2Ca + H 2O Reacţii la atomul de carbon carboxilic conduc la obţinerea de derivaţi funcţionali. Se mai folosesc de asemenea denumiri uzuale.

Baze teoretice ale chimiei reacţia cu amoniacul la temperatură ridicată conduce la obţinerea unor săruri de amoniu care prin deshidratare intramoleculară dau amine. Halogenarea Atomii de H din poziţia α faţă de grupa carboxil pot fi substituiţi prin tratarea acidului carboxilic cu clor sau brom. are loc ionizarea celei de-a doua grupe carboxil. rezultând cetone ciclice: O H2C H2C CH2 CH2 C C OH OH O T oC -H2O -CO2 CH2 CH2 C C C O O • O 68 .şi heptandioici adipic şi pimelic) se deshidratează şi se decarboxilează intramolecular. În a doua etapă datorită atracţiei electrostatice exercitate de anionul carboxilat asupra hidrogenului. acizii dicarboxilici prezintă şi proprietăţi speciale determinate de poziţia celor două grupe carboxil una faţă de cealaltă. Pe lângă aceste denumiri există şi denumiri uzuale. amide. Reacţia este condusă fotochimic: CH3-COOH + Cl2 lumina -HCl ClCH2-COOH + Cl2 lumina -HCl Cl2CH-COOH + Cl2 lumina -HCl Cl3C-COOH 9. Proprietăţi chimice Grupele carboxil disociază independent. Cel mai tare acid din serie este acidul oxalic deoarece influenţa acidifiantă a unei grupe carboxil asupra celeilalte este invers proporţională cu distanţa dintre ele. Acizii dicarboxilici dau reacţii caracteristice grupei carboxil formând derivaţi funcţionali cum ar fi esteri.4. În prima etapă în soluţie concentrată. respectiv nitrili: O H3C C + NH 3 O H3 C C 220oC -H2O O H3C C NH2 P2O 5 -H2O H3C C N OH O-NH 4 reacţia cu pentaclorura de fosfor conduce la obţinerea de cloruri acide care pot reacţiona cu sărurile acizilor minocarboxilici rezultând anhidride: - O H3 C C + PCl5 O H3 C C Cl +POCl3 + HCl OH . anhidride. Acizi dicarboxilici saturaţi Conţin în moleculă două grupe carboxil grefate pe o catenă hidrocarbonată. la încălzire. este favorizată ionizarea unei grupe datorită efectului inductiv negativ manifestat de cealaltă grupă carboxil.şi pentandioici (succinic şi glutaric) se deshidratează intramolecular la temperatură conducând la obţinerea de anhidride O CH2 CH2 C C OH OH O TC -H2O o O CH2 CH2 C O C O Acizii hexan. Denumirea se face prin adăugarea la cuvântul acid a numelui hidrocarburii cu acelaşi număr de atomi de carbon şi a sufixul –dioic.2. cloruri acide. la diluţii mai mari. Astfel: • Acizii cu 2 şi 3 atomi de C în moleculă (oxalic şi malonic) se decarboxilează la încălzire conducând la obţinerea de acizi monocarboxilici cu un atom de C mai puţin în moleculă HOOC-COOH T oC -CO 2 HCOOH • Acizii butan. Datorită prezenţei celor două grupe funcţionale.hidrazidele acizilor carboxilici se obţin din esteri ai acizilor carboxilici cu hidrazina Decarboxilarea acizilor carboxilici este procesul de eliminare a dioxidului de carbon din moleculele acizilor organici.

