ANIMALELE COPILĂRIEI MELE

La origine, ca mai toţi cei născuţi după război, sunt neam de ţăran.
Întâmplarea a făcut să trăiesc la oraş, dar verile petrecute la ţară, la bunici
şi rude, m-au făcut să mă simt apropiat de sat şi amintirile din acele
timpuri au un parfum anume, aproape de nedescris.
Mi-erau dragi animalele pe care le găseam în ogrăzile rudelor mele şi
mă minunam mai ales de faptul că, de la o vară la alta, nu mă uitau. Era de
ajuns să le strig pe nume şi veneau spre mine cu o bucurie adesea
exagerată, doborându-mă de cele mai multe ori în efortul de a mă atinge
cât mai repede.
În ograda unui unchi era un câine mare şi
puternic. Îl chema Neamţu. Îi ţin minte numele,
pentru că mi s-a povestit de unde i se trăgea.
Unchiul ăsta al meu fusese multă vreme cioban la
oi. În primăvară pleca "în baltă" (pe atunci exista
balta Potelu, debuşeu pentru apele Dunării când
venea mare) cu sute de oi strânse din sat, şi se mai
întorcea în toamnă cu animalele, în prag de
ninsoare. Nu era singur, erau câte patru bărbaţi,
mai veneau pe rând în sat să vadă ce mai era pe-acasă şi să mai ia provizii
(mălai, sare, ulei, gaz), după care se întorceau acolo, în baltă, într-un ţinut
în care n-am apucat niciodată să pătrund şi pe care mi-l închipuiam mai
frumos decât raiul.
În vremea războiului, Neamţu era unul dintre tinerii câini care păzeau
turmele de oi. Războiul îşi vedea de ale lui, ţăranii de ale lor...
Într-o zi, pe cer s-a încins o bătălie aeriană, era spre sfârşitul
războiului, întorsesem armele, şi două avioane Stuka venind dinspre
bulgari s-au luat la bătaie cu aparate de-ale noastre. Câinii au început să
latre cu furie, oamenii au înlemnit, au lăsat masa la care tocmai erau
aşezaţi cu toate bucatele pe ea, urmărind bătălia. Un avion german a fost
lovit şi a început să se rotească neregulat. Din el s-au desprins două
punctuleţe, care se îndreptau spre ciobani. La început au crezut că sunt
bombe, bărbaţii aceia făcuseră celălalt război şi nu prea ştiau la ce trebuia
să se aştepte de la avioane. Au sărit într-un şanţ. Dar bombele veneau prea
încet şi au înţeles că erau paraşute.
Una din paraşute s-a dus departe, spre baltă. Cealaltă cobora drept
spre ei. Ciobanii s-au împărţit în două. Doi au rămas pe loc să-l întâmpine
pe paraşutistul care venea spre el, unchiul cu un om şi cu Neamţu au pornit
spre cel care se ducea în baltă. Au ajuns la malul apei, pilotul se zbătea în
smârc să scape de chingile paraşutei. Ciobanii au aşteptat la mal, sprijiniţi
în bâtele din lemn de corn care nu le lipseau niciodată.
Pilotul a reuşit să scape de paraşută şi a luat-o spre cei doi bărbaţi, tot
căutându-se la brâu. Când a ajuns aproape de mal, a început să vorbească
pe limba lui şi a scos la vezeală un pistol mare.
