CHIMIE GENERALA - CURS

-

Cuprins
1

INTRODUCERE

1.Baze teoretice ale chimiei
1.1. Definiţie şi ramuri ale chimiei 1.2. Unităţi de măsură 1.3. Materia şi substanţele chimice 1.4 Elemente chimice 1.5. Reprezentarea substanţelor chimice 1.6. Legi fundamentale ale chimiei 1.6.1. Legea conservării masei 1.6.2. Legea proporţiilor definite 1.6.3. Legea proporţiilor multiple 1.6.4. Legea proporţiilor echivalente 1.6.5. Legea lui Avogadro 2. Teoria atomică a materiei 2.1. Structura atomului 2.2. Modele atomice 2.2.1. Modele atomice precuantice 2.2.2. Modele atomice cuantice 2.3. Orbitali atomici 2.3.1. Orbitali atomici de tip s 2.3.2. Orbitali atomici de tip p 2.3.3. Orbitali atomici de tip d 2.3.4 .Orbitali atomici de tip f 2.4. Ocuparea cu electroni a orbitalilor atomici 2.4.1. Principiul ocupării succesive a orbitalilor cu electroni 2.4.2. Principiul de excludere al lui Pauli 2.4.3. Regula lui Hund 3. Sistemul periodic al elementelor 3.1. Generalităţi privind tabelul periodic al elementelo 3.2.Structura tabelului periodic al elementelor 3.3. Corelaţii între structura învelişului de electroni şi poziţia elementelor în sistemul periodic 3.4. Periodicitatea proprietăţilor elementelor chimice 3.4.1. Proprietăţi neperiodice ale elementelor chimice 3.4.2. Proprietăţi periodice ale elementelor chimice 4. Legături chimice 4.1 Legături chimice intramoleculare 4.1.1. Legătura ionică 4.1.2. Legătura covalentă 4.1.3. Legătura metalică 4.2 Legături chimice intermoleculare 4.2.1. Legătura de hidrogen 4.2.2. Legături prin forţe van der Waals 5. Stoechiometria reacţiilor chimice 5.1. Stoechiometria – definiţie şi instrumente de lucru 5.2. Reacţii chimice 5.2.1.Reacţii chimice fără modificarea stării de oxidare 5.2.2.Reacţii chimice cu modificarea stării de oxidare 5.2.3. Aspecte cinetice şi termochimice ale reacţiilor chimice 6. Componenţi anorganici ai materiei vii 6.1. Apa - metabolit universal 6.2. Caracterizare generală şi importanţa biologică a elementelor din sistemul periodic

1 1 1 2 3 4 4 5 5 5 6 6 6 6 7 7 7 10 10 10 10 11 11 11 11 11 12 12 12 14 14 14 14 15 15 15 16 20 21 21 21 22 22 22 22 24 25 25 25 27
2

6.2.1. Hidrogen 6.2.2. Grupa IA (1) 6.2.3. Grupa IIA (2) 6.2.4. Metale tranziţionale 6.2.5. Grupa IIIA (13) 6.2.6. Grupa IVA (14) 6.2.7. Grupa VA (15) 6.2.8. Grupa VIA (16) 6.2.9. Grupa VIIA (17) 7. Noţiuni fundamentale de chimie organică 7.1. Efecte electronice în compuşi organici 7.1.1. Efectul inductiv 7.1.2. Efectul electromer 7.2. Noţiuni de izomerie 7.2.1. Izomeria plană 7.2.2. Izomeria spaţială sau stereoizomeria 8. Hidrocarburi 8.1. Hidrocarburi saturate 8.1.1. Alcani şi izoalcani 8.1.2. Cicloalcani 8.2. Hidrocarburi nesaturate 8.2.1. Alchene 8.2.2. Alcadiene 8.2.3. Alchine 8.3. Hidrocarburi aromatice 8.3.1. Hidrocarburi aromatice mononucleare 8.3.2. Hidrocarburi aromatice polinucleare 9. Compuşi organici cu funcţiuni simple 9.1. Compuşi hidroxilici 9.1.1. Alcooli 9.1.2. Enoli 9.1.3. Fenoli 9.2. Amine 9.3. Compuşi carbonilici 9.3.1. Glucide 9.4. Compuşi carboxilici 9.4.1. Acizi monocarboxilici saturaţi 9.4.2. Acizi dicarboxilici saturaţi 9.4.3. Acizi monocarboxilici nesaturaţi 9.4.4. Acizi carboxilici aromatici 9.5. Derivaţi funcţionali ai acizilor carboxilici 9.5.1. Halogenuri ale acizilor carboxilici 9.5.2. Anhidride ale acizilor carboxilici 9.5.3. Amide 9.5.4. Esteri 9.5.5. Acizi fenolici 9.5.6. Acizi carbonilici 9.5.7. Aminoacizi 9.5.8. Peptide BIBLIOGRAFIE SELECTIVĂ INTRODUCERE

27 28 29 31 33 35 36 38 39 42 42 42 42 43 43 44 45 45 45 46 47 47 48 49 49 49 51 53 53 53 54 55 56 57 58 62 62 63 64 64 64 64 64 64 65 66 66 66 68

3

Cursul ajută la înţelegerea modelelor fundamentale ale chimiei. pe care le pune chimia nu se rezolvă prin simplă memorizare. proprietăţi ale substanţelor. care se află la baza proceselor ce susţin viaţa.1. metode. identificarea.Chimia este ştiinţa fundamentală a naturii. uneori complexe. În ultimele decenii. Chimia organică . transformările pe care le suferă substanţele. Problemele. precum şi cu funcţionarea şi transformările acestora în cursul vieţii. interpretarea naturii substanţelor pe baza structurii lor. cu proprietăţi specifice. controlează evenimentele din lumea înconjurătoare şi este vitală pentru cele mai multe activităţi. producerea de energie prin reacţii chimice.ştiinţa care se ocupă cu studiul structurii şi funcţiilor compuşilor prezenţi în organismele vii.ramura descriptivă a chimiei care se ocupă cu sinteza. 4 . se constată o evoluţie rapidă în cunoaşterea chimică. ci prin abordarea lor critică şi creativă. Chimia fizică – ramura care relizează studii ale legilor şi fenomenelor chimice. Biochimia . Baze teoretice ale chimiei 1. Principalele ramuri ale chimiei sunt: Chimia anorganică . conexiunile dintre lumea cotidiană şi cea moleculară.studiul elementelor chimice şi al compuşilor acestora. precum şi legile care guvernează aceste procese. utilizând noţiunile de bază. modelarea. mijloace si metodologii de obţinere a informaţiilor legate de compoziţia şi natura substanţelor. sinteza de noi substanţe. subliniind importanţa acestei discipline pentru lumea vie. Studiul chimiei generale are drept scop stimularea interesului pentru chimie şi furnizarea de informaţii utile. prin numărul mare de substanţe descoperite în natură sau sintetizate în laboratoarele de cercetare şi prin perfecţionarea aparaturii utilizate în laboratoarele de cercetare ştiinţifică. legi. precum şi a structurii combinaţiilor chimice prin metode teoretice şi experimentale ale fizicii. cu excepţia hidrocarburilor şi a derivaţilor lor.Definiţie şi ramuri ale chimiei CHIMIA este ştiinţa fundamentală a naturii care studiază în mod sistematic: structura. compoziţia şi proprietăţile substanţelor. în vederea abordării la un nivel superior a disciplinelor cuprinse în programele analitice ale anilor de studii.. 1. Chimia analitică – ramura care elaborează şi foloseşte metode. arată implicarea acestei discipline în lumea reală şi dezvoltă aptitudini de rezolvare a problemelor pe care le implică această disciplină. Textul introduce o serie de noţiuni fundamentale utilizate pentru descrierea comportării materiei. reactivitatea. modele cu care operează chimia etc. precum şi cu reacţiile compuşilor care conţin carbon legat chimic de hidrogen. precum şi utilizările substanţelor în diferite domenii de activitate.

masa se poate considera egală cu greutatea. Mărime fizică 1. Masele atomilor reprezintă. Masa atomică a unui element 5 . fapt ce explică apariţia izotopilor. se ţine seama atât de numărul de izotopi stabili. Multiplii şi submultiplii zecimali ai unităţilor de măsură se denumesc cu ajutorul unor prefixe. Greutatea specifică este un număr fără unitate de măsură. La stabilirea masei atomice a unui element. unitatea din Sistemul Internaţional este secunda (s) dar. Dacă tăria câmpului gravitaţional se consideră relativ constantă. Masa atomică este un număr ce reprezintă de câte ori masa unui atom este mai mare decât unitatea de masă atomică. cu precădere în cazul proteinelor. 1.Unităţi de bază în Sistemul Internaţional Nr.). În general. et al. Timp 4. Masă 3. 1cm3=1ml). Densitatea unei substanţe este raportul dintre masă şi volum. Temperatură 6. În biochimie şi biologia moleculară. 1972).Na. ziua sau anul (nu se foloseşte luna. dar este acceptată în acest sistem sub denumirea de unitate unificată de masă atomică şi se desemnează cu simbolul “u”. Mai târziu. radianul (rad) şi steradianul (sr). dar cele mai multe există sub formă de amestecuri de izotopi.. cu aproximaţie.). Numărul de neutroni este variabil. din cauza mărimii variabile). suma maselor protonilor şi neutronilor. crt. indiferent de locul unde se consideră determinarea (pe pământ. a utilizat drept unitate de masă atomică a 16-a parte din masa atomului de oxigen. Al etc. neutroni şi electroni.1. ambele componente ale valorii măsurabile conferind semnificaţie determinării. Unitatea de măsură este m3.1. 1. (1dm3=1l. Greutatea unui obiect este răspunsul masei la gravitaţie şi variază în raport cu tăria câmpului gravitaţional. Tabelul nr. Intensitate curent electric 5. cât şi de raportul între aceştia. În sistemul internaţional. se mai folosesc şi unităţi cum ar fi minutul. ora. Unitatea utilizată în laborator este mililitrul (ml). Valoarea sa depinde de scara termometrică în care este exprimată (Dima.2. monitorizarea. două caracteristici care depind de cantitatea de substanţă studiată. Prin convenţie internaţională unitatea de masă atomică a fost definită ca fiind a 12-a parte din masa izotopului 12C. pe lună etc. Volumul reprezintă spaţiul pe care îl ocupă o substanţă sau un obiect oarecare. Această unitate de măsură nu este inclusă în Sistemul Internaţional. dar este destul de frecventă şi exprimarea temperaturii în grade Celsius (oC) sau grade Fahrenheit (oF). a fi masa atomului de hidrogen. Masa unui obiect nu este influenţată de câmpul gravitaţional şi reprezintă cantitatea de materie pe care o conţine acesta. unde NA reprezintă numărul lui Avogadro) Atomii sunt alcătuiţi din protoni. Sistemul Internaţional de unităţi (SI) conţine şase unităţi fundamentale (tabelul 1. unitate derivată din unitatea de lungime. Intensitate luminoasă Unitate de măsură metru kilogram secundă amper Kelvin candelă Simbol m kg s A K cd Mărimi fizice importante pentru chimie sunt volumul.ştiinţa care se ocupă cu detecţia.660539x10-27[kg].). se utilizează unitatea numită Dalton (1u=1Da=1/NA[g]=1/1000xNA[kg]=1. considerată iniţial. În Sistemul Internaţional. Pentru timp. Pentru un element oarecare. timpul. cantitatea de substanţă etc. Greutatea specifică este raportul dintre densitatea substanţei studiate şi densitatea unei substanţe de referinţă (în mod obişnuit apa la temperatura de 4oC a cărei densitate este egală cu unitatea). de către Dalton. transportul şi transformările chimice ale substanţelor naturale şi sintetice prezente în mediul înconjurător. precum şi un mare număr de unităţi derivate. unitatea pentru masă este kilogramul (kg).Chimia ecologică . două unităţi suplimentare. toţi atomii constitutivi au acelaşi număr de protoni. Unitatea de măsură a densităţii este raportul unităţilor de masură ale masei şi volumului (g/cm3 sau g/ml).Unităţi de măsură Observaţia ştiinţifică cantitativă are drept rezultat un număr şi o unitate de măsură. Aston. Temperatura caracterizează starea de încălzire a unui sistem fizic. P. masele atomice se scriu fără unitate de măsură. temperatura se măsoară în grade Kelvin. . În natură există elemente compuse din atomi de acelaşi fel (monoizotopice . Lungime 2. temperatura. masa.

Cele mai utilizate proprietăţi pentru identificarea unei substanţe sunt acelea care pot fi măsurate şi exprimate numeric. Substanţele chimice se deosebesc între ele prin proprietăţi. este o mărime relativă. au masă proprie numită masă atomică absolută. motiv pentru care iau forma vaselor în care sunt depozitate. Ca şi masa atomică absolută. dar nu au formă specifică. Modificările fizice. aceste modificări putând fi clasificate la rândul lor în modificări fizice şi modificări chimice. reprezintă schimbări ale aspectului fizic care nu afectează identitatea. se numesc proprietăţi fizice.). fiind alcătuite din elemente chimice combinate în rapoarte de masă bine definite. Atomul gram reprezintă cantitatea în grame dintr-un element egală numeric cu masa atomică a acestuia. fizice şi chimice. la rândul lor. îşi pierd proprietăţile caracteristice. reprezintă transformarea unor substanţe în alte substanţe. Substanţele chimice pot fi simple şi compuse.Cl-35 (34. trecerea substanţelor solide în stare lichidă sau gazoasă). diferite din punct de vedere chimic.m. adimensională. Substanţele compuse sunt alcătuite din atomi diferiţi şi pot fi transformate prin metode chimice în două sau mai multe substanţe simple.)]. 1974). masele atomice absolute nu pot fi utilizate în practică. care este numărul lui Avogadro (6. reprezentând universul observabil.a. dar nu implică transformări prin reacţii chimice. din punct de vedere chimic.reprezintă o valoare medie a maselor izotopilor stabili ai elementului respectiv. mol ionic – echivalent cu ionul gram. Ca şi masa atomică.45u. Elementele constitutive se află. Lichidele au volum propriu. Gazele pot fi comprimate sau se pot dilata pentru a ocupa diferite volume.97u. Modurile caracteristice în care o substanţă participă la reacţii chimice în urma cărora îşi schimbă compoziţia sunt denumite proprietăţi chimice. au formă şi volum definite şi nu suportă compresiuni apreciabile. lichidă şi solidă.3. H2.) şi 24% Cl-37 (36. Datorită valorii lor extrem de mici. Materia poate exista în trei stări de agregare: gazoasă. O2 etc.96u. Lichidele nu suportă comprimări avansate. ocupând întreg volumul şi luând forma recipientului în care se află. Ele capătă proprietăţi diferite de ale fiecărui element component în parte iar elementele. Modificările chimice. deoarece este compus din 76%. Chimia se ocupă cu studiul unor specii materiale bine definite din punct de vedere structural. în proporţii de masă definite. având existenţă fizică definită.. Br2. S-a determinat că un mol din orice substanţă conţine 6.a. Materia şi substanţele chimice Materia este definită ca substanţa din care sunt alcătuite obiectele fizice. Substanţele chimice reprezintă compuşi a căror compoziţie şi structură sunt constante şi invariabile (Albu et al. egală numeric cu masa moleculară. 6 . Acele proprietăţi care descriu substanţa însăşi. mol molecular – echivalent cu molecula gram. Noţiunea de mol se referă şi la alte tipuri de particule: mol atomic – echivalent cu atomul gram.m. Masa moleculară reprezintă suma maselor atomice relative ale atomilor ce alcătuiesc molecula unei substanţe. Substanţele pot suferi schimbări ale proprietăţilor. exprimată în grame. Substanţele simple sau elementare sunt acele substanţe care sunt formate din atomi ai aceluiaşi element şi nu pot fi descompuse prin mijloace chimice în substanţe mai simple (Cl2. Materia ocupă spaţiu şi are masă. Aceeaşi situaţie este şi în cazul atomilor şi moleculelor. masa moleculară absolută are valori extrem de mici şi se determină prin împărţirea moleculei gram la numărul lui Avogadro. denumite substanţe chimice. cum ar fi modificările de stare (tăierea. Solidele sunt rigide. mol electronic – echivalent cu electronul gram. topirea. spargerea. cunoscute şi sub numele de reacţii chimice.023x10 23). care reprezintă acele caracteristici ale substanţei ce servesc pentru a o identifica şi a o diferenţia de alte substanţe. motiv pentru care masele atomice nu au întotdeauna valori reprezentate prin numere întregi [spre exemplu. Gazele se caracterizează prin aceea că nu au volum şi formă proprii. Molecula gram (mol) reprezintă cantitatea de substanţă simplă sau compusă.023x1023 particule. Atomii. Valoarea masei atomice absolute se stabileşte raportând valoarea atomului gram la numărul de atomi dintr-un atom gram. clorul are masa atomică 35. 1.

Elementele chimice se găsesc în natură sub cele trei stări de agregare (gazoasă . Amestecurile omogene.În general. praf suspendat în aer etc.soluţie lichidă complexă. Fiecare substanţă din amestec îşi păstrează identitatea şi ca urmare proprietăţile.H. compoziţia şi proprietăţile lor nu sunt aceleaşi în toată masa amestecului (nisip în apă. Din cele 118 elemente descoperite până în prezent. Kr. amestecuri de atomi cu acelaşi număr atomic (Z). aliajele soluţii solide). sublimare. 1. 1. fapt pentru care au aceeaşi compoziţie şi aceleaşi proprietăţi în toată masa (aerul . Simbolurile elementelor chimice sunt utilizate internaţional. vinul .5. antrenare cu vapori. Substanţele sunt răspândite în proporţii diferite în scoarţa terestră. Elementele sunt cunoscute prin denumiri uzuale şi prin abrevieri care constau în simboluri unice. Separarea şi purificarea substanţelor se realizează prin diferite metode. dar numere de masă diferite. Atomii sunt denumiţi mono-. Elementele chimice cele mai noi sunt cele cu numerele de ordine sau numerele atomice (Z) între 112 şi 118. solidă . pe baza proprietăţilor diferite ale componenţilor şi implică numai modificări fizice. Reprezentarea substanţelor chimice Compuşii chimici se reprezintă în scris prin formule chimice care. Formula chimică poate fi brută. substanţele chimice conţin mici cantităţi de substanţe străine. deosebindu-se între ei prin numărul diferit de neutroni din nucleele lor atomice. au semnificaţie calitativă şi cantitativă. extracţie etc. Rn. Formula brută indică natura elementelor şi proporţia relativă între numărul atomilor elementelor componente. sunt alcătuite din substanţe miscibile.). moleculară şi de structură. He. F. temperatura de fierbere etc. ca urmare. Hg. Caracteristica principală a amestecurilor este aceea că au compoziţie variabilă ce determină variaţia proprietăţilor lor fizice (densitate. cromatografie. Acestea sunt reprezentate prin simboluri temporare. di-.4 Elemente chimice Elementul chimic sau substanţa elementară reprezintă totalitatea atomilor care au acelaşi număr atomic (Z) (provine din cuvântul latinesc elementum care înseamnă component al materiei).restul elementelor chimice din tabelul periodic). izotopii au proprietăţi aproape identice. cum ar fi: distilare (simplă sau fracţionată). Formula structurală este o reprezentare simbolică a modului de legare a atomilor componenţi într-o moleculă indicând succesiunea legării lor precum şi locul pe care îl ocupă în moleculă o anumită particularitate structurală.Br. Speciile de atomi ai unui element care au acelaşi număr atomic. exprimată prin numărul de legături simple pe care le poate forma atomul respectiv cu ceilalţi atomi sau prin numărul de electroni pe care un element îi cedează sau îi acceptă când reacţionează pentru a forma un compus. Ne. Cl. Elementele chimice reprezintă.). Amestecurile heterogene sunt alcătuite din substanţe nemiscibile şi. în cea mai mare parte. după numărul legăturilor pe care le formează. formate din una sau două litere alese pentru a reprezenta elementul respectiv. 7 . care se numesc soluţii. introducându-se noţiunea de valenţă. putând fi separată de celelalte prin metode fizice sau mecanice. ca şi în cazul simbolurilor elementelor chimice. obţinute în laborator. Formula moleculară indică tipul şi numărul de atomi de fiecare fel dintr-un compus chimic. identificate în natură. Având acelaşi număr atomic. filtrare. dar cu numere de masă (A) diferite. Ar. O. substanţele există sub formă de amestecuri de substanţe pure solide. Analiza formulelor chimice a condus la ideea capacităţilor diferite de combinare a elementelor chimice. N. numite impurităţi. tetravalenţi. cât şi cantitativă. lichidă . Amestecurile pot fi omogene şi heterogene. În natură. tri-. Valenţa multor elemente este determinată de abilitatea lor de a se combina cu hidrogenul sau de a-l înlocui din diferiţi compuşi. 90 sunt elemente chimice naturale. lichide sau gazoase. Valenţa reprezintă capacitatea de combinare a unui element. se numesc izotopi şi ocupă acelaşi loc în sistemul periodic al elementelor. Ea reprezintă un multiplu de numere întregi al formulei brute (se poate ca formula moleculară să coincidă cu formula brută). iar restul elemente chimice artificiale.amestec omogen sau soluţie de gaze. Ele au semnificaţie atât calitativă. recristalizare. Xe.

6. Proust a arătat că un compus dat conţine întotdeauna exact aceeaşi proporţie de elemente considerată în termeni de greutate. 1. 8 . legea proporţiilor definite sau constante. în general. Starea de oxidare este un număr atribuit unui element dintr-un compus.1.NaH.). • într-o moleculă neutră suma stărilor de oxidare este zero. • numărul de oxidare al ionilor monoatomici este egal cu sarcina ionilor respectivi (Zn 2+ are numărul de oxidare +2. –2. legea proporţiilor echivalente). au numărul de oxidare –1 faţă de hidrogen. Principiul constanţei compoziţiei compuşilor este cunoscut ca legea proporţiilor definite sau constante. suma algebrică a numerelor de oxidare a elementelor este (-2) + (+1) = -1. excepţii sunt peroxizii. • metalele alcaline au numărul de oxidare +1 (Li. Ba).În legătură cu valenţa. în care variaţia de masă are valori foarte mici. Legi fundamentale ale chimiei • • Legile care guvernează procesele chimice pot fi împărţite în: legi ponderale – se referă la masele substanţelor care participă la reacţii chimice (legea conservării masei. valoare egală cu sarcina ionului hidroxid). în scopul de a determina compoziţia diferitelor substanţe chimice. superoxizii şi combinaţiile cu elemente mai electronegative. Utilizarea conceptului de valenţă nu este întotdeauna satisfăcătoare deoarece multe dintre elemente au valenţe multiple sau pot participa la formarea unor combinaţii complexe. Legea conservării masei Legea generală a chimiei este legea conservării masei. Cs). • numărul de oxidare al hidrogenului este în general +1. descoperită şi formulată Lavoisier. într-un sistem închis.6. Ca. De aceea termenul de valenţă a fost înlocuit cu noţiunea de stare de oxidare sau număr de oxidare. • numărul de oxidare al oxigenului este. Mg. Rb. Diferitele reacţii studiate au condus la un enunţ al legii care a căpătat diferite formulări dintre care cea mai adecvată este: masa unui sistem chimic care evoluează rămâne constantă. ţinând cont de următoarele reguli: • numărul de oxidare al oricărui element în stare necombinată sau substanţă elementară este zero. Br. Legea proporţiilor definite După anul 1800. LiH. Se poate spune prin urmare că suma maselor reactanţilor şi produşilor dintr-o reacţie chimică. K. cu excepţia situaţiilor când formează compuşi unul cu celălalt sau cu oxigenul.are numărul de oxidare –1 etc. Există reacţii chimice (reacţii nucleare) care se desfăşoară cu micşorarea considerabilă a masei reactanţilor când legea conservării masei se poate enunţa astfel: suma maselor reactanţilor este egală cu suma maselor produşilor de reacţie plus deficitul de masă dat de formula lui Einstein (dm = dE/c2). suma algebrică a numerelor de oxidare a elementelor trebuie să fie egală cu sarcina efectivă a ionului [în ionul biatomic hidroxid (OH-). excepţii fiind cazurile în care este legat de un metal ca ion negativ (hidruri metalice . legea lui Charles. Sr. CaH 2 etc. prin experimentele lor. 1. Na. cînd oxigenul are numărul de oxidare –1. legea GayLussac.2. este constantă. Acest enunţ al legii conservării maselor este valabil pentru reacţiile chimice obişnuite.6. se definesc electronii de valenţă ca fiind electronii care pot participa la realizarea legăturilor chimice cu alţi atomi. legea lui Avogadro). • într-un ion poliatomic. legi volumetrice – se referă la relaţiile care se stabilesc între volumele de gaze implicate în reacţii chimice şi diferite proprietăţi ale gazelor (legea Boyle-Mariotte. legea proporţiilor multiple. • halogenii. chimiştii au studiat reacţiile chimice. • metalele alcalino-pământoase au numărul de oxidare +2 (Be.) când starea de oxidare a hidrogenului este +1. 1. • numărul de oxidare al aluminiului este întotdeauna +3.

Dacă se consideră două substanţe simple.4.. x2.6. Altfel spus. conform căreia reacţiile chimice au loc de la echivalent la echivalent. cantităţile x2. Din această lege derivă noţiunea de echivalent chimic. adică numărul de electroni cedaţi sau acceptaţi în reacţiile de oxido-reducere considerate. Echivalenţii chimici sunt folosiţi în calculele stoechiometrice din analiza cantitativă. măsurată în grame. când o cantitate constantă dintr-un element I se combină cu diferite cantităţi notate x1. Din consideraţiile de mai sus se deduce legea echivalenţilor. echivalentul chimic este raportul dintre masa atomică a elementului respectiv (A) şi valenţa sa (n): pentru substanţe chimice. S-au efectuat comparaţii ponderale între substanţe simple care se combină între ele. prin combinarea a două elemente. numeric egală cu echivalentul chimic respectiv. pe de altă parte. precum şi de proporţia reactanţilor. caz în care nu se modifică starea de oxidare. compusul respectiv are întotdeauna aceeaşi compoziţie. în funcţie de starea de oxidare: • când substanţa nu participă la reacţii de oxido-reducere. Legea proporţiilor definite sau constante se aplică numai în cazul compuşilor stoechiometrici (care au o compoziţie constantă). pe de altă parte.6. 1. Legea proporţiilor multiple Prin combinarea a două elemente se pot obţine una sau mai multe substanţe compuse. Echivalentul chimic reprezintă cantitatea dintr-un element sau dintr-o substanţă compusă care se poate combina cu 1g de hidrogen sau cu 8g de oxigen sau care poate înlocui cantităţile menţionate din aceste elemente în oricare dintre compuşii lor (Albu et al. raportul lor de combinare este a:b. indiferent de calea pe care se obţine un compus.3. x3. echivalentul chimic se calculează prin raportul dintre masa moleculară a sării (M) şi numărul de echivalenţi de metal din sare (care este egal cu produsul dintre numărul atomilor de metal şi valenţa metalului) • când substanţa participă la reacţii de oxido-reducere echivalentul chimic se calculează prin raportul dintre masa moleculară a substanţei (M) şi diferenţa dintre stările de oxidare ale elementului implicat. Dalton a formulat legea proporţiilor multiple arătând că atunci când. rezultă o serie de compuşi. Dacă aceleaşi două substanţe simple se combină în cantităţi notate cu a’ şi b’ cu o cantitate definită dintr-o a treia substanţă simplă. x3.……. care se combină fiecare în parte cu o greutate definită a unui alt element. ceea ce înseamnă că.).xn dintr-un alt element II. echivalentul chimic se calculează prin raportul dintre masa moleculară a bazei (M) şi numărul grupelor hidroxil ionizabile (OH-): În cazul sărurilor echivalentul chimic se calculează de la caz la caz. În reacţiile de neutralizare: • pentru acizi echivalentul chimic se calculează prin raportul dintre masa moleculară a acidului (M) şi numărul de atomi de hidrogen ionizabili (protoni. pe de o parte. Pentru elemente... rezultă că raportul a:b/a’:b’ este un raport de numere întregi şi mici. raporturile de masă diferite corespund întotdeauna unor numere întregi şi mici. Substanţele simple sau compuse reacţionează între ele în 9 . ale căror mase se notează cu a şi b. pe de o parte. şi de tipul reacţiei la care participă aceasta. 1. vor trebui să fie aceleaşi sau multipli întregi ai proporţiilor greutăţilor elementelor diferite când acestea se combină între ele. H+): • pentru baze. Echivalentul gram sau valul reprezintă cantitatea dintr-un element chimic sau dintr-o substanţă compusă.xn sunt multipli întregi ai cantităţii x1. Legea proporţiilor echivalente ÎRichter a formulat legea proporţiilor echivalente sau reciproce care statutează că proporţiile în care masele a două sau mai multe elemente diferite. şi cu o aceeaşi cantitate din altă substanţă simplă.. echivalentul chimic se calculează în funcţie de natura substanţei.Elementele şi substanţele chimice reacţionează între ele în raporturi de combinare bine definite.…….

Pentru a explica proprietăţile constatate experimental ale atomilor s-a dezvoltat teoria structurii atomului elaborându-se mai multe modele. Structura atomului Atomul reprezintă cea mai mică particulă a unui element. Volumul ocupat de un mol de gaz în condiţii normale (0oC şi 1 atm=760 mm col.6. 2. indiferent de starea de agregare şi are valoarea aproximativă 6. Cu ajutorul legii lui Avogadro s-a putut calcula volumul unui mol (moleculă gram) de gaz. Nucleul este alcătuit din particule elementare numite nucleoni.41 l sau 22.1.41 dm3 (volum molar). Au fost propuse mai multe modele atomice. Protonii sunt particule subatomice încărcate pozitiv. iar masa electronului are o valoare mult mai mică.) care se găsesc într-o cantitate echivalentă (atom-gram. TEST DE VERIFICARE A CUNOŞTINŢELOR 1. în cazul unor atomi diferiţi.2. Deoarece atomii au un număr de protoni egal cu numărul de electroni ei sunt neutri din punct de vedere electric. în jurul căruia gravitează un număr de electroni încărcaţi negativ. încărcat pozitiv. Enumeraţi regulile pentru stabilirea stării de oxidare a unui element. Suma protonilor (p) din nucleu se numeşte număr atomic (Z). Legea lui Avogadro Avogadro a emis o ipoteză în conformitate cu care volume egale de gaze ideale sau perfecte diferite. 3. Modele atomice Modelele atomice reprezintă concepte prin care autorii care le propun încearcă să explice proprietăţile atomilor. Modelele pot fi împărţite în modele atomice precuantice şi modele atomice cuantice.41 l din orice gaz. moleculă-gram) de substanţă. Numărul lui Avogadro este o constantă universală de cea mai mare însemnătate şi reprezintă numărul de molecule conţinute în 22. care s-au perfecţionat de-a lungul timpului. ion-gram.cantităţi proporţionale cu echivalenţii lor chimici. Dacă se consideră 2 substanţe ai căror echivalenţi sunt E1 şi E2 şi ale căror mase sunt m1 şi m2. Masa protonului şi masa neutronului sunt aproape identice. Comparaţi şi discutaţi stările de agregare ale materiei. Definiţi noţiunile de masă atomică şi masă moleculară. Prin urmare numărul de molecule dintr-un volum specific de gaz este independent de mărimea sau masa moleculelor de gaz. În nucleu este concentrată sarcina pozitivă şi aproape toată masa atomului. Teoria atomică a materiei 2. 2. alcătuită dintr-un nucleu central dens. iar neutronii sunt neutri din punct de vedere electric. se poate scrie relaţia care defineşte legea echivalenţilor: E1/E2 = m1/m2 1.baze şi săruri. dar sunt şi cazuri în care atomii conţin un număr de neutroni diferit de cel de protoni (izotopi). acizi. stă la baza multor proprietăţi ale atomilor. Forţa de atracţie dintre electroni şi protoni.5. 2. Atomii pot exista în stare liberă sau în combinaţie cu alţi atomi identici sau diferiţi. moleculară şi structurală. În general. în condiţii normale de temperatură şi presiune. ioni. Enunţaţi diferenţele dintre formulele brută. 5. Suma protonilor şi neutronilor (n) din nucleu se numeşte număr de masă (A). 4. care nu poate fi divizată prin metode fizice şi chimice obişnuite. conţin acelaşi număr de molecule. în aceleaşi condiţii de temperatură şi presiune. alcătuind molecule. molecule etc. Hg) este de 22. Cercetările efectuate la începutul secolului XX au arătat că atomul este o formaţiune complexă. şi care păstrează toate proprietăţile chimice ale elementului respectiv. 10 . Prin generalizare. iar electronii au un rol major în desfăşurarea reacţiilor chimice. Calculul echivalenţilor chimici pentru elemente. numărul lui Avogadro reprezintă numărul de particule (atomi.023 x 1023 particule/mol. Cei mai importanţi nucleoni sunt protonii şi neutronii. numărul de protoni este egal cu numărul de neutroni.

