CHIMIE GENERALA - CURS

-

Cuprins
1

INTRODUCERE

1.Baze teoretice ale chimiei
1.1. Definiţie şi ramuri ale chimiei 1.2. Unităţi de măsură 1.3. Materia şi substanţele chimice 1.4 Elemente chimice 1.5. Reprezentarea substanţelor chimice 1.6. Legi fundamentale ale chimiei 1.6.1. Legea conservării masei 1.6.2. Legea proporţiilor definite 1.6.3. Legea proporţiilor multiple 1.6.4. Legea proporţiilor echivalente 1.6.5. Legea lui Avogadro 2. Teoria atomică a materiei 2.1. Structura atomului 2.2. Modele atomice 2.2.1. Modele atomice precuantice 2.2.2. Modele atomice cuantice 2.3. Orbitali atomici 2.3.1. Orbitali atomici de tip s 2.3.2. Orbitali atomici de tip p 2.3.3. Orbitali atomici de tip d 2.3.4 .Orbitali atomici de tip f 2.4. Ocuparea cu electroni a orbitalilor atomici 2.4.1. Principiul ocupării succesive a orbitalilor cu electroni 2.4.2. Principiul de excludere al lui Pauli 2.4.3. Regula lui Hund 3. Sistemul periodic al elementelor 3.1. Generalităţi privind tabelul periodic al elementelo 3.2.Structura tabelului periodic al elementelor 3.3. Corelaţii între structura învelişului de electroni şi poziţia elementelor în sistemul periodic 3.4. Periodicitatea proprietăţilor elementelor chimice 3.4.1. Proprietăţi neperiodice ale elementelor chimice 3.4.2. Proprietăţi periodice ale elementelor chimice 4. Legături chimice 4.1 Legături chimice intramoleculare 4.1.1. Legătura ionică 4.1.2. Legătura covalentă 4.1.3. Legătura metalică 4.2 Legături chimice intermoleculare 4.2.1. Legătura de hidrogen 4.2.2. Legături prin forţe van der Waals 5. Stoechiometria reacţiilor chimice 5.1. Stoechiometria – definiţie şi instrumente de lucru 5.2. Reacţii chimice 5.2.1.Reacţii chimice fără modificarea stării de oxidare 5.2.2.Reacţii chimice cu modificarea stării de oxidare 5.2.3. Aspecte cinetice şi termochimice ale reacţiilor chimice 6. Componenţi anorganici ai materiei vii 6.1. Apa - metabolit universal 6.2. Caracterizare generală şi importanţa biologică a elementelor din sistemul periodic

1 1 1 2 3 4 4 5 5 5 6 6 6 6 7 7 7 10 10 10 10 11 11 11 11 11 12 12 12 14 14 14 14 15 15 15 16 20 21 21 21 22 22 22 22 24 25 25 25 27
2

6.2.1. Hidrogen 6.2.2. Grupa IA (1) 6.2.3. Grupa IIA (2) 6.2.4. Metale tranziţionale 6.2.5. Grupa IIIA (13) 6.2.6. Grupa IVA (14) 6.2.7. Grupa VA (15) 6.2.8. Grupa VIA (16) 6.2.9. Grupa VIIA (17) 7. Noţiuni fundamentale de chimie organică 7.1. Efecte electronice în compuşi organici 7.1.1. Efectul inductiv 7.1.2. Efectul electromer 7.2. Noţiuni de izomerie 7.2.1. Izomeria plană 7.2.2. Izomeria spaţială sau stereoizomeria 8. Hidrocarburi 8.1. Hidrocarburi saturate 8.1.1. Alcani şi izoalcani 8.1.2. Cicloalcani 8.2. Hidrocarburi nesaturate 8.2.1. Alchene 8.2.2. Alcadiene 8.2.3. Alchine 8.3. Hidrocarburi aromatice 8.3.1. Hidrocarburi aromatice mononucleare 8.3.2. Hidrocarburi aromatice polinucleare 9. Compuşi organici cu funcţiuni simple 9.1. Compuşi hidroxilici 9.1.1. Alcooli 9.1.2. Enoli 9.1.3. Fenoli 9.2. Amine 9.3. Compuşi carbonilici 9.3.1. Glucide 9.4. Compuşi carboxilici 9.4.1. Acizi monocarboxilici saturaţi 9.4.2. Acizi dicarboxilici saturaţi 9.4.3. Acizi monocarboxilici nesaturaţi 9.4.4. Acizi carboxilici aromatici 9.5. Derivaţi funcţionali ai acizilor carboxilici 9.5.1. Halogenuri ale acizilor carboxilici 9.5.2. Anhidride ale acizilor carboxilici 9.5.3. Amide 9.5.4. Esteri 9.5.5. Acizi fenolici 9.5.6. Acizi carbonilici 9.5.7. Aminoacizi 9.5.8. Peptide BIBLIOGRAFIE SELECTIVĂ INTRODUCERE

27 28 29 31 33 35 36 38 39 42 42 42 42 43 43 44 45 45 45 46 47 47 48 49 49 49 51 53 53 53 54 55 56 57 58 62 62 63 64 64 64 64 64 64 65 66 66 66 68

3

Chimia este ştiinţa fundamentală a naturii. Biochimia . interpretarea naturii substanţelor pe baza structurii lor. precum şi utilizările substanţelor în diferite domenii de activitate. reactivitatea.1. legi. Principalele ramuri ale chimiei sunt: Chimia anorganică . controlează evenimentele din lumea înconjurătoare şi este vitală pentru cele mai multe activităţi. utilizând noţiunile de bază. metode. Cursul ajută la înţelegerea modelelor fundamentale ale chimiei. precum şi legile care guvernează aceste procese. producerea de energie prin reacţii chimice. Chimia fizică – ramura care relizează studii ale legilor şi fenomenelor chimice. precum şi a structurii combinaţiilor chimice prin metode teoretice şi experimentale ale fizicii. cu proprietăţi specifice. Textul introduce o serie de noţiuni fundamentale utilizate pentru descrierea comportării materiei. transformările pe care le suferă substanţele. ci prin abordarea lor critică şi creativă.ramura descriptivă a chimiei care se ocupă cu sinteza. conexiunile dintre lumea cotidiană şi cea moleculară. Chimia organică . 4 . mijloace si metodologii de obţinere a informaţiilor legate de compoziţia şi natura substanţelor. uneori complexe. 1. Problemele. modelarea. precum şi cu funcţionarea şi transformările acestora în cursul vieţii. arată implicarea acestei discipline în lumea reală şi dezvoltă aptitudini de rezolvare a problemelor pe care le implică această disciplină. Chimia analitică – ramura care elaborează şi foloseşte metode. precum şi cu reacţiile compuşilor care conţin carbon legat chimic de hidrogen. compoziţia şi proprietăţile substanţelor. cu excepţia hidrocarburilor şi a derivaţilor lor. sinteza de noi substanţe. modele cu care operează chimia etc. în vederea abordării la un nivel superior a disciplinelor cuprinse în programele analitice ale anilor de studii. proprietăţi ale substanţelor.Definiţie şi ramuri ale chimiei CHIMIA este ştiinţa fundamentală a naturii care studiază în mod sistematic: structura.. care se află la baza proceselor ce susţin viaţa. Baze teoretice ale chimiei 1. prin numărul mare de substanţe descoperite în natură sau sintetizate în laboratoarele de cercetare şi prin perfecţionarea aparaturii utilizate în laboratoarele de cercetare ştiinţifică.studiul elementelor chimice şi al compuşilor acestora. Studiul chimiei generale are drept scop stimularea interesului pentru chimie şi furnizarea de informaţii utile. În ultimele decenii. se constată o evoluţie rapidă în cunoaşterea chimică. subliniind importanţa acestei discipline pentru lumea vie. pe care le pune chimia nu se rezolvă prin simplă memorizare. identificarea.ştiinţa care se ocupă cu studiul structurii şi funcţiilor compuşilor prezenţi în organismele vii.

dar cele mai multe există sub formă de amestecuri de izotopi. unitatea pentru masă este kilogramul (kg). P. masa. Această unitate de măsură nu este inclusă în Sistemul Internaţional. se ţine seama atât de numărul de izotopi stabili. cantitatea de substanţă etc. se mai folosesc şi unităţi cum ar fi minutul.). Intensitate curent electric 5. ora. transportul şi transformările chimice ale substanţelor naturale şi sintetice prezente în mediul înconjurător. Masă 3. Greutatea specifică este raportul dintre densitatea substanţei studiate şi densitatea unei substanţe de referinţă (în mod obişnuit apa la temperatura de 4oC a cărei densitate este egală cu unitatea).. Temperatura caracterizează starea de încălzire a unui sistem fizic.). Mai târziu. dar este destul de frecventă şi exprimarea temperaturii în grade Celsius (oC) sau grade Fahrenheit (oF). Intensitate luminoasă Unitate de măsură metru kilogram secundă amper Kelvin candelă Simbol m kg s A K cd Mărimi fizice importante pentru chimie sunt volumul. Pentru timp. fapt ce explică apariţia izotopilor. radianul (rad) şi steradianul (sr). Pentru un element oarecare.ştiinţa care se ocupă cu detecţia. considerată iniţial. temperatura. Mărime fizică 1. Greutatea specifică este un număr fără unitate de măsură. unitate derivată din unitatea de lungime. unde NA reprezintă numărul lui Avogadro) Atomii sunt alcătuiţi din protoni. Unitatea de măsură a densităţii este raportul unităţilor de masură ale masei şi volumului (g/cm3 sau g/ml). Masele atomilor reprezintă. Volumul reprezintă spaţiul pe care îl ocupă o substanţă sau un obiect oarecare. unitatea din Sistemul Internaţional este secunda (s) dar.1. Dacă tăria câmpului gravitaţional se consideră relativ constantă. Temperatură 6. ambele componente ale valorii măsurabile conferind semnificaţie determinării. de către Dalton. Densitatea unei substanţe este raportul dintre masă şi volum. ziua sau anul (nu se foloseşte luna. toţi atomii constitutivi au acelaşi număr de protoni. pe lună etc. cu aproximaţie. monitorizarea.Unităţi de măsură Observaţia ştiinţifică cantitativă are drept rezultat un număr şi o unitate de măsură.1. În sistemul internaţional. et al. În Sistemul Internaţional. Unitatea de măsură este m3. În natură există elemente compuse din atomi de acelaşi fel (monoizotopice . În biochimie şi biologia moleculară. 1972). două unităţi suplimentare.660539x10-27[kg]. din cauza mărimii variabile). precum şi un mare număr de unităţi derivate. 1. (1dm3=1l. Greutatea unui obiect este răspunsul masei la gravitaţie şi variază în raport cu tăria câmpului gravitaţional. . indiferent de locul unde se consideră determinarea (pe pământ. Unitatea utilizată în laborator este mililitrul (ml). două caracteristici care depind de cantitatea de substanţă studiată. neutroni şi electroni. Lungime 2. Numărul de neutroni este variabil. suma maselor protonilor şi neutronilor. Masa unui obiect nu este influenţată de câmpul gravitaţional şi reprezintă cantitatea de materie pe care o conţine acesta.Chimia ecologică . Valoarea sa depinde de scara termometrică în care este exprimată (Dima. 1cm3=1ml). 1. Multiplii şi submultiplii zecimali ai unităţilor de măsură se denumesc cu ajutorul unor prefixe. a fi masa atomului de hidrogen. Masa atomică a unui element 5 .Unităţi de bază în Sistemul Internaţional Nr.2. Tabelul nr. Al etc.Na. cât şi de raportul între aceştia. Prin convenţie internaţională unitatea de masă atomică a fost definită ca fiind a 12-a parte din masa izotopului 12C. La stabilirea masei atomice a unui element. se utilizează unitatea numită Dalton (1u=1Da=1/NA[g]=1/1000xNA[kg]=1. În general. temperatura se măsoară în grade Kelvin. masa se poate considera egală cu greutatea.). Aston. dar este acceptată în acest sistem sub denumirea de unitate unificată de masă atomică şi se desemnează cu simbolul “u”. masele atomice se scriu fără unitate de măsură. Masa atomică este un număr ce reprezintă de câte ori masa unui atom este mai mare decât unitatea de masă atomică. timpul. a utilizat drept unitate de masă atomică a 16-a parte din masa atomului de oxigen. Sistemul Internaţional de unităţi (SI) conţine şase unităţi fundamentale (tabelul 1. Timp 4. crt. cu precădere în cazul proteinelor.

Modificările chimice.96u. S-a determinat că un mol din orice substanţă conţine 6. au formă şi volum definite şi nu suportă compresiuni apreciabile. Datorită valorii lor extrem de mici. mol ionic – echivalent cu ionul gram. se numesc proprietăţi fizice. Ele capătă proprietăţi diferite de ale fiecărui element component în parte iar elementele. masele atomice absolute nu pot fi utilizate în practică. topirea. 1974).m. Substanţele chimice pot fi simple şi compuse. Ca şi masa atomică absolută. Substanţele chimice se deosebesc între ele prin proprietăţi. spargerea.Cl-35 (34. reprezintă transformarea unor substanţe în alte substanţe. deoarece este compus din 76%.a. au masă proprie numită masă atomică absolută.45u. Chimia se ocupă cu studiul unor specii materiale bine definite din punct de vedere structural. fiind alcătuite din elemente chimice combinate în rapoarte de masă bine definite. Substanţele compuse sunt alcătuite din atomi diferiţi şi pot fi transformate prin metode chimice în două sau mai multe substanţe simple. dar nu implică transformări prin reacţii chimice. ocupând întreg volumul şi luând forma recipientului în care se află. Materia poate exista în trei stări de agregare: gazoasă. exprimată în grame. Cele mai utilizate proprietăţi pentru identificarea unei substanţe sunt acelea care pot fi măsurate şi exprimate numeric. Elementele constitutive se află. 6 . Gazele se caracterizează prin aceea că nu au volum şi formă proprii. aceste modificări putând fi clasificate la rândul lor în modificări fizice şi modificări chimice. Substanţele chimice reprezintă compuşi a căror compoziţie şi structură sunt constante şi invariabile (Albu et al. Substanţele pot suferi schimbări ale proprietăţilor. Atomul gram reprezintă cantitatea în grame dintr-un element egală numeric cu masa atomică a acestuia. Aceeaşi situaţie este şi în cazul atomilor şi moleculelor. la rândul lor. care este numărul lui Avogadro (6. Valoarea masei atomice absolute se stabileşte raportând valoarea atomului gram la numărul de atomi dintr-un atom gram. 1. mol molecular – echivalent cu molecula gram. trecerea substanţelor solide în stare lichidă sau gazoasă).023x1023 particule. reprezentând universul observabil. este o mărime relativă. lichidă şi solidă. fizice şi chimice. egală numeric cu masa moleculară. clorul are masa atomică 35. Solidele sunt rigide. Modificările fizice. motiv pentru care masele atomice nu au întotdeauna valori reprezentate prin numere întregi [spre exemplu.3.) şi 24% Cl-37 (36. Atomii. Br2. Materia ocupă spaţiu şi are masă. dar nu au formă specifică.a. reprezintă schimbări ale aspectului fizic care nu afectează identitatea. cum ar fi modificările de stare (tăierea. Noţiunea de mol se referă şi la alte tipuri de particule: mol atomic – echivalent cu atomul gram. Acele proprietăţi care descriu substanţa însăşi. mol electronic – echivalent cu electronul gram.. H2. având existenţă fizică definită. adimensională. Lichidele au volum propriu. denumite substanţe chimice. O2 etc.reprezintă o valoare medie a maselor izotopilor stabili ai elementului respectiv. Materia şi substanţele chimice Materia este definită ca substanţa din care sunt alcătuite obiectele fizice. în proporţii de masă definite.023x10 23).)]. Gazele pot fi comprimate sau se pot dilata pentru a ocupa diferite volume.97u. îşi pierd proprietăţile caracteristice. masa moleculară absolută are valori extrem de mici şi se determină prin împărţirea moleculei gram la numărul lui Avogadro. Lichidele nu suportă comprimări avansate.m. din punct de vedere chimic. Ca şi masa atomică. Molecula gram (mol) reprezintă cantitatea de substanţă simplă sau compusă. Substanţele simple sau elementare sunt acele substanţe care sunt formate din atomi ai aceluiaşi element şi nu pot fi descompuse prin mijloace chimice în substanţe mai simple (Cl2. Modurile caracteristice în care o substanţă participă la reacţii chimice în urma cărora îşi schimbă compoziţia sunt denumite proprietăţi chimice. diferite din punct de vedere chimic. motiv pentru care iau forma vaselor în care sunt depozitate. care reprezintă acele caracteristici ale substanţei ce servesc pentru a o identifica şi a o diferenţia de alte substanţe. Masa moleculară reprezintă suma maselor atomice relative ale atomilor ce alcătuiesc molecula unei substanţe.). cunoscute şi sub numele de reacţii chimice.

5. Din cele 118 elemente descoperite până în prezent. Formula moleculară indică tipul şi numărul de atomi de fiecare fel dintr-un compus chimic. Hg. Ne. praf suspendat în aer etc. au semnificaţie calitativă şi cantitativă. Analiza formulelor chimice a condus la ideea capacităţilor diferite de combinare a elementelor chimice. Având acelaşi număr atomic. compoziţia şi proprietăţile lor nu sunt aceleaşi în toată masa amestecului (nisip în apă. aliajele soluţii solide). substanţele există sub formă de amestecuri de substanţe pure solide. Rn. Atomii sunt denumiţi mono-. Acestea sunt reprezentate prin simboluri temporare. filtrare. moleculară şi de structură. obţinute în laborator. Elementele chimice cele mai noi sunt cele cu numerele de ordine sau numerele atomice (Z) între 112 şi 118. solidă . sunt alcătuite din substanţe miscibile. identificate în natură. 1. ca şi în cazul simbolurilor elementelor chimice. Amestecurile pot fi omogene şi heterogene. Kr. după numărul legăturilor pe care le formează. deosebindu-se între ei prin numărul diferit de neutroni din nucleele lor atomice. Valenţa reprezintă capacitatea de combinare a unui element. Xe.amestec omogen sau soluţie de gaze. Ar.).soluţie lichidă complexă. cromatografie. N.restul elementelor chimice din tabelul periodic). iar restul elemente chimice artificiale.Br. În natură. 7 . Speciile de atomi ai unui element care au acelaşi număr atomic. Cl. Elementele chimice se găsesc în natură sub cele trei stări de agregare (gazoasă . Amestecurile omogene. cât şi cantitativă. Reprezentarea substanţelor chimice Compuşii chimici se reprezintă în scris prin formule chimice care.). Simbolurile elementelor chimice sunt utilizate internaţional. Ele au semnificaţie atât calitativă. Ea reprezintă un multiplu de numere întregi al formulei brute (se poate ca formula moleculară să coincidă cu formula brută). Valenţa multor elemente este determinată de abilitatea lor de a se combina cu hidrogenul sau de a-l înlocui din diferiţi compuşi. Fiecare substanţă din amestec îşi păstrează identitatea şi ca urmare proprietăţile.H. tri-. dar numere de masă diferite. F. Amestecurile heterogene sunt alcătuite din substanţe nemiscibile şi. izotopii au proprietăţi aproape identice. lichidă . cum ar fi: distilare (simplă sau fracţionată). He. antrenare cu vapori.În general. care se numesc soluţii. 90 sunt elemente chimice naturale. di-. vinul . amestecuri de atomi cu acelaşi număr atomic (Z). numite impurităţi. lichide sau gazoase. formate din una sau două litere alese pentru a reprezenta elementul respectiv. tetravalenţi. Substanţele sunt răspândite în proporţii diferite în scoarţa terestră. Formula chimică poate fi brută. recristalizare. Elementele chimice reprezintă. Caracteristica principală a amestecurilor este aceea că au compoziţie variabilă ce determină variaţia proprietăţilor lor fizice (densitate. fapt pentru care au aceeaşi compoziţie şi aceleaşi proprietăţi în toată masa (aerul . introducându-se noţiunea de valenţă. substanţele chimice conţin mici cantităţi de substanţe străine. exprimată prin numărul de legături simple pe care le poate forma atomul respectiv cu ceilalţi atomi sau prin numărul de electroni pe care un element îi cedează sau îi acceptă când reacţionează pentru a forma un compus. ca urmare. în cea mai mare parte. sublimare. extracţie etc. Elementele sunt cunoscute prin denumiri uzuale şi prin abrevieri care constau în simboluri unice. se numesc izotopi şi ocupă acelaşi loc în sistemul periodic al elementelor. Separarea şi purificarea substanţelor se realizează prin diferite metode. pe baza proprietăţilor diferite ale componenţilor şi implică numai modificări fizice. O.4 Elemente chimice Elementul chimic sau substanţa elementară reprezintă totalitatea atomilor care au acelaşi număr atomic (Z) (provine din cuvântul latinesc elementum care înseamnă component al materiei). dar cu numere de masă (A) diferite. temperatura de fierbere etc. Formula structurală este o reprezentare simbolică a modului de legare a atomilor componenţi într-o moleculă indicând succesiunea legării lor precum şi locul pe care îl ocupă în moleculă o anumită particularitate structurală. 1. putând fi separată de celelalte prin metode fizice sau mecanice. Formula brută indică natura elementelor şi proporţia relativă între numărul atomilor elementelor componente.

). legea GayLussac.are numărul de oxidare –1 etc. legea proporţiilor echivalente). Br. Proust a arătat că un compus dat conţine întotdeauna exact aceeaşi proporţie de elemente considerată în termeni de greutate. Legi fundamentale ale chimiei • • Legile care guvernează procesele chimice pot fi împărţite în: legi ponderale – se referă la masele substanţelor care participă la reacţii chimice (legea conservării masei. LiH. prin experimentele lor. • într-o moleculă neutră suma stărilor de oxidare este zero.6. cu excepţia situaţiilor când formează compuşi unul cu celălalt sau cu oxigenul. suma algebrică a numerelor de oxidare a elementelor este (-2) + (+1) = -1. într-un sistem închis. cînd oxigenul are numărul de oxidare –1. 8 . legea lui Charles. în general. • metalele alcalino-pământoase au numărul de oxidare +2 (Be.1. au numărul de oxidare –1 faţă de hidrogen. CaH 2 etc.) când starea de oxidare a hidrogenului este +1. Legea conservării masei Legea generală a chimiei este legea conservării masei. legea lui Avogadro). în scopul de a determina compoziţia diferitelor substanţe chimice. suma algebrică a numerelor de oxidare a elementelor trebuie să fie egală cu sarcina efectivă a ionului [în ionul biatomic hidroxid (OH-). Legea proporţiilor definite După anul 1800. valoare egală cu sarcina ionului hidroxid). Cs). legea proporţiilor multiple. • halogenii. superoxizii şi combinaţiile cu elemente mai electronegative. chimiştii au studiat reacţiile chimice. legea proporţiilor definite sau constante. Se poate spune prin urmare că suma maselor reactanţilor şi produşilor dintr-o reacţie chimică. este constantă. 1. Există reacţii chimice (reacţii nucleare) care se desfăşoară cu micşorarea considerabilă a masei reactanţilor când legea conservării masei se poate enunţa astfel: suma maselor reactanţilor este egală cu suma maselor produşilor de reacţie plus deficitul de masă dat de formula lui Einstein (dm = dE/c2).NaH. Ca. legi volumetrice – se referă la relaţiile care se stabilesc între volumele de gaze implicate în reacţii chimice şi diferite proprietăţi ale gazelor (legea Boyle-Mariotte. Mg. Diferitele reacţii studiate au condus la un enunţ al legii care a căpătat diferite formulări dintre care cea mai adecvată este: masa unui sistem chimic care evoluează rămâne constantă. Starea de oxidare este un număr atribuit unui element dintr-un compus.2. excepţii fiind cazurile în care este legat de un metal ca ion negativ (hidruri metalice . • numărul de oxidare al ionilor monoatomici este egal cu sarcina ionilor respectivi (Zn 2+ are numărul de oxidare +2. Rb. –2. • metalele alcaline au numărul de oxidare +1 (Li. De aceea termenul de valenţă a fost înlocuit cu noţiunea de stare de oxidare sau număr de oxidare. • într-un ion poliatomic. Utilizarea conceptului de valenţă nu este întotdeauna satisfăcătoare deoarece multe dintre elemente au valenţe multiple sau pot participa la formarea unor combinaţii complexe. • numărul de oxidare al hidrogenului este în general +1. în care variaţia de masă are valori foarte mici. se definesc electronii de valenţă ca fiind electronii care pot participa la realizarea legăturilor chimice cu alţi atomi. Acest enunţ al legii conservării maselor este valabil pentru reacţiile chimice obişnuite. Na. 1. • numărul de oxidare al oxigenului este. descoperită şi formulată Lavoisier. Sr.6.6. K. excepţii sunt peroxizii. • numărul de oxidare al aluminiului este întotdeauna +3.În legătură cu valenţa. ţinând cont de următoarele reguli: • numărul de oxidare al oricărui element în stare necombinată sau substanţă elementară este zero. Ba). 1. Principiul constanţei compoziţiei compuşilor este cunoscut ca legea proporţiilor definite sau constante.

Altfel spus. ceea ce înseamnă că. şi de tipul reacţiei la care participă aceasta. caz în care nu se modifică starea de oxidare. În reacţiile de neutralizare: • pentru acizi echivalentul chimic se calculează prin raportul dintre masa moleculară a acidului (M) şi numărul de atomi de hidrogen ionizabili (protoni. echivalentul chimic este raportul dintre masa atomică a elementului respectiv (A) şi valenţa sa (n): pentru substanţe chimice. indiferent de calea pe care se obţine un compus. pe de altă parte.xn dintr-un alt element II.. numeric egală cu echivalentul chimic respectiv. rezultă că raportul a:b/a’:b’ este un raport de numere întregi şi mici. compusul respectiv are întotdeauna aceeaşi compoziţie.6. Din consideraţiile de mai sus se deduce legea echivalenţilor. Echivalenţii chimici sunt folosiţi în calculele stoechiometrice din analiza cantitativă. Dalton a formulat legea proporţiilor multiple arătând că atunci când. Echivalentul chimic reprezintă cantitatea dintr-un element sau dintr-o substanţă compusă care se poate combina cu 1g de hidrogen sau cu 8g de oxigen sau care poate înlocui cantităţile menţionate din aceste elemente în oricare dintre compuşii lor (Albu et al.. Dacă aceleaşi două substanţe simple se combină în cantităţi notate cu a’ şi b’ cu o cantitate definită dintr-o a treia substanţă simplă. când o cantitate constantă dintr-un element I se combină cu diferite cantităţi notate x1.. pe de altă parte. echivalentul chimic se calculează prin raportul dintre masa moleculară a bazei (M) şi numărul grupelor hidroxil ionizabile (OH-): În cazul sărurilor echivalentul chimic se calculează de la caz la caz. pe de o parte. conform căreia reacţiile chimice au loc de la echivalent la echivalent. şi cu o aceeaşi cantitate din altă substanţă simplă.……. Din această lege derivă noţiunea de echivalent chimic. Pentru elemente. pe de o parte.4. care se combină fiecare în parte cu o greutate definită a unui alt element. vor trebui să fie aceleaşi sau multipli întregi ai proporţiilor greutăţilor elementelor diferite când acestea se combină între ele. Legea proporţiilor definite sau constante se aplică numai în cazul compuşilor stoechiometrici (care au o compoziţie constantă). Substanţele simple sau compuse reacţionează între ele în 9 . Dacă se consideră două substanţe simple. măsurată în grame. 1. 1.6. x3. în funcţie de starea de oxidare: • când substanţa nu participă la reacţii de oxido-reducere. rezultă o serie de compuşi. Legea proporţiilor echivalente ÎRichter a formulat legea proporţiilor echivalente sau reciproce care statutează că proporţiile în care masele a două sau mai multe elemente diferite. adică numărul de electroni cedaţi sau acceptaţi în reacţiile de oxido-reducere considerate. echivalentul chimic se calculează în funcţie de natura substanţei. precum şi de proporţia reactanţilor.xn sunt multipli întregi ai cantităţii x1.3.. H+): • pentru baze. raportul lor de combinare este a:b. Legea proporţiilor multiple Prin combinarea a două elemente se pot obţine una sau mai multe substanţe compuse. S-au efectuat comparaţii ponderale între substanţe simple care se combină între ele. x3. echivalentul chimic se calculează prin raportul dintre masa moleculară a sării (M) şi numărul de echivalenţi de metal din sare (care este egal cu produsul dintre numărul atomilor de metal şi valenţa metalului) • când substanţa participă la reacţii de oxido-reducere echivalentul chimic se calculează prin raportul dintre masa moleculară a substanţei (M) şi diferenţa dintre stările de oxidare ale elementului implicat. cantităţile x2. Echivalentul gram sau valul reprezintă cantitatea dintr-un element chimic sau dintr-o substanţă compusă.Elementele şi substanţele chimice reacţionează între ele în raporturi de combinare bine definite.). prin combinarea a două elemente. raporturile de masă diferite corespund întotdeauna unor numere întregi şi mici. x2. ale căror mase se notează cu a şi b.…….

