Conf.univ.dr. Răducan OPREA Asist.univ.

Dragoş DAGHIE

DREPT COMERCIAL ROMÂN

VOL. I

2007
 ABREVIERI

alin. - alineatul
art. - articolul
C. civ. - Codul civil
C. com. - Codul comercial
C.D. - Culegere de decizii ale Tribunalului Suprem
C.S.J. - Curtea Supremă de Justiţie
col. civ. - Colegiul Civil
dec. - Decizie
Ed. – Editură
Ed. – ediţia
lit. - litera
nr. - numărul
op. cit. - opera citată
p. - pagina
pct. - punctul
R.D. - Revista Dreptul
Secţ. civ. - Secţia civilă
Secţ. com. - Secţia comercială
T.S. - Tribunalul Suprem
vol. - volumul
 CAPITOLUL I
NOŢIUNI INTRODUCTIVE PRIVIND DREPTUL COMERCIAL

1.1. NOŢIUNEA, OBIECTUL ŞI DEFINIŢIA DREPTULUI COMERCIAL

1. Noţiune
Denumirea “drept comercial” sugerează ideea că dreptul comercial constituie o
reglementare juridică, adică un ansamblu de norme juridice, care priveşte comerţul1.
În sens etimologic, expresia de “comerţ” provine din cuvântul latinesc
commercium care la rându-i reprezintă o juxtapunere a cuvintelor “cum” şi “merx”,
ceea ce înseamnă “cu marfă”. Deci, în această accepţiune, comerţul ar consta în
operaţiuni cu mărfuri.
În sens economic comerţul este definit ca o activitate care are ca scop schimbul
şi, prin aceasta, circulaţia bunurilor de la producător la consumator. Sub acest aspect,
comerţul ar consta în operaţiunile cuprinse în intervalul dintre momentul producerii
mărfurilor şi intrării lor în circulaţie, până în momentul ajungerii acestora la consumatori.
Aceste operaţiuni sunt realizate de comercianţi, denumiţi şi negustori, care sunt agenţi
diferiţi de producătorii mărfurilor.
Astfel s-ar putea spune că dreptul comercial este totalitatea normelor juridice
privind interpunerea şi circulaţia mărfurilor de la producători la consumatori.
În sens juridic noţiunea de comerţ are un conţinut mai larg decât cel al noţiunii
definite în sens economic. Ea cuprinde nu numai operaţiunile de interpunere şi circulaţia
mărfurilor, pe care le realizează negustorii, ci şi operaţiunile de producere a mărfurilor,
prin transformarea materiilor prime, materialelor, etc. şi obţinerea unor rezultate de o
valoare mai mare, pe care le realizează fabricanţii sau, în general, întreprinzătorii.
Având în vedere concepţiunea juridică a noţiunii de comerţ, dreptul comercial are o
sferă mai cuprinzătoare: el reglementează atât producţia (industria), cât şi distribuţia
(circulaţia) mărfurilor şi prestările de servicii2.

2. Obiectul dreptului comercial.

Potrivit concepţiei clasice a dreptului comercial există două sisteme care permit
determinarea sferei dreptului comercial.
Într-un sistem, denumit sistemul subiectiv, dreptul comercial are ca obiect
normele juridice la care sunt supuşi comercianţii. Deci, dreptul comercial este un drept
profesional, care se aplică persoanelor care au calitatea de comerciant.
După un alt sistem, denumit sistemul obiectiv, dreptul comercial are ca obiect
normele juridice aplicabile comerţului adică acelor acte juridice, fapte şi operaţiuni,
calificate de lege ca fapte de comerţ, indiferent de persoana care le săvârşeşte. Deci,
normele dreptului comercial sunt aplicabile unei categorii de acte juridice şi operaţiuni -
fapte de comerţ -, iar nu unei categorii de persoane - comercianţi.

3. Definiţia dreptului comercial.

Din cele prezentate rezultă elementele pe baza cărora se poate defini dreptul
comercial, ca ramură a sistemului nostru de drept.
Dreptul comercial este un ansamblu de norme juridice de drept privat care
sunt aplicabile raporturilor juridice izvorâte din actele juridice, faptele şi
operaţiunile considerate de lege ca fapte de comerţ, precum şi raporturilor juridice
la care participă persoanele care au calitatea de comerciant3.

1
S.D. Cărpenaru - Drept comercial român, (citat în continuare Drept...), Ed. All, Bucureşti, Ediţia
a 5-a, 2004, p. 1.
2
A se vedea D. Gălăsescu, Drept Comercial, Bucureşti, 1948, p. 62.
A se vedea şi M. de Juplart, B. Ipgolito, Cours de droit commercial, vol. I, Ed. Montchrestien, Paris,
1978, p. 53; S.D. Cărpenaru, Drept..., op. cit., p. 2-3.
3
A se vedea I.N. Finţescu, Curs de drept comercial, vol. I, Bucureşti, 1929, p. 7.

1
 1. 2. SCURTĂ PRIVIRE ISTORICĂ ASUPRA DREPTULUI COMERCIAL

Istoria dreptului comercial este strâns legată de istoria comerţului şi, implicit, a
dezvoltării societăţii omeneşti.

1. Perioada veche (antică). Primele manifestări ale schimbului au apărut odată cu

apariţia ideii de proprietate. Pentru satisfacerea trebuinţelor existenţei, oamenii au
început să schimbe între ei produsele agonisite din mediul înconjurător ori făurite prin
munca lor. Trocul, această formă primitivă a schimbului, asigură în această perioadă nu
numai satisfacerea trebuinţelor economice ale indivizilor, ci şi pacea triburilor pe durata
schimbului produselor4.
Creşterea nevoilor oamenilor şi amplificarea relaţiilor dintre ei au impus anumite
forme de organizare, prin care se asigurau condiţiile pentru a se putea întâlni un număr
mai mare de indivizi, la anumite perioade şi în locuri determinate. Aşa au apărut târgurile,
care au jucat un rol însemnat în naşterea şi înflorirea comerţului.

2. Perioada evului mediu. Prăbuşirea Imperiului Roman a dus la fărămiţarea

puterii politice şi la formarea statelor - cetăţi italiene (Veneţia, Geneva, Florenţa, Pisa,
Milano etc.). În locul dreptului uniform, statele - cetăţi adoptă reguli de drept propriu.
Comercianţii, pentru a-şi apăra drepturile, se organizează în corporaţiuni
(universitas), care, cu timpul, vor dobândi autonomie administrativă, judecătorească şi
chiar legislativă.
Corporaţia cuprindea pe comercianţii şi meseriaşii din aceeaşi ramură şi era
condusă de un consul, ales din rândurile lor, asistat de consilieri.
Urmând exemplul autorităţilor civile, consulul emitea norme interne, bazate pe
obiceiuri, care serveau la rezolvarea litigiilor ivite între membrii corporaţiei.
Aceste norme interne au fost adunate în culegeri numite statute. Sunt cunoscute
statutele din Pisa (1305), Roma (1317), Verona (1318), Bergamo (1457), Bologna (1509)
etc.
În formularea unor reguli proprii activităţii comerciale, un rol important l-au avut
târgurile medievale italiene, franceze, germane, spaniole etc. Apare un drept al târgurilor,
cu reguli aplicabile tuturor comercianţilor participanţi, indiferent de originea lor, precum şi
o procedură specială de soluţionare a litigiilor dintre comercianţi.

3. Perioada modernă. Dezvoltarea comerţului a impus înlocuirea dreptului statutar

şi consuetudinar, cu un drept scris. Prima ţară în care s-a trecut de la dreptul cutumiar la
legi scrise, aplicabile pe întreg teritoriu, a fost Franţa.5
Un prim act, care anunţa marile monumente legislative franceze, îl constituie
edictul lui Carol al IX-lea din 1563, prin care au fost create în Franţa jurisdicţiile
consulare, aplicabile numai comercianţilor.
Au urmat cele două ordonanţe ale lui Colbert emise de Ludovic al XIV-lea. Prima
ordonanţă, din 1673, privea comerţul terestru şi cuprindea reguli aplicabile tuturor celor
care făceau comerţ, indiferent de calitatea lor. Cea de-a doua ordonanţă, din 1681, privea
comerţul pe mare şi consacra reguli specifice acestui gen de comerţ.
Un moment crucial în formarea dreptului comercial îl constituie adoptarea, în 1807,
a Codului comercial francez. Prin această reglementare se consacră o materie
comercială; anumite acte juridice, fapte şi operaţiuni au fost scoase din Codul civil
(adoptat în 1804) şi li s-au dat o reglementare nouă, corespunzătoare cerinţelor
producţiei, schimbului şi circulaţiei. În acest fel, pentru prima oară, se recunoaşte şi se
consacră legal dualismul dreptului privat, în drept civil şi drept comercial.
În Italia, Codul comercial francez a fost adoptat în 1808. Dar, după obţinerea
unităţii politice, în Italia au existat preocupări pentru elaborarea şi adoptarea unui cod
comercial propriu. Prin valorificarea tradiţiei, dar şi a tot ce era nou în doctrina franceză,
belgiană şi germană, în anul 1882 s-a reuşit adoptarea Codului comercial italian.
Acest cod a reprezentat modelul care a servit la elaborarea codului comercial
român din 1887. De remarcat că, în 1942, în Italia a fost adoptat un nou Cod civil, care

4
S. D. Cărpenaru, Drept..., op. cit., p. 4-5.
5
A se vedea R. Rodiére, R. Houin, Droit commercial, vol. I, Dalloz, Paris, 1970, p. 6-7.

2
cuprinde o reglementare unitară a dreptului privat. În consecinţă, dreptul comercial nu
mai are o reglementare juridică consacrată printr-un cod comercial.
În Germania, în anul 1897 au fost adoptate Codul civil şi Codul comercial, care au
intrat în vigoare în anul 1900.

4. Evoluţia dreptului comercial în România.6

La începuturile sale, comerţul a fost guvernat de regulile cutumiare, fie de sorginte
locală (obiceiul pământului), fie de provenienţă străină, ca urmare a legăturilor cu
negustorii de pe alte meleaguri.
Primele legiuiri scrise (“Pravila lui Vasile Lupu” şi “Îndreptarea legii a lui Matei
Basarab”) nu cuprindeau reguli speciale pentru comerţ.
Unele reguli referitoare la “daraverile comerciale” şi la “iconomicosul faliment”
găsim, pentru prima oară, în Codul lui Andronache Donici, din anul 1814.
O reglementare la fel de sumară se găseşte şi în Codul Caragea (1817) din
Muntenia, şi în Codul Calimach (1828) din Moldova.
Regulamentele organice din Muntenia şi Moldova (1831) cuprind anumite reguli
referitoare la comerţ, precum şi dispoziţii în temeiul cărora se înfiinţează tribunalele de
comerţ.
În anul 1840, în Muntenia şi Moldova a fost pus în aplicare Codul comercial
francez. După unirea celor două principate (1859) se pune în aplicare o reglementare
inspirată din Codul comercial francez denumită “Condica de comerciu a principatelor
unite române”.
În anul 1887 a fost adoptat Codul comercial român7, care este şi astăzi în vigoare.
Aşa cum am arătat, în elaborarea acestui cod s-a folosit ca izvor de inspiraţie Codul
comercial italian din anul 1882.
Codul comercial român se înscrie pe linia vechii tradiţii franceze. El are la bază
sistemul obiectiv; normele sale sunt aplicabile faptelor de comerţ, indiferent de persoana
care le săvârşeşte. Materia Codului comercial este împărţită în patru cărţi (părţi): Cartea I,
Despre comerţ în general; Cartea a II-a, Despre comerţul maritim; Cartea a III-a Despre
faliment; Cartea a IV-a, Despre exerciţiul acţiunilor comerciale şi despre durata lor.
Timpul scurs de la adoptarea Codului comercial a făcut ca unele dintre dispoziţiile
sale să fie depăşite. Este şi motivul pentru care, în pragul celui de-al doilea război
mondial, după o lungă perioadă de căutări, a fost elaborat şi publicat proiectul unui nou
cod comercial (1938). Dar, vicisitudinile istoriei au făcut ca acest proiect să nu fie
niciodată adoptat, rămânând în vigoare bătrânul Cod comercial din 1887.

1.3. AUTONOMIA DREPTULUI COMERCIAL

Datele problemei. Aşa cum am arătat, la începutul secolului al XlX-lea,

nevoile dezvoltării comerţului şi, implicit, ale apărării intereselor comercianţilor, au dus la
recunoaşterea şi legiferarea dreptului comercial, ca un drept special faţă de dreptul civil.8
Deşi s-a recunoscut caracterul particular al dreptului comercial, totuşi, ulterior în
doctrină s-a discutat dacă el trebuie să fie un drept autonom sau trebuie să se integreze
în dreptul civil, în vederea realizării unui drept privat unitar.
Discuţiile au căpătat o mare amploare în Italia, cu ocazia lucrărilor de elaborare a
Codului comercial din 1882, extinzându-se şi în alte ţări. Disputele s-au reaprins în prima
jumătate a secolului XX şi există ecouri ale controversei până în zilele noastre.
Fără a intra în analiza aprofundată a controversei, vom înfăţişa, pe scurt,
principalele argumente care au fost aduse în favoarea unităţii dreptului privat, precum şi
cele invocate în sprijinul autonomiei dreptului comercial.
Argumentele în favoarea unităţii dreptului privat. Teza unităţii dreptului privat
se bazează pe mai multe argumente:
a) Unitatea reglementării asigură protecţia necomercianţilor. Prin recunoaşterea
caracterului autonom al dreptului comercial, necomercianţii sunt nedreptăţiţi, deoarece,

6
A se vedea S.D. Cărpenaru, Drept..., op. cit., p. 6.
7
Ibidem, p. 6
8
Ibidem, p. 7-9.

3
atunci când contractează cu comercianţii, li se aplică legea comercială, cu toate că
aceasta a fost adoptată în interesul unei categorii profesionale - comercianţii;
b) Divizarea dreptului privat, în drept civil şi drept comercial, dă naştere la dificultăţi
de interpretare, deoarece aceeaşi instituţie juridică (de exemplu, contractul de vânzare-
cumpărare) este guvernată de două categorii de norme juridice; unele cuprinse în Codul
civil, iar altele în Codul comercial. Totodată, această diviziune a dreptului privat creează
dificultăţi şi instanţelor judecătoreşti, care trebuie să se pronunţe asupra caracterului civil
sau comercial al litigiului;
c) Întrucât enumerarea faptelor de comerţ prevăzută în codurile comerciale nu este
limitativă, iar criteriile pentru determinarea comercialităţii actelor juridice nu sunt prea
sigure, există primejdia aplicării legii comerciale şi unor activităţi desfăşurate de
necomercianţi şi, implicit, de a impune acestora obligaţiile care revin comercianţilor;
d) Dreptul comercial nu beneficiază de principii generale proprii, motiv pentru care
în calificarea unor instituţii se apelează la explicaţii precum: excepţie de la dreptul comun,
contract sui-generis, instituţie anormală etc. Mai mult, în dreptul comercial sunt folosite
aceleaşi noţiuni şi categorii, ca şi în dreptul civil; de exemplu, contract, persoană juridică,
obligaţie, prescripţie etc;
e) Prin recunoaşterea uzurilor (obiceiurilor), ca izvor de drept în materie
comercială, se ajunge la o delegare a atribuţiilor legislative comercianţilor, deoarece
uzurile se nasc din practica comercianţilor;
f) Dacă regulile dreptului comercial s-au dovedit mai bine adaptate la nevoile
economice, ele ar trebui aplicate şi necomercianţilor;
g) În unele ţări, cum sunt Italia, Elveţia etc, s-a realizat o „comercializare” a
dreptului civil, nemaiavând o reglementare autonomă dreptului comercial. În acest fel, au
fost simplificate raporturile juridice la care participă persoanele fizice şi persoanele
juridice.
Argumentele în favoarea autonomiei dreptului comercial. Teza autonomiei
dreptului comercial are numeroase argumente în sprijinul ei; unele argumente sunt
menite să combată argumentele susţinătorilor unităţii dreptului privat, iar altele relevă
specificitatea raporturilor juridice comerciale:
a) Aplicarea legii comerciale unor raporturi juridice dintre comercianţi şi
necomercianţi este impusă de necesitatea ca raportul juridic să fie reglementat unitar; nu
este posibil ca un raport juridic să fie guvernat, în acelaşi timp, de două reglementări, una
comercială, pentru comerciant, şi alta civilă, pentru necomerciant. De remarcat că, în
cazul analizat, numai raportul juridic se află sub incidenţa legii comerciale, nu şi statutul
juridic al necomerciantului;
b) Dificultăţile pe care diviziunea dreptului privat le ridică în interpretarea şi
calificarea actelor juridice şi litigiilor nu reprezintă un argument hotărâtor. Asemenea
dificultăţi există şi în privinţa altor ramuri ale dreptului; de exemplu, dreptul muncii, dreptul
maritim etc.;
c) Există anumite dificultăţi reale privind determinarea sferei de aplicare a dreptului
comercial. Dar, aceste dificultăţi pot fi surmontate printr-o formulare cu caracter limitativ a
faptelor de comerţ în Codul comercial;
d) În dreptul comercial, în general, şi în sistemul Codului comercial român, uzurile
sunt consacrate cu caracter excepţional, având valoarea unor norme cu caracter
interpretativ; ele servesc la interpretarea voinţei părţilor. Deci, în dreptul comercial, uzurile
nu constituie un izvor formal de drept;
e) Raporturile comerciale şi civile nu au omogenitate de natură şi scop, aşa cum
pretind adepţii unităţii dreptului privat. Evoluţia economico-socială nu a realizat o
uniformitate a activităţii comercianţilor şi necomercianţilor, astfel încât activităţile lor să fie
supuse aceleiaşi reglementări juridice. Şi în prezent anumite soluţii, pe deplin explicabile
în activitatea comercianţilor, se dovedesc nepotrivite pentru activitatea necomercianţilor;
de exemplu, caracterul oneros al oricărei prestaţii, curgerea de drept a dobânzilor,
libertatea deplină a probelor privind actele juridice etc;
f) Dreptul comercial este partea cea mai vie a dreptului privat; el este un laborator
în care se experimentează soluţiile juridice pentru a fi adaptate la cerinţele vieţii
economice. Numai în măsura în care se dovedesc a fi benefice şi pentru necomercianţi,
aceste soluţii pot fi reglementate şi în legea civilă;
g) Faptul că unele ţări au o reglementare unitară a dreptului privat, cuprinsă în
Codul civil, nu este relevant. O asemenea reglementare cuprinde dispoziţii care se aplică

4
exclusiv comercianţilor; de exemplu, dispoziţiile privind obligaţia de înmatriculare în
registrul comerţului, cele privind firma comercială; falimentul etc. Pe de altă parte,
absenţa în aceste ţări a unui Cod comercial nu înseamnă inexistenţa unui drept
comercial, ca ramură distinctă de dreptul civil. Un drept comercial există, numai că el are
o reglementare cuprinsă în Codul civil.

1.4. CORELAŢIA DREPTULUI COMERCIAL CU ALTE RAMURI ALE

DREPTULUI

Autonomia dreptului comercial nu are, evident, semnificaţia izolării sale în sistemul

dreptului nostru9. Dreptul comercial se află în anumite corelaţii cu celelalte ramuri ale
dreptului. Cu unele ramuri cum sunt dreptul civil, dreptul procesual civil şi dreptul
comerţului internaţional, legăturile sunt foarte strânse. Cu alte ramuri există anumite
legături care nu pot fi ignorate. Avem în vedere, în special, dreptul administrativ, dreptul
financiar şi dreptul penal.
Corelaţia dreptului comercial cu dreptul civil. Ca subramuri ale dreptului privat,
dreptul comercial şi dreptul civil reglementează, în principal, raporturile patrimoniale
bazate pe egalitatea juridică a părţilor.
Corelaţia dintre dreptul comercial şi dreptul civil este definită de art. 1 C. com. care
prevede: „În comerţ se aplică legea de faţă. Unde ea nu dispune se aplică Codul civil.”
Din dispoziţiile citate rezultă că raporturile comerciale sunt reglementate de Codul
comercial, iar în absenţa unor dispoziţii, de Codul civil. Deci, dreptul comercial, ca drept
special, se completează cu dreptul civil, care reprezintă dreptul comun al raporturilor de
drept privat.
Întrucât dreptul comercial este un drept special, iar dreptul civil este un drept
comun al raporturilor de drept privat, Codul comercial cuprinde numai regulile specifice
raporturilor comerciale; regulile generale aplicabile raporturilor comerciale sunt cuprinse
în Codul civil, care se aplică deopotrivă, atât raporturilor civile, cât şi raporturilor
comerciale.
Corelaţia dreptului comercial cu dreptul procesual civil. În Codul comercial
sunt cuprinse, pe lângă normele de drept substanţial, şi numeroase norme de drept
procesual civil, care sunt menite să asigure realizarea unor drepturi subiective născute
din raporturile comerciale. Fac parte din această categorie, în principal, normele cuprinse
în Cartea a IV-a a Codului comercial referitoare la exercitarea acţiunilor comerciale.10
Asemenea norme cu caracter procesual se găsesc şi în legile comerciale speciale, cum
sunt: Legea registrului comerţului, Legea cambiei şi biletului la ordin, Legea cecului etc.
Toate normele procesuale cuprinse în Codul comercial sau în legile comerciale
speciale au un caracter derogatoriu faţă de normele din Codul de procedură civilă, care
conţine normele cu caracter general în materie procesuală.
Corelaţia dintre dreptul comercial şi dreptul procesual civil îşi are suportul în
dispoziţiile art. 889 C. com. care prevăd că „Exerciţiul acţiunilor comerciale se
reglementează de Codul de procedură civilă, afară de dispoziţiile codului de faţă.” Deci,
acţiunile comerciale sunt supuse normelor procesuale cuprinse în Codul comercial, iar în
absenţă, normelor Codului de procedură civilă.
Cum se poate observa, între Codul comercial şi Codul de procedură civilă există
aceeaşi relaţie ca aceea existentă între Codul comercial şi Codul civil (art. 1 C. com.).
Corelaţia dreptului comercial cu dreptul comerţului internaţional. Dreptul
comercial şi dreptul comerţului internaţional reglementează raporturi patrimoniale, care,
prin esenţa lor, sunt asemănătoare, adică raporturile născute din săvârşirea faptelor de
comerţ.11 Dar, pe când dreptul comercial are ca obiect raporturile de drept intern, dintre
cetăţenii români ori persoanele juridice de naţionalitate română, dreptul comerţului
internaţional se referă la raporturile cu elemente de extraneitate, adică raporturile Ia care
participă persoane fizice ori persoane juridice străine.

9
Ibidem, p. 11-12.
10
Norme cu caracter procesual au existat şi în Cartea a III-a, Despre faliment, însă ele au fost
abrogate prin Legea nr. 64/1995 privind procedura reorganizării judiciare şi a falimentului. În
prezent Legea nr. 64/1995 a fost abrogată prin intrarea în vigoare a Legii nr. 85/2006 privind
procedura insolvenţei.
11
A se vedea şi D.A. Sitaru, Dreptul comerţului internaţional, vol. I, Ed. Actami, Bucureşti, 1995,
p. 98-99.

5
 Unitatea de esenţă a celor două categorii de raporturi juridice este dată şi de faptul
că ele sunt guvernate, în parte, de aceeaşi reglementare legală. Într-adevăr, raporturile
juridice stabilite cu parteneri străini sunt reglementate, ca şi raporturile comerciale
interne, de Codul comercial român, dacă, potrivit convenţiei părţilor, lex causae este
legea română.
Având în vedere elementele de extraneitate, raporturile comerciale din sfera
dreptului comerţului internaţional sunt guvernate şi de anumite izvoare internaţionale, în
special convenţiile internaţionale la care România este parte.
Din cele arătate rezultă că dreptul comerţului internaţional constituie o subramură a
dreptului comercial. Deci, dreptul comerţului internaţional apare ca un drept special faţă
de dreptul comercial, care este dreptul comun în materia raporturilor comerciale.
Corelaţia dreptului comercial cu dreptul administrativ. Activitatea comercială
are un rol important pentru societate. De aceea, chiar atunci când ea are un caracter
particular, fiind desfăşurată pe baza proprietăţii private, statul intervine pentru a asigura o
bună organizare şi desfăşurare a acesteia, în vederea protejării intereselor
consumatorilor. Folosind mijloacele specifice rolului său, inclusiv cele administrative,
statul acţionează pentru crearea şi reglementarea unor instituţii necesare desfăşurării
activităţii comerciale: camerele de comerţ şi industrie12; bursele de valori etc. Totodată,
statul ia măsuri pentru ocrotirea unor interese generale prin: reglementarea registrului
comerţului; sancţionarea faptelor care constituie activităţi comerciale ilicite; combaterea
concurenţei neloiale; protecţia consumatorilor etc.
Corelaţia dreptului comercial cu dreptul financiar. Întrucât desfăşoară o
activitate producătoare de profit, comercianţii se află sub incidenţa reglementărilor legale
în materie fiscală. Cunoaşterea prevederilor legilor fiscale prezintă interes pentru dreptul
comercial; pe de o parte, ele oferă indicii pentru înţelegerea naturii unor activităţi şi,
implicit, pentru caracterizarea raporturilor comerciale la care dau naştere; pe de altă
parte, nerespectarea lor atrage aplicarea unor sancţiuni de drept privat.
Corelaţia dreptului comercial cu dreptul penal. Codul comercial, ca şi unele legi
comerciale speciale, cuprind, pe lângă norme de drept privat (norme de drept comercial)
şi norme de drept penal, prin care se asigură proteguirea unor interese generale.
Astfel, prin lege se sancţionează penal nerespectarea unor dispoziţii privind
constituirea şi funcţionarea societăţilor comerciale (art. 271-28213 din Legea nr. 31/1990
republicată în M. Of. nr. 1066 din 17 noiembrie 2004) ori nerespectarea unor obligaţii
stabilite de Legea registrului comerţului (art. 48 din Legea nr. 26/1990 republicată).
Tot astfel, sunt sancţionate penal anumite fapte considerate activităţi comerciale
ilicite (art. 5 din Legea nr. 12/1990) ori concurenţă neloială (art. 5 din Legea nr.
11/1991).
Sancţiunile penale se aplică ţinând seama de dispoziţiile legale încălcate, precum
şi de principiile dreptului penal.

1.5. IZVOARELE DREPTULUI COMERCIAL

Art. 1 din Codul comercial dispune “În comerţ se aplică legea de faţă. Unde ea nu
dispune se aplică Codul civil”. Din aceste dispoziţii legale rezultă că dreptul comercial are
ca izvoare formale Codul comercial şi Codul civil. Deşi nu sunt menţionate, izvoare ale
dreptului comercial sunt şi legile comerciale speciale, respectiv legile civile speciale. Un
anumit rol în aplicarea reglementării legale îl au uzurile, jurisprudenţa şi doctrina dreptului
comercial.

A. Izvoarele normative ale dreptului comercial.

1. Codul comercial şi legile comerciale speciale. Normele juridice care

reglementează activitatea comercială se află în Codul comercial14. Dar, acest act
normativ cuprinde numai normele juridice principale; anumite norme juridice privind
activitatea comercială se găsesc în legile comerciale speciale. Întrucât nu tot dreptul

12
A se vedea Decretul Lege nr. 139/1990 privind înfiinţarea camerelor de comerţ şi industrie şi
funcţionarea Camerei de Comerţ şi Industrie a României (M. Of., p. I, nr. 65/12.05.1990).
13
Art. 282 a fost abrogat prin alin. (3) al art. 156 din LEGEA nr. 85 din 5 aprilie 2006, publicată în
MONITORUL OFICIAL nr. 359 din 21 aprilie 2006.
14
A se vedea S.D. Cărpenaru, Drept..., op. cit., p. 13-14.

6
comercial se află în Codul comercial, în mod corect, se poate spune că principalul izvor al
dreptului comercial îl constituie legile comerciale, înţelegând prin acestea Codul
comercial şi legile comerciale speciale.
a) Codul comercial. Acest act normativ constituie reglementarea de bază a
activităţii comerciale. El cuprinde norme juridice care reglementează instituţiile
fundamentale ale dreptului comercial: faptele de comerţ, comercianţii, obligaţiile
comerciale şi falimentul.
b) Legile comerciale speciale. Anumite aspecte ale activităţii comerciale sunt
reglementate prin legi comerciale speciale. În acest sens menţionăm: Legea nr. 31/1990
republicată privind societăţile comerciale; Legea nr. 26/1990 privind registrul comerţului;
Legea nr. 15/1990 privind reorganizarea unităţilor economice de stat ca regii autonome şi
societăţi comerciale.

2. Codul civil şi legile civile speciale. Potrivit art. 1 C. com., în absenţa unor
norme în Codul comercial se aplică dispoziţiile Codului civil15.
Aşa cum am arătat, anumite aspecte ale activităţii comerciale fac obiectul
reglementării unor legi comerciale speciale. Aceasta înseamnă că numai în absenţa unor
norme în Codul comercial şi legile comerciale speciale se aplică dispoziţiile Codului civil.
Trebuie observat însă că, în realitate, izvorul subsidiar al dreptului comercial îl
constituie legile civile, respectiv Codul civil şi legile civile speciale.
a) Codul civil. Întrucât Codul civil cuprinde normele generale aplicabile dreptului
privat, dispoziţiile sale servesc în mare măsură la fundamentarea instituţiilor dreptului
comercial.
b) Legile civile speciale. Şi unele legi civile speciale prezintă interes, ca izvor
subsidiar, pentru dreptul comercial. În acest sens, trebuie menţionat cu deosebire
Decretul 31/1954, privitor la persoanele fizice şi persoanele juridice care are multe
incidenţe asupra statutului juridic al comercianţilor

B. Izvoarele interpretative ale dreptului comercial

1. Uzurile comerciale
Uzul (obiceiul sau cutuma) este o regulă de conduită născută din practica socială,
folosită vreme îndelungată şi respectată ca o normă juridică obligatorie16.
În dreptul comercial român, uzurile nu sunt izvoare de drept. Concluzia se
întemeiază pe dispoziţiile art. 1 C. com., care, reglementând izvoarele dreptului
comercial, are în vedere Codul comercial şi Codul civil.
Dacă în dreptul nostru comercial nu există uzuri legislative (normative), doctrina
recunoaşte uzurile interpretative (convenţionale). Acestea îşi trag existenţa din voinţa
prezumată a părţilor şi sunt menite să lămurească sensul şi limitele acestei voinţe.

2. Rolul doctrinei şi al practicii judiciare

Doctrina17. Se admite în general că doctrina este un izvor de drept. Concluzia
este deopotrivă valabilă şi pentru dreptul comercial. Doctrina dreptului comercial este un
instrument important de interpretare a legilor comerciale. Ea este un factor de progres al
dreptului, deoarece, de multe ori, soluţiile ei sunt preluate de legiuitor şi transpuse în
actele normative. Desigur, noua doctrină a dreptului comercial este în curs de formare; în
timp, ea îşi va spori influenţa asupra dreptului comercial.
Practica judiciară. Potrivit principiului separaţiei puterilor, instanţele judecătoreşti
sunt competente să aplice legea. Această regulă are un caracter general. Deci, hotărârile
instanţelor judecătoreşti nu pot fi izvor al dreptului comercial.
Ca şi doctrina, practica judecătorească joacă un rol important în interpretarea legii.
Ea reprezintă însă şi “laboratorul” unde “se verifică” eficienţa legii, dar şi soliditatea
concepţiei şi construcţiei sale. Semnalele practicii judiciare pot să constituie un izvor de
inspiraţie pentru legiuitorul comercial.

15
Ibidem, p. 15.
16
Ibidem, p. 16.
17
Ibidem, p. 17.

7
 TESTE DE AUTOEVALUARE

1. Sensul economic al noţiunii de comerţ presupune:

a. circulaţia bunurilor;
b. înlocuirea bunurilor;
c. modificarea bunurilor;
d. stagnarea bunurilor.

2. Noţiunea de drept comercial are:

a. un sens;
b. trei sensuri;
c. două sensuri;
d. patru sensuri.

3. Determinarea sferei dreptului comercial se face cu ajutorul a două sisteme:

a. obiectiv şi subiectiv;
b. absolut şi relativ;
c. total şi parţial;
d. complex şi simplu.

4. Dreptul comercial face parte din:

a. dreptul public;
b. dreptul civil;
c. dreptul privat;
d. dreptul internaţional.

5. Dreptul comercial se foloseşte de regulile din dreptul:

a. administrativ;
b. supletiv;
c. constituţional;
d. civil.

6. Izvor al dreptului comercial, spre deosebire de alte ramuri, este:

a. Constituţia;
b. jurisprudenţa;
c. doctrina;
d. uzura.

7. Regulile comerţului se aplică şi:

a. comercianţilor;
b. necomercianţilor;
c. societăţilor comerciale;
d. societăţilor cooperative.

8. Operaţiunile comerciale se prezumă a fi:

a. cu titlu oneros;
b. cu titlu gratuit;
c. cu titlu interpretativ;
d. cu titlu relativ.

9. Dreptul comercial este partea:

a. cea mai vie a dreptului public;
b. cea mai vie a dreptului privat;
c. cea mai vie a dreptului civil;
d. cea mai vie a sistemului dreptului.

10. Conform art. 1 din C. com.:

a. „nemo censetur ignorare legem”;

8
b. se reglementează denegarea de dreptate;
c. sunt enumerate faptele de comerţ;
d. unde legea comercială nu prevede se aplică legea civilă.

11. Dreptul comercial este, comparativ cu dreptul civil, un drept:

a. comparat;
b. comun;
c. special;
d. divizat.

12. Conform art. 889 C. com.:

a. legea comercială se aplică şi necomercianţilor;
b. nu se poate proba cu martori peste un înscris cu o valoare mai mare de 250
lei;
c. exerciţiul acţiunilor comerciale se reglementează de C. proc. civ., cu excepţiile
reglementate de C. com.
d. niciun răspuns nu este corect.

13. Dreptul comerţului internaţional se referă la raporturile cu elemente:

a. de extraneitate;
b. de specificitate;
c. de relativitate;
d. de comercialitate.

14. Legea 31/1990 republicată are aplicaţii penale prin faptul că reglementează:
a. acţiunea penală;
b. infracţiuni;
c. procesul penal;
d. scoaterea de sub urmărire penală.

15. Izvor al dreptului comercial este:

a. uzul;
b. jurisprudenţa;
c. codul penal;
d. toate răspunsurile sunt corecte.

9
 FAPTELE DE COMERŢ
Cuvânt introductiv

Codul comercial român, în vederea determinării raporturilor care formează obiectul

dreptului comercial, stabileşte anumite acte juridice şi operaţiuni pe care le califică “fapte
de comerţ”.
Prin săvârşirea uneia sau mai multor fapte de comerţ se nasc raporturi juridice care
sunt reglementate de legile comerciale.
Faptele de comerţ prevăzute de disp. art. 3 C. com. au un caracter exemplificativ şi
nu limitativ, asta înseamnă că la cele enunţate de dispoziţiile legale amintite se mai pot
adăuga şi alte fapte de comerţ, adică alte acte juridice şi operaţiuni, cu condiţia să aibă
caracteristicele faptelor de comerţ reglementate de lege, ex.: publicitatea, producţia de
film şi televiziune, hotelăria etc.
Teza privind caracterul enunţiativ al enumerării faptelor de comerţ din art. 3 C.
com. se află şi la baza Legii nr. 300/2004 privind autorizarea persoanelor fizice şi
asociaţiilor familiale, actualizată.
Prin aceste dispoziţii legale au fost stabilite categorii orientative de activităţi
economice permise organizării şi desfăşurării de către întreprinzătorii particulari prevăzuţi
în Legea nr. 300/2004 actualizată.
Capitolul de faţă prezintă succint care sunt “faptele de comerţ” în lumina
dispoziţiilor Codului comercial şi corespondentul lor în realitatea actuală.

Autorii

10
 CAPITOLUL II
FAPTELE DE COMERŢ

2.1. CONCEPŢIA CODULUI COMERCIAL ROMÂN PRIVIND FAPTELE DE

COMERŢ

Actele şi faptele de comerţ

Mai întâi, este necesar să facem o distincţie între “actele juridice” şi “faptele
juridice”, pentru ca, după cum vom vedea, Codul comercial român conţine dispoziţii care
s-ar putea preta la confuzii18.
Actul juridic civil este o manifestare de voinţă a uneia sau mai multor persoane
fizice sau juridice săvârşite în scopul de a crea, modifica sau stinge raporturi juridice
civile.
Faptele juridice sunt evenimente şi acţiuni săvârşite fără intenţia de a produce
efecte juridice.
Codul comercial român stabileşte - aşa cum am arătat - anumite acte şi operaţiuni
pe care le califică “fapte de comerţ”, prin săvârşirea cărora se nasc raporturi juridice ce
sunt reglementate prin legile comerciale.
“Faptele de comerţ” sunt enunţate în art. 3 din Codul comercial şi sunt
următoarele:
1. cumpărarea de produse sau mărfuri spre a se revinde, fie în natură, fie după ce
se vor fi lucrat sau pus în lucru, ori numai spre a se închiria; asemenea şi cumpărarea
spre a se revinde de obligaţii ale statului sau alte titluri de credit circulând în comerţ;
2. vânzările de producte, vânzările şi închirierile de mărfuri în natură sau lucrate şi
vânzările de obligaţiuni ale statului sau alte titluri de credit circulând în comerţ, când vor fi
fost cumpărate cu scop de revânzare sau închiriere;
3. contractele de report asupra obligaţiilor de stat sau altor titluri de credit circulând
în comerţ;
4. cumpărările sau vânzările de părţi sau de acţiuni ale societăţilor comerciale;
5. orice întreprinderi de furnituri;
6. întreprinderile de spectacole publice;
7. întreprinderile de comisioane, agenţii şi oficii de afaceri;
8. întreprinderile de construcţii;
9. întreprinderile de fabrici, de manufactură şi imprimerie;
10. întreprinderile de editură, librărie şi obiecte de artă când altul decât autorul sau
artistul vinde;
11. operaţiunile de bancă şi schimb;
12. operaţiunile de mijlocire (samsărie) în afaceri comerciale;
13. întreprinderile de transport de persoane sau de lucruri pe apă sau pe uscat;
14. cambiile şi ordinele în producte sau mărfuri;
15. construcţia, cumpărarea, vânzarea şi revânzarea de tot felul de vase pentru
navigaţiunea interioară şi exterioară şi tot ce priveşte echiparea, armarea sau
aprovizionarea unui vas;
16. expediţiile maritime, închirierile de vase, împrumuturile maritime şi toate
contractele privitoare la comerţul pe mare şi navigaţie;
17. asigurările terestre, chiar mutuale, în contra daunelor şi asupra vieţii;
18. asigurările, chiar mutuale, contra riscurilor navigaţiei;
19. depozitele pentru cauză de comerţ;
20. depozitele în docuri şi antrepozite, precum şi toate operaţiunile asupra
recipiselor de depozit (warante) şi asupra scrisorilor de gaj, eliberate de ele.
Prin art. 4 din Codul comercial român se mai prevede că sunt socotite fapte de
comerţ şi “celelalte contracte şi obligaţiuni ale unui comerciant, dacă nu sunt de natură
civilă sau dacă contrariul nu rezultă din însuşi actul”19.

18
A se vedea Vasile Pătulea, Corneliu Turuianu, Curs de drept comercial român (citat în continuare
Curs...), Ed. All Beck, Bucureşti, 1999, p. 11-12.
19
Ibidem, p. 12.

11
 2.2. NOŢIUNEA ŞI CARACTERISTICILE FAPTELOR DE COMERŢ

Codul comercial nu dă o definiţie a faptei de comerţ; el stabileşte numai o listă a

actelor juridice şi operaţiunilor pe care le declară fapte de comerţ20.
Din examinarea dispoziţiilor art. 3 C. com. rezultă că în stabilirea faptelor de
comerţ, legiuitorul a avut în vedere, mai ales, aspectul economic şi mai puţin pe cel
juridic. Textul citat se referă la: “cumpărări”, “vânzări”, “operaţiuni”, “întreprinderi”, “agenţii
şi oficii de afaceri”, “asigurări”, “depozite” etc. Enumerarea actelor şi operaţiunilor
cuprinsă în art. 3 C.com. apare ca imperfectă, vetustă şi incompletă.
În lipsa unei definiţii legale a faptei de comerţ doctrina a formulat mai multe teorii.
Unele au considerat ca determinant în definirea faptei de comerţ fie scopul său: acte de
interpunere în circulaţia mărfurilor între producător şi consumator, fie cadrul organizat şi
sistematic al întreprinderii în realizarea actului de comerţ.
Negăsind satisfăcător nici unul din aceste criterii, luat izolat, jurisprudenţa a făcut o
aplicare combinată a lor într-o teorie mixtă. Parte a doctrinei a adoptat şi ea teoria mixtă
în definirea faptei de comerţ. Reţinem ca pertinentă definiţia dată în baza teoriei mixte
şi care exprimă că faptele de comerţ sunt fapte juridice, acte juridice şi operaţiuni
economice prin care se realizează producerea de mărfuri, executarea de lucrări ori
prestarea de servicii sau o interpunere în circulaţia mărfurilor, cu scopul de a
obţine profit.

2.3. CLASIFICAREA FAPTELOR DE COMERŢ

Datorită caracterului eterogen al faptelor de comerţ reglementate de lege nu este

posibil a fi folosite criterii unitare de clasificare21.
În doctrina clasică, faptele de comerţ au fost clasificate în două mari categorii:
- fapte de comerţ obiective;
- fapte de comerţ subiective.
Faptele obiective sunt determinate şi produc efecte în temeiul legii, independent de
calitatea persoanei (comerciant sau necomerciant) care le săvârşeşte, iar cele subiective
sunt acele fapte care dobândesc caracter comercial datorită săvârşirii lor de către o
persoană care are calitatea de comerciant. Ele sunt enumerate în principal în art. 3 Cod
comercial.
În literatura noastră juridică faptele de comerţ se clasifică astfel:
- obiective;
- subiective;
- unilaterale sau mixte.

I. Faptele de comerţ obiective

Aceste fapte, în majoritatea lor sunt operaţii economice, adică activităţi economice
şi mai puţin acte juridice, ele nu pot fi clasificate decât pe baza unor criterii economice,
care au la bază obiectul şi funcţia economică a operaţiunilor respective, fiind deci fapte
de comerţ obiective.
Ţinându-se seama de aceste criterii (economice) faptele de comerţ obiective pot fi
împărţite în trei subgrupe:
a) operaţiunile de interpunere în schimb sau circulaţie;
b) operaţiunile care privesc organizarea şi desfăşurarea activităţii de
producţie (adică activitatea întreprinderilor;)
c) operaţiunile conexe ori accesorii (adică faptele care datorită legăturii lor cu
operaţiile pe care Codul comercial le consideră fapte de comerţ sunt şi ele
considerate fapte de comerţ).

20
A se vedea S.D. Cărpenaru, Drept..., op.cit., p. 26-28.
21
A se vedea Vasile Pătulea, Corneliu Turianu, Curs..., op. cit., p. 14-15.

12
 A. Operaţiunile de interpunere în schimb sau circulaţie.

Aceste operaţiuni corespund noţiunii economice de comerţ, în sensul de activitate

de vânzare-cumpărare a mărfurilor, pentru a ajunge de la producător la consumator. Din
această categorie fac parte:
- cumpărarea şi vânzarea comercială;
- operaţiunile de bancă şi schimb.

Cumpărarea şi vânzarea comercială. Cumpărarea şi vânzarea comercială este

asemănătoare sub aspectul structurii sale cu vânzarea-cumpărarea din domeniul
dreptului civil (art. 1295 Cod civil). Într-adevăr este vorba de un contract în temeiul căruia
o parte (vânzătorul) se obligă să transmită celeilalte părţi (cumpărătorul) proprietatea unui
lucru în schimbul unui preţ. Ceea ce deosebeşte vânzarea-cumpărarea comercială de
cea civilă este funcţia economică a contractului şi anume interpunerea în schimbul
bunurilor. Când contractul îndeplineşte această funcţie, vânzarea-cumpărarea este o
faptă de comerţ şi deci supusă legilor comerciale22.
Având în vedere această deosebire, Codul comercial instituie anumite condiţii
speciale referitoare la obiectul şi finalitatea vânzării-cumpărării comerciale.
În temeiul dispoziţiilor citate, cumpărarea şi vânzarea comercială pot avea ca
obiect numai bunurile mobile: producte, mărfuri, obligaţiuni ale statului şi alte titluri de
credit.
Productele sunt produsele naturale ale pământului, care se obţin prin cultură sau
exploatare directă (de exemplu, cerealele, legumele) sau produsele animalelor (de
exemplu: laptele, lâna).
Mărfurile sunt produse ale muncii destinate schimbului prin vânzare-cumpărare.
Titlurile de credit sunt înscrisuri în baza cărora titularii lor au calitatea să exercite
drepturile specificate în cuprinsul lor. Întrucât aceste documente încorporează drepturi,
titlurile de credit pot fi obiectul dreptului de proprietate, precum şi a unor operaţii juridice,
între care şi vânzarea-cumpărarea.
Pentru a constitui o trăsătură distinctivă a vânzării-cumpărării comerciale, intenţia
de revânzare sau închiriere trebuie să îndeplinească trei condiţii:
a) Intenţia de revânzare sau închiriere trebuie să existe la data cumpărării.
Dacă o atare intenţie nu există la această dată, cumpărarea este un act juridic civil; de
exemplu, o persoană cumpără un anumit bun pentru uzul său. Situaţia nu se schimbă,
dacă ulterior cumpărării, dobânditorul vinde bunul, deoarece, în momentul cumpărării, nu
a existat intenţia de revânzare. În schimb, dacă în momentul cumpărării a existat intenţia
de revânzare dar ulterior cumpărării, dobânditorul nu mai vinde bunul, actul cumpărării
rămâne comercial;
b) Intenţia de revânzare sau închiriere trebuie să fie exprimată de cumpărător
adică să fie cunoscută cocontractantului. Dacă această intenţie rămâne necunoscută
pentru cocontractant, actul nu poate fi comercial. Intenţia de a revinde sau închiria poate
să rezulte din declaraţia expresă a cumpărătorului sau din cuprinsul actului. Ea poate fi
însă şi implicită, adică să rezulte din anumite împrejurări; de exemplu, cantitatea mare de
mărfuri care face obiectul contractului. În toate cazurile, cel care pretinde că actul este
comercial trebuie să facă dovada; în caz de îndoială, actul este considerat civil,
deoarece dispoziţiile art. 3 pct. 1 şi 2 C. com. au un caracter derogator de la dispoziţiile
Codului civil privitoare la contractul de vânzare-cumpărare.
c) Intenţia de revânzare sau închiriere trebuie să privească, în principal,
bunul cumpărat. Condiţia nu este îndeplinită în cazul când, de exemplu, un agricultor
cumpăra un număr de saci pentru vânzarea cartofilor recoltaţi, întrucât sacii au fost
cumpăraţi nu pentru a fi revânduţi, ci cu caracter accesoriu, pentru a facilita vinderea
cartofilor, care reprezintă obiectul principal al vânzării.
Aşa cum rezultă din lege, pentru a fi în prezenţa unei vânzări-cumpărări comerciale
nu se cere ca bunul cumpărat să fi fost revândut în forma în care a fost cumpărat; bunul
poate fi revândut şi după ce a suferit unele transformări. Într-adevăr, potrivit art. 3 pct. 1
C. com, productele sau mărfurile cumpărate pot fi revândute, “fie în natură, fie după ce se
vor fi lucrat sau pus în lucru”.

22
A se vedea S.D. Cărpenaru, Drept..., op. cit., p. 31-34.

13
 Operaţiunile de bancă şi de schimb. Potrivit art. 3 pct. 11 C. com. sunt
considerate fapte de comerţ “operaţiunile de bancă şi schimb”. Deci, în afară de producte
şi mărfuri, banii şi creditul pot face obiectul circulaţiei, al unor acte juridice. Şi în acest
caz, comercialitatea operaţiunilor este dată de elementul intenţional al interpunerii în
schimb sau circulaţie. În consecinţă, operaţiunile asupra banilor şi creditului sunt
guvernate de aceleaşi principii ca şi cele privitoare la circulaţia productelor şi mărfurilor.
Operaţiunile de bancă sunt operaţiunile asupra sumelor de bani în numerar,
creditelor şi titlurilor negociabile. Ele sunt operaţiuni de depozit, de efectuare de plăţi, de
acordare de credite, operaţiuni asupra titlurilor de credit etc.
Operaţiunile de schimb sunt operaţiunile de schimb de monedă sau bilete de
bancă naţionale sau străine, precum şi operaţiunile referitoare la transmiterea de fonduri,
prin evitarea transferului de numerar.

B. Operaţiunile care privesc organizarea şi desfăşurarea activităţii de

producţie (activitatea întreprinderilor).

Codul comercial, în art. 3 pct. 5 şi următoarele enumeră activităţile din întreprinderi

care constituie acte de comerţ (furnituri, spectacole publice, comisioane, agenţii şi oficii
de afaceri, construcţii, fabrici şi manufactură, imprimerie, editură, librărie şi obiecte de
artă, întreprinderile de transport sau lucruri, pe apă sau pe uscat, întreprinderile de
asigurări şi întreprinderile de depozit în docuri şi antrepozit), fără însă să dea o definiţie
întreprinderii în dreptul comercial, lacună ce a căutat să fie complinită de literatura
juridică23.

1. Întreprinderile de construcţii. Potrivit art. 3 pct. 8 C. com. sunt considerate

fapte de comerţ întreprinderile de construcţii.
În cazul unei întreprinderi de construcţii trebuie să existe o organizare autonomă a
factorilor de producţie (materiale, capital, muncă) pentru construirea unor edificii.
Obiectul întreprinderii poate fi construirea de edificii noi, dar şi lucrările de
transformare, adăugire, amenajare etc. În toate cazurile, construirea, transformarea,
adăugirea, se referă la bunurile imobile: locuinţe, construcţii industriale, canale, desecări,
amenajări, irigaţii etc. Totodată, întreprinderea de construcţii poate avea ca obiect şi
lucrările de reparaţii ale edificiilor.

2. Întreprinderile de fabrici şi manufactură. Art. 3 pct. 9 C. com. prevede că sunt

fapte de comerţ şi întreprinderile de fabrici, de manufactură şi imprimerie24.
În concepţia Codului comercial, întreprinderile de fabrici şi întreprinderile de
manufactură privesc activităţile prelucrătoare (industriale). Ele au ca obiect transformarea
materiilor prime, materialelor în produse noi. Deci, elementul caracteristic al acestor
întreprinderi îl constituie organizarea factorilor producţiei în scopul transformării materiilor
prime şi materialelor în produse noi, ca natură şi utilitate.

3. Întreprinderile de furnituri. Aşa cum prevede art. 3 pct. 5 C. com., sunt

considerate fapte de comerţ şi întreprinderile de furnituri25.
În dreptul comercial, întreprinderea de furnituri constă într-o activitate sistematic
organizată prin care întreprinzătorul, în schimbul unui preţ stabilit anticipat, asigură
prestarea unor servicii sau predarea unor produse la anumite termene succesive.
Din definiţia dată rezultă că, pentru a fi considerată faptă de comerţ, întreprinderea
de furnituri trebuie să îndeplinească următoarele condiţii:
a) să existe o organizare a factorilor de producţie, în scopul asigurării unor prestări
de servicii sau predării unor produse;
b) obiectul activităţii constă în prestarea unor servicii sau transmiterea dreptului de
proprietate asupra unor produse; de exemplu, furnizarea de electricitate, ridicarea
gunoiului menajer etc.

23
A se vedea S.D. Cărpenaru, Drept..., op. cit., p. 38; În această concepţie, întreprinderea apare ca
un organism economic şi social; ea constituie o organizare autonomă a unei activităţi, cu ajutorul
factorilor de producţie (natura, capitalul şi munca) de către întreprinzător şi pe riscul său, în scopul
producerii de bunuri, executării de lucrări şi prestări de servicii, în vederea obţinerii unui profit.
24
Ibidem, p. 38.
25
Ibidem, p. 39.

14
 c) prestarea serviciilor sau predarea produselor să se facă la mai multe termene
succesive. În cazul în care predarea se face la un singur termen, ne aflăm în faţa unei
vânzări, iar nu a unei furnituri;
d) preţul serviciilor sau produselor să fie stabilit anticipat.

4. Întreprinderea de spectacole publice. Art. 3 pct. 6 C. com. califică drept fapte

de comerţ şi întreprinderile de spectacole publice26.
Întreprinderea de spectacole publice presupune organizarea unor factori specifici,
în scopul punerii la dispoziţia publicului a unei producţii culturale sau sportive, în vederea
obţinerii unui profit27.
Obiectul unei asemenea întreprinderi poate fi orice spectacol: de teatru, circ,
concert, film, întrecere sportivă etc.
Spectacolele publice se pot organiza şi desfăşura şi în condiţiile Legii nr. 300/2004
actualizată.

5. Întreprinderile de comision, agenţii şi oficii de afaceri. Potrivit art. 3 pct. 7 C.

com. sunt considerate fapte de comerţ întreprinderile de comision, agenţiile şi oficiile de
afaceri.
Codul comercial are în vedere organizarea unei activităţi al cărei scop este
facilitatea încheierii tranzacţiilor comerciale printr-un intermediar, care poate fi un
comisionar sau o agenţie, ori oficiu de afaceri. Deci, în concepţia legii, sunt fapte de
comerţ numai operaţiunile de intermediere realizate în cadrul unei întreprinderi28.
Întreprinderile de comision au ca obiect operaţiunile de intermediere care se
realizează pe baza contractului de comision. În temeiul contractului de comision, ca
urmare a împuternicirii date de comitent, comisionarul încheie acte de comerţ în nume
propriu, dar pe seama comitentului (art. 405 C. com). Acest contract de comision este
folosit pentru realizarea unor operaţiuni de vânzare, cumpărare, transport.
Agenţiile sau oficiile de afaceri sunt şi ele întreprinderi care realizează operaţiuni
de intermediere între comercianţi şi clientelă.

6. Întreprinderile de editură, de imprimerie, de librărie şi obiecte de artă. Art. 3

C. com. consideră fapte de comerţ şi întreprinderile de editură, imprimerie, de librărie,
precum şi cele de vânzare a obiectelor de artă (pct. 9 şi 10)29.
Întreprinderile menţionate au ca obiect operaţiunile prin care se valorifică drepturile
de autor izvorâte din crearea unor opere ştiinţifice, literare şi artistice.
Asemenea operaţiuni se pot organiza şi desfăşura şi în condiţiile Legii nr. 300/2004
în care se prevede că întreprinzătorii pot organiza şi desfăşura activităţi de
“dactilografiere, multiplicare, tipografie şi editare”.
Întreprinderea de editură presupune organizarea factorilor specifici în vederea
reproducerii şi difuzării operei. Această activitate se întemeiază pe contractul de editare,
prin care autorul unei opere ştiinţifice, literare sau artistice cedează întreprinzătorului
(editorul), în schimbul unei remuneraţii, folosinţa exclusivă şi temporară a dreptului de a
reproduce opera, precum şi dreptul de a răspândi în public această operă (Legea nr.
8/1996).
Întreprinderea de imprimerie presupune organizarea factorilor specifici în
vederea efectuării operaţiunilor de multiplicare, pe cale mecanică sau manuală, a
operelor ştiinţifice, literare sau artistice. Noţiunea de imprimerie are o accepţiune largă;
ea cuprinde orice formă de multiplicare, indiferent de tehnica folosită.
Întreprinderea de librărie are ca obiect operaţiunile realizate cu factorii specifici,
prin care se asigură difuzarea în public a operei. Aceste operaţiuni au la bază vânzarea
către public a cărţilor, albumelor etc. primite în depozit sau comision.
Întreprinderea de vânzare a operelor de artă, reglementată distinct de art. 3 pct.
10 C. com., implică organizarea factorilor specifici, pentru vânzarea obiectelor de artă,
cum sunt tablourile, sculpturile, gravurile etc. În cazul unor acte izolate, vânzarea este
faptă de comerţ numai dacă sunt îndeplinite condiţii, art. 3 pct. 1 şi 2 C. com.

26
Ibidem, p. 40.
27
A se vedea Decizia C.S.J., secţ. com. nr. 32/1993, în Revista Dreptul nr. 4/1994, p. 91.
28
A se vedea S.D. Cărpenaru, Drept..., op. cit., p. 41.
29
Ibidem., p. 42.

15
 Legea cere ca întreprinzătorul să fie o altă persoană decât autorul operei,
deoarece numai în acest caz, existând o interpunere între autor şi cumpărător,
operaţiunea poate fi considerată comercială.
Aceasta înseamnă că vânzarea operei de artă direct de către autorul ei nu este
considerată un fapt de comerţ.

7. Întreprinderile de transport de persoane sau de lucruri. Art. 3 pct. 13 C.

com. califică drept fapte de comerţ şi întreprinderile de transport de persoane sau de
lucruri, pe apă sau pe uscat30.
Transportul este o operaţiune de deplasare materială a unei persoane sau a unui
lucru de la un loc la altul, care se realizează în condiţii şi cu mijloace diferite.
În concepţia Codului comercial, are caracter comercial, atât transportul de
persoane, cât şi transportul de lucruri (de mărfuri).

8. Întreprinderile de asigurare. Potrivit art. 3 C. com., sunt fapte de comerţ

asigurările terestre, chiar mutuale, în contra daunelor şi asupra vieţii (pct. 17), precum şi
asigurările, chiar mutuale, contra riscurilor navigaţiei (pct. 18). Deci, Codul comercial
socoteşte că sunt comerciale, atât asigurările terestre, cât şi asigurările maritime31.
Asigurările au rolul de a contribui la refacerea bunurilor avariate sau distruse,
precum şi de a plăti anumite sume de bani în cazul producerii unor evenimente privind
viaţa şi integritatea persoanelor.
În prezent, activitatea de asigurare se realizează numai de către societăţile de
asigurare înfiinţate potrivit legii.

9. Depozitele în docuri şi antrepozite. Potrivit art. 3 pct. 20 C. com. sunt

socotite fapte de comerţ depozitele în docuri şi antrepozite, precum şi toate operaţiunile
asupra recipiselor de depozit (warante) şi asupra înscrisurile de gaj eliberate de ele32.
Activitatea de depozitare a mărfurilor în locuri anume destinate, cum sunt docurile,
antrepozitele, silozurile etc. constituie faptă de comerţ, indiferent de persoana care face
depozitul.

C. Operaţiunile conexe ori accesorii

Cea de a treia subgrupă din categoria faptelor de comerţ obiective sunt

operatiunile conexe ori accesorii, care sunt calificate drept fapte de comerţ datorită
strânsei lor legături cu anumite acte sau operaţii considerate de Codul comercial ca fiind
fapte de comerţ33.
Din această subgrupă fac parte: contractele de report asupra obligaţiilor de stat
sau a altor titluri de credit care circulă în comerţ; cumpărările sau vânzările de părţi
sociale sau acţiuni ale societăţilor comerciale; contractele de mandat şi comision;
contractele de consignaţie; operaţiunile de mijlocire în afacerile comerciale; cambia sau
ordinele în producte sau mărfuri; operaţiunile cu privire la navigaţie; depozitele pentru
cauză de comerţ; contul curent şi cecul; gajul şi fidejusiunea.