2. atomul are formă sferică. electronul are un moment cinetic (cantitatea de mişcare x raza orbitei). pe o traiectorie circulară (orbită) cu rază r. şi concepţia cuantică asupra emisiei radiaţiei electromagnetice. Teoria lui Bohr propune un model de tip „planetar”. Nivelurile energetice spectrale corespund. prin urmare. h = constantă de proporţionalitate. elaborată de Rutherford. Numărul cuantic principal indică. înconjurat de electroni încărcaţi negativ care se mişcă pe orbite circulare. energiei electronului care se mişcă pe orbite cu raze din ce în ce mai mari. În conformitate cu acest model. Diferenţa de energie dintre orbita cu rază mai mare şi cea cu raza mai mică este cedată sau acceptată prin intermediul unei singure cuante de energie.1. momentul cinetic L este: L = mvr Pentru întreaga orbită circulară valoarea devine: L = 2πmvr • în conformitate cu postulatul lui Bohr. încărcat pozitiv. 3. 2πmvr = n h. Acest prim model cuantic are la bază concepţia nucleară a atomului. Pentru o particulă de masă m. care au energii restricţionate la anumite valori. Modele atomice precuantice Modelul atomic Thomson sau modelul atomic static a fost elaborat în anul 1898 de către J. prin emiterea de energie radiantă. presupunând că: • în stare staţionară.…………. Modelul atomic Rutherford sau modelul planetar. conform teoriei lui Bohr. elaborată de Max Planck. În mişcarea sa pe orbite circulare. dens. electronii nu emit şi nu absorb energie. Diferenţa de energie este pozitivă când un electron face saltul de pe o orbită inferioară pe una superioară. adică sunt cuantificate. electronii se mişcă pe orbite specifice presupuse circulare. • când un electron face un salt de pe o orbită pe alta. Modele atomice cuantice Modelul atomic Bohr a fost enunţat în anul 1913 de Niels Bohr. şi este negativâ când un electron trece într-o stare energetică mai joasă. precum şi pentru liniile spectrale. 2. În conformitate cu această teorie. ΔE = diferenţa de energie dintre cei doi orbitali. Energiile exacte ale orbitelor permise depind de atomul studiat. rangul orbitei.2. Sarcina electrică pozitivă este uniform distribuită în tot volumul său.2.n şi este denumit număr cuantic principal. cunoscută sub numele de constanta lui Plank -34 (6. Prin experimentele sale. proprii fiecărui element. oscilează în interiorul atomului. iar electronul. Thomson. a fost elaborat în anul 1911 de către Ernest Rutherford şi propune o structură planetară pentru atom. nu se aplică legile mecanicii clasice.6256⋅ 10 J⋅ s). încărcat negativ.2. Aceasta va avea o frecvenţă direct proporţională cu diferenţa de energie dintre cei doi orbitali: ΔE = hν ν = ΔE/h unde: ν = frecvenţa radiaţiei emise. nu cad pe nucleul situat în centrul modelului. în mişcarea lor. atomii constau dintr-un nucleu central mic. În mişcarea pe orbitele permise. fenomen care se petrece cu absorbţie de energie. Bohr a încercat să găsească explicaţii pentru faptul că electronii. sau mvr = n h/2π Definind ħ = h/2π drept constantă redusă a lui Plank sau cuantă de acţiune se poate scrie: mvr = n ħ 11 .2. număr care este atribuit fiecărui nivel energetic. datorită câmpului electric care se creează. care se roteşte cu viteza v. sunt permise numai acele orbite ale căror momente cinetice sunt multipli ai constantei lui Plank: L = nh în care n = 1. Electronul se menţine pe orbită datorită compensării forţei centrifuge cu forţa de atracţie coulombiană. pe care le-a observat când atomii sunt excitaţi într-un tub cu descărcare în gaz. permise. J.

în mişcarea sa. pe de altă parte. ……. Energia orbitalilor din acelaşi strat creşte de la subnivelul s la subnivelul f (s<p<d<f). regiune care conţine maximum 2 electroni cu spin opus. admiţând că electronul parcurge în jurul nucleului nu numai traiectorii circulare. există două variabile. staţionară. nr = numărul cuantic radial rm ax r min ∫ mvrdr Între numerele cuantice principal.1. În cazul în care electronul (e-) se deplasează pe o orbită circulară. exprimată prin unghiul φ. l = 3 → f. Reprezentarea deplasării unui electron pe o orbită circulară În această situaţie regula de cuantificare este: 2π ∫ mvrd ϕ = nh . numărul cuantic azimutal (nφ) şi numărul cuantic radial (nr). Numărul cuantic secundar are valori cuprinse între 0 şi n-1 (0. Această valoare corespunde celei mai mici raze posibile. numărul cuantic azimutal este înlocuit cu numărul cuantic orbital sau secundar (l = nφ-1).n-1) şi determină forma geometrică a unui set de orbitali. nr. azimutal şi radial există relaţia: n=nφ+nr. Pe de o parte. care este dată de variaţia unghiului ϕ (figura 2. şi explică de ce electronul. b-axa mică a elipsei) şi. Dacă nr = 0. distanţa dintre electron şi nucleu care. Cea mai mică valoare a numărului cuantic principal n este 1. 1. Reprezentarea deplasării unui electron pe o orbită eliptică Datorită acestor două variabile. Un orbital reprezintă o regiune specifică dintr-un subnivel. poziţia electronului pe orbită. în care.1. 2.Momentul cinetic al electronilor trebuie să fie un număr întreg de cuante de acţiune şi. nφ ≥ n. Subnivelurile energetice se desemnează prin următoarele simboluri:l = 0 → s. 0 Când deplasarea electronului se face pe o orbită eliptică permisă. nr. variază numai poziţia sa în raport cu nucleul. 2. ci şi traiectorii eliptice. egală cu raza focală (r) (figura 2. În mecanica cuantică.0529nm). unde: dφ = variaţia unghiului φ. rezultă că nφ = n. = nrh .2. 2. Sommerfeld a introdus două numere cuantice.2.): r x e x φ F1 F2 Fig. în jurul nucleului situat în unul din focarele elipsei (F1. cunoscută sub numele de raza Bohr (0. l = 1 → p. Modelul atomic Sommerfeld Acest al doilea model atomic cuantic reprezintă o dezvoltare a modelului atomic Bohr şi a fost realizat în anul 1915 de către Sommerfeld care a încercat să explice structura fină a liniilor spectrale. prin urmare. stabilind condiţiile de cuantificare: 2π ∫mvrd 0 ϕ = nϕh .). pe care raza focală îl face cu axa mare a elipsei (a-axa mare a elipsei. nu cade pe nucleu şi ca urmare atomii sunt stabili. F2). Prin urmare. în care nφ este numărul cuantic azimutal. 12 . o mărime cuantificabilă. şi orbita permisă este circulară. e ϕ Fig. l = 2 → d.

şi proprietăţi specifice unei particule. orientarea în spaţiu şi interacţiunile sale posibile cu alţi electroni. h = constanta lui Plank. Lungimea de undă este într-o relaţie de inversă proporţionalitate cu masa şi viteza particulei: λ = h/mv în care: λ = lungimea de undă. cât şi ca undă. m = masa particulei.Subnivelul s conţine un singur orbital. W. fiecărui electron dintr-un atom i se atribuie patru numere cuantice care definesc energia sa. cum sunt masa şi viteza de deplasare. denumit număr cuantic magnetic (m). care este denumită funcţie de undă (ψ). În anul 1927. kg v = viteza de deplasare a particulei. Prin urmare. m/s Această relaţie stabileşte legătura între lungimea de undă. Energia electronilor depinde numai de numărul cuantic principal. Modelele atomice anterioare nu au putut calcula intensitatea liniilor spectrale şi energia atomilor multielectronici. Aceste niveluri energetice nu pot fi caracterizate de cele două numere cuantice descrise până acum. În anul 1924 Louis de Broglie a emis ideea dualităţii de comportare a microparticulelor. Toţi orbitalii unui subnivel au aceeaşi energie. Starea energetică a unui atom poate fi descrisă dacă se cunosc toate cele patru numere cuantice pentru fiecare electron al său. elaborând pentru unda tridimensională asociată electronului o expresie matematică. există o singură traiectorie circulară şi n-1 traiectorii eliptice. o microparticulă cum este şi electronul. electronul generează câmp magnetic. Schrödinger. denumit număr cuantic magnetic de spin (ms) sau numărul cuantic de spin. iar electronii un înveliş electronic. electronul are şi o mişcare de rotaţie în jurul axei sale. În afară de mişcarea de rotaţie în jurul nucleului. Undele sunt caracterizate de lungime de undă şi amplitudine. proprietate specifică unei unde. Pentru caracterizarea acestei mişcări. Numărul cuantic de spin poate lua valorile ±1/2. Pentru o anumită valoare a numărului cuantic principal. Toate orbitele cu acelaşi număr cuantic principal au aceeaşi energie şi formează un strat electronic. elimină noţiunea de traiectorie a unei microparticule. Fiecare dintre orbitali poate să fie ocupat sau nu cu electroni. Funcţia de undă se obţine prin rezolvarea 13 . În mişcarea sa. Pentru caracterizarea completă a nivelurilor energetice ale electronului a fost necesară introducerea unui al treilea număr cuantic. Cele n-1 subniveluri determinate de numărul cuantic secundar au aceeaşi energie. subnivelul p conţine 3 orbitali. având în vedere natura ondulatorie a microparticulelor. cât şi viteza de deplasare a unei particule. se comportă atât ca particulă. care generează un moment magnetic de spin. Pauli a introdus al patrulea număr cuantic. Teoria atomică a lui Sommerfeld admite că electronii se deplasează în jurul nucleului pe traiectorii circulare şi eliptice. căpătând el însuşi proprietăţi magnetice. i se asociază o undă. mişcare de spin. Toate acestea conduc la ideea unui model care să ia în consideraţie probabilitatea ca un electron să se afle într-un anumit punct. În mişcarea sa în jurul nucleului. la un moment dat. iar subnivelul f conţine 7 orbitali. subnivelul d conţine 5 orbitali. Acest câmp magnetic poate fi pus în evidenţă prin interacţiunea sa cu un câmp magnetic aplicat din exterior sau în relaţie cu câmpul altui electron. atât poziţia. Acest principiu numit principiul de incertitudine al lui Heisenberg. Heisenberg a arătat că este imposibil să se cunoască simultan. Numărul cuantic magnetic poate lua 2l + 1 valori care variază între –l şi +l şi dă informaţii referitoare la orientarea în spaţiu a orbitalilor. Fiecărei particule (electron). când se constată apariţia mai multor subniveluri energetice rezultate prin scindarea liniilor spectrale. deci şi a electronului. cu precizie absolută. a tratat atomul ca un sistem de unde staţionare.

Orbitali atomici 2. l = 0. prin urmare. m. Diagramă a orbitalilor atomici de tip p (d. www. Fig. m = 0.wine1. sunt situaţi de o parte şi de alta a nucleului având.3. n = 3.).edu) 2.3. Convenţional.4. l = 0.1. 2.3. Diagramă individuală a unui orbital atomic de tip s (d. dyz. fiind în număr de cinci.).3. Orbitali atomici de tip s Orbitalii de tip s apar de la n ≥ 1 şi se caracterizează prin l = 0..4.fsu. z de-a lungul cărora se dirijează lobii (figura 2. Ecuaţia de undă a lui Schrödinger este ecuaţia fundamentală a mecanicii cuantice şi corelează caracteristicile de corpuscul ale electronului (E.sb. care reprezintă regiunile de probabilitate maximă de prezenţă a electronului. m = 0 este orbitalul 2s. Orbitali atomici de tip d Orbitalii de tip d apar la n ≥ 3 şi sunt caracterizaţi de l = 2 şi m = ± 1. ±2. Astfel: n = 1. În fiecare strat electronic există trei orbitali p cu simetrie bilobară. l = 0. v) cu cele ondulatorii date de amplitudinea vibraţiei într-un punct caracterizat de coordonatele x. Orbitalii d au două planuri nodale care împart norul de electroni în patru secţiuni şi ca urmare prezintă structură mai complicată. z. tetralobară. un singur plan nodal (plan în care electronul nu poate fi găsit niciodată). dxz (figura 2.arizona. m = 0 este orbitalul 1s. 0. www. Trei orbitali d sunt aşezaţi sub unghiuri de 45 o faţă de axele de coordonate şi sunt notaţi dxy. probabilitatea de existenţă a electronilor este de-a lungul axelor de coordonate.3. m = 0 este orbitalul 3s etc.edu) În fiecare strat electronic va exista câte un orbital s. 2.3.2. 2.ecuaţiei de undă a lui Schrödinger. Orbitali atomici de tip p Orbitalii de tip p apar la n ≥ 2 şi sunt caracterizaţi de l = 1 şi m = ±1.geo.5. Cei doi lobi ai fiecărui orbital p. y. orbitalii p se notează în funcţie de sistemul de axe x.0. 14 . nr. al cărui diametru va fi din ce în ce mai mare. n = 2. 2. Pătratul funcţiei de undă reprezintă probabilitatea de a găsi o particulă (electron) într-o anumită regiune a spaţiului.. y. Fig. nr. În cazul celorlalţi doi orbitali. Orbitalii s au simetrie sferică (figura 2.).3.

4.4. fy(x2-z2). Pentru nivelurile energetice superioare are loc o întrepătrundere a substratelor din diferite straturi. 2.leandraganko.Orbitali atomici de tip f Orbitalii f apar la n ≥ 4 şi sunt caracterizaţi de l = 3 şi m = ±1. 0.1.4 . Regula lui Hund 15 . fiind în număr de şapte [fxyz. decât pentru primele 3 perioade din sistemul periodic al elementelor. Principiul de excludere al lui Pauli Acest principiu stabileşte repartiţia electronilor pe orbitali.4. 2.6. 2.6.arizona. E6s < E5d.edu) 2. se constată că: E4s < E3d. E5s < E4d. Doi electroni dintr-un atom nu pot avea toate numerele cuantice identice.5. ±2. nr.). fz(x2-y2). Structura lor este complicată deoarece aceşti orbitali au trei planuri nodale care trec prin nucleu şi au formă octalobară (figura 2. fz3].geo. fx3. Fig.3. însă. fx(z2-y2).Fig. Această regulă nu se aplică. 2. care se numesc electroni cuplaţi. proces care conduce la o succesiune diferită faţă de cea normală. în ordinea crescătoare a energiei. Dacă se notează cu E energia reală a substraturilor. cu spin opus. Diagramă a orbitalilor atomici de tip d (d. Orbitalii se ocupă cu electroni succesiv. Principiul ocupării succesive a orbitalilor cu electroni Stabilirea structurii electronice a elementelor nu ar pune probleme. E6s < 4f etc.com) 2. Ocuparea cu electroni a orbitalilor atomici 2. dacă succesiunea energetică a substraturilor ar fi aceeaşi cu ordinea lor normală. Într-un orbital pot exista maximum 2 electroni. ±3.2. adică 1s 2s 2p 3s 3p 3d 4s 4p 4d 4f etc. fy3. www.3. www.4. nr. Diagramă a orbitalilor atomici de tip f (d.

. şi a ultimei perioade. în ordinea greutăţii lor atomice. Cele 62 elemente cunoscute la acea vreme au fost aşezate într-un tabel. După anul 1986 s-a introdus o notaţie nouă a grupelor care utilizează cifre arabe...1. Moseley introduce un nou criteriu de clasificare al elementelor în sistemul periodic.. IIB. iar numărul său desemnează numărul straturilor ocupate cu electroni). adică au configuraţie stabilă de dublet sau octet. Tipuri de orbitali atomici caracterizaţi prin numere cuantice.. Grupele principale conţin metale.. Reguli de ocupare a orbitalilor cu electroni... 2. astfel: • • • perioada 1 – elementele au numai stratul electronic K perioada 2 – elementele au straturile electronice K. revenirea periodică a proprietăţilor. perioada 3 conţine tot opt elemente (de la Na la Ar). Definiţi cele mai importante particule elementare care alcătuiesc un atom.. Ocuparea cu electroni a orbitalilor atomici se realizează în aşa fel încât energia întregului sistem să fie minimă. perioada 4 conţine optsprezece elemente (de la K la Kr). Perioadele sunt notate cu cifre arabe de la 1 la 7 (o perioadă este alcătuită dintr-un şir de elemente cuprins între două gaze rare succesive. după care este completat cu cel de-al doilea electron. numărul atomic (Z). Gazele rare au doi (He) sau opt (Ne. una dintre legile fundamentale ale naturii. Kr. prima după lantan. prin modul de aşezare.. TEST DE VERIFICARE A CUNOŞTINŢELOR 1. paralele.. Rn) electroni de valenţă. iar ultimul. în perioada 6. perioada 5 conţine tot optsprezece elemente (de la Rb la Xe). semimetale şi nemetale..Xe. 4. VIIIB. a doua după actiniu. un gaz rar. L perioada 3 – elementele au straturile electronice K..2. în perioada 7. Grupele secundare conţin metale tranziţionale. M. VIIIA şi 8 grupe secundare. dovedindu-se. Aceste elemente sunt aşezate în partea de jos a tabelului în două şiruri orizontale. Ar.Structura tabelului periodic al elementelor Sistemul periodic al elementelor este format din 7 perioade şi 18 grupe (tabelul 3. perioada 6 conţine 3treizeci şi două elemente (de la Cs la Rn) iar perioada 7 începe cu elementul Fr şi conţine douăzeci şi cinci elemente caracterizate şi încă şapte elemente care deocamdată au simboluri temporare. Toate grupele secundare conţin câte patru elemente (metale – cele descoperite recent completează perioada 7) cu excepţia grupei IIIB care conţine 32 elemente (metale). mai întâi de un singur electron. notate IB..1. 16 . L. Generalităţi privind tabelul periodic al elementelor Sistemul periodic al elementelor a fost descoperit de omul de ştiinţă rus Mendeleev. Perioada 1 conţine două elemente (H şi He). L. Numărul perioadei indică numărul straturilor electronice ale atomilor elementelor din perioada respectivă. 3. IIA. Cele 16 grupe sunt împărţite în 8 grupe principale. M • perioada 4 – elementele au straturile electronice K. care consolidează succesiunea elementelor stabilită de Mendeleev.... În conformitate cu acest criteriu.) şi cuprinde 118 elemente.. Sistemul periodic al elementelor 3. perioada 2 conţine opt elemente (de la Li la Ne). care începe cu hidrogenul (H).Regula lui Hund se referă la modul de completare cu electroni a orbitalilor atomici. N etc. Enumeraţi şi comparaţi modelele atomice precuantice şi cuantice. cu excepţia primei perioade. notate IA. Primul element din fiecare perioadă este un metal alcalin. 3. care se termină cu elementul 118. 3. Fiecare orbital este ocupat succesiv. legea periodicităţii se enunţă astfel: proprietăţile elementelor variază periodic în funcţie de sarcinile lor nucleare. Această concluzie referitoare la faptul că proprietăţile elementelor variază periodic în funcţie de masa lor atomică este expresia legii periodicităţii descoperită de Mendeleev. Lantanidele şi actinidele sunt două familii de câte paisprezece elemente care se intercalează.

10) 27 Co 45 Rh 77 Ir 109 Mt 63 Eu 95 Am IB (11) 29 Cu 47 Ag 79 Au 111 Rg 65 Tb 97 Bk IIB (12) 30 Zn 48 Cd 80 Hg 112 Uub 66 Dy 98 Cf IIA (2) IIIA (13) 5 B 13 Al 31 Ga 49 In 81 Tl 113 Uut 67 Ho 99 Es IVA (14) 6 C 14 Si 32 Ge 50 Sn 82 Pb 114 Uuq 68 Er 100 Fm 7 N 15 P 33 As 51 Sb 83 Bi 115 Uup 69 Tm 101 Md VA (15) 8 O 16 S 34 Se 52 Te 84 Po 116 Uuh 70 Yb 102 No VIA (16) VIIA (17) 9 F 17 Cl 35 Br 53 I 85 At 117 Uus 71 Lu 103 Lr VIIIA (18) 2 He 10 Ne 18 Ar 36 Kr 54 Xe 86 Rn 118 Uuo 28 Ni 46 Pd 78 Pt 110 Ds 64 Gd 96 Cm . Sistemul periodic al elementelor IA (1) K/1 L/2 M/3 N/4 O/5 P/6 Q/7 1 H 3 Li 11 Na 19 K 37 Rb 55 Cs 87 Fr 4 Be 12 Mg 20 Ca 38 Sr 56 Ba 88 Ra IIIB (3) 21 Sc 39 Y 57 La 89 Ac IVB (4) 22 Ti 40 Zr 72 Hf 104 Rf 58 Lantanide 90 Actinide Th Ce VB (5) 23 V 41 Nb 73 Ta 105 Db 59 Pr 91 Pa 92 U VIB (6) 24 Cr 42 Mo 74 W 106 Sg 60 Nd 93 Np VIIB (7) 25 Mn 43 Tc 75 Re 107 Bh 61 Pm 26 Fe 44 Ru 76 Os 108 Hs 62 Sm 94 Pu VIIIB (8. 9. 3.Tabelul nr.1..

Baze teoretice ale chimiei 16 .

energia de ionizare. contează numai electronii de pe ultimul strat. cât şi asupra proprietăţilor chimice. 11 (IB). chimiştii pot descrie legăturile chimice. Periodicitatea proprietăţilor elementelor chimice 3.4. 17 (VIIA) 18 (VIIIA)]. ultimul strat are structura electronică ns2(n1-10 1)d (n-2)f1-14. 10 (VIIIB). 5 (VB). legate de ocuparea cu electroni a orbitalilor. 7 (VIIB). elemente care au electronul distinctiv într-un orbital de tip d. Proprietăţi periodice ale elementelor chimice Aceste proprietăţi sunt determinate de structura învelişului electronic exterior şi configuraţia electronică a elementelor. 14 (IVA). pot prevedea cum vor reacţiona atomii. După tipul de orbital în care se plasează electronul distinctiv. Proprietăţile chimice ale elementelor sunt strâns legate de configuraţia electronilor.Baze teoretice ale chimiei 3.4. 12 (IIB)]. adică se poate stabili configuraţia lor electronică. • blocul p – cuprinde elemente care au electronul distinctiv într-un orbital de tip p.3. 15 (VA). spectrele Röntgen ale elementelor cu Z > 10 (acestea depind numai de numerele atomice). moleculă sau altă structură fizică. 6 (VIB). deoarece după fiecare gaz rar începe un strat electronic nou. Elementele care au tendinţa de a accepta electroni. Caracterul electrochimic este proprietatea elementelor de a ceda sau de a accepta electroni pentru a trece în ioni. configuraţia electronică reprezintă aranjarea electronilor într-un atom. temperaturile de fierbere şi de topire. se poate construi învelişul electronic al diferitelor elemente. masa atomică relativă.2. densitatea. Proprietăţi neperiodice sunt: numărul atomic Z. raza ionică. Stabilirea configuraţiei electronice se constituie într-un instrument util care conduce la înţelegerea structurii tabelului periodic al elementelor. Tendinţele periodice se manifestă atât asupra proprietăţilor fizice. ultimul strat electronic are structura ns1-2 [elementele grupelor 1 (IA) şi 2 (IIA)].4. Proprietăţile fizice periodice sunt volumul atomic. elementele chimice pot fi grupate în 4 blocuri: • blocul s – cuprinde metalele alcaline şi alcalino-pământoase. elemente care au electronul distinctiv într-un orbital de tip s. trecând în ioni negativi. 4 (IVB). În termeni de fizică atomică sau chimie cuantică. raza atomică. ultimul strat are structura ns2np1-6 [elementele grupelor 13 (IIIA). ultimul strat electronic are structura ns2(n-1)d1-10 [elementele grupelor 3 (IIIB). se 17 . afinitatea pentru electroni. Tipic. astfel încât notaţia interioară se poate înlocui cu simbolul gazului nobil anterior scrise între paranteze pătrate. punctul de fierbere. • blocul d – cuprinde elemente tranziţionale. Utilizând principiile fizicii. 3. • blocul f – cuprinde lantanidele şi actinidele. Este o metodă care simplifică descrierea configuraţiei electronice pentru elementele cu masă atomică mare. spectrele optice. Electronii de pe ultimul strat energetic sunt denumiţi electroni de valenţă. 8 (VIIIB). în chimie. 3. conductivitatea etc.1. precum şi proprietăţi cum ar fi stabilitatea. 9 (VIIIB). Proprietăţi neperiodice ale elementelor chimice Proprietăţile neperiodice variază continuu şi sunt determinate de nucleele atomice ale elementelor. 16 (VIA). Corelaţii între structura învelişului de electroni şi poziţia elementelor în sistemul periodic Având în vedere principiile enunţate anterior.

4. caracterul acid creşte o dată cu numărul grupei.Baze teoretice ale chimiei numesc elemente electronegative iar cele care au tendinţa de a ceda electroni. TEST DE VERIFICARE A CUNOŞTINŢELOR 1. 4. în perioade. prin intermediul legăturilor chimice între atomi. electronegativitatea scade de sus în jos. hidrogenul şi halogenii. caracterul bazic scade de la stânga la dreapta. Elementele din aceeaşi grupă principală au aceeaşi valenţă maximă în combinaţie cu oxigenul. fiind egală cu numărul grupei.1. mai reactive. pierd uşor unul respectiv doi electroni în timp ce elementele grupelor 17(VIIA) şi 16(VIA) câştigă unul. În urma transferului de electroni de la un element electropozitiv reactiv la un element electronegativ iau naştere ioni de semn contrar. În grupe tăria acizilor oxigenaţi scade de sus în jos. reacţii uneori vitale pentru organismele vii. valenţa elementelor creşte în perioade de la grupa IA la grupa IVA. precum şi asupra reacţiilor chimice la care acestea participă. Legături chimice Legătura chimică reprezintă un ansamblu de interacţiuni care se exercită între atomi. În grupe. Atomii elementelor sunt mai stabili dacă au stratul electronic exterior complet ocupat cu electroni. Valenţa maximă faţă de oxigen creşte şi este egală cu numărul grupei principale din care face parte elementul. Elementele din grupele 1(IA) şi 2(IIA). Valenţa elementelor este strâns legată de diferitele tendinţe privind reactivitatea elementelor din sistemul periodic. se numesc elemente electropozitive.Modul în care se realizează legăturile chimice are un efect important asupra proprietăţilor unităţilor funcţionale care rezultă. odată cu creşterea caracterului electropozitiv al metalelor. valenţa elementelor creşte de la 1 la 8 şi este egală cu numărul grupei. În perioade. Caracterul acid al compuşilor cu hidrogen creşte în grupă de sus în jos. În perioade. Legătura ionică Teoria electronică a valenţei subliniază realizarea unei configuraţii electronice stabile a stratului de valenţă (dublet sau octet). care se atrag prin forţe electrostatice (conform legii lui Coulomb). de la stânga la dreapta. Caracterul bazic al hidroxizilor creşte de sus în jos în grupele principale. Cu excepţia hidrogenului şi heliului (care au în stratul electronic exterior maximum doi electroni) un strat electronic complet ocupat conţine opt electroni adică un octet. elementul cel mai electronegativ din sistemul periodic. Proprietăţi ale elementelor chimice determinate de structura învelişului electronic. pentru ca treptat să apară caracterul acid. în timp ce electropozitivitatea creşte în acelaşi sens. ioni sau molecule. 18 . şi scade de la grupa IVA la grupa VIIA. Tăria acizilor oxigenaţi creşte.1. În perioade. caracterul electropozitiv (metalic) scade de la stânga la dreapta şi creşte cel electronegativ (nemetalic). conducînd la formarea unor unităţi funcţionale. Faţă de hidrogen. Structura tabelului periodic al elementelor 2. până la distanţa minimă permisă de repulsiile între învelişurile lor electronice.1 Legături chimice intramoleculare 4. respectiv doi electroni realizând configuraţii stabile de octet. Faţă de fluor. trecând în ioni pozitivi.

H H În procesul de unire orbitalii atomici se întrepătrund dând naştere unui orbital molecular de legătură. Legătura covalentă Legătura covalentă este legătura care se realizează între atomii elementelor identice sau puţin diferite din punct de vedere al caracterului electrochimic. Spre exemplu. La formarea legăturilor ionice sunt implicate. În funcţie de natura atomilor participanţi. dizolvarea compuşilor ionici în solvenţi polari şi. forţe fizice nedirijate în spaţiu.Baze teoretice ale chimiei În general. NaF. conducând la formarea moleculei de hidrogen în care densitatea de electroni este concentrată între cei doi nuclei H. 4. KI. NaCl. ci reţele ionice tridimensionale. Perechea de electroni participanţi nu aparţine întotdeauna în egală măsură celor doi atomi ai moleculei rezultate. procesele de formare a ionilor pozitivi şi negativi nu sunt independente ci au loc simultan în timpul procesului de formare a legăturilor ionice. Combinaţiile ionice tipice sunt sărurile (LiF. NaF. denumită în mod obişnuit legătură simplă.etc. Perechea de electroni de legătură se numeşte pereche de electroni participanţi. Ambii atomi participanţi realizează o configuraţie electronică stabilă. LiI. se formează două sau trei covalenţe adică legături duble sau triple. Ionii participanţi la legătura ionică pot fi monoatomici (formaţi din atomi de un singur tip) sau poliatomici (HO-. CaO. Ionii se află în nodurile reţelei cristaline şi fiecare ion tinde să se înconjoare cu un număr maxim de ioni de semn opus. unii oxizi bazici (Na2O. combinaţie ionică: Na. motiv pentru care perechea de electroni de legătură aparţine în egală măsură ambilor atomi. Legătura covalentă nepolară se caracterizează prin aceea că atomii participanţi la realizarea legăturii sunt de acelaşi fel. Ca(OH)2.H .H H . SrCl2). K2O. ci raportul de combinare a ionilor constitutivi.) sau moleculele care prezintă simetrie geometrică (CH4. Se formează molecule nepolare.1. Formulele brute atribuite combinaţiilor ionice (NaCl. În aceste cazuri. Norul electronic este distribuit simetric între cele două nuclee. cum ar fi moleculele diatomice (H2. Na+ + Cl - Na+Cl- În cazul combinaţiilor ionice nu se formează molecule. KF. care determină ansamblul să adopte o dispoziţie regulată corespunzătoare reţelei cristaline. CO2 etc. MgO) şi unele baze (NaOH.) 19 . legătura covalentă poate fi nepolară. sodiul metalic reacţionează energic cu clorul în stare gazoasă şi. conduce la obţinerea clorurii de sodiu. polară sau coordinativă. Ea rezultă prin punerea în comun a unui acelaşi număr de electroni necuplaţi de către fiecare dintre cei doi participanţi la legătură. NaI. KOH.2. SO42.NO3-. Structura stabilă de octet se poate realiza şi prin participarea mai multor electroni necuplaţi. CaCl2 etc) nu reprezintă compoziţia adevărată a substanţei. înlocuirea uşoară a ionilor din reţea cu alţi ioni.). deoarece dubletele de electroni rezultate le aparţin în egală măsură. pe de o parte. KBr. KCl. în urma unei reacţieii exoterme. Cl2 etc. un metal şi un nemetal. CCl4. + . Cl . deplasându-se pe orbite care cuprind amândouă nucleele. . Punerea în comun a unei perechi de electroni conduce la formarea unei singure legături covalente. pe de altă parte. permiţând. doi atomi de hidrogen pot pune în comun electronii necuplaţi. Astfel.. . Legătura ionică nu este dirijată în spaţiu şi nu este rigidă. + . datorită atracţiei electrostatice dintre ioni.. . conducând la formarea de molecule sau reţele atomice. în mod tipic.