4. 2. 10 .41 l din orice gaz. acizi. Prin generalizare. moleculară şi structurală. molecule etc. încărcat pozitiv. moleculă-gram) de substanţă. alcătuită dintr-un nucleu central dens. Dacă se consideră 2 substanţe ai căror echivalenţi sunt E1 şi E2 şi ale căror mase sunt m1 şi m2. Prin urmare numărul de molecule dintr-un volum specific de gaz este independent de mărimea sau masa moleculelor de gaz. Suma protonilor (p) din nucleu se numeşte număr atomic (Z). Modele atomice Modelele atomice reprezintă concepte prin care autorii care le propun încearcă să explice proprietăţile atomilor. în jurul căruia gravitează un număr de electroni încărcaţi negativ. În nucleu este concentrată sarcina pozitivă şi aproape toată masa atomului. 5. TEST DE VERIFICARE A CUNOŞTINŢELOR 1. Cercetările efectuate la începutul secolului XX au arătat că atomul este o formaţiune complexă.1. Enunţaţi diferenţele dintre formulele brută. conţin acelaşi număr de molecule. Nucleul este alcătuit din particule elementare numite nucleoni. 2. care nu poate fi divizată prin metode fizice şi chimice obişnuite. Masa protonului şi masa neutronului sunt aproape identice. Volumul ocupat de un mol de gaz în condiţii normale (0oC şi 1 atm=760 mm col. 2. Legea lui Avogadro Avogadro a emis o ipoteză în conformitate cu care volume egale de gaze ideale sau perfecte diferite.baze şi săruri.) care se găsesc într-o cantitate echivalentă (atom-gram. în cazul unor atomi diferiţi.2. Numărul lui Avogadro este o constantă universală de cea mai mare însemnătate şi reprezintă numărul de molecule conţinute în 22. în condiţii normale de temperatură şi presiune. ion-gram. În general. Teoria atomică a materiei 2. Comparaţi şi discutaţi stările de agregare ale materiei. iar electronii au un rol major în desfăşurarea reacţiilor chimice. Atomii pot exista în stare liberă sau în combinaţie cu alţi atomi identici sau diferiţi.5.41 l sau 22. stă la baza multor proprietăţi ale atomilor. Calculul echivalenţilor chimici pentru elemente. iar neutronii sunt neutri din punct de vedere electric. se poate scrie relaţia care defineşte legea echivalenţilor: E1/E2 = m1/m2 1. Modelele pot fi împărţite în modele atomice precuantice şi modele atomice cuantice.41 dm3 (volum molar). numărul de protoni este egal cu numărul de neutroni. Cei mai importanţi nucleoni sunt protonii şi neutronii. Cu ajutorul legii lui Avogadro s-a putut calcula volumul unui mol (moleculă gram) de gaz. Deoarece atomii au un număr de protoni egal cu numărul de electroni ei sunt neutri din punct de vedere electric. şi care păstrează toate proprietăţile chimice ale elementului respectiv. Pentru a explica proprietăţile constatate experimental ale atomilor s-a dezvoltat teoria structurii atomului elaborându-se mai multe modele. care s-au perfecţionat de-a lungul timpului. Hg) este de 22. dar sunt şi cazuri în care atomii conţin un număr de neutroni diferit de cel de protoni (izotopi). Enumeraţi regulile pentru stabilirea stării de oxidare a unui element. Definiţi noţiunile de masă atomică şi masă moleculară.6. în aceleaşi condiţii de temperatură şi presiune. Structura atomului Atomul reprezintă cea mai mică particulă a unui element. Au fost propuse mai multe modele atomice. indiferent de starea de agregare şi are valoarea aproximativă 6. Protonii sunt particule subatomice încărcate pozitiv. iar masa electronului are o valoare mult mai mică. numărul lui Avogadro reprezintă numărul de particule (atomi.cantităţi proporţionale cu echivalenţii lor chimici. Forţa de atracţie dintre electroni şi protoni. alcătuind molecule. Suma protonilor şi neutronilor (n) din nucleu se numeşte număr de masă (A).023 x 1023 particule/mol. 3. ioni.

oscilează în interiorul atomului. Modele atomice precuantice Modelul atomic Thomson sau modelul atomic static a fost elaborat în anul 1898 de către J. în mişcarea lor. Pentru o particulă de masă m. precum şi pentru liniile spectrale. electronii nu emit şi nu absorb energie. sau mvr = n h/2π Definind ħ = h/2π drept constantă redusă a lui Plank sau cuantă de acţiune se poate scrie: mvr = n ħ 11 . pe care le-a observat când atomii sunt excitaţi într-un tub cu descărcare în gaz. nu cad pe nucleul situat în centrul modelului. încărcat negativ. pe o traiectorie circulară (orbită) cu rază r.6256⋅ 10 J⋅ s).1. fenomen care se petrece cu absorbţie de energie. Numărul cuantic principal indică. proprii fiecărui element. conform teoriei lui Bohr. şi concepţia cuantică asupra emisiei radiaţiei electromagnetice. rangul orbitei. Bohr a încercat să găsească explicaţii pentru faptul că electronii. cunoscută sub numele de constanta lui Plank -34 (6. Aceasta va avea o frecvenţă direct proporţională cu diferenţa de energie dintre cei doi orbitali: ΔE = hν ν = ΔE/h unde: ν = frecvenţa radiaţiei emise. elaborată de Rutherford. Electronul se menţine pe orbită datorită compensării forţei centrifuge cu forţa de atracţie coulombiană. Nivelurile energetice spectrale corespund. Diferenţa de energie dintre orbita cu rază mai mare şi cea cu raza mai mică este cedată sau acceptată prin intermediul unei singure cuante de energie.n şi este denumit număr cuantic principal. electronii se mişcă pe orbite specifice presupuse circulare. sunt permise numai acele orbite ale căror momente cinetice sunt multipli ai constantei lui Plank: L = nh în care n = 1. număr care este atribuit fiecărui nivel energetic. care au energii restricţionate la anumite valori. adică sunt cuantificate. În mişcarea sa pe orbite circulare. permise. electronul are un moment cinetic (cantitatea de mişcare x raza orbitei). ΔE = diferenţa de energie dintre cei doi orbitali. 2. atomii constau dintr-un nucleu central mic. prin emiterea de energie radiantă. Modele atomice cuantice Modelul atomic Bohr a fost enunţat în anul 1913 de Niels Bohr. energiei electronului care se mişcă pe orbite cu raze din ce în ce mai mari. a fost elaborat în anul 1911 de către Ernest Rutherford şi propune o structură planetară pentru atom. prin urmare. În conformitate cu acest model. 2πmvr = n h. În conformitate cu această teorie. care se roteşte cu viteza v.2. Prin experimentele sale. încărcat pozitiv.2. • când un electron face un salt de pe o orbită pe alta. Teoria lui Bohr propune un model de tip „planetar”.…………. nu se aplică legile mecanicii clasice. 2. h = constantă de proporţionalitate. Acest prim model cuantic are la bază concepţia nucleară a atomului. elaborată de Max Planck. Diferenţa de energie este pozitivă când un electron face saltul de pe o orbită inferioară pe una superioară.2. datorită câmpului electric care se creează. atomul are formă sferică. şi este negativâ când un electron trece într-o stare energetică mai joasă. dens. Thomson. iar electronul. presupunând că: • în stare staţionară. înconjurat de electroni încărcaţi negativ care se mişcă pe orbite circulare. Energiile exacte ale orbitelor permise depind de atomul studiat. J. Sarcina electrică pozitivă este uniform distribuită în tot volumul său. 3.2. Modelul atomic Rutherford sau modelul planetar. momentul cinetic L este: L = mvr Pentru întreaga orbită circulară valoarea devine: L = 2πmvr • în conformitate cu postulatul lui Bohr. În mişcarea pe orbitele permise.

egală cu raza focală (r) (figura 2.1. 0 Când deplasarea electronului se face pe o orbită eliptică permisă. = nrh . Această valoare corespunde celei mai mici raze posibile.n-1) şi determină forma geometrică a unui set de orbitali. nr = numărul cuantic radial rm ax r min ∫ mvrdr Între numerele cuantice principal.). F2). variază numai poziţia sa în raport cu nucleul. Prin urmare. Subnivelurile energetice se desemnează prin următoarele simboluri:l = 0 → s. numărul cuantic azimutal este înlocuit cu numărul cuantic orbital sau secundar (l = nφ-1). Pe de o parte.0529nm). stabilind condiţiile de cuantificare: 2π ∫mvrd 0 ϕ = nϕh . nφ ≥ n. rezultă că nφ = n. există două variabile. Cea mai mică valoare a numărului cuantic principal n este 1. ci şi traiectorii eliptice. pe care raza focală îl face cu axa mare a elipsei (a-axa mare a elipsei. şi orbita permisă este circulară. l = 3 → f. admiţând că electronul parcurge în jurul nucleului nu numai traiectorii circulare. l = 2 → d. o mărime cuantificabilă. în care. e ϕ Fig. Energia orbitalilor din acelaşi strat creşte de la subnivelul s la subnivelul f (s<p<d<f). nr. cunoscută sub numele de raza Bohr (0. 12 .2. Numărul cuantic secundar are valori cuprinse între 0 şi n-1 (0. Reprezentarea deplasării unui electron pe o orbită eliptică Datorită acestor două variabile. numărul cuantic azimutal (nφ) şi numărul cuantic radial (nr). Modelul atomic Sommerfeld Acest al doilea model atomic cuantic reprezintă o dezvoltare a modelului atomic Bohr şi a fost realizat în anul 1915 de către Sommerfeld care a încercat să explice structura fină a liniilor spectrale. în mişcarea sa. În cazul în care electronul (e-) se deplasează pe o orbită circulară. distanţa dintre electron şi nucleu care. ……. unde: dφ = variaţia unghiului φ. regiune care conţine maximum 2 electroni cu spin opus. l = 1 → p. Dacă nr = 0. prin urmare. nr. 2. 2. care este dată de variaţia unghiului ϕ (figura 2. pe de altă parte. În mecanica cuantică.): r x e x φ F1 F2 Fig. nu cade pe nucleu şi ca urmare atomii sunt stabili. Reprezentarea deplasării unui electron pe o orbită circulară În această situaţie regula de cuantificare este: 2π ∫ mvrd ϕ = nh .Momentul cinetic al electronilor trebuie să fie un număr întreg de cuante de acţiune şi. b-axa mică a elipsei) şi.2. în care nφ este numărul cuantic azimutal.1. Sommerfeld a introdus două numere cuantice. şi explică de ce electronul. 2. în jurul nucleului situat în unul din focarele elipsei (F1. 1. exprimată prin unghiul φ. poziţia electronului pe orbită. azimutal şi radial există relaţia: n=nφ+nr. Un orbital reprezintă o regiune specifică dintr-un subnivel. staţionară.

Pentru o anumită valoare a numărului cuantic principal. cât şi ca undă. iar subnivelul f conţine 7 orbitali. fiecărui electron dintr-un atom i se atribuie patru numere cuantice care definesc energia sa. Fiecare dintre orbitali poate să fie ocupat sau nu cu electroni. Acest câmp magnetic poate fi pus în evidenţă prin interacţiunea sa cu un câmp magnetic aplicat din exterior sau în relaţie cu câmpul altui electron. se comportă atât ca particulă. Energia electronilor depinde numai de numărul cuantic principal. Toate acestea conduc la ideea unui model care să ia în consideraţie probabilitatea ca un electron să se afle într-un anumit punct.Subnivelul s conţine un singur orbital. m/s Această relaţie stabileşte legătura între lungimea de undă. deci şi a electronului. cu precizie absolută. elimină noţiunea de traiectorie a unei microparticule. Undele sunt caracterizate de lungime de undă şi amplitudine. i se asociază o undă. o microparticulă cum este şi electronul. Teoria atomică a lui Sommerfeld admite că electronii se deplasează în jurul nucleului pe traiectorii circulare şi eliptice. Toate orbitele cu acelaşi număr cuantic principal au aceeaşi energie şi formează un strat electronic. electronul are şi o mişcare de rotaţie în jurul axei sale. kg v = viteza de deplasare a particulei. care este denumită funcţie de undă (ψ). care generează un moment magnetic de spin. având în vedere natura ondulatorie a microparticulelor. Fiecărei particule (electron). mişcare de spin. Acest principiu numit principiul de incertitudine al lui Heisenberg. Heisenberg a arătat că este imposibil să se cunoască simultan. În mişcarea sa în jurul nucleului. subnivelul d conţine 5 orbitali. atât poziţia. În mişcarea sa. orientarea în spaţiu şi interacţiunile sale posibile cu alţi electroni. Funcţia de undă se obţine prin rezolvarea 13 . Cele n-1 subniveluri determinate de numărul cuantic secundar au aceeaşi energie. h = constanta lui Plank. când se constată apariţia mai multor subniveluri energetice rezultate prin scindarea liniilor spectrale. şi proprietăţi specifice unei particule. a tratat atomul ca un sistem de unde staţionare. electronul generează câmp magnetic. În anul 1924 Louis de Broglie a emis ideea dualităţii de comportare a microparticulelor. Aceste niveluri energetice nu pot fi caracterizate de cele două numere cuantice descrise până acum. Toţi orbitalii unui subnivel au aceeaşi energie. Starea energetică a unui atom poate fi descrisă dacă se cunosc toate cele patru numere cuantice pentru fiecare electron al său. cât şi viteza de deplasare a unei particule. Modelele atomice anterioare nu au putut calcula intensitatea liniilor spectrale şi energia atomilor multielectronici. există o singură traiectorie circulară şi n-1 traiectorii eliptice. căpătând el însuşi proprietăţi magnetice. W. Prin urmare. cum sunt masa şi viteza de deplasare. m = masa particulei. În afară de mişcarea de rotaţie în jurul nucleului. iar electronii un înveliş electronic. Schrödinger. Numărul cuantic de spin poate lua valorile ±1/2. Pentru caracterizarea acestei mişcări. elaborând pentru unda tridimensională asociată electronului o expresie matematică. subnivelul p conţine 3 orbitali. la un moment dat. denumit număr cuantic magnetic (m). proprietate specifică unei unde. Lungimea de undă este într-o relaţie de inversă proporţionalitate cu masa şi viteza particulei: λ = h/mv în care: λ = lungimea de undă. Pentru caracterizarea completă a nivelurilor energetice ale electronului a fost necesară introducerea unui al treilea număr cuantic. Pauli a introdus al patrulea număr cuantic. Numărul cuantic magnetic poate lua 2l + 1 valori care variază între –l şi +l şi dă informaţii referitoare la orientarea în spaţiu a orbitalilor. denumit număr cuantic magnetic de spin (ms) sau numărul cuantic de spin. În anul 1927.

orbitalii p se notează în funcţie de sistemul de axe x. y.1. m = 0. prin urmare. n = 3. y. Orbitali atomici de tip d Orbitalii de tip d apar la n ≥ 3 şi sunt caracterizaţi de l = 2 şi m = ± 1. 2. În fiecare strat electronic există trei orbitali p cu simetrie bilobară. Fig.3.5. Fig.).fsu. 2.edu) 2. nr. 2. l = 0.2. Diagramă individuală a unui orbital atomic de tip s (d. n = 2.3. În cazul celorlalţi doi orbitali.edu) În fiecare strat electronic va exista câte un orbital s.3. l = 0. Ecuaţia de undă a lui Schrödinger este ecuaţia fundamentală a mecanicii cuantice şi corelează caracteristicile de corpuscul ale electronului (E. z de-a lungul cărora se dirijează lobii (figura 2. tetralobară. Convenţional.3.). 0.ecuaţiei de undă a lui Schrödinger. probabilitatea de existenţă a electronilor este de-a lungul axelor de coordonate.3.sb.arizona.. ±2. Orbitalii s au simetrie sferică (figura 2.3. Orbitali atomici de tip p Orbitalii de tip p apar la n ≥ 2 şi sunt caracterizaţi de l = 1 şi m = ±1. www. 2.3. m. m = 0 este orbitalul 2s. Orbitalii d au două planuri nodale care împart norul de electroni în patru secţiuni şi ca urmare prezintă structură mai complicată. Orbitali atomici de tip s Orbitalii de tip s apar de la n ≥ 1 şi se caracterizează prin l = 0. Cei doi lobi ai fiecărui orbital p.geo. Orbitali atomici 2. m = 0 este orbitalul 1s. v) cu cele ondulatorii date de amplitudinea vibraţiei într-un punct caracterizat de coordonatele x. Diagramă a orbitalilor atomici de tip p (d.. dxz (figura 2. z. care reprezintă regiunile de probabilitate maximă de prezenţă a electronului.4. dyz. al cărui diametru va fi din ce în ce mai mare. Pătratul funcţiei de undă reprezintă probabilitatea de a găsi o particulă (electron) într-o anumită regiune a spaţiului.wine1.0. www. nr. m = 0 este orbitalul 3s etc.4. Astfel: n = 1. 14 . l = 0.). sunt situaţi de o parte şi de alta a nucleului având. un singur plan nodal (plan în care electronul nu poate fi găsit niciodată). fiind în număr de cinci. Trei orbitali d sunt aşezaţi sub unghiuri de 45 o faţă de axele de coordonate şi sunt notaţi dxy.

E6s < E5d.2. nr. ±3.4. Fig.6.5. www. Doi electroni dintr-un atom nu pot avea toate numerele cuantice identice.). fx(z2-y2).leandraganko. fx3. Dacă se notează cu E energia reală a substraturilor.4. decât pentru primele 3 perioade din sistemul periodic al elementelor. ±2. adică 1s 2s 2p 3s 3p 3d 4s 4p 4d 4f etc.geo.3.3. fy(x2-z2). Principiul ocupării succesive a orbitalilor cu electroni Stabilirea structurii electronice a elementelor nu ar pune probleme. E5s < E4d.6.4. însă. în ordinea crescătoare a energiei. Regula lui Hund 15 .Fig. 2. nr. Structura lor este complicată deoarece aceşti orbitali au trei planuri nodale care trec prin nucleu şi au formă octalobară (figura 2.4 . fy3.Orbitali atomici de tip f Orbitalii f apar la n ≥ 4 şi sunt caracterizaţi de l = 3 şi m = ±1. Orbitalii se ocupă cu electroni succesiv. proces care conduce la o succesiune diferită faţă de cea normală. 2. 0. care se numesc electroni cuplaţi. Această regulă nu se aplică. se constată că: E4s < E3d. cu spin opus. E6s < 4f etc. Pentru nivelurile energetice superioare are loc o întrepătrundere a substratelor din diferite straturi. fz(x2-y2).4. Ocuparea cu electroni a orbitalilor atomici 2. www. Diagramă a orbitalilor atomici de tip d (d. fz3]. Diagramă a orbitalilor atomici de tip f (d.arizona. dacă succesiunea energetică a substraturilor ar fi aceeaşi cu ordinea lor normală. fiind în număr de şapte [fxyz. Într-un orbital pot exista maximum 2 electroni.1. 2. 2.edu) 2.com) 2. Principiul de excludere al lui Pauli Acest principiu stabileşte repartiţia electronilor pe orbitali.

Perioada 1 conţine două elemente (H şi He). În conformitate cu acest criteriu. Kr. TEST DE VERIFICARE A CUNOŞTINŢELOR 1. 4.. 3. Fiecare orbital este ocupat succesiv. IIA..Structura tabelului periodic al elementelor Sistemul periodic al elementelor este format din 7 perioade şi 18 grupe (tabelul 3. 3. 2. perioada 5 conţine tot optsprezece elemente (de la Rb la Xe).. IIB. VIIIB. după care este completat cu cel de-al doilea electron. Definiţi cele mai importante particule elementare care alcătuiesc un atom.. N etc.1. Primul element din fiecare perioadă este un metal alcalin. perioada 4 conţine optsprezece elemente (de la K la Kr).. cu excepţia primei perioade. una dintre legile fundamentale ale naturii. M. adică au configuraţie stabilă de dublet sau octet.. Toate grupele secundare conţin câte patru elemente (metale – cele descoperite recent completează perioada 7) cu excepţia grupei IIIB care conţine 32 elemente (metale). Grupele secundare conţin metale tranziţionale. legea periodicităţii se enunţă astfel: proprietăţile elementelor variază periodic în funcţie de sarcinile lor nucleare. L perioada 3 – elementele au straturile electronice K. prin modul de aşezare. şi a ultimei perioade... care se termină cu elementul 118. VIIIA şi 8 grupe secundare. După anul 1986 s-a introdus o notaţie nouă a grupelor care utilizează cifre arabe. Perioadele sunt notate cu cifre arabe de la 1 la 7 (o perioadă este alcătuită dintr-un şir de elemente cuprins între două gaze rare succesive. L. în ordinea greutăţii lor atomice. Cele 16 grupe sunt împărţite în 8 grupe principale.1.. Rn) electroni de valenţă. care consolidează succesiunea elementelor stabilită de Mendeleev.. iar numărul său desemnează numărul straturilor ocupate cu electroni).. Ar. Sistemul periodic al elementelor 3.Xe.. dovedindu-se.. în perioada 7. Moseley introduce un nou criteriu de clasificare al elementelor în sistemul periodic. în perioada 6. numărul atomic (Z). 16 ... un gaz rar. Ocuparea cu electroni a orbitalilor atomici se realizează în aşa fel încât energia întregului sistem să fie minimă. mai întâi de un singur electron. L. paralele. Cele 62 elemente cunoscute la acea vreme au fost aşezate într-un tabel. Reguli de ocupare a orbitalilor cu electroni. 3. Generalităţi privind tabelul periodic al elementelor Sistemul periodic al elementelor a fost descoperit de omul de ştiinţă rus Mendeleev. a doua după actiniu. prima după lantan. revenirea periodică a proprietăţilor. Tipuri de orbitali atomici caracterizaţi prin numere cuantice. perioada 6 conţine 3treizeci şi două elemente (de la Cs la Rn) iar perioada 7 începe cu elementul Fr şi conţine douăzeci şi cinci elemente caracterizate şi încă şapte elemente care deocamdată au simboluri temporare. Gazele rare au doi (He) sau opt (Ne. perioada 3 conţine tot opt elemente (de la Na la Ar). Lantanidele şi actinidele sunt două familii de câte paisprezece elemente care se intercalează. perioada 2 conţine opt elemente (de la Li la Ne). M • perioada 4 – elementele au straturile electronice K...2.. Aceste elemente sunt aşezate în partea de jos a tabelului în două şiruri orizontale. semimetale şi nemetale. Enumeraţi şi comparaţi modelele atomice precuantice şi cuantice. Această concluzie referitoare la faptul că proprietăţile elementelor variază periodic în funcţie de masa lor atomică este expresia legii periodicităţii descoperită de Mendeleev. care începe cu hidrogenul (H). Grupele principale conţin metale.) şi cuprinde 118 elemente. Numărul perioadei indică numărul straturilor electronice ale atomilor elementelor din perioada respectivă.Regula lui Hund se referă la modul de completare cu electroni a orbitalilor atomici. notate IB. iar ultimul. astfel: • • • perioada 1 – elementele au numai stratul electronic K perioada 2 – elementele au straturile electronice K. notate IA.

9. Sistemul periodic al elementelor IA (1) K/1 L/2 M/3 N/4 O/5 P/6 Q/7 1 H 3 Li 11 Na 19 K 37 Rb 55 Cs 87 Fr 4 Be 12 Mg 20 Ca 38 Sr 56 Ba 88 Ra IIIB (3) 21 Sc 39 Y 57 La 89 Ac IVB (4) 22 Ti 40 Zr 72 Hf 104 Rf 58 Lantanide 90 Actinide Th Ce VB (5) 23 V 41 Nb 73 Ta 105 Db 59 Pr 91 Pa 92 U VIB (6) 24 Cr 42 Mo 74 W 106 Sg 60 Nd 93 Np VIIB (7) 25 Mn 43 Tc 75 Re 107 Bh 61 Pm 26 Fe 44 Ru 76 Os 108 Hs 62 Sm 94 Pu VIIIB (8.1.. 10) 27 Co 45 Rh 77 Ir 109 Mt 63 Eu 95 Am IB (11) 29 Cu 47 Ag 79 Au 111 Rg 65 Tb 97 Bk IIB (12) 30 Zn 48 Cd 80 Hg 112 Uub 66 Dy 98 Cf IIA (2) IIIA (13) 5 B 13 Al 31 Ga 49 In 81 Tl 113 Uut 67 Ho 99 Es IVA (14) 6 C 14 Si 32 Ge 50 Sn 82 Pb 114 Uuq 68 Er 100 Fm 7 N 15 P 33 As 51 Sb 83 Bi 115 Uup 69 Tm 101 Md VA (15) 8 O 16 S 34 Se 52 Te 84 Po 116 Uuh 70 Yb 102 No VIA (16) VIIA (17) 9 F 17 Cl 35 Br 53 I 85 At 117 Uus 71 Lu 103 Lr VIIIA (18) 2 He 10 Ne 18 Ar 36 Kr 54 Xe 86 Rn 118 Uuo 28 Ni 46 Pd 78 Pt 110 Ds 64 Gd 96 Cm . 3.Tabelul nr.

Baze teoretice ale chimiei 16 .

1.Baze teoretice ale chimiei 3. Proprietăţi periodice ale elementelor chimice Aceste proprietăţi sunt determinate de structura învelişului electronic exterior şi configuraţia electronică a elementelor. în chimie. Corelaţii între structura învelişului de electroni şi poziţia elementelor în sistemul periodic Având în vedere principiile enunţate anterior.4. 7 (VIIB). ultimul strat are structura ns2np1-6 [elementele grupelor 13 (IIIA). astfel încât notaţia interioară se poate înlocui cu simbolul gazului nobil anterior scrise între paranteze pătrate. masa atomică relativă. temperaturile de fierbere şi de topire. 10 (VIIIB). se poate construi învelişul electronic al diferitelor elemente. energia de ionizare. densitatea. Proprietăţi neperiodice ale elementelor chimice Proprietăţile neperiodice variază continuu şi sunt determinate de nucleele atomice ale elementelor. Stabilirea configuraţiei electronice se constituie într-un instrument util care conduce la înţelegerea structurii tabelului periodic al elementelor. Tendinţele periodice se manifestă atât asupra proprietăţilor fizice. ultimul strat electronic are structura ns1-2 [elementele grupelor 1 (IA) şi 2 (IIA)]. deoarece după fiecare gaz rar începe un strat electronic nou. moleculă sau altă structură fizică. Elementele care au tendinţa de a accepta electroni. se 17 . 8 (VIIIB). • blocul p – cuprinde elemente care au electronul distinctiv într-un orbital de tip p.3. elementele chimice pot fi grupate în 4 blocuri: • blocul s – cuprinde metalele alcaline şi alcalino-pământoase. Periodicitatea proprietăţilor elementelor chimice 3. elemente care au electronul distinctiv într-un orbital de tip s. ultimul strat electronic are structura ns2(n-1)d1-10 [elementele grupelor 3 (IIIB). 9 (VIIIB). contează numai electronii de pe ultimul strat. • blocul d – cuprinde elemente tranziţionale. Tipic. raza atomică. afinitatea pentru electroni. trecând în ioni negativi. adică se poate stabili configuraţia lor electronică. Proprietăţile chimice ale elementelor sunt strâns legate de configuraţia electronilor. spectrele Röntgen ale elementelor cu Z > 10 (acestea depind numai de numerele atomice). 4 (IVB). configuraţia electronică reprezintă aranjarea electronilor într-un atom. cât şi asupra proprietăţilor chimice. 11 (IB). 16 (VIA). • blocul f – cuprinde lantanidele şi actinidele. Proprietăţi neperiodice sunt: numărul atomic Z. spectrele optice.4. raza ionică. ultimul strat are structura electronică ns2(n1-10 1)d (n-2)f1-14. După tipul de orbital în care se plasează electronul distinctiv. 3. 12 (IIB)]. Electronii de pe ultimul strat energetic sunt denumiţi electroni de valenţă. Proprietăţile fizice periodice sunt volumul atomic. legate de ocuparea cu electroni a orbitalilor. Este o metodă care simplifică descrierea configuraţiei electronice pentru elementele cu masă atomică mare.2. pot prevedea cum vor reacţiona atomii. 3. 5 (VB). În termeni de fizică atomică sau chimie cuantică. 6 (VIB). 17 (VIIA) 18 (VIIIA)]. elemente care au electronul distinctiv într-un orbital de tip d. chimiştii pot descrie legăturile chimice. 15 (VA). precum şi proprietăţi cum ar fi stabilitatea. Utilizând principiile fizicii. 14 (IVA). Caracterul electrochimic este proprietatea elementelor de a ceda sau de a accepta electroni pentru a trece în ioni. conductivitatea etc.4. punctul de fierbere.

odată cu creşterea caracterului electropozitiv al metalelor. pierd uşor unul respectiv doi electroni în timp ce elementele grupelor 17(VIIA) şi 16(VIA) câştigă unul. hidrogenul şi halogenii. Elementele din grupele 1(IA) şi 2(IIA). mai reactive. În perioade. precum şi asupra reacţiilor chimice la care acestea participă. Proprietăţi ale elementelor chimice determinate de structura învelişului electronic. În grupe tăria acizilor oxigenaţi scade de sus în jos. 4. Faţă de fluor. pentru ca treptat să apară caracterul acid. Legături chimice Legătura chimică reprezintă un ansamblu de interacţiuni care se exercită între atomi. Structura tabelului periodic al elementelor 2. În perioade. elementul cel mai electronegativ din sistemul periodic. Valenţa maximă faţă de oxigen creşte şi este egală cu numărul grupei principale din care face parte elementul. trecând în ioni pozitivi.1. În perioade. Legătura ionică Teoria electronică a valenţei subliniază realizarea unei configuraţii electronice stabile a stratului de valenţă (dublet sau octet). în perioade. Valenţa elementelor este strâns legată de diferitele tendinţe privind reactivitatea elementelor din sistemul periodic. caracterul electropozitiv (metalic) scade de la stânga la dreapta şi creşte cel electronegativ (nemetalic). Cu excepţia hidrogenului şi heliului (care au în stratul electronic exterior maximum doi electroni) un strat electronic complet ocupat conţine opt electroni adică un octet. valenţa elementelor creşte în perioade de la grupa IA la grupa IVA.Baze teoretice ale chimiei numesc elemente electronegative iar cele care au tendinţa de a ceda electroni. de la stânga la dreapta. 18 . caracterul bazic scade de la stânga la dreapta. şi scade de la grupa IVA la grupa VIIA. 4.Modul în care se realizează legăturile chimice are un efect important asupra proprietăţilor unităţilor funcţionale care rezultă. fiind egală cu numărul grupei. ioni sau molecule. TEST DE VERIFICARE A CUNOŞTINŢELOR 1. caracterul acid creşte o dată cu numărul grupei. care se atrag prin forţe electrostatice (conform legii lui Coulomb). Faţă de hidrogen. Atomii elementelor sunt mai stabili dacă au stratul electronic exterior complet ocupat cu electroni. Tăria acizilor oxigenaţi creşte. reacţii uneori vitale pentru organismele vii. În urma transferului de electroni de la un element electropozitiv reactiv la un element electronegativ iau naştere ioni de semn contrar. Caracterul acid al compuşilor cu hidrogen creşte în grupă de sus în jos.1. Elementele din aceeaşi grupă principală au aceeaşi valenţă maximă în combinaţie cu oxigenul. se numesc elemente electropozitive. În grupe. prin intermediul legăturilor chimice între atomi. în timp ce electropozitivitatea creşte în acelaşi sens. valenţa elementelor creşte de la 1 la 8 şi este egală cu numărul grupei. respectiv doi electroni realizând configuraţii stabile de octet. Caracterul bazic al hidroxizilor creşte de sus în jos în grupele principale. electronegativitatea scade de sus în jos. până la distanţa minimă permisă de repulsiile între învelişurile lor electronice.1 Legături chimice intramoleculare 4. conducînd la formarea unor unităţi funcţionale.

+ . Ca(OH)2. NaCl. LiI. un metal şi un nemetal. Perechea de electroni participanţi nu aparţine întotdeauna în egală măsură celor doi atomi ai moleculei rezultate. forţe fizice nedirijate în spaţiu.1..H . KCl. Ea rezultă prin punerea în comun a unui acelaşi număr de electroni necuplaţi de către fiecare dintre cei doi participanţi la legătură. CCl4. SO42. SrCl2). motiv pentru care perechea de electroni de legătură aparţine în egală măsură ambilor atomi.) sau moleculele care prezintă simetrie geometrică (CH4. legătura covalentă poate fi nepolară. MgO) şi unele baze (NaOH.H H . deoarece dubletele de electroni rezultate le aparţin în egală măsură. Cl2 etc.). În aceste cazuri. CaO. Perechea de electroni de legătură se numeşte pereche de electroni participanţi. deplasându-se pe orbite care cuprind amândouă nucleele. se formează două sau trei covalenţe adică legături duble sau triple. care determină ansamblul să adopte o dispoziţie regulată corespunzătoare reţelei cristaline. unii oxizi bazici (Na2O. datorită atracţiei electrostatice dintre ioni. polară sau coordinativă. KBr. permiţând. procesele de formare a ionilor pozitivi şi negativi nu sunt independente ci au loc simultan în timpul procesului de formare a legăturilor ionice. denumită în mod obişnuit legătură simplă. Ionii se află în nodurile reţelei cristaline şi fiecare ion tinde să se înconjoare cu un număr maxim de ioni de semn opus. În funcţie de natura atomilor participanţi. Ionii participanţi la legătura ionică pot fi monoatomici (formaţi din atomi de un singur tip) sau poliatomici (HO-. Legătura ionică nu este dirijată în spaţiu şi nu este rigidă. La formarea legăturilor ionice sunt implicate. dizolvarea compuşilor ionici în solvenţi polari şi. Punerea în comun a unei perechi de electroni conduce la formarea unei singure legături covalente. conducând la formarea de molecule sau reţele atomice. . . + . sodiul metalic reacţionează energic cu clorul în stare gazoasă şi. CO2 etc. 4. . în mod tipic.NO3-. NaF. Na+ + Cl - Na+Cl- În cazul combinaţiilor ionice nu se formează molecule. ci reţele ionice tridimensionale. Cl . în urma unei reacţieii exoterme. Norul electronic este distribuit simetric între cele două nuclee. combinaţie ionică: Na. Structura stabilă de octet se poate realiza şi prin participarea mai multor electroni necuplaţi. Spre exemplu. pe de altă parte. pe de o parte. NaI.Baze teoretice ale chimiei În general. cum ar fi moleculele diatomice (H2. Legătura covalentă nepolară se caracterizează prin aceea că atomii participanţi la realizarea legăturii sunt de acelaşi fel. Combinaţiile ionice tipice sunt sărurile (LiF. Se formează molecule nepolare. Legătura covalentă Legătura covalentă este legătura care se realizează între atomii elementelor identice sau puţin diferite din punct de vedere al caracterului electrochimic. KOH.. KF. Ambii atomi participanţi realizează o configuraţie electronică stabilă. conduce la obţinerea clorurii de sodiu. ci raportul de combinare a ionilor constitutivi. KI. NaF.etc. doi atomi de hidrogen pot pune în comun electronii necuplaţi.2. H H În procesul de unire orbitalii atomici se întrepătrund dând naştere unui orbital molecular de legătură. Formulele brute atribuite combinaţiilor ionice (NaCl. înlocuirea uşoară a ionilor din reţea cu alţi ioni. CaCl2 etc) nu reprezintă compoziţia adevărată a substanţei. K2O.) 19 . Astfel. conducând la formarea moleculei de hidrogen în care densitatea de electroni este concentrată între cei doi nuclei H.