1. Contractul de report asupra obligaţiilor de stat sau a altor titluri de credit

care circulă în comerţ (art. 3 pct. 3 C. com.) constă în cumpărarea cu bani a unor titluri
de credit care circulă în comerţ şi în revânzarea simultană cu termen şi cu un preţ
determinat către aceeaşi persoană a unor titluri de aceeaşi specie (art. 74 C. com.). Deci,
reportul este un act juridic complex care cuprinde o dublă vânzare: prima se execută
imediat (atât în privinţa predării titlurilor, cât şi a preţului), iar a doua este o vânzare cu
termen, la un preţ determinat. În temeiul acestui contract, o persoană (reportatul)
deţinătoare de titluri de credit (acţiuni, obligaţiuni etc.), care nu voieşte să le înstrăineze
definitiv, dă în report (adică vinde temporar) aceste titluri unei alte persoane (reportatorul)
în schimbul unui preţ ce se plăteşte imediat. Totodată, părţile se înţeleg ca la un anumit
termen reportatorul să revândă reportatului titluri de credit de aceeaşi specie, primind,

30
Ibidem, p. 43.
31
Ibidem, p. 44.
32
Ibidem, p. 45.
33
Ibidem, p. 46-50.

16
pentru aceasta, ceea ce a plătit plus o primă (constituind preţul serviciului prestat de el,
adică de reportator).

2. Cumpărările şi vânzările de părţi sociale sau acţiuni ale societăţilor

comerciale sunt fapte de comerţ obiective prin ele însele, fără a fi condiţionate de
existenţa intenţiei de revânzare (aşa cum prevede art. 3 pct. 4 din C. com., pentru
cumpărările şi vânzările de bunuri mobile). Acest lucru este explicabil deoarece aceste
operaţiuni sunt legate indisolubil de fapte de comerţ, cum este contractul de societate.
Deci, cumpărarea şi vânzarea părţilor sociale şi acţiunilor societăţilor comerciale sunt
fapte de comerţ conexe sau accesorii.

3. Contractele de mandat şi comision au un caracter comercial, dacă au ca

obiect tratarea de afaceri comerciale.
Mandatul este contractul prin care o persoană (mandatarul) se obligă să încheie
acte juridice în numele şi pe seama altei persoane (mandantul), de la care primeşte
împuternicirea. El este considerat faptă de comerţ numai în măsura în care actele juridice
pe care le încheie mandatarul sunt fapte de comerţ pentru mandant (art. 374 C. com), de
exemplu, împuternicirea mandatarului de a cumpăra o cantitate de marfă pentru a fi
revândută de mandant.
Contractul de comision este acel contract prin care o persoană (comisionarul) se
obligă, din însărcinarea altei persoane (comitentul) să încheie anumie acte juridice în
numele său, dar pe seama comitentului, în schimbul unei remuneraţii (comisionul). Ca şi
în cazul mandatului, contractul de comision este considerat faptă de comerţ numai în
măsura în care actele juridice pe care le încheie comisionarul cu terţul sunt fapte de
comerţ pentru comitent (art. 405 C. com).
Contractul de consignaţie este contractul prin care una dintre părţi (consignantul)
încredinţează unei alte persoane (consignatar) anumite bunuri mobile spre a le vinde, în
nume propriu, dar pe seama consignatarului. Este o varietate a contractului de comision
şi, ca atare, este supus aceluiaşi regim juridic, inclusiv prevederilor art. 405 C. com.
(referitoare la comision).
Fiind în esenţă un contract de comision, contractul de consignaţie este faptă de
comerţ şi în cazul în care este folosit în cadrul unei întreprinderi de consignaţie (art. 3 pct.
7 C. com), precum şi în cazul când este utilizat în cadrul comerţului profesional al
uneia dintre părţi (art. 4 C. com.)

4. Operaţiunile de mijlocire în afacerile comerciale constă într-o acţiune de

intermediere între două persoane (fizice sau juridice), în scopul de a le înlesni încheierea
unei act juridic pentru care acestea sunt interesate (art. 3 pct. 12 C. com.).
Mijlocitorul nu este un reprezentant al părţilor, el neacţionând în baza unei
împuterniciri.

5. Cambia sau ordinele în producte sau mărfuri sunt fapte comerciale obiective
prevăzute de art. 3 pct. 14 din C. com.
Cambia este un titlu de credit prin care o persoană (trăgător) dă dispoziţie altei
persoane (tras) să plătească o sumă de bani, la scadenţă, unei a treia persoane
(beneficiar) sau la ordinul acesteia.
Biletul la ordin este un titlu de credit prin care o persoană (emitent) se obligă să
plătească o sumă de bani, la scadenţă, altei persoane (beneficiar) sau la ordinul
acesteia.
În accepţiunea Codului comercial român, noţiunea de cambie desemnează atât
cambia propriu-zisă, cât şi biletul la ordin, ambele titluri, aşadar, fiind fapte de comerţ.
Ordinul în producte sau mărfuri este, de fapt, o cambie a cărei particularitate
constă în faptul că obligaţia are ca obiect o anumită cantitate de producte sau mărfuri
(acest gen de cambie nu a cunoscut o aplicare practică).

6. Operaţiunile cu privire la navigaţie (vas, echipaj, transport, credite etc.) art. 3

pct. 15 C. com. se prezintă ca o gamă foarte variată de fapte de comerţ, cum sunt:
cumpărarea şi vânzarea sau închirierea vaselor; dotarea vaselor; aprovizionarea vaselor;
expediţiile maritime; împrumuturile maritime; ipoteca maritimă etc.

17
 Aceste operaţiuni au un caracter comercial, indiferent de faptul că sunt realizate în
cadrul unei întreprinderi, sunt sau nu făcute într-un scop speculativ.
Au un caracter comercial atât operaţiunile privind navigaţia pe mare, cât şi
navigaţia pe lacurile sau fluviile interioare.

7. Depozitele pentru cauză de comerţ, la care se referă art. 3 pct. 19 şi 20 din C.

com. sunt acele depozite de mărfuri care se fac în docuri, antrepozite etc. sunt fapte de
comerţ numai dacă sunt efectuate în cadrul unei întreprinderi.

8. Contul curent şi cecul (art. 6 C. com.) sunt şi ele fapte de comerţ obiective.
Contul curent este un contract prin care părţile convin ca, în loc să lichideze
separat şi imediat creanţele lor reciproce, izvorâte din prestaţiile ce şi le-au făcut una
către cealaltă, lichidarea să se facă la un anumit termen (legal sau convenţional), prin
achitarea soldului de către partea care va fi debitoare.
În concepţia Codului comercial român, contul curent constituie fapte de comerţ în
toate cazurile când el este folosit de un comerciant.
Cecul este un titlu negociabil prin care o persoană (trăgător) dă ordin unei bănci la
care are un disponibil (tras) să plătească o sumă de bani unei persoane (beneficiar) sau
în contul acesteia (Legea nr. 59/1934) asupra cecului).
Atât contul curent, cât şi cecul sunt considerate fapte de comerţ numai în măsura
în care au o cauză comercială (de exemplu, cecul este emis pentru plata unor mărfuri
cumpărate în scop de revânzare).

9. Gajul şi fidejusiunea având şi ele un caracter conex ori accesoriu al unei fapte
de comerţ, au, prin aceasta, caracter de fapte de comerţ.
Contractul de gaj este contractul în temeiul căruia debitorul remite creditorului său
un bun mobil pentru garantarea obligaţiei sale (art. 1685 C. civ).
Contractul de fidejusiune este contractul prin care o persoană (fidejusor) se
obligă faţă de creditorul altei persoane să execute obligaţia debitorului, dacă aceasta nu
o va executa (art. 1652 C. civ).
Atât contractul de gaj, cât şi contractul de fidejusiune vor fi fapte de comerţ numai
în măsura în care obligaţia principală care se garantează este o obligaţie comercială.

II. Faptele de comerţ subiective

Art. 3 din Codul comercial enumeră actele şi operaţiunile considerate, datorită

conţinutului lor, fapte de comerţ obiective.
În art. 4 al Codului comercial se prevede însă că sunt socotite ca fapte de comerţ
şi “celelalte contracte şi obligaţiuni ale unui comerciant, dacă nu sunt de natură civilă sau
34
dacă contrariul nu rezultă din însuşi actul”.
Prin urmare, pe lângă faptele de comerţ obiective (a căror comerciabilitate este
independentă de calitatea persoanei care le săvârşeşte), Codul comercial consacră ca
fiind fapte de comerţ şi acele acte care dobândesc caracter comercial datorită calităţii de
comerciant a persoanei care le săvârşeşte (este vorba de categoria faptelor de comerţ
subiective).
Reglementarea faptelor de comerţ subiective derivă din necesitatea cuprinderii în
sfera dreptului comercial a tuturor actelor şi operaţiunilor săvârşite de un comerciant, în
această calitate.

III. Faptele de comerţ unilaterale sau mixte

Faptele de comerţ (obiective sau subiective) pot fi bilaterale (când actul sau
operaţiunea are caracterul unei fapte de comerţ pentru ambele părţi implicate în raportul
juridic) sau unilaterale sau mixte (când actul sau operaţiunea are caracterul unei fapte
de comerţ numai pentru una dintre părţi, pentru cealaltă putând fi un act de natură civilă;
de exemplu, un contract încheiat între un comerciant şi un agricultor pentru cumpărarea
unei cantităţi de legume).35

34
A se vedea Vasile Pătulea, Corneliu Turuianu, Curs ..., op. cit., p. 19-20.
35
Ibidem, p. 20-21.

18
 Datorită împrejurării că faptele de comerţ unilaterale pot fi cuprinse în sfera
faptelor de comerţ obiective sau subiective, uneori se consideră că nu constituie o
categorie distinctă de fapte de comerţ.
Art. 56 din Codul comercial prevede, în această privinţă, că “dacă un act este
comercial numai pentru una din părţi, toţi contractanţii sunt supuşi, în ce priveşte acest
act, legii comerciale”. Soluţia se justifică prin aceea că, întrucât este vorba de un act
juridic unic, el nu poate fi supus, simultan, la două reglementări: una comercială şi una
civilă.
Trebuie însă făcută sublinierea că legea comercială reglementează doar raportul
juridic fără a avea vreo consecinţă asupra statutului juridic al necomerciantului.
Necomerciantul nu este transformat în comerciant, nefiindu-i, deci, impuse obligaţiile
profesionale ale comerciantului (cum ar fi, obligaţia de înmatriculare în registrul
comerţului, ţinerea registrelor comerciale sau desfăşurarea activităţii în limitele
concurenţei licite).

2.4. SCURTE CONSIDERAŢII ASUPRA CARACTERULUI OPERAŢIUNILOR DIN

DOMENIUL AGRICULTURII36

Concepţia Codului comercial. Delimitarea materiei comerciale pune şi problema

de a şti dacă operaţiunile agricole şi, implicit, actele juridice ale agricultorilor privind
valorificarea muncii lor, sunt sau nu fapte de comerţ.
Urmând concepţia tradiţională, Codul comercial român consideră că agricultura, în
sensul de cultură a solului sub diferitele sale forme, nu intră sub incidenţa legii
comerciale, în acest sens, art. 5 C. com. prevede: „Nu se poate considera ca fapt de
comerţ... vânzarea productelor pe care proprietarul sau cultivatorul le are de pe pământul
său, sau cel cultivat de dânsul.”
Soluţia legii se explică prin preocuparea legiuitorului de a proteja pe agricultori, de
a-i feri de obligaţiile şi răspunderile pe care le implică activitatea comercială
(înmatricularea în registrul comerţului, ţinerea registrelor comerciale, aplicarea procedurii
reorganizării judiciare şi a falimentului etc).
În temeiul dispoziţiilor art. 5 C. com., vânzarea produselor agricole în starea lor
naturală, obţinute de cultivator, este socotită un act civil, iar nu comercial. Se consideră
că o atare operaţiune este inerentă valorificării produselor pământului.
Vânzarea acestor produse este un act civil fără a distinge după cum vânzătorul
este ori nu proprietarul pământului, deoarece legea se referă la vânzarea de către
cultivator.
Soluţia nu se schimbă dacă vânzarea se face direct de la cultivator către
consumator ori se face cu ridicata către un comerciant. De asemenea, este fără relevanţă
locul unde are loc vânzarea (la cultivator, în pieţe, târguri etc).
Doctrina consideră că vânzarea are tot caracter civil şi în cazul când obiectul ei îl
formează derivatele produselor agricole, rezultate din transformarea acestora; de
exemplu: făina, mălaiul, brânza, untul, vinul, oţetul etc. Această prelucrare este privită ca
un mijloc accesoriu destinat să înlesnească valorificarea produselor agricole.37
Întrucât noţiunea de agricultură are o accepţiune largă, ea cuprinde şi floricultura,
horticultura, silvicultura şi creşterea vitelor şi deci, dispoziţiile art. 5 C. com. sunt
aplicabile şi acestor domenii de activitate.
În privinţa creşterii animalelor, s-a decis că au caracter civil, iar nu comercial, toate
operaţiunile care au drept scop creşterea şi vânzarea animalelor de către agricultori.
Soluţia este aceeaşi şi în cazul cumpărării de animale tinere pentru îngrăşat şi al
cumpărării de furaje de la alte persoane. Aceste operaţiuni de cumpărare a animalelor
tinere sau a furajelor sunt considerate ca accesorii.

Întreprinderea agrară. O problemă mult discutată în doctrină este aceea de a şti

dacă întreprinderea agrară are sau nu caracter comercial.

36
A se vedea S.D. Cărpenaru, op. cit., p. 55-57.
37
A se vedea M.A. Dumitrescu, Codul comercial adnotat, vol. I, p. 234. În acest sens şi Cas. III,
dec. nr. 2440/1937, în Practica judiciară în materie comercială, vol. I., p. 32. Pentru expunerea
sistemelor propuse în doctrină, a se vedea P. Demetrescu, Întreprinderile comerciale, Bucureşti,
p. 43.

19
 Potrivit unei opinii, în dreptul comercial român nu pot fi recunoscute ca fapte de
comerţ alte întreprinderi decât cele enumerate expres de art. 3 C. com. Nefiind
menţionată în lege, întreprinderea agrară nu este faptă de comerţ şi, deci, nu intră sub
incidenţa Codului comercial.
După o altă opinie, întreprinderea agrară are caracter comercial deoarece ea
presupune organizarea sistematică a factorilor specifici. Folosirea maşinilor şi
specularea muncii altor persoane duc la pierderea caracterului accesoriu al operaţiunilor
de transformare a produselor agricole. Această activitate de transformare dobândeşte
caracter principal, iar produsele agricole în forma lor naturală rămân un accesoriu. Cât
priveşte nemenţionarea în Codul comercial a întreprinderii agrare, se arată că această
întreprindere este în realitate o întreprindere de manufactură, în sensul art. 3 pct. 9 C.
com.
În doctrina noastră a prevalat ideea, îmbrăţişată şi de jurisprudenţa din perioada
interbelică, potrivit căreia întreprinderea agrară, în ciuda folosirii cuceririlor tehnice şi a
unui grad înalt de organizare a muncii, păstrează caracter civil. În consecinţă, toate
actele juridice încheiate în cadrul acestei activităţi sunt civile, iar nu comerciale.

Societatea comercială agrară. Prin Legea nr. 36/1991 privind societăţile agricole
şi alte forme de asociere în agricultură se stabileşte că proprietarii de terenuri agricole
care beneficiază de prevederile Legii fondului funciar, nr. 18/1991, precum şi alţi
proprietari de terenuri agricole pot să-şi exploateze pământul sub forme de asociere cum
sunt: asociaţia simplă, contractul de societate reglementat de Codul civil, societatea
comercială constituită în condiţiile Legii nr. 31/1990 privind societăţile comerciale şi
societatea agricolă38.
Asociaţia simplă şi contractul de societate reglementat de Codul civil, evident, nu
au caracter comercial. Nici societatea agricolă nu are un asemenea caracter, soluţie
expres consacrată de art. 5 alin. 2 din Legea nr. 36/1991.
O problemă deosebită se pune în legătură cu societatea comercială constituită în
condiţiile Legii nr. 31/1990.
O societate comercială are, prin definiţie, un obiect comercial, adică săvârşirea
unor fapte de comerţ. Or, potrivit art. 5 C. com., actele juridice şi operaţiunile cultivatorului
pământului sunt acte civile. Prin reglementarea posibilităţii constituirii unei societăţi
comerciale pentru exploatarea terenurilor agricole, înseamnă că Legea nr. 36/1991 a
consacrat o soluţie diferită de cea a art. 5 C. com., în sensul că recunoaşte caracter
comercial actelor şi operaţiunilor de exploatare a terenurilor agricole de către o societate
comercială organizată în condiţiile Legii nr. 31/1990. Deci, exploatarea terenurilor
agricole de către o colectivitate de persoane poate avea caracter necomercial sau
comercial, în funcţie de forma juridică a societăţii (societate agricolă ori societate
comercială) în condiţiile Legii nr. 36/1991. Se poate spune că, în realitate, Legea nr.
36/1991 consacră o derogare de la regula generală, potrivit căreia caracterul comercial al
societăţii este dat de obiectul ei, în sensul recunoaşterii că societatea poate fi comercială
datorită formei sale comerciale, chiar dacă obiectul ei este civil.
În încheiere, trebuie arătat că formele de asociere din agricultură organizate ca
persoane juridice au regimul exploataţiilor agricole, dacă îndeplinesc condiţiile legii.

38
În domeniul agriculturii au luat fiinţă societăţi comerciale cu capital integral de stat, în condiţiile
Legii nr. 15/1990, prin reorganizarea fostelor întreprinderi agricole de stat. A se vedea şi
D. Clocotici, Societăţile agricole comerciale şi necomerciale, în Dreptul nr. 12/1991, p. 16-17.

20
 TESTE DE AUTOEVALUARE

1. Faptele juridice sunt manifestări de voinţă făcute:

a. de oameni;
b. cu intenţie;
c. cu intenţia de a produce efecte juridice;
d. fără intenţia de a produce efecte juridice.

2. Faptele de comerţ sunt enumerate în art.:

a. 3 C. com.;
b. 4 C. com.;
c. 2 C. com.;
d. 5 C. com.;

3. Enumerarea faptelor de comerţ este:

a. limitativă;
b. exemplificativă;
c. complexă;
d. relativă.

4. În stabilirea faptelor de comerţ, legiuitorul a avut în vedere, mai mult,

aspectul:
a. juridic;
b. financiar;
c. economic;
d. politic.

5. Faptele de comerţ se subclasifică în:

a. punitive;
b. supletive;
c. obiective;
d. multiple.

6. Faptele de comerţ se subclasifică în:

a. multilaterale;
b. plurilaterale;
c. unilaterale;
d. trilaterale.

7. Faptele de comerţ obiective se subclasifică în:

a. operaţiuni de interpunere în schimb sau circulaţie;
b. operaţiuni de expunere în schimb sau circulaţie;
c. operaţiuni de extragere din schimb sau circulaţie;
d. operaţiuni de modificare a circulaţiei bunurilor.

8. Faptele de comerţ obiective se subclasifică în:

a. operaţiuni conexe;
b. operaţiuni convergente;
c. operaţiuni divergente;
d. operaţiuni anexe.

9. Fapte de comerţ obiective care privesc organizarea şi desfăşurarea

activităţii de producţie sunt:
a. întreprinderile;
b. cecul;
c. contractul de report;
d. contractul de mandat.

21
10. Partea transmitentă din contractul de vânzare-cumpărare se numeşte:
a. transmitent;
b. dobânditor;
c. cesionar;
d. vânzător.

11. Ceea ce deosebeşte vânzarea-cumpărarea comercială de cea civilă

este:
a. obiectul;
b. subiecţii;
c. funcţia economică;
d. funcţia comercială.

12. Obiect al vânzării-cumpărării comerciale poate fi doar:

a. bunurile accesorii;
b. bunurile mobile;
c. productele;
d. mărfurile.

13. Titlurile de credit sunt:

a. produse ale muncii;
b. bunuri nepatrimoniale;
c. bunuri imobile;
d. înscrisuri.

14. Intenţia de revânzare trebuie să fie:

a. exprimată de cumpărător;
b. cunoscută de cocontractant;
c. de lungă durată;
d. relativă ca efecte.

15. Intenţia de revânzare trebuie să privească, în principal:

a. contractul;
b. vânzătorul;
c. cumpărătorul;
d. bunul cumpărat.

16. Bunul, dacă a suferit modificări:

a. poate fi revândut;
b. nu mai poate fi revândut;
c. trebuie modificat înapoi la forma iniţială;
d. trebuie înapoiat vânzătorului.

17. Obiect al circulaţiei îl poate forma şi:

a. debitul;
b. împrumutul;
c. creditul;
d. activul.

18. Operaţiunile de bancă se fac asupra sumelor de bani în:

a. numerar;
b. credit;
c. titluri negociabile
d. toate răspunsurile sunt corecte.

19. Asigurările sunt fapte de comerţ obiective;

a. de întreprindere în schimb;
b. conexe;

22
c. de tipul întreprinderilor;
d. accesorii.

20. Întreprinderile de fabrici şi manufactură au element

caracteristic:
a. transformarea materiilor prime în produse noi;
b. modificarea materiilor prime şi revânzarea lor;
c. completarea materiilor prime şi revânzarea lor;
d. niciun răspuns nu este corect.

21. Întreprinderea de spectacole publice speculează:

a. talentul actorilor;
b. curiozitatea publicului;
c. abilitatea perfomerilor;
d. toate răspunsurile sunt corecte.

22. Întreprinderile de comision au ca obiect:

a. comisionul;
b. intermedierea;
c. expunerea;
d. întrajutoararea.

23. Operaţiunile conexe sunt fapte de comerţ obiective:

a. datorită naturii lor;
b. datorită reglementării legale;
c. datorită strânsei legături cu faptele de comerţ;
d. niciun răspuns nu este corect.

24. Operaţiunile cu privire la navigaţie sunt:

a. fapte de comerţ subiective;
b. fapte de comerţ unilaterale;
c. fapte de comerţ obiective cu privire la producţie;
d. fapte de comerţ obiective cu accesorii.

25. Faptele de comerţ subiective sunt:

a. cele enumerate la art. 3 C. com.;
b. cele din art. 56. C. com.;
c. toate celelalte contracte şi obligaţiuni ale unui comerciant;
d. toate celelalte contracte şi obligaţiuni ale unui neco- merciant.

23
 COMERCIANŢII
Cuvânt introductiv

Potrivit Codului comercial român, subiecte ale raporturilor comerciale pot fi atât
comercianţii cât şi necomercianţii.
Dacă săvârşirea faptelor de comerţ are un caracter profesional, persoana în cauză
devine comerciant. Odată dobândită calitatea de comerciant toate actele şi faptele
juridice ale acestei persoane sunt prezumate a fi comerciale.
Dacă însă săvârşirea faptelor de comerţ obiective de către o persoană are un
caracter accidental, deşi raportul juridic care s-a născut este supus reglementării
comerciale, totuşi persoana care le-a săvârşit păstrează calitatea de necomerciant.
Necomercianţii pot fi persoane fizice sau juridice.

Autorii

24
 CAPITOLUL III
COMERCIANŢII

3.1. NOŢIUNEA DE COMERCIANT ŞI CATEGORIILE COMERCIANŢILOR

1. Concepţia Codului comercial român privind noţiunea de comerciant.

Potrivit Codului comercial român, subiecte ale raporturilor comerciale pot fi atât
comercianţii, cât şi necomercianţii. Într-adevăr, dreptul comercial român are la bază
sistemul obiectiv. Reglementarea sa se aplică oricărei persoane care săvârşeşte fapte de
comerţ obiective (art. 3 C. com.), indiferent dacă persoana care le săvârşeşte are sau nu
calitatea de comerciant.
Daca săvârşirea faptelor de comerţ are un caracter profesional, persoana în cauză
devine comerciant (art. 7 C. com.). Odată dobândită calitatea de comerciant, toate actele
şi faptele juridice ale acestei persoane sunt prezumate a fi comerciale (art. 4 C. com.).39
Dacă însă săvârşirea faptelor de comerţ obiective de către o persoană are caracter
accidental, deşi raportul juridic care s-a născut este supus reglementării comerciale,
totuşi persoana care le-a săvârşit păstrează calitatea de necomerciant (art. 9 C. com.).
Situaţia este aceeaşi şi în cazul în care actul încheiat este o faptă de comerţ numai
pentru una din părţile actului juridic; raportul juridic este supus reglementării dreptului
comercial, fără ca, prin aceasta, persoana pentru care actul nu este faptă de comerţ să
devină comerciant.
Cu toate că subiecte ale raporturilor comerciale pot fi atât comercianţii cât şi
necomercianţii, totuşi, în principal, activitatea comercială se realizează de către
comercianţi. De aceea, Codul comercial precizează noţiunea de comerciant şi, printr-o
serie de dispoziţii, reglementeaza statutul juridic al comercianţilor.
Ca expresie a concepţiei sale obiective, Codul comercial prevede că: “Sunt
comercianţi aceia care fac fapte de comerţ, având comerţul ca profesiune obişnuită şi
societăţile comerciale” (art. 7). Deci, au calitatea de comerciant persoanele fizice care
săvârşesc fapte de comerţ ca profesiune obişnuită (comercianţii individuali); precum şi
persoanele juridice, adică societăţile comerciale (comercianţii colectivi).
Cum se poate observa, Codul comercial defineşte comerciantul persoană fizică nu
prin apartenenţa sa la un anumit grup profesional (sistemul subiectiv), ci prin actele şi
operaţiunile, adică prin faptele de comerţ pe care le săvârşeşte cu caracter profesional. În
privinţa persoanelor juridice, Codul comercial se mulţumeşte să precizeze că au calitatea
de comerciant şi societăţile comerciale. Deci, persoanele juridice au calitatea de
comerciant dacă îmbracă forma juridică a societăţilor comerciale.

2. Categoriile de comercianţi
Potrivit art. 7 C. com., comercianţii se împart în două categorii: comercianţii
persoane fizice (comercianţii individuali) şi societăţile comerciale (comecianţii colectivi).
Acestea sunt principalele categorii de comercianţi, dar nu sunt singurele categorii. În
temeiul art. 1 alin. 2 din Legea nr. 26/1990, la acestea se adaugă regiile autonome,
organizaţiile cooperatiste şi grupurile de interes economic cu caracter comercial. O
situaţie aparte o au micii comercianţi40.
a) Comercianţii persoane fizice. Persoanele fizice au calitatea de comerciant
dacă săvârşesc fapte de comerţ cu caracter profesional.
În concepţia Codului comercial, comerciantul persoană fizică este definit nu prin
apartenenţa sa la un anumit grup profesional, ci prin actele şi operaţiunile, adică prin
faptele de comerţ pe care le săvârşeşte în mod profesional.
De remarcat că persoana fizică are calitatea de comerciant, atât în cazul când
săvârşeşte fapte de comerţ cu caracter profesional în mod independent, cât şi în cazul
când realizează această activitate în cadrul unei asociaţii familiale, în condiţiile Legii nr.
300/2004, sau al unei societăţi în participaţiune, în condiţiile art. 251. C. com.
b) Societăţile comerciale. În privinţa societăţilor comerciale, Codul comercial se
mulţumeşte să precizeze că ele au calitatea de comerciant. Într-adevăr, prin însuşi
obiectul lor comercial, societăţile comerciale sunt recunoscute în calitate de comerciant.

39
A se vedea S.D. Cărpenaru, Drept..., op. cit., p. 58-59.
40
Ibidem, p. 63-64.

25
 În concepţia Codului comercial, prin societăţile comerciale trebuie să înţelegem
atât societăţile comerciale constituite în condiţiile Legii nr. 31/1990 cât şi societăţile
comerciale cu capital de stat înfiinţate în temeiul Legii nr. 15/1990.
c) Regiile autonome. Aceste entităţi au luat fiinţă prin reorganizarea unităţilor
economice de stat, în temeiul Legii nr. 15/1990, în ramurile strategice ale economiei
naţionale.
Regiile autonome desfăşoară o activitate comparabilă cu cea a societăţilor
comerciale. Ele sunt persoane juridice şi funcţionează pe bază de gestiune economică şi
autonomie financiară.
d) Organizaţiile cooperatiste. Potrivit legilor lor organice, organizaţiile
cooperatiste desfăşoară o activitate de producere şi desfacere de mărfuri şi prestări de
servicii. Organizaţiile cooperatiste îşi desfăşoară activitatea pe baza principiilor gestiunii
economice şi beneficiază de personalitate juridică, conform Legii nr. 1/2005.
e) Micii comercianţi. Art. 34 C. com. prevede că dispoziţiile Codului comercial
privind registrele comerciale nu se aplică colportorilor, comercianţilor care fac micul trafic
ambulant, cărăuşilor sau acelor al căror comerţ nu este un act de profesiune manuală.
f) Grupurile de interes economic (G.I.E). Reprezintă o formă asociativă al cărui
scop este înlesnirea sau dezvoltarea activităţii economice a membrilor săi, precum şi
îmbunătăţirea rezultatelor activităţii respective.
Potrivit Legii nr. 161/2003 actualizată, grupul de interes economic are calitatea de
comerciant când obiectul său de activitate are caracter comercial.

3.2. CALITATEA DE COMERCIANT

I. Dobândirea calităţii de comerciant

În temeiul Codului comercial, calitatea de comerciant se dobândeşte în mod diferit,

după cum este vorba de o persoană fizică sau o societate comercială (persoana
juridică).41
Deosebirea se explică prin caracterele specifice celor două categorii de subiecte
participante la raporturile comerciale.

A. Dobândirea calităţii de comerciant de către o persoană fizică

Potrivit art. 7 C. com. “sunt comercianţi aceia care fac fapte de comerţ având
comerţul ca profesiune obişnuită”... Din textul legal rezultă că, pentru a dobândi calitatea
de comerciant, persoana fizică trebuie să îndeplinească două condiţii: să săvârşească
fapte de comerţ şi să săvârşească fapte de comerţ ca o profesiune obişnuită.
Referitor la condiţiile cerute pentru dobândirea calităţii de comerciant de către
persoana fizică, în doctrină nu există un punct de vedere unitar.
Majoritatea autorilor consideră că, alături de cele două condiţii prevăzute de art. 7
C. com., trebuie să se adauge o a treia condiţie: aceea ca faptele de comerţ să fie
săvârşite în nume propriu. Această condiţie este necesară pentru a delimita pe
comerciant de auxiliarii folosiţi de acesta în activitatea comercială.
Condiţiile cerute pentru dobândirea calităţii de comerciant
În lumina celor arătate, consideram că pentru dobândirea calităţii de comerciant
sunt necesare trei condiţii: săvârşirea de fapte de comerţ obiective; săvârşirea faptelor de
comerţ ca profesiune; săvârşirea faptelor de comerţ în nume propriu.
a) Pentru a deveni comerciant, persoana fizică trebuie să săvârşească anumite
fapte de comerţ obiective, care sunt prevăzute de art. 3 C. com. Această condiţie se
explică prin aceea că, în concepţia Codului comercial român, numai săvârşirea de fapte
de comerţ obiective conferă calitatea de comerciant, (mercatore facit mercatores). După
dobândirea calităţii de comerciant, toate actele şi faptele juridice ale comerciantului sunt
prezumate a fi comerciale (art. 4 C. com.).
b) Pentru a dobândi calitatea de comerciant nu este suficient ca o persoană să
săvârşească fapte de comerţ obiective; se cere ca săvârşirea faptelor de comerţ să aibă
caracter de profesiune. Săvârşirea faptelor de comerţ are caracter profesional când
constituie o ocupaţie, o îndeletnicire permanentă pe care o exercită o anumită persoană.

41
Ibidem, p. 62-68.

26
 c) Pentru dobândirea calităţii de comerciant este necesară o a treia condiţie, ca
săvârşirea faptelor de comerţ să se facă în nume propriu. O persoană nu devine
comerciant decât dacă săvârşeşte fapte de comerţ obiective cu caracter profesional, în
nume propriu, independent şi pe riscul său.
Această condiţie asigură delimitarea sub aspect juridic a comercian-tului de
auxiliarii folosiţi de acesta în activitatea sa, care sunt reprezentanţi ai comerciantului.
Săvârşind fapte de comerţ în nume propriu, comerciantul angajează numele şi
patrimoniul său în raporturile cu terţii. În schimb, auxiliarii, ca reprezentanţi ai
comerciantului, săvârşesc şi ei fapte de comerţ cu caracter profesional, dar în numele şi
pe seama comerciantului.
Delimitarea calităţii de comerciant de alte profesiuni îndeplinite de
persoanele fizice. Calitatea de comerciant a unei persoane fizice se cere a fi delimitată
de alte profesiuni pe care le exercită persoanele fizice. Avem în vedere pe meseriaşi, pe
cei care exercită profesii liberale şi pe agricultori.
a) Meseriaşii. Un meseriaş este o persoană care, pe baza cunoştinţelor dobândite
prin şcolarizare sau practică, execută anumite operaţiuni de prelucrare şi transformare a
obiectelor muncii sau prestează anumite servicii. Elementul caracteristic al meseriei este
munca personală calificată a meseriaşului asupra materiei ori în prestarea unor servicii.
În cazul când o persoană desfăşoară o activitate limitată la exerciţiul meseriei sale,
pe baza comenzilor clienţilor şi cu materiale acestora, activitatea este civilă (locatio
operis) şi deci supusă legii civile. Deci, în acest caz, calitatea de comerciant a
meseriaşului este exclusă.
Situaţia nu mai este la fel de simplă în cazul în care meseriaşul cumpără
materialele şi execută anumite produse pe care le vinde clienţilor, sau în cazul când
meseriaşul nu lucrează singur, ci ajutat de alte persoane.
b) Persoanele care exercită profesiuni liberale. În mod tradiţional, se admite că
persoanele care exercită profesiuni liberale nu au calitate de comerciant. Sunt avuţi în
vedere medicii, avocaţii, arhitecţii etc.
Spre deosebire de activitatea comercială, activitatea desfăşurată de aceste
persoane constă în punerea la dispoziţia celor interesaţi a cunoştinţelor şi competenţei
lor. În schimbul acestei activităţi, persoanele în cauză primesc onorarii şi deci nu
urmăresc obţinera de profit.
O caracteristică a profesiunilor liberale este ataşamentul pe care îl au clienţii faţă
de persoanele care exercită aceste profesiuni (bolnavul faţă de medic, justiţiabilul faţă de
un avocat etc.).
c) Agricultorii. Aşa cum am arătat, potrivit art. 5 C. com., nu sunt considerate fapte
de comerţ vânzările produselor pe care proprietarul sau cultivatorul le are de pe pământul
său ori pe care l-a cultivat. Întrucât vânzarea produselor agricole nu este faptă de comerţ,
ci act juridic civil, înseamnă că agriculturii nu au calitatea de comerciant.

B. Dobândirea calităţii de comerciant de către societăţile comerciale

Condiţiile de dobândire a calităţii de comerciant42. Potrivit art. 7 C. com., pe

lângă persoanele fizice, au calitatea de comerciant şi societăţile comerciale. În prezent,
trebuie să admitem că sunt avute în vedere societăţile comerciale reglementate de Legea
nr. 31/1990 republicată; societatea în nume colectiv, societatea în comandită simplă,
societatea pe acţiuni, societatea în comandită pe acţiuni şi societatea cu răspundere
limitată. Totodată, dispoziţiile legale menţionate privesc şi societăţile comerciale (societăţi
pe acţiuni şi societăţi cu răspundere limitată) constituite prin reorganizarea întreprinderilor
de stat, în temeiul Legii nr. 15/1990.
Trebuie observat că, spre deosebire de cazul persoanelor fizice, pentru care sunt
prevăzute condiţiile dobândirii calităţii de comerciant, în cazul societăţilor comerciale, art.
7 C. com. se mulţumeşte cu precizarea că ele au calitatea de comerciant, fără să arate în
ce condiţii dobândesc această calitate. Deosebirea de reglementare juridică se explică
prin specificul celor două categorii de comercianţi.
Persoana fizică dobândeşte calitatea de comerciant prin exercitarea comerţului cu
caracter profesional, pe când societatea comercială dobândeşte această calitate prin
însăşi constituirea ei (ab origine), independent de săvârşirea vreunui fapt de comerţ.

42
A se vedea S.D. Cărpenaru, Drept ..., op. cit., p. 69-70.

27
 Aşa cum s-a spus, deosebit de plastic, persoanele fizice “devin” comercianţi, în
timp de societăţile comerciale “se nasc” comercianţi.
În calitatea sa de comerciant, societatea comercială are toate obligaţiile
profesionale prevăzute de lege pentru comercianţi.
Calitatea de comerciant a altor persoane juridice. Unele probleme se pun
referitor la calitatea de comerciant a altor personaje juridice decât societăţile comerciale.
Avem în vedere: statul şi unităţile sale administrativ-teritoriale, regiile autonome,
organizaţiile cooperatiste, asociaţiile şi fundaţiile.
Statul şi unităţile sale administrativ-teritoriale. Art. 8 C. com. prevede că
“Statul, judeţul şi comuna nu pot avea calitatea de comercianţi”. Această concepţie a
Codului comercial era pe deplin justidicată la data adoptării sale, când activitatea statului
şi a unităţilor sale administrativ-teritoriale privea numai serviciile publice. De multă vreme
însă, statul a intervenit în activitatea economică, mai ales acolo unde iniţiativa particulară
s-a dovedit mai puţin fructuoasă (transporturi, poştă, telefon, telegraf etc.). Mai mult,
statul a monopolizat exploatarea unor bogăţii sau industrii. În toate aceste activităţi, statul
se manifestă ca orice agent economic, în raporturile juridice la care participă.
Regiile autonome. Potrivit art. 136 alin. 2 din Constituţie, proprietatea publică
aparţine statului sau unităţilor sale administrativ-teritoriale.
Bogăţiile de interes public ale subsolului, spaţiului aerian, apele cu potenţial
energetic valorificabil, de interes naţional, plajele, marea teritorială, resursele naturale ale
zonei economice şi ale platoului continental, precum şi alte bunuri stabilite de legea
organică, fac obiectul exclusiv al proprietăţii publice.
Bunurile proprietate publică sunt inalienabile. În condiţiile legii organice, ele pot fi
date în administrare regiilor autonome ori instituţiilor publice, pot fi concesionate sau
închiriate; de asemenea, ele pot fi date în folosinţă gratuită instituţiilor de utilitate publică.
Organizaţiile cooperatiste. Potrivit legii, organizaţiile cooperatiste desfăşoară o
activitate de producere şi desfacere de mărfuri, de prestări de servicii etc. Întrucât prin
desfăşurarea acestei activităţi se urmăreşte obţinerea de profit, această activitate are
caracter comercial. În consecinţă, organizaţiile cooperatiste au calitatea de comerciant43.
Art. 1 alin. 2 din Legea nr. 26/1990 republicată menţionează şi organizaţiile
cooperatiste în categoria comercianţilor, care au obligaţia de a se înmatricula în registrul
comerţului.
Organizaţiile cooperatiste dobândesc calitatea de comerciant de la data înfiinţării
lor în condiţiile legii.
Asociaţiile şi fundaţiile. Potrivit legii, scopul înfiinţării asociaţiilor şi fundaţiilor este
desfăşurarea unei activităţi dezinteresate (activitate culturală, sportivă, caritabilă etc.), iar
nu obţinerea unui profit. Deci, asociaţiile şi fundaţiile nu au calitatea de comerciant44.
Cu toate că nu au calitatea de comerciant, asociaţiile şi fundaţiile pot săvârşi
anumite fapte de comerţ.
Grupul de interes economic. Se constituie prin contract, încheiat în formă
autentică, denumit act constitutiv.
În termen de 15 zile de la data autentificării actului constitutiv, fondatorii sau
administratorii vor cere înmatricularea în registrul comerţului în a cărui rază teritorială îşi
va avea sediul grupul.
Pe data înmatriculării în registrul comerţului, grupul de interes economic
dobândeşte personalitate juridică. Grupul de interes economic al cărui obiect de activitate
are caracter comercial, o dată cu personalitatea juridică dobândeşte şi calitatea de
comerciant.

II. Dovada calităţii de comerciant

În cazul unui litigiu, se poate pune problema existenţei calităţii de comerciant al

uneia dintre părţile litigante. Potrivit legii, sarcina probei revine părţii care formulează
anumite pretentii (onu probandi incumbit actori). Deci, cel care invocă ori neagă calitatea
de comerciant a unei persoane fizice sau a unei societăţi comerciale trebuie să facă

43
A se vedea în acest sens Cas., S.U., dec. nr. 19/1930, în Practica judiciară în materie
comercială, vol. I, p. 128 şi Legea nr. 1/2005 privind organizarea şi funcţionarea cooperaţiei.
44
A se vedea S.D. Cărpenaru, Drept...., op. cit., p. 71-72.

28
dovada. O atare dovadă se poate face cu orice mijloace de probă admise de legea
comercială (art. 46 C. com.).
Dovada calităţii de comerciant se face în condiţii diferite, după cum este vorba de o
persoană fizică ori de o societate comercială.

Dovada calităţii de comerciant a unei persoane fizice. În cazul unei persoane

fizice, întrucât calitatea de comerciant se dobândeşte prin săvârşirea faptelor de comerţ
obiective cu caracter profesional, înseamnă că această calitate se poate proba numai
prin prezentarea unor dovezi din care să rezulte că persoana în cauză a săvârşit efectiv
una sau mai multe fapte de comerţ prevăzute de art. 3 C. com. ca o profesiune obişnuită
şi în nume propriu. Deci, calitatea de comerciant nu se consideră probată cu dovezi
privind existenţa autorizaţiei administrative de exercitare a comerţului, înmatricularea în
registrul comerţului, titulatura de comerciant folosită în anumite înscrisuri, dobândirea
unui fond de comerţ, plata unor impozite pe profit etc. Toate aceste elemente sunt simple
prezumţii, care pot fi combătute cu proba contrară. Ele ar putea fi folosite numai
împreună cu alte mijloace de probă din care rezultă exerciţiul efectiv al comerţului de
către persoana în cauză.
Deoarece proba calităţii de comerciant este o chestiune de fapt, o hotărâre
judecătorească prin care se constată această calitate are efect relativ, neputând fi
invocată în alt litigiu.

Dovada calităţii de comerciant a societăţii comerciale. În cazul societăţii

comerciale, calitatea de comerciant se dobândeşte prin însăşi constituirea societăţii.
Deci, calitatea de comerciant a societăţii comerciale se poate proba prin dovedirea
constituirii societăţii în condiţiile prevăzute de lege. Un mijloc de dovadă care ar putea fi
folosit este copia certificată de pe înregistrarea în registrul comerţului a societăţii
comerciale (art. 4 din Legea nr. 26/1990 republicată).
În cazul regiei autonome şi organizaţiei cooperatiste, calitatea de comerciant se
poate proba, în mod asemănător, prin dovedirea înfiinţării lor în condiţiile stabilite de lege,
putându-se folosi copia certificată de pe înmatricularea în registrul comerţului.

III. Încetarea calităţii de comeciant

Asa cum calitatea de comerciant se dobândeşte, ea se şi pierde ori încetează în

anumite condiţii.
Şi în privinţa încetării calităţii de comerciant, trebuie să se ţină seama de condiţiile
în care această calitate este dobândita.

Încetarea calităţii de comerciant a persoanei fizice45. În cazul persoanei fizice,

de vreme ce calitatea se dobândeşte prin săvârşirea unor fapte de comerţ obiective cu
caracter profesional, înseamnă că persoana în cauză încetează să mai aibă calitatea de
comerciant în momentul în care nu mai săvârşeşte fapte de comerţ ca profesiune.

Încetarea calităţii de comerciant a societăţii comerciale. În cazul societăţii

comerciale, întrucât dobândirea calităţii de comerciant este legată de însăşi constituirea
societăţii comerciale ca persoană juridică, înseamnă că această calitate se pierde în
momentul când societatea încetează să mai existe ca persoană juridică.
Societatea comercială îşi încetează existenţa prin dizolvare şi lichidare. Potrivit
legii, dizolvarea poate avea loc prin trecerea termenului stabilit pentru durata societăţii,
imposibilitatea realizării obiectului societăţii sau realizarea acestuia, hotărârea adunării
generale, faliment (art. 227 din Legea nr. 31/1990 republicată).
Trebuie arătat că, potrivit legii, dizolvarea societăţii nu atrage după sine pierderea
autonomă a personalitătii juridice a societăţii.
Într-o atare situaţie, societatea nu mai poate face operaţiuni comerciale noi, dar
poate face operaţiunile necesare lichidării. Aceasta înseamnă că, practic, personalitatea
juridică a societăţii încetează odată cu ultima operaţiune de lichidare.

45
Ibidem, p. 73.

29
 3.3. CONDIŢIILE DE EXERCITARE A ACTIVITĂŢII COMERCIALE

1. Principiul libertăţii comerţului

Caracterizare generală. Constituţia din 1991, republicată în 2003, stabileşte că
economia României este o economie de piaţă, bazată pe libera iniţiativă şi concurenţă46.
Deci, economia ţării se bazează pe proprietatea privată şi se dezvoltă prin acţiunea legii
cererii şi a ofertei. În aceste condiţii de organizare a economiei, statul este obligat să
asigure libertatea comerţului, protecţia concurenţei loiale, crearea cadrului favorabil
pentru valorificarea tuturor factorilor de producţie (art. 135).
Statornicind că dreptul la muncă nu poate fi îngrădit, Constituţia dispune că
alegerea profesiei este liberă (art. 41), iar exerciţiul acestei libertăţi poate fi restrâns
„numai prin lege şi numai dacă se impune, după caz, pentru apărarea siguranţei
naţionale, a ordinii, a sănătăţii ori a moralei publice, a drepturilor şi libertăţilor
cetăţenilor”... (art. 53).
Dacă alegerea profesiei este liberă, înseamnă că orice persoană are libertatea să
exercite o profesie comercială, în funcţie de dorinţele şi interesele sale. Accesul liber la
profesiunile comerciale cunoaşte anumite limite, stabilite de lege, care au un fundament
diferit.
Astfel, legea stabileşte anumite condiţii speciale privind capacitatea persoanei
fizice de a desfăşura o activitate comercială. Prin lege sunt instituite unele incapacităţi,
care sunt menite să protejeze anumite persoane, punându-le la adăpost de consecinţele
grave ale unei profesiuni comerciale.
Apoi, legea stabileşte anumite incompatibilităţi, decăderi şi interdicţii din dreptul de
a face comerţ, precum şi anumite autorizaţii pentru a putea desfăşura o activitate
comercială. Ele au ca scop protecţia interesului general, adică respectarea ordinii publice
şi a bunelor moravuri.

2. Capacitatea persoanei fizice cerută pentru a fi comerciant

Precizări prealabile. Cu privire la capacitate, trebuie făcută distincţie între
capacitatea persoanei fizice de a face acte de comerţ izolate şi capacitatea cerută pentru
a fi comerciant.
Codul comercial nu cuprinde dispoziţii speciale privind capacitatea de a face acte
de comerţ izolate. în consecinţă, pentru încheierea acestor acte se cer a fi îndeplinite
condiţiile generale ale dreptului civil referitoare la încheierea actelor juridice.
În privinţa capacităţii cerute pentru a fi comerciant, Codul comercial cuprinde unele
dispoziţii speciale privitoare la minor şi femeia căsătorită (art. 10-21). Aceste dispoziţii
trebuie să fie interpretate în lumina dispoziţiilor legale actuale privind capacitatea
persoanelor fizice de a încheia actele juridice47.
Capacitatea. În temeiul dispoziţiilor Codului comercial şi ale Decretului nr. 31/1954
privind persoanele fizice şi juridice, o persoană fizică are capacitatea de a fi comerciant
dacă are capacitate deplină de exerciţiu.48 Având o asemenea capacitate, persoana fizică
poate să-şi exercite drepturile şi să-şi asume obligaţii săvârşind acte juridice.
Concluzia este în concordanţă cu concepţia Codului comercial. Într-adevăr, art.
10 C. com. (în prezent abrogat) stabilea vârsta minimă de 18 ani pentru recunoaşterea
capacităţii de a fi comerciant unui minor emancipat.49
Incapacităţile. Având în vedere aceleaşi dispoziţii ale Codului comercial şi ale
Decretului nr. 31/1954, nu au capacitatea de a fi comerciant: minorul şi persoana pusă
sub interdicţie.
Întrucât aceste persoane sunt lovite de incapacitate, ele nu pot dobândi calitatea
de comerciant, chiar dacă săvârşesc fapte de comerţ, în condiţiile art. 7 C. com.
a) Minorul. Nu are capacitatea de a fi comerciant persoana care are condiţia
juridică de minor.

46
Ibidem, p. 74-79.
47
Dispoziţiile art. 10-12. C. com. privind capacitatea minorului emancipat au fost abrogate prin
art. V din Decretul nr. 185/1949, iar dispoziţiile art. 15 şi 16 C. com. privind incapacitatea femeii
căsătorite au fost abrogate prin Legea din 20 aprilie 1932 privitoare la ridicarea incapacităţii civile a
femeii măritate.
48
Capacitatea deplină de exerciţiu începe de la data când persoana devine majoră, adică la
împlinirea vârstei de 18 ani (art. 8 din Decretul nr. 31/1954).
49
A se vedea I.N. Finţescu, op. cit., vol. I, p. 80.

30
 Incapacitatea de a fi comerciant priveşte pe orice minor. Deci, ea se referă nu
numai la minorul sub 14 ani, care este lipsit de capacitate de exerciţiu, ci şi la minorul
care a împlinit această vârstă, care are capacitate de exerciţiu restrânsă,
O problemă se poate pune în legătură cu capacitatea de a fi comerciant a
minorului care a împlinit vârsta de 16 ani. S-ar putea discuta dacă nu ar trebui să i se
recunoască acestui minor capacitatea de a fi comerciant, de vreme ce, potrivit art. 10 din
Decretul nr. 31/1954, minorul de 16 ani poate să încheie contractul de muncă ori să intre
într-o organizaţie cooperatistă, fără a avea nevoie de încuviinţarea părinţilor sau a
tutorelui.
Cu toate că legea recunoaşte acestui minor capacitatea de a încheia actele
menţionate, fără încuviinţarea ocrotitorului legal, considerăm că dispoziţiile citate nu pot
justifica recunoaşterea capacităţii de a fi comerciant unui minor care a împlinit vârsta de
16 ani.
Concluzia se bazează, în primul rând, pe deosebirile care există între condiţia
juridică a salariatului sau a membrului organizaţiei cooperatiste şi cea a comerciantului.
Salariatul ori membrul organizaţiei cooperatiste se află într-un raport de subordonare şi
are drepturile şi obligaţiile rezultate din raportul de muncă, pe când comerciantul îşi
asumă personal obligaţii prin actele juridice pe care le încheie, cu consecinţe grave
pentru patrimoniul său, inclusiv aplicarea procedurii falimentului în cazul insolvenţei.
Soluţia se întemeiază, în al doilea rând, pe dispoziţiile art 10 C. com. (în prezent
abrogate), care, pentru recunoaşterea capacităţii de a fi comerciant unui minor cereau,
pe lângă condiţiile emancipării şi autorizării, şi condiţia ca minorul să fi împlinit 18 ani.
Deci, în concepţia Codului comercial, vârsta minimă pentru recunoaşterea capacităţii de
a fi comerciant era de 18 ani.
Cu toate că, în perioada actuală, aptitudinile şi cunoştinţele tinerilor sunt
superioare, comparativ cu epoca adoptării Codului comercial, totuşi considerăm că
incapacitatea de a fi comerciant a minorului, indiferent de vârstă, continuă să-şi păstreze
valenţele sale de mijloc de protecţie a minorului.
O problemă se pune în legătură cu capacitatea femeii minore căsătorite. Într-
adevăr, potrivit legii, femeia se poate căsători la împlinirea vârstei de 16 ani şi, cu
dispensă, la împlinirea vârstei de 15 ani. Prin căsătorie, femeia minoră dobândeşte
capacitate deplină de exerciţiu (art. 8 alin. 3 din Decretul nr. 31/1954).
Cu toate că, prin căsătorie, femeia minoră dobândeşte deplina capacitate de
exerciţiu socotim că ea nu poate avea capacitatea de a fi comerciant, până la împlinirea
vârstei de 18 ani.
Aşa cum s-a arătat50, recunoaşterea deplinei capacităţi de exerciţiu minorei
căsătorite se întemeiază pe principiul egalităţii care trebuie să existe între soţi în timpul
căsătoriei. Această raţiune a legii nu este cu nimic încălcată, sub aspectul care se
discută, deoarece, aşa cum am arătat, nici bărbatul nu are capacitatea de a fi comerciant
înainte de împlinirea vârstei de 18 ani.
Trebuie arătat că şi în trecut, femeia minoră era emancipată de drept, prin efectul
căsătoriei. Dar, legea a considerat că emanciparea pe această cale nu reprezintă o
garanţie suficientă pentru exercitarea comerţului cu titlul profesional. De aceea, art. 10 C.
com., stabilind condiţiile cerute pentru recunoaşterea capacităţii de a fi comerciant unui
minor, a prevăzut nu numai condiţia ca minorul să fie emancipat, ci şi o altă condiţie,
distinctă, ca minorul, indiferent de sex, să aibă 18 ani împliniţi. Această din urmă condiţie
are în vedere tocmai pe minora căsătorită, deoarece minorul necăsătorit putea fi
emancipat numai la împlinirea vârstei de 18 ani51.
În concepţia Codului comercial, incapacitatea minorului priveşte începerea unui
comerţ. Minorul nu are capacitatea de a începe un comerţ. Legea permite însă
continuarea comerţului în numele minorului. Se au în vedere acele cazuri în care s-ar afla
minorul, de a fi titularul unui fond de comerţ dobândit pe cale succesorală. În măsura în
care, în asemenea cazuri, comerţul ar fi profitabil, continuarea comerţului în numele
minorului constituie un mijloc de ocrotire al acestuia. De aceea, art. 13 C. com. prevede
posibilitatea continuării comerţului în numele minorului, prin intermediul părinţilor sau,
după caz, al tutorelui.

50
A se vedea C. Stătescu, Drept civil, Ed. Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1970, p. 226.
51
A se vedea I.L. Georgescu, op. cit, vol. I, p. 451-452.

31
 Continuarea comerţului în numele minorului se face cu autorizaţia instanţei, care
trebuie publicată în Monitorul Oficial şi înregistrată în registrul comerţului (art. 21 lit. h, din
Legea nr. 26/1990 republicată).
Persoana împuternicită să continue comerţul în numele minorului poate săvârşi
toate actele necesare exercitării comerţului. Sunt excluse, desigur, actele care ar
contraveni scopului continuării comerţului; de exemplu, vânzarea fondului de comerţ.
Întrucât comerţul este continuat în numele minorului, doctrina a decis că, prin
săvârşirea faptelor de comerţ, minorul dobândeşte calitatea de comerciant, iar nu
părintele sau tutorele, în consecinţă, în cazul insolvenţei, minorul va fi supus procedurii
reorganizării judiciare şi a falimentului. Dar, sancţiunile penale pentru infracţiunile
săvârşite în cursul procedurii se aplică reprezentantului, deoarece ele privesc persoana
care a comis infracţiunea52.
b) Persoana pusă sub interdicţie. Potrivit art. 14 C. com., persoana pusă sub
interdicţie nu poate fi comerciant şi nici continua comerţul.
Neavând discernământ, din cauza alienaţiei ori debilităţii mintale, persoana în
cauză este pusă sub interdicţie. În consecinţă, ea nu va mai putea încheia acte juridice,
inclusiv actele juridice pe care le reclamă activitatea comercială. Legea interzice acestei
persoane să înceapă ori să continue un comerţ.
De vreme ce legea interzice şi continuarea comerţului, înseamnă că, în cazul în
care persoana pusă sub interdicţie ar dobândi pe cale succesorală un fond de comerţ,
părintele ori tutorele nu ar putea continua comerţul în numele interzisului. În consecinţă,
fondul de comerţ aparţinând interzisului va fi supus lichidării. Soluţia legii se explică prin
aceea că interzisul este o persoană care este lovită de o infirmitate iremediabilă, lipsită
de speranţa de a putea desfăşura o activitate comercială.
Trebuie arătat că art. 14 C. com. mai prevede că nu poate fi comerciant şi nici
continua comerţul „cel pus sub consiliu judiciar”.
Această incapacitate privea pe risipitor (prodigul) care, odată pus sub consiliu
judiciar, era lipsit de capacitatea de a încheia acte juridice53. Instituţia punerii sub
consiliu judiciar a fost suprimată, prin abrogarea art. 445 şi 458-460 C. civ., în temeiul art.
49 din Decretul nr. 32/1954 pentru punerea în aplicare a Codului familiei şi a Decretului
privitor la persoanele fizice şi persoanele juridice.
Unele, precizări sunt necesare cu privire la capacitatea de a fi comerciant a
persoanei puse sub curatelă.
Potrivit art. 152 C. fam., curatelă se poate institui dacă, din cauza bătrâneţii, a bolii
sau a unei infirmităţi fizice, o persoană, deşi capabilă, nu poate să-şi administreze
bunurile sau să-şi apere interesele în condiţii mulţumitoare şi, din motive temeinice, nu-şi
poate numi un reprezentant. De asemenea, se poate institui curatelă dacă, din cauza
bolii sau din alte motive, o persoană, deşi capabilă, nu poate, nici personal, nici prin
reprezentant, să ia măsurile necesare în cazurile a căror rezolvare nu suferă o amânare.
Instituirea curatelei constă în numirea de către autoritatea tutelară a unei persoane
în calitate de curator, cu sarcina de a reprezenta interesele persoanei în cauză.
În cazurile în care se instituie curatela, se aplică regulile de Ia mandat. Autoritatea
tutelară poate da instrucţiuni curatorului în locul celui reprezentat, în toate cazurile în care
acesta din urmă nu este în măsură să o facă (art. 155 C. fam.).
Aşa cum rezultă din art. 153 C. fam., prin instituirea curatelei, în cazurile
menţionate, nu se aduce nici o atingere capacităţii celui pe care curatorul îl reprezintă.
Aceasta înseamnă că, strict juridic, persoana pusă sub curatelă nu este lipsită de
capacitatea de a fi comerciant. Deşi, teoretic, persoana pusă sub curatelă poate să
înceapă ori să continue un comerţ, practic, exercitarea comerţului este dificilă, deoarece
implică asistenţa permanentă a curatorului, ceea ce nu este de natură să satisfacă
exigenţele profesiunii de comerciant.
În lumina celor arătate, punerea sub curatelă a unei persoane, în condiţiile art. 152
C. fam., ne apare, dacă nu de lege lata, cel puţin de lege ferenda, ca o incapacitate de a
fi comerciant.