Teoria electronică a covalenţei nu poate explica existenţa acestor specii moleculare cu deficit sau excedent de electroni care. teorie care elucidează natura fizică a legăturii. O interpretare cantitativă a legăturii covalente realizează teoria mecanic cuantică. dacă electronii au spini paraleli.Baze teoretice ale chimiei Legătură covalentă polară este legătura covalentă în care atomii participanţi la realizarea legăturii sunt diferiţi. rezultând perechi de electroni cu spin antiparalel. iar dacă spinii sunt antiparaleli. orbitalii atomici se acoperă reciproc pe o suprafaţă limitată de respingerile electrostatice.). ca urmare. Numărul de covalenţe posibile pentru un atom este egal cu numărul cuplărilor pe care le poate realiza până la obţinerea unei configuraţii electronice stabile. sunt totuşi combinaţii stabile. Se realizează astfel coordinarea unei perechi de electroni neparticipanţi a unui atom sau a unei molecule la un orbital vacant al altui atom. Dezvoltarea teoretică a legăturii covalente dintre atomi se bazează pe metode de aproximare. La realizarea acestei legături. care conţin unul sau mai mulţi electroni neîmperecheaţi extrem de reactivi). deşi nu realizează structura electronică de octet. Orbitalul comun care rezultă este orbitalul molecular cu doi electroni cu spin opus ce aparţine ambilor atomi. nu poate da explicaţii satisfăcătoare pentru tipurile de covalenţe şi proprietăţile substanţelor cu legătură covalentă. În cazul apropierii a doi atomi cu electroni neîmperecheaţi. se realizează suprapunerea maximă a orbitalilor atomici 1s în spaţiul internuclear rezultând molecula de hidrogen. starea cu cea mai scăzută energie şi. cei doi atomi participă cu număr egal de electroni. În această idee există trei tipuri de excepţii: - specii moleculare cu mai mult de opt electroni în jurul unui atom (elementele din perioada a treia şi mai departe la care sunt implicaţi în realizarea legăturilor chimice şi electroni de pe orbitalii d). metoda legăturii de valenţă (MLV) şi metoda orbitalilor moleculari (MOM). explicând saturaţia reciprocă şi simultană a covalenţei şi orientarea sa în spaţiu.. specii moleculare cu un număr total de electroni de valenţă impar (specii moleculare.1. Există compuşi chimici în care nu este respectată regula octetului. fapt pentru care perechea de electroni de legătură este atrasă mai puternic de atomul cu electronegativitate mai mare. dintre care două sunt mai importante. Ambele metode se bazează pe combinarea liniară a funcţiilor de undă ale orbitalilor atomici care. În cazul combinării a doi atomi izolaţi de hidrogen. Metoda legăturii de valenţă consideră legătura covalentă ca rezultat al suprapunerii orbitalilor atomici nedeformaţi. Densitatea norului electronic este mai mare în jurul atomului mai electronegativ. înmulţite cu anumiţi coeficienţi. conduc la obţinerea funcţiei de undă a orbitalilor moleculari. spre exemplu. cea mai stabilă structură (figura 4. Această pereche de electroni este pusă în comun cu un alt atom care este deficitar în electroni (atom acceptor). se manifestă forţe de respingere electrostatică. De asemenea. specii moleculare cu mai puţin de opt electroni în jurul unui atom (compuşi care sunt în general foarte reactivi). 20 . molecula rezultată este alungită şi prezintă doi poli (un dipol) apărând astfel sarcini electrice parţiale: + δ δ H2 + Cl2 → 2H – Cl Legătura covalentă coordinativă sau semiionică se realizează printr-o pereche de electroni neparticipanţi ai unuia dintre atomii participanţi la legătură (atom donor).

Legătura σ este cea mai stabilă legătură covalentă. şi două covalenţe π. 4. nr. Legătura covalentă π se realizează în cazul în care. Legătura π reduce distanţele interatomice. covalenţa σsp (suprapunerea unui orbital atomic s cu un lob al unui orbital atomic p). După tipul de orbitali participanţi la realizarea legăturii σ. măreşte unghiul de valenţă şi. Din această combinaţie rezultă seturi echivalente de funcţii de undă Schrödinger. s-a constatat că unele elemente (Be. 1931). rezultate din suprapunerea orbitalilor 2py şi 2pz (figura 4. Există cazuri în care. ca urmare. determinând configuraţia acesteia. Hibridizarea este procesul de combinare liniară a orbitalilor atomici puri din stratul exterior. conduce la creşterea rigidităţii moleculei. legarea atomilor se realizează printr-o covalenţă σ.).+ H H Baze teoretice ale chimiei H 2. Pauling a propus modelul hibridizării orbitalilor atomici. x π σ π π π Fig. modificaţi din punct de vedere al formei. Reprezentare schematică a covalenţei σpd Covalenţa π este întretăiată de planul nodal al legăturii σ pe care este perpendiculară. De asemenea. d sau f prin câte doi lobi dând naştere legăturilor duble sau triple. utilizând ecuaţiile de undă (Pauling. Covalenţele σ au simetrie cilindrică şi nu y y sunt întretăiate de nici un plan nodal. la ambii atomi participanţi la legătură rămân electroni necuplaţi. nr. Astfel de comportări au fost explicate de Pauling care a demonstrat că funcţiile de undă ale electronilor în orbitalii unui atom pot fi combinate matematic. Legătura π are o energie mai mare decât legătura σ. care este dată de oriantarea covalenţelor σ. proces în urma căruia rezultă orbitali hibrizi.2.2. C) formează mai multe covalenţe decât numărul de electroni necuplaţi din stratul lor de valenţă. al stării 21 .1. covalenţa σpp (suprapunerea a doi orbitali atomici p prin câte un lob). deosebim legătura covalentă σ şi legătura covalentă π. de exemplu. orbital molecular orbitali atomici Fig. Reprezentarea schematică a formării orbitalului molecular de hidrogen În funcţie de modul de suprapunere a orbitalilor atomici participanţi la realizarea covalenţei. Această legătură rezultă din suprapunerea z z orbitalilor p. care se numesc orbitali atomici hibrizi. rezultată din suprapunerea orbitalilor 2px. Electronii care realizează această legătură se numesc electroni σ. 4. Legătura covalentă σ este legătura care se stabileşte între electroni ce intră în rezonanţă dea lungul axei de legătură. În cazul moleculei de azot. Legăturile σ sunt legături de bază într-o moleculă. dar prezenţa sa nu determină forma spaţială a moleculei. covalenţa σpd (suprapunerea unui orbital atomic p cu un orbital atomic d prin câte un lob). există mai multe tipuri de covalenţe: covalenţa σss (suprapunerea a doi orbitali atomici de tip s). orientarea spaţială a covalenţelor din molecule nu corespunde cu orientarea spaţială a orbitalilor atomilor componenţi. după formarea legăturii σ. B.

nr. Hibridizarea are loc în momentul formării legăturilor chimice. molecula devine mai stabilă. Atomul de carbon în stare fundamentală are configuraţia electronică a ultimului strat 2s22p2. Hibridizarea sp se realizează prin combinarea unui orbital s cu un orbital p. N2O. orientare liniară şi formează între ei un unghi de 180o (figura 4. Dacă luăm în considerare exemplul atomului de beriliu orbitalii hibrizi rezultaţi au simetrie digonală.. ar trebui să funcţioneze ca element divalent.4. putând realiza o întrepătrundere accentuată a orbitalilor atomici. cu energii egale şi simetrie trigonală. cu aceeaşi formă. deoarece aranjamentul spaţial al perechilor de electroni de legătură în orbitalii de valenţă se realizează în aşa fel încât repulsiile care se manifestă între electroni sunt minime. Densitatea norului electronic este simetric distribuită.4. CS2.3.). Unghiurile dintre orbitalii hibrizi sunt de 120o (figura 4. HCN. BeCl2. nr. Există un număr limitat de tipuri de hibridizare. CO2. 4. având drept rezultat doi orbitali hibrizi sp de energii egale. CS). Elementele din perioada a doua au volum mic. Ca rezultat al hibridizării.Electronii de pe orbitalul s se decuplează. când atomii trec într-o stare excitată (stare de valenţă). 2px 2s 2py 2pz hibridizare 180o A B Fig. Experimental. combinaţiile de acest tip fiind puţine (CO.3. unul dintre ei promovând pe orbitalul p. rezultând trei orbitali hibrizi sp2. Hibridizarea digonală (sp) se întâlneşte la elemente din perioada 2.Baze teoretice ale chimiei energetice şi distribuţiei spaţiale. în compuşi de tipul BeH2. 2px 2s 120o 2py 2pz hibridizare A B Fig. s-a dovedit configuraţia tetraedrică a atomului de carbon. intermediare ca valoare faţă de energiile orbitalilor atomici participanţi. În cazul borului hibridizarea conduce la obţinerea a trei orbitali hibrizi sp2. 4. Reprezentare schematică a beriliului în stare fundamentală (A) şi în stare hibridizată sp (B) Hibridizarea trigonală (sp2) se realizează prin combinarea unui orbital s cu doi orbitali p.). Reprezentare schematică a borului în stare fundamentală (A) şi în stare hibridizată sp (B) Hibridizarea tetraedrică (sp3) este cel mai cunoscut tip de hibridizare şi este caracteristic atomului de carbon. datorită 22 . Ca urmare.

4. în timp ce electronii aflaţi în câmpul electric nuclear se repartizează în orbitalii moleculari pe niveluri energetice succesive existente sau apărute odată cu formarea moleculei. Generalizând. Cei 4 orbitali rezultaţi. aparţin edificiului molecular în întregul lui. Electronii se diferenţiază între ei din punct de vedere energetic în: • electroni de legătură (lianţi). nr. În condiţiile în care pentru formarea unei molecule interacţionează orbitali atomici din subnivelul p. Reprezentare schematică a carbonului în stare fundamentală (A) şi în stare hibridizată sp (B) Metoda orbitalilor moleculari consideră edificiul molecular ca un tot unitar. fiecare cu câte un electron se amestecă între ei formând 4 orbitali hibrizi. rezultând doi orbitali moleculari. deoarece un orbital molecular poate fi ocupat şi de un singur electron.orbitali de nelegătură. 23 . mai puţin stabil (orbital de antilegătură).5. Calcule matematice arată că o covalenţă se realizează prin combinarea a doi orbitali atomici (de aceeaşi simetrie). Metoda orbitalilor moleculari se deosebeşte de metoda legăturii de valenţă prin aceea că nu condiţionează formarea legăturilor chimice de prezenţa unei perechi de electroni cuplaţi.5.). . apar două tipuri de orbitali moleculari. Unghiurile dintre orbitalii hibrizi sp3 sunt de 109o28’ (figura 4. care nu îşi modifică energia la formarea moleculei (aceştia sunt electronii straturilor inferioare). a căror energie se diminuează la formarea legăturii. ci sunt delocalizaţi. Nucleele atomice formează scheletul moleculei.orbitali de antilegătură σ* sau π*. • electroni de antilegătură (antilianţi). Electronii nu mai sunt localizaţi la o legătură sau alta. 2px 2s 2py 2pz 109o28' hibridizare A B Fig. orbitali σ (de legătură şi de antilegătură) şi orbitali π (de legătură şi de antilegătură). unul mai sărac în energie. La combinarea orbitalilor atomici se produc trei tipuri de orbitali moleculari: . a căror energie creşte la formarea moleculei. egali din punct de vedere energetic. . în care se află perechi de electroni neimplicaţi în legătura chimică.orbitali de legătură σ sau π. • electroni de nelegătură (nelianţi). din care jumătate sunt orbitali moleculari de legătură şi jumătate orbitali moleculari de antilegătură. orientaţi spre vârfurile unui tetraedru regulat.Baze teoretice ale chimiei diferenţei mici de energie dintre orbitalii s şi p. ca urmare mai stabil (orbital molecular de legătură) şi altul mai bogat în energie. putem spune că prin combinarea liniară a n orbitali atomici se formează n orbitali moleculari. Completarea cu electroni a orbitalilor moleculari se face cu respectarea regulilor şi principiilor de completare cu electroni a orbitalilor atomici şi începe cu orbitalul de legătură. care se ocupă cu maximum doi electroni cu spin opusi continuând cu cel de antilegătură. cu energii superioare orbitalilor atomici puri şi densitate electronică nesuprapusă. cu energii diminuate comparativ cu orbitalii atomici puri şi densitate electronică suprapusă.

3s1 2p6 2s2 1s 2 Na Na Na 2 3 1 Fig. ceea ce conduce la o structură cristalină stabilă. 4. Legătura metalică nu este orientată în spaţiu. 24 .3. o moleculă este stabilă dacă numărul perechilor de electroni din orbitalii moleculari de legătură este mai mare decât numărul perechilor de electroni din orbitalii moleculari de antilegătură. iar electronii din orbitalul 3s există într-o bandă superioară numită bandă de energie (figura 4. 4. denumită legătură metalică. În cazul unui cristal de sodiu. putându-se forma în număr nelimitat. spre exemplu.Baze teoretice ale chimiei În conformitate cu metoda orbitalilor moleculari. orbitalii atomici se transformă în totalitate în orbitali moleculari de legătură şi orbitali moleculari de antilegătură neîntrepătrunşi. 3 – bandă de energie) La aplicarea unei diferenţe de potenţial sau la încălzire. care tinde să fie acceptat şi aplicat de majoritatea cercetătorilor. cele mai electronegative elemente din tabelul periodic. Privită prin prisma caracteristicilor sale.6. electronii pot trece din banda de valenţă în banda de conducţie. Prezenţa electronilor mobili comuni ai reţelei metalice care reflectă lumina explică proprietăţi precum opacitatea şi luciul metalic. orientată în spaţiu. legătura covalentă este o legătură puternică. Această bandă se împarte. Electronii din stratul exterior se află la distanţe egale de nuclee. Această teorie consideră legătura metalică drept o legătură covalentă puternic delocalizată în câmpul tuturor nucleelor. bandă care de obicei este liberă. denumită şi teoria benzilor de energie. nu este localizată sau saturată. Electronii de valenţă sunt descrişi adesea ca electroni delocalizaţi (nu au o poziţie fixă) şi formează aşa numitul gaz electronic.). saturată. Legătura metalică Metalele. ceea ce explică proprietatea metalelor de a adopta structuri foarte compacte. rigidă. Existenţa particulelor încărcate diferit din punct de vedere electric determină apariţia unor forţe electrostatice de atracţie între ionii pozitivi şi electronii delocalizaţi. Orbitalii moleculari formează benzi de energie. electronii orbitalilor 1s2s2p sunt localizaţi la fiecare atom în orbitali de legătură şi antilegătură. nr. 2 – bandă de conducţie.1. La atomul izolat de sodiu. la rîndul ei. Legătura covalentă este caracteristică anumitor substanţe anorganice şi compuşilor organici. în banda de valenţă (cuprinde electronii 3s dispuşi în orbitali moleculari de legătură) şi banda de conducţie (cuprinde orbitalii moleculari de antilegătură). a cărui structură electronică este Na: 1s22s22p63s1. sunt slab atraşi de către acestea şi se mişcă liber printre şi în jurul cationilor metalici. Tăria acestei legături de tip special ce se stabileşte între atomii unui metal în reţeaua cristalină a acestuia depinde de natura metalului.6. Modelul mecanismului legăturii metalice. Prin această comportare se explică conductibilitatea electrică şi termică a metalelor. Diagrama benzilor de energie într-un cristal de sodiu (1 – bandă de valenţă. au o tendinţă puternică de a ceda electronii de valenţă pentru a forma ioni pozitivi. este cel descris de metoda orbitalilor moleculari.

ceea ce conferă legăturii un caracter parţial ionic. există tendinţa ca electronii moleculei nepolare să fie atraşi de sarcina parţială pozitivă a moleculei polare. Prezenţa legăturilor de hidrogen completează explicaţiile legate de uşurinţa cu care se transformă proteinele şi acizii nucleici. Hidrogenul.). 25 . exercită atracţie asupra unei perechi de electroni neparticipanţi de la un element electronegativ vecin. Legături prin forţe van der Waals Forţele van der Waals sunt forţe de natură fizică.2 Legături chimice intermoleculare 4. molecula polară induce un moment electric moleculei nepolare care devine dipol (figura 4. În cazul acestor macromolecule legăturile care se realizează între anumite porţiuni ale aceleiaşi macromolecule determină o anumită configuraţie. aflat în poziţii care să permită interacţiunea. Drept consecinţă. care se manifestă între o moleculă polară şi una nepolară.2. acid oxalic etc. 4.Baze teoretice ale chimiei 4. δ δ δ δ δ+ δδ+ δδδ+ δδ+ δ+ δδ+ Fig. în cazul substanţelor care conţin în moleculă hidrogen şi un element ce poate genera legături de hidrogen. conducând la formarea de asociaţii moleculare anorganice (acid fosforic. datorită atracţiilor şi respingerilor+ electrostatice dipol-dipol. care conduce la δ. între două lanţiri peptidice sau între două perechi de baze complementare din structura ADN-ului. de stabilitate mică. Importanţă biologică prezintă legăturile de hidrogen care se realizează între grupe hidroxil şi apă. încărcat parţial pozitiv. polare. datorită acţiunii reciproce între dipolii permanenţi. Legătura de hidrogen intermoleculară se realizează între molecule. Legătura de hidrogen Legătura de hidrogen este o formă de atracţie intermoleculară relativ puternică ce se manifestă datorită unor forţe de natură electrostatică. norul de electroni σ este atras mai puternic de elementul electronegativ.) şi organice (alcool metilic. 4. are loc o orientare a poziţiilor reciproce a moleculelor polare.). Legătura de hidrogen intramoleculară poate exista în interiorul diferitelor părţi ale unei molecule.2.1. Astfel.). După modul de realizare. care este responsabilă pentru rolul fiziologic sau biochimic al macromoleculelor respective.dipoli (figura 4.2. între grupe carboxil şi apă. până la o distanţă care să permită influenţarea reciprocă a două astfel de molecule. ce se exercită între molecule nepolare. legaţi covalent de atomi puternic electronegativi. Reprezentare schematică a legăturii van der Waals prin forţe de orientare legături prin forţe de inducţie. nr. precum şi între atomii gazelor monoatomice lichefiate sau solidificate. În aceste condiţii.δ + + asocierea moleculelor în mici grupuri de.7. Această legătură este prezentă în combinaţii care conţin în moleculă atomi de hidrogen. Acest tip de legătură conduce la formarea heterociclurilor. legătura de hidrogen poate fi intermoleculară şi intramoleculară.7. Între cei doi dipoli apar forţe de atracţie de natură electrostatică dipoldipol. În momentul apropierii. hidroxid de aluminiu etc. acid boric. Aceste forţe care apar ca urmare a polarizării mutuale şi acţionează la distanţă mică se clasifică în: • legături dipol-dipol prin forţe de orientare care se manifestă între molecule polare.8. Legătura de hidrogen are un rol important în determinarea configuraţiei spaţiale adoptate de proteine şi acizi nucleici.

2. 5.Reacţii chimice fără modificarea stării de oxidare Aceste reacţii sunt: . Stoechiometria reacţiilor chimice 5. deoarece nu sunt condiţionate de transferul unor electroni de la un atom la altul sau de la o moleculă la alta. Tipuri de legături covalente. reacţiile sunt: reacţii chimice fără modificarea stării de oxidare şi reacţii chimice cu modificarea stării de oxidare. Energia acestor interacţiuni este dependentă de dimensiunea şi forma moleculelor implicate. 3. nesaturate. În consecinţă apar atracţii dipol-dipol.8.2. Stoechiometria – definiţie şi instrumente de lucru Stoechiometria este o ramură a chimiei care se ocupă cu studiul raporturilor cantitative dintre elemente în combinaţiile chimice sau în reacţiile chimice la care acestea participă şi se bazează pe legile fundamentale ale chimiei.Instrumentele cu care operează stoechiometria sunt formulele chimice.reacţii chimice de descompunere CaCO3 = CaO + CO2 .reacţii chimice cu formare de precipitat Pb(NO3)2 + H2S = PbS↓ + HNO3 . Dacă luăm în considerare criteriul chimic. Această comportare conduce la apariţia unui moment de dipol temporar care induce în molecula vecină un dipol orientat contrar. TEST DE VERIFICARE A CUNOŞTINŢELOR 1. Etape în procesul de realizare al legăturii ionice. În urma desfăşurării reacţiei chimice se obţin substanţe cu proprietăţi diferite de ale reactanţilor.• legături prin forţe de dispersie .forţe exercitate între molecule nepolare. 4.1. δ- δ+ δ- δ+ δ- δ+ Baze teoretice ale chimiei Fig nr. Reprezentare schematică a legăturii van der Waals prin forţe de inducţie Forţele van der Waals sunt forţe de natură electrostatică.2. Diversitatea largă a reacţiilor chimice face extrem de dificilă clasificarea acestora. greutăţile atomice şi greutăţile moleculare. Substanţa sau substanţele implicate iniţial într-o reacţie chimică se numesc. 4. neorientate. 5. Reacţii chimice Reacţia chimică este un proces în urma căruia are loc transformarea uneia sau mai multor substanţe chimice (reactanţi) în una sau mai multe substanţe noi (produşi de reacţie).reacţii chimice cu transfer de protoni: a) reacţii de ionizare b) reacţii de hidroliză c) reacţii de neutralizare 26 . Enumeraţi şi comparţi din punct de vedere energetic tipurile de legături chimice intermoleculare. 5. ecuaţiile chimice. care se numesc. 5. Tipuri de hibridizare.reacţii chimice de combinare CaO + H2O = Ca(OH)2 . Se manifestă între atomi neutri sau între molecule cu învelişuri electronice stabile.1. diminuând odată cu creşterea distanţei dintre molecule. Datorită vibraţiei moleculelor pot apărea modificări temporare ale orbitei electronice faţă de nucleu. Comparaţi cele mai i8mportante metode de aproximare utilizate în dezvoltarea teoretică a legăturii covalente.

anionul sulfat acid. anioni şi cationi. conduce la obţinerea unei soluţii cu caracter bazic: (2Na+ + CO32-) + HOH H2CO3 + (2Na+ + 2HO-) 27 . reprezintă logaritmul cu semn schimbat al concentraţiei ionilor hidroxil (HO-) sau al activităţii ionilor de hidroxil: pOH = -lg [HO-] pOH = -lg aHO În apa pură. Dacă [H3O+] < [HO-]. soluţia are caracter acid. concentraţia ionilor hidroniu este egală cu concentraţia ionilor hidroxil: [H3O+] = [HO-] = 10-7 Din această egalitate rezultă că: pH = pOH = 7. baza fiind acceptorul de proton.+ H2O H3O+ +SO42+ H + HOH H3O+ sau: NH3 + HCl (NH4+ + Cl-) NH3 + HOH (NH4+ + OH-) H+ + NH3 NH4+ Teoria proteolitică admite că reacţiile acido-bazice au loc cu transfer de protoni. s-au introdus noţiunile de pH şi pOH. în funcţie de componentul cu grad maxim de ionizare. În soluţie rămân ioni de hidrogen (H+). Tăria acizilor şi bazelor se apreciază prin constanta de aciditate (Ka) şi respectiv constanta de bazicitate (Kb). iar baze sunt amoniacul. soluţia are caracter bazic. Apa poate. b) Reacţiile de hidroliză se desfăşoară între ionii unei sări dizolvate şi apă.Baze teoretice ale chimiei a) Reacţiile de ionizare sau proteolitice (disociere electrolitică) sunt reacţiile chimice care se desfăşoară cu transferarea unui proton care provine de la un acid. cum ar fi carbonatul de sodiu (Na2CO3). care conferă caracter acid soluţiei: (NH4+ + Cl-) + HOH NH4OH + (H+ + Cl-) • hidroliza unei sări provenite dintr-un acid slab şi o bază tare. pH-ul reprezintă logaritmul cu semn schimbat al concentraţiei ionilor hidroniu (H3O+) sau al activităţii ionilor hidroniu: pH = -lg [H3O+] sau pH = -lg aHO pOH-ul. adică pH > 7. substanţe organice. Măsurători precise se efectuează prin utilizarea indicatorilor de pH în combinaţie cu metode spectrofotometrice sau prin utilizarea unor aparate de măsură speciale numite pH-metre. acidul clorhidric. acizi sunt acidul acetic. anionul sulfat acid. rezultă că [H3O+] < 10-7. la moleculele apei (care poate funcţiona ca bază) sau la moleculele unei baze (alta decît apa): H2SO4 + H2O H3O+ +HSO4HSO4. În exemplele noastre. opus pH-ului. CH3-COOH + H2O CH3-COO. apa. ionul amoniu. acizii şi bazele pot fi molecule neutre. trebuie să provină dintr-o reacţie de neutralizare în care cel puţin unul din reactanţi să fie un electrolit slab. să aibă atât caracter acid. rezultă că [H3O+] > 10-7 adică pH < 7. conduce la obţinerea unei soluţii cu caracter acid deoarece hidroxidul de amoniu rezultat fiind o bază slabă se ionizează puţin. adică pH + pOH = 14. condiţie care conduce la pH = pOH = 7 soluţia respectivă are caracter neutru. comparativ cu acidul clorhidric. anionul clor. În condiţiile în care [H3O+] > [HO-]. Spre exemplu: • hidroliza unei sări provenite dintr-un acid tare şi o bază slabă. Pentru măsurarea acidităţii şi bazicităţii substanţelor. Soluţia rezultată capătă caracter chimic de acid sau de bază. a căror culoare depinde de pH-ul soluţiei în care sunt dizolvate. prin urmare. Pentru ca o sare să hidrolizeze. cât şi bazic. apa.+ H3O+ acid bază bază acid Conform acestei teorii. Determinarea calitativă a pH-ului se realizează cu ajutorul indicatorilor de pH. Atunci când [H3O+] = [HO-] = 10-7. cum ar fi clorura de amoniu (NH4Cl). ionul hidroniu.

Combinaţiile în care elementul care participă la un proces redox este la starea minimă de oxidare au caracter reducător. este cantitatea de acid tare sau bază tare adăugate (exprimate în echivalenţi la litru). 5. un exemplu îl constituie descompunerea cloratului de potasiu (KClO3): 2KClO3 = 2KCl + 3O2 ClO3. mărime care caracterizează soluţiile tampon. iar cei care cedează electroni sunt agenţi reducători. agricultură (comportarea îngrăşămintelor în sol) etc.2. în condiţiile menţionate. caracteristic acestor reacţii. În procesele de oxidoreducere (redox).→ O + 2e• reacţii redox de dismutaţie (disproporţionare).2.Reacţii chimice cu modificarea stării de oxidare Acest tip de reacţii poartă numele de reacţii de oxidoreducere şi reprezintă acele reacţii în care are loc o modificare netă a numărului de oxidare al unuia sau mai multor componenţi participanţi la reacţie. Capacitatea de menţinere a pH-ului a soluţiilor tampon este diferită şi se exprimă prin indicele de tamponare. industria chimică. Indicele de tamponare. cu limite foarte apropiate şi dependent de valorile lui extracelulare.→ Cl. cât şi ca reducător se numesc amfoliţi redox. Există soluţii care. mărindu-şi numărul de oxidare. caz în care are loc scăderea numărului de oxidare. Atomii. c) Reacţiile de neutralizare se desfăşoară între un acid (HA) şi o bază (BOH). Numărul de electroni acceptaţi de oxidant este egal cu numărul de electroni cedaţi de reducător.+ O2O2. chimia organică. raportată la variaţia corespunzătoare a pH-ului. Avem în vedere faptul că reacţiile enzimatice care controlează metabolismul celular se desfăşoară normal în condiţii extrem de precise. Aceste soluţii au un pH determinat.+ NH4+) + HOH CH3COOH + NH4OH Gradul de hidroliză. care aparţin aceluiaşi tip de molecule: Cl2 + 2KOH = KCl + KOCl + H2O 28 . Rezistenţa la modificarea pH-ului a soluţiilor tampon este vitală pentru organismele vegetale şi animale. Oxidarea este procesul prin care un atom sau un ion cedează electroni. Reducerea este un proces de acceptare de electroni. După elementele care cedează sau acceptă electroni. Combinaţiile în care elementul implicat într-un proces redox este la starea maximă de oxidare au caracter oxidant. chimia anorganică.Baze teoretice ale chimiei • hidroliza unei sări rezultate dintr-un acid slab şi o bază slabă. îşi menţin pH-ul datorită proprietăţii de a opune rezistenţă elastică la mărirea sau micşorarea concentraţiei ionilor de hidrogen. reacţiile de oxidare şi reducere au loc concomitent. Combinaţiile care au capacitatea de a se comporta atât ca oxidant. care variază puţin la adăugarea unor cantităţi mici de acid sau bază. care aparţin aceleiaşi molecule. având drept rezultat o sare (AB) şi apă: HA + BOH AB + H2O Soluţiile de acizi şi baze îşi modifică pH-ul la diluare sau prin adaos de acid sau bază. conduce la obţinerea unei soluţii al cărei caracter va depinde de gradele de ionizare ale acidului şi bazei rezultate: (CH3COO. cum ar fi acetatul de amoniu (CH3COONH4). Ele sunt formate din amestecuri ale unui acid slab şi o sare a acestuia cu o bază tare sau dintr-o bază slabă şi o sare a acestuia cu un acid tare. Aceste soluţii se numesc soluţii tampon. se defineşte ca fiind raportul dintre numărul de molecule hidrolizate şi numărul de molecule dizolvate şi creşte odată cu diluţia şi temperatura. Hidroliza are aplicaţii în biochimie (multe reacţii implicate în metabolismul organismelor vii decurg în prezenţa unor enzime numite hidrolaze). reacţiile redox se clasifică în: • reacţii redox intramoleculare.+ 6e. când schimbul de electroni se face între atomi identici. la o valoare a pH-ului numită pH optim de acţiune. când schimbul de electroni se face între atomi diferiţi. moleculele sau ionii care în reacţiile redox acceptă electroni sunt agenţi oxidanţi.

+ 8H+ + 5e.2. Din punct de vedere termochimic. Este. de dismutaţie şi intermoleculare 3. 2. drept consecinţă a proprietăţilor sale speciale. TEST DE VERIFICARE A CUNOŞTINŢELOR 1. Distribuţia elementelor în lumea vie este foarte diversă şi selectată de organisme pentru realizarea funcţiilor biologice. - 6.→ Mn2+ + 4H2O S2.3. apa poate fi de provenienţă exogenă (din alimente. Majoritatea reacţiilor chimice se desfăşoară la presiune constantă.Baze teoretice ale chimiei Cl + 1e → Cl Cl → Cl1+ + 1e• reacţii redox intermoleculare. energia considerată este energia calorică. Aceste reacţii mai sunt denumite reacţii spobntane sau favorabile. când schimbul de electroni se face între atomi diferiţi din molecule diferite: 2KMnO4 + 5H2S + 3H2SO4 = K2SO4 + 2MnSO4 + 5S + 8H2O MnO4. în cazul plantelor) sau endogenă (din oxidarea compuşilor care conţin hidrogen – 29 .1. şi din sol. deoarece intră în alcătuirea celulelor şi constituie mediul de desfăşurare al reacţiilor biochimice implicate în desfăşurarea normală a proceselor metabolice.metabolit universal Apa este cea mai abundentă biomoleculă din celule. 6. reacţiile chimice sunt reacţii omogene şi reacţii heterogene. Cantitatea de căldură degajată sau absorbită în aceste reacţii este numită entalpie de reacţie (ΔH) şi reprezintă o măsură a căldurii produsă sau consumată în proces. Diferenţe între reacţiile redox intramoleculare. Schimburile de căldură care au loc în cursul desfăşurării unor reacţii chimice respectă legea conservării energiei. 5. deoarece cele mai obişnuite reacţii de cuplare în sistemele biologice sunt reacţii de oxidoreducere. Reacţiile chimice implică modificări energetice care înseamnă absorbţie sau eliberare de energie. de proprietăţile constituenţilor. din organisme în întregul lor şi de pe Pământ. Componenţi anorganici ai materiei vii Manifestările metabolice ale organismelor vii sunt dependente de constituţia chimică a celulelor şi. în cazul animalelor. reacţiile sunt exoterme (se petrec cu degajare de căldură) şi endoterme (se petrec cu absorbţie de căldură). Reacţiile ireversibile sunt reacţiile care se desfăşoară într-o singură direcţie. cel mai important component al lumii vii. Reacţiile chimice omogene se mai numesc reacţii într-o singură fază în timp ce reacţiile chimice heterogene se mai numesc reacţii în faze diferite. de asemenea. După numărul de faze prezente în mediul de reacţie. După sensul reacţiilor chimice acestea pot fi reversibile şi ireversibile. Aspecte cinetice şi termochimice ale reacţiilor chimice Criteriul fizic de clasificare a reacţiilor chimice are în vedere aspectele cinetic şi termochimic al reacţiilor.→ S + 2eFenomenul redox este important pentru lumea vie. adică produşii de reacţie pot reacţiona pentru a produce reactanţii iniţiali. Din punct de vedere termodinamic. Reacţiile reversibile sunt acele reacţii care se desfăşoară în ambele direcţii. Definiţi noţiunile de reacţie chimică reversibilă şi ireversibilă. bioelemente şi biomolecule. În organismele vii. Aspectul cinetic se referă la sensul reacţiilor chimice şi numărul de faze prezente în mediul de reacţie. Apa . implicit. Tipuri de reacţii chimice cu transfer de protoni. Apa este un metabolit cu rol fundamental în funcţionarea organismelor vii.