În cazul apropierii a doi atomi cu electroni neîmperecheaţi. starea cu cea mai scăzută energie şi. specii moleculare cu mai puţin de opt electroni în jurul unui atom (compuşi care sunt în general foarte reactivi). cei doi atomi participă cu număr egal de electroni. nu poate da explicaţii satisfăcătoare pentru tipurile de covalenţe şi proprietăţile substanţelor cu legătură covalentă. Există compuşi chimici în care nu este respectată regula octetului. se realizează suprapunerea maximă a orbitalilor atomici 1s în spaţiul internuclear rezultând molecula de hidrogen. specii moleculare cu un număr total de electroni de valenţă impar (specii moleculare. iar dacă spinii sunt antiparaleli. În cazul combinării a doi atomi izolaţi de hidrogen. Ambele metode se bazează pe combinarea liniară a funcţiilor de undă ale orbitalilor atomici care. rezultând perechi de electroni cu spin antiparalel. Densitatea norului electronic este mai mare în jurul atomului mai electronegativ. ca urmare. se manifestă forţe de respingere electrostatică. care conţin unul sau mai mulţi electroni neîmperecheaţi extrem de reactivi). deşi nu realizează structura electronică de octet. 20 . De asemenea. înmulţite cu anumiţi coeficienţi. Dezvoltarea teoretică a legăturii covalente dintre atomi se bazează pe metode de aproximare.Baze teoretice ale chimiei Legătură covalentă polară este legătura covalentă în care atomii participanţi la realizarea legăturii sunt diferiţi. O interpretare cantitativă a legăturii covalente realizează teoria mecanic cuantică. Orbitalul comun care rezultă este orbitalul molecular cu doi electroni cu spin opus ce aparţine ambilor atomi. cea mai stabilă structură (figura 4.). spre exemplu. explicând saturaţia reciprocă şi simultană a covalenţei şi orientarea sa în spaţiu. Numărul de covalenţe posibile pentru un atom este egal cu numărul cuplărilor pe care le poate realiza până la obţinerea unei configuraţii electronice stabile. conduc la obţinerea funcţiei de undă a orbitalilor moleculari. Această pereche de electroni este pusă în comun cu un alt atom care este deficitar în electroni (atom acceptor). dacă electronii au spini paraleli. La realizarea acestei legături. orbitalii atomici se acoperă reciproc pe o suprafaţă limitată de respingerile electrostatice. Teoria electronică a covalenţei nu poate explica existenţa acestor specii moleculare cu deficit sau excedent de electroni care. sunt totuşi combinaţii stabile. metoda legăturii de valenţă (MLV) şi metoda orbitalilor moleculari (MOM). molecula rezultată este alungită şi prezintă doi poli (un dipol) apărând astfel sarcini electrice parţiale: + δ δ H2 + Cl2 → 2H – Cl Legătura covalentă coordinativă sau semiionică se realizează printr-o pereche de electroni neparticipanţi ai unuia dintre atomii participanţi la legătură (atom donor). teorie care elucidează natura fizică a legăturii. fapt pentru care perechea de electroni de legătură este atrasă mai puternic de atomul cu electronegativitate mai mare. În această idee există trei tipuri de excepţii: - specii moleculare cu mai mult de opt electroni în jurul unui atom (elementele din perioada a treia şi mai departe la care sunt implicaţi în realizarea legăturilor chimice şi electroni de pe orbitalii d). Se realizează astfel coordinarea unei perechi de electroni neparticipanţi a unui atom sau a unei molecule la un orbital vacant al altui atom.1. dintre care două sunt mai importante. Metoda legăturii de valenţă consideră legătura covalentă ca rezultat al suprapunerii orbitalilor atomici nedeformaţi..

după formarea legăturii σ. În cazul moleculei de azot. rezultate din suprapunerea orbitalilor 2py şi 2pz (figura 4. legarea atomilor se realizează printr-o covalenţă σ. De asemenea. covalenţa σpd (suprapunerea unui orbital atomic p cu un orbital atomic d prin câte un lob). covalenţa σsp (suprapunerea unui orbital atomic s cu un lob al unui orbital atomic p). d sau f prin câte doi lobi dând naştere legăturilor duble sau triple. care se numesc orbitali atomici hibrizi.+ H H Baze teoretice ale chimiei H 2. Hibridizarea este procesul de combinare liniară a orbitalilor atomici puri din stratul exterior. de exemplu. Legătura π reduce distanţele interatomice. modificaţi din punct de vedere al formei. Reprezentare schematică a covalenţei σpd Covalenţa π este întretăiată de planul nodal al legăturii σ pe care este perpendiculară. Reprezentarea schematică a formării orbitalului molecular de hidrogen În funcţie de modul de suprapunere a orbitalilor atomici participanţi la realizarea covalenţei. deosebim legătura covalentă σ şi legătura covalentă π. utilizând ecuaţiile de undă (Pauling. Astfel de comportări au fost explicate de Pauling care a demonstrat că funcţiile de undă ale electronilor în orbitalii unui atom pot fi combinate matematic. nr. conduce la creşterea rigidităţii moleculei.). Covalenţele σ au simetrie cilindrică şi nu y y sunt întretăiate de nici un plan nodal. orbital molecular orbitali atomici Fig.2. covalenţa σpp (suprapunerea a doi orbitali atomici p prin câte un lob). Legătura σ este cea mai stabilă legătură covalentă. Din această combinaţie rezultă seturi echivalente de funcţii de undă Schrödinger. şi două covalenţe π. care este dată de oriantarea covalenţelor σ. orientarea spaţială a covalenţelor din molecule nu corespunde cu orientarea spaţială a orbitalilor atomilor componenţi. x π σ π π π Fig. B.2. măreşte unghiul de valenţă şi. Legătura covalentă σ este legătura care se stabileşte între electroni ce intră în rezonanţă dea lungul axei de legătură. al stării 21 . Această legătură rezultă din suprapunerea z z orbitalilor p. 4. s-a constatat că unele elemente (Be. determinând configuraţia acesteia. Electronii care realizează această legătură se numesc electroni σ. Legătura covalentă π se realizează în cazul în care. rezultată din suprapunerea orbitalilor 2px. După tipul de orbitali participanţi la realizarea legăturii σ. C) formează mai multe covalenţe decât numărul de electroni necuplaţi din stratul lor de valenţă. proces în urma căruia rezultă orbitali hibrizi.1. 4. ca urmare. Pauling a propus modelul hibridizării orbitalilor atomici. nr. Există cazuri în care. dar prezenţa sa nu determină forma spaţială a moleculei. Legătura π are o energie mai mare decât legătura σ. Legăturile σ sunt legături de bază într-o moleculă. există mai multe tipuri de covalenţe: covalenţa σss (suprapunerea a doi orbitali atomici de tip s). 1931). la ambii atomi participanţi la legătură rămân electroni necuplaţi.

rezultând trei orbitali hibrizi sp2. datorită 22 . 2px 2s 120o 2py 2pz hibridizare A B Fig. nr. 4. Hibridizarea are loc în momentul formării legăturilor chimice. BeCl2.Baze teoretice ale chimiei energetice şi distribuţiei spaţiale. HCN. unul dintre ei promovând pe orbitalul p.4.4. Reprezentare schematică a beriliului în stare fundamentală (A) şi în stare hibridizată sp (B) Hibridizarea trigonală (sp2) se realizează prin combinarea unui orbital s cu doi orbitali p. 4. orientare liniară şi formează între ei un unghi de 180o (figura 4. în compuşi de tipul BeH2. Reprezentare schematică a borului în stare fundamentală (A) şi în stare hibridizată sp (B) Hibridizarea tetraedrică (sp3) este cel mai cunoscut tip de hibridizare şi este caracteristic atomului de carbon.Electronii de pe orbitalul s se decuplează. ar trebui să funcţioneze ca element divalent. cu energii egale şi simetrie trigonală.). Dacă luăm în considerare exemplul atomului de beriliu orbitalii hibrizi rezultaţi au simetrie digonală. putând realiza o întrepătrundere accentuată a orbitalilor atomici. când atomii trec într-o stare excitată (stare de valenţă). Elementele din perioada a doua au volum mic.3. Experimental. Densitatea norului electronic este simetric distribuită.). Există un număr limitat de tipuri de hibridizare. N2O. CS2. Hibridizarea digonală (sp) se întâlneşte la elemente din perioada 2. 2px 2s 2py 2pz hibridizare 180o A B Fig. având drept rezultat doi orbitali hibrizi sp de energii egale. În cazul borului hibridizarea conduce la obţinerea a trei orbitali hibrizi sp2. s-a dovedit configuraţia tetraedrică a atomului de carbon. Unghiurile dintre orbitalii hibrizi sunt de 120o (figura 4. cu aceeaşi formă. Ca rezultat al hibridizării. Hibridizarea sp se realizează prin combinarea unui orbital s cu un orbital p. CO2. combinaţiile de acest tip fiind puţine (CO. deoarece aranjamentul spaţial al perechilor de electroni de legătură în orbitalii de valenţă se realizează în aşa fel încât repulsiile care se manifestă între electroni sunt minime. Ca urmare.. nr.3. Atomul de carbon în stare fundamentală are configuraţia electronică a ultimului strat 2s22p2. intermediare ca valoare faţă de energiile orbitalilor atomici participanţi. CS). molecula devine mai stabilă.

a căror energie se diminuează la formarea legăturii.5. în timp ce electronii aflaţi în câmpul electric nuclear se repartizează în orbitalii moleculari pe niveluri energetice succesive existente sau apărute odată cu formarea moleculei. Nucleele atomice formează scheletul moleculei.5. Cei 4 orbitali rezultaţi. rezultând doi orbitali moleculari. egali din punct de vedere energetic. care nu îşi modifică energia la formarea moleculei (aceştia sunt electronii straturilor inferioare).orbitali de nelegătură. 2px 2s 2py 2pz 109o28' hibridizare A B Fig. din care jumătate sunt orbitali moleculari de legătură şi jumătate orbitali moleculari de antilegătură. cu energii diminuate comparativ cu orbitalii atomici puri şi densitate electronică suprapusă. nr. Reprezentare schematică a carbonului în stare fundamentală (A) şi în stare hibridizată sp (B) Metoda orbitalilor moleculari consideră edificiul molecular ca un tot unitar. • electroni de nelegătură (nelianţi). .orbitali de legătură σ sau π. a căror energie creşte la formarea moleculei. orientaţi spre vârfurile unui tetraedru regulat. ca urmare mai stabil (orbital molecular de legătură) şi altul mai bogat în energie. • electroni de antilegătură (antilianţi). . apar două tipuri de orbitali moleculari. aparţin edificiului molecular în întregul lui. în care se află perechi de electroni neimplicaţi în legătura chimică. Generalizând. orbitali σ (de legătură şi de antilegătură) şi orbitali π (de legătură şi de antilegătură). ci sunt delocalizaţi. Electronii nu mai sunt localizaţi la o legătură sau alta. Unghiurile dintre orbitalii hibrizi sp3 sunt de 109o28’ (figura 4. putem spune că prin combinarea liniară a n orbitali atomici se formează n orbitali moleculari.orbitali de antilegătură σ* sau π*. cu energii superioare orbitalilor atomici puri şi densitate electronică nesuprapusă. Completarea cu electroni a orbitalilor moleculari se face cu respectarea regulilor şi principiilor de completare cu electroni a orbitalilor atomici şi începe cu orbitalul de legătură. La combinarea orbitalilor atomici se produc trei tipuri de orbitali moleculari: . Metoda orbitalilor moleculari se deosebeşte de metoda legăturii de valenţă prin aceea că nu condiţionează formarea legăturilor chimice de prezenţa unei perechi de electroni cuplaţi. 23 . 4. unul mai sărac în energie. În condiţiile în care pentru formarea unei molecule interacţionează orbitali atomici din subnivelul p.). fiecare cu câte un electron se amestecă între ei formând 4 orbitali hibrizi. mai puţin stabil (orbital de antilegătură).Baze teoretice ale chimiei diferenţei mici de energie dintre orbitalii s şi p. Electronii se diferenţiază între ei din punct de vedere energetic în: • electroni de legătură (lianţi). Calcule matematice arată că o covalenţă se realizează prin combinarea a doi orbitali atomici (de aceeaşi simetrie). care se ocupă cu maximum doi electroni cu spin opusi continuând cu cel de antilegătură. deoarece un orbital molecular poate fi ocupat şi de un singur electron.

6.). la rîndul ei. saturată.1. nr. În cazul unui cristal de sodiu. Această bandă se împarte. 4. Tăria acestei legături de tip special ce se stabileşte între atomii unui metal în reţeaua cristalină a acestuia depinde de natura metalului. 24 . în banda de valenţă (cuprinde electronii 3s dispuşi în orbitali moleculari de legătură) şi banda de conducţie (cuprinde orbitalii moleculari de antilegătură). o moleculă este stabilă dacă numărul perechilor de electroni din orbitalii moleculari de legătură este mai mare decât numărul perechilor de electroni din orbitalii moleculari de antilegătură. au o tendinţă puternică de a ceda electronii de valenţă pentru a forma ioni pozitivi. ceea ce conduce la o structură cristalină stabilă. legătura covalentă este o legătură puternică. iar electronii din orbitalul 3s există într-o bandă superioară numită bandă de energie (figura 4. bandă care de obicei este liberă. care tinde să fie acceptat şi aplicat de majoritatea cercetătorilor. rigidă. Existenţa particulelor încărcate diferit din punct de vedere electric determină apariţia unor forţe electrostatice de atracţie între ionii pozitivi şi electronii delocalizaţi.3. spre exemplu. 3 – bandă de energie) La aplicarea unei diferenţe de potenţial sau la încălzire. Prin această comportare se explică conductibilitatea electrică şi termică a metalelor. nu este localizată sau saturată. orbitalii atomici se transformă în totalitate în orbitali moleculari de legătură şi orbitali moleculari de antilegătură neîntrepătrunşi.Baze teoretice ale chimiei În conformitate cu metoda orbitalilor moleculari. 2 – bandă de conducţie. Legătura covalentă este caracteristică anumitor substanţe anorganice şi compuşilor organici. este cel descris de metoda orbitalilor moleculari. cele mai electronegative elemente din tabelul periodic. sunt slab atraşi de către acestea şi se mişcă liber printre şi în jurul cationilor metalici.6. La atomul izolat de sodiu. Această teorie consideră legătura metalică drept o legătură covalentă puternic delocalizată în câmpul tuturor nucleelor. Prezenţa electronilor mobili comuni ai reţelei metalice care reflectă lumina explică proprietăţi precum opacitatea şi luciul metalic. Orbitalii moleculari formează benzi de energie. 4. putându-se forma în număr nelimitat. Privită prin prisma caracteristicilor sale. electronii orbitalilor 1s2s2p sunt localizaţi la fiecare atom în orbitali de legătură şi antilegătură. Electronii de valenţă sunt descrişi adesea ca electroni delocalizaţi (nu au o poziţie fixă) şi formează aşa numitul gaz electronic. denumită şi teoria benzilor de energie. a cărui structură electronică este Na: 1s22s22p63s1. Diagrama benzilor de energie într-un cristal de sodiu (1 – bandă de valenţă. orientată în spaţiu. Legătura metalică Metalele. 3s1 2p6 2s2 1s 2 Na Na Na 2 3 1 Fig. Electronii din stratul exterior se află la distanţe egale de nuclee. Legătura metalică nu este orientată în spaţiu. denumită legătură metalică. ceea ce explică proprietatea metalelor de a adopta structuri foarte compacte. Modelul mecanismului legăturii metalice. electronii pot trece din banda de valenţă în banda de conducţie.

care este responsabilă pentru rolul fiziologic sau biochimic al macromoleculelor respective. Legătura de hidrogen Legătura de hidrogen este o formă de atracţie intermoleculară relativ puternică ce se manifestă datorită unor forţe de natură electrostatică. nr. δ δ δ δ δ+ δδ+ δδδ+ δδ+ δ+ δδ+ Fig. legaţi covalent de atomi puternic electronegativi. Acest tip de legătură conduce la formarea heterociclurilor.dipoli (figura 4. ceea ce conferă legăturii un caracter parţial ionic. aflat în poziţii care să permită interacţiunea.2 Legături chimice intermoleculare 4. acid boric.Baze teoretice ale chimiei 4. datorită acţiunii reciproce între dipolii permanenţi. Aceste forţe care apar ca urmare a polarizării mutuale şi acţionează la distanţă mică se clasifică în: • legături dipol-dipol prin forţe de orientare care se manifestă între molecule polare.1. norul de electroni σ este atras mai puternic de elementul electronegativ. încărcat parţial pozitiv. Prezenţa legăturilor de hidrogen completează explicaţiile legate de uşurinţa cu care se transformă proteinele şi acizii nucleici. Drept consecinţă. precum şi între atomii gazelor monoatomice lichefiate sau solidificate. polare. în cazul substanţelor care conţin în moleculă hidrogen şi un element ce poate genera legături de hidrogen.2. molecula polară induce un moment electric moleculei nepolare care devine dipol (figura 4. În cazul acestor macromolecule legăturile care se realizează între anumite porţiuni ale aceleiaşi macromolecule determină o anumită configuraţie. Legătura de hidrogen intramoleculară poate exista în interiorul diferitelor părţi ale unei molecule.δ + + asocierea moleculelor în mici grupuri de. Între cei doi dipoli apar forţe de atracţie de natură electrostatică dipoldipol.2. 4. În momentul apropierii. Importanţă biologică prezintă legăturile de hidrogen care se realizează între grupe hidroxil şi apă.8. 25 . ce se exercită între molecule nepolare.) şi organice (alcool metilic. între două lanţiri peptidice sau între două perechi de baze complementare din structura ADN-ului. hidroxid de aluminiu etc. În aceste condiţii. are loc o orientare a poziţiilor reciproce a moleculelor polare. există tendinţa ca electronii moleculei nepolare să fie atraşi de sarcina parţială pozitivă a moleculei polare. Legătura de hidrogen intermoleculară se realizează între molecule. Legături prin forţe van der Waals Forţele van der Waals sunt forţe de natură fizică. exercită atracţie asupra unei perechi de electroni neparticipanţi de la un element electronegativ vecin.7.).). care conduce la δ. Legătura de hidrogen are un rol important în determinarea configuraţiei spaţiale adoptate de proteine şi acizi nucleici. După modul de realizare. Hidrogenul. între grupe carboxil şi apă.). care se manifestă între o moleculă polară şi una nepolară. acid oxalic etc. de stabilitate mică. conducând la formarea de asociaţii moleculare anorganice (acid fosforic. Această legătură este prezentă în combinaţii care conţin în moleculă atomi de hidrogen. datorită atracţiilor şi respingerilor+ electrostatice dipol-dipol. legătura de hidrogen poate fi intermoleculară şi intramoleculară. până la o distanţă care să permită influenţarea reciprocă a două astfel de molecule. Astfel.7.2. 4. Reprezentare schematică a legăturii van der Waals prin forţe de orientare legături prin forţe de inducţie.

5. În consecinţă apar atracţii dipol-dipol. 5.reacţii chimice cu formare de precipitat Pb(NO3)2 + H2S = PbS↓ + HNO3 . greutăţile atomice şi greutăţile moleculare.8. 4. ecuaţiile chimice. 4. diminuând odată cu creşterea distanţei dintre molecule. Comparaţi cele mai i8mportante metode de aproximare utilizate în dezvoltarea teoretică a legăturii covalente. Energia acestor interacţiuni este dependentă de dimensiunea şi forma moleculelor implicate.reacţii chimice de descompunere CaCO3 = CaO + CO2 . Dacă luăm în considerare criteriul chimic. Se manifestă între atomi neutri sau între molecule cu învelişuri electronice stabile.reacţii chimice de combinare CaO + H2O = Ca(OH)2 .1. 3. δ- δ+ δ- δ+ δ- δ+ Baze teoretice ale chimiei Fig nr. neorientate. TEST DE VERIFICARE A CUNOŞTINŢELOR 1.forţe exercitate între molecule nepolare.• legături prin forţe de dispersie .2. Diversitatea largă a reacţiilor chimice face extrem de dificilă clasificarea acestora. Enumeraţi şi comparţi din punct de vedere energetic tipurile de legături chimice intermoleculare.Instrumentele cu care operează stoechiometria sunt formulele chimice. 5. Tipuri de hibridizare. Această comportare conduce la apariţia unui moment de dipol temporar care induce în molecula vecină un dipol orientat contrar. Tipuri de legături covalente. care se numesc.2. Stoechiometria reacţiilor chimice 5. Stoechiometria – definiţie şi instrumente de lucru Stoechiometria este o ramură a chimiei care se ocupă cu studiul raporturilor cantitative dintre elemente în combinaţiile chimice sau în reacţiile chimice la care acestea participă şi se bazează pe legile fundamentale ale chimiei.reacţii chimice cu transfer de protoni: a) reacţii de ionizare b) reacţii de hidroliză c) reacţii de neutralizare 26 . deoarece nu sunt condiţionate de transferul unor electroni de la un atom la altul sau de la o moleculă la alta.1. În urma desfăşurării reacţiei chimice se obţin substanţe cu proprietăţi diferite de ale reactanţilor. Reprezentare schematică a legăturii van der Waals prin forţe de inducţie Forţele van der Waals sunt forţe de natură electrostatică. 2.Reacţii chimice fără modificarea stării de oxidare Aceste reacţii sunt: . Etape în procesul de realizare al legăturii ionice. nesaturate. Datorită vibraţiei moleculelor pot apărea modificări temporare ale orbitei electronice faţă de nucleu. 5. reacţiile sunt: reacţii chimice fără modificarea stării de oxidare şi reacţii chimice cu modificarea stării de oxidare. Reacţii chimice Reacţia chimică este un proces în urma căruia are loc transformarea uneia sau mai multor substanţe chimice (reactanţi) în una sau mai multe substanţe noi (produşi de reacţie). Substanţa sau substanţele implicate iniţial într-o reacţie chimică se numesc.

+ H2O H3O+ +SO42+ H + HOH H3O+ sau: NH3 + HCl (NH4+ + Cl-) NH3 + HOH (NH4+ + OH-) H+ + NH3 NH4+ Teoria proteolitică admite că reacţiile acido-bazice au loc cu transfer de protoni. acizii şi bazele pot fi molecule neutre. apa. adică pH + pOH = 14. anionul sulfat acid. anioni şi cationi. Dacă [H3O+] < [HO-]. CH3-COOH + H2O CH3-COO. substanţe organice. cât şi bazic. să aibă atât caracter acid. în funcţie de componentul cu grad maxim de ionizare. soluţia are caracter acid. rezultă că [H3O+] > 10-7 adică pH < 7.Baze teoretice ale chimiei a) Reacţiile de ionizare sau proteolitice (disociere electrolitică) sunt reacţiile chimice care se desfăşoară cu transferarea unui proton care provine de la un acid. În soluţie rămân ioni de hidrogen (H+). Atunci când [H3O+] = [HO-] = 10-7. trebuie să provină dintr-o reacţie de neutralizare în care cel puţin unul din reactanţi să fie un electrolit slab. În exemplele noastre. cum ar fi clorura de amoniu (NH4Cl). iar baze sunt amoniacul. Soluţia rezultată capătă caracter chimic de acid sau de bază. Tăria acizilor şi bazelor se apreciază prin constanta de aciditate (Ka) şi respectiv constanta de bazicitate (Kb). acizi sunt acidul acetic. pH-ul reprezintă logaritmul cu semn schimbat al concentraţiei ionilor hidroniu (H3O+) sau al activităţii ionilor hidroniu: pH = -lg [H3O+] sau pH = -lg aHO pOH-ul. la moleculele apei (care poate funcţiona ca bază) sau la moleculele unei baze (alta decît apa): H2SO4 + H2O H3O+ +HSO4HSO4. care conferă caracter acid soluţiei: (NH4+ + Cl-) + HOH NH4OH + (H+ + Cl-) • hidroliza unei sări provenite dintr-un acid slab şi o bază tare. Pentru ca o sare să hidrolizeze. ionul hidroniu. comparativ cu acidul clorhidric. Pentru măsurarea acidităţii şi bazicităţii substanţelor. conduce la obţinerea unei soluţii cu caracter acid deoarece hidroxidul de amoniu rezultat fiind o bază slabă se ionizează puţin. Apa poate. concentraţia ionilor hidroniu este egală cu concentraţia ionilor hidroxil: [H3O+] = [HO-] = 10-7 Din această egalitate rezultă că: pH = pOH = 7. baza fiind acceptorul de proton. acidul clorhidric. opus pH-ului. anionul sulfat acid. Spre exemplu: • hidroliza unei sări provenite dintr-un acid tare şi o bază slabă. a căror culoare depinde de pH-ul soluţiei în care sunt dizolvate. s-au introdus noţiunile de pH şi pOH. În condiţiile în care [H3O+] > [HO-]. ionul amoniu. condiţie care conduce la pH = pOH = 7 soluţia respectivă are caracter neutru. adică pH > 7.+ H3O+ acid bază bază acid Conform acestei teorii. soluţia are caracter bazic. cum ar fi carbonatul de sodiu (Na2CO3). conduce la obţinerea unei soluţii cu caracter bazic: (2Na+ + CO32-) + HOH H2CO3 + (2Na+ + 2HO-) 27 . prin urmare. apa. Măsurători precise se efectuează prin utilizarea indicatorilor de pH în combinaţie cu metode spectrofotometrice sau prin utilizarea unor aparate de măsură speciale numite pH-metre. b) Reacţiile de hidroliză se desfăşoară între ionii unei sări dizolvate şi apă. anionul clor. reprezintă logaritmul cu semn schimbat al concentraţiei ionilor hidroxil (HO-) sau al activităţii ionilor de hidroxil: pOH = -lg [HO-] pOH = -lg aHO În apa pură. rezultă că [H3O+] < 10-7. Determinarea calitativă a pH-ului se realizează cu ajutorul indicatorilor de pH.

Avem în vedere faptul că reacţiile enzimatice care controlează metabolismul celular se desfăşoară normal în condiţii extrem de precise. care variază puţin la adăugarea unor cantităţi mici de acid sau bază. După elementele care cedează sau acceptă electroni. se defineşte ca fiind raportul dintre numărul de molecule hidrolizate şi numărul de molecule dizolvate şi creşte odată cu diluţia şi temperatura. Aceste soluţii se numesc soluţii tampon. mărime care caracterizează soluţiile tampon. având drept rezultat o sare (AB) şi apă: HA + BOH AB + H2O Soluţiile de acizi şi baze îşi modifică pH-ul la diluare sau prin adaos de acid sau bază. Combinaţiile în care elementul implicat într-un proces redox este la starea maximă de oxidare au caracter oxidant. Există soluţii care. Numărul de electroni acceptaţi de oxidant este egal cu numărul de electroni cedaţi de reducător. chimia organică. cât şi ca reducător se numesc amfoliţi redox. este cantitatea de acid tare sau bază tare adăugate (exprimate în echivalenţi la litru).Reacţii chimice cu modificarea stării de oxidare Acest tip de reacţii poartă numele de reacţii de oxidoreducere şi reprezintă acele reacţii în care are loc o modificare netă a numărului de oxidare al unuia sau mai multor componenţi participanţi la reacţie. mărindu-şi numărul de oxidare. Ele sunt formate din amestecuri ale unui acid slab şi o sare a acestuia cu o bază tare sau dintr-o bază slabă şi o sare a acestuia cu un acid tare. Aceste soluţii au un pH determinat.+ 6e. cu limite foarte apropiate şi dependent de valorile lui extracelulare. Reducerea este un proces de acceptare de electroni. care aparţin aceleiaşi molecule. conduce la obţinerea unei soluţii al cărei caracter va depinde de gradele de ionizare ale acidului şi bazei rezultate: (CH3COO. Indicele de tamponare. Rezistenţa la modificarea pH-ului a soluţiilor tampon este vitală pentru organismele vegetale şi animale. iar cei care cedează electroni sunt agenţi reducători. chimia anorganică.+ O2O2. reacţiile de oxidare şi reducere au loc concomitent.2. caracteristic acestor reacţii. când schimbul de electroni se face între atomi diferiţi. îşi menţin pH-ul datorită proprietăţii de a opune rezistenţă elastică la mărirea sau micşorarea concentraţiei ionilor de hidrogen. Combinaţiile care au capacitatea de a se comporta atât ca oxidant. 5. În procesele de oxidoreducere (redox). caz în care are loc scăderea numărului de oxidare. care aparţin aceluiaşi tip de molecule: Cl2 + 2KOH = KCl + KOCl + H2O 28 .→ O + 2e• reacţii redox de dismutaţie (disproporţionare). moleculele sau ionii care în reacţiile redox acceptă electroni sunt agenţi oxidanţi.+ NH4+) + HOH CH3COOH + NH4OH Gradul de hidroliză.2. Capacitatea de menţinere a pH-ului a soluţiilor tampon este diferită şi se exprimă prin indicele de tamponare. Combinaţiile în care elementul care participă la un proces redox este la starea minimă de oxidare au caracter reducător. la o valoare a pH-ului numită pH optim de acţiune. agricultură (comportarea îngrăşămintelor în sol) etc. industria chimică. cum ar fi acetatul de amoniu (CH3COONH4). raportată la variaţia corespunzătoare a pH-ului. în condiţiile menţionate. Oxidarea este procesul prin care un atom sau un ion cedează electroni. Hidroliza are aplicaţii în biochimie (multe reacţii implicate în metabolismul organismelor vii decurg în prezenţa unor enzime numite hidrolaze). când schimbul de electroni se face între atomi identici.Baze teoretice ale chimiei • hidroliza unei sări rezultate dintr-un acid slab şi o bază slabă.→ Cl. c) Reacţiile de neutralizare se desfăşoară între un acid (HA) şi o bază (BOH). un exemplu îl constituie descompunerea cloratului de potasiu (KClO3): 2KClO3 = 2KCl + 3O2 ClO3. reacţiile redox se clasifică în: • reacţii redox intramoleculare. Atomii.

de dismutaţie şi intermoleculare 3.+ 8H+ + 5e. Este. în cazul plantelor) sau endogenă (din oxidarea compuşilor care conţin hidrogen – 29 . deoarece intră în alcătuirea celulelor şi constituie mediul de desfăşurare al reacţiilor biochimice implicate în desfăşurarea normală a proceselor metabolice. După sensul reacţiilor chimice acestea pot fi reversibile şi ireversibile. reacţiile chimice sunt reacţii omogene şi reacţii heterogene. reacţiile sunt exoterme (se petrec cu degajare de căldură) şi endoterme (se petrec cu absorbţie de căldură). Tipuri de reacţii chimice cu transfer de protoni. Aspectul cinetic se referă la sensul reacţiilor chimice şi numărul de faze prezente în mediul de reacţie. deoarece cele mai obişnuite reacţii de cuplare în sistemele biologice sunt reacţii de oxidoreducere. Reacţiile ireversibile sunt reacţiile care se desfăşoară într-o singură direcţie. din organisme în întregul lor şi de pe Pământ. implicit. adică produşii de reacţie pot reacţiona pentru a produce reactanţii iniţiali. - 6. Majoritatea reacţiilor chimice se desfăşoară la presiune constantă. în cazul animalelor. Apa este un metabolit cu rol fundamental în funcţionarea organismelor vii. Din punct de vedere termochimic.3. de proprietăţile constituenţilor. Distribuţia elementelor în lumea vie este foarte diversă şi selectată de organisme pentru realizarea funcţiilor biologice. Apa . Aspecte cinetice şi termochimice ale reacţiilor chimice Criteriul fizic de clasificare a reacţiilor chimice are în vedere aspectele cinetic şi termochimic al reacţiilor.→ Mn2+ + 4H2O S2.→ S + 2eFenomenul redox este important pentru lumea vie. 2. Reacţiile reversibile sunt acele reacţii care se desfăşoară în ambele direcţii. Aceste reacţii mai sunt denumite reacţii spobntane sau favorabile.metabolit universal Apa este cea mai abundentă biomoleculă din celule. Cantitatea de căldură degajată sau absorbită în aceste reacţii este numită entalpie de reacţie (ΔH) şi reprezintă o măsură a căldurii produsă sau consumată în proces. 6. Reacţiile chimice implică modificări energetice care înseamnă absorbţie sau eliberare de energie. bioelemente şi biomolecule. Din punct de vedere termodinamic. apa poate fi de provenienţă exogenă (din alimente. cel mai important component al lumii vii. 5. După numărul de faze prezente în mediul de reacţie.2. energia considerată este energia calorică. drept consecinţă a proprietăţilor sale speciale. Diferenţe între reacţiile redox intramoleculare. când schimbul de electroni se face între atomi diferiţi din molecule diferite: 2KMnO4 + 5H2S + 3H2SO4 = K2SO4 + 2MnSO4 + 5S + 8H2O MnO4. şi din sol. Schimburile de căldură care au loc în cursul desfăşurării unor reacţii chimice respectă legea conservării energiei. Reacţiile chimice omogene se mai numesc reacţii într-o singură fază în timp ce reacţiile chimice heterogene se mai numesc reacţii în faze diferite. de asemenea. În organismele vii.Baze teoretice ale chimiei Cl + 1e → Cl Cl → Cl1+ + 1e• reacţii redox intermoleculare. TEST DE VERIFICARE A CUNOŞTINŢELOR 1.1. Componenţi anorganici ai materiei vii Manifestările metabolice ale organismelor vii sunt dependente de constituţia chimică a celulelor şi. Definiţi noţiunile de reacţie chimică reversibilă şi ireversibilă.