52
A se vedea: I.N. Finţescu, op. cit, vol. I,p. 86; I.L. Georgescu, op. cit., vol. I, p. 467.
53
A se vedea C. Hamangiu, I. Rosetti-Bălănescu, AI. Băicoianu, Tratat de drept civil, vol. I,
Ed. Naţională, Bucureşti, 1928, p. 773 şi urm.

32
 3. Restricţiile privind exercitarea activităţii comerciale
Incompatibilităţile. Activitatea comercială are, prin definiţie, un caracter
speculativ, în sensul că ea urmăreşte obţinerea unui profit. Acest caracter face ca
activitatea comercială să nu poată fi exercitată de persoanele care au anumite funcţii sau
profesii legate de interesele generale ale societăţii. Existând o incompatibilitate de
interese, legea interzice persoanelor care au asemenea funcţii sau profesii să exercite
comerţul cu caracter profesional. Scopul urmărit prin instituirea acestor incompatibilităţi
este să asigure demnitatea şi prestigiul funcţiei sau profesiei în cauză.
Constituţia României prevede că funcţia de judecător este incompatibilă cu orice
altă funcţie publică sau privată, cu excepţia funcţiilor didactice din învăţământul superior
(art. 125 alin. 3). O prevedere identică există şi în privinţa procurorilor (art. 132 alin. 2) şi
judecătorilor Curţii Constituţionale (art. 144). Din generalitatea dispoziţiilor constituţionale
rezultă că persoanele care au funcţiile de judecător, procuror sau judecător al Curţii
Constituţionale nu pot exercita profesiunea de comerciant.
Potrivit Legii nr. 161/2003, calitatea de deputat, senator, membru al guvernului, de
ales local şi funcţionar public este incompatibilă cu calitatea de comerciant persoană
fizică.
Prin Legea nr. 188/1999 republicată54 sunt stabilite anumite incompatibilităţi pentru
funcţionarii publici, dezvoltate în statutele profesionale.
Astfel, funcţionarii nu pot deţine funcţii în regiile autonome, societăţile comerciale
ori în alte unităţi cu scop lucrativ.
Tot astfel, funcţionarii publici nu pot exercita Ia societăţi comerciale cu capital
privat activităţi cu scop lucrativ care au legătură cu atribuţiile ce le revin din funcţiile
publice pe care le deţin şi nu pot fi mandatari ai unor persoane în ceea ce priveşte
efectuarea unor acte în legătură cu funcţia publică pe care o îndeplinesc.
Trebuie observat că, reglementând incompatibilităţile, legea nu prevede existenţa
unei incompatibilităţi între calitatea de funcţionar public şi calitatea de comerciant.
Considerăm că incompatibilităţile reglementate de lege impun recunoaşterea şi a unei
atare incompatibilităţi. Cât timp o persoană are calitatea de funcţionar public, ea nu poate
desfăşura o activitate comercială în calitate de comerciant. Soluţia este impusă de
necesitatea protejării prestigiului funcţiei publice.
În virtutea aceloraşi considerente nu pot exercita profesiunea de comerciant ofiţerii
şi diplomaţii.
În mod tradiţional, se consideră că incompatibilitatea de a fi comerciant există şi în
privinţa celor care exercită profesii liberale (avocaţii, notarii publici, medicii, arhitecţii etc),
Trebuie observat, însă că în actele normative recente, problema este reglementată mai
nuanţat.
Astfel, exercitarea profesiei de avocat este incompatibilă cu „exercitarea
nemijlocită de fapte materiale de comerţ” (art. 12 lit. c din Legea nr. 51/1995 pentru
organizarea şi exercitarea profesiei de avocat). Deci, avocatul poate avea calitatea de
comerciant cu excluderea săvârşirii nemijlocite a unor fapte materiale de comerţ.
Apoi, exercitarea profesiei de notar public este incompatibilă cu „desfăşurarea unor
activităţi comerciale, direct sau prin persoane interpuse” (art. 35 lit. b din Legea nr.
36/1995 a notarilor publici şi a activităţii notariale). Din aceste dispoziţii legale rezultă că
profesia de notar public este incompatibilă, în toate cazurile, cu calitatea de comerciant.
În sfârşit, exercitarea profesiei de medic este incompatibilă cu calitatea de
comerciant (art. 14 lit. b din Legea nr. 306/2004 pentru exercitarea profesiei de medic).
Având în vedere raţiunile incompatibilităţilor instituite de lege, sancţiunea încălcării
lor nu poate fi decât profesională şi disciplinară. Persoana care nu respectă dispoziţiile
legate privind incompatibilitatea şi exercită o profesiune comercială urmează să fie
destituită din funcţia ce deţine ori, după caz, să fie exclusă din organizaţia profesională
din care face parte.

3.4. OBLIGAŢIILE PROFESIONALE ALE COMERCIANŢILOR

1. Noţiuni generale
Exercitarea unei activităţi comerciale impune existenţa unor condiţii care să
asigure cadrul corespunzător. În acest scop, legea instituie anumite obligaţii în sarcina

54
M. Of. nr. 25/22.03.2004.

33
acelora care desfăşoară activitatea comercială ca profesiune, adică a comercianţilor55.
Întrucât aceste obligatii sunt strâns legate de exercitarea profesiunii comerciale, ele sunt
denumite obligaţii profesionale ale comercianţilor.
Prin instituirea obligaţiilor profesionale ale comercianţilor se urmăreşte apărarea
intereselor publice, în special, a creditului comercial, dar şi protejarea intereselor terţilor şi
ale comercianţilor înşişi.
Astfel, comercianţii au obligaţia să îndeplinească anumite formalităti de publicitate
în vederea aducerii la cunoştinţa celor interesaţi a existenţei unui nou comerciant,
precum şi a unor acte şi fapte din activitatea comercianţilor. Această obligaţie a
comercianţilor se realizează, în principal, prin publicitatea în registrul comerţului.
Apoi, pentru a asigura o bună organizare şi desfăşurare a activităţii comerciale, ca
şi pentru a avea în permanenţă o oglindă a întregii activităţi desfăşurate, precum şi un
control asupra acesteia, comercianţii sunt obligaţi să ţină anumite registre comerciale sau
de contabilitate, cu respectarea cerinţelor legii.
În sfârşit, desfăşurarea activitătii comerciale în condiţii normale impune obligaţia
pentru fiecare comerciant să acţioneze pentru atragerea clientelei, în limitele unei
concurenţe loiale.

2. Publicitatea prin Registrul Comerţului

A. Rolul publicităţii prin registrul comerţului

Publicitatea prin registrul comerţului este reglementată prin Legea nr. 26/1990
republicată privind registrul comerţului. Potrivit reglementării legale, comercianţii sunt
obligaţi să se înmatriculeze în registrul comerţului şi totodată, să ceară înscrierea în
acelaşi registru a unor menţiuni privind actele şi faptele prevăzute de lege.
Înregistrările impuse de lege au drept scop să asigure, prin intermediul registrului
comerţului, o evidenţă privind existenţa şi activitatea comercian-ţilor. Această evidenţă are
un caracter strict profesional şi este organizată pentru ocrotirea intereselor generale ale
societăţii, ale terţelor persoane şi intereselor comercianţilor înşişi. Importanţa şi implicaţiile
economice şi sociale pe care le are activitatea comercială impune instituirea unui cadru
juridic corespunzător care să asigure buna desfăşurare a acestei activităţi.
Pentru terţele persoane care ar dori să stabilească raporturi de afaceri cu un
anumit comerciant, registrul comerţului reprezintă o sursă de informaţii sigure asupra
bonităţii comerciantului respectiv.
Prin înmatricularea şi înscrierea în registrul comerţului a menţiunilor prevăzute de
lege se asigură opozabilitatea acestora faţă de terţi. Sub acest aspect registrul comerţului
reprezintă instrumentul publicităţii legale a activităţii comerciale.
Pentru comercianţi, datele privitoare la ei, cuprinse în registrul comerţului, pot juca
un anumit rol în atragerea clientelei. Totodata, prin înregistrările operate în registrul
comerţului se asigură protecţia firmei comerciale, a emblemei şi al altor drepturi ale
comerciantului cuprinse în fondul de comerţ.

B. Registrul comerţului - instrument de evidenţă şi publicitate a

comercianţilor

Obligaţia de înregistrare. Potrivit art. 1 din Legea nr. 26/1990 republicată,

comercianţii au obligaţia ca, înainte de începerea comerţului să ceară înmatricularera în
registrul comerţului, iar în cursul exercitării şi la încetarea comertului să solicite înscrierea
în acelaşi registru a menţiunilor privind actele şi faptele ce se cer a fi înregistrate56.
Totodată comercianţii au obligaţia de a depune la oficiul registrului situaţiile
financiare anuale precum şi alte acte prevăzute de lege.
În sensul Normelor metodologice57, termenul înregistrare include înmatricularea
comerciantului şi înscrierea de menţiuni în registrul comerţului, precum şi alte operaţiuni
care, potrivit legii se menţionează în acelaşi registru.

55
A se vedea S.D. Cărpenaru, Drept ..., op. cit., p. 88-89.
56
Conform prevederilor din Legea nr. 26/1990 privind registrul comerţului şi din Legea nr. 31/1990
republicată privind societăţile comerciale sau din alte legi speciale.
57
A se vedea Elena Cârcei, “Drept Comercial român”, Editura All Beck, Bucureşti, 2000, p. 30-32.

34
 Conform legii, comercianţii care au obligaţia de înregistrare sunt persoanele fizice
care exercită în mod obişnuit acte de comerţ, societăţile comerciale, regiile autonome,
organizaţiile cooperatiste şi grupurile de interes economic cu caracter comercial.
Înregistrările se efectuează la Oficiul registrului comerţului din reşedinţa de judeţ
sau din municipiul Bucureşti în care comercianţii îşi au domiciliul sau, după caz, sediul.
Dispoziţiile legii care instituie obligaţia de înregistrare nu se aplică meseriaşilor şi
ţăranilor care îşi desfac produsele din gospodăria proprie.

C. Organizarea registrului comerţului

Registrul comerţului se ţine de către Oficiul Naţional al Registrului Comerţului,

organizat ca instituţie cu autogestiune în cadrul Ministerului Justiţiei O.U.G. nr. 129/2002.
Registrul comerţului se ţine în sistem computerizat şi este format din:
- registru computerizat pentru înregistrarea comercianţilor persoane fizice şi a
asociaţiilor familiale;
- registru computerizat pentru înregistrarea comercianţilor persoane juridice
(societăţi comerciale, organizaţii cooperatiste, regii autonome, sucursale, grupuri de
interes economic cu caracter comercial).
Acest registru se ţine pe fiecare an calendaristic. Comerciantul înregistrat va purta
un număr de ordine, începând cu nr. 1 în fiecare an.
Registrele computerizate se gestionează de către administratorul bazei de date.
Acesta împreună cu directorul Oficiului au răspunderea corectitudinii, calităţii şi securităţii
datelor.
Pentru fiecare comerciant se va constitui şi un dosar care va conţine cererile
depuse la Oficiul registrului comerţului precum şi actele doveditoare în susţinerea
cererilor.
Înregistrarea în registrul comerţului a actelor şi faptelor prevăzute de lege se face,
după caz, la solicitarera comerciantului sau a oricăror persoane interesate ori din oficiu,
prin completarea formularelor tipizate ale Oficiului registrului comerţului (art. 7 din
Normele metodologice publicate în M. Of. nr. 773 din 21 aprilie 1998).
Cererile se întocmesc şi se semnează de titular sau, după caz, de împuternicitul
acestuia cu procură specială şi autentică.

D. Efectuarea şi controlul operaţiunilor registrului comerţului

Înregistrările în registrul comerţului se fac pe baza unei încheieri a judecătorului

delegat, sau, după caz, a unei hotărâri judecătoreşti definitive.
Pentru realizarea acestui fapt se instituie prin lege obligaţia pentru instanţele
judecătoreşti de a trimite oficiului registrului comerţului în termen de 15 zile de la data
când au rămas irevocabile, copii legalizate de pe dispozitivul hotărârilor şi de pe
încheierile ce se referă la acte şi menţiuni a căror înregistrare este cerută de lege.
Potrivit art. 37 din Legea nr. 31/1990 republicată, controlul legalităţii actelor şi
faptelor care, conform legii, se înregistrează în registrul comerţului se exercită de justiţie,
printr-un judecător, delegat de preşedintele tribunalului la începutul fiecărui an
calendaristic.
Judecătorul delegat va controla operaţiunile registrului comerţului cel puţin o dată
pe lună.
Acest fapt nu exonerează de răspundere personalul oficiului care conduce şi
execută operaţiunile registrului comerţului pentru conformitatea cu legea a datelor
înscrise.
Lucrările de grefă, secretariat şi arhivă ale judecătorului delegat se asigură de
către personalul registrului comerţului.
Hotărârile judecătoreşti definitive, încheierile judecătorului delegat prin care se
dispune o înregistrare în registru sunt executorii pentru personalul oficiului care conduce
activitatea de înregistrare.
Operarea înregistrărilor în registrul comerţului se face, după caz, la următoarele
termene:
- în termen de 24 ore de la data pronunţării încheierii judecătorului delegat de
autorizare a înmatriculării (art. 26 alin. 2 din Legea nr. 26/1990 republicată cu modificările
ulterioare);

35
 - în termen de 24 ore de la data încheierii judecătorului delegat (art. 26 alin. 2
din Legea nr. 26/1990 republicată cu modificările ulterioare);
- la expirarea termenului pentru exercitarea dreptului de opoziţie, dacă nu s-a făcut
opoziţie;
- în termen de 15 zile de la data la care hotărârea judecătorească de soluţionare a
recursului sau a opoziţiei a devenit irevocabilă;
- în termen de cel mult 15 zile de la data primirii copiei legalizate de pe dispozitivul
hotărârii definitive, pentru faptele menţionate de lege (art. 21 lit. e, f, g din Legea nr.
26/1990 republicată), precum şi pentru alte hotărâri definitive care dispun înregistrarea lor
în registrul comerţului.
Potrivit art. 25 din Legea nr. 26/1990 republicată, oricine se consideră prejudiciat
prin înmatriculare sau printr-o menţiune din registrul comerţului are dreptul să ceară
radierea ei după procedura instituită de acest text de lege.

E. Efectele înregistrării în registrul comerţului

Înregistrările în registrul comerţului au ca efect asigurarea publicităţii şi a

opozabilităţii lor faţă de terţi58.
Conform art. 4 alin. 1 din Legea nr. 26/1990 republicată, registrul comerţului este
public. Oficiul registrului comerţului este obligat să elibereze, pe cheltuiala persoanei care
a solicitat copii certificate conform cu originalul, certificate constatatoare că un anumit act
sau fapt este înregistrat.
Solicitarea şi eliberarea acestor acte se poate face şi prin corespondenţă.
Înmatriculările şi menţiunile sunt opozabile terţilor de la data efectuării lor în
registrul comerţului. Data înregistrării este data la care înregistrarea a fost efectiv operată
în registru, la termenele mai sus menţionate.
Persoana care are obligaţia de a cere o înregistrare nu poate opune terţilor actele
ori faptele neînregistrate, în afară de cazul în care face dovada că ele erau cunoscute de
aceştia.
Legea instituie pentru comerciantul înregistrat în registrul comerţului obligaţia de a
menţiona pe facturi, scrisori, oferte, comenzi, prospecte şi pe orice alte documente
întrebuinţate în comerţ, numărul de înregistrare în registrul comerţului şi anul înregistrării.
Nerespectarea acestor obligaţiiv atrage, în condiţiile legii, aplicarea unei sancţiuni
(amenzi) civile.

3. Noţiuni generale de contabilitate a activităţii comerciale

O a doua obligaţie profesională a comercianţilor este aceea de organizare şi
conducere a contabilităţii în partida dublă şi de întocmire a situaţiilor financiare anuale,
conform Legii nr. 82/1991 - legea contabilităţii.
Astfel art. 1 alin. 1 din Legea nr. 82/1991 republicată dispune: societăţile
comerciale, societăţile/companiile naţionale, regiile autonome, institutele naţionale de
cercetare-dezvoltare, societăţile cooperatiste şi celelalte persoane juridice au obligaţia să
organizeze şi să conducă contabilitatea proprie, respectiv contabilitatea financiară,
potrivit prezentei legi, şi contabilitatea de gestiune adaptată la specificul activităţii.

A. Organizarea şi conducerea contabilităţii

1. Principii generale. Răspunderea pentru organizarea şi ţinerea contabilităţii

potrivit legii, revine persoanei care are obligaţia gestionării patrimoniului59.
Contabilitatea trebuie condusă în partidă dublă, înregistrările în contabilitate
efectuându-se cronologic, potrivit planurilor de conturi şi normelor emise de Ministerul
Finanţelor. Ca urmare a dublei înregistrări, pentru cunoaşterea situaţiei financiare, se
face diferenţa între cele două partide: debit şi credit şi se obţine soldul.
Fiecare operaţiune patrimonială este supusă unei duble înregistrări: la activ şi
pasiv, reprezentată într-un cont în registru. Cu cât activitatea comercială este mai
complexă, cu atât numărul de conturi este mai mare. Planul de conturi general cuprinde
opt clase, fiecare clasă conţinând subdiviziuni de conturi. Cele două clase sunt; clasa 1:

58
Ibidem, p. 32.
59
Ibidem, p. 33.

36
conturi de capital; clasa a 2-a: conturi de imobilizări; clasa a 3-a: conturi de stocuri şi
producţie în curs de execuţie; clasa a 4-a: conturi de terţi; clasa a 5-a: conturi de
trezorerie; clasa a 6-a: conturi de cheltuieli; clasa a 7-a: conturi de venituri şi clasa a 8-a:
conturi speciale.
Contabilitatea se ţine în limba română şi în monedă naţională. Contabilitatea
operaţiunilor efectuate în valută se ţine atât în monedă naţională, cât şi în valută.
Înregistrarea în contabilitate a bunurilor mobile şi imobile se face la valoarea de
achiziţie, de producţie sau la preţul pieţei, după caz. Creanţele şi datoriile se
înregistrează în contabilitate la valoarea lor nominală.
La baza înregistrărilor în contabilitate stau înscrisurile care consemnează
operaţiunile comerciale şi care au calitate de documente justificative: aceste documente
angajează răspunderea persoanelor care le-au întocmit, vizat şi aprobat ori le-au
înregistrat în contabilitate, după caz.
2. Registrele contabile. Principalele registre ce se folosesc în contabilitate sunt:
registrul jurnal, registrul inventar şi cartea mare.
Evidenţa contabilă a activităţii comerciantului este reglementată şi de Codul
comercial - art. 23-24, titlul IV “Despre registrele comercianţilor”. Articolul 22 Cod
comercial instituie obligativitatea ţinerii următoarelor registre: registrul jurnal. registrul
inventar şi registrul copier.
Registrul jurnal este registrul în care se înscriu zilnic operaţiunile comerciale, tot ce
primeşte şi plăteşte societatea sub orice titlu.
Registrul inventar cuprinde inventarele efectuate în cazurile şi la termenele
prevăzute de lege.
Registrul cartea mare este registrul de fonduri personificate, cu contabilitatea în
partida dublă, înregistrările făcându-se sistematic.
Conform Legii nr. 82/1991 - legea contabilităţii, dacă societatea utilizează sisteme
de prelucrare automată a datelor are obligaţia să asigure respectarea normelor contabile,
stocarea, păstrarea sub forma suporturilor tehnice şi controlul datelor înregistrate în
contabilitate.
Registrele de contabilitate se utilizează în concordanţă cu destinaţia lor, într-o
formă care să permită, în orice moment, identificarea şi controlul operaţiunilor
patrimoniale efectuate.
Atât registrele cât şi documentele justificative care stau la baza înregistrărilor în
contabilitate se păstrează în arhiva comerciantului, potrivit legii, timp de 10 ani, cu
începere de la data încheierii exerciţiului în cursul căruia au fost întocmite.

B. Situaţiile financiare anuale60

Exerciţiul financiar reprezintă perioada pentru care trebuie întocmite situaţiile

financiare anuale şi, de regulă, coincide cu anul calendaristic. Durata exerciţiului financiar
este de 12 luni.
Exerciţiul financiar poate fi diferit de anul calendaristic:
a) pentru sucursalele cu sediul în România, care aparţin unei persoane juridice
străine, cu excepţia instituţiilor de credit, entităţilor autorizate de Comisia Naţională a
Valorilor Mobiliare şi societăţilor de asigurare, dacă exerciţiul financiar diferă pentru
societate;
b) pentru filialele consolidate ale societăţii-mamă, precum şi pentru filialele
filialelor, cu excepţia instituţiilor de credit, entităţilor autorizate de Comisia Naţională a
Valorilor Mobiliare şi societăţilor de asigurare, dacă exerciţiul financiar diferă pentru
societatea-mamă.
Exerciţiul financiar al unităţilor nou-înfiinţate începe la data înfiinţării, potrivit legii.
Exerciţiul financiar al unei persoane juridice care se lichidează începe la data
încheierii exerciţiului financiar anterior şi se încheie în ziua precedentă datei când începe
lichidarea. Perioada de lichidare este considerată un exerciţiu financiar, indiferent de
durata sa.
Situaţiile financiare anuale consilidate ale unei societăţi-mamă se întocmesc pentru
acelaşi exerciţiu financiar aplicabil situaţiilor financiare anuale ale societăţii-mamă. Dacă
exerciţiul financiar al filialelor diferă de exerciţiul financiar aplicabil societăţii-mamă,

60
Conform Legii nr. 82/1991, republicată în M. Of. nr. 48/14.01.2005.

37
situaţiile financiare anuale consolidate pot fi întocmite la o altă dată pentru a ţine cont de
exerciţiul financiar al majorităţii sau al celor mai importante dintre societăţile consolidate.
Exerciţiul financiar pentru instituţiile publice este anul bugetar.
Persoanele prevăzute la art 161 din Legea nr. 82/1991 republicată, au obligaţia să
întocmească situaţii financiare anuale, inclusiv în situaţia fuziunii, divizării sau încetării
activităţii acestora, în condiţiile legii.
Ministerul Finanţelor Publice poate stabili întocmirea şi depunerea situaţiilor
financiare şi la alte perioade decât anual, în cadrul exerciţiului financiar.
Pentru persoanele juridice fără scop patrimonial situaţiile financiare anuale se
compun din bilanţ, contul rezultatului exerciţiului, politici contabile şi note explicative.
Situaţiile financiare anuale constituie un tot unitar şi sunt însoţite de raportul
administratorilor.
Pentru sucursalele din România ale instituţiilor de credit şi ale altor instituţii
financiare cu sediul în străinătate, instituţiile prevăzute la art. 4 alin. 3 din lege, stabilesc
conţinutul situaţiilor financiare anuale care trebuie publicate de aceste sucursale.
Instituţiile respective stabilesc şi cerinţele referitoare la informaţiile privind activitatea
proprie a sucursalelor, care trebuie publicate de sucursalele respective în situaţia în care
acestea nu sunt obligate să publice situaţii financiare anuale referitoare la activitatea
proprie.
Instituţiile publice întocmesc situaţii financiare trimestriale şi anuale, conform
normelor elaborate de Ministerul Finanţelor Publice.
Raportul anual cuprinde situaţiile financiare anuale, raportul administratorilor,
raportul de audit sau raportul comisiei de cenzori, după caz, şi propunerea de distribuire
a profitului sau de acoperire a pierderii contabile.
Situaţiile financiare anuale vor fi însoţite de o declaraţie scrisă a persoanelor
prevăzute la art. 10 alin. 1 din Legea nr. 82/1991 republicată prin care îşi asumă
răspunderea pentru întocmirea situaţiilor financiare anuale şi confirmă că:
a) politicile contabile uzilizate la întocmirea situaţiilor financiare anuale sunt în
conformitate cu reglementările contabile aplicabile;
b) situaţiile financiare anuale oferă o imagine fidelă a poziţiei financiare,
performanţei financiare şi a celorlalte informaţii referitoare la activitatea desfăşurată;
c) persoana juridică îşi desfăşoară activitatea în condiţii de continuitate.
O societate-mamă trebuie să întocmească atât raportul anual pentru propria
activitate, cât şi raportul anual consolidat.
Obiectivul situaţiilor financiare anuale consolidate este de a oferi o imagine fidelă a
poziţiei financiare, performanţei financiare şi a celorlalte informaţii referitoare la activitatea
grupului, potrivit reglementărilor contabile aplicabile.
Situaţiile financiare anuale consolidate constituie un tot unitar. Acestea cuprind
bilanţul consolidat, contul de profit şi pierdere consolidat, precum şi celelalte
componente, respectiv informaţii referitoare la activitatea grupului, potrivit reglementărilor
contabile aplicabile, politici contabile şi note explicative la situaţiile financiare anuale
consolidate, şi vor fi făcute publice împreună cu situaţiile financiare anuale individuale ale
societăţii-mamă.
Situaţiile financiare anuale ale persoanelor juridice prevăzute la art. 28 alin. 3
sunt supuse auditului financiar, care se efectuează de către auditori financiari, persoane
fizice sau juridice autorizate, potrivit legii.
Sunt supuse, de asemenea, auditului financiar situaţiile financiare întocmite cu
ocazia fuziunii, divizării sau încetării activităţii persoanelor prevăzute la art. 28 alin. 3.

61
Art. 1 – (1) Societăţile comerciale, societăţile/companiile naţionale, regiile autonome, institutele
naţionale de cercetare-dezvoltare, societăţile cooperatiste şi celelalte persoane juridice au obligaţia
să organizeze şi să conducă contabilitatea proprie, respectiv contabilitatea financiară, potrivit
prezentei legi, şi contabilitatea de gestiune adaptată la specificul activităţii.
(2) Instituţiile publice, asociaţiile şi celelalte persoane juridice cu şi fără scopul patrimonial, precum
şi persoane fizice care desfăşoară activităţi producătoare de venituri au, de asemenea, obligaţia să
organizeze şi să conducă contabilitatea proprie, respectiv contabilitatea financiară şi, după caz,
contabilitatea de gestiune.
(3) Subunităţile fără personalitate juridică, cu sediul în străinătate, care aparţin persoanelor
prevăzute la alin. (1) şi (2), cu sediul sau domiciliul în România, precum şi sediile permanente din
România care aparţin unor persoane juridice cu sediul sau domiciliul în străinătate au obligaţia să
organizeze şi să conducă contabilitatea proprie, potrivit prezentei legi.

38
 Persoanele juridice prevăzute la art. 28 alin. 3 au obligaţia auditării situaţiilor
financiare anuale pe perioada premergătoare aplicării reglementărilor armonizate, în
condiţiile stabilite de Ministerul Finanţelor Publice şi instituţiile prevăzute la art. 4 alin. 3,
după caz.
Criteriile în funcţie de care situaţiile financiare anuale ale persoanelor juridice
prevăzute la art. 28 alin. 4 sunt supuse auditului financiar se stabilesc prin ordin al
ministrului finanţelor publice. Verificarea de către cenzori a situaţiilor financiare anuale se
efectuează potrivit legii.
Persoanele juridice care organizează contabilitatea în partidă dublă trebuie să
publice situaţiile financiare anuale. Fac obiectul publicării situaţiile financiare anuale,
raportul administratorilor şi raportul de audit sau raportul comisiei de cenzori, după caz.
Aceste prevederi se aplică şi sucursalelor înregistrate în România, care aparţin unor
persoane juridice cu sediul în străinătate, precum şi societăţilor-mamă care întocmesc
situaţii financiare consolidate.
Acţionarii şi angajaţii unei societăţi au dreptul să se informeze în legătură cu
situaţiile financiare anuale la sediul social al societăţii sau al societăţii-mamă, fără nici o
discriminare.
Situaţiile financiare anuale se păstrează timp de 50 de ani.
În caz de încetare a activităţii persoanelor prevăzute la art. 1, situaţiile financiare
anuale, precum şi registrele şi celelalte documente la care se referă art. 25 se predau la
arhivele statului, în conformitate cu prevederile legale în materie.
Pentru asigurarea informaţiilor destinate sistemului instituţional al statului, un
exemplar al situaţiilor financiare anuale se depune la direcţia generală a finanţelor publice
judeţeană, respectiv a municipiului Bucureşti, sau, după caz, la Direcţia generală de
administrare a marilor contribuabili, astfel:
a) persoanele prevăzute la art. 28 alin. 3, în termen de 150 de zile de la încheierea
exerciţiului financiar;
b) persoanelor prevăzute la art. 28 alin. 4 şi 6, în termen de 120 de zile de la
încheierea exerciţiului financiar;
c) persoanele care, de la constituire, nu au desfăşurat activitate vor depune o
declaraţie în acest sens, în termen de 60 de zile de la încheierea exerciţiului financiar.
Prevederile prezentului alienat se aplică până la data de 31 decembrie 2006,
inclusiv pentru situaţiile financiare aferente exerciţiului financiar al anului 2006.
Instituţiile publice şi celelalte persoane juridice, ai căror conducători au calitatea de
ordonator de credite, depun un exemplar din situaţiile financiare trimestriale şi anuale la
organul ierahic superior, la termenele stabilite de acesta.
Ministerele, celelalte organe de specialitate ale administraţiei publice centrale, alte
autorităţi publice, instituţiile publice autonome şi unităţile administrativ-teritoriale, ai căror
conducători au calitatea de ordonator principal de credite, depun la Ministerul Finanţelor
Publice un exemplar din situaţiile financiare trimestriale şi anuale, potrivit normelor şi la
termenele stabilite de acesta.

4. Exercitarea comerţului în limitele concurenţei licite

În economia de piaţă, agenţii economici acţionează în mod liber pe baza
proprietăţii private şi în concordanţă cu legea cererii şi ofertei. Prin urmare, o foarte
importantă parte a economiei de piaţă o reprezintă libera competiţie, concurenţa liberă
între comercianţi.
Concurenţa reprezintă confruntarea dintre comercianţi desfăşurată pe piaţă, pentru
câştigarea şi conservarea clientelei.
Dreptul la concurenţă, pe care îl are fiecare agent economic, trebuie exercitată cu
bună-credinţă fără a fi încălcate drepturile celorlalţi comercianţi din câmpul activităţii
comerciale.
Concurenţa trebuie să fie licită, adică să se exercite conform cu reglementările
legale în vigoare. Această activitate este protejată prin două modalităţi:
a) legea reprimă înţelegerile şi practicile anticoncurenţiale, monopolitice (Legea nr.
21/1996 republicată);
b) legea sancţionează folosirea unor mijloace ilicite de atragere a clientelei –
concurenţa neloială (Legea nr. 11/1991).
Art. 5. din Legea nr. 21/1996 republicată: sunt interzise orice înţelegeri exprese
sau tacite între agenţii economici ori asociaţiile de agenţi economici, orice decizii luate de

39
asociaţiile de agenţi economici şi orice practici concertate, care au ca obiect sau au ca
efect restrângerea, împiedicarea ori denaturarea concurenţei pe piaţa românească sau
pe o parte a acesteia, în special cele care urmăresc:
a) fixarea concertată, în mod direct sau indirect, a preţurilor de vânzare ori de
cumpărare, a tarifelor, a rabaturilor, a adaosurilor, precum şi a oricăror alte condiţii
comerciale;
b) limitarea sau controlul producţiei, distribuţiei, dezvoltării tehno-logice ori
investiţiilor;
c) împărţirea pieţelor de desfacere sau a surselor de aprovizionare, pe criteriu
teritorial, al volumului de vânzări şi achiziţii ori pe alte criterii;
d) aplicarea, în privinţa partenerilor comerciali, a unor condiţii inegale la prestaţii
echivalente, provocând în acest fel, unora dintre ei, un dezavantaj în poziţia
concurenţială;
e) condiţionarea încheierii unor contract de acceptare de către parteneri a unor
clauze stipulând prestaţii suplimentare care, nici prin natura lor şi nici conform uzanţelor
comerciale, nu au legătură cu obiectul acestor contracte;
f) participarea, în mod concertat, cu oferte trucate la licitaţii sau la orice alte forme
de concurs de oferte;
g) eliminarea de pe piaţă a altor concurenţi, limitarea sau împiedi-carea accesului
pe piaţă şi a libertăţii exercitării concurenţei de către alţi agenţi economici, precum şi
înţelegerile de a nu cumpăra de la sau de a nu vinde către anumiţi agenţi economici fără
o justificare rezonabilă.
Pot fi exceptate de la interdicţia stabilită la alin. 1 înţelegerile, deciziile luate de
asociaţiile de agenţi economici sau practicile concertate care îndeplinesc cumulativ
condiţiile prevăzute la lit. a - d şi una dintre condiţiile prevăzute la lit. e, după cum
urmează:
a) efectele pozitive prevalează asupra celor negative sau sunt suficiente pentru a
compensa restrângerea concurenţei provocată de respectivele înţelegeri, decizii luate de
asociaţiile de agenţi economici sau practici concertate;
b) beneficiarilor sau consumatorilor li se asigură un avantaj corespunzător celui
realizat de părţile la respectiva înţelegere, decizie luată de către o asociaţie de agenţi
economici sau practică concertată;
c) eventualele restrângeri ale concurenţei sunt indispensabile pentru obţinerea
avantajelor scontate, iar prin respectiva înţelegere, decizie luată de către o asociaţie de
agenţi economici sau practică concertată părţilor nu li se impun restricţii care nu sunt
necesare pentru realizarea obiectivelor enumerate la lit. e;
d) respectiva înţelegere, decizie luată de o asociaţie de agenţi economici sau
practică concertată nu dă agenţilor economici sau asociaţiilor de agenţi economici
posibilitatea de a elimina concurenţa de pe o parte substanţială a pieţei produselor ori
serviciilor la care se referă;
e) înţelegerea, decizia luată de o asociaţie de agenţi economici sau practica
concertată în cauză contribuie ori poate contribui la:
1. ameliorarea producţiei ori distribuţiei de produse, executării de lucrări ori
prestărilor de servicii;
2. promovarea progresului tehnic sau economic, îmbunătăţirea calităţii produselor
şi serviciilor;
3. întărirea poziţiilor concurenţiale ale întreprinderilor mici şi mijlocii pe piaţa
internă;
4. practicarea în mod durabil a unor preţuri substanţial mai reduse pentru
consumatori.
Regimul exceptării sub formă de dispensă, al deciziei de acordare a acesteia,
termenele, informaţiile de prezentat, durata şi condiţiile dispensei se stabilesc de către
Consiliul Concurenţei, prin regulamente şi instrucţiuni. Beneficiul exceptării prevăzut la
alin. 2 se acordă prin decizie a Consiliului Concurenţei pentru cazuri individuale de
înţelegeri, decizii luate de asociaţii de agenţi economici sau practici concertate şi se
stabileşte prin regulamente ale Consiliului Concurenţei pentru cazurile de exceptare pe
categorii de înţelegeri, decizii ale asociaţiilor de agenţi economici sau practici concertate.
Agenţii economici sau asociaţiile de agenţi economici pot solicita Consiliului Concurenţei
dispensă, probând îndeplinirea condiţiilor stabilite la alin. 2.

40
 Categoriile de înţelegeri, deciziile luate de asociaţiile de agenţi economici şi practici
concertate, exceptate prin aplicarea prevederilor alin. 2, precum şi condiţiile şi criteriile
de încadrare pe categorii de acordare şi de retragere a beneficiului exceptării se stabilesc
de Consiliul Concurenţei, prin regulament.
Înţelegerile, deciziile luate de asociaţiile de agenţi economici şi practicile
concertate care se încadrează în vreuna dintre categoriile exceptate prin aplicarea
prevederilor alin. 2 şi stabilite prin prevederile alin. 3 sunt considerate legale, fără
obligaţia notificării sau obţinerii unei decizii din partea Consiliului Concurenţei. Agenţii
economici sau asociaţiile de agenţi economici, care se prevalează de beneficiul
exceptării pe categorii, sunt ţinuţi să facă dovada îndeplinirii condiţiilor şi criteriilor
prevăzute la alin. 3 şi 4.
Deciziile de acordare a dispenselor pentru înţelegeri, decizii ale asociaţiilor de
agenţi economici ori practici concertate, emise în aplicarea prevederilor alin. 3, vor
prevedea data de la care se aplică, durata pentru care este acordată dispensa, precum şi
condiţiile şi obligaţiile ce trebuie respectate de către beneficiari.
Dispensa acordată conform alin. 6 pentru o înţelegere, decizie luată de o asociaţie
de agenţi economici ori practică concertată poate fi reînnoită, la cerere, dacă sunt
satisfăcute în continuare condiţiile cerute, şi poate fi revocată dacă condiţiile în care a
fost acordată nu mai corespund; decizia de acordare a dispensei este nulă dacă a fost
acordată pe baza unor informaţii false, inexacte ori incomplete în raport cu cele solicitate.
Art. 6 din Legea nr. 21/1996 republicată: este interzisă folosirea în mod abuziv a
unei poziţii dominante deţinute de către unul sau mai mulţi agenţi economici pe piaţa
românească ori pe o parte substanţială a acesteia, prin recurgerea la fapte
anticoncurenţiale, care au ca obiect sau pot avea ca efect afectarea activităţii economice
ori prejudicierea consumatorilor. Asemenea practici abuzive pot consta, în special, în:
a) impunerea, în mod direct sau indirect, a preţurilor de vânzare sau de cumpărare,
a tarifelor ori a altor clauze contractuale inechitabile şi refuzul de a trata cu anumiţi
furnizori sau beneficiari;
b) limitarea producţiei, distribuţiei sau dezvoltării tehnologice în dezavantajul
utilizatorilor ori consumatorilor;
c) aplicarea, în privinţa partenerilor comerciali, a unor condiţii inegale la prestaţii
echivalente, provocând în acest fel, unora dintre ei, un dezavantaj în poziţia
concurenţială;
d) condiţionarea încheierii unor contracte de acceptare, de către parteneri, a unor
clauze stipulând prestaţii suplimentare care, nici prin natura lor şi nici conform uzanţelor
comerciale, nu au legătură cu obiectul acestor contracte;
e) practicarea unor preţuri excesive sau practicarea unor preţuri de ruinare, în
scopul înlăturării concurenţilor, sau vânzarea la export sub costul de producţie, cu
acoperirea diferenţelor prin impunerea unor preţuri majorate consumatorilor interni;
f) exploatarea stării de dependenţă în care se găseşte un alt agent economic faţă
de un asemenea agent sau agenţi economici şi care nu dispune de o soluţie alternativă
în condiţii echivalente, precum şi ruperea relaţiilor contractuale pentru singurul motiv că
partenerul refuză să se supună unor condiţii comerciale nejustificate.
Art. 11 din Legea nr. 21/1996 republicată. Nu constituie o operaţiune de
concentrare economică situaţiile în care:
a) controlul este dobândit şi exercitat de către un lichidator desemnat prin hotărâre
judecătorească sau de către o altă persoană mandatată de autoritatea publică pentru
îndeplinirea unei proceduri de încetare de plăţi, redresare, concordat, lichidare judiciară,
urmărire silită sau altă procedură similară;
b) băncile şi alte instituţii de credit, instituţiile financiare şi societăţile financiare,
societăţile de servicii de investiţii financiare sau societăţile de asigurare şi reasigurare, a
căror activitate normală include tranzacţii şi negocieri de titluri pe cont propriu sau pe
contul terţilor, deţin, cu titlu temporar, participări de capital la un agent economic pe care
le-au dobândit în vederea revânzării lor, cât timp ele nu exercită drepturile de vot aferente
acestor participări astfel încât să determine comportamentul concurenţial al respectivului
agent economic ori le exercită numai în vederea revânzării acestei participări, cu condiţia
ca revânzarea respectivei participări să intervină în termen de un an calculat de la data
dobândirii; la cerere, Consiliul Concurenţei poate proroga termenul, dacă solicitantul
dovedeşte că revânzarea participării dobândite nu a fost rezonabil posibilă în termenul
fixat;

41
 c) controlul este dobândit de persoanele sau agenţii economici menţionaţi la art. 10
alin 2 lit. b, cu condiţia ca drepturile de vot aferente participării deţinute să nu fie
exercitate, mai ales la numirea de membri în organele de administrare, conducere
executivă, supraveghere şi control ale agentului economic la care deţin participarea,
decât în scopul salvgardării valorii integrale a acestei investiţii, fără a determina direct
sau indirect comportamentul concurenţial al agentului economic controlat;
d) agenţii economici, inclusiv cei care fac parte din grupuri economice, realizează
operaţiuni de restructurare sau reorganizare a propriilor activităţi.
Practicile anticoncurenţiale şi încălcarea limitelor legale ale concentrării
economice atrag răspunderea civilă (art. 7 alin. 1 lit. a şi b, art. 54 şi art. 64 din Legea
nr. 21/1996 republicată), contravenţională (art. 55 şi 56 din Legea nr. 21/1996
republicată) sau penală (art. 63 din Legea nr. 21/1996 republicată).
Concurenţa neloială este o formă a concurenţei ilicite şi constă în săvârşirea de
către comerciant, pentru a-şi atrage cientela, a unor acte şi fapte contrare legii, bunelor
moravuri şi loialităţii profesionale.
Art. 2 din Legea nr. 11/1991 - Constituie concurenţă neloială, în sensul prezentei
legi, orice act sau fapt contrar uzanţelor cinstite în activitatea industrială şi de
comercializare a produselor, de execuţie a lucrărilor, precum şi de efectuare a prestărilor
de servicii.
Acte şi fapte considerate de lege drept manifestări ale concurenţei neloiale sunt:
a) confuzia (art. 5 din Legea nr. 11/1991): este orice prin care un comerciant
foloseşte o firmă, o emblemă sau o desemnare specială ori a unor ambalaje de natură de
a produce confuzie cu cele folosite legitim de alt comerciant.
b) denigrarea (art. 4 din Legea nr. 11/1991) constă în comunicare sau răspândirea
de către un comerciant de afirmaţii mincinoase asupra unui sau mărfurilor sale, afirmaţii
de natură să dăuneze bunul mers al activităţii comerciantului lezat.
c) dezorganizarea (art. 4 din Legea nr. 11/1991) constă în desta-bilizarea
activităţii comerciantului rival.
d) acapararea clientelei prin oferirea unor avantaje (art. 4 din Legea nr. 11/1991).
Actele şi faptele de concurenţă neloială atrag răspunderea civilă (art. 6, 9 şi 12
din Legea nr. 11/1991) contravenţională (conform O.G. nr. 2/2001; art. 4 din Legea nr.
11/1991) şi penală (art. 7 şi 8 din Legea nr. 11/1991).

3.5. FONDUL DE COMERŢ

1. Noţiunea fondului de comerţ

Desfăşurarea unei activităţi comerciale impune existenţa şi folosirea unor
instrumente de lucru adecvate. Acestea pot fi, în funcţie de obiectul comerţului, bunuri
precum: local, mobilier, mărfuri, instalaţii, brevete de invenţii etc.
Toate aceste bunuri, destinate realizării activităţii comerciale, formează fondul de
comerţ62.
Cu toate că fondul de comerţ joacă un rol important în desfăşurarea activităţii
comerciale, Codul comercial nu cuprinde dispoziţii prin care să reglementeze regimul său
juridic.
În Codul comercial există o singură dispoziţie care se referă incidental la fondul de
comerţ. Art. 861 prevede că “Falitul concordatar, mai înainte de împlinirea obligaţiilor
luate prin concordat, nu va putea constitui fondul său de comerţ în gaj şi nici înstrăina
acest fond, în alt mod, decât acela cerut de felul comerţului său”.
O referire la fondul de comerţ găsim şi în Legea nr. 26/1990 privind registrul
comerţului. Art. 21 din lege prevede că în registrul comerţului se vor înregistra menţiuni
privind “donaţia, vânzarea, locaţiunea sau gajul fondului de comerţ”, precum şi orice alt
act prin care se aduc modificări înmatriculărilor sau menţiunilor, “sau care face să
înceteze firma ori fondul de comerţ”.

A. Definiţia fondului de comerţ.

Din cele arătate au rezultat elementele caracteristice ale fondului de comerţ.

62
A se vedea S.D. Cărpenaru, Drept..., op. cit., p. 111-112.

42
 În primul rând, fondul de comerţ este un ansamblu de bunuri. Aceste bunuri sunt
bunuri mobile şi imobile. Între bunurile mobile, unele sunt corporale, altele sunt
incorporale.
În al doilea rând, acest ansamblu de bunuri este afectat de către comerciant
desfăşurării unei activităţi comerciale.
În al treilea rând, scopul urmărit de comerciant este atragerea clientelei, şi implicit,
obţinerea de profit din activitatea desfăşurată.
Deci, fondul de comerţ poate fi definit ca un ansamblu de bunuri mobile sau
imobile, corporale şi incorporale pe care un comerciant le afectează desfăşurării unei
activităţi comerciale, în scopul atragerii clientelei şi, implicit, obţinerii de profit.

2. Elementele fondului de comerţ

A. Consideraţii generale

Fondul de comerţ cuprinde acele bunuri pe care le reclamă desfăşurarea activităţii

comerciale avute în vedere de către comerciant. Deci, fondul de comerţ nu are o
compoziţie unitară, ci una variată, în funcţie de specificul activităţii comerciantului.
Totodată, compoziţia fondului de comerţ nu este fixă, ci variabilă; elementele fondului de
comerţ se pot modifica, în funcţie de nevoile comerţului, însă fondul de comerţ să
subziste63.
Oricare ar fi obiectul activităţii comerciale, în general, fondul de comerţ cuprinde
două categorii de bunuri: corporale şi incorporale. Fiecare categorie subsumează
anumite bunuri care au regim juridic propriu.

B. Elementele corporale ale fondului de comerţ

Din categoria elementelor corporale sau materiale fac parte bunurile imobile şi
bunurile mobile corporale.
Bunuri imobile. În activitatea sa, comerciantul se serveşte şi de anumite bunuri
imobile. Acestea pot fi imobile prin natura lor (de exemplu, clădirea în care se desfăşoară
comerţul) sau imobile prin destinaţie (de exemplu, instalaţii, utilaje, maşini etc.).
Bunurile mobile corporale. Fondul de comerţ cuprinde şi bunurile mobile
corporale cum sunt: materii prime, materialele etc., destinate a fi prelucrate, precum şi
produsele (mărfurile) rezultate din activitatea comercială.
În privinţa mărfurilor, rezultate din activitatea comerciantului ori achiziţionate de
acesta pentru a fi revândute, trebuie observat că ele au o legătură mai slabă cu fondul de
comerţ, deoarece sunt destinate valorificării prin vânzare către clientela. De aceea, în
doctrină s-a discutat dacă aceste bunuri sunt ori nu elemente ale fondului de comerţ.

C. Elementele incorporale ale fondului de comerţ

În categoria elementelor incorporale ale fondului de comerţ sunt cuprinse drepturile

care privesc: firma, emblema, clientela şi vadul comercial, brevetele de invenţii, mărcile
de fabrica, de comerţ şi de serviciu, dreptul de autor etc.
Aceste drepturi, denumite şi drepturi privative, conferă comerciantului dreptul
exclusiv de a le exploata în folosul sau, în condiţiile stabilite de lege.
Întrucât sunt menite să asigure realizarea activităţii comerciale, drepturile privative
au o valoare economică şi sunt ocrotite de lege.
Firma64. Firma sau firma comercială este un element de identificare a
comerciantului în câmpul activităţii comerciale. Ea constă în numele, sau, după caz,
denumirea sub care un comerciant îşi exercită comerţul şi sub care semnează (art. 30
alin. 1 din Legea nr. 26/1990 republicată)65.
În cazul comerciantului individual (persoana fizică), firma se compune din numele
comerciantului, scris în întregime, adică numele de familie şi prenumele, sau din numele

63
A se vedea S.D. Cărpenaru, Drept...., op. cit., p. 114-126.
64
Regimul juridic ale firmelor comerciale este reglementat în Legea nr. 26/1990 republicată, privind
registrul comerţului.
65
În doctrină se foloseşte noţiunea de nume comercial, rezervată comerciantului persoana fizică şi
cea de firmă, cu referire la societăţile comerciale.

43
şi iniţiale prenumelui. Deci, firma comerciantului persoana fizică, coincide, în principiu, cu
numele civil al comerciantului.
Legea interzice adăugarea altor elemente care ar putea induce în eroare asupra
naturii sau întinderii comerţului ori situaţiei comerciantului. Sunt admise însă, menţiunile
care sunt menite să arate mai precis persoana comerciantului sau felul comerţului său
(art. 31 alin. 2 din Legea nr. 26/1990 republicată).
Legea prevede că oficiul registrului comerţului are obligaţia să refuze înscrierea
unei firme care, fără a introduce elemente de deosebire, poate produce confuzie cu alte
firme înregistrate (art. 39 alin. 1 din Legea nr. 26/1990 republicată).
Emblema66. Ca şi firma, emblema este un atribut de identificare în activitatea
comercială.
Potrivit art. 30 alin. 2 din Legea nr. 26/1990 republicată, emblema este semnul sau
denumirea care deosebeşte un comerciant de altul de acelaşi gen.
Această definiţie a emblemei este diferită de cea consacrată de reglementarea
existentă în perioada interbelică, potrivit căreia emblema era definită ca un semn sau o
denumire, care deosebeşte o întreprindere de alta.
Clientela şi vadul comercial. Clientela are un rol important pentru activitatea unui
comerciant; ea determină, prin număr, calitate şi frecvenţă, situaţia economică a
comerciantului, succesul sau insuccesul acestuia. De aceea, clientela apare ca un
element indispensabil al fondului de comerţ, iar după unii autori, chiar principalul element
al fondului de comerţ.
Cu toată importanţa pe care o are clientela în activitatea comerciantului, legea nu
cuprinde o reglementare referitoare la aceasta.
Clientela este definită ca totalitatea persoanelor fizice şi juridice care apelează în
mod obişnuit la acelaşi comerciant, adică la fondul de comerţ al acestuia, pentru
procurarea unor mărfuri şi servicii.
Clientela se află într-o strânsă legătură cu vadul comercial, care este definit ca o
aptitudine a fondului de comerţ de a atrage publicul. Această potenţialitate a fondului de
comerţ este rezultatul unor factori multipli care se particularizează în activitatea fiecărui
comerciant. Asemenea factori sunt: locul unde se află amplasat localul, calitatea
mărfurilor oferite clienţilor, preţurile practicate de comerciant, comportarea personalului
comerciantului în raporturile cu clienţii, abilitatea în realizarea reclamei comerciale,
influenţa modei etc.
Dreptul de proprietate industrială. Fondul de comerţ poate cuprinde şi anumite
drepturi de proprietate industrială.
În doctrină, obiectele dreptului de proprietate industrială se împart în două
categorii: creaţii noi şi semne noi. Din categoria creaţiilor noi fac parte: investiţiile, know-
how-ul, desenele şi modelele industriale şi modelele de utilitate. În categoria semnelor
noi intră: mărcile de fabrică, de comerţ şi de serviciu, denumirile de origine şi indicaţiile
de provenienţă.
Mărcile de fabrică, de comerţ şi de serviciu sunt semne distinctive folosite de
agenţii economici pentru a deosebi produsele, lucrările şi serviciile lor de cele identice
sau similare ale altor agenţi economici. Titularul dreptului la marcă are dreptul exclusiv de
a folosi sau exploata semnul ales ca marcă, precum şi dreptul de a interzice folosirea
aceluiaşi semn de către alţii67.
Drepturile de autor. Fondul de comerţ poate să cuprindă şi anumite drepturi de
autor rezultate din creaţia ştiinţifică, literară sau artistică.
Titularul fondului de comerţ, în calitate de autor sau de dobânditor al drepturilor
patrimoniale de autor, are dreptul de reproducere şi difuzare, de reprezentare sau folosire
în alt mod a operei şi, în consecinţă, dreptul la foloasele patrimoniale corespunzătoare68.
Valorificarea drepturilor patrimoniale de autor are loc în condiţiile prevăzute de
lege.

66
Regimul juridic al emblemelor este reglementat în Legea nr. 26/1990 privind registrul comerţului,
aşa cum a fost modificată prin Legea nr. 161/2003.
67
A se vedea Yolanda Eminescu, Tratat de proprietate industrială, vol. II, Semne distinctive,
Editura Academiei, Bucureşti, 1983, p. 109-110.
68
A se vedea S.D. Cărpenaru, Drept Civil, Drepturile de creaţie intelectuală, Succesiunile (citat în
continuare Drept civil...), Ed. Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1971, p. 50-52.

44
 3. Actele juridice privind fondul de comerţ
Fondul de comerţ, ca bun unitar, precum şi elementele sale componente pot face
obiectul unor acte juridice: vânzare-cumpărare, locaţiune, gaj etc.
Vânzarea-cumpărarea fondului de comerţ. Contractul de vânzare-cumpărare
poate avea ca obiect fondul de comerţ, ca bun unitar, sau elemente componente ale
acestuia.
În principiu, vânzarea priveşte fondul de comerţ ca bun mobil unitar, cu toate
elementele care îl compun. Acest lucru trebuie subînţeles, chiar dacă nu există o
stipulaţie expresă în acest sens. Soluţia se justifică prin aceea că fondul de comerţ
reprezintă un ansamblu de elemente legate între ele prin destinaţia lor, de a servi la
desfăşurarea comerţului.
Transmiterea fondului de comerţ ca aport în societatea comercială. Fondul de
comerţ poate face obiectul unui aport într-o societate comercială la a cărei constituire
participă titularul fondului. Deci, titularul fondului de comerţ, dorind să devină asociat într-
o societate comercială, se obligă să contribuie la formarea capitalului social al societăţii
prin transmiterea către societate a fondului de comerţ. Potrivit legii, titularul poate
transmite dreptul de proprietate ori numai dreptul de folosinţă asupra fondului de comerţ.
Locaţiunea fondului de comerţ. Fondul de comerţ poate face obiectul unui
contract de locaţiune69.
În temeiul contractului de locaţiune, proprietarul fondului, în calitate de locator,
transmite locatarului folosinţa asupra fondului de comerţ.
În lipsa unei stipulaţii contrarii, dreptul de folosinţă priveşte, ca şi în cazul vânzării,
toate elementele fondului de comerţ.
Ca efect al contractului, locatarul are dreptul să continue exercitarea comerţului
sub firmă proprie, exploatând fondul de comerţ. Locatarul va putea să continue activitatea
şi sub firma anterioară, menţionând în cuprinsul ei calitatea de posesor, dacă locatorul a
consimţit expres (art. 41 alin. 1 din Legea nr. 26/1990 republicată).
Gajul asupra fondului de comerţ. Fondul de comerţ poate face obiectivul unui
contract de gaj.
O condiţie a constituirii gajului o reprezintă, aşa cum prevede Codul civil, remiterea
lucrului către creditor. Această remitere materială a bunului este menită să confere
creditorului posibilitatea de a-şi exercita drepturile sale asupra bunului (dreptul de
retenţie, dreptul de urmărire şi dreptul de preferinţă), precum şi ca mijloc de publicitate.
Pentru a stimula desfăşurarera activităţii comerciale cu ajutorul creditului, prin lege
a fost consacrat şi gajul fără deposedare. În acest sens, art. 480 C.com. reglementează
gajul asupra produselor solului, materialelor în stare de fabricaţie, sau fabricate şi aflate
în depozite. În aceste cazuri, gajul se consideră constituit ca efect al contractului, care
trebuie să prevadă natura, calitatea şi locul unde se află bunurile, fără remiterea lor
materială.
Fondul de comerţ, fiind considerat un bun mobil, poate forma obiectul contractului
de gaj. Dar, remiterea fondului de comerţ către creditor ar avea drept consecinţă
imposibilitatea continuării comerţului de către comerciantul debitor. În cazul în care
creditorul nu ar putea ori nu ar voi să continue comerţul, remiterea fondului de comerţ ar
echivala cu încetarea activităţii comerciale a debitorului.
Întrucât interesul economic pledează pentru continuarea comerţului de către
comerciantul debitor, iar Codul comercial nu a consacrat gajul fără deposedare privitor la
fondul de comerţ, doctrina şi jurisprudenţa au imaginat procedeul tehnic al remiterii
simbolice a detenţiuni fondului de comerţ. Acest lucru se realizează prin predarera către
creditor a titlurilor şi documentelor privind fondul de comerţ; de exemplu, contractul de
vânzare-cumpărare ori contractul de locaţiune a fondului de comerţ, brevetul de invenţie
etc.

3.6. AUXILIARII COMERCIANŢILOR

1. Noţiuni generale
În realizarea activitătii lor, comercianţii operează cu anumite persoane care, fie le
reprezintă interesele, fie le facilitează efectuarea unor operaţiuni comerciale70.

69
O varietate specială a locaţiunii fondului de comerţ o constituie locaţia gestiunii reglementată de
Legea nr. 15/1990 şi Hotărârea Guvernului nr. 1228/1990.

45
 Astfel, există anumite persoane prin intermediul cărora comercianţii încheie actele
juridice comerciale. Aceste persoane se află în raporturi de muncă cu comercianţii şi sunt
salarizate de aceştia. Întrucât ele depind de comercianţi, doctrina le denumeşte auxiliari
dependenţi. Potrivit Codului comercial, din această categorie fac parte: prepuşii, comişii
pentru negoţ şi comişii călători pentru negoţ. Apoi, există alte persoane care ajută pe
comercianţi în activitatea lor. Aceste persoane au calitatea de comerciant şi deci sunt
independente faţă de comercianţii cu care cooperează. De aceea, ele sunt denumite
auxiliari autonomi. Intră în această categorie: mijlocitorii şi agenţii comerciali.
Activitatea desfăşurată de auxiliarii comercianţilor implică anumite raporturi de
reprezentare între comercianţi şi auxiliarii lor. Datorită acestui fapt, pentru a putea
înţelege natura activităţii auxiliarilor comercianţilor, este necesară, mai întâi, o analiză a
instituţiei reprezentării, după care se poate trece la examinarea statutului celor două
categorii de auxiliari ai comercianţilor.

2. Reprezentarea

A. Noţiunea reprezentării

Cu toate că în activitatea comercială reprezentarea joacă un rol important, Codul

comercial nu cuprinde o reglementare generală a acestei instituţii, ci numai o
reglementare a aplicaţiilor ei. Pe baza acestei reglementări fragmentare şi a principiilor
generale ale dreptului civil, doctrina a elaborat o teorie generală a reprezentării, care îşi
găseşte o largă aplicare în raporturile comerciale71.
Definiţia reprezentării. Reprezentarea este un procedeu tehnico-juridic prin care
o persoană, numită reprezentant, încheie acte juridice cu terţii, în numele şi pe seama
altei persoane, numită reprezentat, cu consecinţa că efectele actelor juridice încheiate se
produc direct în persoana reprezentatului.
Felurile reprezentării. Reprezentarea are ca izvor legea sau voinţa persoanei
interesate. În consecinţă, reprezentarea este legală sau convenţională.
În cazul reprezentării legale, puterea unei persoane de a reprezenta o altă
persoană rezultă din lege.
În cazul reprezentării convenţionale o persoană (reprezentatul) împuterniceşte o
altă persoană (reprezentantul) să încheie acte juridice în numele şi pe seama
reprezentatului.