Reactivitatea amidelor este legată de conjugarea electronilor p neparticipanţi de la atomul de azot cu electronii π ai dublei legături C=O. Efectul este diminuat odată cu depărtarea grupei COOH de dubla legătură. pot fi primare.2. 9.4. Acizii din această clasă.4. Este motivul pentru care halogenurile acizilor carboxilici sunt utilizate ca agenţi de acilare. Rezultă derivaţi funcţionali care au proprietatea comună că prin hidroliză generează acidul din care au provenit. Acestea.1. Adiţia compuşilor nesimetrici este contrară regulii Markovnikov din cauza efectului inductiv atrăgător de electroni (-Is) al grupei COOH în raport cu legătura dublă. Halogenuri ale acizilor carboxilici Se formează prin înlocuirea grupei -OH din -COOH cu un atom de halogen. 9.5. ambele din structura grupei carboxilice.5.3. 9. Atomii din grupa amidică pot fi înlocuiţi cu radicali organici dând naştere amidelor substituite. Ca urmare. 9. Atomul de halogen din aceşti compuşi este foarte reactiv şi poate fi substituit cu alţi atomi sau grupe de atomi. secundare şi terţiare.5. Anhidride ale acizilor carboxilici Pot fi considerate derivaţi funcţionali rezultaţi prin eliminarea unei molecule de apă între două grupe carboxil.4. Acizi carboxilici aromatici Gruparea COOH poate fi legată direct de inelul aromatic sau prin intermediul unor catene care pot fi saturate sau nesaturate. Derivaţi funcţionali ai acizilor carboxilici Provin prin modificarea grupei OH sau înlocuirea oxigenului carbonilic. Aceşti compuşi sunt denumiţi halogenuri de acil. reacţia de hidroliză se petrece mai greu decât în cazul halogenurilor acide şi numai în mediu acid sau bazic.3. sunt mai tari decât acizii monocarboxilici cu acelaşi număr de atomi de carbon în moleculă.4. Cu alcoolii. Esteri 69 . datorită influenţei dublei legături. Anhidridele sunt folosite drept agenţi de acilare precum şi în industria de medicamente. Poziţia legăturii duble faţă de grupa COOH se notează prin litere ale alfabetului grecesc sau prin cifre. fenolii şi aminele reacţionează mai puţin energic decât clorurile acide. Acizi monocarboxilici nesaturaţi Conţin grupa carboxil legată de o catenă nesaturată. De asemenea se hidrolizează mai greu decât clorurile acide dar mai uşor decât esterii. Amide Sunt derivaţi funcţionali rezultaţi prin înlocuirea grupei -OH din grupa -COOH cu grupa aminică. Ca urmare acizii carboxilici aromatici pot fi saturaţi sau nesaturaţi: 9. Acizii monocarboxilici nesaturaţi dau reacţii la grupa carboxil rezultând derivaţi funcţionali şi reacţii de adiţie la dubla legătură. după numărul de substituenţi de la atomul de azot.5. Dubla legătură şi grupa carboxil se influenţează reciproc.Baze teoretice ale chimiei 9.5. 9. Amidele secundare ciclice se numesc imide.