Baze teoretice ale chimiei glucide. Apa are o constantă dielectrică mare. zăpadă) şi gazoasă (vapori). Se poate spune că apa acţionează în organismele vii ca un tampon de temperatură. mări. sunt transportate în stare de soluţii. Molecula de apă este un dipol electric (figura 6. determinând o distribuire inegală a lor. în lipsa apei. Datorită caracterului electronegativ al oxigenului şi electropozitiv al hidrogenului. unele macromolecule celulare (proteine. plasmă etc. este de foarte mare importanţă biologică.1. cum ar fi proteinele spre exemplu. conducînd la formarea unui strat de apă pe suprafaţa lor. are loc prin intermediul soluţiilor în apă ale acestor nutrienţi. Schema de reprezentare a moleculei de apă cu planurile de simetrie şi axa de rotaţie Prezenţa a două perechi de electroni neparticipanţi la atomul de oxigen conferă apei capacitatea de a se uni prin legături de hidrogen. cu forţe intramoleculare puternice. lacuri. Această biomoleculă este repartizată în organismele vii intracelular şi extracelular. reacţiile chimice implicate în procesele metabolice se desfăşoară în soluţii apoase. Fiecare moleculă de apă este capabilă să se asocieze prin legături de hidrogen cu alte patru molecule de apă vecine fapt ce explică marea coeziune a apei lichide. care îi conferă proprietăţi unice în raport cu alţi solvenţi. nr. fără ca temperatura sa să crească sau să scadă foarte mult. prin perii absorbanţi ai rădăcinilor. lichidă (apa din precipitaţii. oceane. deoarece le permite menţinerea unei temperaturi optime. sânge. lipide. Apa este unică.). Apa are proprietăţi termice unice.). Unele dintre acestea. ceea ce ar conduce la pierderea unor funcţii biologice. cât şi faţă de compuşii covalenţi cu masă moleculară mică. proprietate care i-a conferit şi numele de solvent universal. 6. Această comportare este importantă din punct de vedere biologic. Astfel. deoarece proprietăţile speciale ale apei fac din aceasta un mediu ideal. Căldura eliberată în unele reacţii implicate în căile metabolice ar denatura. enzime sau acizi nucleici). proprietate care favorizează disocierea în ioni. Anumite molecule mari. Această proprietate termică reprezintă un mecanism foarte eficient de răcire utilizat de organismele vii. electronii sunt atraşi de oxigen. care se datorează legăturilor de hidrogen ce se stabilesc între moleculele sale. Toate substanţele cu rol biologic. Capacitatea apei de a dizolva mai multe substanţe dacât oricare alt solvent.) sunt pe bază de apă. compuşi care disociază în apă. Importanţa apei pentru organismele vii este corelată cu particularităţile structurale ale moleculei sale. Este de menţionat că toate fluidele de transport din organismele animale (citoplasmă. particulară pentru fiecare organism în parte. De asemenea. în legătura covalentă dintre aceste două elemente. manifestă forţe de atracţie asupra moleculelor de apă. pentru funcţionarea normală. Preluarea substanţelor minerale din sol de către plante. căldura specifică mare îi permite apei să primească sau să cedeze o cantitate mare de căldură. Căldura de vaporizare a apei este mare. Proprietatea de dipol îi conferă moleculei de apă posibilitatea de a funcţiona ca un excelent solvent atât faţă de compuşii ionici. esenţiale pentru funcţionarea normală a organismelor vii. şi anume cele care au zone încărcate electric. deoarece determină un efect osmotic care conduce la transportul acestor molecule. nu se dizolvă în apă. fluvii etc. din cauza incidenţei mari a legăturilor de hidrogen. deoarece atunci când apa se evaporă se eliberează o cantitate mare de energie. care le determină sa fie dispersate. Apa pură conduce slab electricitatea din cauza tendinţei reduse de a disocia în ioni: 30 . Aceasta este o proprietate crucială pentru organismele vii. compartimente separate prin membrane celulare cu permeabilitate selectivă. proteine). prin aceea că este singura substanţă naturală care se află în cele trei stări de agregare. 104 o5' δδ+ δ+ Fig. solidă (gheaţă. sub formă coloidală. adică să existe în stare de suspensie coloidală.1.

stele. a gazului de apă. Pt). Se găseşte în stare naturală. dar procesul este accelerat de prezenţa oxigenului şi a dioxidului de carbon. În prezenţa apei. cât şi combinat (apă. argintul nu reacţionează cu apa. insipid. gaze naturale). cum ar fi de exemplu clorul şi carbonul (la temperaturi foarte ridicate). Caracterizare generală şi importanţa biologică a elementelor din sistemul periodic 6. nebuloase.38 ori decât aerul.2. oxizii acizi. care formează duritatea temporară. compuşi organici etc. unele metale se corodează. Hidrogenul este mai uşor de 14.1. sulfaţi). iar cele care conţin cantităţi mari de săruri (în special săruri de calciu şi magneziu) se numesc ape dure. hidrogenul este solubil în alcool şi benzen. aurul. În condiţii normale. Puţin solubil în apă. hidrogenul reprezintă aproximativ 11% din scoarţa terestră (Chambers et Holliday. Experimental. Se lichefiază la temperatura de + - 31 . gaze vulcanice. În stare combinată. Apa reacţionează cu unele nemetale. unele săruri etc. Datorită masei sale moleculare mici. la temperaturi înalte. apa nu se găseşte în stare pură. hidrogenul are cea mai mare putere de difuziune. Astfel. Apele care conţin cantităţi mici de săruri se numesc ape moi. oxizii bazici. apa este foarte reactivă şi participă la multe reacţii chimice cu metalele. hidrogenul molecular este incolor. apa reacţionează cu metalele în condiţii diferite. fiind cel mai uşor dintre toate gazele (ρ = 0. 1975). cuprul. este absorbit în cantitate mare de metale (Fe. H2O + Cl2 = HCl + HClO HClO → HCl + [O] H2O + C = CO + H2 Apa reacţionează cu oxizii multor metale. mercurul. atât liber (Soare. Hidrogen Hidrogenul este primul element din sistemul periodic al elementelor.Baze teoretice ale chimiei 2H2O H3O + HO În natură. Reacţia cu metalele alcaline este puternic exotermă şi se desfăşoară la temperatură obişnuită: 2H2O + 2Na = 2NaOH + H2 Reacţia cu metalele alcalino-pămîntoase are loc la temperaturi în jur de 100oC: 2H2O + Mg = Mg(OH)2 + H2 Apa reacţionează cu aluminiul după îndepărtarea stratului de oxid de de pe suprafaţa sa: 6H2O + 2Al = 2Al(OH)3 + 3H2 Apa în stare de vapori reacţionează cu ferul încălzit puternic.06952g/cm3).). dependente de natura metalului.2. rezultând hidroxizi bazici: H2O + CaO = Ca(OH)2 H2O + Na2O = 2NaOH Din reacţia apei cu oxizii nemetalelor rezultă oxoacizi: H2O + SO2 = H2SO3 H2O + SO3 = H2SO4 6. care formează duritatea permanentă. astfel încât. conducând la obţinerea apei de clor şi. comparativ cu celelalte substanţe gazoase. nemetalele. Hidrogenul are conductibilitate termică şi conductibilitate electrică mari. la care se adaugă totalitatea sărurilor calciului şi magneziului cu unii acizi minerali (cloruri. Duritatea totală a unei ape este dată de totalitatea bicarbonaţilor de calciu şi magneziu dizolvaţi. conducând la obţinerea oxidului feroferic: 4H2O + 3Fe = Fe3O4 + 4H2 Plumbul. ci conţine diferite cantităţi de substanţe dizolvate. Ea poate fi descompusă la temperaturi de peste 10000C sau cu ajutorul curentului electric: 2H2O = 2H2 + O2 Molecula de apă prezintă caracter amfoter comportându-se: • ca un acid faţă de bazele mai puternice decît ea H2O + NH3 NH4+ + HO• ca o bază faţă de acizii mai puternici decât ea H2O +HCl H3O+ + ClDin punct de vedere chimic. inodor. respectiv. s-a demonstrat că apa este o combinaţie chimică foarte stabilă.

la formarea de legături covalente. care. Peste punctul de fierbere. se formează prin reacţia cu elementele grupelor VIA (16) şi VIIA (17). CeH2. 1978) şi se corelează cu electronegativitatea elementelor: • hidrurile ionice conţin în reţea ioni hidrură (H-) şi ioni metalici. trecînd în protonul H+. Grupa IA (1) Elementele din această grupă. pentru a realiza configuraţia stabilă de dublet a heliului. et al. • compuşi interstiţiali cu metalele tranziţionale. şi la temperaturi de peste 550oC. când reacţia se desfăşoară lent. reacţia conduce la obţinerea amidei metalului alcalin implicat în reacţie: o o 32 .2. H2 + I2 → 2HI • compuşi covalenţi cu caracter indiferent (CH4. în hidrogenarea uleiurilor vegetale. H3O+. 6.9. Grupa metalelor alcaline este o grupă omogenă din punct de vedere al proprietăţilor fizice şi chimice. se numesc metale alcaline. AsH3. 11H). Reactivitatea acestor elemente este motivul pentru care ele se găsesc în natură sub formă de combinaţii şi numai rareori în stare liberă. elementele grupei au tendinţă accentuată de a ceda electronul. capacitatea de a reacţiona cu toate elementele. în anumite condiţii. Na-galben.2. Configuraţia generală a ultimului strat electronic este ns1 şi ca urmare. la temperaturi de 180-300oC. Volumul atomic. metalele alcaline au cea mai accentuată tendinţă de a forma legături ionice. Ca urmare hidrogenul prezintă trei stări de oxidare -1. K-violet. azotului şi oxigenului din substanţe organice etc. maleabile.7). transparentă şi incoloră. pentru a dobândi configuraţia gazului rar cel mai apropiat. Metalele alcaline se dizolvă în amoniac lichid la temperatura de -33oC.. de a ceda singurul său electron. Hidrogenul are importante aplicaţii practice în domeniul energetic (component al unor combustibili gazoşi). 0 şi +1. se formează cu metalele alcaline şi alcalino-pământoase.Baze teoretice ale chimiei -252. cele mai mari din perioada căreia aparţin şi ca urmare prezintă temperaturi de topire şi fierbere scăzute (cu excepţia Li). La cald. Dintre toate elementele sistemului periodic.73. datorită caracterului bazic pronunţat al hidroxizilor lor. potasiul (K). care este auriu).8. în cele mai multe cazuri.E. sodiul (Na). ZrH1. aproximativ 1% din vaporii metalelor alcaline conţin molecule diatomice. 21H) şi tritiul sau hidrogenul supragreu (masa atomică=3. Compuşii săi binari sunt de patru tipuri (Dillard. cu formule care depind de metodele de preparare (TiH 1. PrH2. bune conducătoare de căldură şi electricitate. adică prezintă luciu argintiu în tăietură proaspătă (cu excepţia Cs. NH4+) şi de a participa la legături covalente. când reacţia este foarte energică. şi anume protiul sau hidrogenul uşor (masa atomică=1.23 C se solidifică. SiH4). hidrogenul manifestă tendinţele de a accepta un electron (H-). 2Li + H2 → 2Li+H• hidruri cu caracter acid. deuteriul sau hidrogenul greu (masa atomică=2. Determinarea calitativă a metalelor alcaline şi a combinaţiilor lor volatile se efectuează prin reacţia de coloraţie a flăcării incolore a unui bec de gaz (Li-roşu. raza atomică şi raza ionică a metalelor alcaline sunt. practic. Csalbastru) (Jurcă. Pd). care nu apare liber în reacţiile chimice (apare legat de specii care posedă perechi libere de electroni. rubidiul (Rb). nu au compoziţie stoechiometrică. iar la temperatura de -259. C. 1984) Reactivitatea metalelor alcaline este foarte mare şi creşte de la litiu la franciu (cele mai reactive sunt cesiul şi franciul). Hidrogenul are. V. bună conducătoare de electricitate.R.77 C. Elementele din această grupă au caracteristici tipice de metale. cesiul (Cs) şi franciul (Fr).. în sinteza amoniacului. la îndepărtarea sulfului. ductile. transformându-se într-o masă cristalizată în sistem hexagonal. Hidrogenul are trei izotopi. litiul (Li). 31H) Ca urmare a structurii sale electronice (1s1). Hidrogenul reacţionează cu oxigenul numai în prezenţa catalizatorilor (Pt. Rb-roz. în obţinerea metanolului prin hidrogenarea monoxidului de carbon. et Goldberg. rezultând o soluţie de culoare albastră. în care un proton este disponibil pentru transfer. pentru fiecare în parte. ceea ce înseamnă că participă. sunt moi. trecând în cationi monovalenţi. D.

Litiul nu se găseşte în mod normal în organismele vii. Potasiul este elementul care se găseşte în cantitatea cea mai mare în plante. Se găseşte în cantităţi mici în lichidul extracelular şi în plasma sanguină. ceea ce conduce la reducerea intensităţii procesului de transpiraţie. participând la absorbţia apei prin rădăcini. vacuole şi citoplasmă. Potasiul este activator al multor enzime. sodiul este cel mai răspândit cation din lichidul extracelular. Na2O). 2005). sub formă de săruri anorganice localizate în organele tinere şi în ţesuturile de susţinere ale plantelor mature (Zamfirache. este implicat în transportul. Controlul fin al potenţialului membranelor celulare este important pentru multe funcţii importante ale organismului. magneziu (Mg). stimulează fotosinteza şi reglează permeabilitatea membranelor citoplasmatice. datorită efectului său asupra balanţei hidrice. cesiul şi franciul în fiole de sticlă vidate. depozitarea şi biosinteza glucidelor. în cantităţi mici. Ele sunt. ce conduce la obţinerea de hidroxizi alcalini puternici şi respectiv alcoxizi. peroxizi (Na2O2) şi superoxizi (KO2.Baze teoretice ale chimiei 2Na + 2NH3 = 2NaNH2 + H2 Metalele din grupa IA (1) a sistemului periodic reacţionează cu hidrogenul. cu o abundenţă naturală mai scăzută. împreună cu anionii de clor. În reacţia cu oxigenul. Este motivul pentru care litiul. Potasiul este principalul cation din lichidul intracelular. Ca urmare. Absorbţia sodiului în intestinul subţire joacă un rol important în absorbţia clorului. iar rubidiul şi cesiul iau foc. Indispensabil pentru viaţa plantelor. potasiul participă la reglarea potenţialului de membrană şi a pH-ului celular. prezente în plasma celulară şi în electroliţi. cele mai importante elemente dintre matalele alcaline sunt sodiul şi potasiul. Sărurile de litiu sunt utilizate în psihiatrie pentru tratarea depresiei maniace. sulfaţi. aminoacizilor. stronţiu (Sr). Grupa IIA (2) Grupa a doua din sistemul periodic este alcătuită din elemente care se mai numesc elemente alcalino-pământoase. pompa ionică Na/K este cel mai important mecanism pentru controlul potenţialului electrochimic. inclusiv al volumului sângelui. cationii de sodiu menţin în limite normale balanţa hidrică.bazic şi osmotic din organismul uman. Sodiul şi potasiul se oxidează în aer mai rapid decât litiul. la cald. stimularea creşterii. citraţi. beriliu (Be). rezultând hidruri: 2Na + H2 = 2NaH Reacţia metalelor alcaline cu apa sau alcoolii este o reacţie energică (reacţia creşte în violenţă odată cu coborârea în grupă). deoarece oxizii şi hidroxizii reprezentanţilor caracteristici ai acestei grupe au o comportare intermediară între cei ai metalelor alcaline şi ai aluminiului. nu au fost găsite în sistemele biologice. Aceste două elemente sunt considerate moderat toxice Franciul este un element radioactiv. bariu (Ba) şi radiu (Ra). De asemenea. carbonaţi. Sodiul este determinant primar al volumului lichidului extracelular. Elementele grupei a II-a. reprezentantul unei grupe de oxizi cunoscuţi sub denumirea de „pământuri” (Albu et Brezeanu. Sodiul se găseşte în organismele vegetale. toxic pentru organismele vii. 1974). Un număr de mecanisme fiziologice care reglează volumul şi presiunea sângelui funcţionează în sensul ajustării conţinutului de sodiu prin bioreceptori din sistemul circulator. iar rubidiul. stimularea absorbţiei ionilor de potasiu la unele plante. RbO2. calciu (Ca). metalele alcaline conduc la obţinerea de oxizi (Li2O. precum şi în biosinteza substanţelor proteice. stimulează biosinteza proteinelor şi activitatea unor enzime (fosfoenolpiruvat). în general. au 2 33 .3. CsO2) Ionii metalelor alcaline sunt foarte importanţi pentru funcţionarea normală a sistemelor biologice. Rubidiul şi cesiul. în general. Rolul fiziologic principal al potasiului în organismele vegetale este de osmoreglator. echilibrele acido . În organismele multicelulare. Din punct de vedere biologic. În organismul uman. transportul dioxidului de carbon. glucozei şi apei. sodiul şi potasiul se păstrează sub parafină sau petrol. fosfaţi) şi organice (oxalaţi.2. tartraţi) care se acumulează în apoplast. 6. în cantităţi mici sub formă de săruri anorganice (cloruri. Din punct de vedere fiziologic sodiul intervine în: creşterea presiunii osmotice a sucului vacuolar.

Spencer et al. molecula care furnizează energie pentru cele mai multe procese metabolice. Concentraţia sa în sânge şi lichidele extracelulare trebuie menţinută între anumite limite. la rece. Este necesar. în conducerea impulsurilor nervoase. în lichidul cefalo-rahidian etc. magneziul activează procesele de formare ale organelor de rezervă. fiecare la altă temperatură. Ba în galben-berzui) Elementele alcalino-pământoase sunt foarte reactive. precum şi a pompei ionice Mg/Ca. rezultă BaO2) M + S = MS 3M + N2 = M3X2 6M + P4 = 2M3P2 M + 2C = MC2 (în cazul Be. smalţul dinţilor. transmiterea impulsurilor nervoase. sunt superioare metalelor alcaline şi scad in grupă (excepţie face magneziul. De asemenea glutationul. cu degajare de hidrogen. Calciul. rezultă Be2C) Din cauza solubilităţii sale extrem de scăzute. care sunt baze puternice. în membrane celulare şi în cromozomi. este activator al unor enzime. Calciul este extrem de important pentru organismele animale reprezentând un element structural major în ţesutul dinamic osos. pentru a dobândi configuraţia stabilă de gaz rar. menţinerea presiunii sanguine. Astfel de reacţii sunt cele din metabolismele glucidic. În cazul organismelor vegetale. beriliul este un element toxic. în ţesutul muscular. intră în structura clorofilei. contracţia musculară şi ritmul cardiac. necesită prezenţa magneziului pentru biosinteză. antioxidant important. Activitatea unor enzime şi sisteme enzimatice este dependentă de prezenţa magneziului. printre care sinteza acizilor nucleici şi sinteza proteinelor. cochiliile scoicilor sau membranele celulare. Magneziul este implicat în transportul activ al ionilor. pentru activitatea optimă a unor proteine şi enzime. Calciul controlează activitatea musculară.. M + 2H2O = M(OH)2 + H2 Metalele alcalino-pământoase se combină. secreţia de hormoni. Toate elementele alcalino-pământoase au starea de oxidare +2.Baze teoretice ale chimiei electroni în stratul de valenţă şi configuraţia electronică ns . există sub formă de complex cu magneziul (MgATP). Sărurile volatile ale metalelor alcalino-pământoase colorează flacăra incoloră a unui bec de gaz (Ca în roşu-cărămiziu. precum calciul şi potasiul. este implicat în reglarea pH-ului celular. Elementele alcalino-pământoase sunt argintii în stare neoxidată (cu excepţia beriliului). stronţiul şi bariul reacţionează cu apa. Energiile de ionizare. care nu respectă tendinţa de variaţie continuă a proprietăţilor). fiind implicat în mai mult de trei sute de reacţii metabolice esenţiale (Shils. elementele grupei a doua nu se găsesc în natură în stare liberă. cu nemetalele: M + X2 = MX2 (X-halogen) 2M + O2 = 2MO (în cazul Ba. Elementele acestei grupe au tendinţa accentuată de a ceda cei doi electroni de pe ultimul strat electronic. rezultând hidroxizii corespunzători. iar beriliul şi magneziul participă la această reacţie la cald. de asemenea. Acest element are rol structural. ATP-ul. care participă la multe reacţii de sinteză. în plasma sanguină. Magneziul joacă un rol important în structura şi funcţionarea organismului uman. cum ar fi insulina. Magneziul şi calciul sunt elemente foarte răspândite. şi reprezintă un factor important în activarea factorilor de coagulare a sângelui. sunt mai dure decât elementele alcaline şi prezintă densităţi mai mari decât ale acestora. precum şi temperaturile de topire şi de fierbere. În general. 1994). din punct de vedere fiziologic. esenţiale pentru organismele vii. 1999. beriliul este foarte greu accesibil sistemelor biologice. fiind prezent în sistemul osos. lipidic şi proteic. Datorită reactivităţii mari. Conductibilitatea electrică a cestor elemente este redusă. celelalte elemente din grupă se păstrează doar sub ulei de parafină sau petrol. cedând cei doi electroni de valenţă şi formând compuşi ionici care conţin cationi de forma M2+ (M-simbolizare generală a unui metal). Sr în roşu-carmin. pentru funcţionarea normală a organismului. 2 34 . prin membranele celulare şi ca urmare. ceea ce le face extrem de reactive şi de aceea doar beriliul şi magneziul se pot păstra în aer.

deoarece reprezintă structuri ideale pentru stocarea oxigenului. Stronţiul şi bariul nu se întâlnesc în sistemele biologice. VIIIB (8). mercur (Hg). VIB (6). care prezintă numeroase particularităţi. cum ar fi apa regală (amestec de acizi clorhidric şi azotic concentraţi. Metale tranziţionale Metalele tranziţionale alcătuiesc grupele IIIB (3). în raport de 3/1). au temperaturi de fierbere şi de topire mari. cadmiu (Cd). care sunt combinaţii complexe stabile. catalizatori sau medicamente. Configuraţia ultimului strat electronic este (n-2)f1÷14(n-1)d1ns2. 1987). VIIB (7). care sunt mai puţin reactive. Metalele nobile (Au. Mulţi dintre compuşii de acest tip sunt coloraţi datorită posibilităţilor de tranziţie a electronilor d care determină capacitatea de a absorbi în spectrul vizibil la anumite lungimi de undă.Baze teoretice ale chimiei Funcţiile calciului în plante sunt legate de relaţia dintre factorii de mediu şi creşterea şi dezvoltarea acestora. Se caracterizează prin prezenţa orbitalilor d sau f. Pd) nu reacţionează cu oxigenul. fiind atacate numai de agenţi oxidanţi puternici. Reactivitatea chimică a metalelor tranziţionale variază semnificativ. ceea ce permite împărţirea lor în metale tranziţionale d şi metale tranziţionale f. Oxizii şi hidroxizii metalelor tranziţionale au caracter bazic în stări de oxidare mici. 35 . Metalele tranziţionale reacţionează cu nemetalele. IB (11) şi IIB (12) situate între grupele IIA (2) şi IIIA (13). are rol de activator al unor enzime şi sisteme enzimatice. cationii sunt de multe ori ioni complecşi. are izotopii radioactivi. Pt. Ni. argint (Ag are +I şi mai rar +II). Elementele tranziţionale sunt metale tipice. conducând la fărâmiţarea metalului. primele elemente ale fiecărei serii formează mai uşor compuşi stabili comparativ cu ultimele elemente. caracter amfoter în stări de oxidare medii şi caracter acid în stări de oxidare superioare. parţial ocupaţi cu electroni. iar alteori acţionează continuu (Fe). valoarea maximă a stării de oxidare a elementelor tranziţionale este dată de numărul grupei din care fac parte (notaţia cu cifre romane). şi au configuraţia electronică a stratului de valenţă (n-1)d1÷10ns2. Majoritatea elementelor tranziţionale prezintă mai multe stări de valenţă.. Cu excepţia elementelor din grupa IB (11). conducând la obţinerea de oxizi care funcţionează uneori ca o peliculă protectoare (Cr. În general. Unele dintre elementele tranziţionale reacţionează cu oxigenul. Ag.G. are rol important în osmoreglare etc. urmat de cupru). Calciul are efect stimulator asupra proceselor biosintetice de la nivelul mitocondriilor (Carnieri. VIIB (10). Metalele tranziţionale din grupa IIB (12) zinc (Zn). aur (Au are +I şi +III). E. compuşii lor fiind utilizaţi în medicină.2. Co). Radiul este un element rar. cupru (Cu are +I şi +II). actinide. toxici pentru organismele vii. Elementele tranziţionale formează compuşi de coordinaţie. et al. care au substraturile d şi s complet ocupate cu electroni. funcţionează ca elemente divalente. IVB (4). Compuşii ionici ai metalelor tranziţionale au proprietăţi paramagnetice (prezintă magnetizaţie proporţională şi de acelaşi sens cu intensitatea câmpului magnetic în care se află). în care ionii metalelor tranziţionale sunt înconjuraţi de un anumit număr de molecule sau ioni care se numesc liganzi. sunt bune conducătoare de căldură şi electricitate (cel mai bun conducător termic şi electric este argintul. agenţi de transfer ai electronilor. Compuşii coordinativi sunt importanţi din punct de vedere biologic. prezintă luciu metalic şi duritate superioară metalelor din grupele principale. În aceste combinaţii. VIIIB (9). VB (5). 6. Elementele tranziţionale f formează două serii de câte 14 elemente numite lantanide şi respectiv.4. Tranziţionalele de tip d sunt dispuse în patru serii. rezultând compuşi ionici.

Baze teoretice ale chimiei Considerând elementele tranziţionale în ordinea din tabelul periodic. cuprul şi fierul activează biosinteza clorofilei. atât în cazul plantelor. utili în procesele oxidoreducătoare. Fierul este activator unor enzime şi. a cărei structură nu este deocamdată cunoscută. drept constituent al unor enzime şi activator al altora. Beard et Dawson. La plante. 2000). xantinoxidaza. fiind implicat în metabolismul glucozei. cât şi al animalelor. atât animalelor. Este. de asemenea. Pentru plante. iar ribonucleotid reductaza este implicată în sinteza ADN-ului. Este implicat în biosintezele clorofilei şi pigmenţilor carotenoidici şi în procesele de fotosinteză şi de fixare a azotului. Lipsa sau slaba aprovizionare a plantei cu mangan are drept consecinţă diminuarea rezistenţei rădăcinilor la infecţii patogene (Marschner. 2002). În organismul uman. catalaza şi peroxidaza sunt enzime Fe-dependente. deficienţa în vanadiu conduce la încetinirea procesului de creştere. De exemplu. care este implicată în metabolismul aminoacizilor cu sulf. Manganul are rol de cofactor al multor enzime implicate în metabolismul organismelor vegetale. 1997). xantinoxidaza). care catalizează scindarea nucleotidelor şi care contribuie la capacitatea antioxidantă a sîngelui. (Zamfirache. În cazul organismelor animale. posibilitatea ca vanadiul să înlocuiască molibdenul în procesul de fixare a azotului pe cale microbiologică (Singht et al. este un microelement important şi util. 2005). de biosinteză a clorofilei şi pigmenţilor carotenoidici. cu rol în metabolismul medicamentelor şi toxinelor (Beedham. ca urmare. cu rol important în îndepărtarea unor specii reactive de oxigen. Benzschawel. Cromul este un element care are influenţe benefice în cantităţi extrem de mici. participă la transportul (prin intermediul hemoglobinei) şi stocarea (în molecule numite mioglobină) oxigenului în sângele şi ţesuturile mamiferelor. Fierul este un micronutrient cu rol major in celulele organismelor vii. 1985). vanadiul este implicat în dezvoltarea oaselor. care poate să apară în sistemele biologice în mai multe stări de oxidare. de asemenea. denumit hem. ca ultramicroelement. drept stimulator al activităţii miocardului şi creşterii masei musculare în general. cunoscut ca element care influenţează pozitiv procesul de fotosinteză şi. 1999. enzime cu rol important în metabolismul carbohidraţilor. 1999). De asemenea. Se sugerează. intră în structura unor enzime şi proteine complexe. evidenţiem rolul unora dintre ele în organismele vii. În cazul organismelor animale. precum şi la deteriorarea procesului de reproducere. determină. nitrogenaza. In plante. 1969). cele mai vulnerabile organite celulare la stresul oxidativ. şi aldehidoxidaza. Molibdenul este un microelement care funcţionează drept cofactor pentru enzime care catalizează transformări chimice importante. molibdenul este un ultramicroelement util. Fierul participă la oxidarea carbohidraţilor. participă la intensificarea procesului respirator etc.. 1978). Manganul. cât şi plantelor. Organismul uman utilizează cromul. În organismul uman este component esenţial a sute de proteine complexe. participă la reacţiile de oxido-reducere. proteinelor şi lipidelor prin intermediul citocromilor (specii alcătuite dintr-un complex cu fier. împreună cu zincul. precum şi în cel de biosinteză a clorofilei la algele verzi unicelulare (Meisch. sporirea efectelor insulinei (Vincent. Astfel. manganul are rol important în anumite procese fiziologice. În cazul organismului uman. Vanadiul este un microelement important pentru unele specii animale şi vegetale. enzime şi sisteme enzimatice (Fairbanks. odată cu creşterea conţinutului de glucoză din sânge. o formă biologic activă a cromului. superoxid dismutaza Mn-dependentă este principala enzimă antioxidantă din mitocondrii. datorită capacităţii lor de a trece reversibil dintr-o stare de oxidare în alta. favorizează acumularea azotului în nodozităţile radiculare de la plantele leguminoese. 36 . aminoacizilor şi colesterolului (Nielsen. în special drept cofactor enzimatic (nitratreductaza. fierul este absorbit sub formă de ioni (Fe2+ sau Fe3+). Titanul se pare că are efecte benefice minore în organismele vegetale. La anumite specii. şi o proteină) din calea transportoare de electroni. precum şi acumularea proteinelor în frunze. de asemenea. molibdenul este cofactor pentru trei enzime: sulfitoxidaza. literatura de specialitate menţionează implicarea vanadiului în procesele de creştere.