B. Condiţiile reprezentării

Enumerare. Reprezentarea impune trei condiţii: existenţa împuternicirii de

reprezentare; intenţia de a reprezenta şi voinţa valabilă a reprezentatului.
Cele trei condiţii trebuie întrunite cumulativ.
Existenţa împuternicirii de reprezentare. Potrivit legii, reprezen-tarea presupune
existenţa unei împuterniciri de a reprezenta din partea reprezentantului (dominus negoti).
Reprezentatul nu poate fi angajat prin actele juridice ale reprezentantului decât dacă l-a
împuternicit el însuşi, conferindu-i calitatea de reprezentant.
Acţionând în baza împuternicirii primite reprezentantul încheie actele juridice
(nomino alieno).
Împuternicirea dată de reprezentat este un act unilateral; ea poate fi constatată
printr-un înscris numit procură.
În funcţie de întinderea împuternicirii, reprezentarea poate fi generală (totală) sau
specială (parţială).
În cazul reprezentării speciale, reprezentantul este împuternicit să încheie un
anumit act sau anumite acte juridice determinate.
În toate cazurile, reprezentantul trebuie să acţioneze numai în limitele împuternicirii
de la reprezentat.
Intenţia de a reprezenta. Atunci când în baza împuternicirii, încheie un act juridic
cu terţul, reprezentantul trebuie să acţioneze cu intenţia de a reprezenta pe cel de la care

70
A se vedea S.D. Cărpenaru, op. cit., p. 127-136.
71
A se vedea I.L. Georgescu, op. cit., vol. I, p. 604-633.

46
a primit împuternicirea. Mai mult, reprezentantul trebuie să aducă la cunoştinţa terţului
calitatea sa de reprezentant (contemplatio domini).
Numai dacă există intenţia de a reprezenta efectele juridice ale actului încheiat
între reprezentant şi terţ se vor produce în persoana reprezentatului. Dacă reprezentantul
nu a acţionat cu intenţia de a reprezenta şi nu a făcut cunoscută calitatea sa de
reprezentant al altei persoane (reprezentatul), el va deveni personal obligat faţă de terţ.
Intenţia de a reprezenta poate fi expresă sau tacită; ea poate rezulta din declaraţia
expresă a reprezentantului sau din anumite fapte şi împrejurări ale încheierii actului
juridic (ex factis et rebus).
Voinţa valabilă a reprezentantului. În baza împuternicirii primite reprezentantul
încheie actul juridic cu terţul. La încheierea actului reprezentantul manifestă voinţa sa
proprie, chiar dacă o face din însărcinarea în numele şi pe seama reprezentatului
(nomine alieno).

C. Efectele reprezentării

Reprezentarea produce anumite efecte. În analiza acestor efecte trebuie să

distingem între efectele ce se produc în raporturile dintre reprezentat şi terţ şi efectele
reprezentării faţă de reprezentant.
Efectele în raporturile dintre reprezentat şi terţ. Principalul efect al reprezentării
constă că actul juridic încheiat de către reprezentant şi terţ va produce efecte faţă de
reprezentat, adică faţă de acela care a dat împuternicire reprezentantului să încheie actul
în cauză. Actul juridic încheiat crează raporturi juridice directe între terţ şi reprezentat, ca
şi când reprezentatul ar fi încheiat el însuşi actul cu terţul. Deci reprezentatul devine parte
în actul juridic încheiat şi răspunde pentru executarea obligaţiilor născute din acest act.
Efectele faţă de reprezentant. Actul juridic încheiat de către reprezentant şi terţ
produce efecte exclusiv între reprezentat si terţ. El nu are nici un efect faţă de
reprezentant.
Rolul reprezentantului a fost acela de a încheia actul juridic cu terţul. Odată
îndeplinit acest rol, reprezentantul rămâne străin faţă de actul încheiat (res inter alios
acta). Aşa cum s-a spus reprezentantul îndeplineşte rolul pe care îl are schela pentru
ridicarea construcţiei, după care devine inutilă.

D. Încetarea reprezentării

Reprezentarea are un caracter intuitu personae. În consecinţa, ea încetează ori de

câte ori intervin împrejurări care afectează acest caracter. Sunt avute în vedere:
revocarea împuternicirii; renunţarea la însărcinare; moartea, interdicţia, insolvabilitatea
sau falimentul reprezentantului ori a reprezentatului.

3. Prepuşii comercianţilor
Noţiunea de prepus. În dreptul comercial, noţiunea de prepus are un sens bine
determinat. Art. 392. C. com. dispune: “Prepus este acela care este însărcinat cu
comerţul patronului său, fie în locul unde acesta îl exercita, fie în alt loc.”72
Din dispoziţiile citate rezultă că o persoană are calitatea de prepus al
comerciantului, dacă îndeplineşte două condiţii.
În primul rând, persoana în cauză este însărcinată cu comerţul patronului său,
adică este împuternicită să efectueze toate operaţiunile pe care le reclamă exercitarea
comerţului. Deci prepusul este împuternicit să conducă întreaga activitate comercială şi
să îl reprezinte pe patron în toate actele comerciale.
În al doilea rând, împuternicirea dată priveşte activitatea comercială la locul unde
comerciantul îşi exercită comerţul, adică acolo unde îşi are sediul, sau în alt loc
determinat (de exemplu, locul unde se află o sucursală).
Obligaţiile şi răspunderile prepusului. Întrucât puterile de reprezentare ale
prepusului se deosebesc de cele ale unui reprezentant obişnuit, legea prevede în sarcina
sa obligaţii specifice, a căror nerespectare atrage răspunderea.
Potrivit legii, prepusul are unele obligaţii care fac parte din categoria obligaţiilor
profesionale ale comercianţilor. Instituirea acestor obligaţii în sarcina prepusului se

72
În dreptul german, prepusul este denumit şi procurist.

47
explică prin aceea că, înlocuindu-l pe comerciant în comerţul său, prepusul trebuie să
îndeplinească obligaţiile profesionale care revin comerciantului.
Astfel, prepusul este obligat să ţină, cu respectarea dispoziţiilor legii, registrele de
contabilitate ale comerciantului. În caz de nerespectare a obligaţiei, prepusul este
culpabil de bancrută simplă şi este sancţionat în condiţiile legii (art. 883 C. com.).
Încetarea calităţii de prepus. Calitatea de prepus încetează prin revocarea
împuternicirii, renunţarea prepusului, prin moartea, interdicţia, insolvabilitatea şi falimentul
comerciantului sau prepusului, în condiţiile arătate.
Cât priveşte revocarea prepusului, pentru a fi opozabilă terţilor, ea trebuie să fie
transcrisă, afişată şi publicată, la fel ca şi investirea cu calitatea de prepus.

4. Comişii pentru negoţ

Noţiunea de comişi pentru negoţ. În afară de prepuşi, Codul comercial cuprinde
dispoziţii referitoare la o altă categorie de auxiliari ai comercianţilor pe care îi denumeşte
comişi pentru negoţ.
Potrivit art. 404 C. com., comişii pentru negoţ sunt prepuşii pentru vânzarea în
detaliu a mărfurilor.
Deşi, legea îl denumeşte prepuşi, comişii pentru negoţ nu au calitatea de prepus,
în sensul precizat anterior.
Comişii pentru negoţ sunt salariaţi ai comerciantului, care îl ajută pe acesta, în
interiorul localului, în desfăşurarea activităţii şi sub supravegherea comerciantului; de
exemplu, vânzătorii dintr-un magazin al comerciantului.
Trebuie observat că, un comerciant poate avea mai mulţi salariaţi care desfăşoară
o activitate pentru comerciant, dar nu toţi aceştia au calitatea de comişi pentru negoţ.
Această calitate o au numai acei salariaţi care sunt destinaţi să intre în raporturi juridice
cu clientela.
Cu toate că art. 404 C. com. se referă numai la comişii însărcinaţi cu vânzarea cu
amănuntul a mărfurilor în localul comerciantului, totuşi, calitatea de comişi pentru negoţ o
pot avea şi alte persoane, având calitatea de salariaţi ai comerciantului, care îndeplinesc
alte operaţiuni specifice obiectului comerţului; de exemplu, recepţionerul de la hotel,
şoferul unui taxi etc.
Puterile comişilor pentru negoţ. Comişii pentru negoţ sunt reprezentanţi ai
comerciantului, motiv pentru care legea îi denumeşte impropriu prepuşi.
Calitatea de reprezentant a comişilor pentru negoţ rezultă din împuternicirea
expresă sau tacită a comerciantului ori din natura funcţiei îndeplinite.
Puterile acestor reprezentanţi sunt limitate; ei tratează afaceri comerciale şi îl
reprezintă pe comerciant numai în localul unde aceştia îşi desfăşoară activitatea. Aşa
cum prevede legea, ei au dreptul ca, în locul unde exercită comerţul, să încheie şi să
execute contracte comerciale; în schimbul lucrului vândut, ei pot cere şi încasa preţul
lucrului, putând da chitanţă valabilă în numele patronului lor. (art. 404 C. com.)

5. Comişii călători pentru negoţ

Noţiunea de comişi călători pentru negoţ. Alţi auxiliari ai comercianţilor sunt
comişii călători pentru negoţ, denumiţi şi comişi voiajori ori voiajori comerciali.
Comişii călători pentru negoţ sunt şi ei salariaţi ai comerciantului, fiind retribuiţi cu
un salariu fix sau cu un comision pentru fiecare afacere încheiată.
Spre deosebire de comişii pentru negoţ, a căror activitate se desfăşoară în locul
unde se exercită comerţul patronului, activitatea comişilor călători pentru negoţ se
desfăşoară în afara acestui loc, în alte localităţi, de obicei stabilite de comerciant. Deci,
pe când comişii pentru negoţ aşteaptă clientela, comişii călători pentru negoţ, aşa cum
rezultă şi din denumirea lor, călătoresc (voiajează) în alte localităţi pentru a găsi această
clientela.
Puterile comişilor călători pentru negoţ. Potrivit art. 402 C. com., comerciantul
însărcinează pe comişii călători pentru negoţ “să trateze sau să facă operaţiuni de ale
comerţului său”.

48
 Cum se poate observa, însărcinarea dată de comerciant poate avea un obiect
diferit: să trateze afaceri comerciale sau să facă operaţiuni comerciale73. În funcţie de
obiectul însărcinării se stabilesc puterile comişilor călători.

6. Mijlocitorii
În activitatea comercială, un anumit rol îl au mijlocitorii, cunoscuţi şi sub denumirea
de samsari ori misiţi.
Trebuie arătat ca, deşi Codul comercial consacră activitatea de mijlocire printre
faptele de comerţ (art. 3 pct. 12), totuşi, el nu reglementează condiţia juridică a
mijlocitorului şi nici contractul de mijlocire. În absenţa unor dispoziţii legale, îşi vor găsi
aplicarea principiile generale ale dreptului comercial şi dreptului civil.
Activitatea mijlocitorilor74. Mijlocirea este o activitate prin care o persoană,
denumită mijlocitor, urmăreşte să pună faţă în faţă două persoane care vor să încheie o
afacere şi graţie diligenţelor sale, să le determine să încheie contractul avut în vedere.
Activitatea mijlocitorului are la bază contractul de mijlocire intervenit între mijlocitor
şi părţi ori numai una dintre ele. Un atare contract se bazează pe însărcinarea dată
mijlocitorului sau acceptarea de către părţi a demersurilor mijlocitorului.
Dacă, urmare activităţii depuse de mijlocitor, părţile încheie contractul avut în
vedere, mijlocitorul are dreptul la o remuneraţie, de la ambele părţi ori numai de la una
dintre ele, după caz.
Dreptul la remuneraţie se naşte numai dacă părţile au încheiat contractul, iar
încheierea lui este rezultatul diligenţelor mijlocitorului.

7. Agenţii de comerţ
Noţiunea de agent de comerţ. Un comerciant care doreşte să-şi extindă afacerile
în alte localităţi are posibilitatea să facă acest lucru prin deschiderea unei sucursale în
localitatea respectivă (condusă de un prepus al său) ori să trimită acolo comişi călători
pentru negoţ. În ambele cazuri, comerciantul trebuie să folosească un salariat al său şi să
facă cheltuieli. În plus, posibilităţile de supraveghere a acestor salariaţi sunt limitate.
Pentru comerciant este mai avantajos să apeleze la serviciile unei persoane din
localitatea respectivă, care are ca profesiune tratarea şi încheierea de afaceri comerciale.
O asemenea persoană este denumită agent comercial.
Deci o asemenea activitate de intermediere prezintă interes şi este folosită în
practică, ea nu este reglementată de Codul comercial. De aceea, condiţia juridică a
agentului comercial a fost definită pe baza principiilor generale ale reprezentării.
Puterile agentului de comerţ. Agentul de comerţ poate fi împuternicit de un
comerciant să trateze afaceri comerciale ori să trateze şi să încheie afaceri comerciale75.

73
Însărcinarea comisului călător pentru negoţ cu desfacerea mărfurilor patronului unor comercianţi
nu conferă comisului călător pentru negoţ calitatea de comerciant (Cas. III, dec. nr. 312/1938 în
Practica judiciară în materie comercială, vol. I, p. 137).
74
A se vedea C. Vivante, Principii de drept comercial, Ed. Cartea Românească, Bucureşti, 1928,
p. 48.
75
A se vedea I.L. Georgescu, op. cit., vol. I, p. 652-653.

49
 TESTE DE AUTOEVALUARE

1. Persoana care săvârşeşte fapte de comerţ devine:

a. necomerciant;
b. societate comercială;
c. SRL;
d. comerciant.

2. Comercianţii pot fi:

a. individuali sau colectivi;
b. SRL sau SA;
c. cooperative sau societăţi comerciale;
d. SNC sau SCS.

3. Categorie de comerciant este:

a. persoana fizică
b. regia autonomă;
c. G.I.E.;
d. toate răspunsurile sunt corecte.

4. Pentru a dobândi calitatea de comerciant, printre alte condiţii,

persoana fizică trebuie:
a. să-şi înfiinţeze o societate comercială;
b. să se angajeze la o societate comercială;
c. să săvârşească fapte de comerţ în nume propriu;
d. să săvârşească fapte de comerţ în baza unui contract de mandat.

5. Persoanele care exercită profesiuni liberale:

a. fac fapte de comerţ;
b. urmăresc un profit;
c. au un adaos comercial;
d. niciun răspuns nu este corect.

6. Formă a societăţii comerciale este societatea:

a. cu răspundere nelimitată;
b. în comandită simplă;
c. în comandită complexă;
d. în nume individual.

7. Societăţile comerciale:
a. devin comercianţi;
b. se nasc comercianţi;
c. nu sunt comercianţi;
d. devin necomercianţi.

8. Statul şi unităţile administrativ-teritoriale:

a. sunt comercianţi:
b. au fost comercianţi;
c. nu sunt comercianţi;
d. vor fi comercianţi.

9. Organizaţiile cooperatiste:
a. urmăresc nonprofitul;
b. urmăresc acţiuni de binefacere;
c. urmăresc obţinerea de profit;
d. au un regim juridic mixt.

10. G.I.E. are calitatea de comerciant:

50
a. în toate cazurile;
b. numai în anumite situaţii;
c. dacă emite chitanţe;
d. dacă are un obiect de activitate comercial.

11. O persoană are capacitatea de a fi comerciant dacă a împlinit:

a. 14 ani;
b. 16 ani;
c. 18 ani;
d. 15 ani.

12. Minorul poate:

a. începe o activitate comercială;
b. lichida o activitate comericală;
c. continua o activitate comercială;
d. niciun răspuns nu este corect.

13. Strict juridic şi teoretic, persoana sub curatelă:

a. poate începe sau continua un comerţ;
b. nu poate începe sau continua un comerţ;
c. trebuie să poată începe un comerţ;
d. trebuie să poată continua un comerţ.

14. Obligaţia profesională a comercianţilor este:

a. începerea comerţului;
b. libera iniţiativă;
c. libertatea contractuală;
d. ţinerea de registre contabile.

15. Comercianţii au obligaţia ca, înainte de începerea comerţului să:

a. publice intenţia lor;
b. ceară înmatricularea în registrul comerţului;
c. acumuleze un capital social;
d. aibă minim 5 ani experienţă.

16. Controlul legalităţii operaţiunilor registrului comerţului se face de

către:
a. directorul ORC;
b. judecătorul delegat;
c. secretarul şef;
d. juristul ORC.

17. Înregistrările în registrul comerţului se fac, pe baza:

a. unei hotărâri judecătoreşti definitive;
b. unei hotărâri judecătoreşti;
c. unei hotărâri judecătoreşti irevocabile;
d. încheierii directorului ORC.

18. Contabilitatea se ţine:

a. în limba română;
b. în monedă naţională;
c. în ordine cronologică;
d. toate răspunsurile sunt corecte.

19. Firma este un element al fondului de comerţ:

a. corporal;
b. incorporal;
c. nepatrimonial;
d. facultativ.

51
20. Fondul de comerţ, per ansamblu, este un bun:
a. mobil.
b. imobil;
c. corporal;
d. nepatrimonial.

52
 SOCIETĂŢILE COMERCIALE
Cuvânt introductiv

În sistemul economiei de piaţă importanţa existenţei şi funcţionării societăţilor

comerciale, ca subiecte de drept distincte, este de netăgăduit. Astfel, prezenta lucrare se
dovedeşte a fi un studiu actual şi necesar. În plus, cercetarea realizată în domeniul
specific dreptului comercial prezintă o utilitate teoretică şi practică învederată mai ales de
problemele pe care le ridică aplicarea legii comerciale cât şi de lipsa dezbaterilor
doctrinare referitoare la acestea.
Acest studiu contribuie la cunoaşterea şi înţelegerea instituţiilor juridice comerciale,
respectiv în domeniul societăţilor comerciale.

Autorii

53
 CAPITOLUL IV
SOCIETĂŢILE COMERCIALE

4.1. SCURTĂ PRIVIRE ASUPRA CAUZELOR CARE AU DETERMINAT

CREAREA SOCIETĂŢILOR COMERCIALE

Funcţia economică a societăţii comerciale.

Societatea comercială, ca şi toate celelalte instituţii ale dreptului, îşi datorează
apariţia unor cauze economice şi sociale76.
Pe măsură ce societatea omenească s-a dezvoltat, iar nevoile economice şi
sociale au crescut, oamenii şi-au dat tot mai mult seama că energiile individuale, oricât
de mari ar fi fost ele, nu mai erau îndestulătoare pentru satisfacerea acestor nevoi. O
acţiune individuală, indiferent de mărimea resurselor de muncă şi financiare ale
întreprinzătorului, nu mai putea face faţă realizării unor activităţi economice de amploare.
În aceste condiţii s-a născut ideea cooperării între mai mulţi întreprinzători, care să
realizeze împreună astfel de activităţi. Această idee şi-a găsit expresia, pe planul
dreptului, în conceptul de societate comercială, care implică asocierea a două sau a mai
multor persoane, cu punerea în comun a unor resurse, în vederea desfăşurării unei
activităţi economice şi împărţirii beneficiilor rezultate.
Pentru a-şi îndeplini rolul său economic, societatea comercială a fost concepută ca
un organism autonom, căruia legea i-a conferit personalitate juridică.
Aşa cum s-a spus, societatea comercială a fost o descoperire a timpurilor
moderne, de aceeaşi valoare ca şi descoperirea forţei aburului şi cea a electricităţii77.
Folosindu-se această cucerire a minţii omeneşti, la început au apărut colectivităţi
restrânse, formate din câteva persoane, care puneau în comun bunurile şi priceperea lor,
în vedereraa realizării unei afaceri. Mai târziu, prin perfecţionarea tehnicii juridice au
apărut colectivităţi mult mai mari, cu sute sau chiar mii de persoane, necunoscute între
ele, care, prin capitalurile lor, contribuiau la realizarea unor mari afaceri în toate domeniile
de activitate.
Asemenea grupări de persoane şi capitaluri, îmbrăcate în haina juridică a societăţii
comerciale, au făcut posibile marile realizări ale veacului al XIX-lea, cum sunt: Canalul de
Suez, Canalul Panama, exploatarea minelor şi zăcămintelor, reţelele de căi ferate etc.
Societăţile comerciale au contribuit la dezvoltarea maşinismului şi comunicaţiilor,
care au permis extinderea pieţelor, cu toate consecinţele benefice asupra civilizaţiei
moderne.
Societăţile comerciale au fost şi sunt şi în prezent cel mai adecvat instrument
juridic de drenare a energiilor umane şi financiare pentru realizarea unor scopuri sociale,
ca şi pentru satisfacerea unor interese personale ale întreprinzătorilor.

A. Originea şi evoluţia societăţilor comerciale

Perioada veche (antică). Germenii instituţiei juridice a societăţii comerciale au

apărut încă din perioada antichităţii.
În dreptul roman, societatea era de mai multe feluri78: societatea tuturor bunurilor
prezente şi viitoare ale asociaţilor (societas omnium bonorum), societatea care avea ca
obiect un singur lucru (societas unius rei) şi societatea al cărei obiect îl formau veniturile
(societas questus).
Ceea ce trebuie remarcat este faptul că, indiferent de forma sa, societatea era
lipsită de personalitate juridică. Bunurile care formau fondul social erau considerate că
aparţin asociaţilor în proprietate, iar nu societăţi, ca patrimoniu distinct al acesteia.
Perioada Evului Mediu. Societatea comercială cu principalele ei atribute
caracteristice apare în evul mediu. Începând din secolul al XII-lea, în republicile italiene
Genova, Florenţa şi Veneţia, comerţul maritim şi terestru cunosc o mare înflorire.
Dezvoltarea comerţului a declanşat o mare nevoie de credite. Dar, clericii, nobilii şi

76
M. de Juglart, B. Ippolito, op. cit., p. 6-10.
77
A se vedea S.D. Cărpenaru, Drept..., op. cit., p. 138-161.
78
A se vedea C. Tomulescu, Drept privat român, Tipografia Universităţii Bucureşti, 1972, p. 292.

54
militarii, deţinători de mari capitaluri, nu puteau să acorde împrumuturi cu dobândă
comercianţilor, datorită interdictiei impuse de dreptul canonic, respectiv incompatibilităţii
cu rangul de nobil sau militar.
Pentru a eluda aceste oprelişti, comercianţii au folosit contractul de commenda. În
temeiul acestui contract, o persoană (sau mai multe persoane) denumită commendator,
încredinţează unei alte persoane (comerciant) numită tractor, o sumă de bani ori o
cantitate de mărfuri pentru a face comerţ în alte ţări, urmând ca beneficiile să se împartă
între ele.
Prin folosirea acestui contract, creditorul (împrumutătorul de fonduri) devine
asociat al comerciantului. Pentru creditor, riscul este limitat la suma ori bunurile puse în
joc.
În scopul protejării terţilor, sumele de bani şi bunurile puse în comun de către
asociaţi constituie un patrimoniu distinct şi care are drept titular persoana juridică,
recunoscută ca atare de către autorităţi.
Această instituţie a fost folosită şi în Franţa, sub numele de contract de command.
Ea a fost reglementată, pentru prima oară, prin Ordonanţa lui Ludovic al XIV-lea privind
comerţul terestru din 1673, sub denumirea de societate în comandită.
În secolul al XVII-lea apar primele societăti pe acţiuni. Înfiinţarea acestor societăţi
este legată de expansiunile coloniale ale unor ţări maritime, ca Olanda, Anglia şi Franţa.
Au luat fiinţă Compania Olandeză a Indiilor Orientale (1602), Compania Olandeză a
Indiilor Occidentale (1621), Compania Insulelor Americii (1626) pentru colonizarea
Insulelor Martinica şi Guadelup, Compania Noii Franţe (1628) pentru colonizarea
Canadei etc.
Perioada modernă. Prima reglementare sistematică şi cuprinzătoare a societăţilor
comerciale o reprezintă Codul comercial francez din 1807. El conţinea dispoziţii privind
formele de societate existente în activitatea comercială.
Astfel, o formă de societate cunoscută sub numele de société generale este
consacrată sub denumirea de societate în nume colectiv. Societatea are personalitate
juridică, iar asociaţii au o răspundere nelimitată şi solidară pentru toate obligaţiile
societăţii.
Apoi, pe baza contractului de command se reglementează societatea în
comandită. Această societate cuprinde două categorii de asociaţi: comanditaţii, care au o
răspundere nelimitată şi solidara, şi comanditarii, care răspund numai în limita
contribuţiilor lor.
În sfârşit, preluând principiile care reglementau marile companii coloniale, Codul
comercial francez reglementează societatea anonimă, cu cele două forme ale sale:
societatea pe acţiuni şi societatea în comandită pe acţiuni.
Aceste forme ale societăţilor comerciale au fost preluate de reglementările din alte
ţări, ca Italia, Olanda, Belgia, Spania etc. Ele au fost consacrate şi de Codul comercial
român din 1887, prin intermediul Codului comercial italian din 1882, care i-a servit ca
model.

B. Reglementarea juridică a societăţilor comerciale în România

Regimul juridic al societăţilor comerciale a fost reglementat în Codul comercial,

Cartea I, în Titlul VIII (art. 77-269), intitulat “Despre societăţi şi despre asociaţiuni
comerciale”. Prin acest act normativ se reglementau: societatea în nume colectiv,
societatea în comandită simplă, societatea anonimă (pe acţiuni), societatea în comandită
pe acţiuni şi asociaţia în participaţie.
Întrucât reglementarea societăţilor comerciale cuprinsă în Codul comercial era, în
mare măsură, depăşită, ea a fost înlocuită cu o nouă reglementare, care face obiectul
Legii nr. 31/1990 privind societăţile co-merciale.
Reglementarea cuprinsă în Legea nr. 31/1990 modificată79 repre-zintă, în prezent,
reglementarea generală privind societăţile comerciale.
Reglementarea generală a societăţilor comerciale. Reglemen-tarea generală,
dreptul comun, în materia societăţilor comerciale este cuprinsă în Legea nr. 31/1990
republicată privind societăţile co-merciale. Această lege reglementează: societatea în

79
Legea nr. 31/1990, aşa cum a fost modificată prin Legea nr. 161/2003, republicată în M. Of.
nr. 1066/17.11.2004.

55
nume colectiv, societatea în comandită simplă, societatea pe acţiuni, societatea în
comandită pe acţiuni şi societatea cu răspundere limitată.
Ca mod de reglementare, Legea nr. 31/1990 republicată cuprinde reguli generale
aplicabile oricărei societăţi comerciale, precum şi reguli speciale privind fiecare formă
juridică de societate comercială.
Caracterul de reglementare generală a societăţilor comerciale, pe care îl are Legea
nr. 31/1990 republicată, se manifestă sub mai multe aspecte.
În primul rând, ea priveşte orice societate comerciala, indiferent de obiectul ei de
activitate. În temeiul legii, activităţile care nu pot face obiectul unei societăţi comerciale se
stabilesc prin hotărâre a guvernului (art. 287 din Legea nr. 31/1990 republicată).
În al doilea rând, Legea nr. 31/1990 republicată se aplică şi societăţilor comerciale
cu participare străină. Această reglementare se completează cu dispoziţiile privind
regimul investiţiilor străine80.

4.2. NOŢIUNEA, ELEMENTELE SPECIFICE ŞI CLASIFICAREA

SOCIETĂŢILOR COMERCIALE

Noţiuni generale
Nici Legea nr. 31/1990 republicată şi nici Codul comercial nu cuprinde o definiţie a
societăţii comerciale. Într-o asemenea situaţie trebuie să apelăm la dispoziţiile Codului
civil, care reglementează contractul de societate, adică societatea civilă. Aceste dispoziţii
legale, întregite cu unele elemente cuprinse în Legea nr. 31/1990 republicată, permit
definirea societăţii comerciale.

1. Definiţia societăţii comerciale

Elementele definiţiei. Din cele arătate rezultă elementele care definesc societatea
comercială. Unele dintre aceste elemente sunt comune oricărei societăţi, iar altele sunt
specifice societăţii comerciale. Însă, numai împreună aceste elemente pot contura
definiţia societăţii comerciale.
Astfel, trebuie avut în vedere că o societate comercială se constituie în temeiul
unui contract de societate, care este actul ei constitutiv81. Prin contractul pe care îl
încheie, asociaţii realizează o triplă înţelegere: să pună în comun anumite bunuri, să
realizeze împreună o activitate economică şi să împartă între ei beneficiile rezultate.
Apoi, în societatea comercială, activitatea economică pe care o desfăşoară
asociaţii constă în săvârşirea unor operaţiuni considerate de lege ca fapte de comerţ.
În sfârşit, se impune a se reţine că, prin îndeplinirea condiţiilor şi formalităţilor
prevăzute de lege, societatea comercială dobândeşte personalitate juridică, care îi
conferă calitatea de subiect de drept de sine-stătător.
Elementele menţionate atestă faptul că societatea comercială este un contract şi,
totodată, o persoană juridică. Această dublă esenţă a societăţii comerciale este, aşa cum
se va arăta, bogată în consecinţe juridice.
Definiţie. Pe baza elementelor menţionate, societatea comercială poate fi definită
ca o grupare de persoane constituită pe baza unui contract de societate şi
beneficiind de personalitate juridică, în care asociaţii se înţeleg să pună în comun
anumite bunuri, pentru exercitarea unor fapte de comerţ, în scopul realizării şi
împărţirii beneficiilor rezultate.

2. Elementele specifice ale contractului de societate care stă la baza

societăţii comerciale

2.1. Noţiuni generale

Din definiţia dată societăţii comerciale rezultă că, prin încheierea contractului de
societate, asociaţii realizează o triplă înţelegere.

80
A se vedea: Ordonanţa de Urgenţă a Guvernului nr. 31/1997 şi Ordonanţa de Urgenţă nr.
92/1997 (abrogate).
81
Contractul de societate mai este denumit şi pact social.

56
 În primul rând, asociaţii convin să pună ceva în comun, adică fiecare asociat să
aducă anumite bunuri în societate. Această contribuţie a asociaţilor poartă denumirea de
aport sau miză.
În al doilea rând, asociaţii pun laolaltă anumite bunuri cu intenţia de a colabora în
desfăşurarea activităţii comerciale.
În al treilea rând, activitatea comercială se realizează în vedere obţinerii şi
împărţirii beneficiilor rezultate.
Deci, trei sunt elementele specifice contractului de societate care stă la baza
societăţii comerciale: aporturile asociaţilor, intenţia de a exercita în comun o activitate
comercială, precum şi împărţirea beneficiilor.
Prin aceste elemente, contractul de societate se deosebeşte de alte contracte,
cum sunt contractul de vânzare-cumpărare, locaţiune, împrumut etc.
Aceste elemente sunt indispensabile pentru existenţa contractului de societate; în
absenţa unuia dintre ele, contractul nu va fi nul, dar el nu va fi un contract de societate82.

2.2. Aporturile asociaţilor

A. Regimul juridic al aporturilor
Noţiunea aportului. Această noţiune are un sens juridic şi unul etimologic. Sub
aspect juridic, prin aport se înţelege obligaţia pe care şi-o asumă fiecare asociat de a
aduce în societate un anumit bun, o valoare patrimonială. În limita aportului, asociatul
devine debitor al societăţii, cu toate consecinţele care decurg din această calitate.
Sub aspect etimologic, noţiunea de aport desemnează chiar bunul adus în
societate de către asociat.
Deşi sensul juridic este sensul propriu al noţiunii de aport, totuşi, noţiunea este
folosită şi în sensul ei etimologic.
Obiectul aportului. Aportul poate avea ca obiect orice bun cu valoare economică al
asociatului83, care prezintă interes pentru activitatea societăţii. Potrivit art. 1492 C. civ.,
fiecare asociat trebuie să pună în comun “sau bani, sau alte lucruri, sau industria sa”.
Deci, aportul poate fi în numerar, în natură sau în industrie.
a) Aportul în numerar. Acest aport are ca obiect o sumă de bani pe care asociatul
se obligă să o transmită societăţii.
Întrucât sumele de bani sunt indispensabile începerii activităţii comerciale,
aporturile în numerar sunt obligatorii la constituirea societăţii comerciale, indiferent de
forma ei (art. 16 din Legea nr. 31/1990 republicată).
Aportul asociatului la capitalul social nu este purtător de dobânzi (art. 68 din
Legea nr. 31/1990 republicată).
b) Aportul în natură. Acest aport are ca obiect anumite bunuri, care pot fi bunuri
imobile (clădiri, instalaţii etc.) şi bunuri mobile corporale (materiale, mărfuri etc.) sau
incorporale (creanţe, fond de comerţ etc.)84
Aporturile în natură sunt admise la toate formele de societate comercială. Aceste
aporturi se realizează prin transferarea drepturilor corespunzătoare şi predarea efectivă a
bunurilor către societate (art. 16 alin. 2 din Legea nr. 31/1990 republicată).
Bunul care face obiectul aportului în natură trebuie evaluat în bani, pentru a se
putea stabili valoarea părţilor de interes (părţilor sociale) sau acţiunilor cuvenite
asociatului în schimbul aportului.
Aportul în natură poate avea ca obiect bunuri mobile incorporale, cum sunt
creanţele, brevetele de invenţie, mărcile etc.

82
A se vedea D.D. Gerota, op. cit., p. 37; I.L. Georgescu, op. cit., vol. II, p. 75; S.D. Cărpenaru,
Drept..., op. cit., p. 151 şi urm.
83
Bunul care constituie obiectul aportului trebuie să aparţină asociatului. Asociatul nu poate aduce
ca aport un bun care este proprietate publică (C.S.J., secţ. com., dec. nr. 117/1992, în Dreptul
nr. 5-6/1993, p. 138) ori proprietate a unei cooperative (C.S.J., secţ. com., nr. 128/1993, în Dreptul
nr. 8/1994, p. 94).
84
În situaţiile în care investiţiile străine în România se realizează sub forma unor societăţi
comerciale în asociere cu persoane fizice sau juridice române, asociaţii români pot constitui, cu titlu
de aport la capitalul social, dreptul de proprietate sau alte drepturi reale asupra terenului ori a altor
imobile necesare, pe toată durata societăţii comerciale.

57
 Aportul în creanţe se consideră liberat numai după ce societatea a obţinut plata
sumei de bani care face obiectul creanţei85.
c) Aportul în industrie. În terminologia legii, aportul în industrie constă în munca
sau activitatea pe care asociatul promite să o efectueze în societate, având în vedere
competenţa şi calificarea sa86.
Aportul în prestaţii în muncă este permis numai asociaţilor din societatea în nume
colectiv şi asociaţilor comanditaţi din societatea în comandită (art. 16 alin. 5 din Legea nr.
31/1990 republicată)87.
Un atare aport nu este cuprins în capitalul social, deoarece el nu poate constitui un
element al gajului general al creditorilor societăţii. Totuşi, în schimbul aportului în prestaţii
în muncă, asociatul are dreptul să participe la împărţirea beneficiilor şi a activului social
şi, totodată, are obligaţia să participe la pierderi. În acest scop, aportul în prestaţii în
muncă trebuie evaluat şi precizat în actul constitutiv.
Obligaţia de a constitui aportul şi executarea ei. Pentru constituirea societăţii,
fiecare asociat este ţinut să contribuie la formarea patrimoniului societăţii. De aceea, în
actul constitutiv trebuie să se arate aportul fiecărui asociat.

B. Capitalul social şi patrimoniul societăţii

Aporturile asociaţiilor trebuie privite nu numai în individualitatea lor, ci şi în
totalitatea acestora. Într-adevăr, aceste aporturi reunite formează capitalul social al
societăţii şi totodată, ele constituie elemente ale patrimoniului societăţii.
Capitalul social şi patrimoniul societăţii sunt două concepte strâns legate între ele,
dar nu trebuie confundate.
Capitalul social. Prin capitalul social al unei societăţi comerciale se înţelege
expresia valorică a totalităţii aporturilor asociaţilor care participă la constituirea societăţii.
Capitalul social mai este denumit şi capital nominal.
Capitalul social are o dublă semnificaţie: contabilă şi juridica.
Capitalul social are o semnificaţie contabilă; el nu are o existenţă reala, concreta,
ci reprezintă o cifră convenită de asociaţi.
Capitalul social are însă şi o semnificaţie juridică; el constituie gajul general al
creditorilor societăţii.
Datorită rolului său de gaj general al creditorilor societăţii, capitalul social este fix
pe toată durata societăţii. El poate fi modificat, în sensul măririi sau micşorării sale, numai
în condiţiile prevăzute de lege, prin modificarea actului constitutiv.
În scopul asigurării intereselor creditorilor societăţii, pentru anumite forme de
societate, legea stabileşte un plafon minim al capitalului social: 25.000.000 lei, în cazul
societăţii pe acţiuni sau comandită pe acţiuni88; 2.000.000 lei, în cazul societăţii cu
răspundere limitată.

85
Conform art. 84 din Legea nr. 31/1990 republicată, asociatul care a depus ca aport una sau mai
multe creanţe nu este liberat cât timp societatea nu a obţinut plata sumei pentru care au fost aduse.
Dacă plata nu s-a putut obţine prin urmărirea debitorului cedat, asociatul, în afară de daune,
răspunde de suma datorată, cu dobânda legală din ziua scadenţei creanţelor. Prin art. 16 alin. 3 din
lege se instituie interdicţia aporturilor în creanţe la societăţile pe acţiuni care se constituie prin
subscripţie publică şi la societăţile în comandită pe acţiuni sau cu răspundere limitată.
86
Un aport în muncă îl poate constituie şi know-how-ul. A se vedea Lamy, Sociétés commerciales,
Paris, 1995, nr. 243. În societăţile cu participare străină, aportul poate consta în servicii, cunoştinţe
şi management din partea investitorului străin.
87
Prestaţiile în muncă nu pot constitui aport la formarea sau majorarea capitalului social – art. 16
alin. 4 din Legea nr. 31/1990 republicată.
88
Conform art. I, pct. 1 din Legea nr. 302/2005 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 31/1990,
se modifică art. 10 din legea societăţilor comerciale după cum urmează: Capitalul social al societăţii
pe acţiuni şi al societăţii în comandită pe acţiuni nu poate fi mai mic de 25.000 euro, în echivalent
lei, calculat la cursul de schimb comunicat de Banca Naţională a României la data subscrierii.
Potrivit art. II alin. 1 şi 2, în termen de un an de la data intrării în vigoare a prezentei legi, societăţile
pe acţiuni şi societăţile în comandită pe acţiuni la care nivelul capitalului social este inferior valorii
prevăzute la pct. 1 al art. I au obligaţia majorării, potrivit legii, a capitalului social la o valoare de
minimum 25.000 euro, în echivalent lei, calculat la cursul de schimb comunicat de Banca Naţională
a României la data subscrierii. De la data expirării termenului prevăzut la alin. 1, Oficiul Naţional al
Registrului Comerţului va solicita tribunalelor dizolvarea societăţilor pe acţiuni şi a societăţilor în
comandită pe acţiuni care nu şi-au îndeplinit obligaţia de majorare a capitalului social în limita
prevăzută de lege.

58
 Întrucât capitalul social este fix pe întreaga durată a societăţii, în cazul în care el se
diminuează sub o anumită limita, datorită folosirii sale în desfăşurarea activităţii, legea
prevede obligaţia reîntregirii sau reducerii capitalului social, mai înainte de a se putea
face vreo repartizare sau distribuire de beneficii (art. 69 din Legea nr. 31/1990
republicată).
În privinţa capitalului social, legea distinge între capitalul subscris şi capitalul
vărsat.
Capitalul subscris reprezintă valoarea totală a aporturilor pentru care asociaţii s-au
obligat să contribuie la constituirea societăţii. Capitalul subscris coincide cu capitalul
social.
Capitalul vărsat este valoarea totală a aporturilor efectuate şi care au intrat în
patrimoniul societăţii. În anumite cazuri, legea stabileşte condiţii privind vărsarea
capitalului; în cazul societăţii pe acţiuni sau în comandită pe acţiuni, la constituirea
societătii, capitalul vărsat de fiecare acţionar nu va putea fi mai mic de 30% din cel
subscris, dacă prin lege nu se prevede altfel. Restul de capital social va trebui vărsat în
termen de 12 luni de la înmatricularea societăţii (art. 8 lit. d din Legea nr. 31/1990
republicată).
Capitalul social al societăţii este divizat în anumite fracţiuni, denumite diferit după
forma juridică a societăţii: părţi de interes89, în cazul societăţii în nume colectiv şi
societăţii în comandită simplă; părţi sociale, în cazul societăţii cu răspundere limitată;
acţiuni în cazul societăţii pe acţiuni sau în comandită pe acţiuni.
Asociaţii dobândesc în schimbul aportului un număr de părţi de interes, părţi
sociale sau acţiuni corespunzător valorii aportului fiecăruia (art. 7 lit. d şi art. 8 lit. e din
Legea nr. 31/1990 republicată).
Patrimoniul societăţii. Noţiunea de patrimoniu al societăţii sau de patrimoniu
social este distinctă de cea de capital social.
În lumina principiilor dreptului civil, patrimoniul societăţii îl constituie totalitatea
drepturilor şi obligaţiilor cu valoare economică aparţinând societăţii.
Patrimoniul social cuprinde activul social şi pasivul social, care se evidenţiază în
bilanţul societăţii cu respectarea dispoziţiilor legale contabile.
Activul social (denumit şi fond social) cuprinde bunurile aduse ca aport în societate
şi cele dobândite în cursul activităţii societăţii90.
Pasivul social cuprinde obligaţiile societătii, indiferent de natura lor.

3. Realizarea şi împărţirea beneficiilor

Scopul societăţii este acela de a realiza beneficii din activitatea comercială
desfăşurată şi de a le împărţi între asociaţi.
Cota-parte din beneficii ce se plăteşte fiecăruia dintre asociaţi poartă denumirea de
dividend (art. 67 din Legea nr. 31/1990 republicată)91.

89
Art. 87 din Legea nr. 31/1990 republicată, foloseşte denumirea de “aport de capital social”.
Această denumire este improprie, deoarece noţiunea de aport desemnează, fie obligaţia asociatului
de a aduce în societate o valoare patrimonială, fie chiar bunul care face obiectul obligaţiei.
90
În unele reglementări legale, activul social este denumit patrimoniu activ sau patrimoniu real.
91
Potrivit Ordonanţei Guvernului nr. 26/1995 privind impozitul pe dividende, dividendul include
orice distribuire în bani sau în natură, în favoarea asociaţilor, din profitul stabilit pe baza bilanţului
contabil şi a contului de profit şi pierderi (M. Of. nr. 201/1995) – în prezent respectiva O.G. a fost
arogată de către art. 298 din Legea nr. 571/2003 priind codul fiscal. Potrivit noii reglementări, prin
dividend înţelegem o distribuire în bani sau în natură, efectuată de o persoana juridică unui
participant la persoana juridică, drept consecinţă a deţinerii unor titluri de participare la acea
persoana juridică, exceptând urmatoarele:
a) o distribuire de titluri de participare suplimentare care nu modifică procentul de deţinere a
titlurilor de participare ale oricărui participant la persoana juridică;
b) o distribuire în bani sau în natură, efectuată în legatură cu răscumpărarea titlurilor de
participare la persoana juridica, alta decât răscumpărarea care face parte dintr-un plan de
răscumparare, ce nu modifică procentul de deţinere a titlurilor de participare al niciunui participant
la persoana juridică;
c) o distribuire ţn bani sau în natură, efectuată în legatură cu lichidarea unei persoane juridice;
d) o distribuire în bani sau în natură, efectuată cu ocazia reducerii capitalului social constituit
efectiv de catre participanţi.

59
 Noţiunea de beneficii. În general, prin beneficii se înţelege un câştig evaluabil în
bani92.
Condiţiile de repartizare a beneficiilor. Realizarea ori nerealizarea de beneficii
poate fi stabilită numai la sfârşitul exerciţiului financiar, prin întocmirea situaţiilor
financiare anuale şi a contului de profit şi pierderi.
Pentru a putea fi repartizate, beneficiile trebuie să fie reale (art. 67 alin. 3 din
Legea nr. 31/1990 republicată). Aceasta înseamnă că trebuie să se fi înregistrat un
excedent, adică o sumă care să fie mai mare decât capitalul social, deoarece nu pot fi
distribuite beneficii din capitalul social.
Totodată, beneficiile trebuie să fie utile, adică să reprezinte beneficiile rămase
după întregirea capitalului social, când acesta s-a micşorat în cursul exerciţiului financiar.
Într-adevăr, potrivit art. 69 din Legea nr. 31/1990 republicată, dacă se constată o
micşorare a capitalului social, acesta va trebui reîntregit sau redus, mai înainte de a se
putea face vreo repartizare sau distribuire de beneficii.
Criterii de împărţire a beneficiilor. În privinţa împărţirii beneficiilor între asociaţi,
legea consacră libertatea asociaţilor de a decide. Potrivit Legii nr. 31/1990 republicată, în
actul constitutiv trebuie să se prevadă “partea fiecărui asociat la beneficii şi la pierderi”
(art. 7) sau “modul de distribuire a beneficiilor şi de suportare a pierderilor” (art. 8).
Principiul care guvernează înţelegerea asociaţilor decurge din însăşi finalitatea
societăţii; toţi asociaţii trebuie să primească beneficii şi să participe la suportarea
pierderilor.
Aceasta nu înseamnă că participarea la beneficii şi pierderi trebuie să fie neapărat
egală (egalitatea nu este sufletul contractului de societate).
Cum este şi firesc, criteriul care este avut în vedere este contribuţia asociaţilor la
formarea capitalului social al societăţii. Acestui criteriu i se pot aduce anumite corective
potrivit înţelegerii asociaţilor, în funcţie de anumite elemente relevante. Legea interzice
însă aşa-numitele clauze leonine, adică acele înţelegeri care favorizează unii asociaţi
(partea leului, din fabulă) în detrimentul celorlalţi. Art. 1513 C. civ. prevede că este nul
contractul de societate prin care un asociat îşi stipulează totalitatea câştigurilor. De
asemenea, este nul şi contractul prin care s-a convenit ca unul sau mai mulţi asociaţi să
fie scutiţi să participe la pierderi.

4.3. FORMELE SOCIETĂŢII COMERCIALE ŞI CLASIFICAREA LOR

1. Formele societăţii comerciale

Formele societăţii comerciale reglementate de Legea nr. 31/1990 republicată.
Potrivit art. 2 din Legea nr. 31/1990 republicată, societatea comercială îmbracă una dintre
următoarele forme juridice: societatea în nume colectiv; societatea în comandită simplă;
societatea pe acţiuni; societatea în comandită pe acţiuni; societatea cu răspundere
limitată.
Formele societăţii comerciale reglementate de legea noastră sunt, în general,
aceleaşi, ca şi cele existente în alte ţări93. Acest lucru se explică prin faptul că formele
juridice ale societăţii comerciale nu sunt expresia imaginaţiei unor specialişti, ci mai
degrabă rezultatul practicii îndelungate în activitatea comercială din ţările cu economie de
piaţă.
Deosebirile dintre diferitele forme ale societăţii comerciale au drept criteriu
întinderea răspunderii asociaţilor faţă de terţi pentru obligaţiile societăţii (art. 3 din Legea
nr. 31/1990 republicată).
a) Societatea în nume colectiv este acea societate ale cărei obligaţii sociale sunt
garantate cu patrimoniul social şi cu răspunderea nelimitată şi solidară a tuturor
asociaţilor.
b) Societatea în comandită simplă este societatea ale cărei obligaţii sociale sunt
garantate cu patrimoniul social şi cu răspunderea nelimitată si solidară a asociaţilor
comanditaţi; asociaţii comanditari răspund numai până la concurenţa aportului lor94.

92
Asupra evoluţiei noţiunii de beneficiu, a se v edea M. De Juglart, B. Ippolito, op. cit., vol. II,
p. 81-83.
93
A se vedea D.D. Saguna, M.R. Nicolescu, Societăţile comerciale europene, Ed. Oscar Print,
Bucureşti, 1996.
94
A se vedea S.D. Cărpenaru, Drept.., op. cit., p. 162-166.

60
 c) Societatea pe acţiuni este societatea al cărui capital social este împărţit în
acţiuni, iar obligaţiile sociale sunt garantate cu patrimoniul social; acţionarii răspund
numai în limita aportului lor.
d) Societatea în comandită pe acţiuni este societatea al cărui capital social este
împărţit în acţiuni, iar obligaţiile sociale sunt garantate cu patrimoniul social si cu
răspunderea nelimitată şi solidară a asociaţilor comanditaţi; asociaţii comanditari răspund
numai până la concurenţa aportului lor.
e) Societatea cu răspundere limitată este societatea ale cărei obligaţii sociale sunt
garantate cu patrimoniul social; asociaţii răspund numai în limita aportului lor.

2. Clasificarea societăţilor comerciale

Criteriile de clasificare. Societăţile comerciale pot face obiectul unor clasificări. În
doctrina dreptului comercial sunt folosite mai multe criterii de clasificare, cu o valoare
diferită şi deci cu consecinţe diferenţiate pe planul dreptului.
Dintre criteriile mai des folosite menţionăm: natura societăţii, întinderea răspunderii
asociaţilor, împărţirea capitalului social, putinţa emiterii unor titluri de valoare şi
provenienţa capitalului social95.
Prezentarea acestor clasificări are un interes deosebit pentru înţelegerea regimului
juridic al societăţilor comerciale.
Societăţi de persoane şi societăţi de capitaluri. După natura lor sau după
prevalenţa elementului personal ori a celui material, societăţile comerciale se împart în
două categorii: societăţi de persoane şi societăţi de capitaluri.
Societăţile de persoane se constituie dintr-un număr mic de persoane, pe baza
cunoaşterii şi încrederii reciproce, a calităţilor personale ale asociaţilor (intuitu personae).
Fac parte din această categorie: societatea în nume colectiv şi societatea în comandită
simplă. Prototipul societăţii de persoane este societatea în nume colectiv.
Societăţile de capitaluri se constituie dintr-un număr mare de asociaţi, impus de
nevoile capitalului social, fără să prezinte interes calităţile personale ale asociaţilor.
Elementul esenţial îl reprezintă cota de capital investită de asociat (intuit pecuniae). Intră
în acestă categorie: societatea pe acţiuni şi societatea în comandită pe acţiuni. Prototipul
societăţii de capitaluri este considerat societatea pe acţiuni.
Societăţi în care asociaţii au o răspundere nelimitată şi societăţi în care
asociaţii au o răspundere limitată. Aşa cum am arătat, răspunderea asociaţilor pentru
obligaţiile sociale este diferită în raport de forma juridică a societăţii.
În societatea în nume colectiv, asociaţii răspund nelimitat şi solidar pentru
obligaţiile societăţii.
În societatea pe actiuni şi societatea cu răspundere limitată, asociaţii răspund până
la concurenţa aportului lor.
În privinţa societătii în comandită simplă sau pe acţiuni, răspundrea asociaţilor este
diferită; asociaţii comanditaţi răspund nelimitat şi solidar, iar asociaţii comanditari numai
în limita aportului lor.
Cum se poate observa, pentru obligaţiile societăţii, toţi asociaţii, indiferent de forma
societăţii, răspund în limita aportului lor. Răspunderea asociaţilor în această limită
echivalează, de fapt, cu răspunderea societăţii pentru obligaţiile sociale. Într-adevăr,
societatea răspunde cu capitalul social, care este format din totalitatea aporturilor
asociaţilor. Dar, în plus, asociaţii din societatea în nume colectiv şi asociaţii comanditaţi
din societatea în comandită simplă sau pe acţiuni, răspund peste limita aportului lor,
nelimitat şi solidar, cu patrimoniul propriu.
Aşa cum se va arăta, răspunderea nelimitată şi solidară a acestor asociaţi este o
răspundere subsidiară. Asociaţii au rolul de garanţi; ei sunt ţinuţi să execute obligaţiile
sociale, care nu au fost respectate de către societatea comercială.
Societăţi cu părţi de interes şi societăţi pe acţiuni. După structura capitalului
social şi modul de împărţire a acestuia, societăţile comerciale se clasifică în două
categorii: societăţi în care capitalul social se divide în părţi de interes şi societăţi în care
capitalul social se împarte în acţiuni.
Capitalul social se divide în părţi de interes în cazul societăţii în nume colectiv şi
societăţii în comandită simplă (societăţi de persoane), precum şi în cazul societătii cu

95
Pentru o amplă analiză a se vedea O. Căpăţână, op. cit., în Dreptul nr. 9-12/1990 p. 9 şi urm.

61
răspundere limitată. În cazul acestei din urmă societăţi, legea desemnează aceste
diviziuni prin denumirea de părţi sociale.
Capitalul social este împărţit în acţiuni în cazul societăţii pe acţiuni şi societăţii în
comandită pe acţiuni (societăţi de capitaluri).
Între părţile de interes, respectiv părţile sociale, şi acţiuni există multe puncte
comune96.
Societăţi care emit titluri de valoare şi societăţi care nu pot emite asemenea
titluri. În raport cu existenţa ori inexistenţa posibilitătii de a emite titluri de valoare,
societăţile comerciale pot fi clasificate în societăţi care au dreptul să emită titluri de
valoare şi societăţi cărora li se interzic asemenea acte. În prima categorie intră societatea
pe acţiuni, societatea în comandită pe acţiuni. În cea de-a doua categorie sunt cuprinse
societatea în nume colectiv şi societatea în comandită simplă şi societatea cu răspundere
limitată.
Titlurile de valoare emise poartă denumirea de acţiuni.
Aceste titluri de valoare au un element comun: ele materializează dreptul
asociaţilor asupra unei fracţiuni din capitalul social. Totodată acţiunile fac parte din
categoria titlurilor de valoare negociabile.

4.4. CONSTITUIREA SOCIETĂŢILOR COMERCIALE

Legea nr. 31/1990, în forma modificată şi completată cuprinde, în Titlul II, regulile
generale privind constituirea societăţilor comerciale.
Aşa cum am arătat, societatea comercială este, în esenţă, un contract şi, totodată,
o persoană juridică97.
La baza constituirii oricărei societăţi comerciale se află voinţa asociaţilor,
manifestată în condiţiile legii. Asociaţii se înţeleg să pună în comun anumite bunuri, să
desfăşoare o activitate comercială şi să împartă beneficiile. Deci, fundamentul societăţii
comerciale îl reprezintă actul constitutiv sau, în anumite cazuri, actele constitutive.
Societatea comercială dobândeşte personalitate juridică prin îndeplinirea unor
formalităţi cerute de lege. Aceste formalităţi se întemeiază pe actul constitutiv sau, după
caz, pe actele constitutive.
În cele ce urmează vom analiza regimul juridic al actelor constitutive ale societăţii,
după care vom examina formalităţile cerute pentru dobândirea personalităţii juridice. Vom
încheia cu cercetarea personalităţii juridice a societăţii comerciale şi efectele ei.

1. Actele constitutive ale societăţii comerciale

1.1. Noţiuni generale

Voinţa asociaţilor privind constituirea unei societăţi comerciale trebuie să se
materializeze în condiţiile legii.
Potrivit art. 5 din Legea nr. 31/1990 republicată, societatea în nume colectiv sau în
comandită simplă se constituie prin contract de societate, iar societatea pe acţiuni, în
comandită pe acţiuni sau cu răspunderea limitată se constituie prin contract de societate
şi statut.
În cazul societăţii pe acţiuni, în comandită pe acţiuni sau cu răspundere limitată,
legea permite ca cele două acte - contractul de societate şi statutul - să se încheie sub
forma unui înscris unic, denumit act constitutiv.
Societatea cu răspundere limitată se poate constitui şi prin actul de voinţă al unei
singure persoane (societatea cu răspundere limitată cu asociat unic). În acest caz se
întocmeşte numai statutul.
Când se încheie numai contract de societate sau numai statut, acestea pot fi
denumite, de asemenea, act constitutiv.
Din cele arătate rezultă că, în concepţia Legii nr. 31/1990 republicată, denumirea
de act constitutiv are un caracter generic; ea desemnează atât contractul de societate
şi/sau statutul societăţii, cât şi înscrisul unic.

96
A se vedea I.L. Georgescu, op. cit., vol. II, p. 25-26.
97
A se vedea S.D. Cărpenaru, Drept..., op. cit., p. 167-179.

62
 Menţionăm că societăţile comerciale organizate în baza Legii nr. 15/1990 au
fost înfiinţate prin actele organelor administative compe-tente şi funcţionează pe bază de
statut (art. 283 din Legea nr. 31/1990 republicată).

1.2. Contractul de societate

Contractul de societate98 pentru a fi încheiat valabil, trebuie să îndeplinească
anumite condiţii.
În primul rând, contractul de societate trebuie să aibă elementele care îl
particularizează faţă de celelalte contracte (aporturile asociaţilor, affectio societatis şi
împărţirera beneficiilor).
În al doilea rând, contractul de societate, ca orice contract, trebuie să
îndeplinească anumite condiţii esenţiale pentru validitatea unei convenţii (art. 948 C. civ.).
La aceste condiţii de fond, se adaugă şi condiţia formei contractului impusă de lege.
Cum elementele specifice contractului de societate au fost analizate, urmează să
examinăm numai condiţiile de fond şi de formă ale contractului de societate.
De asemenea, vom examina şi cuprinsul contractului de societate, aşa cum este
reglementat de lege.

A. Condiţiile de fond ale contractului de societate. În lumina art. 948 C. civ.,

condiţiile pentru validitatea contractului de societate sunt următoarele: consimţământul
valabil al părţilor care se obligă, capacitatea de a contracta, un obiect determinat şi o
cauză licită.
Consimţământul părţilor. Constituirea societăţilor comerciale, în condiţiile Legii
nr. 31/1990 republicată, este dominată de principiul libertăţii de asociere a persoanelor
fizice şi juridice (art. 40 din Constituţie). Limitările aduse libertăţii de asociere prin
dispoziţiile legii sunt de strictă interpretare.
Încheierea contractului de societate presupune manifestarea de voinţă a părţilor, în
sensul încheierii contractului99.
Potrivit legii, societatea comercială va avea cel puţin doi asociaţi, în afară de cazul
când legea prevede altfel (art. 4 din Legea nr. 31/1990 republicată).
În cazul societăţii pe acţiuni sau în comandită pe acţiuni, societatea se constituie
prin consimţământul a cel puţin cinci asociaţi, societatea se constituie prin voinţa unei
singure persoane în cazul societăţii cu răspundere limitată cu asociat unic.
Pentru a produce efecte juridice, voinţa părţilor contractante trebuie să fie
declarată, să fie făcută cu intenţia de a produce efecte juridice şi să nu fie alterată de
vicii.
a) Intenţia de a încheia contractul. În contractul de societate, spre deosebire de
alte contracte, consimţământul părţilor trebuie să aibă o natură specifică; voinţa fiecăreia
dintre părţile contractante trebuie să fie animată de intenţia de a desfăşura în comun o
activitate comercială (affectio societatis). În absenţa acestui element psihologic nu există
un contract de societeate.
b) Părţile contractante (Fondatorii). Potrivit art. 6 din Legea nr. 31/1990
republicată, persoanele care încheie contractul de societate şi, deci, îl semnează, au
calitatea de fondatori. Mai au această calitate şi persoanele care au un rol determinant în
constituirea societăţii.
O societate comercială poate fi constituită de persoane fizice, de persoane juridice
şi de persoane fizice împreună cu persoane juridice. Aceste persoane fizice sau juridice
pot fi necomercianţi sau comercianţi. În sfârşit, aceste persoane fizice sau juridice pot fi
române sau străine.
În concepţia Legii nr. 31/1990 republicată, nu pot fi fondatori şi, deci, nu pot încheia
contractul de societate, persoanele care, potrivit legii, sunt incapabile sau care au fost
condamnate pentru gestiune frauduloasă, abuz de încredere, fals, uz de fals, înşelăciune,

98
Asupra naturii juridice a contractului de societate care stă la baza constituirii societăţii
comerciale, a se vedea S. Neculaescu, M. Danil, Contractul de societate în Dreptul nr. 5-6 din
1994, p. 31-39. D.A. Popescu, Contractul de societate, Editura Lumina Lex, Bucureşti, p. 29-31.
99
Două sau mai multe persoane fizice sau juridice nu pot fi obligate prin hotărâre judecătorească
să devină asociaţi, iar hotărârea nu se poate substitui contractului de societate. A se vedea
D. Ciobanu, Inadmisibilitatea obligării prin ordonanţă preşedinţială a unei persoane fizice sau
juridice de a se asocia cu alte persoane fizice sau juridice, în Dreptul nr. 2/1992, p. 40.