Molecula de apă este un dipol electric (figura 6. lichidă (apa din precipitaţii. nr.1. are loc prin intermediul soluţiilor în apă ale acestor nutrienţi. Schema de reprezentare a moleculei de apă cu planurile de simetrie şi axa de rotaţie Prezenţa a două perechi de electroni neparticipanţi la atomul de oxigen conferă apei capacitatea de a se uni prin legături de hidrogen. deoarece proprietăţile speciale ale apei fac din aceasta un mediu ideal. Proprietatea de dipol îi conferă moleculei de apă posibilitatea de a funcţiona ca un excelent solvent atât faţă de compuşii ionici. Este de menţionat că toate fluidele de transport din organismele animale (citoplasmă. solidă (gheaţă. Astfel. în lipsa apei. din cauza incidenţei mari a legăturilor de hidrogen. deoarece atunci când apa se evaporă se eliberează o cantitate mare de energie. zăpadă) şi gazoasă (vapori). Această biomoleculă este repartizată în organismele vii intracelular şi extracelular. şi anume cele care au zone încărcate electric. care îi conferă proprietăţi unice în raport cu alţi solvenţi. Importanţa apei pentru organismele vii este corelată cu particularităţile structurale ale moleculei sale. Fiecare moleculă de apă este capabilă să se asocieze prin legături de hidrogen cu alte patru molecule de apă vecine fapt ce explică marea coeziune a apei lichide. mări. Apa are o constantă dielectrică mare. conducînd la formarea unui strat de apă pe suprafaţa lor. ceea ce ar conduce la pierderea unor funcţii biologice. unele macromolecule celulare (proteine. Capacitatea apei de a dizolva mai multe substanţe dacât oricare alt solvent. căldura specifică mare îi permite apei să primească sau să cedeze o cantitate mare de căldură. care se datorează legăturilor de hidrogen ce se stabilesc între moleculele sale. Această proprietate termică reprezintă un mecanism foarte eficient de răcire utilizat de organismele vii. cu forţe intramoleculare puternice. proteine). electronii sunt atraşi de oxigen. Această comportare este importantă din punct de vedere biologic. determinând o distribuire inegală a lor. De asemenea.) sunt pe bază de apă. prin perii absorbanţi ai rădăcinilor. adică să existe în stare de suspensie coloidală. cum ar fi proteinele spre exemplu. sânge. fără ca temperatura sa să crească sau să scadă foarte mult. lacuri. proprietate care i-a conferit şi numele de solvent universal. care le determină sa fie dispersate. plasmă etc. Căldura eliberată în unele reacţii implicate în căile metabolice ar denatura. Anumite molecule mari. în legătura covalentă dintre aceste două elemente. Aceasta este o proprietate crucială pentru organismele vii. lipide. compartimente separate prin membrane celulare cu permeabilitate selectivă. Apa are proprietăţi termice unice. manifestă forţe de atracţie asupra moleculelor de apă. esenţiale pentru funcţionarea normală a organismelor vii. 104 o5' δδ+ δ+ Fig. Căldura de vaporizare a apei este mare. Unele dintre acestea. sub formă coloidală. deoarece le permite menţinerea unei temperaturi optime. compuşi care disociază în apă.1. proprietate care favorizează disocierea în ioni. Datorită caracterului electronegativ al oxigenului şi electropozitiv al hidrogenului. prin aceea că este singura substanţă naturală care se află în cele trei stări de agregare. Apa pură conduce slab electricitatea din cauza tendinţei reduse de a disocia în ioni: 30 . fluvii etc. oceane. Toate substanţele cu rol biologic. 6. nu se dizolvă în apă. Se poate spune că apa acţionează în organismele vii ca un tampon de temperatură. particulară pentru fiecare organism în parte.).Baze teoretice ale chimiei glucide. sunt transportate în stare de soluţii. pentru funcţionarea normală. deoarece determină un efect osmotic care conduce la transportul acestor molecule. enzime sau acizi nucleici). este de foarte mare importanţă biologică. cât şi faţă de compuşii covalenţi cu masă moleculară mică.). Preluarea substanţelor minerale din sol de către plante. reacţiile chimice implicate în procesele metabolice se desfăşoară în soluţii apoase. Apa este unică.

Apa reacţionează cu unele nemetale.1. Apele care conţin cantităţi mici de săruri se numesc ape moi. compuşi organici etc. H2O + Cl2 = HCl + HClO HClO → HCl + [O] H2O + C = CO + H2 Apa reacţionează cu oxizii multor metale. Reacţia cu metalele alcaline este puternic exotermă şi se desfăşoară la temperatură obişnuită: 2H2O + 2Na = 2NaOH + H2 Reacţia cu metalele alcalino-pămîntoase are loc la temperaturi în jur de 100oC: 2H2O + Mg = Mg(OH)2 + H2 Apa reacţionează cu aluminiul după îndepărtarea stratului de oxid de de pe suprafaţa sa: 6H2O + 2Al = 2Al(OH)3 + 3H2 Apa în stare de vapori reacţionează cu ferul încălzit puternic. cum ar fi de exemplu clorul şi carbonul (la temperaturi foarte ridicate). comparativ cu celelalte substanţe gazoase. hidrogenul molecular este incolor. a gazului de apă. Datorită masei sale moleculare mici. unele săruri etc. Se găseşte în stare naturală. stele. Pt). aurul. Caracterizare generală şi importanţa biologică a elementelor din sistemul periodic 6. oxizii acizi. apa reacţionează cu metalele în condiţii diferite. oxizii bazici.Baze teoretice ale chimiei 2H2O H3O + HO În natură. Astfel. Ea poate fi descompusă la temperaturi de peste 10000C sau cu ajutorul curentului electric: 2H2O = 2H2 + O2 Molecula de apă prezintă caracter amfoter comportându-se: • ca un acid faţă de bazele mai puternice decît ea H2O + NH3 NH4+ + HO• ca o bază faţă de acizii mai puternici decât ea H2O +HCl H3O+ + ClDin punct de vedere chimic.38 ori decât aerul. sulfaţi).2.2. Hidrogen Hidrogenul este primul element din sistemul periodic al elementelor. inodor. Duritatea totală a unei ape este dată de totalitatea bicarbonaţilor de calciu şi magneziu dizolvaţi. dar procesul este accelerat de prezenţa oxigenului şi a dioxidului de carbon. Experimental. rezultând hidroxizi bazici: H2O + CaO = Ca(OH)2 H2O + Na2O = 2NaOH Din reacţia apei cu oxizii nemetalelor rezultă oxoacizi: H2O + SO2 = H2SO3 H2O + SO3 = H2SO4 6. gaze naturale).06952g/cm3). În condiţii normale. mercurul. nemetalele. hidrogenul are cea mai mare putere de difuziune. argintul nu reacţionează cu apa. Se lichefiază la temperatura de + - 31 . care formează duritatea permanentă. la care se adaugă totalitatea sărurilor calciului şi magneziului cu unii acizi minerali (cloruri. Hidrogenul este mai uşor de 14. atât liber (Soare. unele metale se corodează. s-a demonstrat că apa este o combinaţie chimică foarte stabilă. 1975). conducând la obţinerea apei de clor şi. fiind cel mai uşor dintre toate gazele (ρ = 0. În prezenţa apei. cuprul. hidrogenul reprezintă aproximativ 11% din scoarţa terestră (Chambers et Holliday. În stare combinată. apa nu se găseşte în stare pură. apa este foarte reactivă şi participă la multe reacţii chimice cu metalele. care formează duritatea temporară. astfel încât. ci conţine diferite cantităţi de substanţe dizolvate. nebuloase. la temperaturi înalte. iar cele care conţin cantităţi mari de săruri (în special săruri de calciu şi magneziu) se numesc ape dure. Puţin solubil în apă. hidrogenul este solubil în alcool şi benzen. gaze vulcanice. respectiv. este absorbit în cantitate mare de metale (Fe. insipid. cât şi combinat (apă.). conducând la obţinerea oxidului feroferic: 4H2O + 3Fe = Fe3O4 + 4H2 Plumbul. dependente de natura metalului. Hidrogenul are conductibilitate termică şi conductibilitate electrică mari.

reacţia conduce la obţinerea amidei metalului alcalin implicat în reacţie: o o 32 . în sinteza amoniacului. CeH2.8. Rb-roz. H2 + I2 → 2HI • compuşi covalenţi cu caracter indiferent (CH4. capacitatea de a reacţiona cu toate elementele. bune conducătoare de căldură şi electricitate. potasiul (K). 21H) şi tritiul sau hidrogenul supragreu (masa atomică=3. D. elementele grupei au tendinţă accentuată de a ceda electronul. 1984) Reactivitatea metalelor alcaline este foarte mare şi creşte de la litiu la franciu (cele mai reactive sunt cesiul şi franciul). se numesc metale alcaline. et al.9. 6. transformându-se într-o masă cristalizată în sistem hexagonal. pentru fiecare în parte. iar la temperatura de -259. se formează prin reacţia cu elementele grupelor VIA (16) şi VIIA (17). trecînd în protonul H+. Hidrogenul are importante aplicaţii practice în domeniul energetic (component al unor combustibili gazoşi). Grupa metalelor alcaline este o grupă omogenă din punct de vedere al proprietăţilor fizice şi chimice. rezultând o soluţie de culoare albastră.2. et Goldberg. în cele mai multe cazuri. Hidrogenul are. Determinarea calitativă a metalelor alcaline şi a combinaţiilor lor volatile se efectuează prin reacţia de coloraţie a flăcării incolore a unui bec de gaz (Li-roşu..23 C se solidifică. la îndepărtarea sulfului. pentru a realiza configuraţia stabilă de dublet a heliului. Compuşii săi binari sunt de patru tipuri (Dillard. aproximativ 1% din vaporii metalelor alcaline conţin molecule diatomice. Grupa IA (1) Elementele din această grupă. H3O+. Peste punctul de fierbere. AsH3. Hidrogenul are trei izotopi. La cald. Pd). metalele alcaline au cea mai accentuată tendinţă de a forma legături ionice.E. azotului şi oxigenului din substanţe organice etc. V. cesiul (Cs) şi franciul (Fr). • compuşi interstiţiali cu metalele tranziţionale. NH4+) şi de a participa la legături covalente. deuteriul sau hidrogenul greu (masa atomică=2. datorită caracterului bazic pronunţat al hidroxizilor lor.. de a ceda singurul său electron. trecând în cationi monovalenţi. ductile. sunt moi. Dintre toate elementele sistemului periodic. şi anume protiul sau hidrogenul uşor (masa atomică=1. K-violet. se formează cu metalele alcaline şi alcalino-pământoase. Csalbastru) (Jurcă.73. maleabile. nu au compoziţie stoechiometrică. Na-galben. hidrogenul manifestă tendinţele de a accepta un electron (H-). la temperaturi de 180-300oC.77 C. care. 1978) şi se corelează cu electronegativitatea elementelor: • hidrurile ionice conţin în reţea ioni hidrură (H-) şi ioni metalici. când reacţia este foarte energică. cu formule care depind de metodele de preparare (TiH 1. în obţinerea metanolului prin hidrogenarea monoxidului de carbon.2.R. când reacţia se desfăşoară lent.7). 0 şi +1. ZrH1. şi la temperaturi de peste 550oC. practic.Baze teoretice ale chimiei -252. Reactivitatea acestor elemente este motivul pentru care ele se găsesc în natură sub formă de combinaţii şi numai rareori în stare liberă. PrH2. 2Li + H2 → 2Li+H• hidruri cu caracter acid. adică prezintă luciu argintiu în tăietură proaspătă (cu excepţia Cs. SiH4). Ca urmare hidrogenul prezintă trei stări de oxidare -1. pentru a dobândi configuraţia gazului rar cel mai apropiat. în hidrogenarea uleiurilor vegetale. ceea ce înseamnă că participă. Hidrogenul reacţionează cu oxigenul numai în prezenţa catalizatorilor (Pt. în care un proton este disponibil pentru transfer. Volumul atomic. C. în anumite condiţii. la formarea de legături covalente. rubidiul (Rb). Metalele alcaline se dizolvă în amoniac lichid la temperatura de -33oC. Configuraţia generală a ultimului strat electronic este ns1 şi ca urmare. sodiul (Na). care nu apare liber în reacţiile chimice (apare legat de specii care posedă perechi libere de electroni. bună conducătoare de electricitate. litiul (Li). care este auriu). transparentă şi incoloră. raza atomică şi raza ionică a metalelor alcaline sunt. cele mai mari din perioada căreia aparţin şi ca urmare prezintă temperaturi de topire şi fierbere scăzute (cu excepţia Li). Elementele din această grupă au caracteristici tipice de metale. 31H) Ca urmare a structurii sale electronice (1s1). 11H).

metalele alcaline conduc la obţinerea de oxizi (Li2O. stronţiu (Sr). Na2O). fosfaţi) şi organice (oxalaţi. în general. toxic pentru organismele vii. peroxizi (Na2O2) şi superoxizi (KO2. carbonaţi. transportul dioxidului de carbon. rezultând hidruri: 2Na + H2 = 2NaH Reacţia metalelor alcaline cu apa sau alcoolii este o reacţie energică (reacţia creşte în violenţă odată cu coborârea în grupă). 2005). Potasiul este elementul care se găseşte în cantitatea cea mai mare în plante. Rubidiul şi cesiul. calciu (Ca). Sodiul este determinant primar al volumului lichidului extracelular. sodiul şi potasiul se păstrează sub parafină sau petrol. Absorbţia sodiului în intestinul subţire joacă un rol important în absorbţia clorului. În organismul uman. ceea ce conduce la reducerea intensităţii procesului de transpiraţie. este implicat în transportul. vacuole şi citoplasmă. În organismele multicelulare. în cantităţi mici sub formă de săruri anorganice (cloruri. sulfaţi. cesiul şi franciul în fiole de sticlă vidate. Litiul nu se găseşte în mod normal în organismele vii. Elementele grupei a II-a. Din punct de vedere biologic. Din punct de vedere fiziologic sodiul intervine în: creşterea presiunii osmotice a sucului vacuolar. iar rubidiul. la cald. echilibrele acido . reprezentantul unei grupe de oxizi cunoscuţi sub denumirea de „pământuri” (Albu et Brezeanu. beriliu (Be). 1974). cu o abundenţă naturală mai scăzută. ce conduce la obţinerea de hidroxizi alcalini puternici şi respectiv alcoxizi. inclusiv al volumului sângelui. precum şi în biosinteza substanţelor proteice. stimularea absorbţiei ionilor de potasiu la unele plante.3. Se găseşte în cantităţi mici în lichidul extracelular şi în plasma sanguină. Un număr de mecanisme fiziologice care reglează volumul şi presiunea sângelui funcţionează în sensul ajustării conţinutului de sodiu prin bioreceptori din sistemul circulator. deoarece oxizii şi hidroxizii reprezentanţilor caracteristici ai acestei grupe au o comportare intermediară între cei ai metalelor alcaline şi ai aluminiului. În reacţia cu oxigenul. stimulează biosinteza proteinelor şi activitatea unor enzime (fosfoenolpiruvat). datorită efectului său asupra balanţei hidrice. sub formă de săruri anorganice localizate în organele tinere şi în ţesuturile de susţinere ale plantelor mature (Zamfirache. glucozei şi apei. depozitarea şi biosinteza glucidelor. Potasiul este activator al multor enzime.bazic şi osmotic din organismul uman. bariu (Ba) şi radiu (Ra).2. Ca urmare. citraţi. Grupa IIA (2) Grupa a doua din sistemul periodic este alcătuită din elemente care se mai numesc elemente alcalino-pământoase. cationii de sodiu menţin în limite normale balanţa hidrică. aminoacizilor. stimulează fotosinteza şi reglează permeabilitatea membranelor citoplasmatice. Sodiul şi potasiul se oxidează în aer mai rapid decât litiul. magneziu (Mg). De asemenea. Sodiul se găseşte în organismele vegetale. Rolul fiziologic principal al potasiului în organismele vegetale este de osmoreglator. Este motivul pentru care litiul. Aceste două elemente sunt considerate moderat toxice Franciul este un element radioactiv. prezente în plasma celulară şi în electroliţi.Baze teoretice ale chimiei 2Na + 2NH3 = 2NaNH2 + H2 Metalele din grupa IA (1) a sistemului periodic reacţionează cu hidrogenul. potasiul participă la reglarea potenţialului de membrană şi a pH-ului celular. Indispensabil pentru viaţa plantelor. împreună cu anionii de clor. Sărurile de litiu sunt utilizate în psihiatrie pentru tratarea depresiei maniace. în general. sodiul este cel mai răspândit cation din lichidul extracelular. nu au fost găsite în sistemele biologice. tartraţi) care se acumulează în apoplast. în cantităţi mici. RbO2. stimularea creşterii. pompa ionică Na/K este cel mai important mecanism pentru controlul potenţialului electrochimic. participând la absorbţia apei prin rădăcini. cele mai importante elemente dintre matalele alcaline sunt sodiul şi potasiul. au 2 33 . 6. Potasiul este principalul cation din lichidul intracelular. Ele sunt. iar rubidiul şi cesiul iau foc. Controlul fin al potenţialului membranelor celulare este important pentru multe funcţii importante ale organismului. CsO2) Ionii metalelor alcaline sunt foarte importanţi pentru funcţionarea normală a sistemelor biologice.

şi reprezintă un factor important în activarea factorilor de coagulare a sângelui. M + 2H2O = M(OH)2 + H2 Metalele alcalino-pământoase se combină. fiecare la altă temperatură. Spencer et al. necesită prezenţa magneziului pentru biosinteză. prin membranele celulare şi ca urmare. În general. secreţia de hormoni. Este necesar. cum ar fi insulina. În cazul organismelor vegetale. stronţiul şi bariul reacţionează cu apa. 1999. care nu respectă tendinţa de variaţie continuă a proprietăţilor). Magneziul este implicat în transportul activ al ionilor. transmiterea impulsurilor nervoase. beriliul este un element toxic. lipidic şi proteic. care sunt baze puternice. Acest element are rol structural. Calciul controlează activitatea musculară. în ţesutul muscular. contracţia musculară şi ritmul cardiac. beriliul este foarte greu accesibil sistemelor biologice. esenţiale pentru organismele vii. Calciul este extrem de important pentru organismele animale reprezentând un element structural major în ţesutul dinamic osos. Ba în galben-berzui) Elementele alcalino-pământoase sunt foarte reactive. Energiile de ionizare. în plasma sanguină. Sărurile volatile ale metalelor alcalino-pământoase colorează flacăra incoloră a unui bec de gaz (Ca în roşu-cărămiziu. smalţul dinţilor. sunt mai dure decât elementele alcaline şi prezintă densităţi mai mari decât ale acestora. pentru a dobândi configuraţia stabilă de gaz rar. iar beriliul şi magneziul participă la această reacţie la cald. ATP-ul. fiind implicat în mai mult de trei sute de reacţii metabolice esenţiale (Shils. 2 34 . ceea ce le face extrem de reactive şi de aceea doar beriliul şi magneziul se pot păstra în aer. Astfel de reacţii sunt cele din metabolismele glucidic. elementele grupei a doua nu se găsesc în natură în stare liberă. este implicat în reglarea pH-ului celular. rezultând hidroxizii corespunzători. de asemenea. rezultă BaO2) M + S = MS 3M + N2 = M3X2 6M + P4 = 2M3P2 M + 2C = MC2 (în cazul Be. molecula care furnizează energie pentru cele mai multe procese metabolice. Activitatea unor enzime şi sisteme enzimatice este dependentă de prezenţa magneziului.Baze teoretice ale chimiei electroni în stratul de valenţă şi configuraţia electronică ns . menţinerea presiunii sanguine. în conducerea impulsurilor nervoase. precum şi a pompei ionice Mg/Ca. intră în structura clorofilei. la rece. din punct de vedere fiziologic. este activator al unor enzime. cu degajare de hidrogen.. cu nemetalele: M + X2 = MX2 (X-halogen) 2M + O2 = 2MO (în cazul Ba. Concentraţia sa în sânge şi lichidele extracelulare trebuie menţinută între anumite limite. în membrane celulare şi în cromozomi. Elementele acestei grupe au tendinţa accentuată de a ceda cei doi electroni de pe ultimul strat electronic. pentru funcţionarea normală a organismului. De asemenea glutationul. precum şi temperaturile de topire şi de fierbere. care participă la multe reacţii de sinteză. Conductibilitatea electrică a cestor elemente este redusă. sunt superioare metalelor alcaline şi scad in grupă (excepţie face magneziul. Datorită reactivităţii mari. Toate elementele alcalino-pământoase au starea de oxidare +2. antioxidant important. 1994). rezultă Be2C) Din cauza solubilităţii sale extrem de scăzute. Sr în roşu-carmin. celelalte elemente din grupă se păstrează doar sub ulei de parafină sau petrol. precum calciul şi potasiul. Calciul. în lichidul cefalo-rahidian etc. pentru activitatea optimă a unor proteine şi enzime. magneziul activează procesele de formare ale organelor de rezervă. Magneziul joacă un rol important în structura şi funcţionarea organismului uman. cochiliile scoicilor sau membranele celulare. fiind prezent în sistemul osos. printre care sinteza acizilor nucleici şi sinteza proteinelor. există sub formă de complex cu magneziul (MgATP). Magneziul şi calciul sunt elemente foarte răspândite. cedând cei doi electroni de valenţă şi formând compuşi ionici care conţin cationi de forma M2+ (M-simbolizare generală a unui metal). Elementele alcalino-pământoase sunt argintii în stare neoxidată (cu excepţia beriliului).

caracter amfoter în stări de oxidare medii şi caracter acid în stări de oxidare superioare. care prezintă numeroase particularităţi. Se caracterizează prin prezenţa orbitalilor d sau f. 35 . VIIB (10). argint (Ag are +I şi mai rar +II). are izotopii radioactivi. are rol de activator al unor enzime şi sisteme enzimatice. primele elemente ale fiecărei serii formează mai uşor compuşi stabili comparativ cu ultimele elemente. conducând la fărâmiţarea metalului. et al. Metalele tranziţionale din grupa IIB (12) zinc (Zn). Elementele tranziţionale sunt metale tipice. VIB (6). şi au configuraţia electronică a stratului de valenţă (n-1)d1÷10ns2. care au substraturile d şi s complet ocupate cu electroni. Unele dintre elementele tranziţionale reacţionează cu oxigenul. deoarece reprezintă structuri ideale pentru stocarea oxigenului. Elementele tranziţionale f formează două serii de câte 14 elemente numite lantanide şi respectiv. mercur (Hg).. agenţi de transfer ai electronilor. IVB (4). Cu excepţia elementelor din grupa IB (11). Radiul este un element rar. valoarea maximă a stării de oxidare a elementelor tranziţionale este dată de numărul grupei din care fac parte (notaţia cu cifre romane). prezintă luciu metalic şi duritate superioară metalelor din grupele principale. rezultând compuşi ionici. În general. Calciul are efect stimulator asupra proceselor biosintetice de la nivelul mitocondriilor (Carnieri. 6. compuşii lor fiind utilizaţi în medicină. Metalele nobile (Au. Mulţi dintre compuşii de acest tip sunt coloraţi datorită posibilităţilor de tranziţie a electronilor d care determină capacitatea de a absorbi în spectrul vizibil la anumite lungimi de undă. Compuşii coordinativi sunt importanţi din punct de vedere biologic.4. conducând la obţinerea de oxizi care funcţionează uneori ca o peliculă protectoare (Cr. catalizatori sau medicamente. Oxizii şi hidroxizii metalelor tranziţionale au caracter bazic în stări de oxidare mici. aur (Au are +I şi +III). urmat de cupru). are rol important în osmoreglare etc. VIIIB (8). cupru (Cu are +I şi +II). Compuşii ionici ai metalelor tranziţionale au proprietăţi paramagnetice (prezintă magnetizaţie proporţională şi de acelaşi sens cu intensitatea câmpului magnetic în care se află). care sunt combinaţii complexe stabile. Majoritatea elementelor tranziţionale prezintă mai multe stări de valenţă. VIIB (7). Pd) nu reacţionează cu oxigenul.2. VIIIB (9). Configuraţia ultimului strat electronic este (n-2)f1÷14(n-1)d1ns2. cationii sunt de multe ori ioni complecşi. VB (5). IB (11) şi IIB (12) situate între grupele IIA (2) şi IIIA (13). fiind atacate numai de agenţi oxidanţi puternici. toxici pentru organismele vii. Co). iar alteori acţionează continuu (Fe). parţial ocupaţi cu electroni. în care ionii metalelor tranziţionale sunt înconjuraţi de un anumit număr de molecule sau ioni care se numesc liganzi. Metale tranziţionale Metalele tranziţionale alcătuiesc grupele IIIB (3). Ni. Metalele tranziţionale reacţionează cu nemetalele. Tranziţionalele de tip d sunt dispuse în patru serii. Elementele tranziţionale formează compuşi de coordinaţie. cum ar fi apa regală (amestec de acizi clorhidric şi azotic concentraţi. Pt. ceea ce permite împărţirea lor în metale tranziţionale d şi metale tranziţionale f.G. 1987). în raport de 3/1). În aceste combinaţii. au temperaturi de fierbere şi de topire mari.Baze teoretice ale chimiei Funcţiile calciului în plante sunt legate de relaţia dintre factorii de mediu şi creşterea şi dezvoltarea acestora. care sunt mai puţin reactive. actinide. funcţionează ca elemente divalente. sunt bune conducătoare de căldură şi electricitate (cel mai bun conducător termic şi electric este argintul. Reactivitatea chimică a metalelor tranziţionale variază semnificativ. Stronţiul şi bariul nu se întâlnesc în sistemele biologice. Ag. cadmiu (Cd). E.

deficienţa în vanadiu conduce la încetinirea procesului de creştere. este un microelement important şi util. In plante. ca urmare. catalaza şi peroxidaza sunt enzime Fe-dependente. fiind implicat în metabolismul glucozei. xantinoxidaza. 1999). În cazul organismelor animale. o formă biologic activă a cromului. În organismul uman. iar ribonucleotid reductaza este implicată în sinteza ADN-ului. evidenţiem rolul unora dintre ele în organismele vii. La plante. literatura de specialitate menţionează implicarea vanadiului în procesele de creştere. Vanadiul este un microelement important pentru unele specii animale şi vegetale. Astfel. Se sugerează. de asemenea. participă la transportul (prin intermediul hemoglobinei) şi stocarea (în molecule numite mioglobină) oxigenului în sângele şi ţesuturile mamiferelor. Organismul uman utilizează cromul. determină. în special drept cofactor enzimatic (nitratreductaza.. utili în procesele oxidoreducătoare. De asemenea. manganul are rol important în anumite procese fiziologice. proteinelor şi lipidelor prin intermediul citocromilor (specii alcătuite dintr-un complex cu fier. Fierul participă la oxidarea carbohidraţilor. Este. 1969). În cazul organismelor animale. drept stimulator al activităţii miocardului şi creşterii masei musculare în general. Beard et Dawson. Manganul. Benzschawel. (Zamfirache. 2002). de biosinteză a clorofilei şi pigmenţilor carotenoidici. posibilitatea ca vanadiul să înlocuiască molibdenul în procesul de fixare a azotului pe cale microbiologică (Singht et al. Fierul este un micronutrient cu rol major in celulele organismelor vii. favorizează acumularea azotului în nodozităţile radiculare de la plantele leguminoese. denumit hem. şi o proteină) din calea transportoare de electroni. cât şi plantelor. de asemenea. Lipsa sau slaba aprovizionare a plantei cu mangan are drept consecinţă diminuarea rezistenţei rădăcinilor la infecţii patogene (Marschner. de asemenea. cunoscut ca element care influenţează pozitiv procesul de fotosinteză şi. cât şi al animalelor. Molibdenul este un microelement care funcţionează drept cofactor pentru enzime care catalizează transformări chimice importante. fierul este absorbit sub formă de ioni (Fe2+ sau Fe3+). precum şi la deteriorarea procesului de reproducere. drept constituent al unor enzime şi activator al altora. precum şi acumularea proteinelor în frunze. În cazul organismului uman. atât în cazul plantelor. sporirea efectelor insulinei (Vincent. intră în structura unor enzime şi proteine complexe. atât animalelor. Cromul este un element care are influenţe benefice în cantităţi extrem de mici. 1985). Este implicat în biosintezele clorofilei şi pigmenţilor carotenoidici şi în procesele de fotosinteză şi de fixare a azotului. molibdenul este un ultramicroelement util. Manganul are rol de cofactor al multor enzime implicate în metabolismul organismelor vegetale. cu rol în metabolismul medicamentelor şi toxinelor (Beedham. participă la intensificarea procesului respirator etc. care catalizează scindarea nucleotidelor şi care contribuie la capacitatea antioxidantă a sîngelui. 2005). odată cu creşterea conţinutului de glucoză din sânge. Pentru plante. superoxid dismutaza Mn-dependentă este principala enzimă antioxidantă din mitocondrii. enzime cu rol important în metabolismul carbohidraţilor. 1978). şi aldehidoxidaza. cu rol important în îndepărtarea unor specii reactive de oxigen. participă la reacţiile de oxido-reducere. vanadiul este implicat în dezvoltarea oaselor. datorită capacităţii lor de a trece reversibil dintr-o stare de oxidare în alta. cele mai vulnerabile organite celulare la stresul oxidativ. enzime şi sisteme enzimatice (Fairbanks. 1997). a cărei structură nu este deocamdată cunoscută. De exemplu. Fierul este activator unor enzime şi. Titanul se pare că are efecte benefice minore în organismele vegetale. 2000). împreună cu zincul. ca ultramicroelement. La anumite specii. aminoacizilor şi colesterolului (Nielsen. 1999. xantinoxidaza). nitrogenaza. În organismul uman este component esenţial a sute de proteine complexe. molibdenul este cofactor pentru trei enzime: sulfitoxidaza. care este implicată în metabolismul aminoacizilor cu sulf.Baze teoretice ale chimiei Considerând elementele tranziţionale în ordinea din tabelul periodic. precum şi în cel de biosinteză a clorofilei la algele verzi unicelulare (Meisch. care poate să apară în sistemele biologice în mai multe stări de oxidare. cuprul şi fierul activează biosinteza clorofilei. 36 .