ca urmare a faptului că este component al Cu-Zn superoxid dismutazei şi ceruloplasminei. Pentru plantele stimulator al creşterii nodozităţilor radiculare sub formă ionică sau (Zamfirache. unde există ca microelement sub forma ionilor cuproşi şi cuprici. dopamin-hidroxilaza.). nichelul este component al unor enzime. tirozinaza. enolaza. El. şobolani) supuse unei diete lipsite de nichel au evidenţiat faptul că acestea prezintă probleme de sănătate. în care ionul metalic este înconjurat de un ligand cu şase atomi donori (Cojocaru. cobaltul sunt importante pentru funcţionarea normală a celulelor.. cum ar fi insulina sau hormoni gonadotropi hipofizari. previn deteriorarea nervilor prin contribuţia la formarea tecii protective a acestora etc. 1982). Este cunoscut. deoarece are efecte benefice asupra funcţionării ficatului şi rinichilor. de asemenea. 2005). Cuprul îndeplineşte funcţii antioxidante în diferite ţesuturi şi fluide. deoarece un număr de reacţii esenţiale pentru funcţionarea normală a creierului şi sistemului nervos sunt catalizate de enzime cupru-dependente. susţin vitamina C în îndeplinirea rolului său. De asemenea.Baze teoretice ale chimiei Cobaltul este un microelement esenţial pentru multe specii animale şi vegetale. participă de chelaţi la intensificarea activităţii unor enzime specifice nodozităţilor Nichelul este un microelement care. La om. o protejează de degradarea timpurie. 1999). 1996).). superoxid dismutaza. Cercetări recente evidenţiază faptul că acest element este asociat cu metabolismul lipidic şi este implicat în mecanismele protective împotriva cancerului. intră în structura cobalaminei. ADN-polimeraza . aldolaza). proteinele de depozitare (metalotioneinele) sau metaloenzimele care conţin cupru (cuproenzime. 1996). Zn-Cu superoxiddismutaza). prin întărirea sistemului imunitar (Gissen. în formă disponibilă din punct de vedere biologic. Zincul este un microelement esenţial pentru organismele vii. catalaza. arginaza etc. cum ar fi citocrom oxidaza. carenţa acestui element favorizează apariţia şi dezvoltarea TBC-ului. ARN-polimeraza. iar excesul activează declanşarea bolii canceroase. Este cofactor al unor enzime (carbonic anhidraza. esenţială pentru metabolismul carbohidraţilor. în funcţionarea sistemului nervos central. mulţi oameni de ştiinţă consideră nichelul un micronutrient indispensabil sănătăţii omului. hexokinaza etc. glutamatdehidrogenaza. precum şi de stimulator al activităţii altora (peroxidaza. fosfataza alcalină. alcooldehidrogenaza. Zincul este un element indispensabil pentru plante. rolul său stimulator în procesele de creştere la orz şi tomate ( Burzo et al. precum şi în menţinerea sănătăţii cardiovasculare. participă la producerea de substanţe care reglează presiunea sanguină şi pulsul. Alături de vitamina C. lizil-oxidaza. lactatdehidrogenaza. Cuprul participă la funcţionarea normală a organismelor vii. fosfataza alcalină. în special în cazul leguminoaselor. este un element cu rol catalitic în procesele de oxidoreducere. izomeraza. Cercetări efectuate pe anumite animale (pui de găină. Vitamina B12.003%. în plus. de asemenea. unde concentraţia normală de zinc este de 0. vitamină care este un complex de coordinare al cobaltului. intervine în biosinteza clorofilei pe care. În cazul plantelor. În cazul organismelor animale. cuprul este legat într-o varietate de proteine cu funcţii metabolice specifice. cum ar fi proteinele de transport (ceruloplasmina sau Cu-albumina). Ca şi manganul. cu rol activator al unor alte enzime (arginaza. oxalacetatdecarboxilaza. Cuprul participă la funcţionarea mecanismelor de protecţie a organismelor animale de efectele dăunătoare ale unor substanţe chimice. intră în structura unor enzime (ascorbat oxidaza) şi stimulează activitatea altora (polifenoloxidaza). lipidelor şi proteinelor. 1994). de asemenea. în special legate de proasta funcţionare a ficatului. De asemenea. intervine în acţiunea unor hormoni. în biosinteza triptofanului şi acidului indolilacetic 37 . precum şi cofactor. menţine elasticitatea vaselor de sânge şi pielii şi. În cazul organismelor vegetale. precum şi datorită abilităţii sale de a accepta şi ceda cu uşurinţă electroni (Linder et Hazegh-Azam. şi implicit. cobaltul este necesar formării fixatoare de azot atmosferic şi. De asemenea. aminopeptidaza. acest element este implicat în activitatea fotosintetică a plantelor. enolaza. cobaltul este un element indispensabil datorită rolului său de (Milică et al. Este important. Este bioconstituent al unor metaloenzime (carboxipeptidaza. stimulează metabolismul animal şi vegetal.. superioare. cum ar fi ureaza sau hidrogenaza. vitamina B12. precum şi asupra sistemelor osos şi nervos. fiind un metal cheie în activitatea unor enzime. în sensul de “efector metabolic”.

bor (B). conductibilitate electrică şi conductibilitate termică.2. acesta formează cu oxigenul combinaţii covalente. trioxidul de indiu (In2O3) prezintă caracter bazic. În plus. temperatură şi puritate. Wolframul (tungsten) are rol biologic limitat. enzimă care aparţine acestei famili. trioxizii de aluminiu şi galiu (Al2O3. deoarece este utilizat de un număr mic de enzime care fac parte din familia aldehidferedoxin-oxidoreductază (Kletzin et Adams. al unor vitamine. La temperaturi ridicate reacţia este energică: 4M + 3O2 = 2M2O3 Încălzit la roşu. 6. acoperindu-se cu un strat subţire. proteic. In mod constant.+ 3H2 Aluminiul este singurul element din grupă care reacţionează la temperatură ridicată cu azotul. În grupă. cu excepţia indiului şi taliului.Baze teoretice ale chimiei (auxină). din cauză că numărul de electroni de pe stratul de valenţă este mai mare. Metalele din grupă (M) reacţionează cu oxigenul din aer. borul prezentând caracter de nemetal asemănător siliciului. au pe ultimul strat 3 electroni. În privinţa proprietăţilor fizice există deosebiri între elementele grupei. care au drept cofactor wolframul. protector. TlCl). Galiul. care pot funcţiona în unii compusi şi cu valenta unu (InCl. Grupa IIIA (13) Elementele din această grupă. Metalele din grupa prezintă luciu caracteristic.8oC). aluminiu (Al). O proprietate interesantă a galiului este temperatura sa de topire forte scăzută (29. În privinţa borului. galiu (Ga). Caracterul oxizilor variază în grupă. Cadmiul nu este cunoscut. trei. cu configuraţia electronică generală ns 2np1. Toate elementele grupei reacţionează energic cu moleculele de halogeni (X2). în reglarea metabolismelor glucidic. dimensiunile particulelor. Studii experimentale recente evidenţiază rolul acestui element în metabolismul unui organism marin care trăieşte într-un mediu tipic. iar trioxidul de taliu (Tl2O3) prezintă caracter puternic bazic. Ga2O3) prezintă caracter amfoter. de oxid. prin participarea unui orbital 2p vacant. catalizează interconversia aldehidelor la carboxilaţi. conducând la obţinerea de halogenuri trivalente (excepţie TlX): 2M + 3X2 = 2MX3 Taliul poate funcţiona şi ca element monovalent formînd TlX. astfel încât trioxidul de bor prezintă caracter acid (B2O3). Aluminiul.5. rezultând soluţii care conţin ioni metalici trivalenţi. 2M + 6H+ = 2M3+ + 3H2 Taliul este singurul metal din grupă care se găseşte sub formă de ioni monovalenţi în soluţiile acide. sărac în zinc (Thalassiosira weissflogii).+ 6H2O = 2M(OH)4. Aceste enzime. indiul şi taliul au puncte de topire inferioare aluminiului şi greutăţi specifice superioare acestuia. galiul şi indiul se dizolvă în acizi diluaţi. elementele grupei prezintă în combinaţiile lor (în special halogenate şi oxigenate) valenţa maximă. taliul formează un oxid toxic (Tl2O) în care metalul este monovalent. precum şi în procesele pe care le implică fixarea azotului la plantele leguminoase (Zamfirache. Comportarea sa în raport cu oxigenul din aer este dependentă de cristalinitatea probei. Formarea cationilor trivalenţi (E3+) necesită o energie de ionizare mare. 2005). 2000). caracterul metalic creşte de sus în jos. Este vorba de studiul unei anhidraze carbonice Cd-dependente (Lane et Morel. Este motivul pentru care borul funcţionează tricovalent prin hibridizare de tip sp2. Reactivitatea elementelor din această grupă este mai scăzută. comparativ cu elementele din primele două grupe principale. ca având funcţii biologice. rezultând nitrură de aluminiu: 2Al + N2 = 2AlN 38 . este implicată în glicoliză (Mukund et Adams. taliu (Tl). Aluminiul şi galiul reacţionează cu hidroxizii alcalini în soluţii apoase formînd anioni hidroxilici complecşi: 2M + 2OH. 1996). 1995). cercetări recente consideră că gliceraldehid-3-fosfatferedoxin-oxidoreductaza. Tl2O. In2O. indiu (In). al acizilor nucleici. în general. Elementul bor mai poate funcţiona şi în stare de hibridizare sp3.

fără rol important în chimia carbonului (Be2C şi Al4C3). Aluminiul. odată cu creşterea numărului atomic. în creşterea rezistenţei plantelor la secetă şi ger. acizilor nucleici clorofilei. [Sn(OH)6]2. Borul este un microelement necesar tuturor plantelor. băuturi. stimulează activitatea unor enzime etc. până la 6 în cazul unor ioni complecşi ai staniului. Creşterea caracterului metalic se manifestă prin modificarea stabilităţii hidrurilor. În cantitate mare. intervine în modificarea raportului monoglucide/diglucide în favoarea monoglucidelor. Aluminiul este cel mai abundent ion metalic din biosferă. care are valoarea cea mai mare în cazul hidrocarburilor. în intensificarea absorbţiei unor elemente (K. tirozinază).6. Efecte pozitive asupra creşterii sunt semnalate la speciile cu toleranţă ridicată la aluminiu. alterează bariera membranară care reglează schimburile între sistemul nervos central şi sistemul circulator periferic (Banks. în stimularea activităţii unor enzime (invertază. având rol de acceptori de electroni. punctul de fierbere. Mg. cu excepţia carbonului. considerat o neurotoxină. care se deosebeşte de celelalte elemente ale grupei prin compuşii pe care îi formează. importante din punct de vedere biologic. Grupa IVA (14) Elementele din această grupă. a cărui configuraţie electronică este ns2np2. cresc razele atomice şi ionice ale elementelor precum şi densitatea. dar cel mai pronunţat se manifestă la carbon în stare hibridizată (mai importante sunt covalenţele cu el însuşi şi cu hidrogenul). Cl2). legarea fructelor şi formarea seminţelor. zinc şi. în fixarea azotului. prezenţa borului este legată de funcţionarea normală a metabolismului animal.se întâlneşte numai în două carburi metalice. Borul inhibă. De asemenea. la siliciu şi germaniu. cantitatea de aluminiu este redusă. deoarece este implicat în fixarea ionilor de calciu. siliciu (Si). borul este necesar în cantităţi mici. germaniu (Ge).. În cazul plantelor superioare. prin prezenţa sa în cantităţi mici. Acceptarea de electroni pentru realizarea configuraţiei stabile este posibilă din punct de vedere energetic pentru elementele acestei grupe.2. este toxic pentru plante. deoarece prezenţa sa este asociată cu o bună funcţionare a sistemului osos. şi în această grupă. nemetal tipic. Ca) şi diminuarea absorbţiei altora (S. la 4. în cazul unor compuşi ai carbonului (H2CO3). caracterul metalic creşte de la carbon. Starea de oxidare maximă este IV şi se manifestă în combinaţiile halogenate (EX4) şi în oxizii superiori cum ar fi CO 2 sau SiO2. P. mangan. staniu (Sn) şi plumb (Pb) au 4 electroni pe ultimul strat. proteinelor. Cationul C 4+ este foarte instabil. datorită capacităţii sale de a hibridiza sp2 şi sp. Prin alimente. Numărul maxim de coordinaţie al elementelor faţă de oxigen creşte de la 3.Baze teoretice ale chimiei Elementele grupei. magneziu şi fosfor. formarea compuşilor fenolici. este implicat în reducerea toxicităţii altor elemente minerale (P sau Cu). până la staniu şi plumb. în cazul unor compuşi ai germaniului şi siliciului (H3SiO4). sunt borul şi. Odată cu creşterea numărului atomic. 1989). Aluminiul este de interes în metabolismul criptogamelor. precum şi înflorirea. De asemenea. [Pb(OH)6]2-. produse farmaceutice etc. care sunt toxici pentru plante. În cele mai multe organisme vegetale. precum şi în acumularea auxinelor libere. urmat de siliciu în stare hibridizată (în special în compuşii săi cu oxigenul). punctul de topire. Elementele grupei au tendinţa de a forma covalenţe. Are rol important în biosinteza glucidelor. borul influenţează permeabilitatea membranelor plasmatice şi este implicat în transportul glucidelor. Se găseşte în plantele superioare sub formă de compuşi ai acidului boric şi complecşi organoborici. aluminiul. a principalelor procese fiziologice legate de utilizarea de către plante a acestor elemente. deoarece perturbă absorbţia ionilor de calciu. Prezenţa borului în organismele vegetale favorizează procesele de respiraţie şi fotosinteză. precum şi a creierului (îmbunătăţirea performanţelor legate de atenţie şi memoria de scurtă durată). pectinază. efectele sale benefice fiind de ordin secundar. La elementele cu număr atomic mare se accentuează tendinţa de a forma cationi. elemente cu caracter metalic. Se pare că acest element nu are efecte benefice asupra organismelor animale. 6. Similar cu grupa 13 (IIIA). considerate semimetale. magneziu. organismul uman este expus continuu acţiunii acestui element. 39 . în mică măsură. iar anionul C4. implicit. Carbonul este singurul element din grupă care poate forma legături duble sau triple. În organismele animale şi în special în organismul uman. carbon (C). Elementele grupei pot realiza legături coordinative.şi plumbului.

în special în organismele tinere. Staniul este implicat ca microelement în funcţionarea normală a unui număr restrâns de organisme animale. de asemenea. Plumbul are acţiune inhibitoare asupra unor enzime implicate în biosinteza hemului(α-aminolevulinat dehidrataza şi ferochelataza) determinând apariţia anemiei. hidro-ecosfera şi litosfera. Starea de oxidare maximă este V+ şi se manifestă rar. arsen (As).5 x 10 11t în dioxidul de carbon atmosferic. 1989). 6. manifestarea tendinţei de a forma ioni negativi. Pentru anumite bacterii şi alte forme de viaţă. ligamentelor. fosfor (P). stare de oxidare IV+) are caracter acid. precum şi protecţia organismelor de radiaţiile UV. de intensificarea procesului de fotosinteză etc. este esenţial pentru toate sistemele vii. în anumite condiţii. bismut (Bi). Acţiunea sa este legată de reducerea transpiraţiei cuticulare. numai în cazul unor derivaţi halogenaţi de forma EX5 (E = element). unul dintre cele mai răspândite elemente din natură. Elementele grupei au rol biologic important. Carbonul. stare de oxidare II+) are caracter amfoter. 2005). implicit. deoarece în cazul acestor două elemente (elemente grele) se manifestă fenomenul de ecranare a nucleului. în anumite condiţii. dioxidul de staniu (SnO2. În cantităţi mici. putând exista în soluţie numai cationi Sb3+ şi Bi3+. deoarece intră în constituţia oaselor. unghiilor etc. Rezervele enorme de carbon sunt estimate a fi de 7. stare de oxidare II+) are caracter bazic. Expunerea îndelungată la săruri solubile sau compuşi cu proprietăţi oxidante ale plumbului determină apariţia de nefropatii şi suferinţe abdominale. efectele sale pozitive asupra cancerului şi artritei (Asai. cum ar fi metalele grele şi radicalii liberi. Dioxidul de plumb (PbO 2. deoarece repulsia datorată electronilor atomilor 40 .7. şi are. având configuraţia ns2np3. în general. de creşterea rezistenţei pasive a plantelor la agenţi patogeni. de stimularea proceselor de germinaţie şi creştere pe substrate saline. care se datorează unor procese active de natură chimică. cu halogenii. Informaţiile legate de rolul biologic al plumbului sunt foarte puţine. iar monoxidul de plumb (PbO. Poziţia elementelor din grupa VA în raport cu gazele rare nu permite. Este important pentru organismele animale.2. biosfera terestră. geologică şi biologică. în funcţie de condiţiile de reacţie. de 420 x 10 11t (Öpik. stibiu (Sb). Siliciul este al doilea element ca abundenţă în scoarţa terestră (după oxigen). rezultând tetrahalogenuri (în cazul plumbului rezultă PbX2): M + 2X2 = MX4 În aer sau în oxigen. rezultă oxizi: 2M + O2 = 2MO M + O2 = MO2 În cazul staniului. carbonul şi siliciul pot forma acizi. iar monoxidul de staniu (SnO. de creşterea rezistenţei mecanice. Elementele grupei reacţionează. stare de oxidare IV+) are caracter slab acid. în particular. Cercetări la nivel molecular au evidenţiat rolul acestui element de stimulator al sistemului imunitar şi. părului.Baze teoretice ale chimiei Fiind nemetale. El este un metal toxic ce poate distruge conexiunile nervoase. iar în straturile superioare ale mărilor şi oceanelor. În reacţie cu hidrogenul. de stimularea absorbţiei de dioxid de carbon şi. a căror stabilitate scade de la carbon la plumb. siliciul este esenţial din punct de vedere fiziologic şi metabolic. Circulaţia complexă a carbonului între aceste rezervoare este un ciclu biogeochimic. Grupa VA (15) În această grupă sunt cuprinse elementele azot (N). Atomii elementelor din această grupă nu formează combinaţii ionice. Ultimul strat conţine cinci electroni. fizică. care se găsesc în patru rezervoare majore interconectate: atmosfera. Germaniul este un microelement implicat în eliminarea şi neutralizarea substanţelor toxice. proprietate întâlnită şi în cazul germaniului (acid foarte slab). elementele din această grupă formează hidruri. Acest element este prezent în natură sub formă de combinaţii anorganice şi organice. datorat numărului mare de straturi electronice. rolul de a reduce efectele negative ale aluminiului. siliciul este implicat în desfăşurarea normală a reacţiilor implicate în metabolismul vegetal.

anhidridele azotoasă (N2O3) şi azotică (N2O5) reacţionează cu apa. Azotul nu prezintă modificaţii alotropice. Oxiacizii în care elementele se află în stare de oxidare 3 sunt agenţi reducători. odată cu creşterea numărului de ordine. În grupă. macromolecule biochimice care transportă informaţia genetică. proprietate mai accentuată în cazul azotului. a clorofilelor etc. Elementele fosfor şi arsen prezintă în oxiacizii lor număr de coordinaţie 4 (H3PO4. Transformările azotului şi compuşilor săi în natură se realizează printr-un proces biochimic ciclic. azotul este al patrulea element mineral ca abundenţă şi unul dintre cele mai importante ca implicare în nutriţia minerală. Faţă de hidrogen şi radicali organici. punctul de fierbere. Reacţia cu oxigenul a elementelor grupei conduce la obţinerea de anhidride. numărul maxim de coordinaţie al azotului este 4. raza atomică. În organismele vegetale. Capacitatea de a forma legături triple explică existenţa moleculelor N2. In urma reacţiei cu hidrogenul. care se realizează în citoplasmă. cât şi cel mineral sunt insolubili. Azotul molecular din atmosferă nu poate fi utilizat direct de organismele vii. Bismutul în stare solidă are structură metalică. se deosebeşte de celelalte elemente ale grupei. În metabolismul vegetal. azotul are numărul maxim de coordinaţie 3 (HNO3). As3.Baze teoretice ale chimiei este atât de mare. încât nucleul nu mai poate atrage alţi trei electroni necesari completării învelişului electronic exterior. N2O3 şi P2O3 sunt anhidride. Electronegativitatea scade in grupă de la azot la bismut. As3PO4). singurul element gazos din grupă. iar Bi2O3 are caracter bazic. Azotul este un element esenţial în organismele vii. El trebuie transformat în compuşi utilizabili sau fixat pentru a putea fi folosit. El intră în structura proteinelor citoplasmatice. As2O3 şi Sb2O3 au caracter amfoter. care poate coordina H+. în săruri de amoniu sau tetraalchilamoniu.există numai în stare solidă în unele azoturi. elementele grupei VA formează combinaţii de tipul EH3 (hidruri). care există ca agregate mari ce conţin legături simple. în timp ce fosforul. rezultând ioni oniu (NH4+. denumit ciclul azotului. Bazicitatea hidrurilor scade în grupă de la azot la arsen. în stare hibridizată poate realiza legături duble sau triple. Azotul. cu participarea celor trei electroni p de valenţă. PH4+). dacă azotul se află în raport optim cu fosforul şi potasiul. arsenul şi stibiul. Fosforul este un alt element al grupei. În oxizii sau oxiacizii săi. important pentru creşterea şi dezvoltarea organismelor vii. tăria lor diminuând de la azot la arsen. Ionii N3-. cresc densitatea. fosfuri şi arseniuri metalice. a enzimelor. a proteinelor membranare. În stare de oxidare 5. Procesele de creştere şi dezvoltare ale organismelor vegetale se desfăşoară în condiţii normale. unităţi structurale fundamentale ale moleculelor de proteine şi acizilor nucleici. azotul este implicat în biosinteza proteinelor. având rol de donori de electroni. Astfel. în stare solidă. fosforul nu se găseşte decât în sol. combinaţii de tipul: 4E + 3O2 = 2E2O3 4E + 5O2 = 2E2O5 Prin reacţia anhidridelor cu apa rezultă acizi: E2O3 + H2O = 2HEO2 E2O5 + H2O = 2HEO3 În cazul azotului. caracterul nemetalic scade odată cu scăderea caracterului acid al oxizilor. oxoacizii sunt oxidanţi. a acizilor nucleici. P3-. prezintă multe astfel de modificaţii. cum ar fi azotul sau carbonul. raza ionică. punctul de topire. deoarece intră în alcătuirea aminoacizilor. Prezenţa perechii de electroni neparticipanţi determină capacitatea elementelor din această grupă de a realiza legături coordinative. a proteinelor de rezervă. Contrar celorlalte elemente. combinaţii care în soluţie hidrolizează: Mg3N2 + 6H2O = 3Mg(OH)2 + 2NH3 Co3P2 + 6H2O = 3Co(OH)2 + 2PH3 Atomii elementelor din această grupă au tendinţa de a forma legături covalente. rezultând acid azotos (HNO2) şi acid azotic (HNO3). Odată cu creşterea numărului atomic. Atât fosforul organic. deoarece poate să formeze compuşi în toate stările de oxidare de la 1 la 5. La atomul central există o pereche de electroni neparticipanţi. cloroplaste şi mitocondrii. Solubilizarea este realizată de 41 . a căror stabilitate scade de la azot la arsen. spre deosebire de celelalte elemente ale grupei.

sau prin intermediul microorganismelor care excretă acizi organici sau chelaţi. Cu elementele vecine din perioada 2 (azot. razele atomice şi razele ionice cresc de la oxigen la telur.2. sulful poate înlocui oxigenul. carbon) oxigenul poate forma legături simple şi duble. Omologii oxigenului. caz în care intervin cei doi electroni p necuplaţi. fosforul este preluat de animale. În stare de oxidare III. De la plante. Anionii fosfat reprezintă constituenţi minerali ai ţesutului osos (sub formă de fosfaţi de calciu). seleniul (Se). Comportarea diferită a oxigenului. telur) şi metalic (poloniu) se observă în multe dintre proprietăţile acestor elemente. punctele de topire. telurul (Te). conţin şi orbitali de tip d.Baze teoretice ale chimiei fosfataze. enzime prezente în rădăcini. fosforul este preluat din sol de către plante. şi poloniul (Po) au pe stratul de valenţă şase electroni. 42 . Configuraţia electronică a ultimului strat este ns2np4. Fosforul este un element de importanţă vitală pentru metabolismul celular al tuturor formelor de viaţă. acest element stimulează procesele de înflorire. Atomii elementelor din această grupă. Arsenul se găseşte în cantităţi mici în toate ţesuturile animale şi vegetale. Atomii elementelor îşi pot completa octetul şi prin formarea a două covalenţe. scăzând în acelaşi sens caracterul electronegativ al elementelor. există în ţesutul muscular al vertebratelor. de asemenea. de asemenea.bazic al organismului. pot avea şi rol de accepori de electroni. corespunzătoare numărului grupei. formînd tioacizi. ci hibridizate. sulful (S). translocat prin tulpini şi depozitat în organele tinere şi seminţe. arsenul este toxic pentru organismul animal. şi telur pot forma legături coordinative. Grupa VIA (16) Elementele acestei grupe. În plus. fosforul intră în structura fosfolipidelor. din cauza sarcinii nucleare mari în raport cu raza atomică relativ mică. cât şi în combinaţiile sale. Tendinţa de a trece de la caracterul nemetalic (oxigen. cu excepţia fluorului (singurul element mai electronegativ decât oxigenul) unde este în stările de oxidare +1 sau +2 (F2O. pe care pot fi promovaţi electronii exteriori. păstrează şi transportă energia liberă (în procese de fosforilare oxidativă. De asemenea. masele atomice. în special ai oxigenului. oxigenul (O2). Cu elementele electropozitive. punctele de fierbere.8. componenţi structurali principali ai membranelor celulare. maturare a fructelor etc. acizilor nucleici şi altor biomolecule simple sau complexe. FO). Cu excepţia oxigenului. Sub formă de fosfaţi. 6. atât în stare elementară. fiind absolut necesari desfăşurării normale a proceselor metabolice. este datorată faptului că electronii de pe ultimul strat sunt legaţi puternic. prin intermediul acidului adenozin trifosforic (ATP) care captează. Este motivul pentru care combinaţiile în care elementele grupei prezintă covalenţe mai mari decât 2 nu provin din stări fundamentale ale atomilor. fiind implicaţi. seleniu. oxigenul reacţionează cu toate elementele. intră în constituţia nucleotidelor. Celulele vii utilizează fosforul pentru transferul energiei celulare de la procese exergonice la procese endergonice. în sistemul tampon sanguin. glicoliză sau fotofosforilare). proprietate care se manifestă în cazul oxoacizilor. în care elementele grupei sunt divalent negative. Perechile de electroni care participă la realizarea acestui tip de legături sunt perechile de electroni din orbitalii exteriori s sau p şi uneori d. în cazul plantelor. la semimetalic (seleniu. pentru realizarea configuraţiei stabile a celui mai apropiat gaz rar din sistemul periodic al elementelor. Atomii elementelor sulf. În grupă. sulf). având rol de donori de electroni. pentru participarea sa la menţinerea echilibrului acido. Tendinţa generală este de acceptare a doi electroni. la care numărul cuantic principal este mai mare decât 2. formând compuşi în care funcţionează în starea de oxidare –2. în care sulful are rol de acceptor de electroni. formează combinaţii ionice. Anionii fosfat şi unii esteri ai acidului fosforic sunt prezenţi în toate celulele animale. În aceste combinaţii. Datorită potenţialului mare de ionizare (314 kcal/mol). Fosforul este recunoscut. Sub formă de anion fosfat. Compuşii cu fosfor trivalent sunt toxici pentru organismul animal. elementele grupei pot prezenta starea de oxidare maximă şase. fructificare.

rezultă compuşi de forma EO2 şi EO3. din punct de vedere cantitativ. care are rolul de a proteja organismele vii de efectele nocive ale radiaţiilor cu lungimi de undă mici. apă şi energie. importanţa sulfului în biosinteza cofactorilor şi situsurilor active vitale din proteine şi. unul dintre cele mai abundente elemente de pe Pământ. Sulful participă la reacţii de oxido-reducere implicate în metabolismul organismelor vii prin grupările tiolice libere sau eliberate în prezenţa biocatalizatorilor din compuşi organici (-SH din glutation de exemplu). cu care nu reacţionează. silicaţi. cu toate celelalte elemente din sistemul periodic. biosfera şi litosfera. În urma acestui proces se eliberează oxigen în atmosferă. Oxigenul este un element esenţial pentru viaţa pe planetă. pe de altă parte. În organismele animale.. Prin acţiunea radiaţiilor UV asupra moleculei de oxigen se formează. Urme de sulf se găsesc în atmosferă. precum şi putrezirea organismelor după moarte. În urma reacţiei cu oxigenul. oxizi. oxigenul reprezintă aproximativ 20% din atmosfera terestră. carbonaţi etc. şi prin variaţia structurii cristaline. Elementele grupei reacţionează cu hidrogenul. dioxidul de carbon. în funcţionarea normală a ficatului şi în încetinirea procesului de îmbătrânire. a halogenilor şi a metalelor nobile. asigurând respiraţia organismelor aerobe. cu care nu se combină în mod direct. Cu excepţia gazelor rare. Plantele verzi.Baze teoretice ale chimiei În condiţii normale de temperatură şi presiune. reprezentând în acelaşi timp şi o barieră termică. pentru biosinteză de glucide. substanţele organice se transformă în substanţe simple precum apa. de asemenea. utilizată de organisme pentru diferite funcţii vitale. direct. Cel mai mare conţinut de sulf îl au keratinele prezente în epidermă. existând sub formă de apă. este prezent în toate polipeptidele. oxigenul există în stare diatomică. anhidride acide. sub formă de dioxid de sulf. Cu excepţia apei. Toate elementele grupei există în mai multe forme alotropice. algele şi anumite microorganisme preiau dioxidul de carbon. proteinele şi enzimele care conţin aceşti aminoacizi. în cazul elementelor în stare solidă. în straturile superioare ale atmosferei. care EO2 + HOH = H2EO3 (H 2SO3) prin reacţia cu apa conduc la obţinerea de acizi: EO3 + HOH = H2EO4 (H2SO4) Reacţia elementelor grupei cu metalele alcaline şi alcalino-pământoase conduce la obţinerea de compuşi ionici: oxizi. formând compuşi de forma EH2. în timp ce această stare este realizată de celelalte elemente ale grupei la temperaturi mai mari decât punctele lor de fierbere. Echilibrul dintre producerea şi consumul de oxigen este controlat prin procese biologice şi geologice. iar în apă reprezintă aproximativ 88%. Sulful intră în structura unor vitamine (tiamina. păr şi unghii. spre deosebire de hidrurile celorlalte elemente din grupă. Moleculele de apă. Diferitele tipuri de combustii. proces în urma căruia se petrece oxidarea anumitor substanţe organice. rezultând dioxid de carbon. Ca urmare. Sulful este un element esenţial pentru organismele vii. Importante în structura proteinelor sunt punţile disulfidice dintre reziduurile de cisteină (de exemplu. Prin putrezire. cum ar fi poluarea şi radiaţiile dăunătoare. care se manifestă prin diferite forme moleculare. pe de o parte. se petrec tot în prezenţa oxigenului. Este implicat. seleniuri şi telururi Oxigenul este. sulfuri. în cazul oxigenului. au o tendinţă pronunţată de a participa la realizarea de legături de hidrogen. sulful este prezent în structura aminoacizilor cisteină şi metionină. în cazul proteinei-hormon insulină). În stare liberă. a căror stabilitate diminuează în grupă de sus în jos. alcaloizi şi uleiuri eterice. sulfaţi. Sulful are rolul de a proteja celulele împotriva factorilor dăunători. 2005). hidrogenul sulfurat sau amoniac. Ciclul oxigenului este un ciclu biogeochimic între cele trei mari rezervoare de oxigen: atmosfera. oxigenul formeză oxizi. biotina). care se petrec în strânsă legătură cu circulaţia carbonului în natură. Cercetări recente evidenţiază. rolul său în mecanismele complexe în care este implicat (Akabayov et al. de unde plantele pot să le absoarbă prin frunză. pe care îl utilizează în procesul de fotosinteză. caracter care se intensifică în grupă odată cu creşterea volumului atomic. ozonul (O3). aceşti compuşi prezintă caracter slab acid. substanţe care reintră în circuitul general al substanţelor naturale. 43 .