63
delapidare, mărturie mincinoasa, dare sau luare de mită, precum şi pentru alte infracţiuni
prevăzute de lege (art. 6 alin. 2 din lege).
c) Viciile de consimţământ. Pentru a fi valabil, consimţământul dat la încheierea
contractului de societate trebuie să nu fie alterat de eroare, dol sau violenţă.
Eroarea nu produce nulitatea când cade asupra persoanei cu care s-a contractat,
afară de cazul când consideraţia persoanei este cauza determinantă pentru care s-a
încheiat contractul (art. 954 C. civ.). Nulitatea contractului de societate pentru eroare
asupra persoanei asociatului ar putea interveni în cazul unei societăţi de persoane, în
care caz la constituirea societăţii se au în vedere calităţile personale ale asociaţilor. În
cazul societăţilor de capitaluri, eroarea nu ar trebui să ducă la nulitatea contractului,
deoarece persoana asociatului nu are relevanţă pentru încheierea contractului.
Dolul duce la anularea contractului numai când manoperele dolosive emană de la
celalaltă parte contractantă (art. 960 C. civ.). În cazul contractului de societate, dolul
viciază consimţământul unui asociat numai dacă emană de la toţi ceilalţi asociaţi sau de
la persoane care reprezintă valabil entitatea colectivă şi are o anumită gravitate100, de
exemplu, folosirea unei situaţii financiare false pentru a determina la subscrierea
acţiunilor unei societăţi.
Violenţa este un viciu de consimţământ care nu se întâlneşte în practică. În cazul
în care s-ar ivi, vor fi aplicabile principiile dreptului comun (art. 955-959 C. civ.)
Capacitatea părţilor. O persoană fizică poate fi parte în contractul de societate
dacă are capacitatea pentru a încheia acest act juridic.
Referitor la capacitatea cerută pentru încheierea contractului de societate, în
doctrină nu există un punct de vedere unitar.
Pe baza reglementării în forma iniţială a Legii nr. 31/1990 republicată, pentru
încheierea contractului de societate, persoana fizică trebuie să aibă capacitatea cerută
de lege pentru încheierea actelor juridice, în condiţiile dreptului comun101. În prezent,
această concluzie are un temei legal. Art. 6 alin. 2 din Legea nr. 31/1990 republicată
prevede că nu pot fi fondatori persoanele care, potrivit legii, sunt incapabile.
Aşadar, pentru încheierea contractului de societate, persoana fizică trebuie să aibă
capacitatea deplină de exerciţiu.
În privinţa persoanei puse sub curatelă, aceasta are capacitatea de a încheia un
contract de societate (art. 153 C. fam.).
În sfârşit, comerciantul supus procedurii reorganizării judiciare şi a falimentului nu
devine incapabil şi, deci, poate încheia un contract de societate. Dar, în cazul aplicării
procedurii falimentului, el pierde dreptul de a administra şi dispune de bunurile sale şi, în
consecinţă, este lipsit de posibilitatea de a efectua un aport în societate (art. 47 din
Legea nr. 85/2006 republicată).
Obiectul contractului. Noţiunea de obiect al contractului de societate are două
sensuri: cel al dreptului comun şi cel de obiect al societăţii102.
a) În sensul dreptului comun, obiectul convenţiilor este acela la care părţile se
obligă (art. 962 C. civ.). Deci, obiectul contractului de societate îl constituie prestaţiile la
care se obligă asociaţii. Aceste prestaţii se materializează în aporturile asociaţiilor, care
pot fi în numerar, în natură sau în industrie (în muncă sau prestări de servicii).
Obiectul contractului trebuie să fie determinat, licit şi moral. În cazul în care aportul
are ca obiect anumite prestaţii ale asociatului, se cere ca obiectul să fie posibil şi
personal.
b) În sensul limbajului curent al societăţilor comerciale, noţiunea de obiect al
contractului de societate desemnează activitatea societăţii sau, altfel spus, faptele de
comerţ pe care le va săvârşi societatea comercială.
Cauza contractului. În general, cauza ca o condiţie a contractului, este scopul
concret în vederea căruia se încheie actul juridic. Ea constituie elementul psihologic care
determină consimţământul şi explică motivul încheierii actului juridic.
În privinţa contractului de societate, existenţa cauzei, ca element esenţial al
contractului, este o problemă controversată.

100
A se vedea O. Căpăţână, op. cit., p. 164..
101
Soluţia fără a fi motivată a fost împărtăşită şi de O. Căpăţănă, Societăţile comerciale, op. cit.,
p. 163.
102
A se vedea G. Ripert, R. Roblot, op. cit., vol. I, p. 608.

64
 Consecinţele nerespectării condiţiilor de fond ale contractului de societate.
În cazul nerespectării condiţiilor de fond, prevăzute de art. 948 C. civ, contractul de
societate este lovit de nulitate.
Finalitatea contractului de societate, aceea de a fi fundament al constituirii
societăţii comerciale, ca şi caracterul plurilateral al contractului determină anumite
particularităţi privind efectele nulităţii.

B. Condiţiile de formă ale contractului de societate

Potrivit Legii nr. 31/1990 republicată art. 5 alin. 6, actul constitutiv se încheie sub
semnătură privată, se semnează de toţi asociaţii sau în caz de subscripţie publică de
fondatori. Forma autentică a actului constitutiv este obligatorie atunci când:
a) printre bunurile subscrise ca aport la capitalul social se află un teren;
b) se constituie o societate în nume colectiv sau în comandită simplă;
c) societatea pe acţiuni se constituie prin subscripţie publică
Conform art. 5 alin. 7 din Legea nr. 31/1990 republicată: actul con-stitutiv
dobândeşte dată certă şi prin depunerea la registrul comerţului.
Contractul de societate este actul constitutiv al societăţii. Prin acest contract sunt
asumate obligaţiile asociaţilor, şi deci, se stabilesc relaţiile dintre asociaţi. Având în
vedere complexitatea acestor relaţii, precum şi valoarea pecuniară a obligaţiilor, forma
autentică a contractului de societate acolo unde este cazul, asigură toate garanţiile
pentru a înlătura orice dubii privind constituirea societăţii.
Totodată, contractul de societate este actul în temeiul căruia se îndeplinesc
formalităţile legale pentru ca societatea să dobândească personalitate juridică. Pentru a
asigura eficienţa acestor formalităţi, care au ca efect naşterea unui subiect de drept, este
necesar ca actul constitutiv să îmbrace forma autentică unde legea prevede în mod
expres.
Consecinţele nerespectării formei autentice a contractului de societate.
Condiţia formei autentice a contractului de societate a fost consacrată şi în forma iniţială
a Legii nr. 31/1990 republicată, dar fără să reglementeze şi sancţiunea nerespectării ei.
Din această cauză, în doctrina de specialitate s-a discutat dacă forma autentică a
contractului de societate este cerută ad validitate sau ad probationem103.
În actuala reglementare legală, problema este tranşantă. Reglemen-tând cazurile
de nulitate a societăţii, art. 56 lit. a din Legea nr. 31/1990 prevede că nulitatea unei
societăti înmatriculate în registrul comerţului poate fi declarată când lipseşte actul
constitutiv sau când acesta nu a fost încheiat în formă autentică în situaţiile prevăzute la
art. 5 alin. 6.
Deci, condiţia formei autentice a contractului de societate este cerută ad
validitatem. Nerespectarea acestei condiţii atrage nulitatea societăţii.
Sancţiunea nulităţii societăţii este impusă de noua concepţie a legii privind
consecinţele încălcării cerinţelor legale de constituire a societăţilor comerciale.

C. Cuprinsul contractului de societate

Ca act constitutiv al societăţii, contractul de societate trebuie să cuprindă anumite
clauze (elemente) care să stabilească relaţiile dintre asociaţi. Aceste clauze sunt
prevăzute de Legea nr. 31/1990 republicată, diferenţiat în funcţie de forma juridică a
societăţii (art. 7 şi art. 8).
Majoritatea clauzelor sunt comune tuturor formelor juridice de societate
comercială. Ele privesc identificarea părţilor, individualizarea viitoarei societăţi,
caracteristicile societăţii, conducerea şi gestiunea societăţii, drepturile şi obligaţiile
asociaţiilor, dizolvarea şi lichidarea societăţii.
Pe lângă clauzele comune, contractul de societate poate să cuprindă şi anumite
clauze specifice unei anumite forme juridice de societate comercială.
Clauzele expres prevăzute de lege trebuie, în mod obligatoriu, să fie cuprinse în
contractul de societate. În cazul nerespectării acestei obligaţii, societatea nu va putea fi
înmatriculată.
Clauzele de identificare a părţilor. Părţile contractante se determină potrivit
principiilor dreptului civil referitoare la identificarea persoanelor fizice şi juridice.

103
A se vedea S.D. Cărpenaru, Drept comercial român, II, Ed. Atlas Lex, Bucureşti, 1993, p. 45-46.

65
 În cazul persoanelor fizice, în contract trebuie să se prevadă numele şi prenumele,
locul şi data naşterii, domiciliul şi cetăţenia asociaţilor şi C.N.P.
În cazul unor persoane juridice, trebuie să se arate denumirea, sediul şi
naţionalitatea persoanei juridice în cauză şi codul unic de înregistrare.
Clauzele privind identificarea viitoarei societăţi comerciale. Prin aceste clauze
se stabilesc denumirea, forma juridică şi sediul societăţii şi, dacă este cazul, emblema
societăţii.
a) Denumirea sau firma societăţii. Acest atribut de identificare se stabileşte cu
respectarea dispoziţiilor legale referitoare la regimul firmelor societăţilor comerciale (art.
30-43 din Legea nr. 26/1990 republicată).
b) Forma juridică a societăţii. Aceasta este una dintre formele de societate
reglementate de lege, pe care o aleg asociaţii (art. 2 din Legea nr. 31/1990 republicată).
c) Sediul societăţii. Ca atribut de identificare, sediul societăţii, denumit şi sediul
social, este locul care situează în spaţiu societatea comercială, ca subiect de drept. El
este stabilit de părţile contractante, având în vedere locul unde societatea îşi va
desfăşura activitatea comercială ori vor funcţiona organele sale.
d) Emblema societăţii. Acest element de identificare a societăţii are caracter
facultativ. El constă în semnul sau denumirea care deosebeşte un comerciant de altul de
acelaşi gen (art. 30 din Legea nr. 26/1990 republicată).
Clauze privind caracteristicile societăţii. Sunt avute în vedere clauzele privind
obiectul şi durata societăţii, precum şi capitalul social.
a) Obiectul societăţii. În contract trebuie să se indice obiectul societăţii sau obiectul
social. Legea cere să se arate obiectul de activitate al societăţii, cu precizarea domeniului
şi a activităţii principale.
Obiectul societăţiii nu trebuie formulat generic, ci trebuie stabilit concret, prin
arătarea activităţilor ce urmează a fi desfăşurate de către societate104.
b) Durata societăţii. Prin contract, asociaţii urmează să hotărască asupra duratei
societăţii. Ei se pot înţelege asupra unui termen în cadrul căruia să existe societatea ori
pot conveni ca durata societăţii să fie nelimitată.
Precizarea duratei societăţii prezintă interes practic; în cazul stabilirii unui termen,
la expirarea lui, societatea se dizolvă de drept; în cazul unei durate nelimitate, asociaţii
trebuie să precizeze condiţiile în care societatea de persoane va continua cu moştenitorii
asociatului decedat.
c) Capitalul social. În contractul de societate trebuie să se precizeze anumite
elemente legate de capitalul social.
Astfel, trebuie arătat care este capitalul social subscris şi capitalul vărsat. Se
înţelege că asociaţii trebuie să respecte plafoanele minime prevăzute de lege.
Apoi, trebuie menţionat aportul fiecărui asociat, în numerar sau alte bunuri,
valoarea lor şi modul evaluării, precum şi data la care se va vărsa întregul capital social
subscris.
În sfârşit, trebuie să se arate modul în care a fost divizat capitalul social, numărul
şi valoarea nominală a acţiunilor sau părţilor sociale, după caz, precum şi repartizarea
acestora între asociaţi.
Clauzele privind conducerea şi gestiunea societăţii. Potrivit legii, în contractul
de societate, asociaţii trebuie să prevadă unele elemente referitoare la administrarea
societăţii.
Asociaţii trebuie să stabilească persoanele, din rândurile asociaţilor ori din afara
societăţii, care vor administra şi reprezenta societatea, cu precizarea puterilor ce li s-au
conferit şi dacă ei urmează să le exercite împreună sau separat.
În cazul societăţii pe acţiuni sau în comandită pe acţiuni, în contract trebuie să se
menţioneze numărul, numele, prenumele şi cetăţenia cenzorilor societăţii.
Clauzele privind sediile secundare ale societăţii. Dacă asociaţii doresc ca
societatea să aibă sedii secundare, contractul de societate trebuie să cuprindă anumite
menţiuni în acest sens.
În concepţia legii, sediile secundare sunt unităţi fără personalitate juridică ale
societăţii, care poartă denumirea de sucursale, agenţii sau reprezentanţe.

104
Obiectul societăţii trebuie concretizat pentru a se putea verifica dacă nu se încalcă legea
(C.S.J., secţ. com., dec. nr. 258/1992, în Revista de drept comercial nr. 5/1994, p. 76).

66
 Clauze privind dizolvarea şi lichidarea societăţii. În contractul de societate
trebuie să se prevadă şi clauze privind încetarea existenţei societăţii. Asociaţii stabilesc
condiţiile în care societatea se va dizolva şi lichidată.
Cel mai adesea, cu privire la această problemă, asociaţii reproduc dispoziţiile
legale ori fac trimitere la ele.

1.3. Statutul societăţii

Art. 5 alin. 1 din Legea nr. 31/1990 republicată prevede că societatea pe acţiuni, în
comandită pe acţiuni sau cu răspundere limitată se constituie prin contract de societate şi
statut.
Deci, în cazul acestor forme ale societăţii comerciale, constituirea societăţii are ca
fundament două acte constitutive: contractul de societate şi statutul.
Aceste acte constitutive apar ca două acte constitutive distincte. Dar, potrivit art. 5
alin. 3 din Legea nr. 31/1990 republicată, contractul de societate şi statutul pot fi
încheiate sub forma unui înscris unic, denumit act constitutiv.
Din dispoziţiile legale rezultă că, pentru constituirea societăţii pe acţiuni, în
comandită pe acţiuni sau cu răspundere limitata, asociaţii au posibilitatea să aleagă între
a încheia două acte constitutive distincte - contractul de societate şi statutul - şi
încheierea unui singur înscris, care să le cuprindă pe amândouă105.
În realitate, statutul societăţii este conceput ca un act constitutiv dezvoltător al
contractului de societate, menit să-i întregească cuprinsul acestuia.
Necesitatea statutului, ca al doilea act constitutiv, este impusă de specificul
societăţii pe acţiuni, în comandită pe acţiuni sau cu răspundere limitată.
Noţiunea şi condiţiile de validitate ale statutului societăţii. Din dispoziţiile
legale rezultă că statutul societăţii este un act juridic de natură contractuală106. Ca şi
contractul de societate, statutul societăţii reprezintă o înţelegere a asociaţilor. Obiectul
statutului îl constituie stabilirea regulilor de organizare, conducere şi funcţionare a
societăţii.
Întrucât statutul societăţii este o convenţie, înseamnă că pentru validitatea sa
trebuie să fie îndeplinite condiţiile cerute de art. 948 C. civ. (consimţământ, capacitate,
obiect, cauză).
Potrivit legii, statutul societăţii trebuie să se încheie, ca şi contractul de societate în
formă prevăzută (art. 5 alin. 5 şi 6 din Legea nr. 31/1990 republicată). Forma autentică
cerută de lege are aceleaşi raţiuni, ca şi cele care justifică forma autentică a contractului
de societate.
Cuprinsul statutului societăţii. Statutul societăţii trebuie să cuprindă în mod
obligatoriu anumite clauze (elemente).
Potrivit Legii nr. 31/1990 republicată, statutul societăţii pe acţiuni, în comandită pe
acţiuni sau cu răspundere limitată cuprinde clauzele prevăzute pentru actul constitutiv al
societăţii în cauză (art. 7 şi art. 8 din lege).

2. Formalităţile necesare constituirii societăţilor comerciale

Aşa cum am arătat, o societate comercială are ca bază a constituirii sale voinţa
asociaţilor, manifestată, după caz, în contractul de societate sau în contractul de
societate şi statutul societăţii ori în înscrisul unic107.
Dar, societatea comercială nu se poate constitui exclusiv prin voinţa asociaţilor.
Pentru constituirea societăţii, adică pentru ca societatea să devină persoană juridică,
asociaţii trebuie să îndeplinească anumite formalităţi impuse de lege.
Prin Legea nr. 359/2004 s-a realizat o simplificare a formalităţilor de înregistrare şi
autorizare a persoanelor juridice.
În prezent, procesul constituirii unei societăţi comerciale implică două formalităţi:
întocmirea actului sau a actelor constitutive şi înmatricularea socieţăţii. Prima formalitate

105
În forma iniţială a Legii nr. 31/1990, a fost consacrată existenţa a două acte constitutive
distincte. În aceste condiţii s-a decis ca între cele două acte constitutive, contractul de societate
este principalul act constitutiv. În consecinţă nu s-a recunoscut calitatea de asociat unei
persoane care a semnat statutul, fără să semneze contractul de societate (C.S.J., secţ. com.,
dec. nr. 303/1994, în Dreptul nr. 2/1995, p. 73).
106
Statutul nu are caracter contractual în cazul societăţii cu răspundere limitată cu asociat unic şi
nici în cazul societăţilor comerciale înfiinţate în baza Legii nr. 15/1990.
107
A se vedea S.D. Cărpenaru, Drept..., op. cit., p. 180-194.

67
se realizează de către asociaţi, cu contribuţia notarului public, acolo unde legea prevede
în mod expres, a doua formalitate implică participarea organelor competente.

A. Înmatricularea societăţii comerciale

Organul competent să înmatriculeze societatea comercială. Potrivit art. 36 din
Legea nr. 31/1990 republicată, competenţa privind înmatricularea societăţii comerciale
aparţine oficiului registrului comerţului în a cărui rază teritorială îşi va avea sediul
societatea.
Înmatricularea societăţii în registrul comerţului se face în condiţiile stabilite de
Legea nr. 31/1990 şi Legea nr. 26/1990 republicate.
Cererea de înmatriculare. Înmatricularea societăţii în registrul comerţului se face
în temeiul cererii de înmatriculare.
Înmatricularea societăţii se cere de către fondatorii sau persoanele desemnate ca
administratori ai societătii ori un împuternicit al acestora.
Cuprinsul cererii. Cererea de înmatriculare trebuie să cuprindă datele necesare
înmatriculării, care, în esenţă, sunt elementele cuprinse în actul constitutiv (art. 14 din
Legea nr. 26/1990 republicată).
Termenul de înmatriculare. Înmatricularea societăţii trebuie cerută de către
persoanele obligate să îndeplinească această formalitate în termen de 15 zile de la
data încheierii actului constitutiv (art.17 lit. b din Legea nr. 26/1990 republicată).
Avizele şi actele de autorizare. În anumite cazuri prevăzute de lege pentru
constituirea societăţii comerciale sunt necesare unele avize sau acte de autorizare din
partea autorităţilor publice competente108.
Conform Legii nr. 359/2004 procedura autorizării funcţionării societăţii se face în
baza declaraţiei pe proprie răspundere dată de persoanele care reprezintă societatea
(asociaţi sau administratori) din care să rezulte, după caz:
a) persoana juridică nu desfăşoară, la sediul social sau la sediile secundare,
activităţile declarate, o perioadă de minim 3 ani;
b) persoana juridică îndeplineşte condiţiile de funcţionare prevăzute de legislaţia
specifică în domeniul prevenirii şi stingerii incendiilor (PSI), sanitar, sanitar-veterinar,
protecţiei mediului şi protecţiei muncii, pentru activităţile precizate în declaraţia-tip.
Orice modificare cu privire la cele declarate atrage obligaţia solicitantului de a
depune la biroul unic din cadrul oficiului registrului comerţului de pe lângă tribunal, o nouă
declaraţie tip pe propria răspundere corespunzătoare modificărilor intervenite.
Oficiul registrului comerţului de pe lângă tribunal înregistrează în registrul
comerţului datele din declaraţiile-tip mai sus menţionate.109
Potrivit art. 17 din Legea nr. 359/2004, procedura de autorizare a funcţionării pe
baza declaraţiei-tip pe propria răspundere se desfăşoară prin intermediul biroului unic din
cadrul oficiului registrului comerţului de pe lângă tribunal, la care solicitantul are obligaţia
înregistrării sediului social sau secundar.
În vederea efectuării controlului de către autorităţile publice competente, în ceea
ce priveşte conformitatea celor declarate (potrivit art. 15 din Legea nr. 359/2004), oficiul
registrului comerţului de pe lângă tribunal transmite acestora, (organelor cu atribuţii în
materia controlului), copiile declaraţiilor tip şi, pe cale electronică, datele de identificare
ale persoanelor juridice, în termen de 3 zile de la data înregistrării în registrul comerţului
(art. 172 alin. 1 din Legea nr. 359/2004). Aceste autorităţi competente sunt enumerate în
art. 172 alin. 2 din Legea nr. 359/2004.
În cazul în care autorităţile publice competente constată că nu sunt îndeplinite
condiţiile legale de funcţionare notifică acest fapt solicitantului, la sediul înregistrat acordă
un termen de remediere a neregularităţilor constatate. Termenul curge de la data primirii
notificării şi poate fi prelungit la cererea expresă a solicitantului, adresată autorităţii
publice competente.
În cazul în care neregularităţile nu sunt remediate, autorităţile publice competente
notifică oficiului registrului comerţului de pe lângă tribunal actul prin care s-a interzis

108
În actuala reglementare s-a renunţat la avizul consultativ al Camerei de Comerţ şi Industrie
teritorială cu privire la utilitatea societăţii, mărimii capitalului social faţă de scopul urmărit şi
onorabilităţii fondatorilor şi asociaţilor.
109
Conform art. 15 din Legea nr. 359/2004.

68
desfăşurarea activităţii, în termen de 3 zile de la emiterea acestuia, pentru a fi înregistrat
din oficiu în registrul comerţului.110
Controlul legalităţii înmatriculării societăţii. În temeiul art. 37 din Legea nr.
31/1990 republicată, controlul legalităţii actelor sau faptelor care, potrivit legii, se
înregistrează în registrul comerţului se exercită de către justiţie prin judecătorul delegat la
oficiul registrului comerţului.
Deci, înmatricularea societăţii este supusă controlului de legalitate, care este
realizat de către judecătorul delegat. Obiectul controlului de legalitate îl reprezintă
respectarea normelor imperative privind constituirea societăţilor comerciale.
Astfel, judecătorul delegat examinează actul sau actele constitutive, în privinţa
condiţiilor de fond şi de formă prevăzute de lege.
Apoi, se verifică respectarea cerinţelor legale privind cuprinsul actului constitutiv
(numărul asociaţilor, capitalul social, subscris şi vărsat, aporturile asociaţilor, obiectul
societăţii etc.)111.
De asemenea, se verifică existenţa sediului societătii, care este esenţial pentru
existenţa societăţii ca persoană juridică.
În sfârşit, judecătorul delegat verifică existenţa şi valabilitatea actelor anexate
cererii de înmatriculare.
În acţiunea de verificare a legalităţii înmatriculării societăţii, judecătorul delegat are
dreptul să dispună administrarea de dovezi şi efectuarea unei expertize.
Legea prevede că, în cazul unei societăţi pe acţiuni, dacă există aporturi în natură,
avantaje rezervate fondatorilor, operaţiuni încheiate de fondatori în contul societăţii ce se
constituie şi pe care aceasta urmează să le ia asupra sa, judecătorul delegat numeşte, în
termen de 5 zile de la înregistrarea cererii de înmatriculare unul sau mai mulţi experţi.
Încheierea de înmatriculare. În cazul când cerinţele legale privind constituirea
societăţii sunt îndeplinite, judecătorul delegat va da o încheiere, prin care va autoriza
constituirea societăţii şi va dispune înmatricularea ei în registrul comerţului (art. 40 din
Legea nr. 31/1990 republicată).
Judecătorul delegat trebuie să pronunţe încheierea în termen de 5 zile de la data
îndeplinirii cerinţelor legale privind înmatricularea societăţii.
Încheierea de înmatriculare va cuprinde, după caz, menţiunile actului constitutiv
prevăzute de art. 7 şi 8 din Legea nr. 31/1990 republicată.
În cazul când cerinţele legale privind constituirea societăţii nu sunt îndeplinite,
judecătorul delegat va respinge, prin încheiere, motivat, cererea de înmatriculare, afară
de cazul când neregularităţile sunt înlăturate în condiţiile art. 46 din Legea nr. 31/1990
republicată.
Încheierea judecătorului delegat privind înmatricularea societăţii este supusă
numai recursului (art. 60 din Legea nr. 31/1990 republicată).
Termenul în care se poate exercita calea de atac a recursului este de 15 zile de la
data pronunţării încheierii pentru părţi şi de la data publicării încheierii în Monitorul Oficial,
Partea a IV-a, pentru orice alte persoane interesate.
Recursul se depune şi se menţionează în registrul comerţului unde s-a făcut
înregistrarea cererii de înmatriculare. Oficiul registrului comerţului are obligaţia ca, în
termen de 3 zile de la data depunerii recursului, să îl înainteze la curtea de apel în a cărei
rază teritorială se află sediul societăţii.
Motivele recursului pot fi depuse cu cel puţin două zile înaintea termenului de
judecată (art. 60 alin. 4 din Legea nr. 31/1990 republicată).
Efectuarea înmatriculării societăţii în registrul comerţului. Înmatricularea
dispusă prin încheierea judecătorului delegat se efectuează în termen de 24 de ore de la
data pronunţării încheierii judecătorului delegat prin care se autorizează înmatricularea
(art. 41 alin. 2 din Legea nr. 31/1990 republicată).
Pe data înmatriculării în registrul comerţului, societatea se consideră constituită112.
Ca efect al înmatriculării, societatea devine persoană juridică. În acest sens, art. 41 din
Legea nr. 31/1990 republicată dispune: “Societatea comercială este persoană juridică de
la data înmatriculării în registrul comerţului”.

110
Art. 173 alin. 1 şi 2 din Legea nr. 359/2004.
111
C.S.J., secţ.com., dec. nr. 122/1994, în Dreptul nr. 12/1994, p. 76.
112
A se vedea S.D. Cărpenaru, Drept..., op. cit., p. 179-181.

69
 Potrivit legii, persoanele desemnate ca reprezentanţi ai societăţii sunt obligate să
depună la oficiul registrului comerţului semnăturile lor (art. 45 din Legea nr. 31/1990
republicată).
Publicarea privind constituirea societăţii. Constituirea societăţii comerciale
trebuie adusă la cunoştinţă celor interesaţi.
Pe lângă publicarea încheierii judecătorului delegat, la cererea şi pe cheltuiala
părţilor, se poate publica şi actul constitutiv al societăţii, integral sau în extras. În acest
caz, actul constitutiv, vizat de judecătorul delegat, se publică în acelaşi Monitor Oficial al
României.
Neîndeplinirea cerinţelor legale privind publicitatea constituirii societăţii comerciale
are drept consecinţă inopozabilitatea faţă de terţi, a înmatriculării societăţii în condiţiile
prevăzute de lege.

3. Înfiinţarea sucursalelor şi filialelor societăţii comerciale

La consituirea societăţii comerciale, asociaţii pot avea în vedere, încă din acest
moment, perspectivele dezvoltării activităţii societăţii. Este vorba de posibilitatea
extinderii activităţii societăţii în alte localităţi sau chiar localitatea unde îşi are sediul
societatea. O atare extindere se poate realiza prin înfiinţarea unor sucursale şi filiale,
care să desfăşoare aceeaşi activitate comercială, ca şi societatea care se constituie113.
Pentru asemenea cazuri, Legea nr. 31/1990 republicată prevede condiţiile care
trebuie îndeplinite pentru înfiinţarea acestor entităţi juridice.
Trebuie arătat că înfiinţarea de sucursale sau filiale ale societăţii poate fi hotărâtă
de asociaţi şi după constituirea societăţii, în cursul existenţei acesteia. Dar, în asemenea
cazuri, înfiinţarea sucursalelor sau filialelor impune o modificare a actelor constitutive ale
societăţii, care se realizează în condiţiile art. 204 din Legea nr. 31/1990 republicată.
În ceea ce urmează vom examina regimul juridic al sucursalelor şi filialelor, precum
şi condiţiile de înfiinţare a acestora, concomitent cu constituirea societăţii comerciale.
Regimul juridic al sucursalei şi filialelor. Ţinând seama că, în trecut, lipsa unei
reglementări legale a dat naştere unor confuzii, Ordonanţa de Urgenţă a Guvernului nr.
32/1997 a reglementat regimul juridic al sucursalelor şi filialelor.
Sucursala. Potrivit art. 43 din Legea nr. 31/1990 republicată, sucursala este un
dezmembrământ fără personalitate juridică al societăţii comerciale. Această subunitate
est dotată de societate cu anumite fonduri, cu scopul de a desfăşura o activitate
economică, care intră în obiectul de activitate al societăţii. Sucursala dispune de o
anumită autonomie, în limitele stabilite de societate.
Întrucât sucursala nu are personalitate juridică, ea nu poate participa în nume
propriu la circuitul juridic. Actele juridice pe care le reclamă desfăsurarea activităţii
sucursalei se încheie de reprezentanţii (prepuşii) desemnaţi de societatea comercială.
Regimul juridic al sucursalei se aplică oricărui alt sediu secundar, indiferent de
denumirea lui (agenţie, reprezentanţă etc), căruia societatea care îl înfiinţează îi atribuie
statut de sucursală114.
Filiala. Potrivit art. 42 din Legea nr. 31/1990 republicată, filiala este o societate
comercială cu personalitate juridică. Această societate, filiala, este constituită de
societatea primară (societatea mamă), care deţine majoritatea capitalului său. Din
această cauză, deşi este subiect de drept distinct, totuşi, filiala este dependentă şi se află
sub controlul societăţii primare.
Ca persoană juridică, filiala participă la raporturile juridice în nume propriu, prin
actele juridice ale reprezentanţilor săi, dobândeşte drepturi şi îşi asumă obligaţii, cu
angajarea unei răspunderi proprii.
Filiala se constituie într-una dintre formele de societate reglementate de art. 2 din
Legea nr. 31/1990 republicată şi va avea regimul juridic al formei de societate în care s-a
constituit.

113
Idem, p. 195-196.
114
Pentru a se evita confuziile din trecut, art. 43 alin. 5 din Legea nr. 31/1990 republicată prevede
că nu se pot înfiinţa sedii secundare sub denumirea de filială.

70
 4. Personalitatea juridică a societăţii comerciale

4.1. Elementele definitorii ale personalităţii juridice a societăţii comerciale

Societatea comercială se constituie din iniţiativa asociaţilor, prin îndeplinirea
formalităţilor prevăzute de lege. Din moment ce s-a constituit cu respectarea condiţiilor
stabilite de lege, societatea comercială dobândeşte personalitate juridică.
Art. 1 din Legea nr. 31/1990 republicată dispune: “În vederea efectuării de acte de
comerţ, persoanele fizice şi persoanele juridice se pot asocia şi constitui societăţi
comerciale, cu respectarea dispoziţiilor prezentei lei115.
Societăţile comerciale cu sediul în România sunt persoane juridice române”.
Societatea comercială este persoană juridică, deoarece ea are elementele
constitutive impuse de lege: organizare de sine-stătătoare, un patrimoniu propriu şi un
scop determinat (art. 26 lit. e din Decretul nr. 31/1954)116.
Personalitatea juridică îi conferă societăţii comerciale calitatea de a fi titulară de
drepturi şi obligaţii, de a fi un subiect (colectiv) de drept.
Ca orice persoană juridică, societatea comercială are un statut care cuprinde
anumite elemente de identificare ale subiectului de drept: firma, sediul şi naţionalitatea.
Societatea comercială are o voinţă proprie care exprimă voinţele individuale ale
asociaţilor, precum şi o capacitate care îi permite să dobândească drepturi şi să-şi asume
obligaţii.
Graţie personalităţii juridice, societatea comercială participă în nume propriu la
raporturile juridice şi răspunde pentru obligaţiile asumate.

4.2. Atributele de identificare a societăţii

Ca orice subiect de drept, societatea comercială trebuie să se identifice în mod
obligatoriu prin anumite elemente de individualizare. Societatea comercială se identifică
prin trei elemente: firma, sediul şi naţionalitatea.
Un anumit rol în identificarea societăţii comerciale îl are şi forma juridică a societăţii
comerciale.
Firma societăţii. Pentru identificarea ei în activitatea comercială, societatea
trebuie să aibă un nume. Acest nume poartă denumirea de firma.
Potrivit legii, firma este numele sau, după caz, denumirea sub care un comerciant
îşi exercită comerţul şi sub care semnează (art. 30 din Legea nr. 26/1990 republicată)117.
Firma trebuie precizată în mod obligatoriu în contractul de societate (art. 7 şi art. 8
din Legea nr. 31/1990 republicată). În stabilirea firmei, asociaţii trebuie să se conformeze
dispoziţiilor Legii nr. 26/1990 republicate, care reglementează conţinutul firmei, diferenţiat
după forma juridică a societăţii; în cazul societăţilor de persoane firma constă într-un
nume, pe când în cazul societăţilor de capitaluri, ea constă într-o denumire.
Firma unei societăţi în nume colectiv trebuie să cuprindă numele a cel puţin unuia
dintre asociaţi. Se are în vedere numele şi prenumele asociatului sau numele şi iniţiala
prenumelui acestuia. În toate cazurile, numele ales ca firmă trebuie să fie însoţit de
menţiunea “societate în nume colectiv”, scrisă în întregime.
Firma unei societăţi pe acţiuni sau comandită pe acţiuni se compune dintr-o
denumire proprie, de natură a o deosebi de firma altor societăţi. Această denumire
trebuie însoţită de menţiunea scrisă în întregime “societate pe acţiuni” sau prescurtat
“S.A.” ori după caz, “societate în comandită pe acţiuni”.
Firma societăţii cu răspundere limitată se compune tot dintr-o denumire proprie, la
care se poate adăuga numele unuia sau mai multor asociaţi, însoţită de menţiunea scrisă
în întregime “societate cu răspundere limitată” sau prescurtat “S.R.L.”
Fiind un element de identificare al societăţii, firma stabilită de către asociaţi trebuie
să se deosebească de firmele existente, inclusiv cele folosite de comercianţii din sectorul
public.
Verificarea îndeplinirii condiţiilor prevăzute de lege se face de către oficiul
registrului comerţului. Când acest organ constată că o firmă nouă este asemănătoare cu

115
A se vedea S.D. Cărpenaru, Drept..., op. cit., p. 197.
116
Asupra fundamentului personalităţii juridice a se vedea D.D. Gerota, op. cit., p. 18-26. A se
vedea şi Yolanda Eminescu, Subiectele colective de drept în România, Ed. Academiei, Bucureşti,
1981, p. 15-27.
117
Sub imperiul Codului comercial, în doctrină s-a folosit şi noţiunea de firmă socială, mai ales cu
privire la societăţile de persoane.

71
o alta, trebuie să ceară să se adauge o menţiune care să o deosebească de aceasta, fie
prin desemnarea mai precisă a persoanei, fie prin indicarea felului de comerţ exercitat
sau în orice alt mod.
În afară de firmă, legea reglementează şi emblema, ca element de identificare a
societăţilor comerciale. Emblema este semnul sau denumirea care deosebeşte o
societate de o altă societate care desfăşoară acelaşi fel de activitate (art. 30 alin. 2 din
Legea nr. 26/1990 republicată).
Întrucât este un atribut de identificare facultativ, emblema are un regim juridic
diferit de cel al firmei118.
Sediul societăţii. Acest atribuit este menit să situeze societatea în spaţiu, în
cadrul raporturilor juridice la care participă. Pentru a-l distinge mai bine de domiciliul
asociaţilor, sediul societăţii mai este denumit şi sediul social.
Potrivit legii, asociaţii sunt obligaţi să arate sediul societăţii în contractul de
societate (art. 7 şi art. 8 din Legea nr. 31/1990 republicată).
Cu toate că instituie obligaţia determinării sediului societăţii, totuşi legea nu
cuprinde nici o dispoziţie privind criteriile de stabilire a acestui atribut de identificare al
societăţii, aşa cum prevede în privinţa firmei societăţii.
Naţionalitatea societăţii. Societatea comercială se identifică şi prin naţionalitatea
sa. Într-adevăr, deşi se constituie de către persoane fizice, care au o anumită cetăţenie,
societatea are o naţionalitate proprie.
Cu privire la societatea comercială, noţiunea de naţionalitate nu este folosită în
înţelesul ei tehnic, de apartenenţă a unui individ la un anumit stat, ci în sensul de statut
juridic, adică de lege aplicabilă constituirii, funcţionării, dizolvării şi lichidării societăţii.
Deci, naţionalitatea societăţii determină legea aplicabilă persoanei juridice.

4.3. Voinţa societăţii comerciale

Ca persoană juridică, societatea comercială are o voinţă de sine-stătătoare, care
nu se confundă cu voinţele asociaţilor. Desigur, societatea comercială, ca orice persoană
juridică, nu are o existenţă organică şi nici o voinţă naturală. Societatea comercială este
un procedeu tehnic pentru realizarea unei finalităţi şi anume punerea în valoare, în
comun, a resurselor şi capacităţilor mai multor persoane, în scopul obţinerii şi împărţirii
beneficiilor rezultate.

4.4. Capacitatea juridică a societăţii

Ca orice persoană juridică, societatea comercială are capacitatea juridică; ea
dispune de aptitudinea de a avea şi de a exercita drepturi şi de a-şi asuma obligaţii.
Capacitatea juridică a societăţii cuprinde capacitatea de folosinţă şi capacitatea de
exerciţiu.
În absenţa unor dispoziţii legale speciale, capacitatea juridică a societăţii
comerciale este guvernată de regulile generale privind capacitatea persoanelor juridice,
stabilite de Decretul nr. 31/1954, cu luarea în considerare a specificului societăţilor
comerciale119.
Capacitatea de folosinţă. Societatea comercială are capacitate de folosinţă, adică
aptitudinea de a avea drepturi şi obligaţii.
Capacitatea de folosinţă se dobândeşte din ziua înmatriculării în registrul
comerţului (art. 50 alin. 2 din Legea nr. 31/1990 republicată). Societatea are o capacitate
de folosinţă restrânsă de la data întocmirii actelor constitutive, cât priveşte drepturile
constituite în favoarea ei, îndeplinirea obligaţiilor şi a oricăror măsuri preliminare ce ar fi
necesare, dar numai întrucât sunt cerute pentru ca persoana juridică să ia fiinţă în mod
valabil (art. 33 alin. 3 din Decretul nr. 31/1954).
Capacitatea de exerciţiu. Având calitatea de persoană juridică, societatea
comercială beneficiază şi de capacitate de exerciţiu; ea are aptitudinea de a-şi exercita
drepturile şi de a-şi asuma obligaţii, săvârşind acte juridice.
Potrivit legii, persoana juridică îşi exercită drepturile şi îşi îndeplineşte obligaţiile
prin organele sale. Actele juridice făcute de organele persoanei juridice în limitele

118
A se vedea S.D. Cărpenaru, Drept..., op. cit., p. 198-206.
119
A se vedea Gh. Beleiu, Capacitatea juridică a societăţilor comerciale din România, în Revista de
Drept Comercial nr. 1/1991, p. 35 şi urm.

72
puterilor ce le-au fost conferite, sunt actele persoanei juridice însăşi (art. 35 din Decretul
nr. 31/1954).
Aşa cum prevedea Legea nr. 31/1990 republicată, societatea comercială are
organe de deliberare şi decizie (adunarea asociaţilor), organe de administrare
(administratorii) şi organe de control al gestiunii societăţii (cenzorii).

4.5. Patrimoniul societăţii

Patrimoniul societăţii este format din totalitatea drepturilor şi obligaţiilor cu
caracter patrimonial care aparţin societăţii.
Potrivit principiilor generale, patrimoniul societăţii cuprinde activul social şi pasivul
social.
În activul social sunt cuprinse drepturile patrimoniale, reale sau de creanţă.
Aceste drepturi privesc, în principal, bunurile aduse de asociaţi ca aport la constituirea
societăţii. De asemenea, intră în activul social bunurile dobândite de societate ulterior
constituirii, în cursul desfăşurării activităţii, precum şi beneficiile nedistribuite.
În pasivul social sunt cuprinse obligaţiile patrimoniale ale societăţii, contractuale
şi extracontractuale (obligaţii sociale).
Întrucât patrimoniul societăţii are drept titular societatea, ca persoană juridică,
înseamnă că acest patrimoniu are un caracter autonom; patrimoniul societăţii este
distinct de patrimoniile asociaţiilor care au constituit societatea. Pentru a evidenţia
caracterul său autonom, patrimoniul societăţii mai este denumit şi patrimoniu social.

4.5. FUNCŢIONAREA SOCIETĂŢILOR COMERCIALE

Consideraţii introductive
Regulile care guvernează funcţionarea societăţilor comerciale sunt prevăzute în
Titlul III al Legii nr. 31/1990 republicată. Acest titlu cuprinde dispoziţii comune (Capitol I)
şi dispoziţii specifice funcţionării fiecărei forme juridice de societate comercială
(Capitolele II-VI)120.
Dispoziţiile comune ale funcţionării societăţilor comerciale privesc următoarele
aspecte: regimul juridic al bunurilor aduse ca aport în societate; dreptul asociaţilor la
dividente; administratorii societăţii; obligaţii referitoare la actele societăţii comerciale.
Întrucât problemele privind regimul juridic al aporturilor asociaţilor şi cel al
beneficiilor societăţii au fost examinate, urmează ca în această secţiune să ne ocupăm,
numai de organele societăţii.
Organele societăţii. Aşa cum am arătat, ca orice persoană juridică, societatea
comercială nu are o existenţă organică şi, deci, nici o voinţă naturală. Ca atare, voinţa
societăţii se manifestă prin organele sale.
Voinţa socială se formează în organul de deliberare, care este adunarea generală
a asociaţilor, respectiv a acţionarilor. Adunarea generală este un organ colectiv format
din totalitatea asociaţilor.
Voinţa socială este adusă la îndeplinire prin actele juridice ale organului executiv
(de gestiune), care este administratorul sau administratorii societăţii.
Controlul gestiunii administratorilor se realizează de către asociaţi sau, în anumite
cazuri, de un organ specializat - cenzorii societăţii, audit.

1. Adunarea generală

1.1. Noţiuni generale

Adunarea generală este organul de deliberare şi decizie al societătii comerciale.
Ea este formată din totalitatea sociaţilor societăţii. Potrivit legii, adunarea generală
exprimă voinţa socială, care decide în toate problemele esenţiale ale activităţii
societăţii121.
Legea nr. 31/1990 republicată reglementează adunarea generală, ca atare, numai
în cazul societăţii pe acţiuni sau în comandită pe acţiuni si societăţii cu răspundere
limitată. În cazul societăţii în nume colectiv şi societăţii în comadită simplă, chiar dacă

120
A se vedea S.D. Cărpenaru, Drept..., op. cit., p. 207-216.
121
A se vedea I.L. Georgescu, op. cit., vol. II, p. 361 şi urm.; O. Căpăţână, Societăţile comerciale,
op. cit., p. 309 şi urm.

73
legea nu instituţionalizează un atare organ al societăţii, deciziile privind viaţa societăţii se
iau de către asociaţi pe baza regulilor care guvernează adunarea generală, afară de
cazurile când aplicarea lor ar conveni specificului acestor societăţi comerciale.

1.2. Felurile adunării generale

Ca organ de deliberare, adunarea generală este chemată să decidă, atât asupra
unor probleme obişnuite pentru viaţa societătii, cât şi asupra unor probleme deosebite,
care vizează elementele fundamentale ale existenţei societăţii.
Având în vedere această situaţie, în cazul societăţii pe acţiuni sau în comandită pe
acţiuni, legea reglementează adunarea ordinară si adunarea extraordinară, cu precizarea
atribuţiilor fiecăruia şi a condiţiilor de cvorum şi majoritate cerute pentru luarea hotărârilor.
În urma modificărilor aduse Legii nr. 31/1990 au fost instituţionalizate şi adunările
speciale, la care participă anumite categorii de acţionari.
În cazul societăţii cu răspundere limitată, deşi legea nu face distincţie între cele
două adunări, totuşi ea stabileşte condiţii de cvorum si majoritate diferite, în funcţie de
natura problemelor care fac obiectul deliberării.
Adunarea ordinară. Această adunare se întruneşte cel puţin o dată pe an, în cel
mult patru luni de la încheierea exerciţiului financiar. Ea se va ţine la sediul societăţii şi în
localul indicat în convocare.
Adunarea ordinară poate să discute şi să decidă asupra oricărei probleme înscrise
în ordinea de zi. Potrivit legii, adunarea generală este obligată să discute, să aprobe sau
să modifice situaţiile financiare anuale, după ascultarea raportului administratorilor şi
cenzorilor şi să fixeze dividendul cuvenit asociaţilor (acţionarilor); să aleagă pe
administratori şi cenzori; să pronunţe asupra gestiunii administratorilor; să stabilească
bugetul de venituri şi cheltuieli şi, după caz, programul de activitate, pe exerciţiul următor
etc. (art. 111 din Legea nr. 31/1990 republicată).
În societatea pe acţiuni sau comandită pe acţiuni, pentru validitatea deliberărilor
adunării ordinare este necesară prezenţa acţionarilor care să reprezinte cel puţin
jumătate din capitalul social; hotărârile se iau de acţionarii care deţin majoritatea absolută
din capitalul social reprezentat în adunare, dacă actul constitutiv sau in lege nu se
prevede o majoritate mai mare necesară luării hotărârilor, adunarea ce se va întruni,
după o a doua convocare, poate să delibereze asupra aceloraşi probleme, oricare ar fi
partea de capital reprezentată de acţionarii prezenţi, iar hotărârile se iau cu majoritatea
celor prezenţi.
În societatea cu răspundere limitată, asupra problemelor obişnuite, adunarea
decide prin votul reprezentând majoritatea absolută a asociaţilor şi a părţilor sociale (art.
191 din Legea nr. 31/1990 republicată)
În cazul societăţii în nume colectiv şi societăţii în comandită simplă, hotărârile se
iau prin votul asociaţilor care reprezintă majoritatea absolută a capitalului social. Deşi
legea consacră această soluţie pentru anumite cazuri exprese, totuşi considerăm că ea
se aplică pentru toate hotărârile, cu excepţia celor care privesc modificarea actului
constitutiv.
Adunarea extraordinară. Această adunare se intruneşte ori de câte ori este
nevoie a se lua o hotărâre în probleme care reclamă modificarea actelor constitutive ale
societăţii. Acestea sunt: prelungirea duratei societăţii; mărirea sau reducerea capitalului
social; schimbarea obiectului ori a formei societăţii; mutarea sediului; fuziunea cu alte
societăţi; dizolvarea anticipată a societătii etc. (art.113 din Legea nr. 31/1990
republicată)122.
Întrucât vizează probleme grave pentru viaţa societăţii, condiţiile de cvorum şi
majoritate sunt mai riguroase.
În societatea pe acţiuni sau în comandită pe acţiuni, pentru validitatea deliberărilor
adunării extraordinare, când actul constitutiv nu prevede altfel, este necesară prezenţa
acţionarilor reprezentând trei pătrimi din capitalul social, iar hotărârile se iau cu votul unui
număr de acţionari care să reprezinte cel puţin jumătate din capitalul social (art. 115 din

122
Adunarea generală extraordinară este formată, ca şi adunarea ordinară, din toţi asociaţii.
Deosebirea esenţială dintre ele priveşte condiţiile cerute pentru luarea hotărârilor, care sunt mai
exigente în cazul adunărilor extraordinare. În consecinţă, adunarea extraordinară ar putea lua
hotărâri cu privire la probleme, care după lege aparţin adunării ordinare. În acest sens a se vedea
Maria Moraru, Dacă adunarea extraordinară poate să hotărască în probleme de competenţă
adunării generale ordinare în Dreptul nr. 2/1994, p. 78.

74
Legea nr. 31/1990 republicată). Dacă aceste condiţii nu sunt îndeplinite, la convocările
următoare, pentru validitatea deliberării este necesară prezenţa acţionarilor reprezentând
jumătate din capitalul social, iar hotărârile se iau cu votul unui număr de acţionari care să
reprezinte cel puţin o treime din capitalul social.
Potrivit noilor dispoziţii legale, adunarea generală extraordinară poate delega
consiliului de admnistraţie sau, după caz, administratorului unic, exerciţiul atribuţiilor sale
privind: mutarea sediului societăţii, schimbarea obiectului de activitate al societătii,
majorarea capitalului social, reducerea capitalului social sau reîntregirea lui prin
emisiunea de noi acţiuni şi conversia acţiunilor dintr-o categorie în cealaltă (art. 114 din
Legea nr. 31/1990 republicată).
În societatea cu răspundere limitată, pentru hotărârile având ca obiect modificările
contractului de societate sau ale statutului este necesar votul tuturor asociaţilor, afară de
cazurile când legea sau actul constitutiv dispune altfel (art. 192 alin. 2 din Legea nr.
31/1990 republicată).
Cu toate că nu este consacrată de lege, soluţia unanimităţii asociaţilor se impune
şi în cazul modificărilor aduse actului constitutiv, în cazul societăţii în nume colectiv şi
societăţii în comandită simplă.
Adunarea specială. Această adunare priveşte societatea pe acţiuni sau în
comandită pe acţiuni şi cuprinde anumite categorii de acţionari.
Legea nr. 31/1990 republicată are în vedere adunarea specială a titularilor de
acţiuni preferenţiale cu dividendul prioritar fără drept de vot (art. 95 şi 96) şi adunarea
specială a deţinătorilor de acţiuni dintr-o anumită categorie, în legătură cu care se
hotărăşte modificarea drepturilor şi obligaţiilor privind acţiunile lor (art. 116).

1.3. Convocarea adunării generale

Iniţiativa convocării. Adunarea generală se convoacă de către administratori şi
de către asociaţi.
Administratorii sunt obligaţi să convoace adunarea generală cel puţin o dată pe
an sau de câte ori este necesar (art. 117 şi 119 din Legea nr. 31/1990 republicată).
Soluţia este aplicabilă oricărei societăţi comer-ciale, indiferent de forma sa.
Asociaţii sunt în drept să ceară convocarea adunării generale în cazul pasivităţii
administratorilor.
Pentru cazul societăţii pe acţiuni sau în comandită pe acţiuni, legea prevede că
administratorii sunt obligaţi să convoace de îndată adunarea generală, la cererea
acţionarilor reprezentând a zecea parte din capitalul social sau o cotă mai mică, dacă în
contractul de societate se prevede astfel şi dacă cererea cuprinde dispoziţii ce intră în
atribuţiile adunării.
În cazul societăţii cu răspundere limitată, un asociat sau un număr de asociaţi care
reprezintă cel puţin o pătrime din capitalul social vor putea cere convocarea adunării
generale, arătând scopul acestei convocări (art. 195 alin. 2 din Legea nr. 31/1990
republicată). Deşi legea nu o prevede expres, cererea este adresată administratorilor, iar
în cazul când aceştia nu îi dau curs în termen de o lună, se va urma procedura
reglementată de art. 119 alin. 3 din Legea nr. 31/1990 republicată.
În cazul societăţii în nume colectiv şi societăţii în comadită simplă, asociatii au
deschisă calea instanţei judecătoreşti, dacă administratorul nu îşi îndeplineşte obligaţia
legală privind convocarea adunării asociaţilor.
Conţinutul convocării. Pentru o bună organizare a adunării generale, convocarea
trebuie să cuprindă în mod obligatoriu anumite elemente. Potrivit legii, ea trebuie să
conţină locul si data ţinerii adunării, precum şi ordinea de zi. Locul adunării este sediul
societăţii, dacă în actele constitutive nu s-a prevăzut altfel. În convocare trebuie să se
precizeze si localul unde se va desfăşura adunarea.
Data adunării trebuie astfel fixată încât să asigure timpul necesar ajungerii
convocării la cunoştinţa asociaţilor. Termenul de întrunire nu poate fi mai mic de 15 zile,
de la data comunicării convocării.
Ordinea de zi trebuie să fie explicită; ea trebuie să arate toate problemele care vor
face obiectul dezbaterilor adunării. Dacă în ordinea de zi figurează propuneri pentru
modificarea actelor constitutive, convocarea va trebui să cuprindă textul integral al
propunerilor.

75
 Comunicarea convocării. Convocarea trebuie adusă la cunoştinţă asociaţilor.
Modalitatea de încunoştiinţare a asociaţilor este diferită, ţinând seama de forma societăţii,
în special de numărul asociaţilor.
În cazul societăţilor pe acţiuni sau în comandită pe acţiuni, care au un număr mare
de acţionari, înştiinţarea se face prin publicarea convocării în Monitorul Oficial, precum şi
într-unul din ziarele de largă răspândire din localitatea în care se află sediul societăţii sau
din cea mai apropiată localitate (art. 117 alin. 3 din Legea nr. 31/1990 republicată)123.
Dacă toate acţiunile societăţii sunt nominative, convocarea poate fi făcută prin
corespondenţă ori prin afişare la sediul societăţii, însoţită de un convocator care va fi
semnat de acţionari, în condiţiile legii (art. 117 din Legea nr. 31/1990 republicată).
În societatea cu răspundere limitată, datorită faptului că aceasta nu poate avea mai
mult de 50 de asociaţi, comunicarea convocării se face prin scrisoare recomandată, dacă
prin actele constitutive nu s-a prevăzut o altă modalitate (art. 195 alin. 3 din Legea nr.
31/1990 republicată).
În cazul societăţii în nume colectiv şi societăţii în comandită simplă, comunicarea
convocării trebuie să se facă în condiţiile care asigură participarea asociaţilor la adunarea
generală.

1.4. Şedinţa adunării generale

Condiţii de participare. Calitatea de asociat conferă dreptul asociatului de a
participa la adunarea generală. Acest drept se exercită personal de către fiecare asociat.
Legea permite şi reprezentarea asociaţilor la adunarea generală, dar în condiţii speciale.
Potrivit art. 125 din Legea nr. 31/1990 republicată, acţionarii nu vor putea fi
reprezentanţi în adunarea generală decât prin alţi acţionari, în baza unei procuri speciale,
în afară de cazul când prin actul constitutiv s-a prevăzut altfel.
Desfăşurarea şedinţei. Şedinţa adunării generale se va ţine în ziua, ora si locul
arătate în convocare.
Potrivit legii, şedinţa se deschide de către preşedintele consiliului de administraţie
sau de către acela care îi ţine locul.
Adunarea generală va alege dintre acţionari unu până la trei secretari, care vor
verifica lista de prezenţă a acţionarilor, arătând capitalul pe care îl reprezintă fiecare,
precum şi procesul-verbal întocmit de cenzori pentru constatarea îndeplinirii tuturor
formalităţilor cerute de lege şi actul constitutiv pentru ţinerea adunării.
Dacă sunt îndeplinite toate condiţiile cerute de lege referitor la prezenţa la
adunarea generală pentru luarea hotărârilor, se trece la dezbaterea problemelor care fac
obiectul ordinii de zi.
În cazul celorlalte forme ale societăţii comerciale, adunarea este condusă de unul
dintre administratorii societăţii şi se desfăşoară pe baza aceloraşi principii.
Dreptul de vot şi exercitarea lui. Dreptul de vot este strâns legat de participarea
la capitalul social.
Potrivit legii, orice acţiune achitată dă dreptul la un vot în adunarea generală dacă
prin actul constitutiv nu s-a prevăzut altfel (art. 101 din Legea nr. 31/1990 republicată).
Nu au drept de vot acţionarii care deţin acţiuni preferenţiale cu dividend prioritar
fără drept de vot (art. 95 din Legea nr. 31/1990 republicată).
Exerciţiul dreptului de vot este suspendat pentru acţionarii care nu au achitat
vărsămintele ajunse la scadenţă.
Adoptarea hotărârilor. Hotărârile adunării generale se iau prin vot deschis. În
mod excepţional, votul secret este obligatoriu, oricare ar fi prevederile actelor constitutive,
pentru alegerea membrilor consiliului de administraţie şi a cenzorilor, pentru revocarea lor
şi pentru luarea hotărârilor referitoare la răspunderea administratorilor (art. 130 alin. 2 din
Legea nr. 31/1990 republicată).
Aşa cum am arătat, în cazul societăţii cu răspundere limitată, votarea se poate
face şi prin corespondenţă, dacă prin statutul societăţii s-a prevăzut o atare modalitate de
vot.
Procesul-verbal al şedinţei. Lucrările adunării trebuie consemnate într-un proces-
verbal semnat de preşedinte şi secretar. Procesul-verbal va cuprinde menţiuni cu privire

123
Legea impune o publicare obligatorie atât în Monitorul Oficial cât şi într-un ziar, iar nu o
publicaţie alternativă, C.S.J., secţ. com., dec. nr. 55/1995, în Revista de Drept comercial nr. 3/1996,
p. 148.