acilglicerolii pot fi hidrolizaţi prin fierbere cu acizi sau baze. 9. cele mai răspândite lipide în ţesuturile plantelor (uleiuri) şi animalelor (grăsimi). În condiţii de umiditate lipazele naturale determină hidroliza parţială a acilglicerolilor conducând la eliberarea de acizi graşi care conferă un gust specific. Cantitatea de I2 sau Br2. Ca esteri. Sunt insolubili în apă şi solubili în solvenţi organici. Acizi fenolici Conţin în moleculă grupările -OH şi -COOH legate de un nucleu aromatic direct sau prin intermediul unei catene. Sub acţiunea oxigenului. În natură. Fosfolipidele (fosfatide) sunt lipide complexe în care una din grupările hidroxil primare ale glicerolului este esterificată cu acid fosforic. Esterii participă la reacţii de substituţie prin care se înlocuieşte grupa alcoxil cu alte grupe funcţionale. plante (fitosteroli) şi ciuperci (micosteroli). gliceride. diacilgliceroli şi triacilgliceroli. unde au rol energetic. Întrucât glicerina este un alcool trihidroxilic. sfingolipide. steride) şi lipide complexe (fosfolipide. rol de substanţe de rezervă. răşini. un aminoalcool dihidroxilic nesaturat. umidităţii şi luminii acilglicerolii naturali capătă miros neplăcut şi gust iute. pe lângă componenta lipidică şi o componentă glucidică. Esterii acizilor inferiori sunt lichide cu miros plăcut de fructe sau flori. acizi graşi liberi. Prin hidrogenare. uleiurile vegetale se solidifică. glicolipide). acilgliceroli. Lipidele complexe conţin în molecula lor. Hidroliza acidă este o reacţie reversibilă care conduce la un acid şi un alcool. Sfingolipidele sunt lipide complexe care conţin în moleculă sfingozina. proces folosit la prepararea margarinei. Moleculele esterilor nu sunt asociate prin legături de H şi de aceea constantele fizice au valori mai mici decât ale acizilor din care provin. sunt esteri ai acizilor graşi monocarboxilici saturaţi sau nesaturaţi cu număr par de atomi de carbon şi catenă normală cu glicerina. se oxidează la nivelul legăturilor duble rezultând peroxizi toxici care se pot scinda prin ruperea catenei hidrocarbonate rezultând compuşi carbonilici ce conferă produsului miros şi gust neplăcut. adiţionată la dublele legături ale acizilor graşi din 100g acilglicerol se numeşte indice de iod. steride . Deosebit de importante sunt reacţiile de adiţie la dublele legături din moleculele acilglicerolilor. Acilglicerolii. Ceridele sunt esteri ai acizilor graşi superiori (C14 – C34) cu alcooli monohidroxilici superiori şi număr par de atomi de carbon. ceridele apar în amestec cu alcooli primar. Ionii carboxilaţi eliberaţi în urma acestei reacţii formează cu cationii sărurile corespunzătoare numite săpunuri. lipidele se clasifică în lipide simple (ceride. Glicolipidele sunt lipide complexe care conţin în moleculă. Reacţia cu amoniacul conduce la amide iar reacţia cu aminele conduce la amide substituite la atomul de azot Lipidele constituie o grupă de substanţe bioorganice larg răspândite în organismele vii. pe lângă componenta lipidică şi o componentă de altă natură. Hidroliza bazică este o reacţie ireversibilă care conduce la săruri ale acizilor carboxilici şi alcooli. Proprietăţile esterilor depind de natura acidului şi alcoolului din care provin. Hidroliza esterilor are loc prin acţiunea catalitică a acizilor sau bazelor. Aceştia. rol plastic precum şi rol de material izolant. Procesul se numeşte rîncezire şi are consecinţe nedorite în industria alimentară. după gradul de acilare al grupelor OH se deosebesc monoacilgliceroli. Hidroliza acilglicerolilor sub acţiunea hidroxizilor alcalini se numeşte saponificare.5.5. Cantitatea în mg de hidroxid de sodiu sau de potasiu necesară pentru saponificarea unui gram de triacilglicerol se numeşte indice de saponificare. sub acţiunea oxigenului.Baze teoretice ale chimiei Sunt derivaţi funcţionali ai acizilor carboxilici în care gruparea -OH din -COOH este înlocuită cu o grupă alcoxil prin esterificare directă. în grame. 70 . Steridele sunt esteri ai acizilor graşi superiori cu alcooli tetraciclici monohidroxilici numiţi steroli a căror unitate structurală de bază este steranul. Reacţia se desfăşoară cu viteză superioară hidrolizei acide. amestecuri care poartă numele de ceruri. Sterolii sunt răspândiţi în ţesuturile animale (zoosteroli). Din punct de vedere structural.