iodul solid cenuşiu-violet. şi asupra proceselor de creştere şi dezvoltare. 1999. penta. cu posibil rol în metabolismul muscular. iod (I). Datorită acestui caracter. posibil şi ale vitaminei C (Holben et Smith. imediat înaintea gazelor rare. sulful este un element indispensabil. care să coreleze necesarul cu disponibilul. În grupă. deosebirile fiind determinate de sistemele lor de detoxifiere în legătură cu acest element. atunci cînd seleniul este prezent în sol.şi heptacovalenţi. EX. sunt în studiu. Selenoproteine. se accentuează afinitatea pentru electroni a ionilor complecşi. Toleranţa plantelor la seleniu este diferită. iod. halogenii sunt oxidanţi foarte energici. Elementele pot realiza şi legături coordinative prin perechea de electroni s şi perechile de electroni p din stratul exterior. bromul este un lichid brun. în combinaţiile covalente. afinitatea pentru electroni scade de la fluor la iod. Configuraţia electronică a stratului de valenţă este ns2np5. care la încălzire sublimează). În combinaţiile ionice.9. şi selenoproteinele W din muşchi. chiar aur şi platină.. Fluorul este cel mai reactiv dintre toate elementele cunoscute. astatin (At) şi au pe ultimul strat şapte electroni. atomii halogenilor manifestă tendinţa de completare a octetului prin acceptarea unui electron formînd anioni monovalenţi. În grupă. Trei enzime diferite. proteine de transport capabile de protecţie antioxidantă a celulelor epiteliale. brom (Br). la regenerarea unor sisteme antioxidante. în sensul că fluorul are tendinţă mai mare de ionizare. brom. în special (Holben et Smith. Majoritatea fluorurilor sunt compuşi ionici.+ Cl2 = 2Na+Cl. Datorită poziţiei în sistemul periodic. Moleculele halogenilor sunt biatomice. iar culoarea se închide (fluorul este un gaz de culoare galben-deschis.Baze teoretice ale chimiei În viaţa plantelor. ci reacţionează energic cu aceasta: 2F2 + 2H2O = 4HF + O2 Halogenii prezintă caracter nemetalic pronunţat. Grupa VIIA (17) Elementele grupei sunt fluor (F). Numărul maxim de coordinaţii este 3. pentru aprovizionarea căruia acestea şi-au perfecţionat mecanisme specifice. 1999). plantele nu necesită seleniu pentru supravieţuire deşi. la lichid şi apoi la solid.2. Unele dintre aceste enzime sunt antioxidante (glutation peroxidazele). clor (Cl). până la această dată. Larsen. pe când iodul are tendinţă mare de a forma combinaţii covalente. iar altele (tioredoxin reductazele). Legăturile dintre atomi sunt legături covalente nepolare. puternic electronegativ. pot acţiona asupra hormonilor tiroidieni activându-i sau dezactivându-i. Reacţionează cu toate metalele. Cu elementele electropozitive formează combinaţii ionice. elemente având rol de donori de electroni. 2000). 6. clor. et Powis. Ca urmare. odată cu creşterea masei atomice. Atomii elementelor îşi pot completa octetul şi prin participarea unui electron (necuplat) la formarea unei covalenţe cu elemente electronegative (EXn). Fluorul nu se dizolvă în apă. Densitatea. De aceea stabilitatea acizilor oxigenaţi creşte în grupă de la fluor la iod. Mustacich. reacţionează cu apa conform reacţiei: X2 + HOH = HOX + HX Fluorul şi iodul au unele caractere mai diferite. Cu excepţia fluorului. unsprezece astfel de enzime). halogenii se înlocuiesc în ordinea inversă decât în cele ionice: 2KClO3 + I2 = 2KIO3 + Cl2 Toţi halogenii. halogenii sunt înlocuiţi în ordinea fluor. mecanisme cu implicaţii directe asupra metabolismului. clorul este un gaz galben-verzui. seleniu-dependente. cu excepţia fluorului. Solubilitatea halogenilor în apă scade odată cu creşterea masei atomice. 1999. participând la reducerea efectelor nocive ale speciilor reactive de oxigen (Ursini et al. starea de agregare a halogenilor variază de la gaz. cum ar fi selenoproteinele P din plasmă. iar stabilitatea lor diminuează de la clor la iod. în general. proprietate care diminuează în grupă de sus în jos. 44 . 2Na+Br. cunoscute sub numele de selenoproteine (sunt caracterizate. Spre deosebire de animale. Seleniul este un microelement esenţial pentru funcţionarea enzimelor seleniu-dependente. Halogenii au miros caracteristic şi sufocant. halogenii pot forma compuşi tri-. 1998).+ Br2 Pe măsură ce scade afinitatea pentru electroni a ionilor simpli în grupă. punctele de fierbere şi de topire cresc. plantele încorporează acest element în compuşi care conţin sulf.

inhibitor al biosintezei aminoacizilor şi proteinelor. Anionii de fluor. păr. 3. Reactivitatea metalelor alcalino-pămîntoase.Baze teoretice ale chimiei În natură. fluorul se acumulează în frunze în doze diferite. 4. manifestă efecte stimulatoare ale sistemului respirator al plantelor. Fluorul este considerat un microelement important în organismul animal. invertaza). Pentru organismul animal. clor. Proprietăţi determinate de structura electronică a elementelor din grupa IV A a Sistemului Periodic al elementelor. De semenea. 45 . clorul este activator al unor enzime (adenozintrifosfatază. Se cunoaşte că este implicat în procesele de osmoreglare. nu apare liber în natură. În cazul plantelor. esenţiali pentru funcţionarea normală a glandei tiroide. atât pentru plante. care deţine un rol important în metabolismul iodului. Rolul său este de stimulator al creşterii şi dezvoltării organismelor vegetale. fiind un element foarte reactiv. este un microelement nemetalic necesar în sinteza hormonilor tiroidieni. TEST DE VERIFICARE A CUNOŞTINŢELOR 1. este implicat în procesele de coagulare a sângelui. Necesarul de fluor pentru organismele animale este asigurat din plante şi apă. Rolul său este puţin important. unghii şi copite. Pe parcursul perioadei de vegetaţie a plantelor. iodul se găseşte în cantităţi mici în toate organele. dar rolul său nu este pe deplin elucidat. manifestînd efect anticoagulant. inhibitor al absorbţiei şi metabolizării azotului. 2005). 6. în deschiderea şi închiderea stomatelor. halogenii exogeni în stare gazoasă au acţiune toxică şi atacă ochii şi căile respiratorii. prin translocarea sa din sistemul radicular. iod au rol important în organismele animale şi vegetale. Cele mai mari cantităţi se înregistrează în unele alge marine şi în unele specii de spongieri (Zamfirache. Caracteristici generale ale elementelor din grupa metalelor alcaline. Iodul este un microelement important. 7. brom. ci numai sub formă de combinaţii. ci sub formă de halogenuri. În general. în concentraţii scăzute putând influenţa pozitiv dezvoltarea organismelor vegetale. Alături de ionii de sodiu. Sub formă de acid clorhidric.3 . Proprietăţi ale halogenilor determinate de poziţia lor în Sistemul Periodic. În concentraţii mici. De asemenea.0. asigurând pH-ul acid necesar desfăşurării reacţiilor enzimatice specifice. intervenind şi în inhibarea procesului de sinteză a pigmenţilor fotoasimilatori (Zamfirache. reglează echilibrul acido-bazic din organismul animal precum şi presiunea osmotică a sângelui. şi activator al unor enzime (peroxidaza. În cantitate mare se găseşte în organismele merine inferioare. în reglarea permeabilităţii celulare. Clorul. Importanţa biologică a elementelor din grupele V A şi VI A din tabelul lui Mendeleev. Bromul în stare lichidă atacă pielea. Bromul se găseşte în unele plante şi organisme marine. α-amilază). Rolul unor metale tranziţionale în organismele vii. 2. în special a celor horticole. 5. dar se mai găseşte în oase. 2005). cât şi pentru animale. sânge.4%). Proprietăţi care conferă unicitate apei. halogenii nu se găsesc liberi. Prezenţa clorului a fost evidenţiată în numeroase plante inferioare şi superioare. în intensificarea procesului de diviziune celulară la nivel foliar etc. intră în compoziţia sucului gastric (0. în special pentru menţinerea sănătăţii dinţilor.

ciclice sau mixte: Existenţa acestor tipuri de catene a condus la împărţirea compuşilor organici în compuşi aciclici şi ciclici. se reprezintă grafic printr-o săgeată îndreptată spre atomul atrăgător de electroni şi scade odată cu creşterea distanţei faţă de atomul care-l determină. spre unul din atomii prezenţi în moleculă. în compuşi saturaţi şi prin legături duble sau triple. terţiari şi cuaternari. 7. Existenţa unui număr mare şi variat de compuşi organici este legată pe de o parte de proprietăţile atomilor de C şi H de a forma legături covalente σ stabile şi pe de altă parte pe proprietatea unică a atomilor de C de a se uni între ei în număr nelimitat pentru a forma catene stabile. ramificate.1. Efectul electromer 46 . 7. După maximum 4 atomi de C acest efect devine nul. Atomii de carbon pot fi legaţi într-o catenă prin legături simple de tip σ. în care R reprezintă radicalul hidrocarbonat. R-H. În compuşii organici care au în moleculă doar legături σ pot avea loc deplasări ale electronilor σ. Efectul inductiv pozitiv (+I) este determinat de X prezenţa înY moleculă a unor atomi sau grupe de atomi respingătoare de electroni iar C C cel negativ de prezenţa unor atomi sau grupe de atomi atrăgătoare de electroni: -Is +Is Elementele din aceeaşi perioadă produc un efect inductiv negativ cu atât mai mare cu cât numărul atomic (Z) este mai mare. Efecte electronice în compuşi organici Unul sau mai mulţi atomi de hidrogen dintr-o hidrocarbură. Efectul inductiv static poate fi pozitiv sau negativ. în compuşi nesaturaţi. existent în starea activă a unor molecule. În funcţie de poziţia atomilor de carbon în catene aceştia pot fi primari.1. efectul inductiv negativ scade odată cu creşterea numărului atomic (Z). Efectul inductiv poate fi permanent. caz în care se numeşte efect inductiv static (Is) sau temporar. R-X. printr-un mecanism de inducţie electromagnetică. În grupă. liniare.Baze teoretice ale chimiei 7. secundari. Acest efect se numeşte efect inductiv (I). 7.1.1. Noţiuni fundamentale de chimie organică În combinaţiile organice alături de C participă şi H. Rezultă astfel derivaţi funcţionali. Efectul inductiv Proprietăţile compuşilor organici sunt determinate de interacţiunile care se manifestă între R şi X.2. caz în care se numeşte efect inductiv dinamic (Id). în care X reprezintă gruparea funcţională ce conferă moleculelor o reactivitate specifică. pot fi înlocuiţi cu atomi sau grupe de atomi ai altor elemente. existent în starea fundamentală a unor molecule.

static (Es .are loc în cursul desfăşurării unei reacţii şi este determinat de un reactant). Este o interacţiune electronică intramoleculară datorată: • atracţiei electronilor π de către un atom din moleculă • conjugării adică interacţiunii electronilor π cu alţi electroni π dintr-un sistem cu duble legături conjugate sau cu electroni p neparticipanţi ai unui element.deplasare permanentă a electronilor π. existentă în starea fundamentală a moleculei) şi dinamic (E d . heteroatom etc. Această comportare este datorată formulelor structurale diferite. CH2 CH CH2 1-petenă CH2 CH3 OH CH3 CH CH CH3 CH2 CH3 2-pentenă CH3 CH2 CH2 CH CH2 OH 2-propanol 1-propanol • Izomeria de funcţiune sau epimeria – datorată faptului că substanţe cu funcţiuni organice diferite au aceeaşi formulă moleculară.2.). ca şi efectul inductiv. atrăgător de electroni (+Es) şi negativ. izomerie plană în care reprezentarea formulelor este plană 2. izomerie spaţială în care formulele sunt reprezentate spaţial 7. respingător de electroniC (-EsC (R R radical hidrocarbonat): ) – Y C C C R X H H H H H +Es -Es 7. Izomeria plană Izomeria de catenă – determinată de atomul de C ce poate fi primar. Efectul electromer static poate fi pozitiv. terţiar şi cuaternar. radical organic. CH3 CH3 CH2 CH2 CH2 CH3 CH3 CH CH2 CH3 CH3 C CH3 CH3 izopentan • pentan CH3 neopentan • Izomeria de poziţie – determinată de poziţia unei particularităţi structurale într-o moleculă organică (legătură multiplă. Izomeria poate fi. 1. Substanţele cu aceeaşi formulă brută dar cu proprietăţi diferite se numesc izomeri. grupare funcţională. Noţiuni de izomerie Izomeria este un fenomen specific unor compuşi organici şi combinaţii complexe care au aceeaşi formulă brută dar proprietăţi fizice şi chimice diferite.2. Spre exemplu compusul C3H6O: CH2 CH CH2 OH CH3 CH3 CH2 CHO C CH3 alcool alilic aldehidă propionică 47 O . Efectul electromer static determină polarizarea permanentă a moleculei spre deosebire de cel dinamic care dă o polarizare temporară.1. Efectul electromer se reprezintă prin săgeţi curbe care indică sensul de deplasare a electronilor.Baze teoretice ale chimiei În moleculele compuşilor organici nesaturaţi pot avea loc deplasări ale electronilor π. fenomen denumit efect electromer. Substanţele se deosebesc numai prin structura catenei care poate fi liniară sau ramificată. Efectul electromer poate fi. secundar.

H Unghiurile de valenţă se conservă la valori normale. Un exemplu este izomeria cis-trans. Substanţele care prezintă izomerie optică cu C asimetric rotesc planul de vibraţie al luminii polarizate. Una roteşte planul luminii polarizate spre dreapta şi este denumită dextrogiră (+ sau d) şi cealaltă spre stânga şi este denumită levogiră (.sau l). Izomeria optică fără carbon asimetric este determinată de particularităţi structurale ale moleculelor organice.2. • Izomeria de rotaţie sau de conformaţie – este determinată de rotirea liberă a doi atomi de C H în jurul unei legături H simple σ. cele două forme tautomere fiind greu de separat datorită vitezelor mari de transformare a unei forme în cealaltă: CH C enol CH2 CH CH3 OH CH2 C O compus carbonilic Izomerie de compensare sau metamerie – determinată de modificarea reciprocă şi simultană a unor radicali dintr-o moleculă organică. CH3 CH2 CH2 NH2 CH3 CH2 NH CH3 CH3 N CH3 propilamină (I) metil-etilamină (II) trimetilamină (III) CH3 • 7. Tautomeria este un proces de echilibrare.2. conducând la conformaţii eclipsate sau intercalate. scaun sau baie. De exemplu acidul α-Br-propionic este un amestec al celor două structuri corespunzătoare perechii de enantiomeri: COOH Br C* CH3 H H COOH C* CH3 Br În cazul substanţelor cu n atomi de C asimetrici numărul maxim de enantiomeri este 2n.Baze teoretice ale chimiei acetonă CH3 O CH CH2 metil-vinil eter oxid de propilenă • Izomerie dinamică sau tautomerie – determinată de deplasarea simultană a unui proton şi a O unei legături duble într-o moleculă organică nesaturată. Izomeria spaţială sau stereoizomeria • Izomeria geometrică – datorată prezenţei în molecula organicăa unei particularităţi structurale care blochează rotirea liberă a doi atomi de C în jurul legăturii care îi uneşte (legătură dublă. Pentru o substanţă optic activă există două structuri denumite enantiomeri. C H H C H 120o H 60o 48 . secundare şi terţiare sunt izomere. caracteristică derivaţilor etenei H C Cl C Cl Cl H H C C H Cl cis trans Cele două forme izomere sunt rezultatul dispunerii celor 4 substituienţi coplanari pe planul perpendicular al orbitalului π ( în legătura dublă atomii de C sunt în stare de hibridizare sp 2 iar condiţia existenţei acestui tip de izomerie este ca substituienţii de la un atom de C să fie diferiţi). • Izomeria optică – este consecinţă a asimetriei structurale a moleculelor şi poate fi de două feluri: izometrie optică cu carbon asimetric şi izomerie optică fără C asimetric. C C H H În conformaţia intercalată atomii de hidrogen au o poziţionare corespunzătoare unei rotiri H H H o cu 60 în jurul legăturii C-C faţă de conformaţia eclipsată. Spre exemplu aminele primare. structură ciclică).

Denumirea alcanilor se face prin adăugarea sufixului an la un prefix care desemnează numărul atomilor de C din moleculă. a1. Reacţii de substituţie . Izoalcanii se denumesc prin numerotarea catenei celei mai lungi. -in în cazul radicalilor trivalenţi. Formula generală a alcanilor este CnH2n+2. -ilen în cazul radicalilor divalenţi cu cele două valenţe libere la doi atomi de carbon vecini. în care lanţul atomilor de C este ramificat. Proprietăţi chimice Alcanii sunt substanţe organice cu reactivitate scăzută datorită pe de o parte prezenţei în moleculă a legăturilor relativ puternice C-C şi C-H şi pe de altă parte faptului că sunt compuşi saturaţi. în limba greacă.la numele hidrocarburii. În moleculele alcanilor apar numai legături σ.1. Hidrocarburi saturate 8. Tipuri de izomerie plană şi spaţială. izoalcani. Radicalii se denumesc prin înlocuirea sufixului an cu: -il în cazul radicalilor monovalenţi. 2.Baze teoretice ale chimiei Aceste stări corespund unei conformaţii a moleculelor în care atomii ocupă temporar sau permanent anumite poziţii în spaţiu. Celelalte valenţe sunt satisfăcute de atomi de H.1. etan. Mişcarea de rotaţie în jurul legăturii σ poate fi determinată de energia termică. -iliden în cazul radicalilor divalenţi cu cele două valenţe libere la acelaşi atom de carbon. propan. a. Alcanii se clasifică în: alcani normali. La temperatura de 25oC manifestă inerţie chimică. 8. Hidrocarburi 8. Excepţie fac primii patru alcani din seria omologă (metan. fotochimic sau catalitic. Pentru hidrocarburile cu două grupe metil la sfârşitul unei catene liniare se foloseşte prefixul izo.1. Diferenţa energetică între aceşti doi conformeri este mică. Conformaţia intercalată este mai săracă în energie şi ca urmare mai stabilă iar conformaţia eclipsată este mai bogată în energie deci mai instabilă. Alcani şi izoalcani Alcanii sun hidrocarburi saturate aciclice formate din catene de atomi de carbon uniţi între ei prin legături simple. Asemănări şi deosebiri între efectele inductiv şi electromer. Substituienţii se pot citi în ordine alfabetică sau în ordinea creşterii complexităţii lor. Reactivitatea alcanilor se manifestă în condiţii speciale.un atom de H este înlocuit de un alt atom sau grupare de atomi. Trecerea conformerilor din unul în celălalt scade o dată cu scăderea temperaturii. TEST DE VERIFICARE A CUNOŞTINŢELOR 1. De exemplu clorurarea metanului conduce la obţinerea unui amestec de derivaţi cloruraţi: 49 . iar când catena este ramificată cu trei grupe metil la unul din capetele catenei se foloseşte prefixul neo-. Reacţia de halogenare poate fi declanşată termic. în care lanţul atomilor de C este liniar. Trecerea de la o formă la alta se realizează prin rotaţie. în aşa fel încât substituienţii să aibă cele mai mici numere. butan). învingând anumite bariere de energie.

AlBr3 de fum: CH2 CH2 CH2 CH3 CH3 CH3 CH CH2 CH 3 500oC c. Reacţia de nitrare se realizează la temperaturi ridicate. Cicloalcani Cicloalcanii sunt hidrocarburi saturate ciclice. în prezenţa catalizatorilor şi CH3 COOH conduce la izoalcanii corespunzători: e) Reacţia de oxidare se desfăţoară în condiţii diferite.la numele alcanului cu acelaşi număr de atomi de carbon. În cazul ciclopropanului: 50 . Dehidrogenarea constă în eliminarea atomilor de hidrogen. în anumite condiţii de temperatură şi în prezenţa catalizatorilor.1. în fază gazoasă. în funcţie de care se pot obţine alcooli. alcanului CH -H2 3 2 3 3 H3C H2 C CH3 +HNO 3 H3C H2 C CH2NO2 NO2 b. În condiţiile energice ale reacţiei se pot obţine.2. Grupa nitro se +HNO poate lega la oricare din atomii de C din catenă.CH3 rezultând hidrocarburi nesaturate: CH3 H3C CH2OH d) CH3 Reacţia de CH3 CHO izomerizare se desfăşoară la temperatură. 8. -H H datorită scindării catenei H C C şi nitroderivaţi ai omologilor inferiori ai alcanului supus nitrării. aldehide sau acizi organici Oxidarea totală pune în libertate o cantitate mare de energie şi de aceea alcanii sunt utilizaţi drept combustibili. Radicalii cicloalcanilor se denumesc asemănător cu cei ai alcanilor Proprietăţi chimice Reacţii de adiţie În ciclurile de 3 şi 4 atomi de carbon. Poziţia substituenţilor se reprezintă prin cifre. În timpul la +Cr2O3 H3C H2C CH2 + H2 o acestui proces500 C produce ruperea unor legături C-C rezultând un amestec complex de alcani şi se alchene inferioare (reacţie de cracare) precum şi reacţii de dehidrogenare. datorită tensiunii mari din cicluri. Descompunerea termică a alcanilor cu doi sau mai mulţi atomi de C în moleculă se realizează CH3 temperaturi a căror valori sunt invers proporţionale cu lungimea catenei. La temperatura de 1200oC alcanii suferă un proces de dehidrogenare obţinându-se negrul AlCl 3. După numărul de cicluri aceste hidrocarburi pot fi monociclice cu formula generală CnH2n şi biciclice cu formula generală CnH2n-2: Denumirea cicloalcanilor se face prin adăugarea prefixului ciclo. reacţia de adiţie are loc cu deschiderea ciclurilor şi adiţionarea la capetele catenei.CH4 +Cl2 -HCl CH3Cl +Cl2 -HCl CH 2Cl2 +Cl2 -HCl CHCl3 +Cl2 -HCl CCl4 Baze teoretice ale chimiei a2.

Adiţia reactanţilor heterogeni este legată de efectul inductiv al radicalilor alchil legaţi de atomul de C care poate să fie atrăgător (-I) sau respingător de electroni (+I). la echilibru. Reactivitatea cicloalcanilor. Radicalii monovalenţi derivaţi de la alchene au terminaţia –enil Proprietăţi chimice Reacţia de adiţie are loc prin desfacerea legăturii π şi adiţionarea reactanţilor printr-un mecanism de adiţie electrofilă.2. CH 3 ciclohexan (75%) metilciclopentan (25%) TEST DE VERIFICARE A CUNOŞTINŢELOR 6. R C R CH2 + X + Y + - R C R X CH2 Y -I 51 .H2 H 3C H2 C OSO3H CH3 Baze teoretice ale chimiei Ciclobutanul.1. participă numai la reacţii de hidrogenare care se desfăţoară cu deschiderea ciclului: Reacţii de Izomerizare Au loc în prezenţa catalizatorilor AlCl3.2. Reacţii chimice specifice alcanilor şi izoalcanilor. În funcţie de aceasta adiţia este orientată în mod diferit. Raportul între reactant şi produsul de reacţie. 7. este acelaşi. 8. Denumirea alchenelor se face prin înlocuirea sufixului -an din numele alcanului cu sufixul – enă. AlBr3. Alchene Sunt hidrocarburi aciclice nesaturate cu o legătură dublă în moleculă şi cu formula generală CnH2n. Hidrocarburi nesaturate 8. fiind mai stabil. indiferent de cicloalcanul de la care se pleacă. Dubla legătură se notează în catenă cu cele mai mici cifre.

la temperaturi scăzute se obţin ozonide instabile. în mediu acid. nCH2 CH2 CH2 CH3 n etenă (monomer) polietenă (polimer) 8. Electronii π sunt delocalizaţi la nivelul celor 4 atomi de carbon din catenă. Alcadiene Sunt hidrocarburi nesaturate aciclice cu două legături duble în moleculă. conduc la compuşi carbonilici O CH3 O CH CH CH 3 + O 3 CH3 H C O H C O CH 3 HOH 2CH3 C H +H2O2 ozonida 2-butenei aldehidă acetică -în prezenţa oxidanţilor (KMnO4).2. apa etc. Alcadienele au numele format din numele alcanului la care se adaugă sufixul -dienă cu precizarea poziţiei legăturilor duble prin cele mai mici numere.Baze teoretice ale chimiei R C R CH2 + X+ + YR Y X R C CH2 +I Alchenele pot participa la reacţii de adiţie cu bromul. în prezenţa KMnO4 sau pentoxidului de osmiu: H2C C C + 2HOH OsO4 OH HO Os OH OH C OH O C OH CH2 + H2OsO 4 osmiatul alchenei O 1. Hidrocarburile cu mai multe legături duble se numesc cumulene. acidul hipocloros.2-diol Reacţia de oxidare se desfăşoară: -în prezenţa peracizilor când se obţin eteri ciclici. Legăturile duble pot fi: cumulate. numiţi epoxizi O C C + CH3 C C O O H C + CH3 COOH acid peracetic O epoxid -în prezenţa ozonului când. Reacţia de hidroxilare a alchenelor se petrece în condiţii blânde. La alcadienele cu legături duble conjugate există interacţiune între electronii π ai celor două legături. R C R CH R1 + 3 O KMnO4 H 2SO4 R R C O + R1 C OH O cetonă acid carboxilic Reacţia de polimerizare decurge cu formarea unor compuşi macromoleculari numişi polimeri (n este gradul mediu de polimerizare). rezultă compuşi carbonilici şi acizi carboxilici în funcţie de structura alchenei. conjugate şi izolate. în prezenţa apei. 52 . Formula generală este CnH2n-2. acidul bromhidric. La hidrocarburile de acest tip apar proprietăţi chimice caracteristice. acidul sulfuric. Acestea.2.

4-diclorbutenă Cl Cl 1. 3-4. deoarece intermediar se formează ioni alilici care vor reacţiona cu ionul clor nucleofil (Cl-) în poziţia 2 sau în poziţia 4: Cl CH2 + _ H2C + CH CH CH 2 + Cl Cl CH ion alilic CH CH 2 Cl + H2C CH C CH 2 + Cl- CH2 CH CH CH 2 CH2 Cl CH CH CH 2 Cl 1. Reacţia de polimerizare are loc în poziţiile 1-2.2. 53 . cât şi la capetele sistemului. steroidelor. adiţie 1-2. Alcadienele cu mai multe legături duble conjugate importante din punct de vedere biologic sunt hidrocarburile carotenoidice prezente în special în organismele vegetale şi mai puţin în cele animale. adiţie 1-4. 4 H2C n 1 H2C 3 CH 2 CH H 2C H2C CH sau CH HC CH2 n H CH2 CH CH CH2 H 3C H 2C C H trans C CH 2 C cis C CH3 H H HC CH2 Un reprezentant important al alcadienelor este butadiena care intră în structura terpenelor. Formula generală a seriei omologe este CnH2n-2.2-diclorbutenă Adiţia acidului clorhidric decurge după acelaşi mecanism iar a hidrogenului este o adiţie 1-4. Alchine Alchinele au numele format din numele alcanului corespunzător la care se adaugă sufixul -ină. Reacţia decurge în două etape. 8.3.Baze teoretice ale chimiei Proprietăţi chimice Reacţia de adiţie Adiţia clorului se poate realiza atât la una din dublele legături. 1-4 şi conduce la formarea de polimeri. Proprietăţi chimice Reacţii de adiţie La legătura triplă se adiţionează aceeaşi reactivi ca la legătura dublă. Cel mai simplu termen al seriei este etina (acetilenă). Adiţia 1-4 poate fi cis sau trans. a cauciucului natural etc. pănă la saturaţi.

fiind un enol. Reacţia de nitrare a benzenului conduce la obţinerea nitrobenzenului: + HO-NO2 -H2O NO 2 Reacţia de sulfonare a benzenului conduce la obţinerea acidului benzensulfonic: + HO-SO 3H -H2O SO3H Reacţia de clorurare a benzenului conduce la obţinerea clorbenzenului: 54 . Influenţa prezenţei a două legături duble asupra reactivităţii alcadienelor. Derivaţii disubstituiţi ai benzenului se denumesc în mod obişnuit prin intermediul prefixelor orto (o). alchilare etc. meta (m). sulfonare. para (p). 2. Astfel la temperaturi de 600-800oC produsul principal al reacţiei de polimerizare a etinei este benzenul iar în prezenţa catalizatorilor polimerizarea condice la obţinerea vinilacetilenei. HC CH + Na HC CHNa + 1/ 2H2 C H O TEST DE VERIFICARE A CUNOŞTINŢELOR 1. Reacţii ale grupelor metinice au loc datorită hibridizării sp a atomului de carbon triplu legat. Câteva exemple de radicali ai hidrocarburilor aromatice sunt: CH2 CH CH3 CH3 fenil o-fenilen benzil benziliden o-tolil p-tolil Proprietăţi chimice Reacţiile de substituţie (nitrare. 3. Hidrocarburi aromatice mononucleare Aceste hidrocarburi au denumirea generică arene. Hidrocarburi aromatice 8. În general denumirea se face prin adăugarea numelor substituenţilor la terminaţia benzen. HC CH + H 2O H 2C CHOH + H 2 H3 C Adiţia alcoolilor şi acizilor se face asemănător cu adiţia apei Reacţia de polimerizare conduce la obţinerea unor produşi diferiţi în funcţie de condiţiile de reacţie. formula generală CnH2n-6 iar denumirea lor nu urmează o anumită regulă. clorurare.Baze teoretice ale chimiei Hidrogenarea poate decurge parţial sau total C C + H2 C H C H + H2 H2 C H2 C Halogenarea decurge direct iar hidracizii reacţionează sub acţiunea catalitică a clorurii mercurice Adiţia apei se face prin intermediarul alcoolului vinilic care.3. Reacţii de adiţie la legătura triplă. Atomii de H pot fi înlocuiţi cu metale.) au loc în condiţii blânde prin atacul unor reactanţi electrofili (x+) sau a unor molecule polarizabile x+-y-. Dacă benzenul este substituit cu 2 radicali diferiţi denumirea se face în ordinea lor alfabetică. Cea mai simplă hidrocarbură din această clasă este benzenul cu atomul de carbon în stare de hibridizare sp2. Reacţii chimice datorate prezenţei dublei legături în moleculele compuşilor organici. se izomerizează conducând la obţinerea acetaldehidei.1. 8.3. Arenele conţin în moleculă unul sau mai multe cicluri cu 6 atomi de carbon.

În funcţie de agentul de alchilare. CN) Reacţiile de adiţie se desfăşoară în condiţii energice Hidrogenarea se petrece la temperaturi ridicate şi în prezenţa catalizatorilor: + 3H 2 Pt. se obţine etilbenzen sau fenil-metil-cetonă. Astfel. Substituenţii respingători de electroni conduc la o reactivitate mai mare a nucleului aromatic comparativ cu reactivitatea benzenului. NO. acidul tereftalic): CH3 CH3 +6O KMnO4. acidul izoftalic.Baze teoretice ale chimiei + Cl-Cl -HCl Cl Reacţia de alchilare se petrece în prezenţă de catalizatori. m-xilen. în cazul benzenului. p-xilen) se obţin acizii aromatici dicarboxilici corespunzători (acidul ftalic. Ca urmare substituţia are loc în poziţia m. O + CH3-C Cl AlCl3 -HCl C O CH3 Un substituent preexistent în nucleul aromatic poate influenţa repartiţia electronilor prin efect electromer şi prin efect inductiv. -X. H2SO4 -2H2O COOH +6O CH3 COOH 55 . -OH. + 3Cl2 lumina H Cl H Cl Cl H Cl H Cl H Reacţia de adiţie a ozonului la benzen conduce la obţinerea intermediară a ozonidei benzenului. -R=radical alchil) orientează un al II-lea substituent sau substituţia în poziţiile o şi p Substituenţii atrăgători de electroni vor diminua activitatea nucleului benzenic. Co. 250 oC Reacţia de adiţie a halogenilor are loc în prezenţa luminii şi conduce în cazul benzenului la obţinerea unui amestec de cinci izomeri ai hexaclorciclohexanului. Ca la temperatura de 100oC se petrece la atomul de carbon legat de inelul aromatic conducând la obţinerea de cetone: CH2-CH3 + O2 100oC -H 2O C O CH3 Prin oxidarea xilenilor (o-xilen. produsul final fiind glioxalul. H2SO4 -2H2O COOH COOH CH3 KMnO4. preferenţial în poziţiile o şi p. O O + 3O 3 O O O O O O O +3H2O -3H2O 2 HC HC O O HCl Reacţia de oxidare în prezenţa sărurilor de Mg. un substituent de ordinul I (-NH2. Substituenţii de ordinul II au la atomul legat direct de nucleu legături duble sau triple (NO2. mărind preferenţial reactivitatea în poziţiile o şi p.