stimulează metabolismul animal şi vegetal. cum ar fi ureaza sau hidrogenaza. unde există ca microelement sub forma ionilor cuproşi şi cuprici. în plus. Vitamina B12. 1996). glutamatdehidrogenaza. Este important. De asemenea. El. proteinele de depozitare (metalotioneinele) sau metaloenzimele care conţin cupru (cuproenzime. superioare. în special în cazul leguminoaselor. cu rol activator al unor alte enzime (arginaza. în formă disponibilă din punct de vedere biologic. În cazul plantelor. catalaza. unde concentraţia normală de zinc este de 0. Ca şi manganul. deoarece are efecte benefice asupra funcţionării ficatului şi rinichilor. cobaltul este necesar formării fixatoare de azot atmosferic şi. mulţi oameni de ştiinţă consideră nichelul un micronutrient indispensabil sănătăţii omului. În cazul organismelor vegetale. o protejează de degradarea timpurie. cum ar fi citocrom oxidaza. Este bioconstituent al unor metaloenzime (carboxipeptidaza. Cuprul îndeplineşte funcţii antioxidante în diferite ţesuturi şi fluide. nichelul este component al unor enzime. cobaltul sunt importante pentru funcţionarea normală a celulelor. precum şi cofactor. cum ar fi insulina sau hormoni gonadotropi hipofizari. enolaza.Baze teoretice ale chimiei Cobaltul este un microelement esenţial pentru multe specii animale şi vegetale. Zincul este un microelement esenţial pentru organismele vii. Cuprul participă la funcţionarea normală a organismelor vii.). 1999). deoarece un număr de reacţii esenţiale pentru funcţionarea normală a creierului şi sistemului nervos sunt catalizate de enzime cupru-dependente. aldolaza). vitamină care este un complex de coordinare al cobaltului. Cuprul participă la funcţionarea mecanismelor de protecţie a organismelor animale de efectele dăunătoare ale unor substanţe chimice. superoxid dismutaza. intervine în biosinteza clorofilei pe care. ARN-polimeraza. Pentru plantele stimulator al creşterii nodozităţilor radiculare sub formă ionică sau (Zamfirache. acest element este implicat în activitatea fotosintetică a plantelor.. menţine elasticitatea vaselor de sânge şi pielii şi. în funcţionarea sistemului nervos central. precum şi de stimulator al activităţii altora (peroxidaza. lipidelor şi proteinelor. ADN-polimeraza . aminopeptidaza. 2005). alcooldehidrogenaza. de asemenea. izomeraza. La om. lizil-oxidaza. intră în structura cobalaminei. participă la producerea de substanţe care reglează presiunea sanguină şi pulsul. lactatdehidrogenaza. 1996). esenţială pentru metabolismul carbohidraţilor. ca urmare a faptului că este component al Cu-Zn superoxid dismutazei şi ceruloplasminei. 1994). în special legate de proasta funcţionare a ficatului. Alături de vitamina C. rolul său stimulator în procesele de creştere la orz şi tomate ( Burzo et al.003%. Zincul este un element indispensabil pentru plante. de asemenea. în sensul de “efector metabolic”. hexokinaza etc. Este cofactor al unor enzime (carbonic anhidraza. vitamina B12. De asemenea. fosfataza alcalină.). şi implicit. În cazul organismelor animale. fosfataza alcalină. de asemenea. susţin vitamina C în îndeplinirea rolului său. oxalacetatdecarboxilaza. dopamin-hidroxilaza. în biosinteza triptofanului şi acidului indolilacetic 37 . cuprul este legat într-o varietate de proteine cu funcţii metabolice specifice. cum ar fi proteinele de transport (ceruloplasmina sau Cu-albumina). arginaza etc. enolaza. precum şi în menţinerea sănătăţii cardiovasculare. 1982). fiind un metal cheie în activitatea unor enzime. iar excesul activează declanşarea bolii canceroase. intră în structura unor enzime (ascorbat oxidaza) şi stimulează activitatea altora (polifenoloxidaza). cobaltul este un element indispensabil datorită rolului său de (Milică et al.. carenţa acestui element favorizează apariţia şi dezvoltarea TBC-ului. Este cunoscut. De asemenea. prin întărirea sistemului imunitar (Gissen. Cercetări efectuate pe anumite animale (pui de găină. Cercetări recente evidenţiază faptul că acest element este asociat cu metabolismul lipidic şi este implicat în mecanismele protective împotriva cancerului. previn deteriorarea nervilor prin contribuţia la formarea tecii protective a acestora etc. în care ionul metalic este înconjurat de un ligand cu şase atomi donori (Cojocaru. intervine în acţiunea unor hormoni. şobolani) supuse unei diete lipsite de nichel au evidenţiat faptul că acestea prezintă probleme de sănătate. tirozinaza. precum şi datorită abilităţii sale de a accepta şi ceda cu uşurinţă electroni (Linder et Hazegh-Azam. participă de chelaţi la intensificarea activităţii unor enzime specifice nodozităţilor Nichelul este un microelement care. este un element cu rol catalitic în procesele de oxidoreducere. Zn-Cu superoxiddismutaza). precum şi asupra sistemelor osos şi nervos.

indiul şi taliul au puncte de topire inferioare aluminiului şi greutăţi specifice superioare acestuia. În grupă. În plus. Grupa IIIA (13) Elementele din această grupă.Baze teoretice ale chimiei (auxină). rezultând soluţii care conţin ioni metalici trivalenţi. deoarece este utilizat de un număr mic de enzime care fac parte din familia aldehidferedoxin-oxidoreductază (Kletzin et Adams. 6. borul prezentând caracter de nemetal asemănător siliciului. Aluminiul. cu configuraţia electronică generală ns 2np1. catalizează interconversia aldehidelor la carboxilaţi. este implicată în glicoliză (Mukund et Adams. care pot funcţiona în unii compusi şi cu valenta unu (InCl. conductibilitate electrică şi conductibilitate termică. prin participarea unui orbital 2p vacant.+ 3H2 Aluminiul este singurul element din grupă care reacţionează la temperatură ridicată cu azotul. taliu (Tl). Ga2O3) prezintă caracter amfoter. iar trioxidul de taliu (Tl2O3) prezintă caracter puternic bazic. trioxidul de indiu (In2O3) prezintă caracter bazic. 2005). Toate elementele grupei reacţionează energic cu moleculele de halogeni (X2). conducând la obţinerea de halogenuri trivalente (excepţie TlX): 2M + 3X2 = 2MX3 Taliul poate funcţiona şi ca element monovalent formînd TlX. O proprietate interesantă a galiului este temperatura sa de topire forte scăzută (29. trioxizii de aluminiu şi galiu (Al2O3. TlCl). enzimă care aparţine acestei famili. În privinţa borului.5. al unor vitamine. aluminiu (Al). Galiul. taliul formează un oxid toxic (Tl2O) în care metalul este monovalent. comparativ cu elementele din primele două grupe principale. Studii experimentale recente evidenţiază rolul acestui element în metabolismul unui organism marin care trăieşte într-un mediu tipic. In2O. Metalele din grupă (M) reacţionează cu oxigenul din aer. cercetări recente consideră că gliceraldehid-3-fosfatferedoxin-oxidoreductaza. în reglarea metabolismelor glucidic. în general. 2M + 6H+ = 2M3+ + 3H2 Taliul este singurul metal din grupă care se găseşte sub formă de ioni monovalenţi în soluţiile acide. Reactivitatea elementelor din această grupă este mai scăzută. 2000). 1995). galiu (Ga). proteic. În privinţa proprietăţilor fizice există deosebiri între elementele grupei.8oC). trei. bor (B). galiul şi indiul se dizolvă în acizi diluaţi. Este vorba de studiul unei anhidraze carbonice Cd-dependente (Lane et Morel. Formarea cationilor trivalenţi (E3+) necesită o energie de ionizare mare. au pe ultimul strat 3 electroni. cu excepţia indiului şi taliului. rezultând nitrură de aluminiu: 2Al + N2 = 2AlN 38 . Cadmiul nu este cunoscut. al acizilor nucleici.2. Comportarea sa în raport cu oxigenul din aer este dependentă de cristalinitatea probei. Caracterul oxizilor variază în grupă. Tl2O. astfel încât trioxidul de bor prezintă caracter acid (B2O3). La temperaturi ridicate reacţia este energică: 4M + 3O2 = 2M2O3 Încălzit la roşu. temperatură şi puritate. Aluminiul şi galiul reacţionează cu hidroxizii alcalini în soluţii apoase formînd anioni hidroxilici complecşi: 2M + 2OH. 1996). protector. Este motivul pentru care borul funcţionează tricovalent prin hibridizare de tip sp2.+ 6H2O = 2M(OH)4. care au drept cofactor wolframul. Elementul bor mai poate funcţiona şi în stare de hibridizare sp3. de oxid. Wolframul (tungsten) are rol biologic limitat. elementele grupei prezintă în combinaţiile lor (în special halogenate şi oxigenate) valenţa maximă. dimensiunile particulelor. Aceste enzime. caracterul metalic creşte de sus în jos. Metalele din grupa prezintă luciu caracteristic. precum şi în procesele pe care le implică fixarea azotului la plantele leguminoase (Zamfirache. acoperindu-se cu un strat subţire. In mod constant. sărac în zinc (Thalassiosira weissflogii). ca având funcţii biologice. indiu (In). acesta formează cu oxigenul combinaţii covalente. din cauză că numărul de electroni de pe stratul de valenţă este mai mare.

Grupa IVA (14) Elementele din această grupă. deoarece prezenţa sa este asociată cu o bună funcţionare a sistemului osos.2. În cele mai multe organisme vegetale. în mică măsură. fără rol important în chimia carbonului (Be2C şi Al4C3).. datorită capacităţii sale de a hibridiza sp2 şi sp. Odată cu creşterea numărului atomic. la siliciu şi germaniu. deoarece este implicat în fixarea ionilor de calciu. până la 6 în cazul unor ioni complecşi ai staniului. acizilor nucleici clorofilei. a cărui configuraţie electronică este ns2np2. cresc razele atomice şi ionice ale elementelor precum şi densitatea. În organismele animale şi în special în organismul uman. caracterul metalic creşte de la carbon. în stimularea activităţii unor enzime (invertază. sunt borul şi. implicit. cu excepţia carbonului. [Pb(OH)6]2-. alterează bariera membranară care reglează schimburile între sistemul nervos central şi sistemul circulator periferic (Banks. este toxic pentru plante. Borul este un microelement necesar tuturor plantelor. organismul uman este expus continuu acţiunii acestui element. Efecte pozitive asupra creşterii sunt semnalate la speciile cu toleranţă ridicată la aluminiu. dar cel mai pronunţat se manifestă la carbon în stare hibridizată (mai importante sunt covalenţele cu el însuşi şi cu hidrogenul). punctul de topire. intervine în modificarea raportului monoglucide/diglucide în favoarea monoglucidelor. importante din punct de vedere biologic. P. iar anionul C4. Aluminiul este cel mai abundent ion metalic din biosferă. precum şi a creierului (îmbunătăţirea performanţelor legate de atenţie şi memoria de scurtă durată). De asemenea. Aluminiul. cantitatea de aluminiu este redusă. proteinelor. Prezenţa borului în organismele vegetale favorizează procesele de respiraţie şi fotosinteză.6. Creşterea caracterului metalic se manifestă prin modificarea stabilităţii hidrurilor. în cazul unor compuşi ai carbonului (H2CO3). Numărul maxim de coordinaţie al elementelor faţă de oxigen creşte de la 3. a principalelor procese fiziologice legate de utilizarea de către plante a acestor elemente. Cationul C 4+ este foarte instabil. staniu (Sn) şi plumb (Pb) au 4 electroni pe ultimul strat. Elementele grupei pot realiza legături coordinative. 39 . magneziu. efectele sale benefice fiind de ordin secundar. care sunt toxici pentru plante. prezenţa borului este legată de funcţionarea normală a metabolismului animal. [Sn(OH)6]2. produse farmaceutice etc. De asemenea. La elementele cu număr atomic mare se accentuează tendinţa de a forma cationi. Mg. Acceptarea de electroni pentru realizarea configuraţiei stabile este posibilă din punct de vedere energetic pentru elementele acestei grupe. borul este necesar în cantităţi mici. Borul inhibă. Ca) şi diminuarea absorbţiei altora (S. considerate semimetale. stimulează activitatea unor enzime etc. în fixarea azotului. în cazul unor compuşi ai germaniului şi siliciului (H3SiO4). mangan. odată cu creşterea numărului atomic. siliciu (Si). până la staniu şi plumb. zinc şi. care se deosebeşte de celelalte elemente ale grupei prin compuşii pe care îi formează. prin prezenţa sa în cantităţi mici. Carbonul este singurul element din grupă care poate forma legături duble sau triple. la 4. 1989). 6. legarea fructelor şi formarea seminţelor. precum şi în acumularea auxinelor libere. aluminiul. Starea de oxidare maximă este IV şi se manifestă în combinaţiile halogenate (EX4) şi în oxizii superiori cum ar fi CO 2 sau SiO2. punctul de fierbere. Are rol important în biosinteza glucidelor. pectinază. în intensificarea absorbţiei unor elemente (K. băuturi. având rol de acceptori de electroni. Se găseşte în plantele superioare sub formă de compuşi ai acidului boric şi complecşi organoborici. deoarece perturbă absorbţia ionilor de calciu. precum şi înflorirea. elemente cu caracter metalic. borul influenţează permeabilitatea membranelor plasmatice şi este implicat în transportul glucidelor. în creşterea rezistenţei plantelor la secetă şi ger. În cazul plantelor superioare. tirozinază). Aluminiul este de interes în metabolismul criptogamelor. nemetal tipic. magneziu şi fosfor. Elementele grupei au tendinţa de a forma covalenţe. germaniu (Ge). care are valoarea cea mai mare în cazul hidrocarburilor. este implicat în reducerea toxicităţii altor elemente minerale (P sau Cu).şi plumbului. Cl2). Similar cu grupa 13 (IIIA). Prin alimente. Se pare că acest element nu are efecte benefice asupra organismelor animale.se întâlneşte numai în două carburi metalice. carbon (C). şi în această grupă. formarea compuşilor fenolici. În cantitate mare.Baze teoretice ale chimiei Elementele grupei. urmat de siliciu în stare hibridizată (în special în compuşii săi cu oxigenul). considerat o neurotoxină.

7. siliciul este implicat în desfăşurarea normală a reacţiilor implicate în metabolismul vegetal. biosfera terestră. stare de oxidare II+) are caracter bazic. în particular. unul dintre cele mai răspândite elemente din natură. Ultimul strat conţine cinci electroni. Acest element este prezent în natură sub formă de combinaţii anorganice şi organice. Grupa VA (15) În această grupă sunt cuprinse elementele azot (N). Starea de oxidare maximă este V+ şi se manifestă rar. de stimularea absorbţiei de dioxid de carbon şi. arsen (As). efectele sale pozitive asupra cancerului şi artritei (Asai. Circulaţia complexă a carbonului între aceste rezervoare este un ciclu biogeochimic. de stimularea proceselor de germinaţie şi creştere pe substrate saline. bismut (Bi). care se datorează unor procese active de natură chimică. Acţiunea sa este legată de reducerea transpiraţiei cuticulare. Poziţia elementelor din grupa VA în raport cu gazele rare nu permite. deoarece intră în constituţia oaselor. unghiilor etc. manifestarea tendinţei de a forma ioni negativi.2. 6. hidro-ecosfera şi litosfera. de intensificarea procesului de fotosinteză etc.5 x 10 11t în dioxidul de carbon atmosferic. rezultă oxizi: 2M + O2 = 2MO M + O2 = MO2 În cazul staniului. Atomii elementelor din această grupă nu formează combinaţii ionice. care se găsesc în patru rezervoare majore interconectate: atmosfera. Expunerea îndelungată la săruri solubile sau compuşi cu proprietăţi oxidante ale plumbului determină apariţia de nefropatii şi suferinţe abdominale. în anumite condiţii. Siliciul este al doilea element ca abundenţă în scoarţa terestră (după oxigen). deoarece în cazul acestor două elemente (elemente grele) se manifestă fenomenul de ecranare a nucleului. implicit. deoarece repulsia datorată electronilor atomilor 40 . Elementele grupei au rol biologic important. iar monoxidul de staniu (SnO. rolul de a reduce efectele negative ale aluminiului. fizică. Informaţiile legate de rolul biologic al plumbului sunt foarte puţine. Staniul este implicat ca microelement în funcţionarea normală a unui număr restrâns de organisme animale.Baze teoretice ale chimiei Fiind nemetale. de 420 x 10 11t (Öpik. iar în straturile superioare ale mărilor şi oceanelor. În cantităţi mici. precum şi protecţia organismelor de radiaţiile UV. este esenţial pentru toate sistemele vii. numai în cazul unor derivaţi halogenaţi de forma EX5 (E = element). Cercetări la nivel molecular au evidenţiat rolul acestui element de stimulator al sistemului imunitar şi. proprietate întâlnită şi în cazul germaniului (acid foarte slab). cu halogenii. de creşterea rezistenţei mecanice. Elementele grupei reacţionează. datorat numărului mare de straturi electronice. şi are. în anumite condiţii. carbonul şi siliciul pot forma acizi. geologică şi biologică. rezultând tetrahalogenuri (în cazul plumbului rezultă PbX2): M + 2X2 = MX4 În aer sau în oxigen. El este un metal toxic ce poate distruge conexiunile nervoase. iar monoxidul de plumb (PbO. putând exista în soluţie numai cationi Sb3+ şi Bi3+. ligamentelor. părului. stare de oxidare IV+) are caracter slab acid. 2005). în special în organismele tinere. Plumbul are acţiune inhibitoare asupra unor enzime implicate în biosinteza hemului(α-aminolevulinat dehidrataza şi ferochelataza) determinând apariţia anemiei. de asemenea. de creşterea rezistenţei pasive a plantelor la agenţi patogeni. În reacţie cu hidrogenul. având configuraţia ns2np3. fosfor (P). elementele din această grupă formează hidruri. Germaniul este un microelement implicat în eliminarea şi neutralizarea substanţelor toxice. în general. Pentru anumite bacterii şi alte forme de viaţă. Rezervele enorme de carbon sunt estimate a fi de 7. Este important pentru organismele animale. stibiu (Sb). dioxidul de staniu (SnO2. Carbonul. stare de oxidare II+) are caracter amfoter. a căror stabilitate scade de la carbon la plumb. 1989). stare de oxidare IV+) are caracter acid. Dioxidul de plumb (PbO 2. cum ar fi metalele grele şi radicalii liberi. siliciul este esenţial din punct de vedere fiziologic şi metabolic. în funcţie de condiţiile de reacţie.

PH4+). punctul de fierbere. Azotul este un element esenţial în organismele vii. a proteinelor de rezervă. În stare de oxidare 5. cu participarea celor trei electroni p de valenţă. prezintă multe astfel de modificaţii. care se realizează în citoplasmă. La atomul central există o pereche de electroni neparticipanţi. Transformările azotului şi compuşilor săi în natură se realizează printr-un proces biochimic ciclic. în timp ce fosforul. în stare hibridizată poate realiza legături duble sau triple. punctul de topire. anhidridele azotoasă (N2O3) şi azotică (N2O5) reacţionează cu apa. El trebuie transformat în compuşi utilizabili sau fixat pentru a putea fi folosit. fosfuri şi arseniuri metalice. Azotul nu prezintă modificaţii alotropice. Solubilizarea este realizată de 41 . N2O3 şi P2O3 sunt anhidride. a acizilor nucleici. oxoacizii sunt oxidanţi. numărul maxim de coordinaţie al azotului este 4. As3. Elementele fosfor şi arsen prezintă în oxiacizii lor număr de coordinaţie 4 (H3PO4. dacă azotul se află în raport optim cu fosforul şi potasiul. caracterul nemetalic scade odată cu scăderea caracterului acid al oxizilor. Procesele de creştere şi dezvoltare ale organismelor vegetale se desfăşoară în condiţii normale. P3-. proprietate mai accentuată în cazul azotului.Baze teoretice ale chimiei este atât de mare. tăria lor diminuând de la azot la arsen. Odată cu creşterea numărului atomic. azotul este implicat în biosinteza proteinelor. încât nucleul nu mai poate atrage alţi trei electroni necesari completării învelişului electronic exterior. În oxizii sau oxiacizii săi. Ionii N3-. singurul element gazos din grupă. azotul este al patrulea element mineral ca abundenţă şi unul dintre cele mai importante ca implicare în nutriţia minerală. a căror stabilitate scade de la azot la arsen. Faţă de hidrogen şi radicali organici.există numai în stare solidă în unele azoturi. Azotul molecular din atmosferă nu poate fi utilizat direct de organismele vii. arsenul şi stibiul. macromolecule biochimice care transportă informaţia genetică. a clorofilelor etc. spre deosebire de celelalte elemente ale grupei. Astfel. elementele grupei VA formează combinaţii de tipul EH3 (hidruri). Oxiacizii în care elementele se află în stare de oxidare 3 sunt agenţi reducători. raza ionică. iar Bi2O3 are caracter bazic. As3PO4). Capacitatea de a forma legături triple explică existenţa moleculelor N2. Contrar celorlalte elemente. se deosebeşte de celelalte elemente ale grupei. având rol de donori de electroni. raza atomică. El intră în structura proteinelor citoplasmatice. combinaţii care în soluţie hidrolizează: Mg3N2 + 6H2O = 3Mg(OH)2 + 2NH3 Co3P2 + 6H2O = 3Co(OH)2 + 2PH3 Atomii elementelor din această grupă au tendinţa de a forma legături covalente. azotul are numărul maxim de coordinaţie 3 (HNO3). care poate coordina H+. Fosforul este un alt element al grupei. In urma reacţiei cu hidrogenul. cât şi cel mineral sunt insolubili. denumit ciclul azotului. în săruri de amoniu sau tetraalchilamoniu. care există ca agregate mari ce conţin legături simple. În metabolismul vegetal. Reacţia cu oxigenul a elementelor grupei conduce la obţinerea de anhidride. important pentru creşterea şi dezvoltarea organismelor vii. Prezenţa perechii de electroni neparticipanţi determină capacitatea elementelor din această grupă de a realiza legături coordinative. cum ar fi azotul sau carbonul. Bazicitatea hidrurilor scade în grupă de la azot la arsen. Azotul. cloroplaste şi mitocondrii. rezultând acid azotos (HNO2) şi acid azotic (HNO3). As2O3 şi Sb2O3 au caracter amfoter. Bismutul în stare solidă are structură metalică. a enzimelor. deoarece poate să formeze compuşi în toate stările de oxidare de la 1 la 5. Electronegativitatea scade in grupă de la azot la bismut. odată cu creşterea numărului de ordine. cresc densitatea. în stare solidă. deoarece intră în alcătuirea aminoacizilor. a proteinelor membranare. În organismele vegetale. În grupă. unităţi structurale fundamentale ale moleculelor de proteine şi acizilor nucleici. combinaţii de tipul: 4E + 3O2 = 2E2O3 4E + 5O2 = 2E2O5 Prin reacţia anhidridelor cu apa rezultă acizi: E2O3 + H2O = 2HEO2 E2O5 + H2O = 2HEO3 În cazul azotului. rezultând ioni oniu (NH4+. Atât fosforul organic. fosforul nu se găseşte decât în sol.

2. şi telur pot forma legături coordinative. glicoliză sau fotofosforilare). sulf). în cazul plantelor. din cauza sarcinii nucleare mari în raport cu raza atomică relativ mică. punctele de topire. fosforul intră în structura fosfolipidelor. sau prin intermediul microorganismelor care excretă acizi organici sau chelaţi. seleniu. în special ai oxigenului. razele atomice şi razele ionice cresc de la oxigen la telur. în care elementele grupei sunt divalent negative. carbon) oxigenul poate forma legături simple şi duble. pe care pot fi promovaţi electronii exteriori. intră în constituţia nucleotidelor. elementele grupei pot prezenta starea de oxidare maximă şase. conţin şi orbitali de tip d. maturare a fructelor etc. Comportarea diferită a oxigenului. În stare de oxidare III. de asemenea. fiind implicaţi. păstrează şi transportă energia liberă (în procese de fosforilare oxidativă. Omologii oxigenului. la semimetalic (seleniu. Arsenul se găseşte în cantităţi mici în toate ţesuturile animale şi vegetale. Grupa VIA (16) Elementele acestei grupe. la care numărul cuantic principal este mai mare decât 2. caz în care intervin cei doi electroni p necuplaţi.bazic al organismului. Atomii elementelor îşi pot completa octetul şi prin formarea a două covalenţe.8. sulful (S). corespunzătoare numărului grupei. Anionii fosfat reprezintă constituenţi minerali ai ţesutului osos (sub formă de fosfaţi de calciu). Cu elementele electropozitive. Compuşii cu fosfor trivalent sunt toxici pentru organismul animal. acizilor nucleici şi altor biomolecule simple sau complexe. oxigenul reacţionează cu toate elementele. formînd tioacizi. componenţi structurali principali ai membranelor celulare. Celulele vii utilizează fosforul pentru transferul energiei celulare de la procese exergonice la procese endergonice. Sub formă de anion fosfat. Cu excepţia oxigenului. De la plante. Configuraţia electronică a ultimului strat este ns2np4. fosforul este preluat din sol de către plante. oxigenul (O2). masele atomice. atât în stare elementară. scăzând în acelaşi sens caracterul electronegativ al elementelor. fosforul este preluat de animale. Fosforul este un element de importanţă vitală pentru metabolismul celular al tuturor formelor de viaţă. sulful poate înlocui oxigenul. Cu elementele vecine din perioada 2 (azot. prin intermediul acidului adenozin trifosforic (ATP) care captează. În aceste combinaţii. În grupă.Baze teoretice ale chimiei fosfataze. punctele de fierbere. 6. există în ţesutul muscular al vertebratelor. Fosforul este recunoscut. Perechile de electroni care participă la realizarea acestui tip de legături sunt perechile de electroni din orbitalii exteriori s sau p şi uneori d. enzime prezente în rădăcini. ci hibridizate. De asemenea. arsenul este toxic pentru organismul animal. seleniul (Se). este datorată faptului că electronii de pe ultimul strat sunt legaţi puternic. Datorită potenţialului mare de ionizare (314 kcal/mol). formează combinaţii ionice. Anionii fosfat şi unii esteri ai acidului fosforic sunt prezenţi în toate celulele animale. pentru participarea sa la menţinerea echilibrului acido. în care sulful are rol de acceptor de electroni. pot avea şi rol de accepori de electroni. cu excepţia fluorului (singurul element mai electronegativ decât oxigenul) unde este în stările de oxidare +1 sau +2 (F2O. Este motivul pentru care combinaţiile în care elementele grupei prezintă covalenţe mai mari decât 2 nu provin din stări fundamentale ale atomilor. Tendinţa generală este de acceptare a doi electroni. şi poloniul (Po) au pe stratul de valenţă şase electroni. telurul (Te). având rol de donori de electroni. Sub formă de fosfaţi. în sistemul tampon sanguin. translocat prin tulpini şi depozitat în organele tinere şi seminţe. acest element stimulează procesele de înflorire. FO). telur) şi metalic (poloniu) se observă în multe dintre proprietăţile acestor elemente. de asemenea. fructificare. fiind absolut necesari desfăşurării normale a proceselor metabolice. pentru realizarea configuraţiei stabile a celui mai apropiat gaz rar din sistemul periodic al elementelor. 42 . formând compuşi în care funcţionează în starea de oxidare –2. Atomii elementelor din această grupă. cât şi în combinaţiile sale. Atomii elementelor sulf. Tendinţa de a trece de la caracterul nemetalic (oxigen. proprietate care se manifestă în cazul oxoacizilor. În plus.

cu care nu reacţionează. în timp ce această stare este realizată de celelalte elemente ale grupei la temperaturi mai mari decât punctele lor de fierbere. existând sub formă de apă. a halogenilor şi a metalelor nobile. Importante în structura proteinelor sunt punţile disulfidice dintre reziduurile de cisteină (de exemplu. Moleculele de apă. care EO2 + HOH = H2EO3 (H 2SO3) prin reacţia cu apa conduc la obţinerea de acizi: EO3 + HOH = H2EO4 (H2SO4) Reacţia elementelor grupei cu metalele alcaline şi alcalino-pământoase conduce la obţinerea de compuşi ionici: oxizi. ozonul (O3). rezultă compuşi de forma EO2 şi EO3. seleniuri şi telururi Oxigenul este. rezultând dioxid de carbon. se petrec tot în prezenţa oxigenului. oxigenul există în stare diatomică. spre deosebire de hidrurile celorlalte elemente din grupă. din punct de vedere cantitativ. Echilibrul dintre producerea şi consumul de oxigen este controlat prin procese biologice şi geologice. 43 . În organismele animale. care are rolul de a proteja organismele vii de efectele nocive ale radiaţiilor cu lungimi de undă mici. sulfaţi. în straturile superioare ale atmosferei. de asemenea. cu toate celelalte elemente din sistemul periodic. cum ar fi poluarea şi radiaţiile dăunătoare. Sulful este un element esenţial pentru organismele vii.Baze teoretice ale chimiei În condiţii normale de temperatură şi presiune. în funcţionarea normală a ficatului şi în încetinirea procesului de îmbătrânire. Prin putrezire. Toate elementele grupei există în mai multe forme alotropice. Plantele verzi. caracter care se intensifică în grupă odată cu creşterea volumului atomic. algele şi anumite microorganisme preiau dioxidul de carbon. silicaţi. Diferitele tipuri de combustii. Sulful are rolul de a proteja celulele împotriva factorilor dăunători. în cazul elementelor în stare solidă.. asigurând respiraţia organismelor aerobe. substanţe care reintră în circuitul general al substanţelor naturale. Sulful intră în structura unor vitamine (tiamina. dioxidul de carbon. importanţa sulfului în biosinteza cofactorilor şi situsurilor active vitale din proteine şi. Cu excepţia gazelor rare. oxizi. aceşti compuşi prezintă caracter slab acid. pe de altă parte. Cu excepţia apei. precum şi putrezirea organismelor după moarte. Ca urmare. formând compuşi de forma EH2. oxigenul reprezintă aproximativ 20% din atmosfera terestră. apă şi energie. Oxigenul este un element esenţial pentru viaţa pe planetă. În urma reacţiei cu oxigenul. cu care nu se combină în mod direct. păr şi unghii. reprezentând în acelaşi timp şi o barieră termică. 2005). hidrogenul sulfurat sau amoniac. În urma acestui proces se eliberează oxigen în atmosferă. rolul său în mecanismele complexe în care este implicat (Akabayov et al. în cazul proteinei-hormon insulină). În stare liberă. sub formă de dioxid de sulf. utilizată de organisme pentru diferite funcţii vitale. Ciclul oxigenului este un ciclu biogeochimic între cele trei mari rezervoare de oxigen: atmosfera. este prezent în toate polipeptidele. biosfera şi litosfera. pentru biosinteză de glucide. sulful este prezent în structura aminoacizilor cisteină şi metionină. sulfuri. alcaloizi şi uleiuri eterice. biotina). Cercetări recente evidenţiază. pe de o parte. au o tendinţă pronunţată de a participa la realizarea de legături de hidrogen. de unde plantele pot să le absoarbă prin frunză. iar în apă reprezintă aproximativ 88%. Cel mai mare conţinut de sulf îl au keratinele prezente în epidermă. Este implicat. Sulful participă la reacţii de oxido-reducere implicate în metabolismul organismelor vii prin grupările tiolice libere sau eliberate în prezenţa biocatalizatorilor din compuşi organici (-SH din glutation de exemplu). Elementele grupei reacţionează cu hidrogenul. unul dintre cele mai abundente elemente de pe Pământ. a căror stabilitate diminuează în grupă de sus în jos. pe care îl utilizează în procesul de fotosinteză. Urme de sulf se găsesc în atmosferă. carbonaţi etc. substanţele organice se transformă în substanţe simple precum apa. oxigenul formeză oxizi. direct. şi prin variaţia structurii cristaline. care se manifestă prin diferite forme moleculare. care se petrec în strânsă legătură cu circulaţia carbonului în natură. proteinele şi enzimele care conţin aceşti aminoacizi. în cazul oxigenului. proces în urma căruia se petrece oxidarea anumitor substanţe organice. Prin acţiunea radiaţiilor UV asupra moleculei de oxigen se formează. anhidride acide.

