EMERSON CEL ÎNŢELEPT

A văzut cineva un pisoi care mănâncă prune şi roşii? Emerson era

acela care mânca.
Salvat dintr-o curte de şantier unde nimeni nu ştia cum ajunsese şi
unde liota de câini obişnuiţi pe mai toate şantierele intenţionau să-l
devoreze, a fost adus acasă. Avea vreo cinci luni, poate şase, nu arăta deloc
rău şi era mascul. Prin apartamentul nostru trecuseră mai multe pisici, dar
toate femele şi nu ştiam mai nimic despre
masculi.
Era tigrat şi căutând printr-o carte despre
pisici am aflat că semăna foarte bine cu rasa
argintie britanică. O fi fost, n-o fi fost, noi am
hotărât că este de rasă.
S-a integrat imediat în mediu. A
cunoscut-o pe Mitzi, stăpâna locului, a încheiat
imediat un acord cu ea, recunoscând-o drept
şef, apoi, o zi întreagă, a studiat pe îndelete
apartamentul care, chiar dacă nu e mare, i-a
adus o mulţime de informaţii.
L-am urmărit în prima zi, ca să vedem ce ştie şi ce nu şi dacă înţelege
regulile de convieţuire la bloc. A descoperit tăviţa cu nisip şi a folosit-o de
parcă dintotdeauna o folosise. Cel puţin în această privinţă nu mai aveam
să ducem grija. Într-un fel, căci aceeaşi tăviţă era folosită şi de Mitzi, care,
în semn de protest, cu prima ocazie a folosit cu încredere... cada!
A doua zi, motanul a stat el ce-a stat liniştit o vreme, apoi s-a dus la
uşa de la ieşire şi ne tot urmărea, uitându-se la clanţă. Era clar, voia afară.
Pentru noi era ceva nou, nu ştiu de ce aveam impresia că toate pisicile vor
fi ca Mitzi, care n-a ieşit niciodată din apartament, şi stăteam pe gânduri
dacă să-l lăsăm afară sau nu. Am hotărât să cobor eu cu el pe afară şi vom
vedea ce se va întâmpla. Aveam încredere în instinctele lui.
Afară, ca în toate cartierele de blocuri, multă lume care se mişcă
încontinuu, puţină vegetaţie, multe automobile parcate peste tot. În faţa
blocului era un spaţiu verde de câţiva metri pătraţi, cu patru, cinci pomi şi
nişte iarbă înaltă. Motanul a luat la cercetat fiecare pom, s-a ascuns prin
iarbă, s-a mai ascuns pe sub o maşină, revenind ascultător de câte ori îl
chemam încet, de teamă să nu se piardă de mine.
După un timp l-am chemat şi l-am luat în braţe, ca să ne întoarcem
acasă. Nu a comentat. Dar pe seară s-a cerut iarăşi afară. Am ieşit din nou
cu el. Un pechinez din vecini, aflat şi el la plimbarea de seară, s-a apropiat
vesel să-l cunoască. Probabil amintirea recentă a aventurii cu câinii de la
şantier l-a făcut ca la vederea pechinezului, care nu era deloc fioros, să
demareze în trombă şi dus a fost. Asta mi-a adus în memorie un pilot de
formula unu, care avea un demaraj teribil, şi Emerson i-a rămas numele
motanului.
Necăjit că a dispărut, l-am căutat vreo jumătate de oră, după care am
renunţat şi m-am întors în casă. De la balcon am tot privit zona din faţa
blocului, fără nici o speranţă (noaptea, toate pisicile sunt negre, iar
Emerson chiar era astfel). Şi totuşi, în miez de noapte, l-am zărit. Am
coborât imediat şi am mers liniştit pe alee, tuşind discret ca să mă audă. Şi
minunea s-a produs: a ieşit şi el pe alee, de pe sub o maşină, şi s-a apropiat
de mine, ca să se frece fericit de piciorul meu. L-am chemat în casă şi am
urcat amândoi pe scări.
Am fost obligaţi să ne schimbăm ideile despre pisici, în sensul că
majoritatea doresc să meargă pe afară şi nu să stea numai în casă. De
atunci l-am lăsat să iasă afară de câte ori dorea, ştiind că se va întoarce
mereu, tot aşa, când dorea el.
Era vară când a apărut el în viaţa noastră. În curând ieşea din
adolescenţă şi perioadele de stat pe afară erau din ce în ce mai lungi. Venea
în casă mai ales seara, şi adesea dormea pe scaunul de la calculator, de
unde bănuiam că îşi dă aere de intelectual.
Apoi, brusc, a dispărut. O zi, două, o săptămână întreagă. Se putea
întâmpla orice, accidente sau răutăţi, dar aveam speranţa că nu tocmai lui i
se putuse întâmpla ceva aşa de grav.
După o săptămână, venind din oraş, feciorul nostru a văzut un pisoi
care semăna cu Emerson apărând din nişte tufişuri, la două străzi mai
departe de a noastră. Acesta s-a apropiat şi s-a frecat de piciorul lui. Era
chiar el, Emerson, care l-a însoţit pe băiat acasă, sărind pe lângă el, parcă
bucuros că-l întâlnise. De-acum nu-i mai duceam grija, că s-ar putea rătăci
cumva.
Ieşea afară şi se întorcea la două, trei zile. Ne cam miram că după
atâta timp nu era prea înfometat, până am descoperit într-o zi marele lui
secret. Întorcându-mă acasă într-o zi, mi-a ieşit în cale pe alee, mă simţise
de departe. Un copil din vecini venea şi el din partea opusă. Când am ajuns
unul lângă celălalt, copilul s-a aplecat spre Emerson, care a stat să fie