"Mă, - zicea unchiul – şi ne-am uitat noi la el, că nu înţelegeam ce
zice, da' când am văzut pistolul ăla, parcă era puşcă de vânătoare, aşa ţeavă
de lungă avea, ne-am cam speriat. Păi cum, mă, noi veneam să-l scoatem
din nămol, şi el scotea pistolul la noi? Eram prea departe să-l lovim cu
bâtele. Da' nebunu' ăla striga mereu la noi, ce-o fi zis, numai el ştia, da'
sigur ne zicea vorbe urâte, că era şi urât la faţă, ce altfel de vorbe să spună
un urât? Şi atunci l-am simţit pe Neamţu, pe câine, de!, lângă mine, mârâia
înfundat şi se zburlise de nu-l mai recunoşteam. I-am zis atunci «seo pe
el», da' numai el m-a auzit, aşa de încet vorbisem. Neamţu a sărit de trei
ori şi l-a ajuns pe neamţ, pe urâtu' ăla. L-a prins de mână, a scăpat ăla
pistolul, de au căutat jăndarii până seara prin nămol, că trebuia să-l predea
la post. Ţâpa ăla ca din gură de şarpe, a căzut în nămol, Neamţu nu-i dădea
drumu' de mână şi mârâia la el, mă, nepoate, nu l-am văzut făcând aşa
decât când simţea lupul în luncă. Ne-am dus lângă om şi l-am scăpat de a
fiară. L-am tras pe mal. Din mână îi curgea sângele şiroaie. I-am rupt
mâneca ailaltă şi l-am legat cum am ştiut noi. Da' nu s-a mai ridicat de
acolo. Nu mai putea. Nu ştiu ce-o fi fost cu el, că a rămas acolo, pe mal,
culcat pe burtă şi n-a mai vrut să se scoale şi zicea mereu poliţai, poliţai.
De unde să-i aducem noi poliţai, că satul era la trei ore de mers prin bălţi.
L-am lăsat acolo. Neamţu meu a rămas lângă el. Nu făcea nimic decât se
uita la el. Cum mişca omu', cum rânjea şi mârâia. Dacă stătea ăla liniştit, şi
Neamţu era cuminte. Ne-am dus la ălălalt, care îşi rupsese o mână când
sărise din avion. Ăsta era cuminte, că avea nişte dureri... L-am trimis pe
unul dintre ai noştri spre sat, să anunţe jăndarii. Da' jăndarii văzuseră din
sat cum se luptaseră avioanele şi veneau cu o căruţă, şi s-au întâlnit pe
drum şi au venit împreună. L-au luat întâi pe ăla cu mâna ruptă, l-au pus în
căruţă şi s-au dus să-l ia şi pe ăla urât. Neamţu s-a întors la ei, parcă le
zicea că n-au voie, că acolo e treaba lui. L-am potolit un pic, cât să-l urce
pe om în căruţă. După aia au căutat pistolul, le-am arătat cam pe unde era,
da' abia pe la chindie l-au găsit. Şi au plecat spre sat. De atunci i-am zis
câinelui Neamţu, că se luptase cu neamţul ăla. Nu ştiu eu ce-o fi vrut omul
ăla, da' dacă-l lăsam pe Neamţu să facă ce vrea el, cred că-l omora, că prea
se uita la gâtul lui".
Neamţu şi-a făcut datoria ani de zile la oi, apoi, într-o vară, l-am găsit
în ograda unchiului. Fusese scos "la pensie". Era cam bătrâior şi probabil
nu mai era aşa ager ca la tinereţe. Îl lăsaseră acasă, să păzească locul în
lipsa stăpânilor. Dacă mă apropiam de gard, venind pe drum, nu-l vedeam
şi nu-l simţeam nicăieri. Dar dacă deschideam poarta (nimeni nu încuia
porţile, doar le fixau să nu se deschidă din întâmplare, pentru hoţi era
suficient câinele ce păzea curtea), imediat apărea de nu ştiu unde, hămăind
tare şi înverşunat, mai mult să sperie. Nu-mi era frică de el, îi vorbeam
ceva şi înceta imediat cu lătratul, dar nu se gudura pe lângă mine ca alţii.
Era un câine mândru şi înţelept. Uneori mă urcam în spinarea lui,
considerându-l cal, şi el nu zicea nimic, mă lăsa să fac ce doream eu, iar
dacă îl deranjam, se scutura uşor de mine şi pleca în altă parte, dar
niciodată nu m-a mârâit ca să-mi dea de înţeles că nu-i convenea. Părea
mereu trist şi dus pe gânduri, dar când se ştia că unchiul venea "de la oi", îl
simţea de departe şi trecea printr-o spărtură a gardului şi se aşeza pe un
deluşor de nisip, privind în zare în partea din care ştia că venea unchiul.