atunci cînd seleniul este prezent în sol. Moleculele halogenilor sunt biatomice. atomii halogenilor manifestă tendinţa de completare a octetului prin acceptarea unui electron formînd anioni monovalenţi.Baze teoretice ale chimiei În viaţa plantelor. Mustacich. Elementele pot realiza şi legături coordinative prin perechea de electroni s şi perechile de electroni p din stratul exterior. iod. seleniu-dependente. Trei enzime diferite. 6. Spre deosebire de animale. În grupă.. reacţionează cu apa conform reacţiei: X2 + HOH = HOX + HX Fluorul şi iodul au unele caractere mai diferite. până la această dată. unsprezece astfel de enzime). Reacţionează cu toate metalele. Legăturile dintre atomi sunt legături covalente nepolare. imediat înaintea gazelor rare. Numărul maxim de coordinaţii este 3. clorul este un gaz galben-verzui. brom (Br). iod (I).2. Larsen. Unele dintre aceste enzime sunt antioxidante (glutation peroxidazele). 1999. EX. se accentuează afinitatea pentru electroni a ionilor complecşi. în sensul că fluorul are tendinţă mai mare de ionizare. şi selenoproteinele W din muşchi. Solubilitatea halogenilor în apă scade odată cu creşterea masei atomice. cu posibil rol în metabolismul muscular. brom. mecanisme cu implicaţii directe asupra metabolismului. odată cu creşterea masei atomice.9. În grupă. elemente având rol de donori de electroni. iar altele (tioredoxin reductazele). et Powis. Datorită poziţiei în sistemul periodic. astatin (At) şi au pe ultimul strat şapte electroni. sulful este un element indispensabil. 1999). în special (Holben et Smith.+ Br2 Pe măsură ce scade afinitatea pentru electroni a ionilor simpli în grupă. proprietate care diminuează în grupă de sus în jos. 2Na+Br. plantele încorporează acest element în compuşi care conţin sulf. halogenii sunt înlocuiţi în ordinea fluor. 44 . Datorită acestui caracter. pot acţiona asupra hormonilor tiroidieni activându-i sau dezactivându-i. 1999. iar culoarea se închide (fluorul este un gaz de culoare galben-deschis. clor. Toleranţa plantelor la seleniu este diferită. participând la reducerea efectelor nocive ale speciilor reactive de oxigen (Ursini et al. pentru aprovizionarea căruia acestea şi-au perfecţionat mecanisme specifice. ci reacţionează energic cu aceasta: 2F2 + 2H2O = 4HF + O2 Halogenii prezintă caracter nemetalic pronunţat. 2000). proteine de transport capabile de protecţie antioxidantă a celulelor epiteliale. În combinaţiile ionice. deosebirile fiind determinate de sistemele lor de detoxifiere în legătură cu acest element. care să coreleze necesarul cu disponibilul. Cu elementele electropozitive formează combinaţii ionice. punctele de fierbere şi de topire cresc. halogenii se înlocuiesc în ordinea inversă decât în cele ionice: 2KClO3 + I2 = 2KIO3 + Cl2 Toţi halogenii. halogenii sunt oxidanţi foarte energici. pe când iodul are tendinţă mare de a forma combinaţii covalente. la lichid şi apoi la solid. Selenoproteine. Atomii elementelor îşi pot completa octetul şi prin participarea unui electron (necuplat) la formarea unei covalenţe cu elemente electronegative (EXn). cum ar fi selenoproteinele P din plasmă. Fluorul este cel mai reactiv dintre toate elementele cunoscute. penta. care la încălzire sublimează). în general. halogenii pot forma compuşi tri-. chiar aur şi platină. în combinaţiile covalente. Fluorul nu se dizolvă în apă. Cu excepţia fluorului. starea de agregare a halogenilor variază de la gaz.+ Cl2 = 2Na+Cl. iar stabilitatea lor diminuează de la clor la iod. Halogenii au miros caracteristic şi sufocant. Ca urmare. posibil şi ale vitaminei C (Holben et Smith. iodul solid cenuşiu-violet. Majoritatea fluorurilor sunt compuşi ionici.şi heptacovalenţi. Seleniul este un microelement esenţial pentru funcţionarea enzimelor seleniu-dependente. Configuraţia electronică a stratului de valenţă este ns2np5. cunoscute sub numele de selenoproteine (sunt caracterizate. afinitatea pentru electroni scade de la fluor la iod. De aceea stabilitatea acizilor oxigenaţi creşte în grupă de la fluor la iod. şi asupra proceselor de creştere şi dezvoltare. sunt în studiu. clor (Cl). Grupa VIIA (17) Elementele grupei sunt fluor (F). puternic electronegativ. Densitatea. 1998). cu excepţia fluorului. plantele nu necesită seleniu pentru supravieţuire deşi. la regenerarea unor sisteme antioxidante. bromul este un lichid brun.

cât şi pentru animale. De semenea. Clorul. Anionii de fluor. iod au rol important în organismele animale şi vegetale. în deschiderea şi închiderea stomatelor. clor. iodul se găseşte în cantităţi mici în toate organele. Prezenţa clorului a fost evidenţiată în numeroase plante inferioare şi superioare. Reactivitatea metalelor alcalino-pămîntoase. este un microelement nemetalic necesar în sinteza hormonilor tiroidieni. intervenind şi în inhibarea procesului de sinteză a pigmenţilor fotoasimilatori (Zamfirache. 2005). atât pentru plante. În general. 3. Alături de ionii de sodiu. dar se mai găseşte în oase. Importanţa biologică a elementelor din grupele V A şi VI A din tabelul lui Mendeleev. invertaza). prin translocarea sa din sistemul radicular. inhibitor al absorbţiei şi metabolizării azotului. Proprietăţi care conferă unicitate apei.4%). în intensificarea procesului de diviziune celulară la nivel foliar etc. Rolul unor metale tranziţionale în organismele vii. brom. intră în compoziţia sucului gastric (0. Rolul său este de stimulator al creşterii şi dezvoltării organismelor vegetale. Rolul său este puţin important. în special a celor horticole. De asemenea. şi activator al unor enzime (peroxidaza. asigurând pH-ul acid necesar desfăşurării reacţiilor enzimatice specifice. ci numai sub formă de combinaţii. 7. Se cunoaşte că este implicat în procesele de osmoreglare. inhibitor al biosintezei aminoacizilor şi proteinelor. 4. 2. Necesarul de fluor pentru organismele animale este asigurat din plante şi apă. fluorul se acumulează în frunze în doze diferite. nu apare liber în natură. TEST DE VERIFICARE A CUNOŞTINŢELOR 1. α-amilază). păr. Proprietăţi determinate de structura electronică a elementelor din grupa IV A a Sistemului Periodic al elementelor. Cele mai mari cantităţi se înregistrează în unele alge marine şi în unele specii de spongieri (Zamfirache. manifestă efecte stimulatoare ale sistemului respirator al plantelor. Proprietăţi ale halogenilor determinate de poziţia lor în Sistemul Periodic. În cazul plantelor. este implicat în procesele de coagulare a sângelui. care deţine un rol important în metabolismul iodului. Bromul se găseşte în unele plante şi organisme marine. în special pentru menţinerea sănătăţii dinţilor. Iodul este un microelement important. halogenii exogeni în stare gazoasă au acţiune toxică şi atacă ochii şi căile respiratorii. manifestînd efect anticoagulant. ci sub formă de halogenuri. 2005). halogenii nu se găsesc liberi.Baze teoretice ale chimiei În natură. esenţiali pentru funcţionarea normală a glandei tiroide. clorul este activator al unor enzime (adenozintrifosfatază. Fluorul este considerat un microelement important în organismul animal. dar rolul său nu este pe deplin elucidat. În concentraţii mici. Sub formă de acid clorhidric. 6. Caracteristici generale ale elementelor din grupa metalelor alcaline. Pe parcursul perioadei de vegetaţie a plantelor.3 . Pentru organismul animal. 45 . în concentraţii scăzute putând influenţa pozitiv dezvoltarea organismelor vegetale. sânge. Bromul în stare lichidă atacă pielea. în reglarea permeabilităţii celulare. În cantitate mare se găseşte în organismele merine inferioare. unghii şi copite.0. reglează echilibrul acido-bazic din organismul animal precum şi presiunea osmotică a sângelui. 5. fiind un element foarte reactiv.

ciclice sau mixte: Existenţa acestor tipuri de catene a condus la împărţirea compuşilor organici în compuşi aciclici şi ciclici. în care R reprezintă radicalul hidrocarbonat. în care X reprezintă gruparea funcţională ce conferă moleculelor o reactivitate specifică. R-X. Efectul inductiv poate fi permanent. caz în care se numeşte efect inductiv static (Is) sau temporar. caz în care se numeşte efect inductiv dinamic (Id).1. Noţiuni fundamentale de chimie organică În combinaţiile organice alături de C participă şi H. în compuşi nesaturaţi. După maximum 4 atomi de C acest efect devine nul. 7. Acest efect se numeşte efect inductiv (I). pot fi înlocuiţi cu atomi sau grupe de atomi ai altor elemente. 7. liniare. existent în starea fundamentală a unor molecule. Efectul inductiv pozitiv (+I) este determinat de X prezenţa înY moleculă a unor atomi sau grupe de atomi respingătoare de electroni iar C C cel negativ de prezenţa unor atomi sau grupe de atomi atrăgătoare de electroni: -Is +Is Elementele din aceeaşi perioadă produc un efect inductiv negativ cu atât mai mare cu cât numărul atomic (Z) este mai mare. Efectul inductiv static poate fi pozitiv sau negativ. Existenţa unui număr mare şi variat de compuşi organici este legată pe de o parte de proprietăţile atomilor de C şi H de a forma legături covalente σ stabile şi pe de altă parte pe proprietatea unică a atomilor de C de a se uni între ei în număr nelimitat pentru a forma catene stabile. Efecte electronice în compuşi organici Unul sau mai mulţi atomi de hidrogen dintr-o hidrocarbură. efectul inductiv negativ scade odată cu creşterea numărului atomic (Z). 7.Baze teoretice ale chimiei 7.1. secundari. Efectul inductiv Proprietăţile compuşilor organici sunt determinate de interacţiunile care se manifestă între R şi X.1. existent în starea activă a unor molecule.1. printr-un mecanism de inducţie electromagnetică. În grupă. ramificate. spre unul din atomii prezenţi în moleculă. se reprezintă grafic printr-o săgeată îndreptată spre atomul atrăgător de electroni şi scade odată cu creşterea distanţei faţă de atomul care-l determină. În compuşii organici care au în moleculă doar legături σ pot avea loc deplasări ale electronilor σ. Efectul electromer 46 . În funcţie de poziţia atomilor de carbon în catene aceştia pot fi primari. terţiari şi cuaternari. R-H. în compuşi saturaţi şi prin legături duble sau triple. Atomii de carbon pot fi legaţi într-o catenă prin legături simple de tip σ. Rezultă astfel derivaţi funcţionali.2.

existentă în starea fundamentală a moleculei) şi dinamic (E d . fenomen denumit efect electromer. Efectul electromer static determină polarizarea permanentă a moleculei spre deosebire de cel dinamic care dă o polarizare temporară. terţiar şi cuaternar. Efectul electromer se reprezintă prin săgeţi curbe care indică sensul de deplasare a electronilor. izomerie spaţială în care formulele sunt reprezentate spaţial 7.2. heteroatom etc. respingător de electroniC (-EsC (R R radical hidrocarbonat): ) – Y C C C R X H H H H H +Es -Es 7. atrăgător de electroni (+Es) şi negativ.are loc în cursul desfăşurării unei reacţii şi este determinat de un reactant). Noţiuni de izomerie Izomeria este un fenomen specific unor compuşi organici şi combinaţii complexe care au aceeaşi formulă brută dar proprietăţi fizice şi chimice diferite. 1.).1. Spre exemplu compusul C3H6O: CH2 CH CH2 OH CH3 CH3 CH2 CHO C CH3 alcool alilic aldehidă propionică 47 O . secundar. Este o interacţiune electronică intramoleculară datorată: • atracţiei electronilor π de către un atom din moleculă • conjugării adică interacţiunii electronilor π cu alţi electroni π dintr-un sistem cu duble legături conjugate sau cu electroni p neparticipanţi ai unui element. CH2 CH CH2 1-petenă CH2 CH3 OH CH3 CH CH CH3 CH2 CH3 2-pentenă CH3 CH2 CH2 CH CH2 OH 2-propanol 1-propanol • Izomeria de funcţiune sau epimeria – datorată faptului că substanţe cu funcţiuni organice diferite au aceeaşi formulă moleculară. izomerie plană în care reprezentarea formulelor este plană 2. CH3 CH3 CH2 CH2 CH2 CH3 CH3 CH CH2 CH3 CH3 C CH3 CH3 izopentan • pentan CH3 neopentan • Izomeria de poziţie – determinată de poziţia unei particularităţi structurale într-o moleculă organică (legătură multiplă. static (Es . Substanţele se deosebesc numai prin structura catenei care poate fi liniară sau ramificată.deplasare permanentă a electronilor π. Izomeria plană Izomeria de catenă – determinată de atomul de C ce poate fi primar. Efectul electromer poate fi. ca şi efectul inductiv. Izomeria poate fi. grupare funcţională. Efectul electromer static poate fi pozitiv. Substanţele cu aceeaşi formulă brută dar cu proprietăţi diferite se numesc izomeri.Baze teoretice ale chimiei În moleculele compuşilor organici nesaturaţi pot avea loc deplasări ale electronilor π. Această comportare este datorată formulelor structurale diferite. radical organic.2.

conducând la conformaţii eclipsate sau intercalate. caracteristică derivaţilor etenei H C Cl C Cl Cl H H C C H Cl cis trans Cele două forme izomere sunt rezultatul dispunerii celor 4 substituienţi coplanari pe planul perpendicular al orbitalului π ( în legătura dublă atomii de C sunt în stare de hibridizare sp 2 iar condiţia existenţei acestui tip de izomerie este ca substituienţii de la un atom de C să fie diferiţi). • Izomeria de rotaţie sau de conformaţie – este determinată de rotirea liberă a doi atomi de C H în jurul unei legături H simple σ.sau l). C H H C H 120o H 60o 48 . secundare şi terţiare sunt izomere. H Unghiurile de valenţă se conservă la valori normale. Una roteşte planul luminii polarizate spre dreapta şi este denumită dextrogiră (+ sau d) şi cealaltă spre stânga şi este denumită levogiră (. CH3 CH2 CH2 NH2 CH3 CH2 NH CH3 CH3 N CH3 propilamină (I) metil-etilamină (II) trimetilamină (III) CH3 • 7. structură ciclică). scaun sau baie. Substanţele care prezintă izomerie optică cu C asimetric rotesc planul de vibraţie al luminii polarizate. Izomeria spaţială sau stereoizomeria • Izomeria geometrică – datorată prezenţei în molecula organicăa unei particularităţi structurale care blochează rotirea liberă a doi atomi de C în jurul legăturii care îi uneşte (legătură dublă. Izomeria optică fără carbon asimetric este determinată de particularităţi structurale ale moleculelor organice. Spre exemplu aminele primare. • Izomeria optică – este consecinţă a asimetriei structurale a moleculelor şi poate fi de două feluri: izometrie optică cu carbon asimetric şi izomerie optică fără C asimetric.Baze teoretice ale chimiei acetonă CH3 O CH CH2 metil-vinil eter oxid de propilenă • Izomerie dinamică sau tautomerie – determinată de deplasarea simultană a unui proton şi a O unei legături duble într-o moleculă organică nesaturată. De exemplu acidul α-Br-propionic este un amestec al celor două structuri corespunzătoare perechii de enantiomeri: COOH Br C* CH3 H H COOH C* CH3 Br În cazul substanţelor cu n atomi de C asimetrici numărul maxim de enantiomeri este 2n. C C H H În conformaţia intercalată atomii de hidrogen au o poziţionare corespunzătoare unei rotiri H H H o cu 60 în jurul legăturii C-C faţă de conformaţia eclipsată.2. Tautomeria este un proces de echilibrare.2. Pentru o substanţă optic activă există două structuri denumite enantiomeri. Un exemplu este izomeria cis-trans. cele două forme tautomere fiind greu de separat datorită vitezelor mari de transformare a unei forme în cealaltă: CH C enol CH2 CH CH3 OH CH2 C O compus carbonilic Izomerie de compensare sau metamerie – determinată de modificarea reciprocă şi simultană a unor radicali dintr-o moleculă organică.

-ilen în cazul radicalilor divalenţi cu cele două valenţe libere la doi atomi de carbon vecini. -iliden în cazul radicalilor divalenţi cu cele două valenţe libere la acelaşi atom de carbon.1. La temperatura de 25oC manifestă inerţie chimică. în limba greacă. propan. 8. Tipuri de izomerie plană şi spaţială. Asemănări şi deosebiri între efectele inductiv şi electromer. a. Celelalte valenţe sunt satisfăcute de atomi de H. Excepţie fac primii patru alcani din seria omologă (metan. învingând anumite bariere de energie. Izoalcanii se denumesc prin numerotarea catenei celei mai lungi. izoalcani. Substituienţii se pot citi în ordine alfabetică sau în ordinea creşterii complexităţii lor. Mişcarea de rotaţie în jurul legăturii σ poate fi determinată de energia termică. Proprietăţi chimice Alcanii sunt substanţe organice cu reactivitate scăzută datorită pe de o parte prezenţei în moleculă a legăturilor relativ puternice C-C şi C-H şi pe de altă parte faptului că sunt compuşi saturaţi. 2. Diferenţa energetică între aceşti doi conformeri este mică. Hidrocarburi saturate 8. Alcani şi izoalcani Alcanii sun hidrocarburi saturate aciclice formate din catene de atomi de carbon uniţi între ei prin legături simple. De exemplu clorurarea metanului conduce la obţinerea unui amestec de derivaţi cloruraţi: 49 .1. Pentru hidrocarburile cu două grupe metil la sfârşitul unei catene liniare se foloseşte prefixul izo. Formula generală a alcanilor este CnH2n+2. Reacţii de substituţie . Trecerea de la o formă la alta se realizează prin rotaţie. a1. Reacţia de halogenare poate fi declanşată termic. iar când catena este ramificată cu trei grupe metil la unul din capetele catenei se foloseşte prefixul neo-. fotochimic sau catalitic. Alcanii se clasifică în: alcani normali. Reactivitatea alcanilor se manifestă în condiţii speciale. -in în cazul radicalilor trivalenţi. În moleculele alcanilor apar numai legături σ. Trecerea conformerilor din unul în celălalt scade o dată cu scăderea temperaturii. în care lanţul atomilor de C este ramificat.Baze teoretice ale chimiei Aceste stări corespund unei conformaţii a moleculelor în care atomii ocupă temporar sau permanent anumite poziţii în spaţiu.1. în care lanţul atomilor de C este liniar. TEST DE VERIFICARE A CUNOŞTINŢELOR 1. în aşa fel încât substituienţii să aibă cele mai mici numere.un atom de H este înlocuit de un alt atom sau grupare de atomi. Radicalii se denumesc prin înlocuirea sufixului an cu: -il în cazul radicalilor monovalenţi.la numele hidrocarburii. Hidrocarburi 8. Denumirea alcanilor se face prin adăugarea sufixului an la un prefix care desemnează numărul atomilor de C din moleculă. Conformaţia intercalată este mai săracă în energie şi ca urmare mai stabilă iar conformaţia eclipsată este mai bogată în energie deci mai instabilă. etan. butan).

Reacţia de nitrare se realizează la temperaturi ridicate. în anumite condiţii de temperatură şi în prezenţa catalizatorilor. Radicalii cicloalcanilor se denumesc asemănător cu cei ai alcanilor Proprietăţi chimice Reacţii de adiţie În ciclurile de 3 şi 4 atomi de carbon. În timpul la +Cr2O3 H3C H2C CH2 + H2 o acestui proces500 C produce ruperea unor legături C-C rezultând un amestec complex de alcani şi se alchene inferioare (reacţie de cracare) precum şi reacţii de dehidrogenare.la numele alcanului cu acelaşi număr de atomi de carbon. reacţia de adiţie are loc cu deschiderea ciclurilor şi adiţionarea la capetele catenei. Poziţia substituenţilor se reprezintă prin cifre. În cazul ciclopropanului: 50 . Grupa nitro se +HNO poate lega la oricare din atomii de C din catenă.CH4 +Cl2 -HCl CH3Cl +Cl2 -HCl CH 2Cl2 +Cl2 -HCl CHCl3 +Cl2 -HCl CCl4 Baze teoretice ale chimiei a2. Dehidrogenarea constă în eliminarea atomilor de hidrogen. în prezenţa catalizatorilor şi CH3 COOH conduce la izoalcanii corespunzători: e) Reacţia de oxidare se desfăţoară în condiţii diferite.1. La temperatura de 1200oC alcanii suferă un proces de dehidrogenare obţinându-se negrul AlCl 3. 8. în funcţie de care se pot obţine alcooli. în fază gazoasă. Cicloalcani Cicloalcanii sunt hidrocarburi saturate ciclice. AlBr3 de fum: CH2 CH2 CH2 CH3 CH3 CH3 CH CH2 CH 3 500oC c. După numărul de cicluri aceste hidrocarburi pot fi monociclice cu formula generală CnH2n şi biciclice cu formula generală CnH2n-2: Denumirea cicloalcanilor se face prin adăugarea prefixului ciclo. În condiţiile energice ale reacţiei se pot obţine. aldehide sau acizi organici Oxidarea totală pune în libertate o cantitate mare de energie şi de aceea alcanii sunt utilizaţi drept combustibili. alcanului CH -H2 3 2 3 3 H3C H2 C CH3 +HNO 3 H3C H2 C CH2NO2 NO2 b. datorită tensiunii mari din cicluri.2.CH3 rezultând hidrocarburi nesaturate: CH3 H3C CH2OH d) CH3 Reacţia de CH3 CHO izomerizare se desfăşoară la temperatură. Descompunerea termică a alcanilor cu doi sau mai mulţi atomi de C în moleculă se realizează CH3 temperaturi a căror valori sunt invers proporţionale cu lungimea catenei. -H H datorită scindării catenei H C C şi nitroderivaţi ai omologilor inferiori ai alcanului supus nitrării.

la echilibru. Reactivitatea cicloalcanilor. Raportul între reactant şi produsul de reacţie. CH 3 ciclohexan (75%) metilciclopentan (25%) TEST DE VERIFICARE A CUNOŞTINŢELOR 6.2. Reacţii chimice specifice alcanilor şi izoalcanilor. indiferent de cicloalcanul de la care se pleacă. Denumirea alchenelor se face prin înlocuirea sufixului -an din numele alcanului cu sufixul – enă. 7. fiind mai stabil. este acelaşi. Radicalii monovalenţi derivaţi de la alchene au terminaţia –enil Proprietăţi chimice Reacţia de adiţie are loc prin desfacerea legăturii π şi adiţionarea reactanţilor printr-un mecanism de adiţie electrofilă. În funcţie de aceasta adiţia este orientată în mod diferit.H2 H 3C H2 C OSO3H CH3 Baze teoretice ale chimiei Ciclobutanul. Adiţia reactanţilor heterogeni este legată de efectul inductiv al radicalilor alchil legaţi de atomul de C care poate să fie atrăgător (-I) sau respingător de electroni (+I). Alchene Sunt hidrocarburi aciclice nesaturate cu o legătură dublă în moleculă şi cu formula generală CnH2n.1. 8. R C R CH2 + X + Y + - R C R X CH2 Y -I 51 . Dubla legătură se notează în catenă cu cele mai mici cifre. participă numai la reacţii de hidrogenare care se desfăţoară cu deschiderea ciclului: Reacţii de Izomerizare Au loc în prezenţa catalizatorilor AlCl3. AlBr3.2. Hidrocarburi nesaturate 8.

nCH2 CH2 CH2 CH3 n etenă (monomer) polietenă (polimer) 8. conjugate şi izolate. în prezenţa KMnO4 sau pentoxidului de osmiu: H2C C C + 2HOH OsO4 OH HO Os OH OH C OH O C OH CH2 + H2OsO 4 osmiatul alchenei O 1. Legăturile duble pot fi: cumulate. numiţi epoxizi O C C + CH3 C C O O H C + CH3 COOH acid peracetic O epoxid -în prezenţa ozonului când. R C R CH R1 + 3 O KMnO4 H 2SO4 R R C O + R1 C OH O cetonă acid carboxilic Reacţia de polimerizare decurge cu formarea unor compuşi macromoleculari numişi polimeri (n este gradul mediu de polimerizare). Reacţia de hidroxilare a alchenelor se petrece în condiţii blânde. Hidrocarburile cu mai multe legături duble se numesc cumulene. Electronii π sunt delocalizaţi la nivelul celor 4 atomi de carbon din catenă. 52 . apa etc. în mediu acid. acidul sulfuric. acidul hipocloros. Alcadienele au numele format din numele alcanului la care se adaugă sufixul -dienă cu precizarea poziţiei legăturilor duble prin cele mai mici numere. la temperaturi scăzute se obţin ozonide instabile. La alcadienele cu legături duble conjugate există interacţiune între electronii π ai celor două legături. Alcadiene Sunt hidrocarburi nesaturate aciclice cu două legături duble în moleculă. în prezenţa apei.2. acidul bromhidric. rezultă compuşi carbonilici şi acizi carboxilici în funcţie de structura alchenei. La hidrocarburile de acest tip apar proprietăţi chimice caracteristice.2. Formula generală este CnH2n-2.2-diol Reacţia de oxidare se desfăşoară: -în prezenţa peracizilor când se obţin eteri ciclici.Baze teoretice ale chimiei R C R CH2 + X+ + YR Y X R C CH2 +I Alchenele pot participa la reacţii de adiţie cu bromul. conduc la compuşi carbonilici O CH3 O CH CH CH 3 + O 3 CH3 H C O H C O CH 3 HOH 2CH3 C H +H2O2 ozonida 2-butenei aldehidă acetică -în prezenţa oxidanţilor (KMnO4). Acestea.

53 . adiţie 1-2. a cauciucului natural etc. steroidelor. Reacţia decurge în două etape. 1-4 şi conduce la formarea de polimeri. Formula generală a seriei omologe este CnH2n-2. deoarece intermediar se formează ioni alilici care vor reacţiona cu ionul clor nucleofil (Cl-) în poziţia 2 sau în poziţia 4: Cl CH2 + _ H2C + CH CH CH 2 + Cl Cl CH ion alilic CH CH 2 Cl + H2C CH C CH 2 + Cl- CH2 CH CH CH 2 CH2 Cl CH CH CH 2 Cl 1.2. Alcadienele cu mai multe legături duble conjugate importante din punct de vedere biologic sunt hidrocarburile carotenoidice prezente în special în organismele vegetale şi mai puţin în cele animale. Cel mai simplu termen al seriei este etina (acetilenă).3. 3-4.4-diclorbutenă Cl Cl 1.Baze teoretice ale chimiei Proprietăţi chimice Reacţia de adiţie Adiţia clorului se poate realiza atât la una din dublele legături. cât şi la capetele sistemului. 4 H2C n 1 H2C 3 CH 2 CH H 2C H2C CH sau CH HC CH2 n H CH2 CH CH CH2 H 3C H 2C C H trans C CH 2 C cis C CH3 H H HC CH2 Un reprezentant important al alcadienelor este butadiena care intră în structura terpenelor. pănă la saturaţi. Alchine Alchinele au numele format din numele alcanului corespunzător la care se adaugă sufixul -ină. Reacţia de polimerizare are loc în poziţiile 1-2. Proprietăţi chimice Reacţii de adiţie La legătura triplă se adiţionează aceeaşi reactivi ca la legătura dublă. Adiţia 1-4 poate fi cis sau trans. adiţie 1-4. 8.2-diclorbutenă Adiţia acidului clorhidric decurge după acelaşi mecanism iar a hidrogenului este o adiţie 1-4.

) au loc în condiţii blânde prin atacul unor reactanţi electrofili (x+) sau a unor molecule polarizabile x+-y-. 8. În general denumirea se face prin adăugarea numelor substituenţilor la terminaţia benzen. Reacţii chimice datorate prezenţei dublei legături în moleculele compuşilor organici. Reacţii ale grupelor metinice au loc datorită hibridizării sp a atomului de carbon triplu legat. HC CH + H 2O H 2C CHOH + H 2 H3 C Adiţia alcoolilor şi acizilor se face asemănător cu adiţia apei Reacţia de polimerizare conduce la obţinerea unor produşi diferiţi în funcţie de condiţiile de reacţie.3. sulfonare. 2. Dacă benzenul este substituit cu 2 radicali diferiţi denumirea se face în ordinea lor alfabetică. Reacţii de adiţie la legătura triplă.1. Hidrocarburi aromatice mononucleare Aceste hidrocarburi au denumirea generică arene.3. se izomerizează conducând la obţinerea acetaldehidei.Baze teoretice ale chimiei Hidrogenarea poate decurge parţial sau total C C + H2 C H C H + H2 H2 C H2 C Halogenarea decurge direct iar hidracizii reacţionează sub acţiunea catalitică a clorurii mercurice Adiţia apei se face prin intermediarul alcoolului vinilic care. Cea mai simplă hidrocarbură din această clasă este benzenul cu atomul de carbon în stare de hibridizare sp2. Derivaţii disubstituiţi ai benzenului se denumesc în mod obişnuit prin intermediul prefixelor orto (o). Atomii de H pot fi înlocuiţi cu metale. 3. HC CH + Na HC CHNa + 1/ 2H2 C H O TEST DE VERIFICARE A CUNOŞTINŢELOR 1. para (p). Reacţia de nitrare a benzenului conduce la obţinerea nitrobenzenului: + HO-NO2 -H2O NO 2 Reacţia de sulfonare a benzenului conduce la obţinerea acidului benzensulfonic: + HO-SO 3H -H2O SO3H Reacţia de clorurare a benzenului conduce la obţinerea clorbenzenului: 54 . alchilare etc. Câteva exemple de radicali ai hidrocarburilor aromatice sunt: CH2 CH CH3 CH3 fenil o-fenilen benzil benziliden o-tolil p-tolil Proprietăţi chimice Reacţiile de substituţie (nitrare. Arenele conţin în moleculă unul sau mai multe cicluri cu 6 atomi de carbon. meta (m). clorurare. formula generală CnH2n-6 iar denumirea lor nu urmează o anumită regulă. fiind un enol. Influenţa prezenţei a două legături duble asupra reactivităţii alcadienelor. Hidrocarburi aromatice 8. Astfel la temperaturi de 600-800oC produsul principal al reacţiei de polimerizare a etinei este benzenul iar în prezenţa catalizatorilor polimerizarea condice la obţinerea vinilacetilenei.

+ 3Cl2 lumina H Cl H Cl Cl H Cl H Cl H Reacţia de adiţie a ozonului la benzen conduce la obţinerea intermediară a ozonidei benzenului. În funcţie de agentul de alchilare. Substituenţii de ordinul II au la atomul legat direct de nucleu legături duble sau triple (NO2. Astfel. NO. H2SO4 -2H2O COOH +6O CH3 COOH 55 . acidul tereftalic): CH3 CH3 +6O KMnO4. -OH. O O + 3O 3 O O O O O O O +3H2O -3H2O 2 HC HC O O HCl Reacţia de oxidare în prezenţa sărurilor de Mg. se obţine etilbenzen sau fenil-metil-cetonă. Ca urmare substituţia are loc în poziţia m. -X. mărind preferenţial reactivitatea în poziţiile o şi p. O + CH3-C Cl AlCl3 -HCl C O CH3 Un substituent preexistent în nucleul aromatic poate influenţa repartiţia electronilor prin efect electromer şi prin efect inductiv. H2SO4 -2H2O COOH COOH CH3 KMnO4. un substituent de ordinul I (-NH2. Substituenţii respingători de electroni conduc la o reactivitate mai mare a nucleului aromatic comparativ cu reactivitatea benzenului. CN) Reacţiile de adiţie se desfăşoară în condiţii energice Hidrogenarea se petrece la temperaturi ridicate şi în prezenţa catalizatorilor: + 3H 2 Pt. în cazul benzenului. Co. m-xilen. p-xilen) se obţin acizii aromatici dicarboxilici corespunzători (acidul ftalic.Baze teoretice ale chimiei + Cl-Cl -HCl Cl Reacţia de alchilare se petrece în prezenţă de catalizatori. 250 oC Reacţia de adiţie a halogenilor are loc în prezenţa luminii şi conduce în cazul benzenului la obţinerea unui amestec de cinci izomeri ai hexaclorciclohexanului. preferenţial în poziţiile o şi p. acidul izoftalic. produsul final fiind glioxalul. -R=radical alchil) orientează un al II-lea substituent sau substituţia în poziţiile o şi p Substituenţii atrăgători de electroni vor diminua activitatea nucleului benzenic. Ca la temperatura de 100oC se petrece la atomul de carbon legat de inelul aromatic conducând la obţinerea de cetone: CH2-CH3 + O2 100oC -H 2O C O CH3 Prin oxidarea xilenilor (o-xilen.