76
la îndeplinirea formalităţilor de convocare, data şi locul adunării, acţionarii prezenţi,
numărul acţiunilor, precum şi dezbaterile în rezumat şi hotărârile luate124. La cererea
acţionarilor se vor consemna şi declaraţiile făcute de ei în şedinţă (art. 130 din
Legea nr. 31/1990 republicată).
La procesul-verbal se vor anexa actele referitoare la convocare, precum si listele
de prezenţă a acţionarilor.
Procesul-verbal va fi trecut în registrul adunărilor generale.
Aceste cerinţe privind consemnarea lucrărilor adunării sunt deopotrivă aplicabile şi
celorlalte forme juridice ale societăţii comerciale.

1.5. Hotărârile adunării generale

Obligativitata hotărârilor. Hotărârile luate de adunarea generală cu respectarea
legii şi a actului constitutiv sunt obligatorii pentru toţi asociaţii.
Cu privire la societatea pe acţiuni sau în comadită pe acţiuni, legea prevede expres
că hotărârile adunării generale sunt obligatorii chiar şi pentru acţionarii care nu au luat
parte la adunare ori au votat contra (art. 132 din Legea nr. 31/1990 republicată).
Obligativitatea hotărârilor adunării generale pentru toţi asociaţii este un corolar al
principiului majorităţii, care guvernează formarea voinţei sociale a oricărei societăţi
comerciale.
Publicitatea privind hotărârile. Pentru a fi opozabile terţilor, hotărârile adunării
generale trebuie publicate în condiţiile legii.
În cazul societăţii pe acţiuni sau în comandită pe acţiuni, hotărârile adunării vor fi
depuse, în termen de 15 zile, la oficiul registrului comerţului, pentru a fi menţionate în
registru şi publicate în Monitorul Oficial. Potrivit legii, hotărârile nu vor fi executate mai
înainte de aducerea la îndeplinire a acestor formalităţi (art.131 alin. 5 din Legea nr.
31/1990 republicată).
Pentru celelalte forme ale societăţii comerciale, legea nu prevede obligaţia aducerii
la cunoştinţa terţilor a hotărârilor adunării generale. Cu toate acestea, hotărârile
adunărilor generale ale acestor societăţi sunt supuse înregistrării în registrul comerţului,
dacă ele privesc acte sau fapte ale căror înregistrare este prevăzută de lege. Avem în
vedere actele şi faptele stabilite de art. 21 din Legea nr. 26/1990 republicată; de exemplu,
hotărârile privind donaţia, vânzarea, locaţiunea sau gajul fondului de comerţ125.
Anularea hotărârilor. Hotărârile adunării generale adoptate cu încălcarea legii ori
a actelor constituitive pot fi anulate pe cale judecătorească.
În cazul societăţii pe acţiuni sau în comandită pe acţiuni, legea prevede că
hotărârile adunării generale contrare legii sau actului constitutiv pot fi atacte în justiţie de
oricare dintre acţionarii care nu au luat parte la adunarea generală sau au votat contra
şi au cerut să se însereze aceasta în procesul-verbal al şedinţei (art. 132 alin. 2 din
Legea nr. 31/1990 republicată).
Dispoziţiile prevăzute pentru societăţile pe acţiuni, în ceea ce priveşte dreptul de a
ataca hotărârile adunărilor generale, se aplică şi societăţilor cu răspundere limitată (art.
196 din Legea nr. 31/1990 republicată).
Cererea de anulare a hotărârii adunării generale se poate face în termen de 15 zile
de la data publicării in Monitorul Oficial.
Competenţa de soluţionare a cererii aparţine tribunalului în a cărei rază teritorială
societatea îşi are sediul (art. 132 din Legea nr. 31/1990 republicată).
Hotărârea definitivă de anulare trebuie să fie menţionată în registrul comerţului şi
publicată în Monitorul Oficial. De la data publicării ei, hotărârea de anulare este opozabilă
tuturor acţionarilor (art. 132 alin. 10 din Legea nr. 31/1990 republicată).

124
În lipsa dovezii convocării adunării generale, cât şi a precizărilor obligatorii referitoare la
prezenta şi modalitatea votării, deliberările adunării generale sunt lipsite de validitate, C.S.J., secţ.
com., dec. nr. 157/1996, în Revista de drept comercial nr. 9/1996, p. 155.
125
A se vedea şi O. Căpăţână, Societăţile comerciale, op. cit., p. 320.

77
 2. Administratorii societăţii

2.1. Noţiuni generale

Voinţa socială a oricărei societăţi comerciale exprimată de adunarea generală este
adusă la îndeplinire prin actele de executare ale persoanelor anume învestite, care
realizează administrarea societăţii126.
Cu privire la administrarea societăţilor comerciale, Legea nr. 31/1990 republicată
cuprinde dispoziţii diferite, în funcţie de forma juridică a societăţii.
În societatea în nume colectiv, gestiunea societăţii este asigurată de unul sau mai
mulţi administratori. Fiecare administrator are dreptul să reprezinte societatea, afară de
stipulaţie contrară în actul constitutiv (art. 75).
În societatea în comandită simplă, administrarea societăţii se va încredinţa unuia
sau mai multor asociaţi comanditaţi (art. 88).
În privinţa societăţii pe acţiuni, legea cuprinde mai multe dispoziţii.
Art. 137 din lege prevede că societatea pe acţiuni este administrată de unul sau
mai mulţi administratori. Atunci când sunt mai mulţi adminis-tratori, ei constituie un
consiliu de administraţie.
Potrivit art. 143 din lege, consiliul de administraţie poate delega o parte din puterile
sale unui comitet de direcţie, compus din membri aleşi dintre administratori.
Preşedintele consiliului de administraţie poate fi şi director general sau director al
societăţii, în care calitate conduce şi comitetul de direcţie.

2.2. Reguli generale privind administratorii societăţii

Calitatea de administrator. În calitatea de administrator este numită, în mod
obişnuit, o persoană fizică. De multă vreme s-a admis, însă, posibilitatea ca funcţia de
administrator să fie îndeplinită şi de o persoană juridică127.
Soluţia a fost consacrată şi de Legea nr. 31/1990, în forma sa actuală, care
prevede că o persoană juridică poate fi numită sau aleasă administrator al unei societăţi
comerciale (art. 7, 8 şi 139 din lege).
În cazul în care o persoană juridică a dobândit calitatea de administrator al
societăţii, ea trebuie să-şi desemneze un reprezentant permanent, persoană fizică, prin
care să-şi îndeplinească funcţia.
Persoana fizică desemnată ca reprezentant al administratorului persoană juridică
trebuie să îndeplinească aceleaşi condiţii şi are obligaţiile şi răspunderile pe care legea le
instituie pentru administratorul persoană fizică.
Condiţiile cerute pentru numirea administratorilor. Având în vedere rolul care
revine administratorului în gestiunea societăţii, persoana care este desemnată în această
calitate trebuie să îndeplinească condiţiile cerute de lege128.
a) Capacitatea administratorului. Întrucât administratorul încheie acte juridice
pentru realizarea scopului societăţii, persoana fizică desemnată ca administrator trebuie
să aibă capacitatea de exerciţiu deplină.
b) Onorabilitatea administratorului. Persoana desemnată ca adminis-trator trebuie
să aibă o moralitate neştirbită. Potrivit art. 6 şi 138 din lege, calitatea de administrator nu
poate fi îndeplinită de o persoană care a fost condamnată pentru gestiune frauduloasa,
abuz de încredere, fals, uz de fals, înşelăciune, delapidare, mărturie mincinoasă, dare
sau luare de mită, precum şi pentru alte infracţiuni pedepsite de legea societăţilor
comerciale.
Şi această condiţie priveşte pe administatorul oricărei societăţi comerciale.
c) Cetăţenia administratorului. În calitate de administrator al unei societăţi poate fi
desemnat un cetăţean român. Dar, această calitate o poate dobândi şi o persoană de
cetăţenie străină, dacă legea ori actele constitutive nu stabilesc anumite interdicţii. Într-
adevăr, străinii au, în condiţiile legii, toate drepturile civile pe care le au cetăţenii români.

126
A se vedea S.D. Cărpenaru, Drept..., op. cit., p. 217-222.
127
Pentru dreptul francez, a se vedea art. 91 din Legea nr. 66-573 din 24 iulie 1966. Asupra
necesităţii consacrării soluţiei şi în dreptul nostru, a se vedea: Cristina Irinel Stoica, Exercitarea
funcţiei de administrator al unei societăţi comerciale de către o persoană juridică, în Revista de
Drept comercial nr. 1/1995, p. 87 şi urm.; E. Munteanu, Unele aspecte privind statutul juridic al
administratorilor societăţilor comerciale (I) în Revista de drept comercial nr. 3/1997, p. 34-38.
128
Asupra unor incompatibilităţi, a se vedea art. 35 din Legea nr. 36/1995 asupra notarilor publici şi
activităţii notariale.

78
 d) Calitatea de asociat a administratorului. În forma sa iniţiala, Legea nr. 31/1990
cuprindea o distincţie: în societatea în nume colectiv şi societatea în comandită simplă,
administratorul trebuia să aibă calitatea de asociat, pe când în societatea pe acţiuni sau
în comandită pe acţiuni şi în societatea cu răspundere limitată, administrator putea fi un
asociat sau neasociat.
În prezent, în orice formă de societate comercială, administratorul poate fi asociat
sau neasociat.
e) Limitarea cumulului. Cu privire la cumulul calităţii de administrator la mai multe
societăţi comerciale, Legea nr. 31/1990 republicată cuprinde anumite dispoziţii aplicabile
societătii pe acţiuni sau comandită pe acţiuni.
Art. 145 din lege prevede că o persoană nu poate funcţiona în mai mult de trei
consilii de administraţie concomitent. Interdicţia nu se aplică în cazurile când cel ales în
consiliul de administraţie este proprietar a cel puţin o pătrime din totalul acţiunilor sau
este administrator al unei societăţi ce deţine pătrimea menţionată.
În cazul încalcării interdicţiei, persoana în cauză va pierde de drept calitatea sa de
administrator, obţinută prin depăşirea numărului legal, în ordinea cronologică a numirilor
şi va fi obligat, în folosul statului, la plata remuneraţiei şi celorlalte beneficii ce i se cuvin,
cât şi la restituirea sumelor încasate.
Desemnarea administratorilor. Potrivit Legii nr. 31/1990 republi-cată,
administratorii sunt desemnaţi la constituirea societăţii sau, ulterior, de către adunarea
generală.
La constituirea societăţii, administratorii sunt stabiliţi în actul constitutiv.
Cu privire la societatea în nume colectiv, societatea în comandită simpla şi
societatea cu răspundere limitată, actul constitutiv trebuie să prevadă asociaţii care
administrează şi reprezintă societatea sau administratorii neasociaţi, persoane fizice ori
juridice, puterile ce li s-au conferit şi dacă ei urmează să le exercite împreună sau
separat (art. 7 din lege).
Referitor la societatea pe acţiuni sau în comandită pe acţiuni, actul constitutiv
trebuie să cuprindă numele şi prenumele, locul şi data naşterii, domiciliul şi cetăţenia
administratorilor persoane fizice; denumirea, sediul şi naţionalitatea administratorilor
persoane juridice; garanţia pe care administratorii sunt obligaţi să o depună, puterile ce li
se conferă şi dacă ei urmează să le exercite împreună sau separat; drepturile speciale de
reprezentare şi de administrare acordate unora dintre ei (art. 8 din lege)129.
Durata funcţiei de administrator. Realegerea administratorilor. Legea nr.
31/1990 reglementează durata funcţiei şi condiţiile realegerii administatorilor.
a) Durata funcţiei de administrator. Referitor la durata funcţiei de administrator,
legea cuprinde puţine dispoziţii.
Pentru societatea în nume colectiv, societatea în comandită simplă şi societatea
cu răspundere limitată, legea prevede că asociaţii care reprezintă majoritatea absolută
a capitalului social pot alege unul sau mai mulţi administratori dintre ei, fixându-le
puterile şi “durata însărcinării” (art. 77 şi art. 197 alin. 3).
Pentru cazul societăţii pe acţiuni sau în comandită pe acţiuni, legea prevede că
societatea este administrată de unul sau mai mulţi administratori temporari şi revocabili
(art. 137 alin. 1). Primii administratori numiţi prin actul constitutiv pot îndeplini această
funcţie pe o durată de cel mult patru ani (art. 137 alin. 4). Dacă durata funcţiei nu a fost
stabilită prin contractul de societate sau statut, aceasta va fi de doi ani (art. 137 alin. 5).
b) Realegerea administratorilor. La expirarea duratei mandatului, administratorii pot
fi realeşi, dacă prin contractul de societate sau statut nu s-a prevăzut altfel (art. 137 alin.
6). Legea consacră această soluţie pentru societăţile de capitaluri, dar ea poate fi extinsă
şi la celelalte forme juridice ale societăţii comerciale.
Depunerea unei garanţii băneşti. Cu referire la societatea pe acţiuni sau în
comandită pe acţiuni, Legea nr. 31/1990 republicată prevede că fiecare persoană care a
fost numită administrator trebuie să depună o garanţie bănească pentru administraţia sa.
Obligaţia administratorului de a depune o garanţie este impusă de specificul
gestiunii acestor societăti, de valoarea patrimoniului acestor societăţi comerciale. Scopul

129
În cazul când societatea pe acţiuni sau în comandită pe acţiuni se constituie prin subscripţie
publică, administratorii societăţii sunt numiţi de adunarea constitutivă a subscriitorilor (art. 28 din
Legea nr. 31/1990 republicată).

79
depunerii garanţiei este acela de a asigura posibilitatea despăgubirii societăţii, în cazul în
care aceasta ar fi prejudiciată prin actele administratorului.
Suma de bani care constituie garanţia se stabileşte prin actul constitutiv ori în lipsa
unei stipulaţii în actul constitutiv, garanţia se aprobă de adunarea generală a acţionarilor.
Cât priveşte cuantumul sumei de bani care constituie garanţia, el se stabileşte de
către asociaţi, respectiv de adunarea generală a acţionarilor. Dar, legea prevede că
această sumă nu poate fi mai mică decât valoarea nominală a 10 acţiuni sau decât dublul
remuneraţiei lunare.
Publicarea numirii administratorilor. În scopul cunoaşterii de către terţi a
persoanelor care administrează şi reprezintă societatea, legea instituie anumite
formalităţi de publicitate.
Potrivit Legii nr. 26/1990 republicată, cererea de înmatriculare a unei societăţi
comerciale trebuie să arate administratorii societăţii şi puterile acestora (art. 15). Referitor
la puterile administratorilor, în cerere trebuie să se menţioneze care dintre ei au
împuternicirea să reprezinte societatea130.
După înmatricularea societăţii, administratorii împuterniciţi cu reprezentarea
societăţii au obligaţia să depună, la registrul comerţului, semnăturile lor (art. 45 din Legea
nr. 31/1990 republicată). Potrivit art. 19 din Legea nr. 26/1990 republicată, această
obligaţie revine adminis-tratorilor şi, după caz, reprezentanţilor societăţii comerciale.
Depunerea semnăturilor la oficiul registrului comerţului trebuie să se facă în termen
de 15 zile, care curge, după caz, de la data înmatriculării societăţii sau de la data alegerii
administratorilor de către adunarea asociaţilor.
Încetarea funcţiei de administrator. Funcţia de administrator al societăţii
încetează prin: revocare, renunţarea administratorului, moartea, incapacitatea
administratorului.
a) Revocarea administratorului. În privinţa revocării administratorilor, Legea nr.
31/1990 republicată cuprinde dispoziţii diferite.
În cazul societăţilor de persoane şi al societăţii cu răspundere limitată, asociaţii
care reprezintă majoritatea absolută a capitalului social pot decide asupra revocării
administratorilor sau asupra limitării puterilor lor, afară de cazul în care administratorii au
fost numiţi prin actul constitutiv (art. 77, 90 şi 197 alin. 3 din lege).
În cazul societăţilor de capitaluri, administratorii sunt revocabili (art. 137). Ca şi
alegerea administratorilor, revocarea lor este de competenţa adunării generale ordinare
a acţionarilor (art. 111)131.
b) Renunţarea administratorului. Prin renunţarea sau demisia administratorului,
funcţia de administrator încetează.
Principiul simetriei impune că, dacă revocarea este ad nutum şi renunţarea are un
caracter discreţionar. Dar, în cazul în care datorită renunţării s-a cauzat un prejudiciu,
societatea are dreptul la despăgubiri (art. 391 C. com.)

2.3. Răspunderea administratorilor

Aşa cum am arătat, potrivit art. 72 din Legea nr. 31/1990 republicată, obligaţiile şi
răspunderea administratorilor sunt reglementate de dispoziţiile referitoare la mandat şi de
cele special prevăzute în această lege. Deci, răspunderea administratorilor este diferită.
Administratorii răspund pentru nerespectarea obligaţiilor izvorâte din contractul de
mandat. Această răspundere este o răspundere civilă contractuală.
Răspunderea civilă a administratorilor. Această răspundere este supusă
dispoziţiilor Legii nr. 31/1990 republicată şi principiilor generale ale răspunderii civile132.
Răspunderea penală a administratorilor. Potrivit Legii nr. 31/1990 republicată,
unele fapte săvârşite de administratorii societăţii sunt incriminate şi pedepsite ca

130
A se vedea S.D. Cărpenaru, Drept..., op. cit., p. 223-235.
131
Revocarea calităţii de administrator nu poate fi considerată o măsură vremelnică şi deci nu poate
fi realizată prin ordonanţa prezidenţială în condiţiile art. 581 C. proc. civ. (C.S.J., secţ. com.,
dec. nr. 59/1996 în Dreptul nr. 8/1996, p. 133). S-a admis însă suspendarea pe această cale a
administratorului din funcţie pentru administrare defectuoasă (C.A. Braşov, dec. civ. nr. 141/A/ 1995,
în Revista de Drept Comercial nr. 8/1997, p. 162).
132
În doctrină s-a susţinut că răspunderea administratorilor este o răspundere de drept comercial
denumită “răspundere societară”; A se vedea în acest sens M. Danil, Câteva probleme ale
funcţionării şi administrării societăţilor comerciale”, în Revista de Drept comercial nr. 3/1993, p. 89-91.

80
infracţiuni. În Titlul VIII al legii (art. 271-282133) sunt prevăzute infracţiunile, precum şi
sancţiunile corespunzătoare134.
Cu toate că art. 155 din Legea nr. 31/1990 republicată se referă în mod general
la “acţiunea în răspundere”, totuşi acţiunea penală nu poate aparţine adunării generale,
ci ea se exercită de către procuror (art. 264 C. proc. pen.).

3. Controlul gestiunii societăţii

Buna funcţionare a unei societăţi comerciale implică necesitatea asigurării unui
control asupra actelor şi operaţiunilor administratorilor. Un atare control se exercită în
mod diferit135.
În societăţile de persoane, care, în general, au un număr mic de asociaţi şi se
bazează pe încredere între asociaţi, controlul se exercită de către toţi asociaţii, cu
excepţia celor care au calitatea de administrator.
În societăţile de capitaluri şi societatea cu răspundere limitată, datorită
complexităţii lor, controlul privind gestiunea societăţii este încredinţat unor persoane
anume investite, denumite cenzori ai societăţii.
Societăţile comerciale, ale căror situaţii financiare anuale, sunt supuse potrivit legii,
auditului financiar, vor organiza auditul intern potrivit normelor elaborate de Camera
Auditorilor din România.
Societăţile comerciale ale căror situaţii financiare anuale nu sunt supuse auditului
financiar potrivit legii, adunarea generală a acţionarilor va hotărî contactarea auditului
financiar sau numirea cenzorilor după caz.
Societatea pe acţiuni sau în comandită pe acţiuni va avea trei cenzori şi tot atâţia
supleanţi, dacă în actul constitutiv nu se prevede un număr mai mare. În toate cazurile
însă, numărul cenzorilor trebuie să fie impar (art. 159 şi art. 187 din Legea nr. 31/1990
republicată). În cazurile în care situaţiile financiare ale societăţilor comerciale intră sub
incidenţa reglementărilor contabile armonizate cu Directivele europene şi standardele
internaţionale de contabilitate, societăţile respective vor fi auditate de către auditorii
financiari - persoane fizice sau persoane juridice - în condiţiile prevăzute de lege (art. 160
alin. 1 Legea nr. 31/1990 republicată).
În privinţa societăţii cu răspundere limitată, legea prevede că, în actul constitutiv se
poate stipula alegerea unuia sau a mai multor cenzori. Dacă numărul asociaţilor trece de
cincisprezece, numirea cenzorilor este obligatorie (art. 199 alin. 3 din Legea nr. 31/1990
republicată).
Regulile privind desemnarea cenzorilor, drepturile, obligaţiile şi răspunderile
acestora sunt reglementate unitar prin lege (art. 199 alin. 4 din Legea nr. 31/1990
republicată).

3.1. Desemnarea cenzorilor. Cenzorii societăţii sunt desemnaţi în mod diferit.

În societatea pe acţiuni sau în comandită pe acţiuni, cenzorii sunt stabiliţi prin
actele constitutive, care trebuie să prevadă numele, prenumele şi cetăţenia cenzorilor
persoane fizice; denumirea, sediul şi naţionalitatea cenzorilor, persoane juridice (art. 8
din Legea nr. 31/1990 republicată). Ulterior, cenzorii sunt aleşi de către adunarea
generală ordinară (art. 111 din Legea nr. 31/1990 republicată).
În societatea cu răspundere limitată cenzorii se aleg de adunarea asociaţilor (art.
194 din Legea nr. 31/1990 republicată).
În toate cazurile, durata mandatului cenzorilor este de trei ani, putând fi realeşi.
Legea cere ca unul dintre cenzori să fie contabil autorizat sau expert contabil136.
Cenzorii pot fi persoane fizice sau persoane juridice; ei pot fi asociaţi sau
neasociaţi.
În sfârşit, cenzorii societăţii trebuie să depună o garanţie, care reprezintă a treia
parte din garanţia cerută pentru administratori cu excepţia cenzorilor experţi-contabili sau
contabili autorizaţi dacă fac dovada încheierii asigurării de răspundere civilă profesională
(art. 159 alin. 5).

133
Art. 282 a fost abrogat prin alin. (3) al art. 156 din LEGEA nr. 85 din 5 aprilie 2006, publicată în
MONITORUL OFICIAL nr. 359 din 21 aprilie 2006.
134
În legătură cu răspunderea penală, contravenţională ori prin aplicarea unor amenzi civile, în
cazul încălcării dispoziţiilor legale care reglementează.
135
A se vedea S.D. Cărpenaru, Drept..., op. cit., p. 236-238.
136
A se vedea art. 159 din Legea nr. 31/1990 republicată.

81
 Cenzorii sunt remuneraţi cu o indemnizaţie fixă, determinată prin statut sau de
adunarea asociaţilor care i-a desemnat.
Potrivit art. 161 din Legea nr. 31/1990 republicată, nu vor putea fi desemnaţi ca
cenzori, iar dacă au fost desemnaţi decad din mandatul lor: rudele sau afinii până la al
patrulea grad inclusiv sau soţii administratorilor; persoanele care primesc sub orice
formă, pentru alte funcţii decât aceea de cenzor, un salariu sau o remuneraţie de la
administratori sau de la societate sau ai căror angajatori se află sunt în raporturi
contractuale sau se află în concurenţă cu aceasta; persoanele cărora le este interzisă
funcţia de administrator; persoanele care, pe durata exercitării atributelor conferite de
această calitate, au atribuţii de control în cadrul Ministerului Finanţelor Publice sau al
altor instituţii publice, cu excepţia situaţiilor expres prevăzute de lege.
Revocarea cenzorilor se va putea face numai de adunarea generală, cu votul cerut la
adunarea extraordinară, adică în condiţiile art. 115 şi art. 189 alin. 2 din Legea nr. 31/1990
republicată.
Moartea, împiedicarea fizică sau legală, încetarea sau renunţarea la mandat a unui
cenzor are drept consecinţă înlocuirea cenzorului în cauză cu supleantul cel mai în
vârstă. Dacă însă numărul cenzorilor nu se poate completa în acest mod, cenzorii rămaşi
numesc alte persoane în locurile vacante până la întrunirea adunării asociaţilor.

3.2. Răspunderea cenzorilor. Obligaţiile şi răspunderea cenzorilor sunt guvernate

de regulile mandatului şi de dispoziţiile legii societăţilor comerciale (art. 166 din Legea nr.
31/1990 republicată).
Ca şi răspunderea administratorilor, răspunderea cenzorilor poate fi civilă şi
penală.
Cenzorii răspund solidar pentru nerespectarea obligaţiilor prevăzute de art. 73 din
Legea nr. 31/1990 republicată.
Acţiunea în răspunderea civilă contra cenzorilor se exercită în condiţiile art. 155 din
Legea nr. 31/1990 republicată.
Cât priveşte răspunderea penală a cenzorilor, aceasta este reglementată de art.
271 şi art. 272 din Legea nr. 31/1990 republicată.

4.6. MODIFICAREA ACTULUI CONSTITUTIV AL SOCIETĂŢILOR

COMERCIALE

1. Noţiunea modificării societăţii comerciale

În anumite cazuri, condiţiile economice pot determina necesitatea modificării
societăţii comerciale constituită potrivit legii, pentru a fi adaptată noilor cerinţe. Într-
adevăr, asociaţii pot fi interesaţi în mărirea ori reducerea capitalului social, schimbarea
obiectului societăţii sau formei juridice a societăţii, prelungirea duratei societăţii etc137.
Întrucât elementele care reclamă schimbarea au fost stabilite prin actul constitutiv
al societăţii, modificarea societăţii impune modificarea acestui act constitutiv. De aceea,
Legea nr. 31/1990 republicată reglementează modificarea actului contitutiv, iar nu
modificarea societăţii (Titlu IV).
În doctrină au fost incluse în sfera noţiunii de modificare a actului constitutiv şi
cazuri cum sunt: transmiterea părţilor de interes sau a părţilor sociale către un terţ, cu
excepţia cazului când transmisiunea a fost autorizată prin actul constitutiv138, excluderea
ori retragerea unui asociat, înfiinţarea de sucursale ale societăţii, continuarea societăţii cu
moştenitorii unui asociat si continuarea societăţii cu răspundere limitată cu un singur
asociat ca urmare a retragerii, excluderii sau decesului celui de-al doilea asociat139.
Pornind de la cazurile înfăţişate, a căror enumerare nu poate fi decât exemplificativă,
se poate trage concluzia că noţiunea de modificare a actului constitutiv cuprinde orice
schimbare privind elementele prevăzute în actul constitutiv la constituirea societăţii (art. 7 şi
8 din Legea nr. 31/1990 republicată).

137
A se vedea S.D. Cărpenaru, Drept..., op. cit., p. 239-246.
138
O. Căpăţână, Societăţile comerciale, op. cit., p. 348-349.
139
I. Turcu, Dreptul afacerilor, op. cit., p. 199-220.

82
 2. Condiţii generale ale modificării societăţii comerciale
Art. 204 din Legea nr. 31/1990 dispune: “Actul constitutiv poate fi modificat prin
hotărârea adunării generale adoptată în condiţiile legii sau printr-un act adiţional la actul
constitutiv sau prin hotărârea instanţei judecătoreşti în condiţiile art. 223 alin 3 şi art. 226
alin. 2”.
Aşa cum am arătat, condiţiile de fond cerute pentru validitatea încheierii actului
contitutiv sunt condiţiile prevăzute de lege pentru valabilitatea oricărei convenţii:
consimţământul valabil al părţilor care se obligă, capacitatea de a contracta, un obiect
determinat şi o cauză licită (art. 948 C. civ.). Ca o condiţie de formă, legea impune ca
actul constitutiv să se încheie sub semnătură privată, cu unele excepţii (art. 5 alin. 6 din
Legea nr. 31/1990 republicată).
Modificarea actului constitutiv trebuie înregistrată în registrul comerţului şi publicată
în Monitorul Oficial, este realizat sub forma unui înscris sub semnătură privată cu unele
excepţii reglementate de art. 204 alin. 2 din Legea nr. 31/1990 republicată.
Actul de modificare al actului constitutiv. Modificarea actului constitutiv se
realizează prin voinţa asociaţilor, manifestă în cadrul adunării asociaţilor.
Hotărârea privind modificarea actului constitutiv se ia în condiţiile de cvorum şi
majoritate cerute de lege; în cazul societăţi pe acţiuni şi în comandită pe acţiuni, condiţiile
prevăzute pentru adunarea generală extraordinară (art. 120 din Legea nr. 31/1990
republicată); în cazul societăţii în nume colectiv, societăţii în comandită simplă şi societăţii
cu răspundere limitată, prin votul tuturor asociaţilor (art. 192 alin. 2 din Legea nr. 31/1990
republicată).
Potrivit legii, dacă se aduc mai multe modificări actului constitutiv, concomitent
sau succesiv, aceasta va fi actualizat cu toate modificările la zi. În această formă
actualizată se pot omite numele sau denumirea şi celelalte date de indentificare ale
fondatorilor şi ale primilor membri ai organelor societăţii dacă au trecut cel puţin 5 ani
de la data înmatriculării societăţii, afară de cazul când actul constitutiv prevede altfel
(art. 204 alin. 7, 8 şi 9 din Legea nr. 31/1990 republicată).
Înregistrarea şi publicarea actului modificator al actului constitutiv. În scopul
protejării terţilor, actul modificator al actului constitutiv trebuie înregistrat şi publicat, în
condiţiile legii.
Actul adiţional cuprinzând textul integral al prevederilor actului constitutiv,
modificate, se depune la oficiul registrului comerţului pentru a se menţiona în registrul
comerţului (art. 204 alin. 4 din Legea nr. 31/1990 republicată).
Ca orice înregistrare în registrul comerţului, modificarea actului constitutiv este
supusă controlului de legalitate.
După efectuarea menţiunii în registrul comerţului a modificării actului constitutiv,
actul adiţional modificator se transmite, din oficiu, Monitorului Oficial al României spre
publicare, pe cheltuiala societăţii. Nu este obligatorie publicarea în Monitorul Oficial a
actului modificator al actului constitutiv al unei societăţi în nume colectiv sau în
comandită simplă.
În încheiere, trebuie arătat că modificarea actului constitutiv al unei societăţi
comerciale are drept urmare modificarea societăţii, faţă de situaţia iniţială, de la data
constituirii ei. În consecinţă, modificarea actului constitutiv nu are ca efect crearea unei
persoane juridice noi. Societatea, ca persoană juridică, subzistă, cu modificările aduse în
urma modificării actului constitutiv (art. 205 din Legea nr. 31/1990 republicată).

3. Principalele cazuri de modificare ale actului constitutiv al societăţii

comerciale

3.1. Noţiuni generale

Pe lângă condiţiile generale care privesc orice modificare a actului constitutiv,
Legea nr. 31/1990 republicată reglementează şi unele condiţii speciale, care se referă la
anumite cazuri concrete de modificare a actului constitutiv, mai frecvente în viaţa
societăţilor comerciale: mărirea sau reducerea capitalului social, prelungirea duratei
societăţii, dizolvarea anticipată a societăţii, fuziunea şi divizarea societăţilor comerciale,
transformarea societăţii comerciale.

83
 3.2. Mărirea capitalului social
Necesitatea măririi capitalului social. Anumite nevoi ale societăţii comerciale pot
impune necesitatea măriri capitalului social al acesteia. Aceste nevoi pot consta în
dorinţa asociaţilor de a dezvolta activitatea societăţii sau de a înlătura unele dificultăţi
financiare.
Pentru societatea comercială, procurarea de fonduri financiare prin mărirea
capitalului social este mai puţin împovărătoare decât împrumutul bancar sau emiterea de
obligaţiuni.
În anumite cazuri, majorarea capitalului social poate fi determinată de acumularea
unor rezerve care nu au fost folosite sau de necesitatea reevaluării patrimoniului
societăţii140.
Condiţiile măriri capitalului social. Mărirea capitalului social se realizează în
condiţiile prevăzute de Legea nr. 31/1990 republicată.
În primul rând, trebuie respectate dispoziţiile art. 204 din lege. Deci, pentru mărirea
capitalului social se cere să existe hotărârea adunării asociaţiilor, iar actul modificator, în
formă autentică, acolo unde legea cere acest lucru, să fie menţionat în registrul
comerţului publicat în Monitorul Oficial.
În al doilea rând, cu privire la societatea pe acţiuni şi societatea cu răspundere
limitată, mărirea capitalului social se face cu respectarea dispoziţiilor referitoare la
constituirea societăţii (art. 212 şi art. 221 din lege)141 prin dispoziţiile privind constituirea
societăţii comerciale trebuie să înţelegem prevederile legii care reglementează
elementele specifice diferitelor forme ale societăţii comerciale (de exemplu, aporturile
asociaţilor, modalităţile de formare a capitalului social, numărul asociaţilor etc.)
Mărirea capitalului social prin noi aporturi. În mod obişnuit, mărirea capitalului
social se realizează prin noi aporturi. Potrivit art. 210 din Legea nr. 31/1990 republicată,
capitalul social se poate mări prin emisiunea de acţiuni noi sau prin majorarea valorii
nominale a acţiunilor existente în schimbul unor noi aporturi în numerar şi/sau în natură.
Capitalul social nu va putea fi însă mărit şi nu se vor putea emite noi acţiuni cât
timp nu vor fi fost complet plătite acţiunile din emisiunea precedentă (art. 92 alin. 3 din
Legea nr. 31/1990 republicată).
Alte modalităţi de mărire a capitalului social. Capitalul social al unei societăţi
comerciale poate fi mărit şi pe alte căi decât prin noi aporturi142:
a) Mărirea capitalului social prin încorporarea rezervelor. Acţiunile noi pot fi liberate
prin încorporarea rezervelor, cu excepţia rezervelor legale (art. 210 alin. 2 din Legea nr.
31/1990 republicată).
Rezervele constau în anumite sume de bani prelevate din beneficiile societăţii şi au
destinaţiile prevăzute de lege. Ele sunt de trei feluri: legale, statutare şi facultative.
b) Mărirea capitalului social prin încorporarea beneficiilor sau a primelor de emisiune.
Acţiunile noi ale societătii pot fi liberate şi prin încorporarea rezervelor143, beneficiilor sau a
primelor de emisiune (art. 210 alin. 2 din Legea nr. 31/1990 republicată).
Deci, beneficiile societăţii destinate a fi împărţite acţionarilor sub formă de
dividende pot servi la liberarea acţiunilor şi, implicit, la mărirea capitalului social. În locul
dividendelor, acţionarii vor primi acţiuni noi emise de societate. O atare modalitate de
mărire a capitalului social este cunoscută şi sub denumirea de mărire a capitalului social
prin plata dividendelor în acţiuni.
Acţiunile noi pot fi liberate şi prin încorporarea primelor de emisiune.
Prima de emisiune reprezintă diferenţa dintre valoarea de emisiune şi valoarea
nominală a acţiunilor, pe care trebuie să o suporte noii acţionari. Această primă este
destinată să acopere cheltuielile emisiunii, precum şi diminuarea valorii intrinseci a
acţiunilor vechi.
c) Mărirea capitalului social prin compensarea creanţelor asupra societăţii cu
acţiuni ale acesteia. Acţiunile noi pot fi liberate prin compensarea unor creanţe lichide şi
exigibile asupra societăţii cu acţiuni ale acesteia.

140
A se vedea I. Băcanu, Modificarea Capitalului social al societăţilor comerciale. Ed. Lumina Lex,
Bucureşti, 1996, p. 49-51.
141
Deşi legea se referă numai la societatea pe acţiuni şi societatea cu răspundere limitată,
considerăm că regula este aplicabilă oricărei societăţi comerciale.
142
A se vedea I. Băcanu, Modificarea capitalului social, op. cit., p. 71 şi urm.
143
Conform art. 210 alin. 2 din Legea nr. 31/1990 republicată, interzice încorporarea rezervelor
legale pentru a se libera acţiunile noi.

84
 Deci, sumele de bani cuvenite creditorilor, în baza creanţelor lichide şi exigibile pe
care le au faţă de societate, pot servi la achitarea acţiunilor noi ale societăţii.
Această modalitate de mărire a capitalului social este cunoscută şi sub denumirea
de mărirea capitalului social prin conversiunea datoriilor societăţii în acţiuni ale acesteia.

3.3. Reducerea capitalului social

Necesitatea reducerii capitalului social. O modificare a capitalului social poate
avea ca obiect nu numai mărirea, ci şi reducerea lui144.
În anumite cazuri, datorită unei activităţi deficitare a societăţii sau unei conjuncturi
nefavorabile, se poate ajunge la pierderea unei părţi din capitalul social. Într-un
asemenea caz, capitalul social va trebui reîntregit ori redus, deoarece altfel nu se poate
face vreo repartizare sau distribuire de beneficii (art. 69 din Legea nr. 31/1990
republicată).
În cazul societăţii pe acţiuni sau în comandită pe acţiuni, dacă se constată
pierderea unei jumătăţi din capitalul social, administratorii sunt obligaţi să convoace
adunarea generală extraordinară pentru a hotărî reconstituirea capitalului social, limitarea
lui la suma rămasă sau dizolvarea societăţii (art. 158 din Legea nr. 31/1990 republicată).
Procedee folosite pentru reducerea capitalului social. Pentru reducerea
capitalului social, legea reglementează procedee diferite, în funcţie de cauza care impune
reducerea capitalului social145.
Dacă reducerea capitalului social este determinată de pierderi ale capitalului
social, reducerea capitalului social se poate realiza, potrivit art. 207 alin.1 din Legea nr.
31/1990 republicată, prin:
a) micşorarea numărului de acţiuni sau de părţi sociale. Procedeul constă în
micşorarea numărului acţiunilor sau părţilor sociale cu păstrarea valorii nominale a
acestora. Ca urmare, se va micşora în mod corespunzător numărul acţiunilor sau părţilor
sociale deţinute de fiecare asociat;
b) reducerea valorii nominale a acţiunilor sau a părţilor sociale. Ţinând seama de
procentul de reducere a capitalului social, valoarea nominală a fiecărei acţiuni sau părţi
sociale se va reduce în mod corespunzător. Noua valoare se va inscripţiona cu o
ştampilă aplicată pe vechile acţiuni sau părţi sociale;
c) dobândirea propriilor acţiuni, urmată de anularea lor. În mod excepţional art.104
lit. a din Legea nr.31/1990 republicată, societatea poate dobândi un număr determinat de
acţiuni proprii, integral liberate, cu scopul de a reduce capitalul social, prin anularea lor.
Potrivit art. 207 alin. 2 din Legea nr. 31/1990 republicată, dacă reducerea
capitalului social nu este determinată de pierderi, capitalul social se poate reduce prin:
a) scutirea totală sau parţială a asociaţilor de vărsăminte datorate. În cazul în care
capitalul social subscris nu a fost integral văzrsat, reducerea capitalului social se poate
realiza prin scutirea totală sau parţială a asociaţilor de vărsăminte neefectuate;
b) restituirea către asociaţi a unei cote-părţi din aporturi, proporţională cu
reducerea capitalului social si calculată egal pentru fiecare acţiune sau parte socială;
c) alte procedee prevăzute de lege.

3.4. Prelungirea duratei societăţii

Potrivit legii, actul constitutiv al societăţii trebuie să prevadă “durata societăţii” (art.
7 şi 8 din Legea nr. 31/1990 republicată).
Deci, societatea comercială va avea durata de existenţă stabilită de asociaţi. La
expirarea acestei durate, societatea comercială se dizolvă (art. 227 lit. a din Legea
nr.31/1990 republicată).
Constatând că societatea desfăşoară o activitate profitabilă, asociaţii pot fi
interesaţi în prelungirea duratei prevăzute în actul constitutiv. Acest lucru este posibil prin
modificarea actului constitutiv, în sensul stabilirii altei durate sau a unei durate
nedeterminate.
Prelungirea duratei societăţii trebuie realizată înainte de expirarea duratei
prevăzute în actul constitutiv.

144
A se vedea S.D. Cărpenaru, Dreptul..., op. cit., p. 247-250.
145
A se vedea şi I. Băcanu “Modificările capitalului social”, op. cit., p. 145-148.

85
 3.5. Fuziune şi divizarea societăţilor comerciale
Legea nr. 31/1990 republicată, în forma sa actuală, reglementează mai cuprinzător
fuziunea societăţilor comerciale. În plus, ea reglementează şi divizarea societătilor
comerciale.
Reglementarea împreună a fuziunii şi divizării societăţilor comerciale este pe
deplin explicabilă. Fuziunea si divizarea sunt procedee tehnico-juridice prin care se
realizează restructurarea societătilor comerciale.
Noţiune şi formele fuziunii şi divizării. Legea nr. 31/1990 republicată cuprinde
anumite dispoziţii pentru definirea fuziunii şi divizării, precum şi a formelor acestora.
Fuziunea este operaţia prin care se realizează o concentrare a societăţilor
comerciale146. Ea are două forme: absorbţia şi contopirea.
Absorbţia constă în înglobarea de către o societate a uneia sau mai multor
societăţi comerciale, care îşi încetează existenţa.
Contopirea constă în reunirea a două sau mai multe societăţi comerciale, care îşi
încetează existenţa, pentru constituirea unei societăţi comerciale noi.
Divizarea este o operaţiune prin care se realizează împărţirea unei societăţi
comerciale sau o desprindere a unei părţi dintr-o societate.
Divizarea constă în împărţirea întregului patrimoniu al unei societăţi existente sau
care iau astfel fiinţă.
Desprinderea constă în separarea unei părţi din patrimoniul unei societăţi, care nu
îşi încetează existenţa şi transmiterea ei către una sau mai multe societăţi existente sau
care iau astfel fiinţă.
În procesul fuziunii sau divizării pot fi implicate numai societăţile comerciale.
Acestea pot avea aceeaşi formă juridică sau forme diferite.
Potrivit legii, poate face obiectul fuziunii sau divizării şi o societate în lichidare, dar
numai înainte de începerea repartizării între asociaţi a părtilor ce li s-ar cuveni din
lichidare (art. 238 alin. 5 din Legea nr. 31/1990 republicată).
Condiţiile fuziunii şi divizării societăţilor comerciale. Potrivit art. 239 din
Legea nr. 31/1990 republicată, fuziunea sau divizarea se hotărăşte de fiecare societate în
parte, în condiţiile stabilite pentru modificarea actului consitutiv al societăţii. Aceasta
înseamnă că fiecare societate în parte trebuie să îndeplinească cerinţele prevăzute de
art. 204 din Legea nr. 31/1990 republicată147.
În cazul în care prin fuziune sau divizare se constituie o nouă societate comercială,
trebuie îndeplinite şi cerinţele prevăzute de lege pentru forma de societate convenită (art.
239 alin. 3 din Legea nr. 31/1990 republicată).
Realizarea fuziunii sau divizării implică anumite operaţiuni, care trebuie îndeplinite
în condiţiile stabilite de lege.
a) Întocmirea proiectului de fuziune sau divizare. În baza hotărârii adunării
generale a asociaţilor a fiecăreia dintre societăţile care participă la fuziune sau divizare,
administratorii sunt împuterniciţi să întocmească un proiect de fuziune sau de divizare.
Proiectul de fuziune sau divizare trebuie să cuprindă: forma, denumirea si sediul
social al societăţilor participante la operaţiune; fundamentarea şi condiţiile fuziunii sau
divizării; stabilirea şi evaluarea activului şi pasivului, care se transmit societăţilor
beneficiare; modalităţile de predare a acţiunilor sau a părţilor sociale şi data de la care
acestea dau dreptul la dividende; raportul de schimb al acţiunilor sau al părţilor sociale şi,
dacă este cazul, cuantumul sultei; cuantumul primei de fuziune sau de divizare; data
situaţiei financiare de fuziune sau de divizare (aceeaşi dată pentru toate societăţile
participante la operaţiune); orice alte date care prezintă interes pentru operaţiunile de
fuziune sau divizare (art. 241 din Legea nr. 31/1990 republicată).
b) Avizarea şi publicarea proiectului de fuziune sau divizare. Proiec-tul de fuziune
sau divizare, semnat de reprezentanţii societăţilor partici-pante la operaţiune, se depune
la oficiul registrului comerţului la care este înmatriculată fiecare societate.
Acest proiect trebuie însoţit de o declaraţie a societăţii care îşi încetează existenţa
în urma fuziunii sau divizării, cu privire la modul de stingere a pasivului său.

146
Asupra noţiunii juridice de fuziune a se vedea Elena Precupeţu, M. Danil, Despre fuziunea
societăţilor comerciale, în Revista de Drept Comercial nr. 6/1993, p. 48-50.
147
A se vedea S.D. Cărpenaru, Drept..., op. cit., p. 251-254.

86
 Proiectul de fuziune sau de divizare, vizat de judecătorul delegat, se publică în
Monitorul Oficial, integral sau în extras, potrivit dispoziţiei judecătorului delegat sau cererii
părţilor (art. 242 din Legea nr. 31/1990 republicată).
c) Opoziţia asupra proiectului de fuziune sau de divizare. Întrucât prin fuziune sau
divizare pot fi afectate interesele creditorilor societăţilor participante la operaţiune, legea
recunoaşte dreptul acestora de a face opoziţie. Beneficiază de acest drept orice creditor
al societăţii care fuzionează sau se divide, având o creanţă anterioară publicării
proiectului de fuziune sau de divizare (art. 243 din Legea nr. 31/1990 republicată).
Dreptul de opoziţie se exercită în termen de 30 de zile de la data publicării
proiectului de fuziune sau de divizare în Monitorul Oficial.
Opoziţia se face cu respectarea dispoziţiilor art. 62 din Legea nr. 31/1990
republicată.
d) Informarea asociaţilor. Pentru a putea hotărî în adunarea generală asupra
fuziunii sau divizării, asociaţii trebuie să fie informaţi asupra condiţiilor şi consecinţelor
operaţiunii. În acest scop, administratorii societăţilor care participă la fuziune sau divizare
au obligaţia să pună la dispoziţia asociaţilor care participă la operaţiuni, cu cel puţin o
lună înainte: proiectul de fuziune sau de divizare; darea de seamă a administratorilor (în
care trebuie să se precizeze şi raportul de schimb al acţiunilor sau al părţilor sociale);
raportul cenzorilor, situaţiile financiare de fuziune sau situaţiile financiare de divizare
împreună cu rapoartele de gestiune pe ultimele 3 exerciţii financiare, precum şi cu 3 luni
înainte de data proiectului de fuziune/divizare; evidenţa contractelor cu o valoare de
peste 100.000.000 lei, aflate în curs de executare şi repartizarea lor între societăţile
beneficiare; raportul întocmit de experţi cuprinzând avizul de specialitate asupra fuziunii
sau divizării (art. 244 din Legea nr. 31/1990 republicată).
e) Hotărârea adunării generale a asociaţilor. Hotărârea privind fuziunea sau
divizarea este luată, pe baza proiectului de fuziune sau de divizare, de către adunarea
generală a fiecăruia dintre societăţile participante la operaţiune.
Hotărârea trebuie luată în termen de cel mult două luni de la expirarea termenului
stabilit de lege pentru exercitarea opoziţiei sau, după caz, la data la care hotărârea
judecătorească a devenit irevocabilă.
Efectele fuziunii sau divizării societăţilor comerciale. Prin fuziunea sau
divizarea societăţilor comerciale se produce anumite efecte.
Fuziunea sau divizarea are ca principal efect dizolvarea, fără lichidare, a societăţii
care îşi încetează existenţa şi tranmiterea universală a patrimoniului său către societatea
sau societăţile beneficiare (existente sau care iau fiinţă).
În schimbul patrimoniului primit, societatea sau societătile beneficiare vor atribui
acţiuni sau părţi sociale ale lor către asociaţii societăţii care îşi incetează existenţa şi,
dacă este cazul, o sumă de bani (sultă), care nu poate depăşi 10% din valoarea nominală
a acţiunilor sau a părţilor sociale atribuite (art. 240 din Legea nr. 31/1990 republicată).
Operând o transmisiune universală, fuziunea sau divizarea produce efecte şi în
privinţa drepturilor si obligaţiilor societăţilor implicate în operaţiune.

3.6. Transformarea societăţii comerciale

În cursul existenţei unei societăţi comerciale, anumite interese ale asociaţilor pot
determina necesitatea schimbării formei juridice a societăţii; de exemplu, din societate cu
răspundere limitată în societate pe acţiuni.
Aceste interese pot fi satisfăcute pe căi diferite.
O cale o constituie dizolvarea şi lichidarea societăţii existente şi, apoi, constituirea
unei noi societăţi comerciale în forma juridică dorită, cu respectarea condiţiilor prevăzute
de lege.
O altă cale o reprezintă transformarea societăţii, în condiţiile stabilite de lege
pentru modificarea societătii.
Transformarea societăţii este procedeul tehnico-juridic de schimbare a formei
juridice a unei societăţi comerciale. Prin transformare, societatea constituită îşi schimbă
forma juridică. Schimbarea formei juridice a societăţii atrage însă anumite modificări în
raporturile asociaţilor cu societatea.

87
 4.7 DIZOLVAREA ŞI LICHIDAREA SOCIETĂŢILOR COMERCIALE

1. Dizolvarea societăţilor comerciale

1.1. Consideraţii introductive

Societatea comercială se constituie pentru a desfăşura o activitate comercială pe
durata de timp stabilită în actul constitutiv. Uneori durata societăţii se prelungeşte chiar şi
după decesul asociaţilor care au constituit societatea. Dar orice societate comercială va
sfârşi prin a dispărea, deoarece ea urmează acelaşi destin implacabil, ca şi o persoană
fizică: se naşte, trăieşte şi moare148.
Aşa cum am arătat, societatea comercială se constituie pe baza actului constitutiv
şi prin îndeplinirea formalităţilor cerute de lege. Ca persoană juridică, societatea
comercială se află în raporturi juridice cu asociaţii şi stabileşte asemenea raporturi cu
terţii.
Având în vedere această realitate, încetarea existenţei societăţii comerciale
reclamă realizarea unor operaţii care să aibă drept rezultat nu numai încetarea
personalitătii juridice, ci şi lichidarea patrimoniului societăţii, prin exercitarea drepturilor şi
îndeplinirea obligaţiilor sociale. În consecinţă, potrivit legii, încetarea existenţei societăţii
comerciale impune parcurgerea a două faze: dizolvarea societăţii şi lichidarea societăţii.
Faza dizolvării societăţii cuprinde anumite operaţii care declanşează şi pregătesc
încetarea existenţei societăţii. În această fază, personalitatea juridică nu este afectată,
însă dizolvarea pune capăt activităţii normale a societăţii.
Faza lichidării societăţii cuprinde acele operaţii de lichidare a patrimoniului
societăţii, plata creditorilor şi împărţirea soldului între asociaţi. În această fază, societatea
continuă să îşi păstreze personalitatea juridică, dar ea este subordonată cerinţelor
lichidării.
Cele două faze sunt distincte şi, în consecinţă, ele trebuie parcurse în mod
succesiv, cu respectarea dispoziţiilor prevăzute de lege pentru fiecare149.

1.2. Noţiunea de dizolvare a societăţii comerciale

Caracterizare generală. Procesul de încetare a existenţei societăţii comerciale
cuprinde mai multe operaţiuni care trebuie îndeplinite în condiţiile legii.
Dizolvarea societăţii priveşte acele operaţiuni care declanşează acest proces şi
asigură premisele lichidării patrimoniului social. Aceste operaţiuni se referă la hotărârea
de dizolvare a societăţii şi aducerea ei la cunoştinţa celor interesaţi.
Potrivit legii, hotărârea privind dizolvarea societăţii este luată, după caz, de
adunarea asociaţilor ori de instanţa judecătorească. Excepţional, dizolvarea societăţii se
produce în temeiul legii.
Cum se poate observa, dizolvarea priveşte însăşi societatea comercială ca entitate
juridică, iar nu încetarea actului constitutiv al societăţii.
Întrucât operaţiunile menţionate au numai rolul de a declanşa procesul de încetare
a existenţei societăţii comerciale, înseamnă că dizolvarea nu afectează personalitatea
juridică a societăţii. Calitatea de persoană juridică este indispensabilă societăţii pentru
îndeplinirea celorlalte operaţiuni care privesc lichidarea patrimoniului social.

1.3. Cauzele generale de dizolvare a societăţilor comerciale

Cauzele de dizolvare a societăţilor comerciale sunt prevăzute de art. 227-229 şi
art. 237 din Legea nr. 31/1990 republicată. Prin dispoziţiile citate sunt reglementate
unele cauze de dizolvare generale şi deci aplicabile tuturor societăţilor comerciale,
precum şi anumite cauze de dizolvare specifice unora dintre formele de societate150.
Cauzele de dizolvare a societăţilor comerciale sunt cele reglementate de lege sau
stabilite în actul constitutiv (art. 227 lit. g din Legea nr. 31/1990 republicată)151.

148
A se vedea S.D. Cărpenaru, Drept..., op. cit., p. 255-262.
149
C.S.J., secţ. com., dec. nr. 614/1996, în Dreptul nr. 3/1997, p. 127-232.
150
Pentru o analiză amplă a cauzelor de dizolvare a societăţilor comerciale, a se vedea
I.L. Georgescu, op. cit., vol. II, p. 702-720. A se vedea şi O. Căpăţână, Societăţile comerciale, op.
cit., p. 371-373.
151
A se vedea I.L. Georgescu, op. cit., vol. II, p. 708-709.

88
 În cele ce urmează vom examina numai cauzele generale de dizolvare, urmând ca
cele speciale să fie cercetate odată cu prezentarea regimului juridic al fiecărei forme de
societate comercială.
Trecerea timpului stabilit pentru durata societăţii. Societatea comercială se
dizolvă la expirarea termenului stabilit pentru durata societăţii (art. 227 lit. a din Legea nr.
31/1990 republicată).
Potrivit legii, în contractul de societate trebuie să se prevadă “durata societăţii”. De
vreme ce însuşi actul constitutiv stabileşte durata existenţei societăţii înseamnă că la
expirarea termenului contractual, societatea se dizolvă. Acest efect este deci expresia
voinţei asociaţilor privind soarta societăţii.

Trebuie observat că, în acest caz, dizolvarea societăţii operează în temeiul legii,
fără a fi necesară vreo formalitate.
Imposibilitatea realizării obiectului societăţii sau realizarea acestuia.
Societatea comercială se dizolvă în cazul unei imposibilităţi de realizare a obiectului
societăţii, ca şi în cazul când obiectul societăţii s-a realizat (art. 227 lit. b din Legea
nr.31/1990 republicată).
Orice societate comercială are un obiect de activitate, care trebuie arătat în actul
constitutiv. Acest obiect se realizează în cursul duratei societăţii.
Dacă se constată o imposibilitate a realizării obiectului de activitate propus,
evident, societatea îşi pierde raţiunea de a exista şi deci se dizolvă. Acest efect se
produce, atât în cazul când imposibilitatea s-a ivit în cursul duratei societăţii (de exemplu,
a fost retrasă concesiunea), cât şi în cazul când obiectul nu s-a realizat deloc (de
exemplu, nu s-a obţinut concesiunea).
Declararea nulitătii societăţii. Societatea comercială se dizolvă în cazul declarării
nulităţii ei (art. 227 lit. c din Legea nr. 31/1990 republicată).
Aşa cum am arătat, nerespectarea cerinţelor legale privind constituirea societăţii,
prevăzute de art. 56 din Legea nr. 31/1990 republicată, atrage nulitatea societăţii. Pe
data la care hotărârea judecătorească de declarare a nulităţii a devenit irevocabilă,
societatea încetează fără efect retroactiv şi intră în lichidare. O atare încetare a existenţei
societăţii echivalează cu dizolvarea societăţii.
Hotărârea adunării asociaţilor. Societatea comercială se dizolvă în baza hotărârii
adunării asociaţilor (art. 227 lit. d din Legea nr. 31/1990 republicată).
Întrucât constituirea societăţii comerciale se bazează pe voinţa asociaţilor,
manifestată prin actul constitutiv, asociaţii pot decide şi dizolvarea societăţii. Voinţa
asociaţilor privind dizolvarea societăţii se manifestă în cadrul adunării asociaţilor care
exprimă voinţa socială152.
Hotărârea tribunalului. Societatea comercială se dizolvă prin hotărârea tribunalului,
în condiţiile legii (art. 227 lit. e din Legea nr. 31/1990 republicată).
Dizolvarea societăţii prin hotărârea tribunalului are loc atunci când dizolvarea nu se
poate realiza prin hotărârea adunării generale.
Potrivit legii, tribunalul poate hotărî dizolvarea societăţii pentru “motive temeinice”.
Un asemenea motiv îl constituie neînţelegerile grave dintre asociaţi, care împiedică
funcţionarea societăţii.
Falimentul societăţii. Societatea comercială se dizolvă în cazul când societatea a
fost supusă procedurii falimentului (art. 227 lit. f din Legea nr. 31/1990 republicată).
Potrivit Legii nr. 85/2006, societatea comercială care a încetat plăţile pentru
datoriile sale comerciale poate fi supusă procedurii insolvenţei.
Alte cauze prevăzute de lege sau actul constitutiv al societăţii. Societatea
comercială se dizolvă şi în alte cazuri reglementate de lege sau stabilite prin actul
constitutiv (art. 227 lit. g din Legea nr. 31/1990 republicată).
Art. 237 din Legea nr. 31/1990 republicată prevede că societatea comercială se
dizolvă în următoarele cazuri:
a) societatea nu mai are organe statutare sau acestea nu se mai pot întruni;
b) societatea nu a depus în cel mult 6 luni de la expirarea termenelor legale,
situaţiile financiare anuale sau alte acte care potrivit legii se depun la oficiul registrului
comerţului;

152
Decizia privind dizolvarea societăţii nu poate fi luată de consiliul de administraţie al societăţii. A
se vedea Trib. Ilfov - s.i. com., dec. civ. din 29.II.1928, în Pandectele române, 1930, II, p. 181.

89
 c) societatea şi-a încetat activitatea, nu are sediul social cunoscut ori nu
îndeplineşte condiţiile referitoare la sediul social sau asociaţii au dispărut ori nu au
domiciliul cunoscut sau reşedinţa cunoscută.
d) societatea nu şi-a completat capitalul social în condiţiile legii.
Inactivitatea temporară nu duce la dizolvarea societăţii. Ea trebuie însă anunţată
organului fiscal şi înscrisă în registrul comerţului. Durata inactivităţii nu poate depăşi 3 ani
(art. 237 alin. 2 din Legea nr. 31/1990 republicată).