Baze teoretice ale chimiei
Acizii fenolici au proprietăţi ale acizilor carboxilici şi fenolilor. Când cele două grupe sunt în poziţie orto se manifestă efectul inductiv negativ (-Is) al grupei -OH care conduce la formarea unei structuri închise numite chelat. Această structură influenţează mobilitatea ionilor H+ care se desprind mai uşor decât în cazul acidului benzoic. 9.5.6. Acizi carbonilici Conţin în moleculă grupele -COOH şi carbonil. În funcţie de tipul grupei carbonil acizii carbonilici pot fi acizi aldehidici sau acizi cetonici. Poziţia grupelor carbonil faţă de grupa carboxil se notează cu litere ale alfabetului grecesc. 9.5.7. Aminoacizi Sunt compuşi organici care conţin în moleculă una sau mai multe grupe aminice precum şi una sau mai multe grupe carboxil. După natura radicalului de care se leagă grupele funcţionale aminoacizii sunt alifatici, aromatici şi heterociclici. După poziţia reciprocă a celor două grupe funcţionale aminoacizii pot fi α, β, γ, δ-aminoacizi. Denumirea aminoacizilor se face: poziţia grupei aminice faţă de gruparea COOH indicată prin litere greceşti la care se adaugă numele acidului Cu excepţia glicocolului care nu are în moleculă atom de carbon asimetric, toţi ceilalţi aminoacizi au şi ca urmare prezintă activitate optică. Izomerii optici sunt D, şi L putând exista şi sub formă de racemic. S-a constatat că din cei 20 aminoacizi naturali cu răspândire universală care intră în structura proteinelor şi care sunt metabolizaţi în organisme vii fac parte din seria L (numărul aminoacizilor este mai mare unii dintre ei gasindu-se rar în unele proteine sau liberi în plante) Proprietăţi chimice Datorită prezenţei în moleculă a funcţiunilor acidă şi bazică, aminoacizii există în soluţie apoasă sub formă de ioni bipolari: În mediu acid aminoacizii se comportă ca baze (acceptă H+) iar în mediu bazic, ca acizi (cedează H+). Datorită acestei proprietăţi aminoacizii migrează în câmp electric. Dacă în soluţia unui aminoacid se adaugă o mică cantitate de acid sau bază, aceasta va fi neutralizată fără a se modifica apreciabil pH-ul. Pe această proprietate se bazează funcţia tampon a aminoacizilor în organismele vii. Proprietăţi chimice Proprietăţile aminoacizilor se datorează prezenţei grupelor -NH2 sau -COOH precum şi prezenţei lor simultane. Proprietăţi datorate prezenţei grupării -COOH Aminoacizii reacţionează cu hidroxizii alcalini formând săruri:
H 2N R COOH + NaOH
H+

H3N+

R

COO-

H 2N

R

COONa + H2O

Aminoacizii reacţionează cu alcoolii, în cataliză acidă, formând esteri:
H 2N R COOH + HOR' H 2N R

Aminoacizii reacţionează cu PCl5 rezultând cloruri acide, stabile sub formă de clorhidraţi:
O H 2N R COOH + PCl 5 H2N R C O H3N
+

COOR' + H2O

+ POCl3 + HCl Cl HOCl

R

C

Decarboxilarea aminoacizilor conduce la obţinerea de amine fiziologic active. În organismele vii reacţia se desfăşoară enzimatic:

71

Baze teoretice ale chimiei
H 2N R CH 2 COOH -CO2 H 2N R CH3

Reducerea aminoacizilor conduce la aminoalcooli
H2N R CH2 COOH + 2H2 H 2N R CH2 CH2 OH + H2O

În prezenţa amoniacului, aminoacizii conduc la formarea amidelor. Spre exemplu acidul αaminosuccinic (acid aspartic) în reacţie cu amoniacul conduce la obţinerea amidei acidului aspartic, asparagina:
HOOC CH NH2 COOH + 2NH3 COOH H C NH2 O CH 2 C NH2 + H2O

Reacţia este foarte importantă pentru că reglează conţinutul de amoniac din organismele vegetale deoarece o concentraţie prea mare de amoniac este toxică pentru plante. Prin formarea amidelor, plantele blochează amoniacul în exces care în caz de nevoie este eliberat prin reacţia inversă. Proprietăţi datorate prezenţei grupei -NH2 Aminoacizii reacţionează cu acizi minerali conducând la formarea de săruri. Alchilarea aminoacizilor la gruparea aminică se realizează cu iodură sau sulfit de metil, în mediu alcalin, rezultând săruri cuaternare de amoniu numite betaine. Reprezentantul clasei este derivatul trimetilat al glicocolului, betaina propriu-zisă care se găseşte în sfecla de zahăr:
H3N+ H2 C COO- + 3CH3I (CH3)N+