4-naftochinona. Sulfonarea conduce.2. 2.naftalina participă la reacţii de substituţie în condiţii energice. 2 700oC -H2 Difenilul participă la reacţii de substituţie electrofilă. Reacţii de substituţie . adiţie şi oxidare. Caracterul aromatic este diminuat comparativ cu arenele mononucleare.3.Baze teoretice ale chimiei CH3 KMnO4. la acid α sau βnaftalinsulfonic: 8 7 6 5 SO 3H 9 1 2 3 4 + HO-SO 3H 140oC -H 2O -H2O 160oC SO 3H 10 Nitrarea naftalinei conduce la obţinerea α-nitronaftalinei iar alchilarea la un amestec de α şi β. Este considerat benzen substiuit cu un inel aromatic. 8 – poziţii α. 5. Reacţiile de adiţie se desfăşoară în condiţii blânde Hidrogenarea de exemplu conduce la obţinerea tetrahidronaftalinei (tetralina) şi decahidronaftalinei (decalina): + 2H 2 Ni + 3H2 Ni Reacţiile de oxidare decurg mai uşor decât în cazul benzenului şi conduc la compuşi diferiţi în funcţie de condiţiile de reacţie (1. Poate prezenta izomeri de poziţie: 1.acetil naftalină. Difenilmetanul şi trifenilmetanul sunt hidrocarburi care stau la baza structurii unor coloranţi: CH2 CH Naftalina este o hidrocarbură aromatică poliucleară cu două inele condensate liniar. Proprietăţi chimice Legăturile C-C sunt inegale în naftalină. în funcţie de temperatura la care se desfăşoară. 6. Poziţiile α sunt mai reactive decât β. Hidrocarburi aromatice polinucleare Difenilul (bifenil) este o hidrocarbură aromatică polinucleară cu inele izolate care se obţine din benzen prin dehidrogenare la temperatura de 700oC. 3. anhidrida ftalică): 56 . 4. 7 – poziţii β. H2SO4 -2H2O COOH COOH +6O CH3 La temperaturi ridicate şi în prezenţa catalizatorului V2O5 benzenul se oxidează până la anhidridă malică: 8.

Antracenul poate participa la reacţii de adiţie şi oxidare fiind important în structura unor coloranţi antrachinonici. 3. Reacţia de oxidare a hidrocarburilor aromatice mononucleare. 9. 4. CH3COOH -2CO 2. 9. izomer al antracenului: 12 11 1 9 10 5 13 8 7 6 14 2 3 4 Poziţiile reactive sunt 6.1. 5. Denumirea alcoolilor se face prin adaugarea sufixului –ol la numele alcanului sau a sufixului – ic la numele radicalului monovalent precedat de cuvântul alcool. porţiunii saturate a unei alchene sau catenei laterale a unei arene. 2. Compuşi organici cu funcţiuni simple Cea mai mare parte a moleculelor organice conţin şi alte elemente pe lângă C şi H. În natură fenantrenul apare în structura unor alcaloizi (morfină.Baze teoretice ale chimiei O C +3O Cr2O3. codeină). 6. în unele steroide etc. 9. 2. -H2O COOH -H2O C O O C O Antracenul este o hidrocarbură aromatică polinucleară cu trei cicluri aromatice condensate: 8 7 6 5 10 4 9 1 2 3 Antracenul poate prezenta mai mulţi izomeri de poziţie:1. 7 – izomeri β.1. Reactivitatea izomerilor hidrocarburilor aromatice polinucleare. 10 – izomeri mezo.1. Fenantrenul are caracter aromatic mai pronunţat decât al naftalinei motiv pentru care reacţiile de adiţie şi oxidare se desfăşoară în condiţii mai blânde. Atomii sau grupele de atomi denumite grupe funcţionale se află în structura substanţelor organice numite derivaţi funcţionali. Compuşi hidroxilici Sunt compuşi organici care conţin în moleculă gruparea funcţională hidroxil (-OH). Fenantrenul este o hidrocarbură aromatică polinucleară cu inele condensate angular. În funcţie de starea de hibridizare a atomilor de carbon de care este legată gruparea funcţională se împart în alcooli. 9. Radicali ai hidrocarburilor aromatice mononucleare. 3. Poziţiile cele mai reactive sunt poziţiile mezo. CH3COOH -H2O C O COOH +3O Cr2O3. 8 – izomeri α. Alcooli Au gruparea –OH legată de un atom de C hibridizat sp 3 care aparţine catenei unui alcan sau izoalcan. enoli şi fenoli. Poziţia grupelor OH se specifică 57 . TEST DE VERIFICARE A CUNOŞTINŢELOR 1. 7.

prin deshidratare intramoleculară. la temperatura de 170 oC. Esterificarea glicerinei cu acid stearic conduce la obţinerea tristearinei iar dacă procesul se conduce simultan cu acizi graşi şi acid fosforic rezultă esteri numiţi acizi fosfatidici. prin eliminare de apă intramolecular conduc la obţinerea intermediară a unui enol instabil care trece în compuşi carbonilici: O CH2-CH2 OH OH H2SO4 (ZnCl2) -H2O H2C CH OH CH3 C H Diolii superiori prin deshidratare intramoleculară conduc la obţinerea de eteri ciclici CH2 CH2 CH2 CH2 OH OH -H2O CH2 CH2 CH2 O CH2 Glicerina. Proprietăţi chimice Alcoolii au caracter amfoter adică se comportă atât ca acizi slabi cât şi ca baze slabe în funcţie de condiţiile de reacţie. în prezenţa acidului sulfuric.Baze teoretice ale chimiei printr-un număr ales în aşa fel încât să fie cel mai mic număr de ordine. elimină acidul rezultând alchena corespunzătoare: C 2H5-OH + CH3Cl C2H5-Cl +CH3OH 58 . Cu acizii anorganici alcoolii reacţionează formând esteri anorganici. în prezenţa acizilor concentraţi. Reacţii la legătura C-OH Substituţia grupei OH se realizează în reacţie cu halogenuri de alchil sau acid clorhidric rezultând derivaţi halogenaţi: Reacţia de eliminare a apei se realizează intramolecular în prezenţa acizilor tari rezultând esteri care. conduce la o aldehidă nesaturată numită acroleină: CH2 CH CH2 OH OH OH H 2SO4 -H2O CH2 CH CH OH OH CH2 CH2 O C H OH -H2O CH2 CH O C H Reacţiile de esterificare conduc la obţinerea de esteri. b. Reacţia de esterificare a glicerinei cu acid fosforic duce la obţinerea acidului α-glicerinfosforic R CH2OH + HO-SO 3H -H2O +H2O R CH2-O-SO3H OH OH CH2 CH CH2 OH OH OH + HO P OH OH -H2O CH2 CH CH2 O OH OH P OH OH Cu acizii organici alcoolii reacţionează formând esteri organici. Reacţii la legătura O-H Reacţii de substituţie a atomului de H Alcoolul etilic poate să reacţioneze. H3PO 4 140oC C 2H5-O-C2H 5 +H2O C2H5-ONa +1/2H2 Diolii. a. Radicalii proveniţi din alcooli se numesc radicali alcoxil. elimină apă intermolecular rezultând eteri: 2C2H5-OH H 2SO4. de exemplu cu sodiul metalic rezultând etoxid de sodiu: C 2H5-OH + Na Reacţii de eliminare a apei Când alcoolii sunt încălziţi până la temperatura de 140 oC.

2. nitro sau carbonil. C6H5-OH + NaOH C6H5-O-Na + + H 2O Acilarea grupelor –OH din moleculele fenolilor se realizează cu acizi carboxilici sau derivaţi funcţionali ai acestora cum ar fi anhidride sau cloruri acide: 59 .Baze teoretice ale chimiei C2H5-OH + HO-SO3H -H2O C2H5-O-SO3H 170 C -H2SO 4 o H 2C CH2 Reacţia de oxidare În condiţii blânde. Enoli Reprezintă compuşi hidroxilici în care grupa OH este legată de un atom de C care aparţine unei legături duble: R Enolii simpli nu sunt substanţe stabile ci se transformă în aldehide sau cetone. conducând la fenoxizi. conduce la compuşi carbonilici. grupări care stabilizează legătura dublă. conduce la dihidroxiacetonă: În condiţii energice. Dacă de al doilea atom de C al dublei legături este legată o grupare carboxil. parţial hidrolizaţi în soluţie apoasă (au reacţie bazică) compuşi din care fenolii pot fi puşi în libertate prin acidulare cu acizi slabi (acid carbonic). Transformarea se datorează polarităţii grupei OH care permite desprinderea H de O (tautomerie). C H CH OH 9. aldehide sau cetone. fenolii reacţionează cu metalele alcaline şi cu hidroxizii alcalini. Determinate de prezenţa grupei –OH Fenolii au caracter acid mai pronunţat decât alcoolii. daca în reacţie este implicat un alcool primar sau. enolul este mult mai stabil putând fi evidenţiat alături de tautomerul carbonilic. cu sistemul oxidant permanganat de potasiu şi acid sulfuric rezultă acizi carboxilici. cu apă de brom. reacţia de oxidare a alcoolilor primari conduce la aldehide iar a alcoolilor secundari la cetone: O R R CH2OH + O CHOH + O R -H2O -H2O R R C C H O R Oxidarea în condiţii blânde a glicerinei. Ca urmare legătura O-H se scindează mai uşor. Fenoli Fenolii sunt derivaţi hidroxilici în care gruparea –OH este legată de un atom de C dintr-un nucleu aromatic hibridizat sp2. secundar: H3C H3C CH2OH CH OH Cu O H3C H3C -H2 ZnO CH3 -H2 C C O H CH 3 9. dar mult mai slab decât acizii organici datorită conjugării electronilor neparticipanţi ai oxigenului cu electronii π din sistemul aromatic. Astfel.3. Metilfenolii se numesc cresoli iar dimetilfenolii se numesc xilenoli Proprietăţi chimice a. în prezenţa catalizatorilor metale sau oxizi de metale. respectiv. R CH2OH + O H2SO4 (ZnCl2) -H2O CH3-COOH Reacţia de dehidrogenare catalitică a alcoolilor.1. Ca şi în cazul alcoolilor fenolii pot fi monohidroxilici (monofenoli) dihidroxilici (difenoli) polihidroxilici (polifenoli).1. fapt care conduce la ionizarea mai accentuată a fenolilor comparativ cu alcoolii.

Compuşii de acest tip conţin în moleculă în moleculă gruparea peroxi (-O-O-). OH.Baze teoretice ale chimiei O CH3 OH + CH3 C O O OH + CH3 C C O O O C CH3 + CH3 COOH O O C CH3 + HCl Cl b.2. identici (eteri simetrici) sau diferiţi (eteri asimetrici sau micşti). Spre exemplu hidrochinona se oxidează uşor la p-benzochinonă: OH +O O -H2O OH O Derivaţii funcţionali ai compuşilor hidroxilici rezultaţi prin înlocuirea atomului de hidrogen hidroxilic cu un radical hidrocarbonat poartă numele de eteri şi au formula generală R-O-R. Spre deosebire de eteri în locul atomului de oxigen se află se află atomul de sulf. 60 . cu acid azotic diluat: OH + HO-NO2 OH OH NO2 + OH NO 2 OH NO2 + HO-NO2 O2N NO 2 NO2 Alchilarea are loc în prezenţa catalizatorilor: OH + CH3 CH2 Cl AlCl3 -HCl OH C2H5 Oxidarea fenolilor şi difenolilor se realizează mai uşor decât în cazul hidrocarburilor aromatice corespunzătoare. 9. Pot fi considerate derivaţi ai amoniacului rezultaţi prin înlocuirea parţială sau totală a hidrogenului cu radicali hidrocarbonaţi. Nitrarea se realizează în condiţii mai blânde decât la hidrocarburile aromatice. Tioeterii (sulfurile) sunt consideraţi derivaţi ai hidrogenului sulfurat în care ambii atomi de hidrogen sunt înlocuiţi cu radicali hidrocarbonaţi. Amine Sunt compuşi organici care conţin în moleculă una sau mai multe grupări aminice (-NH2). Mulţi dintre aceşti compuşi organici au denumiri tehnice. Peroxizii sunt consideraţi derivaţi ai apei oxigenate rezultaţi în urma înlocuirii unui atom de H cu un metal. radical alchil sau radical acil. uzuale. Cei doi radicali pot fi alifatici sau aromatici. Denumirea aminelor se face adăugând cuvântul amină la numele radicalului monovalent. Determinate de prezenţa nucleului aromatic Caracteristice sunt reacţiile de substituţie care se desfăşoară mult mai uşor decât la hidrocarburile aromatice datorită efectului electromer pozitiv (+Es) al grupei OH care activează nucleul aromatic. substituent de ordinul I. orientează substituţia electrofilă în poziţiile o şi p.

Reactivitatea aldehidelor este superioară cetonelor. Această comportare este datorată efectului +Is al radicalului alchil care măreşte densitatea de electroni la atomul de azot. Bazicitatea aminelor aromatice este mai mică decât a celor alifatice datorită efectului de conjugare dintre electronii p neparticipanţi cu electronii π ai sistemului aromatic. atrage electronii π ai legăturii duble. Atomul de azot are o pereche de electroni neparticipanţi care conferă aminelor caracter bazic. Reacţii de adiţie 61 . mai electronegativ.Baze teoretice ale chimiei Compuşii cu N tetracovalent care sunt derivaţi de substituţie ai ionului de amoniu se denumesc ca săruri cuaternare de amoniu. Denumirea aldehidelor se face prin adăugarea sufixului -al la numele alcanului corespunzător iar a cetonelor prin adăugarea sufixului –onă la numele alcanului corespunzător. terţiară.3. În soluţii apoase aminele formează hidroxizi complet ionizaţi: CH 3 NH2 + HOH În prezenţa acizilor minerali rezultă săruri solubile: C6 H 5 C2 H 5 CH 3 NH3 + HO + + C O CH 3 NH2 + HCl NH2 + Cl C O CH 3 C6 H 5 Acilarea aminelor se realizează cu acizi organici sau derivaţi funcţionali ai acestora: -HCl NH3 + Cl NH C2 H 5 Reacţia cu acidul azotos Aminele alifatice primare formează cu acidul azotos alcooli: Aminele aromatice primare formează cu acidul azotos în mediu de HCl săruri de diazoniu instabile la temperatură: C6 H 5 CH 3 CH 3 NH2 + ONOH CH 3 OH + H 2O + N2 - NH2 + ONOH + HCl NH2 + HONO -H O 2 C6 H 5 -2H2O C6 H 5 N N N Cl- + T oC. Bazicitatea aminelor alifatice este mai mare decât a amoniacului şi aceasta creşte în sensul amină primară. Compuşi carbonilici Combinaţiile care conţin grupa carbonil sunt aldehide (grupa carbonil se leagă de un radical organic şi un atom de H) şi cetone (grupa carbonil se leagă de doi radicali organici identici sau diferiţi). H2O C6 H 5 OH + HCl + N2 Aminele secundare reacţionează cu acidul azotos formând nitrozoderivaţi: CH 3 NHO C 6H 5 NH 2 + CH 3Cl AlCl3 CH 3 +HCl Reacţia de substituţie (alchilare) la nucleul aromatic are loc în poziţiile o şi p: NH 2 9. secundară. Această comportare uşurează desfăşurarea reacţiilor de adiţie ale unor reactanţi polari. Proprietăţi chimice Grupa carbonil are o reactivitate mare datorită diferenţei de electronegativitate dintre oxigen şi carbon. determinând polarizarea legăturii C-O. Proprietăţi chimice Atomul de azot hibridizat sp3 din gruparea aminică este legat prin legături σ de atomul de hidrogen şi de radicalul hidrocarbonat. Oxigenul.

Reacţia se petrece cu exces de alcool. Reacţiile de condensare conduc la o nouă legătură C-C rezultată ca urmare a unor adiţii şi substituţii între un compus cu grupă carbonil (componenta carbonilică) şi substanţe care conţin o grupă CH. NO2). Pt. obţinându-se hidraţi stabili care pot fi izolaţi. Pd-fin divizate. La T=80100oC sau în prezenţa catalizatorilor acizi sau baze. Un exemplu este condensarea aldehidei benzoice cu anilina care conduce la Nbenziliden anilina. Adiţia disulfitului de sodiu la toate aldehidele şi la cetonele alifatice conduce la obţinerea de săruri ale unor acizi sulfonici frumos cristalizate.HOH H3C H C O CH C H Se pot condensa între ele aldehide identice sau diferite. Na metalic.HOH R OR' C H OR' OR' C R OR' O R C R + HOR ' R + HOR' . se condensează dând naştere unui aldol (reacţia se numeşte condensare aldolică).Baze teoretice ale chimiei Aldehidele şi cetonele inferiare reacţionează cu apa formând hidraţi care nu pot fi izolaţi. Compuşii carbonilici se condensează cu derivaţi funcţionali care conţin în moleculă azot. CH2 sau CH3 (componenta metilenică) cu reactivitate mărită de vecinătatea unei grupe reactivante (CO. cum ar fi amine şi nitroderivaţi: . a. se manifestă o tendinţă mai accentuată de a adiţiona apa comparativ cu aldehidele şi cetonele alifatice simple. folosite pentru separarea aldehidelor şi cetonelor din amestecurile lor cu alte substanţe: O R C H + NaHSO 3 R C ONa H SO3H Adiţia acidului cianhidric este o reacţie reversibilă care se realizează în cataliză bazică rezultând cianhidrine ale aldehidelor sau cetonelor. amalgam de sodiu) rezultând alcooli primari sau secundari după cum adiţia are loc la aldehide sau respectiv cetone. Aceste reacţii sunt de mai multe tipuri. b. Are loc adiţia componentei metilenice la grupa carbonil. Adiţia hidrogenului se realizează în prezenţa catalizatorilor (Ni. Aldehidele aromatice se pot condensa numai cu aldehide alifatice.HOH R Semiacetalizarea şi semicetalizarea prezintă interes în cazul monozaharidelor unde procesul se realizează între funcţia carbonil şi una din grupele oxidril din moleculă. O H3C C R + HCH2 O C H H3C OH C H CH2 C O T oC H . CN. deoarece la îndepărtarea excesului de apă trec din nou în compuşii carbonilici iniţiali: O R C H + HOH R C OH H H În cazul în care compuşii carbonilici conţin grupe cu efect inductiv negativ în poziţia α faţă de grupa carbonil. 62 .În urma reacţiei de condensare între aldehide şi amine rezultă imine substituite (baze Schiff). se deshidratează intramolecular conducând la o aldehidă nesaturată. în cataliză acidă sau bazică: O R C H + HOR ' R OH C H OR OH C R OR' ' + HOR' . Adiţia alcoolilor la aldehide şi cetone conduce la formarea semiacetalilor şi respectiv semicetalilor. Două molecule de acetaldehidă spre exemplu. Condensarea compuşilor carbonilici între ei se petrece în cataliză acidă sau bazică. aldehida crotonică (condensare crotonică). COOH.

3HBr H3C C CBr 3 NaOH CHBr 3 + H3C COOH Reacţii specifice aldehidelor Una din aceste reacţii este reacţia de oxidare care conduce la acizi. În cazul aldehidelor reacţia este: R C H + NH 2 NH 2 . O R C H O R C R + NH 2 OH .1.4-dinitrofenilhidrazone colorate în galben-orange până la roşu cu spectre UV caracteristice Reacţii de substituţie în poziţia α faţă de grupa carbonil Compuşii carbonilici pot reacţiona cu halogenii în prezenţa luminii rezultând derivaţi de substituţie care în mediu alcalin se descompun cu formare de haloform (bromoform.4-dinitrofenilhidrazina şi semicarbazida este o reacţie specifică pentru identificarea şi dozarea compuşilor carbonilici care conduce la 2. acidului azotic. substanţe utilizate pentru identificarea şi caracterizarea compuşilor carbonilici. tetroze. iodoform) O O H3C C + 3Br2 CH3 lumina . Monoglucidele (oze) sunt combinaţii naturale polihidroxicarbonilice. cloroform.HOH R C H N NH 2 + O H O R C R . După natura grupării carbonilice monoglucidele pot fi aldoze (au în moleculă gruparea aldehidică) şi cetoze (au în moleculă gruparea cetonică): 63 . permanganatului de potasiu. aldehidele reduc soluţiile alcaline ale ionului cupric precipitând oxidul cupros de culoare roşu-cărămiziu. unde reprezintă surse de energie şi au rol structural (plastic). hexoze. compuşi cristalizaţi care pot fi utilizaţi pentru caracterizarea şi dozarea compuşilor carbonilici. se reduce în prezenţa aldehidelor cu depunere de Ag metalic. Libere sau sub formă de derivaţi. pentoze. 9. cu lanţ C-C neîntrerupt şi formula brută CnH2nOn. heptoze etc. polihidroxialdehide sau polixidroxicetone.3. După numărul atomilor de carbon din moleculă monoglucidele pot fi trioze.HOH R C H N N C H Condensarea cu fenilhidrazina se realizează uşor atât cu aldehide cât şi cu cetone conducând la fenilhidrazone.HOH C6H5 H C N C 6H 5 Aldehidele şi cetonele se condensează cu hidroxilamina rezultând oxime (aldoxime şi cetoxime). se află în compoziţia oricărui organism viu. aldazine şi cetazine.HOH R C H + NH2 OH . Din punct de vedere structural glucidele se împart în monoglucide. oligoglucide şi poliglucide. alcalinizată. Reacţia se poate desfăşura în prezenţa. Ag). Condensarea cu 2. bicromatului de potasiu. Soluţia amoniacală de azotat de argint (reactiv Tollens). Glucide Din punct de vedere cantitativ.Baze teoretice ale chimiei O C6H5 C H + HCH2 C6H5 . În condiţiile unui exces de componentă carbonilică rezultă azine. De asemenea. În ultimul caz funcţia carbonil se oxidează la carboxil iar combinaţia complexă se reduce. glucidele reprezintă cea mai importantă clasă de substanţe organice naturale. a unor combinaţii complexe ale unor metale tranziţionale (Cu.HOH R C R N OH N OH Aldehidele şi cetonele se condensează cu hidrazina rezultând hidrazone.

Ciclul piranozic sau furanozic este imaginat perpendicular pe planul hârtiei. Reprezentarea monoglucidelor prin formule liniare (aciclice) este utilă pentru compararea structurii diferitelor monoglucide. în cazul glucozei: H H HO H H C C C C C O OH H OH OH H H HO H H C C C C C CH 2OH OH OH H OH O În structura astfel rezultată. Prin ciclizarea monoglucidelor apare un nou centru de asimetrie la atomul de carbon care a aparţinut grupei carbonil.sau L-glicerică. teoretic. iar β-anomerul are configuraţia opusă la cei doi atomi de carbon. H C CH O OH CH 2 C O OH CH 2 OH gliceraldehida dihidroxiacetona CH 2 OH Cu excepţia dihidroxiacetonei. pot fi obţinute din aldehida D-glicerică prin creşterea succesivă a catenei atomilor de carbon de la capătul cu grupa aldehidică. în locul grupei carbonil apare o nouă grupă –OH numită hidroxil glicozidic sau semiacetalic (semicetalic) care are o reactivitate mărită faţă de celelalte grupe -OH din moleculă. cel mai îndepărtat de grupa carbonil. toate ozele conţin cel puţin un atom de carbon asimetric (chiral) ceea ce înseamnă că prezintă izomerie optică. Marea majoritate a monoglucidelor descoperite în natură fac parte din seria D deoarece organismele vii nu conţin enzimele capabile să metabolizeze ozele seriei L. Toate monoglucidele care. De exemplu. monoglucidele aparţin seriei D sau L dacă atomul de carbon asimetric. Aldozele cu peste 4 atomi de C în moleculă şi cetozele cu peste 5 atomi de C în moleculă pot da reacţii de ciclizare intramoleculară cu formare de semiacetali.Baze teoretice ale chimiei H C CH O OH n CH 2 C CH O OH CH 2 OH OH n aldoză cetoză CH 2 OH Cele mai simple monoglucide sunt triozele. atomul de oxigen aflându-se la distanţa cea mai mare în raport cu observatorul. La grupa carbonil din aldoze şi cetoze se adiţionează o grupă –OH din aceeaşi moleculă rezultând cicluri cu 5 sau 6 atomi dintre care unul de oxigen. Prezenţa acestui nou centru asimetric în molecula monoglucidelor face posibilă existenţa a doi stereoizomeri numiţi α. Două oze epimere diferă structural prin configuraţia unui singur atom de carbon asimetric. formează seria D. are aceeaşi configuraţie ca şi atomul de carbon asimetric din aldehida D. Ciclul cu 5 atomi se numeşte ciclu furanozic iar ciclul cu 6 atomi se numeşte ciclu piranozic. Se cunoaşte o aldotrioză (aldehida glicerică sau gliceraldehida) şi o cetotrioză (dihidroxiacetona).şi β-anomeri. însă nu reflectă unele proprietăţi ale acestora. Un tablou mai complet asupra stării reale a moleculelor de monoglucide se obţine dacă formulele ciclice se reprezintă prin formule de perspectivă. Prin urmare. Ozele mai prezintă un tip special de izomerie numită epimerie. Legăturile dinspre observator se trasează cu linie groasă. Anomerul α desemnează forma în care orientarea hidroxilului glicozidic este identică cu cea a hidroxilului de la atomul de carbon asimetric şi determină apartenenţa monoglucidei respective la seria D sau L. respectiv semicetali (formule ciclice). Monoglucidele provenite pe aceeaşi cale din L-gliceraldehidă constituie seria L. Substituenţii orientaţi în formele ciclice la dreapta liniei verticale se plasează în formulele de perspectivă sub CH 2 OH 64 .

a hexozelor la hexitoli. Aceeaşi regulă se aplică şi pentru grupa alcoolică primară legată la C-2 în piranozele sau furanozele provenite din cetoze. substanţe nutritive cu gust dulce. sunt prezenţi în organismele vegetale: H H HO H H C C C C C O OH H OH OH +2H CH 2OH H HO H H C C C C OH H OH OH CH 2 OH D-glucoza CH 2OH D-glucitol Reacţia de oxidare conduce la produşi diferiţi în funcţie de condiţiile în care se realizează: • Oxidarea blândă cu apă de brom sau acizi diluaţi a aldozelor are loc la nivelul grupei carbonil şi conduce la obţinerea de acizi aldonici: H H HO H H C C C C C O OH H OH OH +O COOH H HO H H C C C C OH H OH OH CH 2 OH CH 2OH acid D-gluconic • Dacă grupa carbonil şi toate grupele OH. Reducerea triozelor conduce la trioli. 6 CH 2OH H 4 CH 2OH O H 2 1 H OH 3 5 H H OH O H OH OH OH OH H OH H α – D. oxidarea se petrece la nivelul funcţiei alcoolice terminale cu obţinerea de acizi uronici: H H HO H H C C C C C O OH H OH OH +2O -H2O H H HO H H C C C C C O OH H OH OH CH 2 OH COOH acid D-glucuronic • În prezenţa acidului azotic concentrat oxidarea are loc la nivelulo funcţiilor carbonil din aldoze şi alcoolică terminală cu obţinerea de acizi aldarici: 65 .glucopiranoza H OH β – D glucopiranoza În mod similar. sunt protejate (prin esterificare). a pentozelor la pentitoli. fructoza se ciclizează cu formarea unui ciclu furanozic. dacă atomul menţionat are configuraţie D şi sub acest plan în cazul în care atomul are configuraţia L.Baze teoretice ale chimiei planul heterociclului. Proprietăţi chimice Reacţia de reducere a monoglucidelor se petrece la nivelul grupei carbonil rezultând polioli. Unii dintre poliolii rezultaţi pe această cale. a tetrozelor la tetritoli. Grupa alcoolică primară. iar cei dispuşi la stânga deasupra. cu excepţia celei de la C6. sau restul catenei de la atomul de carbon asimetric cu cel mai mare număr de ordine din ciclul piranozic sau furanozic se înscrie deasupra planului moleculei.

Are loc un proces de deshidratare intramoleculară când pentozele se transformă în furfurol iar hexozele în hidroximetil-furfurol: HOHC H2 C OH HO CHOH HC C H OH HC H2SO4 -3H2O CH C O C O HC H furfurol Reacţia de eterificare a glucidelor se petrece la oxidrilul glicozidic care este mai reactiv decât celelalte grupe OH din moleculă. Glicozidele glucozei se numesc glucozide iar ale fructozei. substanţe cristalizate. Forma cristalelor este specifică pentru fiecare oză şi de aceea această reacţie este utilizată la identificarea monoglucidelor. fructozide. Reacţia cu acizii minerali stă la baza identificării şi dozării monozaharidelor şi se desfăşoară cu acizi relativ concentraţi şi la temperatură. Reacţia de condensare a aldozelor şi cetozelor cu hidroxilamina se petrece la nivelul funcţiei carbonil şi conduce la obţinerea de oxime.H 2O CH 2OH H H OH OH O H O CH 3 H α-O-metilglucozid H OH Fragmentul de monoglucidă din molecula glicozidică se numeşte rest glicozidic sau glicon iar cealaltă componentă se numeşte aglicon. CH 2OH H H OH OH H OH O H OH H + H2SO4 HCl . Eterificarea se realizează prin tratare cu alcool în prezenţă de HCl.H 2O H H HO H H C C C C C N OH H OH OH OH CH 2 OH CH 2 OH oxima glucozei Condensarea cu fenilhidrazina conduce la fenilhidrazone şi osazone.Baze teoretice ale chimiei H H HO H H C C C C C O OH H OH OH +3O -H 2O COOH H HO H H C C C C OH H OH OH CH 2 OH COOH acid glucaric Cetonele se oxidează în condiţii energice cu ruperea catenei reacţia conducând la obţinerea unui amestec de acizi. 66 . N-glicozide. Sglicozide. H H HO H H C C C C C O OH H OH OH + H 2N-OH . glicozidele sunt de mai multe tipuri: O-glicozide.Glicozidele sunt răspândite în natură. În funcţie de natura atomului prin care se leagă cele două componente. Rezultă compuşi care se numesc glicozide. marea lor majoritate fiind toxice pentru om şi animale.

carboxilici aromatici. acizii carbocilici sunt mai slabi.4. rafinoza etc.şi policarboxilici saturaţi. În soluţie apoasă acizii carboxilici sunt ionizaţi. lactoza etc. bicarbonaţi rezultând săruri 2HCOOH + Zn 2HCOOH + CaO (HCOO)2Zn + H2 (HCOO)2Ca + H 2O Reacţii la atomul de carbon carboxilic conduc la obţinerea de derivaţi funcţionali. Poziţia substituenţilor se desemnează prin cifre începând cu atomul de carbon carboxilic sau litere ale alfabetului grecesc începând cu poziţia vecină grupei carboxil. di. Acizi monocarboxilici saturaţi Proprietăţi chimice datorate grupei –OH În comparaţie cu acizii minerali. Poliglucidele sunt compuşi macromoleculari formaţi dintr-un număr mare de resturi de monoglucide legate între ele prin legături glicozidice. Ionii rezultaţi după îndepărtarea H hidroxilic se denumesc înlocuind sufixul –ic cu –at: După natura radicalilor de care se leagă grupa carboxil acizii pot fi monocarboxilici saturaţi. Oligoglucidele conţin de la două până la opt resturi de monoglucide. carbonaţi.4.5HCl C C C C C O O H O CO CO CH 3 CH 3 O O CH 3 CO H O H H CO CH 3 Interes prezintă esterii fosforici ai monozaharidelor care sunt intermediari metabolici Aldozele reacţionează cu combinaţii complexe ale metalelor tranziţionale oxidându-se la acizii aldonici corespunzători în timp ce combinaţia complexă este redusă. Compuşi carboxilici Sunt compuşi organici care conţin gruparea funcţională carboxill. sau între oxidrilul glicozidic şi unul din oxidrilii neglicozidici. Legătura dintre cele două monoglucide se realizează prin intermediul oxidrililor glicozidici. H H HO H H C C C C C CH 2 OH OH H OH H OH O + 5CH3 C Cl . trehaloza. Se mai folosesc de asemenea denumiri uzuale. cele mai importante fiind diglucidele care se formează prin eliminarea unei molecule de apă între două molecule de hexoză. echilibrul proteolitic fiind deplasat spre stânga. carboxilici saturaţi.Baze teoretice ale chimiei Reacţia de esterificare are loc în prezenţa acizilor carboxilici sau a derivaţilor lor funcţionali precum şi în prezenţa acizilor anorganici (H3PO4).1. Acizii carboxilici se denumesc prin adăugarea sufixului -oic la numele catenei de bază. Prezenţa substituenţilor în moleculele acizilor monocarboxilici produce efecte inductive care pot influenţa ionizarea şi ca urmare tăria acizilor Acizii monocarboxilici reacţionează cu metale reactive. Radicalii rezultaţi din acizi după îndepărtarea grupei –OH se numesc radicali acil. baze. reacţia cu alcoolii. oxizi bazici. în cataliză acidă.).). Exemple sunt reacţiile cu reactivul Tollens şi reactivul Fehling folosite pentru recunoaşterea monoglucidelor naturale. caz în care diglucida rezultată are proprietăţi reducătoare (maltoza. CH 2 O CO CH 3 9. celobioza. conduce la obţinerea de esteri: O H3C C + OH O C2H5 H3C C + H 2O OH O-C 2H5 67 . În structura poliglucidelor pot intra acelaşi tip de monoglucide (homopoliglucide) sau mai multe tipuri de poliglucide (heteropoliglucide). 9. În urma reacţiei rezultă esterii corespunzători. Acidul formic este cel mai tare acid din seria acizilor monocarboxilici. caz în care diglucida rezultată nu are proprietăţi reducătoare (zaharoza.