Când îl zărea, o lua la fugă să-l întâmpine şi devenea un altul. Parcă
devenea căţelandrul ce fusese odată, el, care se purta aşa maiestuos de
obicei... Unchiul aducea brânză, caş, lapte dulce şi acru, avea câte patru
tiugi agăţate de gât. Ni le dădea nouă, dar îi făcea porţie şi lui Neamţu.
Niciodată nu a uitat să-l trateze cu bunătăţi de la stână.
Apoi, într-o vară, nu l-am mai găsit. Îşi încheiase misiunea pe lumea
aceasta. S-a dus unde se duc sufletele bune, să-şi aştepte alte suflete dragi.
Îmi închipui că acum e undeva, la fel de mândru şi înţelept cum mi-l
amintesc din viaţă, împreună cu unchiul acela, care şi el s-a dus...
În ograda bunicilor paterni era o căţea, Braica. Cred că era
dintotdeauna acolo. Gospodăria era mare, bunicii erau ţărani răsăriţi, aveau
câte doi câini permanent în curte, dar Braica era ceva aparte şi pentru ei.
Ea era şefa şi ea dădea tonul în toate mişcările de
patrulare a terenului. Îi întărâta pe cei doi câini să
latre într-o parte a gardului, unde ştia ea că putea fi
un pericol, vreun dihor sau altă jivină, dar ea lătra
numai de vreo două ori şi-i lăsa apoi pe masculi să
dea din gură. Avea semnalele ei, prin care-i trimitea
în "inspecţie" prin te miri ce colţ al curţii, ea rămânând întotdeauna în faţa
casei, spre poartă. Noaptea, curtea era împărţită la fel, Braica era prin faţă,
pe unde pericolele erau în general mai mici şi mai puţine, masculii gonind
prin grădina din spate.
Braica era în curtea aceea dintotdeauna. Dăduse naştere multor
generaţii de pui şi bunicii îi plasaseră uşor, căci la Dăbuleni mai tot omul
avea doi sau trei câini prin curte, nu neapărat ca să le păzească "averile",
dar pentru că aşa era obiceiul.
 Dimineaţa, când se înjugau boii la car, Braica îi însoţea pe cei care
aduceau boii din staulul din spatele curţii şi lătra uşor către ei, de parcă îi
îndemna să se mişte şi ei mai repede.
Într-o vară, în marginea aceea de ţară a fost o furtună teribilă, cam
cum au fost în vara aceasta prin mai multe părţi ale ţării. După foarte multe
zile de arşiţă, s-a înnorat dintr-o dată şi a început să adie vântul, uşor. Apoi
s-a văzut un nor de culoarea cafelei, venind pe deasupra acoperişurilor,
dinspre apus. Am deschis poarta curţii unde mă aflam şi am văzut pe drum
venind un perete de praf, care înainta cu o viteză foarte mare. Am închis
poarta şi am fugit speriat în casă, împreună cu alţi trei copii cu care mă
jucam. Am închis uşa şi am aşteptat. Imediat a început un şuierat puternic.
Oalele şi străchinile depozitate pe o poliţă au fost doborâte, dar nu au
căzut, ci au început să se rotească de-a lungul pereţilor, lovindu-se de
aceştia şi transformându-se în cioburi, mai mari sau mai mici, care şi
acestea îşi continuau mişcarea de rotaţie pe lângă pereţi, până ce ajungeau
pe podea.
Am mai aşteptat vreo zece minute, timp în care furtuna s-a potolit
încet, încet, după vânt venind ploaie cum nu s-a mai văzut, nu erau
picături, era un şuvoi continuu de apă.
Am îndrăznit să deschidem uşa, noi eram întregi, cioburile nu ne
loviseră, stătuserăm în mijlocul camerei, iar ele erau pe lângă pereţi.
Afară, nici un zgomot, în afara ploii care se mai domolise ca
intensitate. Când ne-am uitat spre şosea, porţile cele mari nu mai erau la
locul lor. Le luase furtuna, le scosese din balamale şi, aşa cum erau,
închise cu ivărul între ele, le plasase la cincizeci de metri, în fundul curţii,
rezemate de gardul grădinii din spate.