Acilarea grupelor aminice se realizează cu cloruri acide sau anhidride rezultând aminoacizi acilaţi. De exemplu, glicocolul se acilează cu clorura de benzil rezultând benzilglicocol:
O HOOC CH 2 NH2 + Cl C C6H5 HOOC CH 2 NH O C C6H5

CH2

COO-

Dacă reacţia este condusă în prezenţa clorurii unui aminoacid rezultă peptide
O HOOC CH2 NH2 + C Cl CH2 NH2 O HOOC CH2 NH C CH2 NH2

Reacţia cu acidul azotos se petrece în mediu acid şi determină dezaminarea aminoacidului conducând la hidroxiacizii corespunzători cu degajare de azot. De exemplu, alanina se dezaminează în prezenţa acidului azotos rezultând acid lactic:
CH3 CH NH 2 + HONO CH 3 CH COOH OH + N2 + H2O HOOC

Reacţia de transaminare se desfăşoară între un cetoacid şi un aminoacid rezultând aminoacidul cetoacidului şi cetoacidul aminoacidului. În organismul viu aceste reacţii se petrec sub acţiunea transaminazelor când are loc transferul unei grupării -NH2 de la un aminoacid la un cetoacid rezultând un nou aminoacid şi un nou cetoacid: Dezaminarea aminoacizilor se realizează oxidativ, hidrolitic sau reductiv, reacţia fiind importantă în metabolismul organismelor vii.. Dezaminarea oxidativă conduce la α-aminoacizi:
R CH NH2 + 1/2O 2 R C O + NH3

Dezaminarea hidrolitică conduce la α-hidroxiacizi:
R CH NH2 + HOH R H C OH + NH3 HOOC COOH

HOOC

COOH

Dezaminarea reductivă conduce la acizi carboxilici:
R CH NH2 + H2 R H2 C COOH + NH3 HOOC

Proprietăţi determinate de prezenţa simultană a celor două grupe funcţionale Reacţia de dezaminare şi decarboxilare are loc la obţinerea alcoolilor prin procese de fermentaţie alcoolică ale cerealelor sau cartofilor sub acţiunea enzimelor din drojdia de bere. Spre exemplu leucina din cartof prin fermentaţie alcoolică conduce la alcool izoamilic:

72

Baze teoretice ale chimiei
CH 3 H C CH3 CH2 CH NH 2 COOH + HOH CH 3 H C CH3 CH2 CH 2 OH + CO 2 +NH 3

Aminoacizii formează cu metalele grele (Ni, Pb, Cu) săruri complexe frumos colorate, proprietate utilizată în chimia analitică pentru identificarea cationilor respectivi. Aminoacizii participă la reacţii de condensare cu eliminare de apă între grupele -NH2 şi – COOH, rezultând peptide sau proteine, în funcţie de numărul de aminoacizi care participă la reacţie. Legătura dintre aminoacizi se numeşte legătură amidică sau peptidică. De exemplu, glicina şi alanina se condensează formînd o trpeptidă numită glicil-alanil-glicina:
H 2N CH 2 COOH + H 2N CH CH 3 COOH +H 2N CH 2 COOH H2 N CH 2 C O NH CH2 C O NH CH2 COOH