Poate prezenta izomeri de poziţie: 1.4-naftochinona. 6. 5. Reacţii de substituţie . 8 – poziţii α. Hidrocarburi aromatice polinucleare Difenilul (bifenil) este o hidrocarbură aromatică polinucleară cu inele izolate care se obţine din benzen prin dehidrogenare la temperatura de 700oC. 2 700oC -H2 Difenilul participă la reacţii de substituţie electrofilă.3.2.Baze teoretice ale chimiei CH3 KMnO4. 3. Poziţiile α sunt mai reactive decât β. 7 – poziţii β. 2.naftalina participă la reacţii de substituţie în condiţii energice. Sulfonarea conduce. adiţie şi oxidare. în funcţie de temperatura la care se desfăşoară. Reacţiile de adiţie se desfăşoară în condiţii blânde Hidrogenarea de exemplu conduce la obţinerea tetrahidronaftalinei (tetralina) şi decahidronaftalinei (decalina): + 2H 2 Ni + 3H2 Ni Reacţiile de oxidare decurg mai uşor decât în cazul benzenului şi conduc la compuşi diferiţi în funcţie de condiţiile de reacţie (1. Proprietăţi chimice Legăturile C-C sunt inegale în naftalină. anhidrida ftalică): 56 . Este considerat benzen substiuit cu un inel aromatic. Caracterul aromatic este diminuat comparativ cu arenele mononucleare. 4. H2SO4 -2H2O COOH COOH +6O CH3 La temperaturi ridicate şi în prezenţa catalizatorului V2O5 benzenul se oxidează până la anhidridă malică: 8. Difenilmetanul şi trifenilmetanul sunt hidrocarburi care stau la baza structurii unor coloranţi: CH2 CH Naftalina este o hidrocarbură aromatică poliucleară cu două inele condensate liniar.acetil naftalină. la acid α sau βnaftalinsulfonic: 8 7 6 5 SO 3H 9 1 2 3 4 + HO-SO 3H 140oC -H 2O -H2O 160oC SO 3H 10 Nitrarea naftalinei conduce la obţinerea α-nitronaftalinei iar alchilarea la un amestec de α şi β.

9. -H2O COOH -H2O C O O C O Antracenul este o hidrocarbură aromatică polinucleară cu trei cicluri aromatice condensate: 8 7 6 5 10 4 9 1 2 3 Antracenul poate prezenta mai mulţi izomeri de poziţie:1. 5. 2. 6. 2. în unele steroide etc. 7. Denumirea alcoolilor se face prin adaugarea sufixului –ol la numele alcanului sau a sufixului – ic la numele radicalului monovalent precedat de cuvântul alcool. Compuşi organici cu funcţiuni simple Cea mai mare parte a moleculelor organice conţin şi alte elemente pe lângă C şi H. 9. izomer al antracenului: 12 11 1 9 10 5 13 8 7 6 14 2 3 4 Poziţiile reactive sunt 6.1.1. Compuşi hidroxilici Sunt compuşi organici care conţin în moleculă gruparea funcţională hidroxil (-OH). Atomii sau grupele de atomi denumite grupe funcţionale se află în structura substanţelor organice numite derivaţi funcţionali. În natură fenantrenul apare în structura unor alcaloizi (morfină. Poziţia grupelor OH se specifică 57 . 9. În funcţie de starea de hibridizare a atomilor de carbon de care este legată gruparea funcţională se împart în alcooli. CH3COOH -2CO 2. Radicali ai hidrocarburilor aromatice mononucleare. 3. 9. 3. TEST DE VERIFICARE A CUNOŞTINŢELOR 1. Alcooli Au gruparea –OH legată de un atom de C hibridizat sp 3 care aparţine catenei unui alcan sau izoalcan.1. codeină). 10 – izomeri mezo. Reactivitatea izomerilor hidrocarburilor aromatice polinucleare. Fenantrenul este o hidrocarbură aromatică polinucleară cu inele condensate angular. 7 – izomeri β.Baze teoretice ale chimiei O C +3O Cr2O3. enoli şi fenoli. 8 – izomeri α. Reacţia de oxidare a hidrocarburilor aromatice mononucleare. Antracenul poate participa la reacţii de adiţie şi oxidare fiind important în structura unor coloranţi antrachinonici. 4. porţiunii saturate a unei alchene sau catenei laterale a unei arene. Poziţiile cele mai reactive sunt poziţiile mezo. CH3COOH -H2O C O COOH +3O Cr2O3. Fenantrenul are caracter aromatic mai pronunţat decât al naftalinei motiv pentru care reacţiile de adiţie şi oxidare se desfăşoară în condiţii mai blânde.

Radicalii proveniţi din alcooli se numesc radicali alcoxil. b. Reacţia de esterificare a glicerinei cu acid fosforic duce la obţinerea acidului α-glicerinfosforic R CH2OH + HO-SO 3H -H2O +H2O R CH2-O-SO3H OH OH CH2 CH CH2 OH OH OH + HO P OH OH -H2O CH2 CH CH2 O OH OH P OH OH Cu acizii organici alcoolii reacţionează formând esteri organici. conduce la o aldehidă nesaturată numită acroleină: CH2 CH CH2 OH OH OH H 2SO4 -H2O CH2 CH CH OH OH CH2 CH2 O C H OH -H2O CH2 CH O C H Reacţiile de esterificare conduc la obţinerea de esteri. elimină acidul rezultând alchena corespunzătoare: C 2H5-OH + CH3Cl C2H5-Cl +CH3OH 58 . Esterificarea glicerinei cu acid stearic conduce la obţinerea tristearinei iar dacă procesul se conduce simultan cu acizi graşi şi acid fosforic rezultă esteri numiţi acizi fosfatidici. în prezenţa acizilor concentraţi.Baze teoretice ale chimiei printr-un număr ales în aşa fel încât să fie cel mai mic număr de ordine. prin eliminare de apă intramolecular conduc la obţinerea intermediară a unui enol instabil care trece în compuşi carbonilici: O CH2-CH2 OH OH H2SO4 (ZnCl2) -H2O H2C CH OH CH3 C H Diolii superiori prin deshidratare intramoleculară conduc la obţinerea de eteri ciclici CH2 CH2 CH2 CH2 OH OH -H2O CH2 CH2 CH2 O CH2 Glicerina. a. elimină apă intermolecular rezultând eteri: 2C2H5-OH H 2SO4. Reacţii la legătura O-H Reacţii de substituţie a atomului de H Alcoolul etilic poate să reacţioneze. Proprietăţi chimice Alcoolii au caracter amfoter adică se comportă atât ca acizi slabi cât şi ca baze slabe în funcţie de condiţiile de reacţie. de exemplu cu sodiul metalic rezultând etoxid de sodiu: C 2H5-OH + Na Reacţii de eliminare a apei Când alcoolii sunt încălziţi până la temperatura de 140 oC. Reacţii la legătura C-OH Substituţia grupei OH se realizează în reacţie cu halogenuri de alchil sau acid clorhidric rezultând derivaţi halogenaţi: Reacţia de eliminare a apei se realizează intramolecular în prezenţa acizilor tari rezultând esteri care. prin deshidratare intramoleculară. la temperatura de 170 oC. H3PO 4 140oC C 2H5-O-C2H 5 +H2O C2H5-ONa +1/2H2 Diolii. în prezenţa acidului sulfuric. Cu acizii anorganici alcoolii reacţionează formând esteri anorganici.

Dacă de al doilea atom de C al dublei legături este legată o grupare carboxil. R CH2OH + O H2SO4 (ZnCl2) -H2O CH3-COOH Reacţia de dehidrogenare catalitică a alcoolilor. fapt care conduce la ionizarea mai accentuată a fenolilor comparativ cu alcoolii. cu sistemul oxidant permanganat de potasiu şi acid sulfuric rezultă acizi carboxilici.1. conduce la dihidroxiacetonă: În condiţii energice. fenolii reacţionează cu metalele alcaline şi cu hidroxizii alcalini. parţial hidrolizaţi în soluţie apoasă (au reacţie bazică) compuşi din care fenolii pot fi puşi în libertate prin acidulare cu acizi slabi (acid carbonic). secundar: H3C H3C CH2OH CH OH Cu O H3C H3C -H2 ZnO CH3 -H2 C C O H CH 3 9. C6H5-OH + NaOH C6H5-O-Na + + H 2O Acilarea grupelor –OH din moleculele fenolilor se realizează cu acizi carboxilici sau derivaţi funcţionali ai acestora cum ar fi anhidride sau cloruri acide: 59 . conducând la fenoxizi. C H CH OH 9. în prezenţa catalizatorilor metale sau oxizi de metale. Ca şi în cazul alcoolilor fenolii pot fi monohidroxilici (monofenoli) dihidroxilici (difenoli) polihidroxilici (polifenoli). reacţia de oxidare a alcoolilor primari conduce la aldehide iar a alcoolilor secundari la cetone: O R R CH2OH + O CHOH + O R -H2O -H2O R R C C H O R Oxidarea în condiţii blânde a glicerinei. respectiv. Fenoli Fenolii sunt derivaţi hidroxilici în care gruparea –OH este legată de un atom de C dintr-un nucleu aromatic hibridizat sp2. conduce la compuşi carbonilici.3. Metilfenolii se numesc cresoli iar dimetilfenolii se numesc xilenoli Proprietăţi chimice a. grupări care stabilizează legătura dublă. enolul este mult mai stabil putând fi evidenţiat alături de tautomerul carbonilic.Baze teoretice ale chimiei C2H5-OH + HO-SO3H -H2O C2H5-O-SO3H 170 C -H2SO 4 o H 2C CH2 Reacţia de oxidare În condiţii blânde. Ca urmare legătura O-H se scindează mai uşor.1. cu apă de brom. Determinate de prezenţa grupei –OH Fenolii au caracter acid mai pronunţat decât alcoolii. aldehide sau cetone. nitro sau carbonil. Transformarea se datorează polarităţii grupei OH care permite desprinderea H de O (tautomerie). Enoli Reprezintă compuşi hidroxilici în care grupa OH este legată de un atom de C care aparţine unei legături duble: R Enolii simpli nu sunt substanţe stabile ci se transformă în aldehide sau cetone. daca în reacţie este implicat un alcool primar sau. dar mult mai slab decât acizii organici datorită conjugării electronilor neparticipanţi ai oxigenului cu electronii π din sistemul aromatic.2. Astfel.

Denumirea aminelor se face adăugând cuvântul amină la numele radicalului monovalent. OH. Amine Sunt compuşi organici care conţin în moleculă una sau mai multe grupări aminice (-NH2). Tioeterii (sulfurile) sunt consideraţi derivaţi ai hidrogenului sulfurat în care ambii atomi de hidrogen sunt înlocuiţi cu radicali hidrocarbonaţi. 60 . substituent de ordinul I.Baze teoretice ale chimiei O CH3 OH + CH3 C O O OH + CH3 C C O O O C CH3 + CH3 COOH O O C CH3 + HCl Cl b. uzuale. Nitrarea se realizează în condiţii mai blânde decât la hidrocarburile aromatice. radical alchil sau radical acil.2. Compuşii de acest tip conţin în moleculă în moleculă gruparea peroxi (-O-O-). Pot fi considerate derivaţi ai amoniacului rezultaţi prin înlocuirea parţială sau totală a hidrogenului cu radicali hidrocarbonaţi. Determinate de prezenţa nucleului aromatic Caracteristice sunt reacţiile de substituţie care se desfăşoară mult mai uşor decât la hidrocarburile aromatice datorită efectului electromer pozitiv (+Es) al grupei OH care activează nucleul aromatic. 9. Spre exemplu hidrochinona se oxidează uşor la p-benzochinonă: OH +O O -H2O OH O Derivaţii funcţionali ai compuşilor hidroxilici rezultaţi prin înlocuirea atomului de hidrogen hidroxilic cu un radical hidrocarbonat poartă numele de eteri şi au formula generală R-O-R. Peroxizii sunt consideraţi derivaţi ai apei oxigenate rezultaţi în urma înlocuirii unui atom de H cu un metal. Spre deosebire de eteri în locul atomului de oxigen se află se află atomul de sulf. orientează substituţia electrofilă în poziţiile o şi p. Mulţi dintre aceşti compuşi organici au denumiri tehnice. Cei doi radicali pot fi alifatici sau aromatici. identici (eteri simetrici) sau diferiţi (eteri asimetrici sau micşti). cu acid azotic diluat: OH + HO-NO2 OH OH NO2 + OH NO 2 OH NO2 + HO-NO2 O2N NO 2 NO2 Alchilarea are loc în prezenţa catalizatorilor: OH + CH3 CH2 Cl AlCl3 -HCl OH C2H5 Oxidarea fenolilor şi difenolilor se realizează mai uşor decât în cazul hidrocarburilor aromatice corespunzătoare.

atrage electronii π ai legăturii duble. Bazicitatea aminelor aromatice este mai mică decât a celor alifatice datorită efectului de conjugare dintre electronii p neparticipanţi cu electronii π ai sistemului aromatic.Baze teoretice ale chimiei Compuşii cu N tetracovalent care sunt derivaţi de substituţie ai ionului de amoniu se denumesc ca săruri cuaternare de amoniu. mai electronegativ.3. Reacţii de adiţie 61 . Bazicitatea aminelor alifatice este mai mare decât a amoniacului şi aceasta creşte în sensul amină primară. Atomul de azot are o pereche de electroni neparticipanţi care conferă aminelor caracter bazic. Oxigenul. Proprietăţi chimice Atomul de azot hibridizat sp3 din gruparea aminică este legat prin legături σ de atomul de hidrogen şi de radicalul hidrocarbonat. Compuşi carbonilici Combinaţiile care conţin grupa carbonil sunt aldehide (grupa carbonil se leagă de un radical organic şi un atom de H) şi cetone (grupa carbonil se leagă de doi radicali organici identici sau diferiţi). determinând polarizarea legăturii C-O. Reactivitatea aldehidelor este superioară cetonelor. Proprietăţi chimice Grupa carbonil are o reactivitate mare datorită diferenţei de electronegativitate dintre oxigen şi carbon. Denumirea aldehidelor se face prin adăugarea sufixului -al la numele alcanului corespunzător iar a cetonelor prin adăugarea sufixului –onă la numele alcanului corespunzător. În soluţii apoase aminele formează hidroxizi complet ionizaţi: CH 3 NH2 + HOH În prezenţa acizilor minerali rezultă săruri solubile: C6 H 5 C2 H 5 CH 3 NH3 + HO + + C O CH 3 NH2 + HCl NH2 + Cl C O CH 3 C6 H 5 Acilarea aminelor se realizează cu acizi organici sau derivaţi funcţionali ai acestora: -HCl NH3 + Cl NH C2 H 5 Reacţia cu acidul azotos Aminele alifatice primare formează cu acidul azotos alcooli: Aminele aromatice primare formează cu acidul azotos în mediu de HCl săruri de diazoniu instabile la temperatură: C6 H 5 CH 3 CH 3 NH2 + ONOH CH 3 OH + H 2O + N2 - NH2 + ONOH + HCl NH2 + HONO -H O 2 C6 H 5 -2H2O C6 H 5 N N N Cl- + T oC. secundară. Această comportare uşurează desfăşurarea reacţiilor de adiţie ale unor reactanţi polari. terţiară. Această comportare este datorată efectului +Is al radicalului alchil care măreşte densitatea de electroni la atomul de azot. H2O C6 H 5 OH + HCl + N2 Aminele secundare reacţionează cu acidul azotos formând nitrozoderivaţi: CH 3 NHO C 6H 5 NH 2 + CH 3Cl AlCl3 CH 3 +HCl Reacţia de substituţie (alchilare) la nucleul aromatic are loc în poziţiile o şi p: NH 2 9.

Adiţia alcoolilor la aldehide şi cetone conduce la formarea semiacetalilor şi respectiv semicetalilor. b. Compuşii carbonilici se condensează cu derivaţi funcţionali care conţin în moleculă azot. COOH. cum ar fi amine şi nitroderivaţi: . a.HOH R OR' C H OR' OR' C R OR' O R C R + HOR ' R + HOR' . Aceste reacţii sunt de mai multe tipuri. se condensează dând naştere unui aldol (reacţia se numeşte condensare aldolică). CH2 sau CH3 (componenta metilenică) cu reactivitate mărită de vecinătatea unei grupe reactivante (CO. Adiţia disulfitului de sodiu la toate aldehidele şi la cetonele alifatice conduce la obţinerea de săruri ale unor acizi sulfonici frumos cristalizate. Două molecule de acetaldehidă spre exemplu. deoarece la îndepărtarea excesului de apă trec din nou în compuşii carbonilici iniţiali: O R C H + HOH R C OH H H În cazul în care compuşii carbonilici conţin grupe cu efect inductiv negativ în poziţia α faţă de grupa carbonil. Aldehidele aromatice se pot condensa numai cu aldehide alifatice. O H3C C R + HCH2 O C H H3C OH C H CH2 C O T oC H . Adiţia hidrogenului se realizează în prezenţa catalizatorilor (Ni.HOH H3C H C O CH C H Se pot condensa între ele aldehide identice sau diferite. Are loc adiţia componentei metilenice la grupa carbonil.Baze teoretice ale chimiei Aldehidele şi cetonele inferiare reacţionează cu apa formând hidraţi care nu pot fi izolaţi. Un exemplu este condensarea aldehidei benzoice cu anilina care conduce la Nbenziliden anilina. Reacţiile de condensare conduc la o nouă legătură C-C rezultată ca urmare a unor adiţii şi substituţii între un compus cu grupă carbonil (componenta carbonilică) şi substanţe care conţin o grupă CH. 62 . se deshidratează intramolecular conducând la o aldehidă nesaturată. NO2). CN. obţinându-se hidraţi stabili care pot fi izolaţi.HOH R Semiacetalizarea şi semicetalizarea prezintă interes în cazul monozaharidelor unde procesul se realizează între funcţia carbonil şi una din grupele oxidril din moleculă. în cataliză acidă sau bazică: O R C H + HOR ' R OH C H OR OH C R OR' ' + HOR' . Pt. se manifestă o tendinţă mai accentuată de a adiţiona apa comparativ cu aldehidele şi cetonele alifatice simple. amalgam de sodiu) rezultând alcooli primari sau secundari după cum adiţia are loc la aldehide sau respectiv cetone. Reacţia se petrece cu exces de alcool. folosite pentru separarea aldehidelor şi cetonelor din amestecurile lor cu alte substanţe: O R C H + NaHSO 3 R C ONa H SO3H Adiţia acidului cianhidric este o reacţie reversibilă care se realizează în cataliză bazică rezultând cianhidrine ale aldehidelor sau cetonelor. Na metalic. La T=80100oC sau în prezenţa catalizatorilor acizi sau baze. aldehida crotonică (condensare crotonică). Condensarea compuşilor carbonilici între ei se petrece în cataliză acidă sau bazică.În urma reacţiei de condensare între aldehide şi amine rezultă imine substituite (baze Schiff). Pd-fin divizate.

hexoze. aldazine şi cetazine. În ultimul caz funcţia carbonil se oxidează la carboxil iar combinaţia complexă se reduce. cloroform. polihidroxialdehide sau polixidroxicetone. permanganatului de potasiu. pentoze. a unor combinaţii complexe ale unor metale tranziţionale (Cu. După natura grupării carbonilice monoglucidele pot fi aldoze (au în moleculă gruparea aldehidică) şi cetoze (au în moleculă gruparea cetonică): 63 .1. Ag).4-dinitrofenilhidrazone colorate în galben-orange până la roşu cu spectre UV caracteristice Reacţii de substituţie în poziţia α faţă de grupa carbonil Compuşii carbonilici pot reacţiona cu halogenii în prezenţa luminii rezultând derivaţi de substituţie care în mediu alcalin se descompun cu formare de haloform (bromoform.HOH R C R N OH N OH Aldehidele şi cetonele se condensează cu hidrazina rezultând hidrazone. glucidele reprezintă cea mai importantă clasă de substanţe organice naturale.3HBr H3C C CBr 3 NaOH CHBr 3 + H3C COOH Reacţii specifice aldehidelor Una din aceste reacţii este reacţia de oxidare care conduce la acizi. Libere sau sub formă de derivaţi. În cazul aldehidelor reacţia este: R C H + NH 2 NH 2 .HOH R C H N NH 2 + O H O R C R . alcalinizată. De asemenea. iodoform) O O H3C C + 3Br2 CH3 lumina . bicromatului de potasiu. cu lanţ C-C neîntrerupt şi formula brută CnH2nOn. 9. tetroze. compuşi cristalizaţi care pot fi utilizaţi pentru caracterizarea şi dozarea compuşilor carbonilici.3. se reduce în prezenţa aldehidelor cu depunere de Ag metalic. oligoglucide şi poliglucide.HOH R C H N N C H Condensarea cu fenilhidrazina se realizează uşor atât cu aldehide cât şi cu cetone conducând la fenilhidrazone. O R C H O R C R + NH 2 OH . În condiţiile unui exces de componentă carbonilică rezultă azine. Monoglucidele (oze) sunt combinaţii naturale polihidroxicarbonilice. Glucide Din punct de vedere cantitativ. acidului azotic. Din punct de vedere structural glucidele se împart în monoglucide. Reacţia se poate desfăşura în prezenţa. se află în compoziţia oricărui organism viu. unde reprezintă surse de energie şi au rol structural (plastic).HOH R C H + NH2 OH .4-dinitrofenilhidrazina şi semicarbazida este o reacţie specifică pentru identificarea şi dozarea compuşilor carbonilici care conduce la 2. Soluţia amoniacală de azotat de argint (reactiv Tollens). Condensarea cu 2. După numărul atomilor de carbon din moleculă monoglucidele pot fi trioze.HOH C6H5 H C N C 6H 5 Aldehidele şi cetonele se condensează cu hidroxilamina rezultând oxime (aldoxime şi cetoxime). substanţe utilizate pentru identificarea şi caracterizarea compuşilor carbonilici.Baze teoretice ale chimiei O C6H5 C H + HCH2 C6H5 . aldehidele reduc soluţiile alcaline ale ionului cupric precipitând oxidul cupros de culoare roşu-cărămiziu. heptoze etc.

De exemplu. teoretic. Un tablou mai complet asupra stării reale a moleculelor de monoglucide se obţine dacă formulele ciclice se reprezintă prin formule de perspectivă. Legăturile dinspre observator se trasează cu linie groasă. în cazul glucozei: H H HO H H C C C C C O OH H OH OH H H HO H H C C C C C CH 2OH OH OH H OH O În structura astfel rezultată. Se cunoaşte o aldotrioză (aldehida glicerică sau gliceraldehida) şi o cetotrioză (dihidroxiacetona). iar β-anomerul are configuraţia opusă la cei doi atomi de carbon. Ozele mai prezintă un tip special de izomerie numită epimerie. La grupa carbonil din aldoze şi cetoze se adiţionează o grupă –OH din aceeaşi moleculă rezultând cicluri cu 5 sau 6 atomi dintre care unul de oxigen. Prin urmare. H C CH O OH CH 2 C O OH CH 2 OH gliceraldehida dihidroxiacetona CH 2 OH Cu excepţia dihidroxiacetonei. pot fi obţinute din aldehida D-glicerică prin creşterea succesivă a catenei atomilor de carbon de la capătul cu grupa aldehidică. atomul de oxigen aflându-se la distanţa cea mai mare în raport cu observatorul.sau L-glicerică. Monoglucidele provenite pe aceeaşi cale din L-gliceraldehidă constituie seria L. Toate monoglucidele care. Ciclul piranozic sau furanozic este imaginat perpendicular pe planul hârtiei. respectiv semicetali (formule ciclice). toate ozele conţin cel puţin un atom de carbon asimetric (chiral) ceea ce înseamnă că prezintă izomerie optică. Anomerul α desemnează forma în care orientarea hidroxilului glicozidic este identică cu cea a hidroxilului de la atomul de carbon asimetric şi determină apartenenţa monoglucidei respective la seria D sau L. Substituenţii orientaţi în formele ciclice la dreapta liniei verticale se plasează în formulele de perspectivă sub CH 2 OH 64 . Ciclul cu 5 atomi se numeşte ciclu furanozic iar ciclul cu 6 atomi se numeşte ciclu piranozic.şi β-anomeri. însă nu reflectă unele proprietăţi ale acestora. are aceeaşi configuraţie ca şi atomul de carbon asimetric din aldehida D. Aldozele cu peste 4 atomi de C în moleculă şi cetozele cu peste 5 atomi de C în moleculă pot da reacţii de ciclizare intramoleculară cu formare de semiacetali. formează seria D.Baze teoretice ale chimiei H C CH O OH n CH 2 C CH O OH CH 2 OH OH n aldoză cetoză CH 2 OH Cele mai simple monoglucide sunt triozele. cel mai îndepărtat de grupa carbonil. Două oze epimere diferă structural prin configuraţia unui singur atom de carbon asimetric. Reprezentarea monoglucidelor prin formule liniare (aciclice) este utilă pentru compararea structurii diferitelor monoglucide. Prin ciclizarea monoglucidelor apare un nou centru de asimetrie la atomul de carbon care a aparţinut grupei carbonil. Marea majoritate a monoglucidelor descoperite în natură fac parte din seria D deoarece organismele vii nu conţin enzimele capabile să metabolizeze ozele seriei L. în locul grupei carbonil apare o nouă grupă –OH numită hidroxil glicozidic sau semiacetalic (semicetalic) care are o reactivitate mărită faţă de celelalte grupe -OH din moleculă. monoglucidele aparţin seriei D sau L dacă atomul de carbon asimetric. Prezenţa acestui nou centru asimetric în molecula monoglucidelor face posibilă existenţa a doi stereoizomeri numiţi α.

Proprietăţi chimice Reacţia de reducere a monoglucidelor se petrece la nivelul grupei carbonil rezultând polioli. iar cei dispuşi la stânga deasupra. a pentozelor la pentitoli.glucopiranoza H OH β – D glucopiranoza În mod similar. a hexozelor la hexitoli. sunt prezenţi în organismele vegetale: H H HO H H C C C C C O OH H OH OH +2H CH 2OH H HO H H C C C C OH H OH OH CH 2 OH D-glucoza CH 2OH D-glucitol Reacţia de oxidare conduce la produşi diferiţi în funcţie de condiţiile în care se realizează: • Oxidarea blândă cu apă de brom sau acizi diluaţi a aldozelor are loc la nivelul grupei carbonil şi conduce la obţinerea de acizi aldonici: H H HO H H C C C C C O OH H OH OH +O COOH H HO H H C C C C OH H OH OH CH 2 OH CH 2OH acid D-gluconic • Dacă grupa carbonil şi toate grupele OH. Aceeaşi regulă se aplică şi pentru grupa alcoolică primară legată la C-2 în piranozele sau furanozele provenite din cetoze. oxidarea se petrece la nivelul funcţiei alcoolice terminale cu obţinerea de acizi uronici: H H HO H H C C C C C O OH H OH OH +2O -H2O H H HO H H C C C C C O OH H OH OH CH 2 OH COOH acid D-glucuronic • În prezenţa acidului azotic concentrat oxidarea are loc la nivelulo funcţiilor carbonil din aldoze şi alcoolică terminală cu obţinerea de acizi aldarici: 65 . cu excepţia celei de la C6. sunt protejate (prin esterificare). substanţe nutritive cu gust dulce. fructoza se ciclizează cu formarea unui ciclu furanozic. Unii dintre poliolii rezultaţi pe această cale.Baze teoretice ale chimiei planul heterociclului. dacă atomul menţionat are configuraţie D şi sub acest plan în cazul în care atomul are configuraţia L. sau restul catenei de la atomul de carbon asimetric cu cel mai mare număr de ordine din ciclul piranozic sau furanozic se înscrie deasupra planului moleculei. Reducerea triozelor conduce la trioli. Grupa alcoolică primară. 6 CH 2OH H 4 CH 2OH O H 2 1 H OH 3 5 H H OH O H OH OH OH OH H OH H α – D. a tetrozelor la tetritoli.

Rezultă compuşi care se numesc glicozide.H 2O CH 2OH H H OH OH O H O CH 3 H α-O-metilglucozid H OH Fragmentul de monoglucidă din molecula glicozidică se numeşte rest glicozidic sau glicon iar cealaltă componentă se numeşte aglicon. Reacţia cu acizii minerali stă la baza identificării şi dozării monozaharidelor şi se desfăşoară cu acizi relativ concentraţi şi la temperatură.Glicozidele sunt răspândite în natură. glicozidele sunt de mai multe tipuri: O-glicozide. Are loc un proces de deshidratare intramoleculară când pentozele se transformă în furfurol iar hexozele în hidroximetil-furfurol: HOHC H2 C OH HO CHOH HC C H OH HC H2SO4 -3H2O CH C O C O HC H furfurol Reacţia de eterificare a glucidelor se petrece la oxidrilul glicozidic care este mai reactiv decât celelalte grupe OH din moleculă. 66 . fructozide.Baze teoretice ale chimiei H H HO H H C C C C C O OH H OH OH +3O -H 2O COOH H HO H H C C C C OH H OH OH CH 2 OH COOH acid glucaric Cetonele se oxidează în condiţii energice cu ruperea catenei reacţia conducând la obţinerea unui amestec de acizi. Glicozidele glucozei se numesc glucozide iar ale fructozei. CH 2OH H H OH OH H OH O H OH H + H2SO4 HCl . Forma cristalelor este specifică pentru fiecare oză şi de aceea această reacţie este utilizată la identificarea monoglucidelor. În funcţie de natura atomului prin care se leagă cele două componente. marea lor majoritate fiind toxice pentru om şi animale. substanţe cristalizate. H H HO H H C C C C C O OH H OH OH + H 2N-OH . Eterificarea se realizează prin tratare cu alcool în prezenţă de HCl. Sglicozide. N-glicozide. Reacţia de condensare a aldozelor şi cetozelor cu hidroxilamina se petrece la nivelul funcţiei carbonil şi conduce la obţinerea de oxime.H 2O H H HO H H C C C C C N OH H OH OH OH CH 2 OH CH 2 OH oxima glucozei Condensarea cu fenilhidrazina conduce la fenilhidrazone şi osazone.

Poziţia substituenţilor se desemnează prin cifre începând cu atomul de carbon carboxilic sau litere ale alfabetului grecesc începând cu poziţia vecină grupei carboxil. celobioza. oxizi bazici. Acidul formic este cel mai tare acid din seria acizilor monocarboxilici. caz în care diglucida rezultată are proprietăţi reducătoare (maltoza.1. cele mai importante fiind diglucidele care se formează prin eliminarea unei molecule de apă între două molecule de hexoză. sau între oxidrilul glicozidic şi unul din oxidrilii neglicozidici. În urma reacţiei rezultă esterii corespunzători. Legătura dintre cele două monoglucide se realizează prin intermediul oxidrililor glicozidici. 9. lactoza etc. În structura poliglucidelor pot intra acelaşi tip de monoglucide (homopoliglucide) sau mai multe tipuri de poliglucide (heteropoliglucide). caz în care diglucida rezultată nu are proprietăţi reducătoare (zaharoza. echilibrul proteolitic fiind deplasat spre stânga. Se mai folosesc de asemenea denumiri uzuale. acizii carbocilici sunt mai slabi.). carbonaţi. reacţia cu alcoolii. Acizii carboxilici se denumesc prin adăugarea sufixului -oic la numele catenei de bază.5HCl C C C C C O O H O CO CO CH 3 CH 3 O O CH 3 CO H O H H CO CH 3 Interes prezintă esterii fosforici ai monozaharidelor care sunt intermediari metabolici Aldozele reacţionează cu combinaţii complexe ale metalelor tranziţionale oxidându-se la acizii aldonici corespunzători în timp ce combinaţia complexă este redusă.Baze teoretice ale chimiei Reacţia de esterificare are loc în prezenţa acizilor carboxilici sau a derivaţilor lor funcţionali precum şi în prezenţa acizilor anorganici (H3PO4).4. Acizi monocarboxilici saturaţi Proprietăţi chimice datorate grupei –OH În comparaţie cu acizii minerali. în cataliză acidă.4. Oligoglucidele conţin de la două până la opt resturi de monoglucide. trehaloza. Prezenţa substituenţilor în moleculele acizilor monocarboxilici produce efecte inductive care pot influenţa ionizarea şi ca urmare tăria acizilor Acizii monocarboxilici reacţionează cu metale reactive. CH 2 O CO CH 3 9. Compuşi carboxilici Sunt compuşi organici care conţin gruparea funcţională carboxill. Ionii rezultaţi după îndepărtarea H hidroxilic se denumesc înlocuind sufixul –ic cu –at: După natura radicalilor de care se leagă grupa carboxil acizii pot fi monocarboxilici saturaţi. di.şi policarboxilici saturaţi.). carboxilici aromatici. baze. bicarbonaţi rezultând săruri 2HCOOH + Zn 2HCOOH + CaO (HCOO)2Zn + H2 (HCOO)2Ca + H 2O Reacţii la atomul de carbon carboxilic conduc la obţinerea de derivaţi funcţionali. Poliglucidele sunt compuşi macromoleculari formaţi dintr-un număr mare de resturi de monoglucide legate între ele prin legături glicozidice. Radicalii rezultaţi din acizi după îndepărtarea grupei –OH se numesc radicali acil. Exemple sunt reacţiile cu reactivul Tollens şi reactivul Fehling folosite pentru recunoaşterea monoglucidelor naturale. În soluţie apoasă acizii carboxilici sunt ionizaţi. rafinoza etc. conduce la obţinerea de esteri: O H3C C + OH O C2H5 H3C C + H 2O OH O-C 2H5 67 . carboxilici saturaţi. H H HO H H C C C C C CH 2 OH OH H OH H OH O + 5CH3 C Cl .