Braica a apărut nu se ştie de unde şi s-a plasat pe linia unde fuseseră
porţile. De acolo a început să latre alene la cei care începuseră să treacă pe
drum, dându-le semn că nu au voie să încalce proprietatea, chiar dacă nu
mai aveam porţi, ea era acolo ca să le înlocuiască.
Când au venit oamenii de la câmp (erau la secerat), Braica s-a
apropiat de bunicul şi a început să-l cheme spre spatele curţii, ca să-i arate
ce dezastru făcuse furtuna. N-au montat porţile în seara aceea, au făcut-o a
doua zi, iar Braica a stat toată noaptea de pază pe linia gardului.
În vara următoare, căţeaua aceea plină de inteligenţă şi de suflet bun
a dat semne că i se apropie sfârşitul. Nu se mai ducea să aducă boii din
staul, se culca în faţa casei, exact pe unde trebuia să iasă carul cu boi, şi nu
se mai mişca. O lua bunicul cu grijă şi o dădea într-o parte, ca să treacă
atelajul, şi mai întârzia câteva momente cu ea, să o mângâie şi să-i spună
cine ştie ce...
 Într-o dimineaţă n-am mai văzut-o. Bunicul a luat o cazma şi m-a
chemat să-l însoţesc în grădina din spate. Într-un loc mai ferit a săpat o
groapă. Am înţeles că era pentru Braica. A adus-o şi pe ea, un leş rigid
învelit într-un petic de ţol, a pus-o în groapă, cu mare grijă, a rămas un
timp dus pe gânduri, privind-o pe cea care-i fusese paznic de nădejde,
poate memorând fapte şi imagini legate de ea, poate rugându-se pentru ea.
Apoi a acoperit-o cu ţărână, a potrivit nisipul şi a plecat, fără o vorbă.
Viaţa mergea înainte...
Bunica mea, ca toate bunicile, avea un suflet de aur. Ea era în stare să
vorbească cu toate animalele din curte, cu toate păsările, şi chiar eram
convins că poate să facă asta.
Mulţi ani a avut un pisoi, Mitrică îl botezase, care, chiar dacă se
maturizase cu timpul, rămăsese mititel de statură, probabil aşa era natura
lui, să fie mic. O însoţea pe bunica mai peste tot prin
curte, unde bunica era marele şef pe parcursul întregii
zile, când ceilalţi din familie mergeau la muncile
câmpului. Se mai făcea şi el spre cei doi cocoşi care
păzeau o ciurdă de găini, dar fugea şi se ascundea în
spatele bunicii, căci cocoşii erau mari şi nu-i ştiau lui de frică.
Cel mai mult îi plăcea când bunica avea treabă pe lângă vatră, căci
atunci ştia că-i va pica şi lui ceva bun de mâncat. Şi cel mai adesea avea
dreptate.
Bunica se aşeza jos, suferea de un reumatism rebel şi nu se simţea
bine decât cu picioarele întinse, îşi punea în jur tot necesarul, dacă mai uita
ceva, eram eu pe aproape s-o ajut, şi pregătea toate alea să le bage în oală.
Mitrică, la un pas de ea, îi privea cu mare interes toate mişcările. Resturile
de la păsările tăiate erau ale lui, fără discuţie. Iar mai târziu, când toate
erau puse la punct, iar pisoiul era sătul, bunica îşi permitea un răgaz să se
iubească cu el. Se bătea pe piept şi-l chema. Şi Mitrică sărea şi se aşeza pe
pieptul ei, mulţumindu-i cu un tors zgomotos şi căutându-i cu insistenţă
privirea, să-i transmită şi astfel cât de fericit era şi cât dorea ca şi bunica să
fie fericită...
Poveşti de când bătrânul de azi a fost şi el copil...

Valeriu CIUCULIN
Slatina 230122, str.Plevnei bl.11 sc.A ap.5
valeriu_ciuculin@yahoo.fr