Aminoacizii se împart în mai multe grupe: • Aminoacizi monoamino monocarboxilici (acid α-aminoacetic sau glicocol sau glicina; acid αaminopropionic sau α-alanina; acid α-aminoizovalerianic sau valina; acid α-aminoizocapronic sau leucina); • Aminoacizi hidroxilaţi (acid α-amino-β-hidroxipropionic sau serina; acid α-amino-β-hidroxibutiric sau treonina); • Aminoacizi tiolici conţin grupa tiolică (SH) sau tiolică substituită (acid α-amino-β-tiol propionic sau cisteina; acid α-amino-γ-metil-tiobutiric sau metionina); • Aminoacizi monoamino dicarboxilici (acid α-amino-succinic sau acid aspartic; acid α-aminoglutaric sau acid glutamic); • Aminoacizi diamino monocarboxilici (acid α,δ-diaminovalerianic sau ornitina; acid α,ε-diaminocapronic sau lizina; acid α-amino-δ-guanidin-valerianic sau arginina; acid α-amino-δ-carbamid (ureid)-valerianic sau citrulina); • Aminoacizi aromatici (acid α-amino, β-fenil propionic sau fenilalanina; p-hidroxifenilalanina sau tirozina); • Aminoacizi heterociclici (acid α-amino,β-indol propionic sau triptofan; acid α-amino,β-imidazol propionic sau histidina. 9.5.8. Peptide Sunt combinaţii organice care pot fi considerate ca amide substituite ce rezultă prin eliminarea de apă între doi sau mai mulţi aminoacizi (între o grupă carboxil a unui aminoacid şi o grupă amino a altuia). Resturile de aminoacizi din peptide sunt legate covalent prin legături peptidice: Datele experimentale indică faptul că legătura peptidică -CO-NH- constituie un sistem simplu conjugat, în care conjugarea se realizează între perechea de electroni π a grupării carbonilice şi perechea de electroni neparticipanţi de la atomul de N vecin. În urma delocalizării electronilor, legătura peptidică manifestă un caracter pronunţat de legătură dublă. Peptidele cu un număr mai mic de 10-20 resturi de aminoacizi în moleculă sunt denumite oligopeptide. Peptidele cu număr mai mare de resturi de aminoacizi în moleculă sunt numite polipeptide. Polipeptidele a căror secvenţă specifică este mai mare de 50 reziduuri sunt numite în mod obişnuit proteine dar cercetătorii au păreri diferite legate de numărul de reziduuri de aminoacizi de la care se foloseşte acest termen. Când doi sau mai mulţi aminoacizi se combină pentru a forma peptide, ceea ce rămâne din fiecare aminoacid după îndepărtarea apei este denumit reziduu al aminoacidului. Reziduul care are o grupă amino liberă se numeşte N-terminal iar cel care are o grupare carboxil liberă se numeşte C-terminal. Reziduurile se denumesc după numele aminoacidului eliminându-se cuvântul acid. Pentru a denumi peptidele se începe cu numele grupei acil reprezentând reziduul Nterminal urmat, în ordine, de numele grupelor acil reprezentând reziduurile interne. Numai reziduul C-terminal este denumit cu numele aminoacidului de la care provine şi acesta reprezintă sfârşitul numelui peptidei.
CO NH