4. Denumirea se face prin adăugarea la cuvântul acid a numelui hidrocarburii cu acelaşi număr de atomi de carbon şi a sufixul –dioic. Datorită prezenţei celor două grupe funcţionale. Astfel: • Acizii cu 2 şi 3 atomi de C în moleculă (oxalic şi malonic) se decarboxilează la încălzire conducând la obţinerea de acizi monocarboxilici cu un atom de C mai puţin în moleculă HOOC-COOH T oC -CO 2 HCOOH • Acizii butan. respectiv nitrili: O H3C C + NH 3 O H3 C C 220oC -H2O O H3C C NH2 P2O 5 -H2O H3C C N OH O-NH 4 reacţia cu pentaclorura de fosfor conduce la obţinerea de cloruri acide care pot reacţiona cu sărurile acizilor minocarboxilici rezultând anhidride: - O H3 C C + PCl5 O H3 C C Cl +POCl3 + HCl OH .şi pentandioici (succinic şi glutaric) se deshidratează intramolecular la temperatură conducând la obţinerea de anhidride O CH2 CH2 C C OH OH O TC -H2O o O CH2 CH2 C O C O Acizii hexan. amide. anhidride. cloruri acide. Reacţia este condusă fotochimic: CH3-COOH + Cl2 lumina -HCl ClCH2-COOH + Cl2 lumina -HCl Cl2CH-COOH + Cl2 lumina -HCl Cl3C-COOH 9. Acizii dicarboxilici dau reacţii caracteristice grupei carboxil formând derivaţi funcţionali cum ar fi esteri. la diluţii mai mari. În prima etapă în soluţie concentrată. rezultând cetone ciclice: O H2C H2C CH2 CH2 C C OH OH O T oC -H2O -CO2 CH2 CH2 C C C O O • O 68 . Halogenarea Atomii de H din poziţia α faţă de grupa carboxil pot fi substituiţi prin tratarea acidului carboxilic cu clor sau brom. acizii dicarboxilici prezintă şi proprietăţi speciale determinate de poziţia celor două grupe carboxil una faţă de cealaltă. la încălzire.şi heptandioici adipic şi pimelic) se deshidratează şi se decarboxilează intramolecular. Cel mai tare acid din serie este acidul oxalic deoarece influenţa acidifiantă a unei grupe carboxil asupra celeilalte este invers proporţională cu distanţa dintre ele. În a doua etapă datorită atracţiei electrostatice exercitate de anionul carboxilat asupra hidrogenului.2. Pe lângă aceste denumiri există şi denumiri uzuale.Baze teoretice ale chimiei reacţia cu amoniacul la temperatură ridicată conduce la obţinerea unor săruri de amoniu care prin deshidratare intramoleculară dau amine. are loc ionizarea celei de-a doua grupe carboxil.hidrazidele acizilor carboxilici se obţin din esteri ai acizilor carboxilici cu hidrazina Decarboxilarea acizilor carboxilici este procesul de eliminare a dioxidului de carbon din moleculele acizilor organici. Proprietăţi chimice Grupele carboxil disociază independent. Acizi dicarboxilici saturaţi Conţin în moleculă două grupe carboxil grefate pe o catenă hidrocarbonată. este favorizată ionizarea unei grupe datorită efectului inductiv negativ manifestat de cealaltă grupă carboxil.

după numărul de substituenţi de la atomul de azot. sunt mai tari decât acizii monocarboxilici cu acelaşi număr de atomi de carbon în moleculă.4. Aceşti compuşi sunt denumiţi halogenuri de acil. Dubla legătură şi grupa carboxil se influenţează reciproc. Rezultă derivaţi funcţionali care au proprietatea comună că prin hidroliză generează acidul din care au provenit. Halogenuri ale acizilor carboxilici Se formează prin înlocuirea grupei -OH din -COOH cu un atom de halogen. Atomul de halogen din aceşti compuşi este foarte reactiv şi poate fi substituit cu alţi atomi sau grupe de atomi. Acizi carboxilici aromatici Gruparea COOH poate fi legată direct de inelul aromatic sau prin intermediul unor catene care pot fi saturate sau nesaturate.4. Esteri 69 .4. Acizi monocarboxilici nesaturaţi Conţin grupa carboxil legată de o catenă nesaturată. 9. Anhidridele sunt folosite drept agenţi de acilare precum şi în industria de medicamente. Efectul este diminuat odată cu depărtarea grupei COOH de dubla legătură. pot fi primare. Acizii monocarboxilici nesaturaţi dau reacţii la grupa carboxil rezultând derivaţi funcţionali şi reacţii de adiţie la dubla legătură. Reactivitatea amidelor este legată de conjugarea electronilor p neparticipanţi de la atomul de azot cu electronii π ai dublei legături C=O.2. Amidele secundare ciclice se numesc imide.5. Este motivul pentru care halogenurile acizilor carboxilici sunt utilizate ca agenţi de acilare. 9. 9. Anhidride ale acizilor carboxilici Pot fi considerate derivaţi funcţionali rezultaţi prin eliminarea unei molecule de apă între două grupe carboxil. ambele din structura grupei carboxilice. 9.1. Poziţia legăturii duble faţă de grupa COOH se notează prin litere ale alfabetului grecesc sau prin cifre. datorită influenţei dublei legături.Baze teoretice ale chimiei 9.5.5.5. Adiţia compuşilor nesimetrici este contrară regulii Markovnikov din cauza efectului inductiv atrăgător de electroni (-Is) al grupei COOH în raport cu legătura dublă. secundare şi terţiare. Ca urmare acizii carboxilici aromatici pot fi saturaţi sau nesaturaţi: 9. Derivaţi funcţionali ai acizilor carboxilici Provin prin modificarea grupei OH sau înlocuirea oxigenului carbonilic. Ca urmare. 9. reacţia de hidroliză se petrece mai greu decât în cazul halogenurilor acide şi numai în mediu acid sau bazic. Acizii din această clasă. fenolii şi aminele reacţionează mai puţin energic decât clorurile acide. Acestea.5.4. Atomii din grupa amidică pot fi înlocuiţi cu radicali organici dând naştere amidelor substituite. Cu alcoolii. Amide Sunt derivaţi funcţionali rezultaţi prin înlocuirea grupei -OH din grupa -COOH cu grupa aminică.3.3. De asemenea se hidrolizează mai greu decât clorurile acide dar mai uşor decât esterii.

sunt esteri ai acizilor graşi monocarboxilici saturaţi sau nesaturaţi cu număr par de atomi de carbon şi catenă normală cu glicerina. diacilgliceroli şi triacilgliceroli. glicolipide). unde au rol energetic. umidităţii şi luminii acilglicerolii naturali capătă miros neplăcut şi gust iute. Din punct de vedere structural. Moleculele esterilor nu sunt asociate prin legături de H şi de aceea constantele fizice au valori mai mici decât ale acizilor din care provin. pe lângă componenta lipidică şi o componentă glucidică. Sub acţiunea oxigenului. în grame. Întrucât glicerina este un alcool trihidroxilic. În condiţii de umiditate lipazele naturale determină hidroliza parţială a acilglicerolilor conducând la eliberarea de acizi graşi care conferă un gust specific. lipidele se clasifică în lipide simple (ceride. steride) şi lipide complexe (fosfolipide. Steridele sunt esteri ai acizilor graşi superiori cu alcooli tetraciclici monohidroxilici numiţi steroli a căror unitate structurală de bază este steranul. Ionii carboxilaţi eliberaţi în urma acestei reacţii formează cu cationii sărurile corespunzătoare numite săpunuri. Hidroliza acilglicerolilor sub acţiunea hidroxizilor alcalini se numeşte saponificare.Baze teoretice ale chimiei Sunt derivaţi funcţionali ai acizilor carboxilici în care gruparea -OH din -COOH este înlocuită cu o grupă alcoxil prin esterificare directă. Prin hidrogenare. gliceride. Aceştia. Reacţia cu amoniacul conduce la amide iar reacţia cu aminele conduce la amide substituite la atomul de azot Lipidele constituie o grupă de substanţe bioorganice larg răspândite în organismele vii. Hidroliza bazică este o reacţie ireversibilă care conduce la săruri ale acizilor carboxilici şi alcooli. un aminoalcool dihidroxilic nesaturat. 9. rol plastic precum şi rol de material izolant. Lipidele complexe conţin în molecula lor. după gradul de acilare al grupelor OH se deosebesc monoacilgliceroli. acizi graşi liberi. pe lângă componenta lipidică şi o componentă de altă natură. Proprietăţile esterilor depind de natura acidului şi alcoolului din care provin. Glicolipidele sunt lipide complexe care conţin în moleculă. Reacţia se desfăşoară cu viteză superioară hidrolizei acide. proces folosit la prepararea margarinei. Hidroliza acidă este o reacţie reversibilă care conduce la un acid şi un alcool. 70 . Cantitatea de I2 sau Br2.5. Deosebit de importante sunt reacţiile de adiţie la dublele legături din moleculele acilglicerolilor. Procesul se numeşte rîncezire şi are consecinţe nedorite în industria alimentară. adiţionată la dublele legături ale acizilor graşi din 100g acilglicerol se numeşte indice de iod. Ceridele sunt esteri ai acizilor graşi superiori (C14 – C34) cu alcooli monohidroxilici superiori şi număr par de atomi de carbon. sub acţiunea oxigenului. Acilglicerolii. În natură. ceridele apar în amestec cu alcooli primar. răşini. sfingolipide. Cantitatea în mg de hidroxid de sodiu sau de potasiu necesară pentru saponificarea unui gram de triacilglicerol se numeşte indice de saponificare. acilgliceroli. se oxidează la nivelul legăturilor duble rezultând peroxizi toxici care se pot scinda prin ruperea catenei hidrocarbonate rezultând compuşi carbonilici ce conferă produsului miros şi gust neplăcut. Ca esteri. Esterii acizilor inferiori sunt lichide cu miros plăcut de fructe sau flori. rol de substanţe de rezervă. amestecuri care poartă numele de ceruri. Acizi fenolici Conţin în moleculă grupările -OH şi -COOH legate de un nucleu aromatic direct sau prin intermediul unei catene. acilglicerolii pot fi hidrolizaţi prin fierbere cu acizi sau baze. Esterii participă la reacţii de substituţie prin care se înlocuieşte grupa alcoxil cu alte grupe funcţionale. Hidroliza esterilor are loc prin acţiunea catalitică a acizilor sau bazelor. plante (fitosteroli) şi ciuperci (micosteroli). Sterolii sunt răspândiţi în ţesuturile animale (zoosteroli). cele mai răspândite lipide în ţesuturile plantelor (uleiuri) şi animalelor (grăsimi). Sunt insolubili în apă şi solubili în solvenţi organici. uleiurile vegetale se solidifică. Fosfolipidele (fosfatide) sunt lipide complexe în care una din grupările hidroxil primare ale glicerolului este esterificată cu acid fosforic. steride . Sfingolipidele sunt lipide complexe care conţin în moleculă sfingozina.5.

Baze teoretice ale chimiei
Acizii fenolici au proprietăţi ale acizilor carboxilici şi fenolilor. Când cele două grupe sunt în poziţie orto se manifestă efectul inductiv negativ (-Is) al grupei -OH care conduce la formarea unei structuri închise numite chelat. Această structură influenţează mobilitatea ionilor H+ care se desprind mai uşor decât în cazul acidului benzoic. 9.5.6. Acizi carbonilici Conţin în moleculă grupele -COOH şi carbonil. În funcţie de tipul grupei carbonil acizii carbonilici pot fi acizi aldehidici sau acizi cetonici. Poziţia grupelor carbonil faţă de grupa carboxil se notează cu litere ale alfabetului grecesc. 9.5.7. Aminoacizi Sunt compuşi organici care conţin în moleculă una sau mai multe grupe aminice precum şi una sau mai multe grupe carboxil. După natura radicalului de care se leagă grupele funcţionale aminoacizii sunt alifatici, aromatici şi heterociclici. După poziţia reciprocă a celor două grupe funcţionale aminoacizii pot fi α, β, γ, δ-aminoacizi. Denumirea aminoacizilor se face: poziţia grupei aminice faţă de gruparea COOH indicată prin litere greceşti la care se adaugă numele acidului Cu excepţia glicocolului care nu are în moleculă atom de carbon asimetric, toţi ceilalţi aminoacizi au şi ca urmare prezintă activitate optică. Izomerii optici sunt D, şi L putând exista şi sub formă de racemic. S-a constatat că din cei 20 aminoacizi naturali cu răspândire universală care intră în structura proteinelor şi care sunt metabolizaţi în organisme vii fac parte din seria L (numărul aminoacizilor este mai mare unii dintre ei gasindu-se rar în unele proteine sau liberi în plante) Proprietăţi chimice Datorită prezenţei în moleculă a funcţiunilor acidă şi bazică, aminoacizii există în soluţie apoasă sub formă de ioni bipolari: În mediu acid aminoacizii se comportă ca baze (acceptă H+) iar în mediu bazic, ca acizi (cedează H+). Datorită acestei proprietăţi aminoacizii migrează în câmp electric. Dacă în soluţia unui aminoacid se adaugă o mică cantitate de acid sau bază, aceasta va fi neutralizată fără a se modifica apreciabil pH-ul. Pe această proprietate se bazează funcţia tampon a aminoacizilor în organismele vii. Proprietăţi chimice Proprietăţile aminoacizilor se datorează prezenţei grupelor -NH2 sau -COOH precum şi prezenţei lor simultane. Proprietăţi datorate prezenţei grupării -COOH Aminoacizii reacţionează cu hidroxizii alcalini formând săruri:
H 2N R COOH + NaOH
H+

H3N+

R

COO-

H 2N

R

COONa + H2O

Aminoacizii reacţionează cu alcoolii, în cataliză acidă, formând esteri:
H 2N R COOH + HOR' H 2N R

Aminoacizii reacţionează cu PCl5 rezultând cloruri acide, stabile sub formă de clorhidraţi:
O H 2N R COOH + PCl 5 H2N R C O H3N
+

COOR' + H2O

+ POCl3 + HCl Cl HOCl

R

C

Decarboxilarea aminoacizilor conduce la obţinerea de amine fiziologic active. În organismele vii reacţia se desfăşoară enzimatic:

71

Baze teoretice ale chimiei
H 2N R CH 2 COOH -CO2 H 2N R CH3

Reducerea aminoacizilor conduce la aminoalcooli
H2N R CH2 COOH + 2H2 H 2N R CH2 CH2 OH + H2O

În prezenţa amoniacului, aminoacizii conduc la formarea amidelor. Spre exemplu acidul αaminosuccinic (acid aspartic) în reacţie cu amoniacul conduce la obţinerea amidei acidului aspartic, asparagina:
HOOC CH NH2 COOH + 2NH3 COOH H C NH2 O CH 2 C NH2 + H2O

Reacţia este foarte importantă pentru că reglează conţinutul de amoniac din organismele vegetale deoarece o concentraţie prea mare de amoniac este toxică pentru plante. Prin formarea amidelor, plantele blochează amoniacul în exces care în caz de nevoie este eliberat prin reacţia inversă. Proprietăţi datorate prezenţei grupei -NH2 Aminoacizii reacţionează cu acizi minerali conducând la formarea de săruri. Alchilarea aminoacizilor la gruparea aminică se realizează cu iodură sau sulfit de metil, în mediu alcalin, rezultând săruri cuaternare de amoniu numite betaine. Reprezentantul clasei este derivatul trimetilat al glicocolului, betaina propriu-zisă care se găseşte în sfecla de zahăr:
H3N+ H2 C COO- + 3CH3I (CH3)N+

Acilarea grupelor aminice se realizează cu cloruri acide sau anhidride rezultând aminoacizi acilaţi. De exemplu, glicocolul se acilează cu clorura de benzil rezultând benzilglicocol:
O HOOC CH 2 NH2 + Cl C C6H5 HOOC CH 2 NH O C C6H5

CH2

COO-

Dacă reacţia este condusă în prezenţa clorurii unui aminoacid rezultă peptide
O HOOC CH2 NH2 + C Cl CH2 NH2 O HOOC CH2 NH C CH2 NH2

Reacţia cu acidul azotos se petrece în mediu acid şi determină dezaminarea aminoacidului conducând la hidroxiacizii corespunzători cu degajare de azot. De exemplu, alanina se dezaminează în prezenţa acidului azotos rezultând acid lactic:
CH3 CH NH 2 + HONO CH 3 CH COOH OH + N2 + H2O HOOC

Reacţia de transaminare se desfăşoară între un cetoacid şi un aminoacid rezultând aminoacidul cetoacidului şi cetoacidul aminoacidului. În organismul viu aceste reacţii se petrec sub acţiunea transaminazelor când are loc transferul unei grupării -NH2 de la un aminoacid la un cetoacid rezultând un nou aminoacid şi un nou cetoacid: Dezaminarea aminoacizilor se realizează oxidativ, hidrolitic sau reductiv, reacţia fiind importantă în metabolismul organismelor vii.. Dezaminarea oxidativă conduce la α-aminoacizi:
R CH NH2 + 1/2O 2 R C O + NH3

Dezaminarea hidrolitică conduce la α-hidroxiacizi:
R CH NH2 + HOH R H C OH + NH3 HOOC COOH

HOOC

COOH

Dezaminarea reductivă conduce la acizi carboxilici:
R CH NH2 + H2 R H2 C COOH + NH3 HOOC

Proprietăţi determinate de prezenţa simultană a celor două grupe funcţionale Reacţia de dezaminare şi decarboxilare are loc la obţinerea alcoolilor prin procese de fermentaţie alcoolică ale cerealelor sau cartofilor sub acţiunea enzimelor din drojdia de bere. Spre exemplu leucina din cartof prin fermentaţie alcoolică conduce la alcool izoamilic:

72

Baze teoretice ale chimiei
CH 3 H C CH3 CH2 CH NH 2 COOH + HOH CH 3 H C CH3 CH2 CH 2 OH + CO 2 +NH 3

Aminoacizii formează cu metalele grele (Ni, Pb, Cu) săruri complexe frumos colorate, proprietate utilizată în chimia analitică pentru identificarea cationilor respectivi. Aminoacizii participă la reacţii de condensare cu eliminare de apă între grupele -NH2 şi – COOH, rezultând peptide sau proteine, în funcţie de numărul de aminoacizi care participă la reacţie. Legătura dintre aminoacizi se numeşte legătură amidică sau peptidică. De exemplu, glicina şi alanina se condensează formînd o trpeptidă numită glicil-alanil-glicina:
H 2N CH 2 COOH + H 2N CH CH 3 COOH +H 2N CH 2 COOH H2 N CH 2 C O NH CH2 C O NH CH2 COOH

Aminoacizii se împart în mai multe grupe: • Aminoacizi monoamino monocarboxilici (acid α-aminoacetic sau glicocol sau glicina; acid αaminopropionic sau α-alanina; acid α-aminoizovalerianic sau valina; acid α-aminoizocapronic sau leucina); • Aminoacizi hidroxilaţi (acid α-amino-β-hidroxipropionic sau serina; acid α-amino-β-hidroxibutiric sau treonina); • Aminoacizi tiolici conţin grupa tiolică (SH) sau tiolică substituită (acid α-amino-β-tiol propionic sau cisteina; acid α-amino-γ-metil-tiobutiric sau metionina); • Aminoacizi monoamino dicarboxilici (acid α-amino-succinic sau acid aspartic; acid α-aminoglutaric sau acid glutamic); • Aminoacizi diamino monocarboxilici (acid α,δ-diaminovalerianic sau ornitina; acid α,ε-diaminocapronic sau lizina; acid α-amino-δ-guanidin-valerianic sau arginina; acid α-amino-δ-carbamid (ureid)-valerianic sau citrulina); • Aminoacizi aromatici (acid α-amino, β-fenil propionic sau fenilalanina; p-hidroxifenilalanina sau tirozina); • Aminoacizi heterociclici (acid α-amino,β-indol propionic sau triptofan; acid α-amino,β-imidazol propionic sau histidina. 9.5.8. Peptide Sunt combinaţii organice care pot fi considerate ca amide substituite ce rezultă prin eliminarea de apă între doi sau mai mulţi aminoacizi (între o grupă carboxil a unui aminoacid şi o grupă amino a altuia). Resturile de aminoacizi din peptide sunt legate covalent prin legături peptidice: Datele experimentale indică faptul că legătura peptidică -CO-NH- constituie un sistem simplu conjugat, în care conjugarea se realizează între perechea de electroni π a grupării carbonilice şi perechea de electroni neparticipanţi de la atomul de N vecin. În urma delocalizării electronilor, legătura peptidică manifestă un caracter pronunţat de legătură dublă. Peptidele cu un număr mai mic de 10-20 resturi de aminoacizi în moleculă sunt denumite oligopeptide. Peptidele cu număr mai mare de resturi de aminoacizi în moleculă sunt numite polipeptide. Polipeptidele a căror secvenţă specifică este mai mare de 50 reziduuri sunt numite în mod obişnuit proteine dar cercetătorii au păreri diferite legate de numărul de reziduuri de aminoacizi de la care se foloseşte acest termen. Când doi sau mai mulţi aminoacizi se combină pentru a forma peptide, ceea ce rămâne din fiecare aminoacid după îndepărtarea apei este denumit reziduu al aminoacidului. Reziduul care are o grupă amino liberă se numeşte N-terminal iar cel care are o grupare carboxil liberă se numeşte C-terminal. Reziduurile se denumesc după numele aminoacidului eliminându-se cuvântul acid. Pentru a denumi peptidele se începe cu numele grupei acil reprezentând reziduul Nterminal urmat, în ordine, de numele grupelor acil reprezentând reziduurile interne. Numai reziduul C-terminal este denumit cu numele aminoacidului de la care provine şi acesta reprezintă sfârşitul numelui peptidei.
CO NH

73

Reacţii ale alcoolilor la legătura oxidrilică. W. Neurosci. secundară şi terţiară într-un conglomerat spaţial complex.. P.Miracle cure organic germanium. Reacţii de condensare a aminoacizilor – legătura peptidică. B. Republica Moldova. Marcel Dekker. 47-53.Molybdenum hydroxylases as drug-metabolizing enzymes. Intreprinderea Editorial-Poligrafică Stiinţa..Introduction to Atomic Structure. 2005 .. Bibliografie selectivă 1. Metab.uk/buckleyc/atomic. Akabayov. Reacţii de dezaminare a aminoacizilor. această reacţie de apărare a organismului viu se numeşte imunitate . Banks. 74 . Aluminum-induced neurotoxicity: alterations in membrane function at the blood-brain barrier.J. http://www. împotriva substanţelor străine şi celulelor provenite din alte organisme (sub formă de anticorpi. Synchrotron Rad.Using softer X-ray absorption spectroscopy to probe biological systems.N. 8. C. Doonan. • rol de apărare a organismului.. 6. 3.nivelul de organizare structurală cel mai înalt.. Burzo. Dawson. I. 1997 . • structura cuaternară . Inc. 2001 . 13(1).imunoglobuline).orientarea spaţială a catenei polipeptidice ( variante ale structurii secundare sunt structura α-helicoidală) şi structura β-pliată). fiecare cu structura sa primară.. Proprietăţi speciale ale acizilor dicarboxilici. Chişinău. • rol în contracţia musculară (actina şi miozina din muşchi). C. Crăciun. Kastin. TEST DE VERIFICARE A CUNOŞTINŢELOR 1.replierea şi înfăşurarea segmentelor α-helicoidale şi β-pliate într-o organizare spaţială complexă sub formă de ghem sau globulă. Reacţii ale acizilor monocarboxilici pentru obţinerea unor derivaţi funcţionali.. enoli şi fenoli. S.L. Proteinele îndeplinesc multe funcţii importante în organismul viu: • rol structural împreună cu lipidele şi glucidele (reprezintă suportul chimic structural al tuturor formaţiunilor morfologice evidenţiate în celulele şi organele plantelor. I..A.Procesele fiziologice din plantele de cultură.. Atkins. animalelor şi microorganismelor). F. Buckley. 7..htm#Atomic Structure.. 10. New York. 1973 .. Ştiinţifică. 1999 . 6. Toma. C. 1989 . Sagi. 2nd edition. 5. Rev. Diferenţe structurale între alcooli. A.. Beard. Institute of Higher Education. 2.. Ed.Baze teoretice ale chimiei Proteinele şi acizii nucleici sunt cei mai importanţi componenţi chimici ai materiei vii. 16(1-2): 119-156. Bucureşti. Drug.Handbook of nutritionally essential minerals. K. Freeman & Company. Semnificaţii ale reprezentării glucidelor prin formule liniare. Rev.W. Delian. W.H. Proteinele se caracterizează prin patru nivele de organizare structurală care indică: • structura primară . Japan Publications Inc. E. Pickering.J... 7.numărul. 9. Badea. H. Jones L. • structura secundară . 5. J. 1985 ...Mecanisme de reacţie în chimia organică. 12: 392-401. rezultat al asocierii a două sau mai multe catene polipeptidice numite protomeri. 2005 .ac.. – 1989. natura şi succesiunea resturilor de aminoacizi. Biobehav.Chemical principles: The Quest for Insight. Dobrescu. North East Wales. • rol de catalizatori ai reacţiilor chimice în sistemele biologice (aceste proteine se numesc enzime).D. C. 3. Bazicitatea aminelor alifatice şi aromatice. • rol hormonal participând la reglarea proceselor biochimice (unele proteine sau polipeptide pot acţiona ca hormoni). Beedham. Asai. J.newi. George.. 8.. A. • structura terţiară .J. G.. I. ciclice sau de perspectivă. 2. Reacţii ale fenolilor determinate de prezenţa nucleului benzenic. 4. Condensarea compuşilor carbonilici. 4. • rol de transport activ a unor substanţe micromoleculare şi al ionilor anorganici.

I. Science. Cojocaru. W.. 9th ed. 1982 Fiziologia plantelor. Diet. Am. Mukund. 24...W. didactică şi pedagogică. M. D. D. 1972 ..Elemente de chimie generală. 1996 ...Le sol vivant.A biological function for cadmium in marine diatoms.J. 74: 736738. 28.D.. G.The thyroid gland. Bucureşti. Biochem. Marcu.Tratat de chimie anorganică. Dorobanţu. M. 19. Heath and Company. – 2002. boron. P.Dicţionar de fizică. ***** . N. 1978 . Nutrition in Health and Disease..Molecular orbital method and molecular ionization potentials. C. M. 1972 . 2000 ..M.M. 31. V. 1980 . Gobat. Şt. Elucidating a biological role for chromium at a molecular level. Ed. France. Molea. D. A.Copper biochemistry and molecular biology. Lane. 20(5): 635-638. Phosphorus.. 1999 . S. D... Meisch. Powis.. Chambers.. 18.. 13.Magnesium.B. Vitamin D.. 30... Res. Milică. Washington DC.. Biochemistry. Food and Nutrition Board. T..D. H. H. şi Pedag... Introducere în chimia anorganică. “Alexandru Ioan Cuza”.. Carnieri. Heim.R. M.Thioredoxin reductase. J. – 1989.. D. Benzschawel. J. Linder. Martins.. 75 . National Academy Press. I. Dima. Tehnică.. 1999 .E. Shils. a novel tungstencontaining enzyme with a potential glycolytic role in the hyperthermophilic archaeon Pyrococcus furiosus.H. Kiess. 9th ed. Chem. iron.The mechanism and biological role of calcium transport by plant mitochondria.2000. vanadium. Ed. Ltd. structure and properties.. Adams.Inhibitory effects of zinc on magnesium balance and magnesium absorption in man. 15. Res.Chimie anorganică. Olson. Inc.R.Chimie generală. Acford. Food and Nutrition Board. J. Vercesi..Iron in Medicine and Nutrition.. A. 1999 . Z. manganese...W. ***** . C. Anglia.... Williams & Wilkins. A. 33(7): 503-510.. Olson..Chemistry – reactions.G.C. Biol. Muscalu. M. J. A..F. 12.D.. Shike. Olson. Zumdahl. 1985 . Enciclopedică Română. V. copper. Suciu.. Shils.Ultratrace minerals.W. 1975 . Saunders Company. Kronenberg. Nedelcu. Shils. F. Nutrition in Health and Disease. Tehnice “Gh.S. M.A. Philadelphia. I.. H. Shils.A. eds. M. C.. H.2001 . Vasiliu.. Ross. Williams. I. Shike. V. P. vitamin K. 11.. Aragno. Larsen.E. D.S.. Ed. Massachusetts. Zamfirache. W. 1978 . I. eds. E. A.The physiology of flowering plants. J.Modern inorganic chemistry. Foster. 36. 1987 . Goldberg. Fairbanks.R.. 27. Magnesium. 285(5432): 1393-1396. D. Arch Microbiol. Gh. Asachi”. Popescu. Med. Williams Textbook of Endocrinology. M. Chemistry.C. chromium. Bucureşti.The diverse role of selenium within selenoproteins: a review.. and zinc. 35. R. Rev.. molybdenum. Chem. Univ. 32. nickel. 1994 . T. silicon.. 1999 .. I.E. Ed. Baia. Ed. Spencer. Baltimore. Ursini.. Am. A. Influence on cell division of Chlorella. 37. 17.k 1996 .Baze teoretice ale chimiei 9. R.Fiziologie vegetală.Dietary reference intakes for vitamin A..B. Wilson. 1948 . Washington DC. vol. Duca. Shike. Ciobotaru.. 2007 ... 97(9): 4627-4631.. 10. 346(1): 1-8. S.. Negoiu.. Hazegh-Azam. Olteanu. Biol. vol.. Presses Polytechniques et Universitaires Romandes. Ed Azimuth. Ed... S. Matthey.U.1997 ...Dual function of the selenoprotein PHGPx during sperm maturation. Holliday. Rolfe. .M.... Smith. J. iodine. . 20. Clin. Univ. Iaşi. Nutr. 99(7): 836-843. Bucureşti. Coll. 1998 .I. Nutr. Ed. Did. eds. 14.S. Baltimore. Sussex.C. J. Mustacich. Nielsen. Iaşi. Öpik. Didactică şi Pedagogică. Hay. GAMA. Larsen. Iaşi. S. T. Industrial Estate. 33. Iaşi.. 9th ed. D.. D. Morel. Cambridge University Press.. M..W. 25. Institute of Medicine. I.The role of vanadium in green plants. Ross.. Baltimore. G. 2000 .. Acc. Assoc. 9th ed.Calcium. and Fluoride.M.A. 16. Ross. 2005 .. Neniţescu. Vincent. Holben.. 34... III. Macmillan Publishing Co. Phys. 1999 . Davies. M. M. 2005 . J. eds. C. Institute of Medicine. J. 1998 . vol. F..Biochimia vitaminelor. Norris. F. Ed. 1995 . 116(1): 91-95.. New York. National Academy Press. 26.. Dillard. 1991 . Williams & Wilkins. C. Humelnicu. D.Glyceraldehyde3phosphate ferredoxin oxidoreductase. H. 13(5):479-484.H.. Iaşi. 63(5): 797S-811S. 21. Tehnopress. 29. M.. A.C. J. Teşu. M. Bucureşti. 23. J. 270: 8389-8392...C. 22. Ed.M.K.. Am. Mülliken. 38.Chimie analitică generală. Braz. P. J.F. F.

Baze teoretice ale chimiei 76 .

Sign up to vote on this title
UsefulNot useful