Astfel: • Acizii cu 2 şi 3 atomi de C în moleculă (oxalic şi malonic) se decarboxilează la încălzire conducând la obţinerea de acizi monocarboxilici cu un atom de C mai puţin în moleculă HOOC-COOH T oC -CO 2 HCOOH • Acizii butan.hidrazidele acizilor carboxilici se obţin din esteri ai acizilor carboxilici cu hidrazina Decarboxilarea acizilor carboxilici este procesul de eliminare a dioxidului de carbon din moleculele acizilor organici. este favorizată ionizarea unei grupe datorită efectului inductiv negativ manifestat de cealaltă grupă carboxil.şi pentandioici (succinic şi glutaric) se deshidratează intramolecular la temperatură conducând la obţinerea de anhidride O CH2 CH2 C C OH OH O TC -H2O o O CH2 CH2 C O C O Acizii hexan. Datorită prezenţei celor două grupe funcţionale. anhidride. rezultând cetone ciclice: O H2C H2C CH2 CH2 C C OH OH O T oC -H2O -CO2 CH2 CH2 C C C O O • O 68 . În prima etapă în soluţie concentrată.Baze teoretice ale chimiei reacţia cu amoniacul la temperatură ridicată conduce la obţinerea unor săruri de amoniu care prin deshidratare intramoleculară dau amine. Pe lângă aceste denumiri există şi denumiri uzuale. În a doua etapă datorită atracţiei electrostatice exercitate de anionul carboxilat asupra hidrogenului.şi heptandioici adipic şi pimelic) se deshidratează şi se decarboxilează intramolecular. amide.2. respectiv nitrili: O H3C C + NH 3 O H3 C C 220oC -H2O O H3C C NH2 P2O 5 -H2O H3C C N OH O-NH 4 reacţia cu pentaclorura de fosfor conduce la obţinerea de cloruri acide care pot reacţiona cu sărurile acizilor minocarboxilici rezultând anhidride: - O H3 C C + PCl5 O H3 C C Cl +POCl3 + HCl OH . Reacţia este condusă fotochimic: CH3-COOH + Cl2 lumina -HCl ClCH2-COOH + Cl2 lumina -HCl Cl2CH-COOH + Cl2 lumina -HCl Cl3C-COOH 9. acizii dicarboxilici prezintă şi proprietăţi speciale determinate de poziţia celor două grupe carboxil una faţă de cealaltă. Proprietăţi chimice Grupele carboxil disociază independent. la încălzire.4. la diluţii mai mari. are loc ionizarea celei de-a doua grupe carboxil. Cel mai tare acid din serie este acidul oxalic deoarece influenţa acidifiantă a unei grupe carboxil asupra celeilalte este invers proporţională cu distanţa dintre ele. Halogenarea Atomii de H din poziţia α faţă de grupa carboxil pot fi substituiţi prin tratarea acidului carboxilic cu clor sau brom. Denumirea se face prin adăugarea la cuvântul acid a numelui hidrocarburii cu acelaşi număr de atomi de carbon şi a sufixul –dioic. Acizi dicarboxilici saturaţi Conţin în moleculă două grupe carboxil grefate pe o catenă hidrocarbonată. Acizii dicarboxilici dau reacţii caracteristice grupei carboxil formând derivaţi funcţionali cum ar fi esteri. cloruri acide.

Acizi carboxilici aromatici Gruparea COOH poate fi legată direct de inelul aromatic sau prin intermediul unor catene care pot fi saturate sau nesaturate. Este motivul pentru care halogenurile acizilor carboxilici sunt utilizate ca agenţi de acilare. Ca urmare acizii carboxilici aromatici pot fi saturaţi sau nesaturaţi: 9. Atomii din grupa amidică pot fi înlocuiţi cu radicali organici dând naştere amidelor substituite. De asemenea se hidrolizează mai greu decât clorurile acide dar mai uşor decât esterii. Adiţia compuşilor nesimetrici este contrară regulii Markovnikov din cauza efectului inductiv atrăgător de electroni (-Is) al grupei COOH în raport cu legătura dublă. pot fi primare. reacţia de hidroliză se petrece mai greu decât în cazul halogenurilor acide şi numai în mediu acid sau bazic. Esteri 69 . fenolii şi aminele reacţionează mai puţin energic decât clorurile acide. Amide Sunt derivaţi funcţionali rezultaţi prin înlocuirea grupei -OH din grupa -COOH cu grupa aminică. Efectul este diminuat odată cu depărtarea grupei COOH de dubla legătură.5.5. sunt mai tari decât acizii monocarboxilici cu acelaşi număr de atomi de carbon în moleculă. Poziţia legăturii duble faţă de grupa COOH se notează prin litere ale alfabetului grecesc sau prin cifre. Dubla legătură şi grupa carboxil se influenţează reciproc.4. datorită influenţei dublei legături. Acestea.3.2. 9. Reactivitatea amidelor este legată de conjugarea electronilor p neparticipanţi de la atomul de azot cu electronii π ai dublei legături C=O. Amidele secundare ciclice se numesc imide. Anhidridele sunt folosite drept agenţi de acilare precum şi în industria de medicamente. Halogenuri ale acizilor carboxilici Se formează prin înlocuirea grupei -OH din -COOH cu un atom de halogen. 9. Acizi monocarboxilici nesaturaţi Conţin grupa carboxil legată de o catenă nesaturată.5. Aceşti compuşi sunt denumiţi halogenuri de acil. Atomul de halogen din aceşti compuşi este foarte reactiv şi poate fi substituit cu alţi atomi sau grupe de atomi. Ca urmare. 9. Derivaţi funcţionali ai acizilor carboxilici Provin prin modificarea grupei OH sau înlocuirea oxigenului carbonilic. după numărul de substituenţi de la atomul de azot.4. Cu alcoolii.4.3. Anhidride ale acizilor carboxilici Pot fi considerate derivaţi funcţionali rezultaţi prin eliminarea unei molecule de apă între două grupe carboxil. Acizii din această clasă.5.4. secundare şi terţiare.5. Acizii monocarboxilici nesaturaţi dau reacţii la grupa carboxil rezultând derivaţi funcţionali şi reacţii de adiţie la dubla legătură.Baze teoretice ale chimiei 9. Rezultă derivaţi funcţionali care au proprietatea comună că prin hidroliză generează acidul din care au provenit. 9. ambele din structura grupei carboxilice.1. 9.

Din punct de vedere structural. Acilglicerolii. umidităţii şi luminii acilglicerolii naturali capătă miros neplăcut şi gust iute. adiţionată la dublele legături ale acizilor graşi din 100g acilglicerol se numeşte indice de iod. sfingolipide. plante (fitosteroli) şi ciuperci (micosteroli). Sunt insolubili în apă şi solubili în solvenţi organici.5. Reacţia cu amoniacul conduce la amide iar reacţia cu aminele conduce la amide substituite la atomul de azot Lipidele constituie o grupă de substanţe bioorganice larg răspândite în organismele vii. amestecuri care poartă numele de ceruri. Hidroliza acidă este o reacţie reversibilă care conduce la un acid şi un alcool. Ca esteri. Fosfolipidele (fosfatide) sunt lipide complexe în care una din grupările hidroxil primare ale glicerolului este esterificată cu acid fosforic. acilgliceroli. Lipidele complexe conţin în molecula lor. 9. un aminoalcool dihidroxilic nesaturat. răşini. diacilgliceroli şi triacilgliceroli. Hidroliza acilglicerolilor sub acţiunea hidroxizilor alcalini se numeşte saponificare. glicolipide).5. rol de substanţe de rezervă. Steridele sunt esteri ai acizilor graşi superiori cu alcooli tetraciclici monohidroxilici numiţi steroli a căror unitate structurală de bază este steranul. Proprietăţile esterilor depind de natura acidului şi alcoolului din care provin. în grame. Aceştia. În natură. rol plastic precum şi rol de material izolant. Hidroliza esterilor are loc prin acţiunea catalitică a acizilor sau bazelor. În condiţii de umiditate lipazele naturale determină hidroliza parţială a acilglicerolilor conducând la eliberarea de acizi graşi care conferă un gust specific. unde au rol energetic. Sfingolipidele sunt lipide complexe care conţin în moleculă sfingozina. Sterolii sunt răspândiţi în ţesuturile animale (zoosteroli). Esterii acizilor inferiori sunt lichide cu miros plăcut de fructe sau flori. gliceride. Esterii participă la reacţii de substituţie prin care se înlocuieşte grupa alcoxil cu alte grupe funcţionale. acizi graşi liberi. proces folosit la prepararea margarinei. Cantitatea de I2 sau Br2. Procesul se numeşte rîncezire şi are consecinţe nedorite în industria alimentară. cele mai răspândite lipide în ţesuturile plantelor (uleiuri) şi animalelor (grăsimi). Acizi fenolici Conţin în moleculă grupările -OH şi -COOH legate de un nucleu aromatic direct sau prin intermediul unei catene. pe lângă componenta lipidică şi o componentă glucidică. ceridele apar în amestec cu alcooli primar. Ionii carboxilaţi eliberaţi în urma acestei reacţii formează cu cationii sărurile corespunzătoare numite săpunuri. Reacţia se desfăşoară cu viteză superioară hidrolizei acide. Ceridele sunt esteri ai acizilor graşi superiori (C14 – C34) cu alcooli monohidroxilici superiori şi număr par de atomi de carbon. steride . lipidele se clasifică în lipide simple (ceride. sub acţiunea oxigenului. 70 . Deosebit de importante sunt reacţiile de adiţie la dublele legături din moleculele acilglicerolilor. steride) şi lipide complexe (fosfolipide. se oxidează la nivelul legăturilor duble rezultând peroxizi toxici care se pot scinda prin ruperea catenei hidrocarbonate rezultând compuşi carbonilici ce conferă produsului miros şi gust neplăcut. Prin hidrogenare.Baze teoretice ale chimiei Sunt derivaţi funcţionali ai acizilor carboxilici în care gruparea -OH din -COOH este înlocuită cu o grupă alcoxil prin esterificare directă. uleiurile vegetale se solidifică. acilglicerolii pot fi hidrolizaţi prin fierbere cu acizi sau baze. Întrucât glicerina este un alcool trihidroxilic. sunt esteri ai acizilor graşi monocarboxilici saturaţi sau nesaturaţi cu număr par de atomi de carbon şi catenă normală cu glicerina. după gradul de acilare al grupelor OH se deosebesc monoacilgliceroli. Moleculele esterilor nu sunt asociate prin legături de H şi de aceea constantele fizice au valori mai mici decât ale acizilor din care provin. pe lângă componenta lipidică şi o componentă de altă natură. Sub acţiunea oxigenului. Hidroliza bazică este o reacţie ireversibilă care conduce la săruri ale acizilor carboxilici şi alcooli. Glicolipidele sunt lipide complexe care conţin în moleculă. Cantitatea în mg de hidroxid de sodiu sau de potasiu necesară pentru saponificarea unui gram de triacilglicerol se numeşte indice de saponificare.

Baze teoretice ale chimiei
Acizii fenolici au proprietăţi ale acizilor carboxilici şi fenolilor. Când cele două grupe sunt în poziţie orto se manifestă efectul inductiv negativ (-Is) al grupei -OH care conduce la formarea unei structuri închise numite chelat. Această structură influenţează mobilitatea ionilor H+ care se desprind mai uşor decât în cazul acidului benzoic. 9.5.6. Acizi carbonilici Conţin în moleculă grupele -COOH şi carbonil. În funcţie de tipul grupei carbonil acizii carbonilici pot fi acizi aldehidici sau acizi cetonici. Poziţia grupelor carbonil faţă de grupa carboxil se notează cu litere ale alfabetului grecesc. 9.5.7. Aminoacizi Sunt compuşi organici care conţin în moleculă una sau mai multe grupe aminice precum şi una sau mai multe grupe carboxil. După natura radicalului de care se leagă grupele funcţionale aminoacizii sunt alifatici, aromatici şi heterociclici. După poziţia reciprocă a celor două grupe funcţionale aminoacizii pot fi α, β, γ, δ-aminoacizi. Denumirea aminoacizilor se face: poziţia grupei aminice faţă de gruparea COOH indicată prin litere greceşti la care se adaugă numele acidului Cu excepţia glicocolului care nu are în moleculă atom de carbon asimetric, toţi ceilalţi aminoacizi au şi ca urmare prezintă activitate optică. Izomerii optici sunt D, şi L putând exista şi sub formă de racemic. S-a constatat că din cei 20 aminoacizi naturali cu răspândire universală care intră în structura proteinelor şi care sunt metabolizaţi în organisme vii fac parte din seria L (numărul aminoacizilor este mai mare unii dintre ei gasindu-se rar în unele proteine sau liberi în plante) Proprietăţi chimice Datorită prezenţei în moleculă a funcţiunilor acidă şi bazică, aminoacizii există în soluţie apoasă sub formă de ioni bipolari: În mediu acid aminoacizii se comportă ca baze (acceptă H+) iar în mediu bazic, ca acizi (cedează H+). Datorită acestei proprietăţi aminoacizii migrează în câmp electric. Dacă în soluţia unui aminoacid se adaugă o mică cantitate de acid sau bază, aceasta va fi neutralizată fără a se modifica apreciabil pH-ul. Pe această proprietate se bazează funcţia tampon a aminoacizilor în organismele vii. Proprietăţi chimice Proprietăţile aminoacizilor se datorează prezenţei grupelor -NH2 sau -COOH precum şi prezenţei lor simultane. Proprietăţi datorate prezenţei grupării -COOH Aminoacizii reacţionează cu hidroxizii alcalini formând săruri:
H 2N R COOH + NaOH
H+

H3N+

R

COO-

H 2N

R

COONa + H2O

Aminoacizii reacţionează cu alcoolii, în cataliză acidă, formând esteri:
H 2N R COOH + HOR' H 2N R

Aminoacizii reacţionează cu PCl5 rezultând cloruri acide, stabile sub formă de clorhidraţi:
O H 2N R COOH + PCl 5 H2N R C O H3N
+

COOR' + H2O

+ POCl3 + HCl Cl HOCl

R

C

Decarboxilarea aminoacizilor conduce la obţinerea de amine fiziologic active. În organismele vii reacţia se desfăşoară enzimatic:

71

Baze teoretice ale chimiei
H 2N R CH 2 COOH -CO2 H 2N R CH3

Reducerea aminoacizilor conduce la aminoalcooli
H2N R CH2 COOH + 2H2 H 2N R CH2 CH2 OH + H2O

În prezenţa amoniacului, aminoacizii conduc la formarea amidelor. Spre exemplu acidul αaminosuccinic (acid aspartic) în reacţie cu amoniacul conduce la obţinerea amidei acidului aspartic, asparagina:
HOOC CH NH2 COOH + 2NH3 COOH H C NH2 O CH 2 C NH2 + H2O

Reacţia este foarte importantă pentru că reglează conţinutul de amoniac din organismele vegetale deoarece o concentraţie prea mare de amoniac este toxică pentru plante. Prin formarea amidelor, plantele blochează amoniacul în exces care în caz de nevoie este eliberat prin reacţia inversă. Proprietăţi datorate prezenţei grupei -NH2 Aminoacizii reacţionează cu acizi minerali conducând la formarea de săruri. Alchilarea aminoacizilor la gruparea aminică se realizează cu iodură sau sulfit de metil, în mediu alcalin, rezultând săruri cuaternare de amoniu numite betaine. Reprezentantul clasei este derivatul trimetilat al glicocolului, betaina propriu-zisă care se găseşte în sfecla de zahăr:
H3N+ H2 C COO- + 3CH3I (CH3)N+

Acilarea grupelor aminice se realizează cu cloruri acide sau anhidride rezultând aminoacizi acilaţi. De exemplu, glicocolul se acilează cu clorura de benzil rezultând benzilglicocol:
O HOOC CH 2 NH2 + Cl C C6H5 HOOC CH 2 NH O C C6H5

CH2

COO-

Dacă reacţia este condusă în prezenţa clorurii unui aminoacid rezultă peptide
O HOOC CH2 NH2 + C Cl CH2 NH2 O HOOC CH2 NH C CH2 NH2

Reacţia cu acidul azotos se petrece în mediu acid şi determină dezaminarea aminoacidului conducând la hidroxiacizii corespunzători cu degajare de azot. De exemplu, alanina se dezaminează în prezenţa acidului azotos rezultând acid lactic:
CH3 CH NH 2 + HONO CH 3 CH COOH OH + N2 + H2O HOOC

Reacţia de transaminare se desfăşoară între un cetoacid şi un aminoacid rezultând aminoacidul cetoacidului şi cetoacidul aminoacidului. În organismul viu aceste reacţii se petrec sub acţiunea transaminazelor când are loc transferul unei grupării -NH2 de la un aminoacid la un cetoacid rezultând un nou aminoacid şi un nou cetoacid: Dezaminarea aminoacizilor se realizează oxidativ, hidrolitic sau reductiv, reacţia fiind importantă în metabolismul organismelor vii.. Dezaminarea oxidativă conduce la α-aminoacizi:
R CH NH2 + 1/2O 2 R C O + NH3

Dezaminarea hidrolitică conduce la α-hidroxiacizi:
R CH NH2 + HOH R H C OH + NH3 HOOC COOH

HOOC

COOH

Dezaminarea reductivă conduce la acizi carboxilici:
R CH NH2 + H2 R H2 C COOH + NH3 HOOC

Proprietăţi determinate de prezenţa simultană a celor două grupe funcţionale Reacţia de dezaminare şi decarboxilare are loc la obţinerea alcoolilor prin procese de fermentaţie alcoolică ale cerealelor sau cartofilor sub acţiunea enzimelor din drojdia de bere. Spre exemplu leucina din cartof prin fermentaţie alcoolică conduce la alcool izoamilic:

72

Baze teoretice ale chimiei
CH 3 H C CH3 CH2 CH NH 2 COOH + HOH CH 3 H C CH3 CH2 CH 2 OH + CO 2 +NH 3

Aminoacizii formează cu metalele grele (Ni, Pb, Cu) săruri complexe frumos colorate, proprietate utilizată în chimia analitică pentru identificarea cationilor respectivi. Aminoacizii participă la reacţii de condensare cu eliminare de apă între grupele -NH2 şi – COOH, rezultând peptide sau proteine, în funcţie de numărul de aminoacizi care participă la reacţie. Legătura dintre aminoacizi se numeşte legătură amidică sau peptidică. De exemplu, glicina şi alanina se condensează formînd o trpeptidă numită glicil-alanil-glicina:
H 2N CH 2 COOH + H 2N CH CH 3 COOH +H 2N CH 2 COOH H2 N CH 2 C O NH CH2 C O NH CH2 COOH

Aminoacizii se împart în mai multe grupe: • Aminoacizi monoamino monocarboxilici (acid α-aminoacetic sau glicocol sau glicina; acid αaminopropionic sau α-alanina; acid α-aminoizovalerianic sau valina; acid α-aminoizocapronic sau leucina); • Aminoacizi hidroxilaţi (acid α-amino-β-hidroxipropionic sau serina; acid α-amino-β-hidroxibutiric sau treonina); • Aminoacizi tiolici conţin grupa tiolică (SH) sau tiolică substituită (acid α-amino-β-tiol propionic sau cisteina; acid α-amino-γ-metil-tiobutiric sau metionina); • Aminoacizi monoamino dicarboxilici (acid α-amino-succinic sau acid aspartic; acid α-aminoglutaric sau acid glutamic); • Aminoacizi diamino monocarboxilici (acid α,δ-diaminovalerianic sau ornitina; acid α,ε-diaminocapronic sau lizina; acid α-amino-δ-guanidin-valerianic sau arginina; acid α-amino-δ-carbamid (ureid)-valerianic sau citrulina); • Aminoacizi aromatici (acid α-amino, β-fenil propionic sau fenilalanina; p-hidroxifenilalanina sau tirozina); • Aminoacizi heterociclici (acid α-amino,β-indol propionic sau triptofan; acid α-amino,β-imidazol propionic sau histidina. 9.5.8. Peptide Sunt combinaţii organice care pot fi considerate ca amide substituite ce rezultă prin eliminarea de apă între doi sau mai mulţi aminoacizi (între o grupă carboxil a unui aminoacid şi o grupă amino a altuia). Resturile de aminoacizi din peptide sunt legate covalent prin legături peptidice: Datele experimentale indică faptul că legătura peptidică -CO-NH- constituie un sistem simplu conjugat, în care conjugarea se realizează între perechea de electroni π a grupării carbonilice şi perechea de electroni neparticipanţi de la atomul de N vecin. În urma delocalizării electronilor, legătura peptidică manifestă un caracter pronunţat de legătură dublă. Peptidele cu un număr mai mic de 10-20 resturi de aminoacizi în moleculă sunt denumite oligopeptide. Peptidele cu număr mai mare de resturi de aminoacizi în moleculă sunt numite polipeptide. Polipeptidele a căror secvenţă specifică este mai mare de 50 reziduuri sunt numite în mod obişnuit proteine dar cercetătorii au păreri diferite legate de numărul de reziduuri de aminoacizi de la care se foloseşte acest termen. Când doi sau mai mulţi aminoacizi se combină pentru a forma peptide, ceea ce rămâne din fiecare aminoacid după îndepărtarea apei este denumit reziduu al aminoacidului. Reziduul care are o grupă amino liberă se numeşte N-terminal iar cel care are o grupare carboxil liberă se numeşte C-terminal. Reziduurile se denumesc după numele aminoacidului eliminându-se cuvântul acid. Pentru a denumi peptidele se începe cu numele grupei acil reprezentând reziduul Nterminal urmat, în ordine, de numele grupelor acil reprezentând reziduurile interne. Numai reziduul C-terminal este denumit cu numele aminoacidului de la care provine şi acesta reprezintă sfârşitul numelui peptidei.
CO NH

73

. Semnificaţii ale reprezentării glucidelor prin formule liniare. George. Beedham. 3. Doonan.. împotriva substanţelor străine şi celulelor provenite din alte organisme (sub formă de anticorpi. 1989 .Molybdenum hydroxylases as drug-metabolizing enzymes. 9. C..newi. TEST DE VERIFICARE A CUNOŞTINŢELOR 1. W.Using softer X-ray absorption spectroscopy to probe biological systems. enoli şi fenoli. natura şi succesiunea resturilor de aminoacizi. Chişinău. Rev. • structura terţiară . Intreprinderea Editorial-Poligrafică Stiinţa.J. 3. Reacţii de condensare a aminoacizilor – legătura peptidică. Ed. I. Metab. • rol de catalizatori ai reacţiilor chimice în sistemele biologice (aceste proteine se numesc enzime). 6. Sagi.. G..numărul. 8.. • structura secundară .Introduction to Atomic Structure.. Kastin. Reacţii ale alcoolilor la legătura oxidrilică. Bucureşti. Beard.J. Bazicitatea aminelor alifatice şi aromatice. 1999 . Dobrescu.. rezultat al asocierii a două sau mai multe catene polipeptidice numite protomeri.htm#Atomic Structure..uk/buckleyc/atomic. North East Wales. Badea. Dawson. Synchrotron Rad. 2. Japan Publications Inc. 2nd edition. 13(1). 12: 392-401. 2. Pickering. 2005 . Rev. http://www. – 1989. Freeman & Company. 5. K. 74 . Burzo. Biobehav. 4. A. Ştiinţifică. Aluminum-induced neurotoxicity: alterations in membrane function at the blood-brain barrier. ciclice sau de perspectivă. W.A. această reacţie de apărare a organismului viu se numeşte imunitate . 16(1-2): 119-156. • rol în contracţia musculară (actina şi miozina din muşchi). H.. Banks. Akabayov. • rol de apărare a organismului.. Reacţii de dezaminare a aminoacizilor. 1973 . 1997 . Atkins. Reacţii ale acizilor monocarboxilici pentru obţinerea unor derivaţi funcţionali.H.L. Proteinele îndeplinesc multe funcţii importante în organismul viu: • rol structural împreună cu lipidele şi glucidele (reprezintă suportul chimic structural al tuturor formaţiunilor morfologice evidenţiate în celulele şi organele plantelor... New York. F. Marcel Dekker.. Delian. I. 10. E. B. secundară şi terţiară într-un conglomerat spaţial complex. animalelor şi microorganismelor).J.orientarea spaţială a catenei polipeptidice ( variante ale structurii secundare sunt structura α-helicoidală) şi structura β-pliată). Republica Moldova.Handbook of nutritionally essential minerals. C. fiecare cu structura sa primară.replierea şi înfăşurarea segmentelor α-helicoidale şi β-pliate într-o organizare spaţială complexă sub formă de ghem sau globulă. 47-53. Toma..D.Miracle cure organic germanium..Chemical principles: The Quest for Insight. 2001 . • rol de transport activ a unor substanţe micromoleculare şi al ionilor anorganici... 4. Drug.ac. A.. 7. Proprietăţi speciale ale acizilor dicarboxilici. S. C. Reacţii ale fenolilor determinate de prezenţa nucleului benzenic. J. 8.. J. • structura cuaternară . Jones L. 6. Inc. • rol hormonal participând la reglarea proceselor biochimice (unele proteine sau polipeptide pot acţiona ca hormoni). Neurosci. I. Condensarea compuşilor carbonilici. Bibliografie selectivă 1. 5.W. Institute of Higher Education. Buckley. P.nivelul de organizare structurală cel mai înalt.Baze teoretice ale chimiei Proteinele şi acizii nucleici sunt cei mai importanţi componenţi chimici ai materiei vii..Procesele fiziologice din plantele de cultură. Diferenţe structurale între alcooli. 1985 . C.imunoglobuline). Asai. Proteinele se caracterizează prin patru nivele de organizare structurală care indică: • structura primară . 7.N.. Crăciun.Mecanisme de reacţie în chimia organică. 2005 .

R. Did. National Academy Press.. vol.Glyceraldehyde3phosphate ferredoxin oxidoreductase. Dorobanţu.. 1991 . Dillard. Tehnică. I. 1999 .M. 15. structure and properties. Holliday. 285(5432): 1393-1396.Dicţionar de fizică. 33. Phys. M. Baltimore. C.Biochimia vitaminelor. Gobat.E. Olson. D.. .k 1996 . 1999 . 1975 . 1998 . 1948 . A. Univ. molybdenum. S.. Williams & Wilkins.. M. 2005 . Saunders Company.The role of vanadium in green plants. H.F. Bucureşti. Presses Polytechniques et Universitaires Romandes.. Ed Azimuth.Inhibitory effects of zinc on magnesium balance and magnesium absorption in man. Teşu. Vincent. Marcu. 116(1): 91-95. Ed. M.. Washington DC. M.. Vercesi. S. Coll. 20. New York.. Williams Textbook of Endocrinology. 9th ed. Suciu. Larsen. M. F. J. Chem. Adams. Ed. Wilson. Res.Chemistry – reactions. Chemistry. GAMA. D.H. didactică şi pedagogică. H. Matthey.. Kiess. 24. 1972 . E. R. H.. Mukund. Rev.M.. iodine. Nielsen..E... 35.Dual function of the selenoprotein PHGPx during sperm maturation.. R.. Biol...A..Chimie analitică generală. Ed. C. I. Spencer. Larsen. M.W. 1980 . Williams & Wilkins.The physiology of flowering plants. M.. 21. Williams.The diverse role of selenium within selenoproteins: a review. Norris. Assoc.. Elucidating a biological role for chromium at a molecular level..Fiziologie vegetală... ***** .. Industrial Estate. and zinc. Am. I.M.. Cojocaru. Ed. Arch Microbiol.2000..C.. A. 1999 . Acc. Ltd. Biochemistry.C. M. . Food and Nutrition Board. Mustacich.R.U. 13. Powis. P. J. M. Benzschawel. D. Ciobotaru. Olteanu. Olson.A. Food and Nutrition Board. chromium. F. Meisch.Iron in Medicine and Nutrition. 346(1): 1-8. J.. Didactică şi Pedagogică.W. Ross. Ed. 1999 . Ed. Iaşi. W. France.. Davies. Heath and Company.. 1998 . D. 75 . eds. Shils. P.Copper biochemistry and molecular biology. vitamin K.. 28. Neniţescu. J. 2007 . D. D. 32. silicon. Humelnicu. Dima. A. 9th ed. Chambers. Iaşi.. 25. Science..S. 20(5): 635-638. Tehnopress. 26. Univ.. 2000 . 1996 . C. A. A. Introducere în chimia anorganică. 30. J.. Anglia.Le sol vivant. Clin.M. Washington DC. Shils. ***** . 18.. Nedelcu. 1985 . Institute of Medicine.Tratat de chimie anorganică.... J. National Academy Press. Shike. eds. a novel tungstencontaining enzyme with a potential glycolytic role in the hyperthermophilic archaeon Pyrococcus furiosus.Molecular orbital method and molecular ionization potentials. Duca. Am. A. D. 36. Vitamin D... J.E. Chem.B.. Zumdahl. Nutrition in Health and Disease. 1978 . Lane.Baze teoretice ale chimiei 9. Nutrition in Health and Disease.Modern inorganic chemistry. Mülliken.H.. Bucureşti. Enciclopedică Română. V.K. Gh. Tehnice “Gh.. Ross. Negoiu. 1994 ..A biological function for cadmium in marine diatoms. Shils. 38. Ed. Shike.B. P. Sussex. 17. I.. Ed. Shike.. S.. D. 1987 . and Fluoride. Ed. 1995 .Chimie anorganică. 11. Milică. Bucureşti.. Foster. J. Bucureşti. 27. Magnesium. Baia. J.1997 .... 9th ed. vol. “Alexandru Ioan Cuza”. Muscalu.F... Macmillan Publishing Co. V. Diet.Magnesium. Heim.. Shils. Linder.Elemente de chimie generală.Dietary reference intakes for vitamin A..D.D. eds. şi Pedag. 34.. Iaşi. 1982 Fiziologia plantelor. 22. Philadelphia.Calcium. 12. Öpik. Acford.G.. 9th ed. Influence on cell division of Chlorella.. Nutr. copper. F. M.C.. 2000 . 16. I. Biol. 63(5): 797S-811S. vol. A..S. Iaşi.The mechanism and biological role of calcium transport by plant mitochondria. T. V.W. iron.C. 23. D. 270: 8389-8392.. J. C.C. M. 37. M.J.. Rolfe. Aragno. Cambridge University Press. H. Morel. vanadium..R. Med... Biochem.. Nutr. Kronenberg. 2005 . III. Şt. S. nickel. Hazegh-Azam. Ursini. Massachusetts. I.M. – 2002. Fairbanks. Vasiliu. Braz. 74: 736738.. Baltimore... Baltimore. manganese.. C. M. Molea..A.Thioredoxin reductase. Zamfirache. 29. D.. 31.. G.The thyroid gland. J.. Olson. Popescu. 99(7): 836-843. T. eds. H. F. 14. 19. Hay. 1972 ... Martins. G. 1999 . boron. Asachi”. Ross.2001 .Ultratrace minerals.. – 1989. N. 13(5):479-484. I. Smith. Inc. Am.D.I. 97(9): 4627-4631. 1978 .. T. Res. Phosphorus.W. W.. Z. 33(7): 503-510. Goldberg. 10.Chimie generală. Iaşi.S. Carnieri. Institute of Medicine. J.. Holben.

Baze teoretice ale chimiei 76 .