73

ciclice sau de perspectivă. Burzo. Aluminum-induced neurotoxicity: alterations in membrane function at the blood-brain barrier.. Bazicitatea aminelor alifatice şi aromatice.orientarea spaţială a catenei polipeptidice ( variante ale structurii secundare sunt structura α-helicoidală) şi structura β-pliată). 6. Rev.. W. împotriva substanţelor străine şi celulelor provenite din alte organisme (sub formă de anticorpi. J. 1999 . rezultat al asocierii a două sau mai multe catene polipeptidice numite protomeri. Biobehav. 10. 1997 .. • structura terţiară . C. 4. Proteinele îndeplinesc multe funcţii importante în organismul viu: • rol structural împreună cu lipidele şi glucidele (reprezintă suportul chimic structural al tuturor formaţiunilor morfologice evidenţiate în celulele şi organele plantelor. Republica Moldova.imunoglobuline). C.newi. W. Bibliografie selectivă 1. 2nd edition..J. Japan Publications Inc... Diferenţe structurale între alcooli. 4. 3. K. Synchrotron Rad.J. fiecare cu structura sa primară. Intreprinderea Editorial-Poligrafică Stiinţa. 1973 .N.A. 7. Proteinele se caracterizează prin patru nivele de organizare structurală care indică: • structura primară . • rol hormonal participând la reglarea proceselor biochimice (unele proteine sau polipeptide pot acţiona ca hormoni). Metab. A. această reacţie de apărare a organismului viu se numeşte imunitate ..numărul. Badea. Reacţii de condensare a aminoacizilor – legătura peptidică. 74 . E. Crăciun. • rol de catalizatori ai reacţiilor chimice în sistemele biologice (aceste proteine se numesc enzime). Atkins.Miracle cure organic germanium. Delian. New York.. 1985 . F. Dawson. Marcel Dekker..Handbook of nutritionally essential minerals. Neurosci.Baze teoretice ale chimiei Proteinele şi acizii nucleici sunt cei mai importanţi componenţi chimici ai materiei vii.. A. Reacţii ale fenolilor determinate de prezenţa nucleului benzenic. H. animalelor şi microorganismelor). Chişinău.Procesele fiziologice din plantele de cultură. 2.. Bucureşti. Doonan.Introduction to Atomic Structure.Chemical principles: The Quest for Insight. Institute of Higher Education. TEST DE VERIFICARE A CUNOŞTINŢELOR 1.nivelul de organizare structurală cel mai înalt.D. – 1989. Drug... Beard. B. 7. C.. C. Buckley. I. http://www. North East Wales.W. • rol de apărare a organismului.. Ştiinţifică. Banks. Semnificaţii ale reprezentării glucidelor prin formule liniare. 1989 . 2005 .H.replierea şi înfăşurarea segmentelor α-helicoidale şi β-pliate într-o organizare spaţială complexă sub formă de ghem sau globulă.. Proprietăţi speciale ale acizilor dicarboxilici. Sagi.L. • structura cuaternară .htm#Atomic Structure. Reacţii ale acizilor monocarboxilici pentru obţinerea unor derivaţi funcţionali. G. 16(1-2): 119-156.uk/buckleyc/atomic. • rol de transport activ a unor substanţe micromoleculare şi al ionilor anorganici. Condensarea compuşilor carbonilici. I. • rol în contracţia musculară (actina şi miozina din muşchi). 5.Using softer X-ray absorption spectroscopy to probe biological systems. 2001 .Mecanisme de reacţie în chimia organică. 12: 392-401.Molybdenum hydroxylases as drug-metabolizing enzymes. natura şi succesiunea resturilor de aminoacizi. 5. enoli şi fenoli. 2005 .ac. Akabayov. Rev.. 2. 3. Reacţii ale alcoolilor la legătura oxidrilică. S. 13(1).J. Inc.. • structura secundară . J. Dobrescu... I. 47-53. P. Pickering. Kastin. Jones L. Toma. 8. Ed. Beedham. 8. 9.. Asai. Reacţii de dezaminare a aminoacizilor. 6. Freeman & Company. secundară şi terţiară într-un conglomerat spaţial complex.. George.