mângâiat. M-am cam mirat, căci ştiam că se cam ferea de străini. Atunci
copilul mi-a spus că Emerson mergea şi pe la ei prin casă, unde era primit
cu drag şi unde fusese botezat Dănilă. Mi-a spus că mai şi dormea la ei în
casă şi că stătea şi câte două zile pe-acolo. Şi că nu numai la ei se ducea,
mai avea o familie la care se ducea, la un bloc vecin, unde mai era o pisică
pe care din când în când o vedeam ieşind şi intrând pe geamul de la
bucătărie, lăsat deschis special pentru ea. Copilul a recunoscut că ei
înţeleseră faptul că Emerson trebuie să fi avut o casă a lui, căci purta
zgardă şi nu i-o puseseră ei, dar le era drag şi le era indiferent unde se
duce, atâta timp cât mai venea şi pe la ei.
Când venea din peregrinările lui, Emerson sărea pe clanţa uşii de la
intrare. Dacă nu-l auzea nimeni, se culca pe preşul de afară şi aştepta să
audă un zgomot în apartament. Atunci mieuna, slab. De obicei îl simţea
Mitzi, care ne dădea semnale că era cineva dincolo de uşă şi atunci îi
deschideam uşa. Intra, se ducea la bucătărie, se urca pe colţul mesei şi
aştepta răbdător. Niciodată nu cerea de mâncare. Poate învăţase că i se
dădea întotdeauna. Mânca delicat, nu făcea mizerie, apoi se ducea şi se
culca pe scaunul lui.
În toamna aceea l-am văzut mâncând prune şi
roşii. Dacă mi-ar fi spus cineva că un pisoi mănâncă aşa
ceva, n-aş fi crezut. Se dădea în vânt după prune. Când
se sătura, le lua cu gheara şi se juca cu ele. Dacă pe
timpul verii puteam să-i dăm roşii proaspete, iarna
mânca şi roşii din conservă...
Îi plăcea mult să se urce pe televizor, mai ales
când era mai răcoare. Dormea acolo, într-o poziţie
destul de incomodă, apoi se ridica şi făcea un arculeţ
întinzându-şi muşchii amorţiţi.
Iarna ieşea mai rar, avea blana nu prea deasă şi
probabil îi era cam frig. Dar de pe la mijlocul lui februarie nimic nu-l mai
oprea. Atunci a avut primele conflicte cu masculii din rasa lui, venea acasă
jumulit, cu răni pe nas şi pe trup, dar nu venea decât să mănânce un pic,
după care ieşea repede, nu cumva să piardă evenimentele de afară, care în
general constau din a se strânge în jurul unei pisici în călduri, mai mulţi
masculi, ei se făceau că dorm, tresăreau la cea mai mică mişcare a femelei,
apoi reluau poziţia de somn. Dacă femela lipsea, se întâlneau doi, trei
masculi şi miorlăiau ameninţări unul către altul.
A trecut şi perioada de dragoste mare, s-a retras din nou în "casele"
lui. De multe ori, dimineaţa ieşea odată cu noi şi ne însoţea pe drumul spre
autobuz, sărind vesel prin iarba din spaţiile verzi, conducându-ne până
după un colţ, unde se termina teritoriul pe care îl considera a fi al lui şi
rămânea acolo, uitându-se lung după noi şi aşteptând să dispărem din
câmpul lui vizual.
La un moment dat am aflat că în apartamentul unde fusese botezat
Dănilă nu mai era primit. Se constatase că avea purici şi stăpânei casei îi
era frică de ei.
 Emerson avea şi el zgardă, dar nu o purta prea mult timp. Am
constatat că cineva i-o desfăcea (nu putea să cadă singură), probabil ca să o
pună la alt pisoi. Nu m-am supărat, doar că înlocuindu-i zgarda, şi cea
nouă a dispărut după vreo săptămână şi atunci nu i-am mai pus alta. Cred
că avea purici, ca mai toţi pisoii vagabonzi, dar pe noi nu ne deranja,
insectele preferau să rămână în blana lui, la adăpost sigur, decât să plece
"în expediţie", în căutarea altei victime cu sânge cald.
Într-o seară a venit la uşă, l-a simţit Mitzi şi ne-a dat semnale. Când a
intrat, am sesizat că nu era în apele lui. Curând ne-am dat seama că era
bolnav. Nu ştiam ce e, era târziu ca să mai apelăm la un medic. Abia a
doua zi l-am dus la doctor, care n-a prea ştiut ce diagnostic să pună. I-a
făcut o injecţie şi atât, sperând că se va face bine. Dar nu s-a mai făcut. A
zăcut mai toată ziua. Într-un târziu a coborât de pe scaunul pe care dormea
şi a cerut afară. Ne-am bucurat, părea un semn că se simte mai bine, dar nu
era deloc astfel.
Pisicii, ca şi măgarii, se duc să moară într-un loc ascuns, să nu-i vadă
nimeni. Aşa a făcut şi Emerson.
Ne-a lăsat un gol mare în inimi. A fost, vorba lui Mon cher, cel mai
iubit dintre pământeni...
A trăit doar doi ani, dar în aceşti ani a trăit intens, a făcut mai tot ceea
ce trebuie să facă un motan, şi-a asigurat şi urmaşi (pe care îi mai văd
uneori prin zonă, au acelaşi desen al dungilor ca el), a arătat dragoste şi
pentru oamenii care l-au iubit...
Se zice că Dumnezeu îi ia la el numai pe cei mai buni. Cred că aşa e.
Îi păstrăm şi acum cel mai bun colţişor în inimile noastre, chiar dacă toate
astea s-au petrecut cu mulţi ani înainte.

Valeriu CIUCULIN
Slatina 230122, str.Plevnei bl.11 sc.A ap.5
valeriu_ciuculin@yahoo.fr