1.4. Căile dizolvării societăţii comerciale

Dizolvarea societăţii comerciale se realizează pe trei căi: de drept, prin voinţa
asociaţilor şi pe cale judecătorească.
Fiecare dintre aceste căi de dizolvare impune respectarea unor condiţii prevăzute
de lege.
Dizolvarea de drept a societăţii. În cazul dizolvării de drept a societăţii,
dizolvarea se produce de plin drept (ope legis), dacă ipoteza legii este satisfăcută. În
consecinţă, pentru dizolvarea societăţii nu este necesară îndeplinirea nici unei formalităţi.
Legea consacră un singur caz de dizolvare de drept a societăţii: expirarea
termenului stabilit pentru durata societăţii.
Din moment ce asociaţii au stabilit, prin actul constitutiv, durata societăţii, iar
termenul fixat a expirat, societatea se dizolvă, de plin drept, la data expirrii termenului.
Întrucât dizolvarea se produce de drept, nu este necesară nici o manifestare de
voinţă a asociaţilor şi nici o formalitate de publicitate.
Dizolvarea societăţii prin voinţa asociaţilor. Societatea comercială se poate
dizolva prin voinţa asociaţilor, manifestată în cadrul adunării generale.
Pentru dizolvarea societăţii prin voinţa asociaţilor trebuie respectate condiţiile
stabilite de lege pentru modificarea actului contitutiv (art. 204 din Legea nr. 31/1990
republicată).
Hotărârea privind dizolvarea se ia cu respectarea condiţiilor de cvorum şi
majoritate prevăzute de lege pentru adunarea generală extraordinară.
Actul care constată hotărârea privind dizolvarea adunării generale se depune la
oficiul registrului comerţului pentru a se menţiona în registru, după care se transmite, din
oficiu, Monitorul Oficial, spre publicare cu excepţia cazului prevăzut la art. 227 alin. 1 lit. a
din Legea nr. 31/1990 republicată (art. 232 alin. 1 din Legea nr. 31/1990 republicată153).
În cazul dizolvării societăţii înainte de expirarea termenului fixat pentru durata sa,
dizolvarea produce efecte faţă de terţi numai după trecerea unui termen de 30 de zile de
la publicarea în Monitorul Oficial.
Dizolvarea societăţii pe cale judecătorească. Societatea comercială poate fi
dizolvată prin hotărârea tribunalului.
În cazul falimentului, dizolvarea societăţii se pronunţă de tribunalul învestit cu
procedura falimentului (art. 232 alin. 3 din Legea nr. 31/1990 republicată).
Potrivit legii, oricare asociat poate cere, tribunalului, pentru motive temeinice,
dizolvarea societăţii. Legea prezumă drept motive temeinice neînţelegerile grave dintre
asociaţi, care împiedică funcţionarea societăţii. Se înţelege că, dacă datorită
neînţelegerilor dintre asociaţi, se creează un blocaj care face imposibilă desfăşurarea
activităţii, singura soluţie este dizolvarea şi lichidarea societăţii.

1.5. Efectele dizolvării societăţii comerciale

Indiferent de modul în care se realizează, dizolvarea societăţii produce anumite
efecte. Aceste efecte privesc deschiderea procedurii lichidării şi interdicţia unor operaţiuni
comerciale noi.
Trebuie arătat că dizolvarea nu are nici o consecinţă asupra personalităţii juridice a
societăţii. Prin dizolvare, societatea nu se desfiinţează, ci ea îşi continuă existenţa
juridică, însă numai pentru operaţiunile de lichidare.
Deschiderea procedurii lichidării. Potrivit art. 233 din Legea nr. 31/1990
republicată, dizolvarea societăţii are ca efect deschiderea procedurii lichidării.

153
Dacă societatea s-a dizolvat prin hotărârea adunării generale, nu se mai poate cere tribunalului
excluderea unui asociat din societate.

90
 Ca urmare a deschiderii procedurii lichidării, administratorii au obligaţia de a
convoca adunarea generală a asociaţilor pentru desemnarea lichidatorilor.
Trebuie arătat că, în anumite cazuri, dizolvarea are loc fără lichidare. Art. 233 din
lege menţionează cazul fuziunii şi al divizării societăţilor comerciale. Deci, în aceste
cazuri, dizolvarea societăţii nu are ca efect deschiderea procedurii lichidării.
Interdicţia unor operaţiuni comerciale noi. Potrivit art. 233 alin. 2 din Legea nr.
31/1990 republicată, din momentul dizolvării, “administratorii nu mai pot întreprinde noi
operaţiuni”.
Încălcarea interdicţiei legale are drept consecinţa răspunderea personală şi
solidară a administratorilor pentru operaţiunile întreprinse.

2. Lichidarea societăţilor comerciale

2.1. Noţiunea de lichidare a societăţii comerciale

Încetarea existenţei societăţii comerciale reclamă îndeplinirea unor operaţiuni care
să pună capăt activităţii societăţii, şi, totodată, să ducă în final la încetarea statutului de
persoană juridică al societăţii.
Operaţiuniule care fac obiectul fazei lichidării societăţii sunt realizate de persoane
anume învestite - lichidatorii154.
Trebuie observat că în faza lichidării societăţii, instanţa judecătorească are un rol
redus; intervenţia sa are un caracter excepţional şi se produce în cazurile prevăzute de
lege.
Ca urmare a dizolvării, societatea nu mai poate angaja noi operaţiuni comerciale.
Dar operaţiunile aflate în curs la data dizolvării trebuie finalizate. Aceasta însemnă că
societatea trebuie să îşi execute obligaţiile şi să îşi valorifice drepturile care au ca izvor
raporturile juridice încheiate anterior dizolvării.
Pentru a dispune de mijloacele de plată necesare satisfacerii creanţelor
creditorilor, bunurile societăţi sunt prefăcute în bani, pe calea licitaţiei publice.
În sfârşit, eventualul activ net, va fi împărţit între asociaţi potrivit drepturilor lor.
Din cele arătate rezultă că lichidarea societăţii comerciale constă într-un ansamblu
de operaţiuni care au ca scop terminarea operaţiunilor comerciale aflate în curs la data
dizolvării societăţii, încasarea creanţelor societăţii, transformarea bunurilor societăţii în
bani, plata datoriilor societăţi şi împărţirea activului net între asociaţi.
Operaţiunile de lichidare a societăţii comerciale sunt reglementate de dispoziţiile
Legii nr. 31/1990 republicată. Totodată, vor fi aplicabile şi regulile stabilite prin actul
constitutiv, în măsura în care nu sunt incompatibile cu lichidarea (art. 252 alin. 4 din
Legea nr. 31/1990 republicată).

2.2. Statutul lichidatorilor

Lichidatorii sunt persoanele însărcinate să organizeze şi să conducă operaţiunile
de lichidare a societăţii comerciale. Având în vedere rolul pe care îl au în administrarea
societăţii aflate în lichidare, legea reglementează condiţiile de numire a lichidatorilor,
puterile şi răspunderea lor.
Calitatea de lichidator. Lichidator poate fi o persoană fizică sau o persoană
juridică. Lichidatorul persoană fizică, ca şi persoană fizică desemnată ca reprezentant
permanent de către lichidatorul persoană juridică, trebuie să fie lichidatori autorizaţi, în
condiţiile legii (art. 253 din Legea nr. 31/1990 republicată)155.
Numirea lichidatorilor. Lichidatorii sunt numiţi prin hotărârea adunării asociaţilor;
în cazul societăţilor în nume colectiv, în comandită simplă şi cu răspundere limitată,
hotărârea trebuie luată în unanimitate, dacă în actul constitutiv nu se prevede altfel; în
cazul societăţii pe acţiuni sau în comandită pe acţiuni, hotărârea trebuie să se adopte cu
majoritatea prevăzută de lege pentru modificarea actului constitutiv.
În toate cazurile în care nu sunt îndeplinite condiţiile menţionate, lichidatorii sunt
numiţi de către instanţa judecătorească, la cererea oricăruia dintre administratori sau
asociaţi156.

154
A se vedea S.D. Cărpenaru, Drept..., op. cit., p. 263-270.
155
A se vedea Legea nr. 186/1999 privind lichidatorii judiciari.
156
Instanţa este obligată să numească lichidatori persoanele asupra cărora cad de acord asociaţii
(Cas. III - dec. nr. 1726/21.oct.1936, în Pandectele române, 1937, p. 42.

91
 2.3. Lichidarea activului şi pasivului societăţii comerciale
Lichidarea societăţii comerciale impune efectuarea unor operaţiuni care au drept
rezultat lichidarea patrimoniului societăţii. Aceste operaţiuni constau în lichidarea activului
şi pasivului societăţii.
Scopul operaţiunilor de lichidare a activului şi pasivului societăţii este prefacerea
bunurilor societăţii în bani şi achitarea datoriilor societăţii. Eventualul activ net se
repartizează asociaţilor.
Lichidarea activului societăţii. Operaţiunile de lichidare a activului societăţii
cuprind transformarea bunurilor societăţii în bani şi încasarea creanţelor pe care
societatea le are faţă de terţi157.
Transformarea bunurilor societăţii în bani. Această operaţiune se realizează pe
calea licitaţiei publice. Potrivit legii, lichidatorii vor putea să vândă, prin licitaţie publică,
imobilele şi orice avere mobiliară a societăţii (art. 255 lit. c din Legea nr. 31/1990
republicată). Ca măsură de protecţie, legea interzice vânzarea în bloc a bunurilor
societăţii, adică vânzarea bunurilor societăţii pe un preţ forfetar (global). Deci, fiecare bun
care se vinde prin licitaţie trebuie evaluat în mod individual.
Lichidarea pasivului societăţii. Prin lichidarea pasivului societăţii se înţelege
plata datoriilor societăţii către creditorii săi.
Operaţiunea de lichidare a pasivului societăţii se realizează de către lichidatori, în
condiţiile stabilite de lege.
Plata datoriilor faţă de creditorii sociali se face cu sumele de bani rezultate din
lichidarea activului societăţii. Aşa cum am arătat, pentru stingerea datoriilor societăţii,
lichidatorii pot contracta obligaţii cambiale ori împrumuturi, în condiţiile legii.
Datoriile societăţii pot fi achitate de către lichidatori cu proprii lor bani. Într-un
asemenea caz, lichidatorii au dreptul la restituirea sumelor achitate creditorilor. Potrivit
legii, lichidatorii nu vor putea reclama împotriva societăţii drepturi mai mari decât acelea
ce aparţineau creditorilor plăiţi (art. 258 din Legea nr. 31/1990 republicată).

2.4. Închiderea lichidării societăţii comerciale

După terminarea operaţiunilor de repartizare a activului net între asociaţi,
procedura lichidării societăţii comerciale este încheiată. Rămân de îndeplinit ultimele
formalităţi pentru finalizarea consecinţelor care decurg din terminarea lichidării: radierea
societăţii din registrul comerţului şi luarea măsurilor de conservare a registrelor şi a
celorlalte documente ale societăţii.
Închiderea lichidării şi încetarea existenţei societăţii ca persoană juridică pune şi
problemea răspunderii pentru eventualele creanţe ale creditorilor sociali care nu au fost
satisfăcute în cursul lichidării.
Radierea societăţii din registrul comerţului. Potrivit art. 260 alin. 2 din Legea nr.
31/1990 republicată, după terminarea lichidării, lichidatorii trebuie să ceară radierea
societăţii din registrul comerţului.
Îndeplinirea acestei formalităţi este obligatorie. În acest sens, art. 1 din Legea nr.
26/1990 republicată prevede obligaţia comerciantului ca la încetarea comerţului să ceară
oficiului registrului comerţului radierea înmatriculării din registrul comerţului.
Radierea societăţii trebuie cerută oficiului registrului comerţului în termen de 15 zile
de la data ultimului act de lichidare, care este repartizarea activului net între asociaţi (art.
22 din Legea nr. 26/1990 republicată). Radierea se poate face şi din oficiu.
De la data radierii încetează personalitatea juridică a societăţii comerciale, cu toate
consecinţele care decurg din acest fapt.

3. Radierea societăţilor comerciale

Definiţie. Radierea este operaţiunea de ştergere a unei societăţi comerciale din
Registrul Comerţului ca efect al încetării activităţii şi lichidării.
Temei legal: Legea nr. 31/1990 republicată, Legea nr. 26/1990 republicată, Legea
nr. 85/2006.
Radierea poate fi: Radierea voluntară, radierea din oficiu, radierea de drept

157
A se vedea S.D. Cărpenaru, Drept..., op. cit., p. 271-275.

92
 3.1. Radierea voluntară (art. 227 lit. d, Legea nr. 31/1990 republi-cată).
Societatea comercială se poate dizolva prin voinţa asociaţilor, manifestată în
cadrul adunării generale. Hotărârea adunării generale împreună cu actul adiţional se vor
depune la Registrul Comerţului pentru înscrierea de menţiuni cu privire la radierea
societăţii. Odată cu cererea de radiere se vor depune situaţia financiară de lichidare,
proiectul de repartizare a activului net semnat de asociaţi, certificatul de înmatriculare, în
orginal, şi a dovezii privind plata taxelor legale.

3.2. Radierea din oficiu

a) În urma fuziunii sau divizării societăţilor comerciale
Fuziunea este operaţiunea prin care se realizează o concentrare a societăţilor
comerciale. Ea are două forme: absorbţia şi contopirea.
Absorbţia constă în înglobarea de către o societate comercială a uneia sau mai
multor societăţi comerciale, care îşi încetează existenţa.
Contopirea constă în reunirea a două sau mai multe societăţi comerciale care îşi
încetează activitatea pentru constituirea unei societăţi comerciale noi.
Divizarea constă în separarea unei părţi din patrimoniul unei societăţi care îşi
încetează existenţa, între două sau mai multe societăţi comerciale existente sau care iau
astfel fiinţă.
Fuziunea sau dizolvarea are ca principal efect dizolvarea, fără lichidare, a societăţii
care îşi încetează existenţa şi transmiterea universală a patrimoniului său către
societatea sau societăţile beneficiare (art. 238 şi 239 din Legea nr. 31/1990 republicată)
Drept urmare se vor efectua, din oficiu, în Registrul Comerţului radierea societăţilor
care încetează a avea fiinţă, la data înmatriculării noii societăţi sau a ultimei dintre ele. În
situaţia în care, societăţile care urmează a înceta să mai existe sunt înmatriculate în
judeţe diferite, radierea acestora se face în baza copiei de pe încheierea de
înmatriculare, transmisă de oficiul Registrului Comerţului la care s-a efectuat
înmatricularea noii societăţi (art. 248 din Legea nr. 31/1990 republicată).
b) Ca urmare a declarării nulităţii societăţii comerciale prin hotărârea
judecătorească rămasă definitivă şi irevocabilă, datorită nerespectării cerinţelor legale
privind constituirea societăţii comerciale, aceasta se dizolvă şi intră în lichidare din oficiu
(art. 227 lit. c din Legea nr. 31/1990 republicată).
Înscrierea menţiunilor respective cu privire la dizolvarea societăţii comerciale şi a
radierii din Registrul Comerţului se face din oficiu.
c) Schimbarea sediului unei societăţi comerciale în alt judeţ are ca efect operaţia
de radiere din oficiu în Registrul Comerţului de la sediul iniţial, pe data la care s-a
efectuat reînmatricularea la oficiul Registrului Comerţului de la sediul nou, în baza
confirmării, transmisă de acest ultim sediu (art. 204 alin. 2 din Legea nr. 31/1990
republicată).
d) Potrivit art. 227 lit. e din Legea nr. 31/1990 republicată, societatea comercială se
dizolvă prin hotărârea Tribunalului, atunci când există motive temeinice. Un asemenea
motiv îl constituie neînţelegerile grave dintre asociaţi, care împiedică funcţionarea
societăţii. În aceste cazuri înscrierea de menţiuni în Registrul Comerţului a menţiunii de
dizolvare, lichidare şi radiere se face din oficiu în baza hotărârii judecătoreşti prin care s-a
dispus declararea dizolvării şi lichidării.
e) În cazurile prevăzute la art. 237 din Legea nr. 31/1990 republicată, acţiunea în
constatarea dizolvării, formulată de Oficiul Naţional al Registrului Comerţului se introduce
la Tribunalul sediului societăţii şi va fi susţinută de dovezi privind îndeplinirea condiţiilor
de dizolvare prevăzute de lege.
În aceste cazuri, înscrierea în Registrul Comerţului a menţiunii privind dizolvarea şi
radierea societăţii, se face din oficiu, în baza hotărârii judecătoreşti irevocabile.

3.3. Radierea de drept

Potrivit art. 227 lit. a din Legea nr. 31/1990 republicată, societatea comercială se
dizolvă la expirarea termenului stabilit pentru durata societăţii. În acest caz, dizolvarea
societăţii operează în temeiul legii, fără a fi necesară vreo formalitate. Înscrierea
menţiunilor privind radierea se fac odată cu expirarea termenului de funcţionare al
societăţii.

93
 4.8. REGULILE SPECIALE APLICABILE FIECĂREI FORME DE SOCIETATE
COMERCIALĂ
1. Societatea în nume colectiv

1.1. Noţiunea societăţii în nume colectiv.

Societatea în nume colectiv este cea mai veche formă de societate comercială. Ea
cuprinde un număr mic de asociaţi care, de obicei, sunt persoane care se cunosc bine
între ele (rude, prieteni).
Această formă de societate este potrivită pentru realizarea unor afaceri mici, în
care asociaţii realizează activitatea şi îşi asumă toate riscurile.
Datorită structurii sale, societatea în nume colectiv este considerată forma tipică a
societăţilor de persoane.
Definiţia societăţii în nume colectiv. Legea nr. 31/1990 republicată cuprinde
anumite elemente care exprimă esenţa societăţii în nume colectiv. Potrivit art. 5 din lege,
societatea în nume colectiv este acea formă de societate ale cărei obligaţii sociale sunt
garantate cu patrimoniul social şi cu răspunderea nelimitată şi solidară a tuturor
asociaţilor.
Pe baza definiţiei generale a societăţii comerciale şi a dispoziţiilor legale
menţionate, societatea în nume colectiv se poate defini ca o societate constituită prin
asocierea, pe baza deplinei încrederi, a două sau mai multe persoane, care pun în
comun anumite bunuri, pentru a desfăşura o activitate comercială, în scopul împărţirii
beneficiilor rezultate şi în care asociaţii răspund nelimitat şi solidar pentru obligaţiile
societăţii.

1.2. Constituirea societăţii în nume colectiv.

A. Noţiuni generale. Societatea în nume colectiv se constituie potrivit regulilor

stabilite de Legea nr. 31/1990 republicată.
La baza constituirii societăţii se află contractul de societate, iar pentru constituirea
societăţii trebuie îndeplinite formalităţile prevăzute de lege.
Întrucât regulile generale privind constituirea societăţilor comerciale au fost
examinate, vom înfăţişa unele aspecte specifice constituirii societăţii în nume colectiv.

B. Contractul de societate
Contractul de societate trebuie să se încheie în forma autentică şi să cuprindă
elementele prevăzute de art. 7 din Legea nr. 31/1990 republi-cată.
Referitor la cuprinsul contractului de societate vom evoca numai elementele care
reclamă anumite precizări faţă de cele înfăţişate cu ocazia analizei actelor constitutive ale
societăţilor comerciale.
Asociaţii. Potrivit Legii nr. 31/1990 republicată, asociaţii unei societăţi în nume
colectiv pot fi atât persoane fizice, cât şi persoane juridice. Întrucât şi persoanele juridice
pot fi asociaţi, înseamnă că şi societăţile comerciale, indiferent de forma lor, pot avea
calitatea de asociaţi ai societăţii în nume colectiv.
Firma societăţii. Având calitatea de persoană juridică, societatea în nume colectiv
are o firmă proprie ca atribut de identificare, sub care îşi exercită comerţul şi sub care
semnează.
Firma societăţii în nume colectiv trebuie să cuprindă numele a cel puţin unuia
dintre asociaţi, cu menţiunea “societate în nume colectiv”, scrisă în întregime (art. 32 din
Legea nr. 26/1990 republicată). Potrivit legii, dacă numele unei persoane străine de
societate figurează, cu consimţământul său, în firma societăţii în nume colectiv, aceasta
devine răspunzătoare nelimitat şi solidar de toate obligaţiile societăţii.
În orice act care emană de la societate trebuie să se arate firma, forma juridică şi
sediul societăţii, precum şi numărul de ordine din registrul comerţului.
Capitalul social. În contractul de societate trebuie să se arate capitalul social
subscris şi vărsat. De remarcat că legea nu stabileşte un plafon minim al capitalului social
subscris sau al celui vărsat, ceea ce înseamnă că asociaţii sunt liberi să determine

94
mărimea acestora, în funcţie de nevoile pe care le reclamă realizarea obiectului societăţii.
Legea cere însă ca în contract să se precizeze data la care se va vărsa integral capitalul
social subscris.
În contractul de societate trebuie să se arate şi aportul fiecărui asociat la capitalul
social. Obiectul aportului nu cunoaşte nici o restricţie; el poate fi orice bun cu valoare
economică care prezintă interes pentru activitatea societăţii (numerar, bunuri, creanţe,
prestaţii în muncă etc.).
În sfârşit, cu toate că legea nu o prevede în mod expres, totuşi în contractul de
societate trebuie să se arate cota din capitalul social care se cuvine fiecărui asociat, în
schimbul aportului său. Această cotă este denumită “parte de interes” sau, potrivit legii,
“aport de capital social” (art. 87 din Legea nr. 31/1990 republicată). Partea de interes este
un titlu de valoare asemănător părţilor sociale, care în anumite condiţii, poate face
obiectul unei cesiuni (art. 87 din Legea nr. 31/1990 republicată).

C. Formalităţile necesare constituirii societăţii

Evocarea formalităţilor. Formalitătile necesare constituirii societăţii în nume
colectiv sunt cele prevăzute de lege pentru constituirea oricărei societăţi comerciale.
Întrucât aceste formalităţi au fost examinate, ne limităm la reamintirea lor.
O primă formalitate o reprezintă întocmirea contractului de societate, adică
redactarea şi autentificarea înscrisului actului constitutiv (art. 7 din Legea nr. 31/1990
republicată).
O a doua formalitate constă în înmatricularea societăţii în registrul comerţului (art.
36 - 45 din Legea nr. 31/1990 republicată).
Societatea în nume colectiv devine persoană juridică şi deci dobândeşte calitatea
de comerciant la data înmatriculării sale în registrul comerţului.

1.3. Funcţionarea societăţii în nume colectiv

A. Deliberările şi deciziile asociaţilor; administrarea şi controlul gestiunii

societăţii
Deliberările şi deciziile asociaţilor. Având în vedere numărul mic al asociaţilor
societăţii în nume colectiv, legea nu instituţionalizează adunarea generală a asociaţilor
acestei societăţi. Se înţelege că, în problemele esenţiale care privesc activitatea
societăţii, deciziile sunt luate împreună de către asociaţi158.
Trebuie arătat că în privinţa luării deciziilor, Legea nr. 31/1990 republicată a marcat
o evoluţie. Faţă de concepţia tradiţională, care impunea luarea deciziilor cu votul tuturor
asociaţilor, reglementarea actuală consacră şi pentru această formă de societate
principiul majorităţii.
Administratorii societăţii. Societatea în nume colectiv este administrată de unul
sau mai mulţi administratori, care pot fi asociaţi sau neasociaţi, persoane fizice sau
persoane juridice. Ei pot fi numiţi prin actul constitutiv sau aleşi de către asociaţi (art. 7
şi art. 77 din Legea nr. 31/1990 republicată).
În cazul când prin contractul de societate sunt numiţi mai mulţi administratori,
asociaţii pot stabili ca aceştia să lucreze individual sau împreună.
Dacă prin contractul de societate se dispune ca administratorii să lucreze
împreună, decizia trebuie luată în unanimitate, iar în caz de divergenţă vor decide
asociaţii care reprezintă majoritatea absolută a capitalului social (art. 76 din Legea nr.
31/1990 republicată).
Controlul gestiunii societăţii. Datorită numărului mic de asociaţi şi a volumului
redus al activităţii, societatea în nume colectiv nu are anumite persoane special
desemnate pentru exercitarea controlului asupra gestiunii administratorilor, aşa cum sunt
cenzorii în societăţile de capitaluri şi, în anumite cazuri, în societatea cu răspundere
limitată.
În absenţa unor cenzori, fiecare dintre asociaţii care nu este administrator al
societăţii va exercita dreptul de control asupra gestiunii societăţii (art. 199 alin. 5 din
Legea nr. 31/1990 republicată). Acest drept se exercită prin participarea la luarea
deciziilor de către asociaţi în problemele esenţiale ale activităţii societăţii, prin verificarea
registrelor comerciale ale societăţii etc.

158
A se vedea S.D. Cărpenaru, Drept..., op. cit., p. 277-291.

95
 B. Răspunderea pentru obligaţiile societăţii.
Societatea în nume colectiv dobândeşte drepturi şi îşi asumă obligaţii prin actele
încheiate de administratorul sau administratorii însărcinaţi să reprezinte societatea.
Potrivit art. 3 din Legea nr. 31/1990 republicată, obligaţiile sociale sunt garantate
cu patrimoniul social şi cu răspunderea nelimitată şi solidară a tuturor asociaţilor.
Deci, pentru obligaţiile societăţii, răspunderea aparţine atât societăţii, cât şi
asociaţilor acesteia.
Răspunderea societăţii. În concepţia Legii nr. 31/1990 republicată, societatea în
nume colectiv beneficiază de personalitate juridică. Fiind subiect de drept distinct,
societatea are putinţa să îşi asume obligaţii în raporturile cu terţii şi răspunde cu
patrimoniul propriu pentru nerespectarea obligaţiilor în cauză.
Răspunderea asociaţilor. Pentru obligaţiile societăţii, răspunderea revine nu
numai societăţii, ci şi asociaţilor. În acest sens, art. 85 din Legea nr. 31/1990 republicată
dispune: “Asociaţii sunt obligaţi nelimitat şi solidar pentru operaţiunile îndeplinite în
numele societăţii de persoanele care o reprezintă”.
Întrucât legea reglementează o dublă răspundere pentru obligatiile sociale ale
societăţii şi a asociaţilor, se pune problema de a şti care este modul de funcţionare a
acestei răspunderi.
Răspunderea asociaţilor pentru obligaţiile societăţii are un caracter subsidiar.

C. Cesiunea părţii de interes a asociatului

Noţiunea cesiunii părţii de interes. Aşa cum am arătat, în schimbul aporturilor
lor, asociaţii dobândesc anumite părţi de interes. Aceste părţi de interes conferă calitatea
de asociat, cu toate drepturile şi obligaţiile aferente.
Părţile de interes încorporează anumite valori şi deci ele pot fi transmise, în
condiţiile legii.
Cesiunea părţii de interes implică şi transmitera calităţii de asociat; cesionarul
dobândeşte calitatea de asociat, în locul cedentului, care pierde această calitate.
Schimbarea prin cesiune a persoanei asociatului poate leza caracterul intuitu
personae al societăţii în nume colectiv; în locul asociatului iniţial ar putea intra în
societate o persoană care nu are calităţile avute în vedere la constituirea societăţii. De
aceea, cesiunea părţii de interes are un caracter restrictiv159. Art. 87 din Legea nr.
31/1990 republicată prevede că cesiunea părţii de interes este posibilă dacă a fost
permisă prin contractul de societate.
Deşi legea condiţionează cesiunea de existenţa a unei prevederi în acest sens în
contractul de societate, totuşi considerăm că cesiunea părţii de interes a unui asociat
este posibilă, chiar în absenţa unei atare stipulaţii, dacă există consimţământul tuturor
celorlalţi asociaţi. Într-adevăr, ceea ce puteau decide asociaţii la constituirea societăţii pot
hotărî şi ulterior, dacă nu le sunt afectate interesele lor.
Efectele cesiunii părţii de interes. În temeiul cesiunii, cesionarul devine titularul
părţii de interes şi, pe cale de consecinţă, dobândeşte calitatea de asociat în societatea
în nume colectiv, cu toate drepturile şi obligaţiile pe care le implică această calitate.

D. Retragerea asociatului din societate

Noţiunea de retragere din societate. În anumite cazuri, în cursul duratei societăţii
în nume colectiv, asociaţii pot să îşi manifeste dorinţa de a părăsi societatea.
Retragerea din societate este ieşirea voluntară a unui asociat din societate, cu
consecinţa încetării calităţii de asociat a acestuia. Ca urmare a retragerii, asociatul are
dreptul la partea sa de interes, iar capitalul social al societăţii se reduce în mod
corespunzător.
Prin retragerea asociatului, societatea suferă o modificare faţă de situaţia iniţială,
dar ea îşi continuă existenţa. Numai excepţional, când datorită retragerii numărul
asociaţilor s-a redus la unul singur, societatea se dizolvă (art. 229 din Legea nr. 31/1990
republicată).

159
În doctrină s-a susţinut existenţa unei adevărate obligaţii a asociatului de a nu ceda partea de
interes altei persoane. A se vedea D.D. Gerota, Curs de societăţi comerciale, op. cit., p. 93.

96
 E. Excluderea asociatului din societate
Aşa cum am arătat, societatea în nume colectiv este o societate care se bazează
pe încrederea dintre asociaţi şi pe calităţile personale ale asociaţilor. Datorită acestui
fapt, succesul sau insuccesul societăţii depinde în mare măsură de faptele asociaţilor, de
activitatea pe care ei o desfăşoară în societate.
În cazul în care un asociat nu îşi îndeplineşte obligaţiile asumate faţă de societate
ori săvârşeşte anumite fapte potrivnice intereselor societăţii, existenţa societăţii este
ameninţată. Pentru a proteja societatea şi, implicit, pentru a apăra interesele celorlalţi
asociaţi, Legea nr. 31/1990 republicată reglementează posibilitatea excluderii din
societate a asociatului indeziderabil.
Măsura excluderii asociatului din societate apare ca o sancţiune aplicată
asociatului şi, în acelaşi timp, ca un remediu pentru salvarea existenţei societăţii, în
folosul celorlalţi asociaţi.
Trebuie observat că aceleaşi raţiuni dictate de necesitatea protejării societăţii şi
intereselor asociaţilor impun excluderea asociatului din societate şi în cazul ivirii unor
împrejurări care îl privesc pe asociat, chiar dacă el nu este culpabil. În acest caz, măsura
excluderii asociatului apare exclusiv ca un remediu pentru salvgardarea societăţii.
Cazurile de excludere a asociaţilor din societate. Asociatul poate fi exclus din
societate în cazurile prevăzute de Legea nr. 31/1990 republicată.
În privinţa cazurilor de excludere a asociatului din societate, doctrina consideră că
enumerarea art. 222 din Legea nr. 31/1990 republicată are un

caracter exemplificativ, iar nu limitativ160.

a) Neefectuarea aportului (art. 222 lit. a). Asociatul care, pus în întârziere, nu
efectuează aportul potrivit prevederilor contractului de societate va putea fi exclus din
societate. Această măsură gravă nu înlătură suportarea consecinţelor întârzierii în
efectuarea aportului, adică plata despăgubirilor şi, după caz, a dobânzilor (art. 65 alin. 2
din Legea nr. 31/1990 republicată).
b) Supunerea asociatului cu răspundere limitată procedurii falimen-tului sau
incapacitatea asociatului (art. 222 lit. b din Legea nr. 31/1991 republicată). Asociatul care
a fost supus procedurii falimentului sau care a devenit, potrivit legii, incapabil poate fi
exclus din societate. Aplicarea procedurii reorganizării judiciare şi a falimentului ori
punerea sub interdicţie a asociatului sunt considerate împrejurări care descalifică
societatea şi deci justifică excluderea asociatului în cauză.
c) Imixtiunea în administrarea societăţii, folosirea bunurilor societăţii şi săvârşirea
unor acte de concurenţă (art. 222 lit. c din Legea nr. 31/1991 republicată). Asociatul cu
răspundere limitată poate fi exclus din societate dacă săvârşeşte anumite fapte
considerate ca o manifestare a lipsei de loialitate faţă de societate. Aceste fapte sunt:
amestecul fără drept în administrarea societăţii; întrebuinţarea, fără consimţământul scris
al celorlalţi asociaţi, a capitalului, bunurilor sau creditului societăţii în folosul său (art. 80);
participarea, fără consimţământul celorlalţi asociaţi, ca asociat cu răspundere nelimitată,
în alte societăţi concurente sau având acelaşi obiect, sau efectuarea de operaţiuni în
contul său ori al altora, în acelaşi fel de comerţ sau într-unul asemănător (art. 82).
d) Săvârşirea de către asociatul administrator a unor fapte păgubitoare pentru
societate (art. 222 lit. d din Legea nr. 31/1991 republicată). Asociatul care îndeplineşte
funcţia de administrator va putea fi exclus din societate dacă săvârşeşte o fraudă în
dauna societăţii ori se serveşte de semnătura socială sau de capitalul social în folosul lui
sau al altor persoane.
e) Exercitarea de către creditorul personal al asociatului a opoziţiei împotriva
hotărârii de prelungire a duratei societăţii (art. 206 alin. 2 din Legea nr. 31/1991
republicată). Dacă opoziţia creditorului personal al unui asociat făcută împotriva hotărârii
privind prelungirea duratei societăţii a fost admisă de instanţa judecătoarească, asociatul
debitor al oponentului poate fi exclus din societate. Prin excluderea acestui asociat,
societatea îşi va prelungi existenţa pe durata stabilită prin hotărârea asociaţilor.

160
A se vedea I.L. Georgescu, op. cit., vol. II, p. 219.

97
 F. Dizolvarea şi lichidarea societăţii în nume colectiv
Societatea în nume colectiv se dizolvă şi se lichidează potrivit regulilor generale
privind dizolvarea şi lichidarea societăţilor comerciale şi regulilor speciale prevăzute de
lege pentru această formă de societate.
Dizolvarea societăţii. Cauzele de dizolvare a societăţii în nume colectiv sunt cele
prevăzute de art. 227 şi art. 237 din Legea nr. 31/1990 republicată, care sunt cauze
generale şi deci aplicabile tuturor societăţilor comerciale. Legea stabileşte însă şi anumite
cauze de dizolvare aplicabile societăţii în nume colectiv.
Potrivit art. 229 din Legea nr. 31/1990 republicată, societatea în nume colectiv se
dizolvă dacă, datorită falimentului, incapacităţii, excluderii, retragerii sau decesului unuia
dintre asociaţi, numărul asociaţilor s-a redus la unul singur.
Societatea nu se dizolvă însă în cazul când există clauză în actul constitutiv de
continuare cu moştenitorii sau când asociatul rămas hotărăşte continuarea existenţei
societăţii sub forma societăţii cu răspundere limitată cu asociat unic.
Trebuia arătat că, în cazul decesului unui asociat, societatea trebuie să plătească
partea ce se cuvine moştenitorilor. Această parte se calculează pe baza ultimului bilanţ
contabil aprobat şi se plăteşte în termen de 3 luni de la notificarea decesului asociatului.
Până la publicarea schimbărilor intervenite, moştenitorii rămân răspunzători, în
condiţiile art. 224 din Legea nr. 31/1990 republicată.
Se înţelege că, la decesul unui asociat, asociaţii rămaşi pot continua societatea cu
moştenitorii care consimt la aceasta (art. 230 din Legea nr. 31/1990 republicată).
Dizolvarea societăţii în nume colectiv în cazul reducerii numărului asociaţilor la
unui singur trebuie să fie înscrisă în registrul comerţului şi publicată în Monitorul Oficial
(art. 232 alin. 2 din Legea nr. 31/1990 republicată).
Lichidarea societăţii. Operaţiunile de lichidare a societăţii în nume colectiv sunt
reglementate de dispoziţiile Legii nr. 31/1990 republicată, precum şi prevederile
contractului de societate, în măsura în care nu sunt incompatibile cu lichidarea societăţii
(art. 252 alin. 4 din Legea nr. 31/1990 republicată).

2. Societarea în comandită simplă

2.1. Noţiunea societăţii în comandită simplă

Elementul caracteristic al societăţii în comandită simplă constă în prezenţa a două
categorii de asociaţi: comanditaţii, care răspund pentru obligaţiile sociale nelimitat şi
solidar, ca şi asociaţii societăţii în nume colectiv, şi comanditarii, care răspund numai în
limita aporturilor lor.
Aşa cum am arătat, societatea în comandită a apărut în Evul Mediu, într-o
perioadă când deţinătorii de capitaluri (clericii, nobilii şi militarii) nu Ie puteau valorifica
prin împrumuturi cu dobândă, din cauza interdicţiei dreptului canonic de a percepe
dobânzi şi nici nu puteau exercita profesiunea de comerciant, datorită situaţiei lor sociale.
Aceşti deţinători de capitaluri încredinţau în baza unui contract - denumit commenda161 -
anumite sume de bani unor negustori sau căpitani de corăbii pentru a le folosi în afaceri
şi a împărţi beneficiile. În acest mod, ei investeau capitalurile, riscând numai sumele
încredinţate.162
Deci, societatea în comandită se bazează pe încredere; comanditarii, care au bani
şi vor să-i investească, fără să rişte o răspundere nelimitată, încredinţează sumele de
bani comanditaţilor, care nu au suficient capital, dar au iniţiativă şi vor să desfăşoare o
activitate comercială în scopul obţinerii unor beneficii.
Definiţia societăţii. Legea nr. 31/1990 republicată consacră elementele esenţiale
ale societăţii în comandită simplă. Potrivit art. 3 din lege, societatea în comandită simplă
este acea societate ale cărei obligaţii sociale sunt garantate cu patrimoniul social şi cu
răspunderea nelimitată şi solidară a asociaţilor comanditaţi; comanditarii răspund numai
până la concurenţa aporturilor lor.
Pe baza definiţiei generale a societăţii comerciale şi a elementelor menţionate,
societatea în comandită simplă poate fi definită ca o societate constituită prin asociere,
pe baza deplinei încrederi, a două sau mai multor persoane, care pun în comun anumite
bunuri, pentru a desfăşura o activitate comercială, în scopul împărţirii beneficiilor şi în

161
Cuvântul commenda provine de la accomendare, care înseamnă a se încredinţa cuiva.
162
A se vedea D.D. Gerota, Curs de societăţi comerciale, op. cit., p. 99.

98
care răspund pentru obligaţiile sociale, după caz, nelimitat şi solidar (asociaţii
comanditaţi) sau în limita aportului lor (asociaţii comanditari).
Caracteristicile societăţii în comandită simplă. Din definiţia dată rezultă
caracterele acestei societăţi:
a) asocierea se bazează pe încrederea deplină a asociaţilor comanditaţi şi
comanditari; societatea în comandită simplă este o societate intuitu personae;
b) capitalul social este divizat în părţi de interes, care nu sunt reprezentate prin
titluri;
c) răspunderea asociaţilor pentru obligaţiile sociale este diferită; asociaţii
comanditaţi răspund nelimitat şi solidar163; asociaţii comanditari răspund în limita aportului
lor.
Aceste caractere atestă faptul că societatea în comandită simplă este guvernată
de aceleaşi reguli ca şi societatea în nume colectiv, cu excepţia unor reguli speciale
prevăzute pentru această formă de societate164.

2.2. Constituirea societăţii în comandită simplă

A. Noţiuni generale
Societatea în comandită simplă se constituie potrivit regulilor stabilite de art. 7 din
Legea nr. 31/1990 republicată.
Actul constitutiv al societăţii este contractul de societate, iar pentru constituirea
societăţii trebuie îndeplinite formalităţile prevăzute de lege.
Deoarece regulile constituirii societăţii comerciale au fost analizate, vom înfăţişa
unele aspecte specifice constituirii societăţii în comandită simplă.

B. Contractul de societate
Contractul de societate trebuie să fie încheiat în formă autentică şi să cuprindă
elementele prevăzute de art. 7 din Legea nr. 31/1990 republicată.
Cu privire la cuprinsul contractului vom examina numai unele elemente specifice
societăţii în comandită simplă.
Asociaţii. Potrivit Legii nr. 31/1990 republicată, asociaţii unei societăţi în
comandită simplă pot fi atât persoane fizice, cât şi persoane juridice. Legea nu stabileşte
un număr minim de asociaţi, dar este absolut obligatoriu să existe cel puţin un asociat
comanditat şi un asociat comanditar.
În contractul de societate trebuie să se precizeze categoria din care face parte
fiecare asociat (comanditaţi sau comanditari), precum şi reprezentantul fiscal, dacă este
cazul (art. 7 lit. a din Legea nr. 31/1990 republicată).
Firma societăţii. Ca persoană juridică, societatea în comandită simplă are o firmă
proprie, ca atribut de identificare.
Firma societăţii în comandită simplă trebuie să cuprindă numele a cel puţin unuia
dintre asociaţii comanditaţi, cu menţiunea „societate în comandită”, scrisă în întregime
(art. 33 din Legea nr. 26/1990 republicată).
Deoarece asociatul comanditar are o răspundere limitată pentru obligaţiile sociale,
numele său nu poate figura în firma societăţii. Dacă numele unui comanditar figurează,
cu consimţământul său, în firma societăţii, el devine răspunzător nelimitat şi solidar
pentru obligaţiile societăţii. Aceleaşi consecinţe se produc şi asupra unei persoane
străine de societate al cărei nume figurează în firma societăţii.
Orice act emis de societate trebuie să arate firma societăţii, forma juridică a
societăţii şi sediul, precum şi numărul de ordine din registrul comerţului.

163
Asociaţii comanditaţi au aceiaşi statut juridic ca şi asociaţii societăţii în nume colectiv. În
consecinţă, ca şi asociaţii în nume colectiv, comanditaţii nu au calitatea de comerciant. Dacă
asociaţii comanditaţi nu au calitatea de comerciant, cu atât mai mult, această calitate nu o au
asociaţii comanditari.
În dreptul francez, comanditaţii sunt consideraţi comercianţi, pe când comanditarii necomercianţi. A
se vedea M. de Juglart, B. Ippolito, op. cit., vol. II, p. 341.
164
A se vedea şi M. Costin, Corina Aura Jeflea, op. cit., p. 281 şi urm.

99
 Administratorii societăţii. Potrivit art. 7 din Legea nr. 31/1990 republicată, în
contractul de societate trebuie să se prevadă „persoanele care administrează şi
reprezintă societatea, cu stabilirea puterilor lor.”
În cazul societăţii în comandită simplă, calitatea de administrator o pot avea numai
asociaţii comanditaţi (art. 88 din Legea nr. 31/1990 republicată). Excluderea asociaţilor
comanditari se explică prin caracterul limitat al răspunderii lor pentru obligaţiile sociale.
Deci, în contractul de societate vor fi desemnaţi, ca administratori şi reprezentanţi
ai societăţii, numai asociaţi comanditaţi.

C. Formalităţile constituirii societăţii

Evocarea formalităţilor. Pentru constituirea societăţii în comandită simplă,
formalităţile sunt prevăzute de Legea nr. 31/1990 republicată şi anume: întocmirea
contractului de societate şi înregistrarea şi autorizarea funcţionării societăţii.
Societatea în comandită simplă devine persoană juridică din ziua înregistrării ei în
registrul comerţului.

2.3. Funcţionarea societăţii în comandită simplă

A. Deliberările şi deciziile asociaţilor; administrarea şi controlul gestiunii

societăţii
DeIiberăriIe şi deciziile asociaţilor. Ca şi în cazul societăţii în nume colectiv,
societatea în comandită simplă nu are instituţionalizată o adunare generală a asociaţilor.
Asupra problemelor esenţiale ale societăţii deliberează şi decid toţi asociaţii, comanditaţi
şi comanditari.
Potrivit art. 90 din Legea nr. 31/1990 republicată, deciziile se iau prin votul
asociaţilor care reprezintă majoritatea absolută a capitalului social cu privire la:
a) alegerea unuia sau mai multor administratori ai societăţii şi revocarea lor, în
condiţiile art. 77 din lege;
b) rezolvarea divergenţelor dintre administratori (art. 76);
c) aprobarea situaţiei financiare a societăţii (art. 86);
d) răspunderea administratorilor (art. 86).
Deciziile se iau cu votul tuturor asociaţilor în cazul revocării administratorilor care
au fost numiţi prin contractul de societate şi în cazul modificării contractului de societate.
Asociatul care, într-o operaţiune determinată, are pe cont propriu sau pe contul
altuia interese contrare acelora ale societăţii nu poate lua parte la nici o deliberare sau
decizie privind această operaţie. în cazul încălcării acestei interdicţii, asociatul este
răspunzător pentru prejudiciile cauzate societăţii, dacă fără votul său nu s-ar fî obţinut
majoritatea cerută (art. 79 din Legea nr. 31/1990 republicată).
Votul se exercită proporţional cu participarea la capitalul social, afară de cazul
când prin contractul de societate s-a prevăzut altfel.
Decizia contrară contractului de societate sau legii poate fi anulată de instanţa
judecătorească, la cererea oricărui asociat.
Administratorii societăţii. Potrivit art. 88 din Legea nr. 31/1990 republicată,
administrarea societăţii în comandită simplă se va încredinţa unuia sau mai multor
asociaţi comanditaţi.
Excluderea asociaţilor comanditari de Ia administrarea societăţii este menită să
apere interesele terţilor. Actele care angajează societatea nu pot fi încheiate de asociaţii
comanditari, care au o răspundere limitată, ci numai de asociaţi comanditaţi, care
răspund nelimitat şi solidar pentru obligaţiile sociale.
Legea recunoaşte asociaţilor comanditari dreptul de a participa la numirea şi
revocarea administratorilor, în cazurile prevăzute de lege, ca şi dreptul de a acorda, în
limitele contractului de societate, autorizarea administratorilor pentru operaţiile care
depăşesc puterile lor (art. 89 alin. 2 din Legea nr. 31/1990 republicată).
Dacă au fost desemnaţi mai mulţi administratori şi prin contractul de societate s-a
prevăzut să lucreze împreună, deciziile trebuie luate în unanimitate; în caz de divergenţă,
vor decide asociaţii care reprezintă majoritatea absolută a capitalului social (art. 76 din
Legea nr. 31/1990 republicată).
Dreptul de a reprezenta societatea aparţine administratorului desemnat în această
calitate prin contractul de societate. În absenţa unei prevederi contractuale, acest drept
aparţine fiecărui administrator (art. 75 din Legea nr. 31/1990 republicată).

100
 Cu toate că asociaţii comanditari nu pot avea calitatea de administratori, totuşi
legea le recunoaşte posibilitatea de a încheia anumite operaţii. Potrivit art. 89 din Legea
nr. 31/1990 republicată, comanditarul poate încheia operaţii în contul societăţii numai în
baza unei procuri speciale pentru operaţii determinate, dată de reprezentanţii societăţii şi
înscrisă în registrul comerţului.
În cazul când acţionează fără o astfel de procură, comanditarul devine răspunzător
faţă de terţi, nelimitat şi solidar, pentru toate obligaţiile societăţii contractate de la data
operaţiei încheiate de ei.
Controlul gestiunii societăţii. Întrucât societatea în comandită simplă nu are
cenzori, controlul asupra gestiunii este exercitat de oricare asociat care nu este
administrator al societăţii.
De remarcat că şi asociaţii comanditari pot face acte de supraveghere, având
dreptul de a cere copie după situaţiile financiare anuale şi de pe contul de profit şi
pierderi şi de a controla exactitatea lor prin cercetarea registrelor comerciale şi a
celorlalte documente justificative (art. 89 alin. 2 şi 3 din Legea nr. 31/1990 republicată).

B. Cesiunea părţii de interes; retragerea şi excluderea asociatului din

societate
Cesiunea părţii de interes. Articolul 90 din Legea nr. 31/1990 republicată prevede
că dispoziţiile art. 87 din lege, care priveşte cesiunea părţii de interes în societarea în
nume colectiv, se aplică şi societăţii în comandită simplă. Întrucât principiile cesiunii părţii
de interes au fost analizate, nu vom reveni asupra lor.
Retragerea asociatului din societate. Dispoziţiile art. 226 din Legea nr. 31/1990
republicată, care se referă la retragerea asociaţilor din societatea în nume colectiv, se
aplică şi societăţii în comandită simplă. Deci, principiile retragerii asociaţilor din societatea
în comandită simplă sunt cele înfăţişate cu ocazia examinării societăţii în nume colectiv.
Excluderea asociatului din societate. Potrivit Legii nr. 31/1990 republicată,
dispoziţiile referitoare la excluderea asociaţilor privesc societatea în nume colectiv, în
comandită simplă sau cu răspundere limitată.
Cazurile de excludere a asociaţilor din societatea în comandită simplă sunt cele
prevăzute de art. 222 din lege. Ele privesc pe asociaţii comanditaţi, care au o răspundere
nelimitată şi solidară. Asociaţii comanditari pot fi excluşi numai în cazurile neefectuării
aportului şi ames-tecului în administraţia societăţii, precum şi în cazul prevăzut de art.
206 din Legea nr. 31/1990 republicată.
Condiţiile şi efectele excluderii asociatului din societatea în comandită simplă sunt
cele arătate la societatea în nume colectiv.

2.4. Dizolvarea si lichidarea societăţii în comandită simplă

Dizolvarea şi lichidarea societăţii în comandită simplă are loc potrivit regulilor
generale privind dizolvarea şi lichidarea societăţilor comerciale şi a regulilor speciale
prevăzute de lege pentru această formă de societate.
Dizolvarea societăţii. Cauzele generale de dizolvare a societăţilor comerciale
prevăzute de art. 227 şi art. 237 din Legea nr. 31/1990 republicată sunt aplicabile şi
societăţii în comandită simplă. Există însă şi anumite cazuri de dizolvare specifice
societăţii în comandită simplă.
Potrivit art. 229 din Legea nr. 31/1990 republicată, societatea în comandită simplă
se dizolvă prin falimentul, incapacitatea, excluderea, retragerea sau decesul singurului
asociat comanditat sau a singurului asociat comanditar.

3. Societatea pe acţiuni

3.1. Noţiunea societăţii pe acţiuni

Societatea pe acţiuni este forma cea mai complexă şi, totodată, cea mai evoluată a
societăţii comerciale165.
În această formă de societate contează mai mult aporturile asociaţilor decât
calităţile personale ale acestora. În general, asociaţii contribuie cu aporturile lor la
formarea capitalului social, fără să desfăşoare o activitate în societate. Aceste aporturi

165
A se vedea S.D. Cărpenaru, Drept..., op. cit., p. 298-299.

101
prezintă interes şi pentru terţi, deoarece răspunderea asociaţilor pentru obligaţiile sociale
se limitează la aceste aporturi.
Datorită importanţei aporturilor la formarea capitalului social şi a estompării
calităţilor personale ale asociaţilor, societatea pe acţiuni mai este cunoscuta şi sub
denumirea de societate anonimă166.
Această formă de societate este destinată realizării marilor afaceri, care necesită
capitaluri însemnate. Societatea este astfel concepută ca să dreneze contribuţiile băneşti
modeste pentru formarea unor capitaluri mari, necesare realizării unor investiţii de
anvergură. În acest scop, societatea este autorizată să facă apel la subscripţia publică.
Societatea pe acţiuni este organizată şi funcţionează pe principii democratice. Ea
are anumite organe cu competenţe bine delimitate, bazate pe principiul separaţiei
puterilor: organe de deliberare şi decizie; organe de administrare şi reprezentare; organe
de supraveghere şi control.
Datorită rolului important pe care societatea pe acţiuni îl are în viaţa economică,
Legea nr. 31/1990 republicată asigură o reglementare cuprinzătoare acestei forme de
societate.
Definiţia societăţii pe acţiuni. Fără a da o definiţie a societăţii pe acţiuni, Legea
nr. 31/1990 republicată precizează elementele esenţiale ale acestei forme de societate.
Potrivit art. 3 din lege, societatea pe acţiuni este societatea ale cărei obligaţii sunt
garantate cu patrimoniul social; acţionarii sunt obligaţi numai până la concurenţa
capitalului social subscris.
Acţiunile sunt fracţiuni ale capitalului social şi, totodată, titluri reprezentative ale
contribuţiilor asociaţiilor la formarea capitalului social.
Pe baza definiţiei generale a societăţii comerciale şi a dispoziţiilor legale
menţionate, societatea pe acţiuni poate fi definită ca acea societate constituită prin
asocierea mai multor persoane, care contribuie la formarea capitalului social prin anumite
cote de participare reprezentate prin titluri, numite acţiuni, pentru desfăşurarea unei
activităţi comerciale, în scopul împărţirii beneficiilor, şi care răspund pentru obligaţiile
sociale numai în limita aporturilor lor.
Caracterele societăţii pe acţiuni. Din definiţia dată rezultă caracterele societăţii
pe acţiuni.
a) societatea se constituie dintr-un număr minim de asociaţi, denumiţi şi acţionari;
b) capitalul social este divizat în acţiuni, care sunt titluri negociabile şi transmisibile;
c) răspunderea asociaţilor pentru obligaţiile sociale este limitată; ei răspund numai
până la concurenţa capitalului social subscris.

3.2. Constituirea societăţii pe acţiuni

Noţiuni generale
Constituirea societăţii pe acţiuni este reglementată de dispoziţiile Legii nr. 31/1990
republicată, care privesc constituirea oricărei societăţi comerciale, precum şi anumite
dispoziţii speciale privind această formă de societate.
Societatea pe acţiuni se constituie prin voinţa asociaţilor exprimată în actul
constitutiv.
Pentru formarea capitalului social, legea reglementează două modalităţi de
constituire a societăţii: constituirea obişnuita, prin aporturile asociaţilor şi constituirea prin
subscripţie publică.
Indiferent de modalitatea folosită, pentru constituirea societăţii pe acţiuni trebuie
îndeplinite formalităţile prevăzute de lege.
Actele constitutive ale societăţii
Potrivit art. 5 din Legea nr. 31/1990 republicată, societatea pe acţiuni se constituie
prin contract de societate şi statut. Contractul de societate şi statutul pot fi încheiate şi
sub forma unui înscris unic, denumit act constitutiv.
Actul constitutiv se semnează de către toţi asociaţii sau, în caz de subscripţie
publică, de către fondatori.
Referitor la actele constitutive vor fi înfăţişate numai unele aspecte specifice
societăţii pe acţiuni.
Contractul de societate

166
În dreptul francez societatea pe acţiuni este o noţiune generică şi are trei forme: societatea
anonimă, societate comandită pe acţiuni şi societatea pe acţiuni simplificată.

102
 Contractul de societate trebuie să se încheie în formă autentică acolo unde legea
prevede în mod expres şi să cuprindă elementele prevăzute de art. 8 din Legea nr.
31/1990 republicată.
Deoarece cuprinsul contractului de societate a fost analizat, ne vom opri la unele
elemente care privesc această formă de societate.
Asociaţii. Ca în orice societate comercială, asociaţii societăţii pe acţiuni denumiţi
acţionari, pot fi persoane fizice sau juridice.
Pentru această formă de societate, legea impune un număr minim al acţionarilor;
numărul acţionarilor nu poate fi mai mic de cinci (art. 10 alin. 2 din Legea nr. 31/1990
republicată).
Firma societăţii. În cazul societăţii pe acţiuni, firma se compune dintr-o denumire
proprie, de natură a o deosebi de firma altor societăţi şi va fi însoţită de menţiunea scrisă
în întregime “societate pe acţiuni”, sau scrisă prescurtat “S.A.” (art. 35 din Legea nr.
26/1990 republicată)167.
În orice act care emană de la societate, trebuie să se arate, pe lângă elementele
obişnuite (denumirea, numărul de ordine din registrul comerţului, forma juridică şi sediul
societăţii) şi capitalul social, din care cel efectiv vărsat, potrivit ultimului bilanţ aprobat.
Capitalul social. În contractul de societate trebuie să se prevadă capitalul social
subscris şi cel vărsat.
Capitalul societăţii pe acţiuni nu poate fi mai mic de 25.000 euro în echivalent lei.
Deci, capitalul social subscris nu poate fi sub plafonul minim prevăzut de lege.
La constituirea societăţii, capitalul social subscris, vărsat de fiecare acţionar, nu va
putea fi mai mic de 30% din cel subscris, dacă prin lege nu se prevede altfel. Restul de
capital social, va trebui vărsat în termen de 12 luni de la înmatricularea societăţii (art. 8 lit.
d din Legea nr. 31/1990 republicată).
Aporturile asociaţilor. În contractul de societate trebuie arătat aportul fiecărui
asociat. Aportul poate fi în numerar, în natură sau în creanţe168. În societatea pe acţiuni,
aportul constând în prestaţii în muncă nu este permis.
În cazul aportului în natură, în contractul de societate trebuie să se prevadă
valoarea bunurilor aduse ca aport, modul de evaluare şi numarul acţiunilor acordate
pentru acestea.
Acţiunile. Contractul de societate trebuie să arate numărul şi valoarea nominală a
acţiunilor, cu specificarea dacă sunt nominative sau la purtător. Dacă sunt mai multe
categorii de acţiuni, se vor arăta numărul, valoarea nominală şi drepturile conferite
fiecărei categorii de acţiuni169.
Valoarea nominală a unei acţiuni nu poate fi mai mică de 1000 lei (art. 93 din
Legea nr. 31/1990 republicată).
Administratorii societăţii. În contractul de societate, asociaţii trebuie să
menţioneze numărul, numele, prenumele şi cetăţenia şi naţionalitatea administratorilor,
persoane juridice; garanţia pe care administratorii sunt obligaţi să o depună. De
asemenea, trebuie să se arate puterile administratorilor şi dacă ei urmează să le exercite
împreună ori separat; drepturile speciale de administrare şi de reprezentare acordate
unora dintre ei.
Aşa cum se va arăta, în cazul constituirii societăţii prin subscripţie publică
administratorii sunt numiţi de către adunarea constitutivă.
Cenzorii societăţii. În contractul de societate trebuie să se prevadă numele,
prenumele, domiciliul şi cetăţenia cenzorilor, persoane fizice; denumirea, sediul şi
naţionalitatea cenzorilor, persoane juridice.
În cazul constituirii societăţii prin subscripţie publică, cenzorii sunt numiţi de
adunarea constitutivă.
Statutul societăţii
Statutul societăţii pe acţiuni se încheie în formă autentică acolo unde legea o cere
în mod expres.

167
Pentru o analiză cuprinzătoare a problemei a se vedea şi Elena Cârcei, Constituirea societăţilor
comerciale pe acţiuni, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 1995.
168
A se vedea Elena Cârcei, Varietăţi de aporturi la constituirea societăţii pe acţiuni, în Revista de
drept comercial nr. 6/1994, p. 47.
169
A se vedea S.D. Cărpenaru, Drept..., op. cit., p. 300-306.

103
 Aşa cum am arătat, statutul societăţii cuprinde aceleaşi elemente ca şi contractul
de societate, cu deosebirea că statutul dezvoltă elementele care privesc organizarea şi
funcţionarea societăţii.

3.3. Modalităţile de constituire a societăţii

Capitalul social al societăţii pe acţiuni trebuie să fie de minimum 25.000 euro în
echivalent lei la cursul de schimb comunicat de BNR la data subscrierii. Acest plafon
ridicat al capitalului social poate crea unele dificultăţi în asigurarea lui de către asociaţi.
De aceea, legea consacră două modalităţi de formare a capitalului social, care sunt
considerate şi ca modalităţi de constituire a societăţii pe acţiuni170.
O primă modalitate constă în formarea capitalului social prin aporturile asociaţilor
care constituie societatea. Această modalitate este denumită constituire simultană sau
constituire fără apel la subscripţia publică.
A doua modalitate presupune formarea capitalului social şi cu contribuţiile altor
persoane decât cele care iniţiază constituirea societăţii (fondatorii). Această modalitate
este denumită constituire continuată sau constituire prin subscripţie publică.
Asociaţii sunt liberi să aleagă modalitatea de constituire a societăţii, în funcţie de
interesele şi posibilităţile lor.