E. 27.H. vol. Presses Polytechniques et Universitaires Romandes.Ultratrace minerals.. 75 . Food and Nutrition Board. 9th ed.. Smith. Introducere în chimia anorganică. Shils. Tehnică.The mechanism and biological role of calcium transport by plant mitochondria. W. Duca. New York. Dillard. manganese.. 2000 . D.M. I. 1999 .. Dima.. Olson.. Cambridge University Press... 1991 .Chimie anorganică... Science.. 116(1): 91-95.C. 1999 . J. 9th ed. 9th ed. Am..E. A. Molea. Med.. Nedelcu. Ed. P.. 33(7): 503-510.W.Molecular orbital method and molecular ionization potentials. 1975 . Larsen.. Vitamin D. Phosphorus.R..C. G. I. Didactică şi Pedagogică.. Iaşi.. Chem. Nutr. I. Heim. eds. 2007 . 35.K. 1972 .Dietary reference intakes for vitamin A. D. 1994 . 19. . Holliday.Elemente de chimie generală.. Hazegh-Azam.R. V. 346(1): 1-8... Ed.W.Glyceraldehyde3phosphate ferredoxin oxidoreductase. Norris. Popescu. Gobat. 1999 . Vasiliu. Mustacich..A. T. Ross.. Nutrition in Health and Disease. Food and Nutrition Board. 270: 8389-8392. Coll. III. V. 74: 736738. 1998 . T. J. Massachusetts.. Rolfe. S. N. Tehnopress. J. 13(5):479-484.I. National Academy Press.M. Univ..2000. structure and properties. ***** . Bucureşti. 9th ed.W. Carnieri. 1987 . Milică.The thyroid gland.Chemistry – reactions.S. A. Did. 21. Chem.. M. D. 31. 1996 . 2005 . Biol..G. D. Kronenberg. Larsen. Ed. Ed. R.B. 11. 1948 . Goldberg..E.. şi Pedag. C. M. Ciobotaru.. Elucidating a biological role for chromium at a molecular level. C. Ursini. 36.Thioredoxin reductase. Rev. 22. Heath and Company. and Fluoride. Sussex.. D.. Washington DC.Modern inorganic chemistry. Wilson. 1978 . Arch Microbiol. 99(7): 836-843. M.The diverse role of selenium within selenoproteins: a review. 16. Res.. Z. boron. 1978 . Braz. Chambers.Magnesium. Hay. Bucureşti. H. Adams. Saunders Company. nickel. Fairbanks.. 1982 Fiziologia plantelor. J.Biochimia vitaminelor. Am. and zinc. Iaşi.. Shike. C. Şt.. Influence on cell division of Chlorella. 1995 . a novel tungstencontaining enzyme with a potential glycolytic role in the hyperthermophilic archaeon Pyrococcus furiosus.M. M.C.S. 63(5): 797S-811S..Chimie analitică generală.. chromium.. 1999 . 20. J. Washington DC. Ross. Williams & Wilkins. J. Foster. C... I. Ed. Morel. Nutrition in Health and Disease.. iron. Institute of Medicine. GAMA. Iaşi. 1998 .. Matthey.1997 . A. Philadelphia. Öpik. Olson. 97(9): 4627-4631. M. F.. Humelnicu.U. Ed Azimuth. Negoiu. J. S. A. ***** .Fiziologie vegetală... 24. 33.. 15. France. Enciclopedică Română. Bucureşti. I. Ed.. 25. F.. 13. Iaşi. “Alexandru Ioan Cuza”.Baze teoretice ale chimiei 9.M. Neniţescu. 1985 . Lane. M. Shils. molybdenum. Asachi”. 10. P. Nutr.Iron in Medicine and Nutrition. Muscalu. Kiess. M. silicon. M. P. Magnesium.k 1996 . H... A. Linder. M.. Suciu.H. Vercesi.. Ed. Nielsen. Davies... 1999 . S... 1972 . Mukund. Acc. 23..A. Olteanu. Chemistry. 38. J. eds.. 17.D. Williams Textbook of Endocrinology. M. Ed. 12.D. 34.. copper. Meisch. V. D. T. Olson... Anglia. Industrial Estate. 20(5): 635-638. 28. Baltimore. Shike. R. Mülliken. D. Shils. I. 285(5432): 1393-1396. Gh. M.W. Iaşi. Holben.The physiology of flowering plants. Ed. Univ.. Res.. Clin.. 2005 . Aragno. vitamin K...R. Martins..C. W.F. Macmillan Publishing Co. F..S. – 1989. 2000 .D. Baltimore. Powis. National Academy Press. D.The role of vanadium in green plants.Dicţionar de fizică. Institute of Medicine. Baia. didactică şi pedagogică..Chimie generală. Ross. 14. G. Phys. Ltd. Inc.A. Zamfirache.. Biol. Shike. D.. Am. H. E.2001 . Acford.B. S. F..J.. C...Calcium. Assoc. eds. M.. Benzschawel. Vincent. Dorobanţu. 18.Inhibitory effects of zinc on magnesium balance and magnesium absorption in man. Zumdahl. Tehnice “Gh. M.Copper biochemistry and molecular biology. 26.C.F. 29. H.Le sol vivant. vol. I.. Bucureşti. J. Williams & Wilkins. eds..Tratat de chimie anorganică... J. 37. D. Shils. Spencer. 1980 . A.M. Baltimore. Cojocaru. . H. J. J. Diet.. vanadium. Biochemistry. Biochem. 32. Williams. Teşu. Marcu.. – 2002. A. 30.Dual function of the selenoprotein PHGPx during sperm maturation. vol. iodine.A biological function for cadmium in marine diatoms.

Baze teoretice ale chimiei 76 .