A. Constituirea simultană
Constituirea simultană sau concomitentă constă într-o procedură simpă de
constituire a societăţii pe acţiuni, care este cea folosită şi în cazul constituirii societăţilor
în nume colectiv, în comandită simplă şi cu răspundere limitată.
În cazul în care există cel puţin cinci asociaţi, care acoperă prin aporturile lor
(subscriu) întregul capital social şi fiecare efectuează vărsăminte de minimum 30% din
capitalul social subscris, aceştia vor putea trece la constituirea societăţii pe acţiuni, prin
încheierea actelor constitutive şi îndeplinirea formalităţilor prevăzute de lege171.
Constituirea societăţii este simultană sau concomitentă, deoarece formarea
capitalului social are loc în acelaşi timp cu încheierea actelor constitutive ale societăţii.

B. Constituirea continuată sau prin subscripţie

Noţiune. Dacă asociaţii care iniţiază constituirea societăţii pe acţiuni nu au
resursele financiare necesare pentru a subscrie întregul capital social al societăţii şi să
verse minimul cerut de lege, ei pot apela la subscripţia publică, adică pot face o ofertă de
subscriere, adresată oricărei persoane care dispune de bani şi doreşte să îi investească
prin cumpărarea de acţiuni.
În acest caz, constituirea societăţii presupune o fază premergătoare, necesară
formării capitalului social pe calea subscripţiei publice.
Întrucât constituirea societăţii se realizează în timp, în mai multe faze, ea este
denumită constituire continuată sau succesivă.
Constituirea societăţii prin subscripţie publică implică următoarele operaţiuni:
întocmirea şi lansarea prospectului de emisiune a acţiunilor; subscrierea acţiunilor;
validarea subscripţiei şi aprobarea actelor constitutive ale societăţii de către adunarea
constitutivă a subscriitorilor.
Operaţiunile menţionate sunt realizate de fondatorii societăţii. Având un rol
determinant la constituirea societăţii, fondatorii sunt cei care semnează actele
constitutive. Ei au drepturile, obligaţiile şi răspunderile prevăzute de lege.
Formalităţile necesare constituirii societăţii
Evocarea formalităţilor. Formalităţile necesare constituirii societăţii sunt cele
prevăzute de Legea nr. 31/1990 republicată pentru constituirea oricărei societăţi
comerciale: întocmirea actelor constitutive şi înmatricularea societăţii.
Formalităţile menţionate sunt aceleaşi, atât în cazul constituirii simultane, cât şi în
cazul constituirii continuate sau prin subscripţie publică.

170
A se vedea I.N. Finţescu, op. cit., vol. I, p. 230 şi urm.
171
Capitalul social trebuie să fie subscris integral la data autentificării actelor constitutive iar fiecare
asociat să fi vărsat cel puţin 30% din capitalul social subscris (C.S.J., secţ. com., dec. nr. 646/1994,
în Revista de Drept Comercial nr. 5/1995, p. 160.

104
 Potrivit legii, formalităţile sunt îndeplinite de către asociaţi, când constituirea este
simultană, şi de persoanele desemnate de adunarea constitutivă, când constituirea este
continuată.
În toate cazurile, societatea pe acţiuni devine persoană juridică din ziua înmatriculării
sale în registrul comerţului (art. 40 din Legea nr. 31/1990 republicată).

3.4. Funcţionarea societăţii pe acţiuni

A. Acţiunile emise de societate

Noţiunea şi caracterele acţiunilor
Noţiune. Aşa cum am arătat, în societatea pe acţiuni, asociaţii contribuie la
formarea capitalului social ori la majorarea acestuia prin efectuarea unui aport în numerar
sau în natură, în schimbul căruia vor primi acţiuni172.
Noţiunea de acţiune are mai multe sensuri173.
Acţiunea este o fracţiune a capitalului social; ea trebuie să fie obligatoriu egală în
valoare cu celelalte acţiuni.
Apoi, acţiunea este un titlu de credit; ea încorporează şi constată drepturile şi
obligaţiile izvorâte din calitatea de acţionar.
În sfârşit, acţiunea desemnează raportul societar, adică raportul juridic dintre
acţionar şi societate.
Deci, acţiunea este un titlu reprezentativ al contribuţiei asociatului, constituind o
fracţiune a capitalului social, care conferă posesorului calitatea de acţionar.

B. Natura juridică a acţiunilor

Caracterizare generală. Natura juridică a acţiunilor este definită diferit de doctrina
dreptului comercial.
În general, se admite că acţiunile fac parte din categoria titlurilor de credit.
S-a observat însă că acţiunile nu satisfac pe deplin condiţiile titlurilor de credit;
acţiunile reprezintă titluri care încorporează anumite drepturi, dar ele nu îndeplinesc
condiţiile autonomiei şi literalităţii.

C. Felurile acţiunilor
Acţiunile emise de societate pe acţiuni sunt de mai multe feluri.
În funcţie de drepturile conferite - egale sau diferite -, acţiunile se împart în două
categorii: acţiuni ordinare şi acţiuni preferenţiale.
Acţiunile ordinare. După modul lor de transmitere, acţiunile ordinare sunt de două
feluri: acţiuni nominative şi acţiuni la purtător (art. 91 din Legea nr. 31/1990 republicată).
Acţiunile nominative. Caracteristica unei acţiuni nominative este aceea că identifică
titularul acţiunii. În titlu se menţionează numele, prenumele şi domiciliul acţionarului sau,
după caz, denumirea şi sediul acestuia. Aceleaşi elemente de identificare sunt înscrise şi
în registrul de acţiuni al societăţii. Drepturile aferente acţiunii aparţin şi pot fi exercitate
numai de către titularul acţiunii.
Acţiunile nominative pot fi emise în formă materială, pe suport de hârtie, sau în
formă dematerializată, prin înscriere în cont.
Acţiunile nominative în formă materială pot fi emise şi ca titluri cumulative pentru
mai multe acţiuni; de exemplu, pe lângă titlurile care cuprind o acţiune, cu valoarea
nominală de 5000 lei, se emit şi titluri care cuprind un multiplu, adică 5, 10 sau 20 de
acţiuni, cu valoarea de 25.000.000, 50.000 sau 100.000 lei.
Acţiunile la purtător. În cazul acţiunii la purtător, elementele de identificare ale
titularului acţiunii nu se menţionează în titlul. În consecinţă, titular al acţiunii este
posesorul ei. Drepturile aferente acţiunii aparţin şi pot fi exercitate de persoana care
posedă titlul.
Acţiunile preferenţiale. Aceste acţiuni conferă titularilor lor drepturi diferite de cele
ale titularilor acţiunilor ordinare.
Potrivit art. 95 din Legea nr. 31/1990 republicată, acţiunile preferenţiale sunt
acţiunile cu dividend prioritar fără drept de vot. Aceste acţiuni conferă titularului dreptul la
un dividend prioritar prelevat asupra beneficiului distribuibil al exerciţiului financiar,

172
A se vedea S.D. Cărpenaru, Drept..., op. cit., p. 307-320.
173
A se vedea I.L. Georgescu, op. cit., p. 606-607.

105
înaintea oricărei alte prelevări, precum şi drepturile recunoscute acţionarilor cu acţiuni
ordinare, cu excepţia dreptului de a participa şi de a vota, în temeiul acestor acţiuni, în
adunările generale ale acţionarilor.

D. Condiţii pentru emiterea acţiunilor

Evocarea condiţiilor. Legea nr. 31/1990 republicată stabileşte anumite condiţii
pentru emiterea acţiunilor.
a) Acţiunile pot fi emise numai după înmatricularea societăţii în registrul comerţului
(art. 93 alin. 2 lit. b). Această condiţie este menită să îi protejeze pe subdobânditori, care
ar putea dobândi acţiunile unei societăţi a cărei constituire nu s-a realizat.
b) Acţiunile nu vor putea fi emise pentru o sumă mai mică decât valoarea nominală
(art. 92). Numai cu respectarea acestei condiţii se va asigura formarea capitalului social
şi deci vor fi ocrotiţi creditorii sociali.
c) Emiterea de acţiuni noi, pentru majorarea capitalului social, este interzisă până
nu vor fi complet achitate cele din emisiunea precedentă (art. 92 alin. 3). Această condiţie
este destinată ocrotirii creditului general; nu se poate proceda la emiterea de noi acţiuni
câtă vreme societatea nu şi-a acoperit în întregime capitalul social subscris.

E. Transmiterea acţiunilor
Acţiunile se transmit în mod diferit, după cum sunt acţiuni nominative sau acţiuni la
purtător.
Legea stabileşte unele reguli speciale pentru vânzarea acţiunilor de către acţionari
prin ofertă publică.
Transmiterea acţiunilor nominative. Dreptul de proprietate asupra acţiunilor
nominative se transmit printr-o declaraţie făcută în registrul acţio-narilor al societăţii
emitente, semnată de cedent şi de cesionar sau man-datarii lor şi prin menţiunea făcută
pe titlu (art. 98 din Legea nr. 31/1990 republicată).
Dacă acţiunea nominativă este transmisă mai multor persoane, cesionarii trebuie
să desemneze un reprezentant unic pentru exercitarea drepturilor rezultate din acţiune. În
caz contrar, societatea nu este obligată să înscrie transmiterea în registrul acţionarilor.
În cazul acţiunilor nominative emise în formă dematerializată şi tranzacţionate pe
o piaţă organizată, transmiterea dreptului de proprietate asupra acţiunilor se realizează
în condiţiile prevăzute de Legea nr. 297/2004.
Transmiterea acţiunilor la purtător. Dreptul de proprietate asupra acţiunilor la
purtător se transmite prin simpla tradiţiune a acestora (art. 99 din Legea nr. 31/1990
republicată).
Vânzarea acţiunilor de către acţionari prin ofertă publică. Acţionarii pot să
înstrăineze acţiunile lor prin ofertă publică
Art. 108 din Legea nr. 31/1990 republicată prevede că acţionarii care oferă spre
vânzare acţiunile lor prin ofertă publică vor trebui să întocmească un prospect de
ofertă, în conformitate cu dispoziţiile Legii nr. 297/2004.

F. Dobândirea de către societate a propriilor acţiuni

Art. 103 din Legea nr. 31/1990 republicată stabileşte principiul potrivit căruia,
societatea nu poate dobândi propriile sale acţiuni, fie direct, fie prin persoane care
acţionează în nume propriu, dar pe seama societăţii.
În mod excepţional, societatea poate dobândi propriile sale acţiuni în condiţiile
stabilite de lege.
În anumite cazuri, legea permite dobândirea de către societate a propriilor sale
acţiuni, fără restricţii.

G. Gajarea acţiunilor
Condiţiile constituirii gajului asupra acţiunilor. Întrucât încorporează anumite
drepturi, acţiunile pot fi obiectul unui gaj.
Gajarea acţiunilor se face printr-o declaraţie a titularului, dată prin înscris sub
semnătură privată, certificată de funcţionarul societăţii sau, după caz, al registrului
independent privat al acţionarilor.
Declaraţia sau înscrisul trebuie să arate cuantumul datoriei garantate, valoarea şi
categoria acţiunilor gajate (art. 106 din Legea nr. 31/1990 republicată).

106
 Constituirea gajului trebuie înscrisă în registrul acţionarilor, iar creditorului gajist i
se eliberează o dovadă a constituirii gajului.

3.5. Adunarea generală a acţionarilor

Rolul adunării generale. Adunarea generală a acţionarilor este organul de
deliberare şi decizie al societăţii pe acţiuni.
Cuprinzând pe toţi acţionarii, adunarea generală exprimă voinţa socială şi decide
asupra tuturor problemelor date de lege în competenţa sa.
Adunarea generală se ţine la sediul societăţii şi în localul indicat în convocare,
afară de cazul când prin actul constitutiv s-a dispus altfel.

A. Felurile adunării generale

Potrivit legii, adunările generale ale acţionarilor sunt ordinare, extraordinare şi
speciale.
Legea stabileşte atribuţiile fiecăreia dintre adunările generale, precum şi condiţiile
de cvorum şi majoritate pentru luarea deciziilor.
Adunarea generală ordinară. Această adunare se întruneşte cel puţin o dată pe
an, în cel mult patru luni de la încheierea exerciţiului financiar.
Adunarea generală are ca atribuţii şi este obligată: să discute, să aprobe sau să
modifice situaţia financiară anuală şi să fixeze dividendul174; să aleagă administratorii şi
cenzorii societăţii şi să fixeze, în condiţiile legii, remuneraţia acestora; să se pronunţe
asupra gestiunii administratorilor; să stabilească bugetul de venituri şi cheltuieli şi după
caz, programul de activitate, pe exerciţiul următor; să hotărască gajarea, închirierea sau
desfiinţarea uneia sau mai multora dintre unităţile societăţii (art. 111 din Legea nr.
31/1990 republicată).
Pentru validitatea deliberărilor este necesară prezenţa acţionarilor care să
reprezinte cel puţin jumătate din capitalul social, iar hotărârile să fie luate de acţionarii
care deţin majoritatea absolută din capitalul social reprezentat în adunare, afară de cazul
când prin actul constitutiv sau lege s-a prevăzut o majoritate mai mare.
Dacă nu sunt îndeplinite aceste condiţii, după o a doua convocare, adunarea poate
să delibereze asupra aceloraşi probleme oricare ar fi partea de capital reprezentată de
acţionarii prezenţi, iar hotărârile se iau cu majoritatea celor prezenţi (art. 112 din Legea
nr. 31/1990 republicată).
Adunarea generală extraordinară. Această adunare se întruneşte, în mod
excepţional, când trebuie să ia o hotărâre de o importanţă deosebită, care de regulă,
reclamă modificarea actului constitutiv al societăţii.
Potrivit legii, adunarea generală extraordinară hotărăşte: prelungirea duratei
societăţii; mărirea capitalului social; reducerea capitalului social sau reîntregirea sa prin
emisiune de noi acţiuni; emitera de obligaţiuni; mutarea sediului societăţii; schimbarea
obiectului societăţii; schimbarea formei societăţii; fuziunea cu alte societăţi sau divizarea
societăţii; dizolvarea anticipată a societăţii. Totodată, ea hotărăşte oricare altă modificare
a actului constitutiv, sau în orice altă problemă pentru care legea cere aprobarea
adunării extraordinare (art. 113 din Legea nr. 31/1990).
Legea permite adunării generale extraordinare să delege consiliului de
administraţie sau, după caz, administratorului unic, în condiţiile prevăzute de actul
constitutiv, exerciţiul atribuţiilor sale privind mutarea sediului societăţii, schimbarea
obiectului de activitate al societăţii, majorarea şi reducerea capitalului social şi conversia
acţiunilor dintr-o categorie în alta (art. 113 din Legea nr. 31/1990 republicată).
Pentru validitatea deliberărilor, dacă prin actele constitutive nu s-a prevăzut altfel,
este necesară prezenţa acţionarilor reprezentând trei pătrimi din capitalul social, iar
hotărârile trebuie luate cu votul unui număr de acţionari care să reprezinte cel puţin
jumătate din capitalul social. Dacă aceste condiţii sunt îndeplinite, la convocările
următoare, se cere prezenţa acţionarilor reprezentând jumătate din capitalul social, iar
hotărârile trebuie luate cu votul unui număr de acţionari care să reprezinte cel puţin o
treime din capitalul social (art. 115 din Legea nr. 31/1990 republicată).

174
Cu privire la adunarea generală anuală de aprobare a bilanţului, a se vedea Elena Cârcei,
Funcţionarea şi încetarea societăţilor comerciale pe acţiuni, Editura Economică, Bucureşti, 1997,
p. 79 şi urm.

107
 Adunarea specială. Această adunare este formată din titularii unei anumite
categorii de acţiuni; de exemplu, dacă societatea a emis acţiuni preferenţiale cu dividend
prioritar fără drept de vot, titularii acestor acţiuni se pot întruni într-o adunare specială.
Potrivit legii, hotărârea adunării generale de a modifica drepturile sau obligaţiile
referitoare la o categorie de acţiuni nu produce efecte decât în urma aprobării acestei
hotărâri de către adunarea specială a deţinătorilor de acţiuni din acea categorie (art. 116
din Legea nr. 31/1990 republicată).
Convocarea şi desfăşurarea adunărilor speciale, precum şi condiţiile de cvorum şi
majoritate pentru luarea hotărârilor sunt guvernate de dispoziţiile prevăzute de lege
pentru adunările generale ale acţionarilor.
Hotărârile iniţiate de adunările speciale vor fi supuse aprobării adunărilor generale
corespunzătoare (art. 116 din Legea nr. 31/1990 republicată).

B. Convocarea Adunării Generale

Iniţiativa convocării. Adunarea generală se convoacă de admi-nistratori sau de
către acţionari (art. 117 şi art. 119 din Legea nr. 31/1990 republicată).
Administratorii convoacă adunarea generală ori de câte ori este nevoie, în
conformitate cu prevederile statutului societăţii.
Administratorii sunt obligaţi să convoace imediat adunarea generală, la cererea
acţionarilor care reprezintă o zecime din capitalul social sau o cotă mai mică, dacă
statutul prevede astfel.
Dacă constată pierderea unei jumătăţi din capitalul social, administratorii sunt
obligaţi să convoace adunarea generală extraordinară pentru a hotărî reconstituirea
capitalului, limitarea lui la suma rămasă sau dizolvarea societăţii (art. 158 din Legea nr.
31/1999 republicată)).
Adunarea generală trebuie convocată obligatoriu de către cenzorii societăţii, dacă
nu a fost convocată de administratori (art. 163 alin. 4 lit. b din Legea nr. 31/1990
republicată).
Conţinutul convocării. Convocarea trebuie să cuprindă în mod obligatoriu: data şi
locul ţinerii adunării, precum şi ordinea de zi, cu precizarea tuturor problemelor care vor
face obiectul dezbaterilor adunării. Pentru modificarea actelor constitutive, convocarea
trebuie să cuprindă textul integral al propunerilor (art. 117 alin. 6 şi 7 din Legea nr.
31/1990 republicată).
Comunicarea convocării. Înştiinţarea acţionarilor se face prin publicarea
convocării în Monitorul Oficial, precum şi într-unul dintre ziarele răspândite în localitatea
în care se află sediul societăţii sau din cea mai apropiată localitate.
Dacă toate acţiunile societăţii sunt nominative, convocarea poate fi făcută şi prin
scrisoare sau afişare, în condiţiile art. 117 din Legea nr. 31/1990 republicată.

C. Şedinţa adunării generale

Condiţii de participare. Toţi acţionarii au dreptul să participe la adunarea
generală. Acest drept se exercită personal de fiecare acţionar ori prin reprezentare.
Acţionarii nu vor putea fi reprezentanţi însă decât prin alţi acţionari, în baza unei
procuri speciale, dacă prin actul constitutiv nu s-a precizat altfel (art. 125 din Legea nr.
31/1990 republicată). Administratorii şi funcţionarii societăţii nu pot reprezenta pe
acţionari, sub sancţiunea nulităţii hotărârii, dacă, fără votul acestora, nu s-ar fi obţinut
majoritatea cerută.
Desfăşurarea şedinţei. Şedinţa adunării generale se va ţine în ziua, ora şi locul
arătat în convocare.
Şedinţa se deschide de către preşedintele consiliului de administraţie sau de
persoana care îi ţine locul.
Preşedintele va desemna, dintre acţionari, unul până la trei secretari. Aceştia
verifică lista de prezenţă a acţionarilor, precum şi îndeplinirea tuturor formalităţilor cerute
de lege şi actul constitutiv pentru ţinerea adunării generale.
Dacă sunt îndeplinite toate condiţiile de cvorum cerute de lege şi actul constitutiv
se trece la dezbaterea problemelor care fac obiectul ordinii de zi175.

175
În lipsa dovezii convocării adunării generale şi a precizărilor obligatorii referitoare la prezenţă,
deliberările adunării generale a acţionarilor nu sunt valabile (C.S.J., sect. com., dec. nr. 157 din
1996, în Revista de Drept comercial nr. 9/1996, p. 155).

108
 Adoptarea hotărârilor. Hotărârile adunării generale se iau prin vot deschis. Votul
este secret în mod obligatoriu pentru alegerea membrilor consiliului de administraţie şi a
cenzorilor, pentru revocarea lor şi pentru luarea hotărârilor referitoare la răspunderea
administratorilor (art. 130 din Legea nr. 31/1990 republicată).
Procesul verbal al şedinţei. Lucrările adunării generale se consemnează într-un
proces-verbal, care trebuie semnat de preşedinte şi secretar.
Procesul-verbal va cuprinde menţiuni cu privire la îndeplinirea formalităţilor de
convocare, data şi locul convocării, acţionarii prezenţi, numărul acţiunilor, precum şi
dezbaterile în rezumat şi hotărârile luate. Acţionarii pot solicita să se consemneze
declaraţiile lor făcute în cadrul dezbaterilor.
Procesul-verbal va fi trecut în registrul adunărilor generale (art. 131 din Legea nr.
31/1990 republicată).

D. Hotărârile adunării generale

Obligativitatea hotărârilor. Hotărârile adunării generale sunt obliga-torii pentru
toţi acţionarii, dacă au fost luate cu respectarea legii şi a actului constitutiv. Deci, ele sunt
obligatorii, chiar şi pentru acţionarii care nu au luat parte la adunare ori au votat împotrivă
(art. 132 din Legea nr. 31/1990 republicată).
Publicitatea hotărârilor. Hotărârile adunării generale devin opozabile terţilor
numai prin publicarea lor în condiţiile legii.
Hotărârile luate de adunarea generală se depun, în termen de 15 zile, la oficiul
registrului comerţului pentru a fi menţionate în extras în registru, şi publicate în Monitorul
Oficial. Legea interzice executarea hotărârilor înainte de îndeplinirea acestor formalităţi.
Anularea hotărârilor. Hotărârile adunării generale adoptate cu încălcarea legii sau
a actului constitutiv pot fi anulate pe cale judecătoarească.
Competenţa de soluţionare a cererii aparţine tribunalului în a cărui rază teritorială
îşi are sediul societatea.
Cererea de anulare a hotărârii poate fi făcută de oricare acţionar care nu a luat
parte la adunarea generală sau a votat contra şi a solicitat să se insereze aceasta în
procesul-verbal al şedinţei (art. 132 alin. 2 din Legea nr. 31/1990 republicată).
Anularea hotărârii se poate cere în termen de 15 zile de la data publicării ei în
Monitorul Oficial.
Odată cu cererea de anulare se poate solicita preşedintelui instanţei suspendarea
executării hotărârii atacate. Ordonanţa de suspendare poate fi atacată cu recurs, în
termen de 5 zile de la pronunţare.

3.6. Administrarea societăţii

Administrarea societăţii pe acţiuni este reglementată prin mai multe dispoziţii ale
Legii nr. 31/1990 republicată.
Societatea pe acţiuni este administrată de unul sau mai mulţi administratori (art.
137)176.
Dacă sunt desemnaţi mai mulţi administratori, ei constituie un consiliu de
administraţie (art. 137 alin. 2).
Consiliul de administraţie poate delega o parte din puterile sale unui comitet de
direcţie (art. 143).
Preşedintele consiliului de administraţie poate fi şi director general sau director al
societăţii şi, în această calitate, conduce şi comitetul de direcţie (art. 143 alin. 2).
Executarea operaţiilor societăţii poate fi încredinţată unuia sau mai multor directori
executivi (art. 152).
Legea nr. 31/1990 republicată a consacrat concepţia clasică privind administrarea
societăţii pe acţiuni; administrarea se realizează de un administrator unic sau de un
consiliu de administraţie, în care preşedintele consiliului de administraţie este şi directorul
general sau directorul societăţii. Legea reglementează şi posibilitatea existenţei unui al
doilea organ colegial de administrare, care este comitetul de direcţie condus de directorul
general sau directorul societăţii.

176
A se vedea S.D. Cărpenaru, Drept ..., op. cit., p. 321-326.

109
 3.7. Cenzorii societăţii
Rolul cenzorilor societăţii. În societatea pe acţiuni, controlul asupra actelor şi
operaţiunilor administratorilor se exercită de către cenzori177.
Potrivit legii, societatea pe acţiuni va avea trei cenzori şi tot atâţia supleanţi, dacă
prin actul constitutiv nu se prevede un număr mai mare. În toate cazurile însă numărul
cenzorilor trebuie să fie impar (art. 159 din Legea nr. 31/1990 republicată).
Desemnarea cenzorilor. Cenzorii sunt stabiliţi prin actele constitutive, care trebuie
să prevadă numele si prenumele, locul şi data naşterii, domiciliul şi cetăţenia cenzorilor,
persoane fizice; denumirea, sediul şi naţionalitatea cenzorilor persoane juridice. În cazul
constituirii societăţii prin subscripţie publică, cenzorii sunt aleşi de adunarea constitutivă
(art. 8 şi art. 28 din Legea nr. 31/1990 republicată). Ulterior, cenzorii sunt aleşi de
adunarea generală ordinară (art. 111 din Legea nr. 31/1990 republicată).
Durata însărcinării cenzorilor este de trei ani, putând fi realeşi.
Legea impune ca cel puţin unul dintre cenzori să fie contabil autorizat sau expert
contabil178.
Cenzorii trebuie să depună, în condiţiile art. 140 alin. 3, a treia parte din garanţia
cerută pentru administratori, cu excepţia cenzorilor experţi contabili sau contabili
autorizaţi dacă fac dovada încheierii asigurării de răspundere civilă profesională. Cenzorii
pot fi acţionari, cu excepţia cenzorului expert contabil sau contabil autorizat, care poate fi
terţ ce exercită profesia individual ori în forme asociative.
Situaţiile financiare ale societăţilor comerciale care intră sub incidenţa
reglementărilor contabile armonizate cu directivele europene şi standardele internaţionale
de contabilitate, vor fi auditate de către auditorii financiari persoane fizice sau juridice, în
condiţiile prevăzute de lege.
La societăţile comerciale ale căror situaţii financiare anuale sunt supuse potrivit
legii, auditului financiar, vor organiza auditul intern potrivit normelor elaborate de Camera
Auditorilor din România, în acest scop.
Societăţile comerciale ale căror situaţii financiare anuale nu sunt supuse potrivit
legii auditului financiar, adunarea generală ordinară a acţionarilor va hotărî contractarea
auditului financiar sau numirea cenzorilor.
Cenzorii sunt remuneraţi cu o indemnizaţie fixă, stabilită prin statut sau de
adunarea acţionarilor.
Nu pot fi desemnate ca cenzori, iar dacă au fost desemnate decât din mandatul lor,
persoanele prevăzute de art. 161 din Legea nr. 31/1990 republicată (rudele şi afinii
administratorilor etc.) şi nici persoanele cărora le este interzisă funcţia de administrator
conform art. 136 din Legea nr. 31/1990 republicată.
Interdicţiile stabilite pentru administratori, prevăzute de art. 145 din Legea nr.
31/1990 republicată, sunt aplicabile şi cenzorilor societăţii.
Revocarea cenzorilor se poate face numai de adunarea generală a acţionarilor, cu
votul cerut pentru adunarea extraordinară.

3.8. Registrele societăţii

Potrivit art. 177 din Legea nr. 31/1990 republicată, pe lângă evidenţele prevăzute
de lege, societatea pe acţiuni trebuie să ţină anumite registre179. Aceste registre privesc
capitalul social, activitatea organelor de gestiune şi a celor de control al gestiunii
societăţii. Deci, registrele avute în vedere au un obiect diferit faţă de registrele comerciale
(de contabilitate), care privesc activitatea societăţii (registrul-jurnal, registrul-inventar şi
registrul cartea mare). Aceste din urmă registre sunt ţinute de orice comerciant, fie
comerciant individual, fie societate comercială.
Evocarea registrelor societăţii. Societatea pe acţiuni trebuie să ţină registrele
următoare:
a) registrul acţionarilor societăţii. Acest registru cuprinde o evidenţă a acţionarilor
societătii care deţin acţiuni nominative. În registru se menţionează: numele, prenumele şi
domiciliul, codul numeric personal al acţionarilor cu acţiuni nominative, respectiv
denumirea şi sediul acestora, precum şi vărsămintele făcute în contul acţiunilor180.

177
A se vedea S.D. Cărpenaru, Drept..., op. cit., p. 327-332.
178
A se vedea art. 159-161 din Legea nr. 31/1990 republicată.
179
A se vedea S.D. Cărpenaru, Drept..., op. cit., p. 333.
180
A se vedea Hotărârea Guvernului nr. 885/1995 privind unele măsuri de organizare unitară a
evidenţei acţionarilor şi societăţilor comerciale, republicată (M. Of. nr. 249/1996).

110
 Evidenţa acţiunilor emise în formă dematerializată şi tranzacţionate pe o piaţă
organizată (piaţa bursieră sau piaţa extrabursieră) va fi ţinută de un registru independent
privat al acţionarilor, în condiţiile Legii nr. 297/2004.
b) registrul şedinţelor şi deliberărilor adunărilor generale. În acest registru se
consemnează desfăşurarea şedinţelor, deliberările şi hotărârile luate de adunarea
generală a acţionarilor;
c) registrul şedinţelor şi deliberărilor consiliului de administraţie. Acest registru
cuprinde deliberările şi deciziile luate de consiliul de administraţie în şedinţele sale;
d) registrul şedinţelor şi deliberărilor comitetului de direcţie. În registru sunt
consemnate deliberările şi deciziile luate de comitetul de direcţie, ca organ specific de
gestiune;
e) registrul deliberărilor şi constatărilor cenzorilor societăţii. Acest registru este
oglinda activităţii cenzorilor societăţii. În registru se menţio-nează constatările şi
deliberările cenzorilor, în exercitarea mandatului lor;
f) registrul obligaţiunilor emise de societate. În acest registru se arată totalul
obligaţiunilor emise şi al celor rambursate. Totodată, în registru se înscriu deţinătorii de
obligaţiuni nominative, prin arătarea numelui, prenumelui şi domiciliului titularului,
respectiv denumirea şi sediul acestuia.
Evidenţa obligaţiunilor emise în formă dematerializata şi tran-zacţionate pe o piaţă
organizată va fi ţinută în condiţiile Legii nr. 297/2004.

3.9. Situaţiile financiare. Profitul şi dividendele. Fondul de rezervă181

Situaţia financiară anuală. În calitate de comerciant, societatea pe acţiuni are
obligaţia să ţină anumite registre comerciale (de contabilitate), în care să consemneze
operaţiunile patrimoniale efectuate în cursul exerciţiului financiar şi să facă recapitularea
lor periodică, prin întocmirea inventarului şi a bilanţului contabil (art. 177 din Legea nr.
31/1990 republicată).
Situaţia financiară anuală este documentul oficial de gestiune a activităţii societăţii.
Ea se întocmeşte cu respectarea dispoziţiilor Legii contabilităţii nr. 82/1991 republicată.
Situaţia financiară anuală se compune din: bilanţul consolidat, contul de profit şi
pierderi consolidat precum şi celelalte componente.
Deoarece acest aspect a fost dezvoltat în cadrul obligaţiilor profesionale ale
comercianţilor, nu mai insistăm, dar totuşi vom puncta unele aspecte importante.
Cu cel puţin o lună de zile înainte de ziua stabilită pentru şedinţa adunării generale
a acţionarilor, administratorii sunt obligaţi să prezinte cenzorilor situaţia financiară a
exerciţiului financiar precedent, cu contul de profit şi pierderi, însoţit de raportul de
gestiune şi de documentele justificative. Pe baza lor, cenzorii întocmesc propriul raport
asupra gestiunii societăţii.
Situaţia financiară anuală, raportul administratorilor şi raportul cenzorilor vor fi
depuse şi vor rămâne la sediul societăţii, şi dacă este cazul, la sediul sucursalelor, în
perioada de 15 zile care precede ziua adunării generale, pentru a fi cercetate de
acţionari. Aceştia vor putea cere, pe cheltuiala lor, copii de pe aceste documente (art.
184 din Legea nr. 31/1990 republicată).
Adunarea generală ordinară a acţionarilor este obligată să discute, să aprobe sau
să modifice bilanţul, după ascultarea raportului administratorilor şi raportului cenzorilor.
După aprobarea situaţiei financiare anuale, administratorii sunt obligaţi ca, în
termen de 15 zile de la data adunării generale, să depună o copie de pe situaţia
financiară, însoţită de contul de profit şi pierderi, la Registrul Comerţului şi la Ministerul
Finanţelor Publice. La aceste documente se anexează raportul administratorilor, raportul
cenzorilor sau al auditorilor şi procesul-verbal al adunării generale a acţionarilor (art. 180
din Legea nr. 31/1990 republicată).
În sfârşit, pentru societăţile comerciale care au o cifră anuală de afaceri de peste
100 miliarde lei, un anunţ prin care se confirmă depunerea acestor acte va fi publicat în
Monitorul Oficial.
Profitul şi dividendele. Societatea pe acţiuni, ca orice societate comercială, se
constituie în scopul de a obţine profit şi a-l împărţi între acţionari sub formă de dividende.
Ceea ce se împarte între acţionari este profitul net, adică excedentul activului faţă
de pasiv realizat de societate în cadrul exerciţiului financiar.

181
A se vedea S.D. Cărpenaru, Drept..., op. cit., p. 334-335.

111
 Pentru stabilirea profitului net trebuie deduse din profitul brut toate cheltuielile utile
ale societăţii, precum şi cota destinată fondului de rezervă182. În cheltuielile utile ale
societăţii intră şi beneficiile cuvenite fondatorilor, administratorilor personalului societăţii,
dacă au fost prevăzute prin actele constitutive ori au fost aprobate de adunarea generală
extraordinară (art. 183 alin. 4 din Legea nr. 31/1990 republicată).
Art. 67 alin. 3 din Legea nr. 31/1990 republicată prevede că nu se vor putea
distribui dividende decât din beneficiile reale. Or, beneficiile nu sunt reale decât în cazul
când capitalul social a rămas intact.
Dacă au fost înregistrate pierderi din capitalul social, sumele destinate reîntregirii
sale vor fi deduse şi ele din beneficiul brut. În acest sens, art. 69 din Legea nr. 31/1990
republicată prevede că dacă se constată o micşorare a capitalului social acesta va trebui
reîntregit sau redus, mai înainte de a putea face vreo repartizare sau distribuire de
beneficii.
Repartizarea beneficiilor şi stabilirea dividendului pentru fiecare acţiune se face de
către adunarea generală a acţionarilor (art. 111 din Legea nr. 31/1990 republicată). Tot
adunarea generală stabileşte şi condiţiile participării la beneficii a fondatorilor,
administratorilor şi personalului societăţii (art. 183 alin. 4 şi 5 din Legea nr. 31/1990
republicată).

3.10. Dizolvarea şi lichidarea societăţii pe acţiuni

Societatea pe acţiuni se dizolvă şi se lichidează potrivit regulilor generale
referitoare la dizolvarea şi lichidarea societăţilor comerciale şi regulilor speciale prevăzute
de lege pentru această formă de societate183.
Dizolvarea societăţii. Cauzele de dizolvare a societăţii pe acţiuni sunt cele
comune prevăzute de lege pentru orice societate comercială (art. 227 şi art. 237 din
Legea nr. 31/1990 republicată).
Pe lângă aceste cauze comune, Legea nr. 31/1990 consacră şi anumite cauze de
dizolvare specifice societăţii pe acţiuni.
a) Reducerea capitalului social. Art. 228 din Legea nr. 31/1990 republicată
reglementează două cazuri de dizolvare a societăţii pe actiuni pentru reducerea
capitalului social.
Societatea pe acţiuni se dizolvă în cazul pierderii unei jumătăţi din capitalul social.
Potrivit art. 158 din Legea nr. 31/1990 republicată, dacă constată pierderea unei jumătăţi
din capitalul social, administratorii sunt obligaţi să convoace adunarea generală
extraordinară pentru a hotărî reconstituirea capitalului, limitarea lui la suma rămasă sau
dizolvarea societăţii.
Societatea pe acţiuni se dizolvă în cazul reducerii capitalului social sub minimul
legal. Deci, reducerea capitalului social sub plafonul minim de 25.000 euro echivalent lei
are ca efect dizolvarea societăţii184.
Pierderea unei jumătăţi din capitalul social şi reducerea capitalului social sub
minimul legal nu duc la dizolvarea societăţii, dacă, în termen de 9 luni de la constatarea
pierderii sau a reducerii capitalului social, acesta este reîntregit sau este redus la suma
rămasă ori la minimul legal sau când societatea se transformă într-o altă formă la care
capitalul social existent este corespunzător (art. 228 alin. 3 din Legea nr. 31/1990
republicată).
b) Reducerea numărului acţionarilor sub limita prevăzută de lege. Potrivit art. 228
din Legea nr. 31/1990 republicată, societatea pe acţiuni se dizolvă în cazul reducerii
numărului acţionarilor sub minimul legal, adică sub cinci acţionari. Societatea nu se va
dizolva, dacă, în termen de 9 luni de la data constatării reducerii numărului acţionarilor
sub minimul legal, acest număr este completat.

182
A se vedea I.L. Georgescu, op. cit., vol. II, p. 688-689.
A se vedea şi A. Petrea, Precizări în legătură cu modul de determinare a profitului impozabil în
raport cu prelevările la fondul de rezervă, în Dreptul nr. 8/1993, p. 35 şi urm.
183
A se vedea S.D. Cărpenaru, Drept..., op. cit., p. 336-338; A se vedea şi Elena Cârcei,
“Dizolvarea şi lichidarea societăţilor pe acţiuni”, în Revista de drept comercial nr. 12/1996, p. 74 şi
urm.
184
Orice asociat poate cere dizolvarea societăţii, dacă asociaţii nu au decis completarea capitalului
social (C.S.J., secţ. com., dec. nr. 44/1995, în Dreptul nr. 12/95, p. 91).

112
 Lichidarea societăţii. Societatea pe acţiuni se lichidează potrivit dispoziţiilor Legii
nr. 31/1990 republicată şi prevederilor actelor constitutive, în măsura în care acestea din
urmă nu sunt incompatibile cu lichidarea societăţilor comerciale.

4. Societatea în comandită pe acţiuni

4.1. Noţiunea societăţii în comandită pe acţiuni

Societatea în comandită pe acţiuni este o societate asemănătoare societăţii în
comandită simplă, deoarece ea cuprinde două categorii de asociaţi: comanditaţii şi
comanditarii. Deosebirea esenţială dintre cele două forme ale societăţii în comandită
constă în aceea că, în cazul societăţii în comandită pe acţiuni, capitalul social este
împărţit în acţiuni, ca şi în cazul societăţii pe acţiuni.
Întrucât capitalul social al societăţii în comandită pe acţiuni are aceeaşi structură
ca acela al societăţii pe acţiuni, legea asimilează societatea în comandită pe acţiuni cu
societatea pe acţiuni. Dar, în privinţa răspunderii pentru obligaţiile sociale, societatea în
comandită pe acţiuni urmează regulile societăţii în comandită simplă; asociaţii
comanditaţi răspund nelimitat şi solidar, iar asociaţii comanditari răspund numai în limita
aportului lor.
Această formă de societate se întâlneşte rar în practică, fiind preferată societatea
pe acţiuni.
Definiţia societăţii în comandită pe acţiuni. Articolul 3 din Legea nr. 31/1990
republicată prevede că societatea în comandită pe acţiuni este acea societate ale cărei
obligaţii sociale sunt garantate cu patrimoniul social şi cu răspunderea nelimitată şi
solidară a asociaţilor comanditaţi; comanditarii sunt obligaţi numai până la concurenţa
capitalului social subscris.
Pe baza definiţiei generale a societăţii comerciale şi a dispoziţiilor legale
menţionate, societatea în comandită pe acţiuni poate fi definită ca acea societate
constituită prin asocierea mai multor persoane, care participă Ia formarea capitalului
social prin anumite contribuţii reprezentate prin acţiuni, în vederea desfăşurării unei
activităţi comerciale, pentru realizarea unor beneficii şi împărţirea lor, şi care răspund
pentru obligaţiile sociale nelimitat şi solidar, în cazul asociaţilor comanditaţi, şi numai în
limita aportului lor, în cazul asociaţilor comanditari.

4.2. Constituirea societăţii în comandită pe acţiuni

A. Noţiuni generale
Societatea în comandită pe acţiuni se constituie potrivit aceloraşi reguli ca şi
societatea pe acţiuni. La baza constituirii societăţii se află contractul de societate şi
statutul societăţii sau, după caz, înscrisul unic, denumit act constitutiv.
Modalităţile de constituire ale societăţii în comandită pe acţiuni sunt aceleaşi ca şi
în cazul societăţii pe acţiuni.
Pentru constituirea societăţii trebuie îndeplinite formalităţile prevăzute de lege.

B. Actele constitutive ale societăţii

I. Contractul de societate
Contractul de societate se încheie în formă autentică şi trebuie să cuprindă
elementele prevăzute de art. 8 din Legea nr. 31/1990 republicată. Cum aceste elemente
au fost analizate vom evoca numai acele elemente care prezintă particularităţi în cazul
acestei forme de societate.
Asociaţii. Ca în orice societate, asociaţii societăţii în comandită pe acţiuni pot fi
persoane fizice sau juridice. Potrivit legii, numărul asociaţilor nu poate fi mai mic de cinci
şi cu condiţia ca să existe asociaţi din cele două categorii de asociaţi (comanditaţi şi
comanditari).
În actul constitutiv, trebuie să se prevadă care sunt asociaţii comanditari şi asociaţii
comanditaţi, precum şi reprezentatul fiscal, dacă este cazul.
Trebuie arătat că atât comanditarii, cât şi comanditaţii au calitatea de acţionari.
Firma societăţii. În cazul societăţii în comandită pe acţiuni, firma se compune
dintr-o denumire proprie, de natură a o deosebi de firma altor societăţi şi va fi însoţită de
menţiunea scrisă în întregime „societate în comandită pe acţiuni” (art. 35 din Legea nr.
26/1990 republicată).

113
 În orice act care emană de la societate, pe lângă denumire, formă juridică, sediul şi
numărul de ordine din registrul comerţului, trebuie să se menţioneze capitalul social, din
care cel efectiv vărsat, potrivit ultimei situaţii financiare anuale aprobate.
Acţiunile. Aşa cum am arătat, atât comanditaţii, cât şi comanditarii sunt acţionari.
Având în vedere calitatea de acţionar a comanditarilor, art. 8 din Legea nr. 31/1990
republicată prevede că în contractul de societate trebuie să se arate asociaţii comanditaţi
şi asociaţii comanditari.
Administratorii societăţii. În societatea în comandită pe acţiuni pot fi
administratori numai asociaţii comanditaţi. De aceea, cu privire la administratori, art. 8 din
Legea nr. 31/1990 republicată prevede că în contractul de societate trebuie să se arate
asociaţii comanditaţi care administrează şi reprezintă societatea.

II. Statutul societăţii

Statutul societăţii în comandită pe acţiuni se încheie în formă autentică şi cuprinde
aceleaşi elemente ca şi contractul de societate al acestei forme de societate (art. 5 din
Legea nr. 31/1990 republicată). Aşa cum am arătat, statutul este un act constitutiv cu
caracter dezvoltător; el detaliază aspectele privind funcţionarea societăţii.

C. Modalităţile de constituire ale societăţii

Având în vedere formarea capitalului social, societatea în comandită pe acţiuni se
constituie prin cele două modalităţi: constituirea simultană şi constituirea continuată sau
prin subscripţie publică.
Regulile aplicabile celor două modalităţi de constituire sunt cele prevăzute de lege
pentru societatea pe acţiuni.
Constituirea simultană. Această modalitate este folosită când există cel puţin
cinci asociaţi care se angajează să subscrie şi să verse capitalul social, în condiţiile
cerute de lege.
Constituirea continuată sau prin subscripţie publică. Această modalitate este
folosită în cazul în care asociaţii fondatori nu pot satisface cerinţele legii privind formarea
capitalului social şi, în consecinţă, apelează Ia subscripţia publică.
Constituirea societăţii în comandită pe acţiuni prin subscripţie publică se realizează
în condiţiile prevăzute de lege pentru societatea pe acţiuni.

D. Formalităţile necesare constituirii societăţii

Formalităţile necesare constituirii societăţii în comandită pe acţiuni sunt: întocmirea
actelor constitutive şi înregistrarea societăţii. Aceste formalităţi sunt necesare, atât în
cazul constituirii simultane, cât şi în cazul constituirii continuate sau prin subscripţie
publică.
Societatea în comandită pe acţiuni devine persoană juridică din ziua înmatriculării
sale în registrul comerţului (art. 40 din Legea nr. 31/1990 republicată).

4.3. Funcţionarea societăţii în comandită pe acţiuni

Aşa cum am arătat, datorită asemănărilor privind structura capitalului social, legea
asimilează societatea în comandită pe acţiuni societăţii pe acţiuni în acest sens, art. 187
din Legea nr. 31/1990 republicată prevede că „societatea în comandită pe acţiuni este
reglementată de dispoziţiile referitoare la societatea pe acţiuni, cu excepţia dispoziţiilor
prezentului capitol”.
Deci emiterea acţiunilor, adunarea generală a acţionarilor, administrarea societăţii,
cenzorii societăţii, emiterea, obligaţiunilor, registrele societăţii, situaţia financiară anuală,
beneficiile şi fondul de rezervă al societăţii sunt guvernate de aceleaşi reguli, pe care
legea Ie prevede pentru societatea pe acţiuni. Cum aceste reguli au fost analizate, vom
evoca numai unele aspecte particulare privind funcţionarea societăţii în comandită pe
acţiuni. Aceste particularităţi sunt determinate, în principal, de existenţa în această
societate a celor două categorii de asociaţi (comanditaţii şi comanditarii).
Administrarea societăţii. Potrivit art. 188 din Legea nr. 31/1990 republicată,
administrarea societăţii este încredinţată unuia sau mai multor asociaţi comanditaţi. Deci,
numai asociaţii comanditaţi pot avea calitatea de administrator al societăţii. Excluderea
asociaţilor comanditari se datorează răspunderii lor limitate pentru obligaţiile sociale.

114
 Administratorii societăţii vor putea fi revocaţi de adunarea generala a acţionarilor,
printr-o hotărâre luată cu condiţiile de cvorum şi majoritate cerute pentru adunarea
generală extraordinară.
Cu respectarea aceloraşi condiţii, adunarea generală va alege altă persoană în
locul administratorului revocat, decedat sau care a încetat exercitarea mandatului său.
De remarcat, ca o particularitate, că numirea trebuie aprobată şi de ceilalţi
administratori, dacă sunt mai mulţi.
Noul administrator devine asociat comanditat (art. 189 din Legea nr. 31/1990
republicată).
Administratorul revocat rămâne răspunzător nelimitat faţă de terţi pentru obligaţiile
pe care Ie-a contractat în timpul administraţiei sale. El are însă acţiune de regres
împotriva societăţii.
Drepturile şi obligaţiile acţionarilor. Asociaţii comanditaţi şi asociaţii comanditari
au toate drepturile şi obligaţiile decurgând din calitatea lor de acţionar. În plus art. 188
alin. 2 din Legea nr. 31/1990 republicată prevede şi alte drepturi şi obligaţii specifice
societăţii în comandită; asociaţilor comanditaţi li se aplică dispoziţiile prevăzute în art. 80-
83 din lege, iar asociaţilor comanditari, cele prevăzute de art. 89 şi 90 din lege.
Asociaţii comanditaţi, care sunt administratori, nu pot lua parte ia deliberările
adunărilor generale pentru alegerea cenzorilor, chiar dacă posedă acţiuni ale societăţii
(art 190 din Legea nr. 31/1990 republicată).

4.4. Dizolvarea şi lichidarea societăţii în comandită pe acţiuni

Dizolvarea şi lichidarea societăţii în comandită pe acţiuni urmează regulile
generale prevăzute de lege pentru dizolvarea şi lichidarea oricărei societăţi comerciale,
precum şi cele stabilite pentru dizolvarea şi lichidarea societăţii pe acţiuni (art. 227, art.
228 alin. 2 şi art. 237 din Legea nr. 31/1990 republicată).
Societatea în comandită pe acţiuni se dizolvă dacă singurul asociat comanditat sau
comanditar este supus procedurii falimentului, devine incapabil, este exclus ori se retrage
sau decedează. Acest efect nu se produce când actul constitutiv prevede clauza de
continuare cu moştenitorii sau când asociatul rămas hotărăşte continuarea existenţei
societăţii sub forma societăţii cu răspundere limitată cu asociat unic (art. 229 alin. 3
din Legea nr. 31/1990 republicată).
5. Societatea cu răspundere limitată
5.1. Noţiunea societăţii cu răspundere limitată
Societatea cu răspundere limitată este forma de societate comercială apărută mai
târziu în activitatea comercială. Prima oară a fost reglementată în 1892 în Germania, fiind
preluată în 1925 în Franţa, iar în România şi-a găsit consacrarea abia prin Legea nr.
31/1990 privind societăţile comerciale185.
Această formă de societate s-a ivit din nevoia de a satisface anumite cerinţe ale
activităţii comerciale. Într-adevăr, societăţile de persoane (în special societatea în nume
colectiv) asigurau condiţiile pentru folosirea capitalurilor mici, iar societăţile de capitaluri
(mai cu seamă societatea pe acţiuni) erau adecvate utilizării capitalurilor mari, destinate
unor afaceri de mare anvergură. Era nevoie de o formă de societate care să fie adaptată
exigenţelor fructificării capitalurilor mijlocii. Acest lucru s-a realizat prin forjarea societăţii
cu răspundere limitată, ca formă mixtă, care împrumută anumite caractere atât de la
societăţile de persoane, cât şi de la societăţile de capitaluri.
Ca şi în cazul societăţii în nume colectiv, societatea cu răspundere limitată se
bazează pe încrederea asociaţilor. Datorită acestui fapt, numărul asociaţilor este limitat,
iar părţile sociale nu sunt liber cesibile.
Întocmai ca şi în cazul societăţii pe acţiuni, în societatea cu răspundere limitată,
asociaţii răspund pentru obligaţiile sociale în limita aporturilor lor.
Datorită avantajelor pe care le oferă, societatea cu răspundere limitată are o mare
răspândire în activitatea comercială.
Definiţia societăţii cu răspundere limitată. Art. 3 din Legea nr. 31/1990
republicată prevede că societatea cu răspundere limitată este acea societate ale cărei

185
A se vedea S.D. Cărpenaru, Drept..., op. cit., p. 342-348. Asupra societăţii cu răspundere
limitată în dreptul comparat, a se vedea I.L. Georgescu, Societăţile cu răspundere limitată,
Bucureşti, 1927. A se vedea şi Cornelia Lefter, Societatea cu răspundere limitată în dreptul
comparat, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1993.

115
obligaţii sociale sunt garantate cu patrimoniul social, iar asociaţii sunt obligaţi numai în
limita capitalului social subscris.
Având în vedere definiţia generală a societăţii comerciale şi dispoziţiile legale
menţionate, societatea cu răspundere limitată poate fi definită ca o societate constituită,
pe baza deplinei încrederi, de două sau mai multe persoane, care pun în comun anumite
bunuri, pentru a desfăşura o activitate comercială, în vederea împărţirii beneficiilor şi care
răspund pentru obligaţiile sociale în limita aporturilor lor.
Societatea cu răspundere limitată cu asociat unic. Distinct de societatea cu
răspundere limitată de tip clasic, constituită din doi sau mai mulţi asociaţi, Legea nr.
31/1990 republicată reglementează şi societatea cu răspundere limitată cu asociat
unic186.
Potrivit art. 14 din lege, societatea cu răspundere limitată se poate constitui prin
aportul unui singur asociat, care va fi deţinătorul tuturor părţilor sociale187.
O persoană fizică sau o persoană juridică nu poate fi însă asociat unic decât într-o
singură societate cu răspundere limitată.
Societatea cu răspundere limitată nu poate avea ca asociat unic o altă societate cu
răspundere limitată alcătuită dintr-o singură persoană.
În cazul încălcării acestor interdicţii, statul, prin Ministerul Finanţelor orice persoană
interesată va cere dizolvarea pe cale judecătorească a unei societăţi astfel constituită.
Societatea cu răspundere limitată cu asociat unic, ca orice societate comercială
dobândeşte calitatea de comerciant prin constituirea sa, în condiţiile legii. Obligaţiile
sociale sunt garantate cu patrimoniul social, iar asociatul unic răspunde numai în limita
aportului său.
Comerciantul persoană fizică dobândeşte calitatea de comerciant în condiţiile art. 7
C. com., şi răspunde nelimitat pentru obligaţiile asumate (art. 1718 C. civ.)

5.2. Constituirea societăţii cu răspundere limitată

A. Noţiuni generale
Societatea cu răspundere limitată se constituie potrivit dispoziţiilor art. 7, 11, 35-41
din Legea nr. 31/1990 republicată.
La baza constituirii societaţii se află actul constitutiv al societaţii.
Pentru constituirea societăţii cu răspundere limitată trebuie îndeplinite formalităţile
cerute de lege.

B. Actele constitutive ale societăţii

Potrivit art. 5 din Legea nr. 31/1990 republicată, societatea cu răspundere limitată
se constituie prin contract de societate şi statut, care se încheie în formă autentică acolo
unde legea prevede în mod expres. În celelalte cazuri se încheie sub forma unui înscris
sub semnătura privată.
În cazul societăţii cu răspundere limitată cu asociat unic se întocmeşte numai
statutul (art. 5 alin. 2 din Legea nr. 31/1990 republicată).
Cu privire la actele constitutive, vom înfăţişa unele aspecte ale societăţii cu
răspundere limitată.
Contractul de societate
Contractul de societate privind constituirea societăţii cu răspun-dere limitată
trebuie să cuprindă menţiunile cerute de art. 7 din Legea nr. 31/1990 republicată.
Întrucât cuprinsul contractului de societate reglementat de art. 7 din lege a fost
analizat, ne vom opri la unele elemente care privesc această formă de societate.
Asociaţii. La constituirea societăţii cu răspundere limitată pot participa persoane
fizice şi persoane juridice.
Numărul asociaţilor este lăsat la aprecierea persoanelor interesate să constituie
societatea. Fiind vorba de încheierea unui contract, se înţelege că trebuie să existe cel
puţin doi asociaţi.

186
Denumirea acestei societăţi cuprinde o contradicţie în termeni: societate înseamnă asociere,
unire, ceea ce reclamă existenţa a cel puţin două persoane. În dreptul francez, contradicţia se evită
prin folosirea denumirii de “întreprindere unipersonală cu răspundere limitată”.
187
Asupra naturii juridice a acestei societăţi a se vedea R. Economu, Societatea cu răspundere
limitată cu un singur asociat, în Revista de Drept comercial nr. 5/1994, p. 57-59.

116
 Pentru a asigura caracterul intuitu personae al societăţii, legea limitează numărul
asociaţilor la cel mult 50 de asociaţi (art. 12 din Legea nr. 31/1990 republicată).
Firma societăţii. Firma unei societăţi cu răspundere limitată se compune dintr-o
denumire proprie, la care se poate adăuga numele unuia sau al mai multor asociaţi şi
va fi însoţită de menţiunea scrisă în întregime “societatea cu răspundere limitată” sau
“S.R.L.” (art. 36 din Legea nr. 26/1990 republicată).

Capitalul social. Potrivit art. 7 din Legea nr. 31/1990 republicată, contractul de
societate trebuie să prevadă capitalul social subscris şi vărsat.
Cu privire la capitalul social, legea prevede că acesta nu poate fi mai mic de
2.000.000 lei. Se înţelege că asociaţii vor fixa suma care reprezintă capitalul social, în
funcţie de nevoile societăţii, cu respectarea plafonului minim stabilit de lege.
În privinţa vărsării capitalului social, în doctrina şi în practica judiciară a existat o
controversă, care nu a fost înlăturată în actuala reglementare legală.
Din chiar dispoziţiile Legii nr. 31/1990 republicată rezultă că asociaţii se pot
înţelege, în sensul vărsării unei părţi din capitalul social la constituirea societăţii, iar restul
să fie vărsat ulterior, la termenele convenite. Într-adevăr, art. 7 din lege cere ca în
contract să se arate “capitalul social subscris şi cel vărsat”, precum şi “data la care se va
vărsa întregul capital social subscris”.
Potrivit unui punct de vedere, întregul capital social subscris trebuie vărsat la
constituirea societăţii. Temeiul soluţiei l-ar constitui dispoziţiile art. 275 pct. 3 din Legea
nr. 31/1990 republicată, care sancţionează pe administratorii societăţii cu răspundere
limitată în cazul când au început operaţiuni în numele societăţii, “înainte de a se fi
efectuat vărsământul integral al capitalului social”. Deci, întrucât nu pot fi începute
operaţiuni ale societăţii înainte de vărsarea integrală a capitalului social, înseamnă că
întregul capital social trebuie vărsat la constituirea societăţii.
Aporturile asociaţilor. În contractul de societate trebuie să se prevadă aportul
fiecărui asociat, în numerar sau alte bunuri (art. 7 din Legea nr. 31/1990 republicată).
Pentru protejarea intereselor societăţii şi ale terţilor, legea prevede că prestaţiile în
muncă şi creanţele nu pot constitui aport în societate.
În prezent, legea nu mai impune un plafon pentru aporturi; asociaţii sunt liberi să
stabilească cât din capitalul social va fi reprezentat de aporturi în natură şi cât în aporturi
în numerar.
În privinţa bunurilor care constituie aport în natură, în contractul de societate
trebuie să se arate valoarea lor, precum şi modul de evaluare.
Părţile sociale. Capitalul social se divide în fracţiuni denumite părţi sociale. Ele au
o valoare nominală egală, care nu poate fi mai mică de 100.000 lei
Potrivit legii, părţile sociale nu pot fi reprezentate prin titluri negociabile (art. 11 alin.
2 din Legea nr. 31/1990 republicată). Emiterea de titluri negociabile reprezentând părţi
sociale are drept consecinţă sancţionarea penală a administratorului societăţii.
În contractul de societate trebuie să se arate numărul părţilor sociale şi
repartizarea lor între asociaţi.
Statutul societăţii
Statutul societăţii cu răspundere limitată se încheie în aceiaşi formă ca şi contractul
de societate. El cuprinde aceleaşi elemente ca şi contractul de societate, cu deosebirea
că statutul dezvoltă elementele care privesc organizarea şi funcţionarea societăţii.
Statutul este menit să întregească contractul de societate, pentru a asigura cadrul juridic
al funcţionării societăţii.
În cazul societăţii cu răspundere limitată cu asociat unic, statutul este singurul act
constitutiv al societăţii (art. 5 alin. 2 din Legea nr. 31/1990 republicată). Statutul trebuie
întocmit în formă autentică, iar cuprinsul său nu poate fi decât cel prevăzut de art. 7 din
lege, cu adaptările impuse de existenţa unui asociat unic.
Formalităţile necesare constituirii societăţii
Formalităţile necesare constituirii societaţii cu răspundere limitată sunt cele
prevăzute de Legea nr. 31/1990 republicată şi anume: întocmirea actelor constitutive şi
înmatricularea societăţii cu răspundere limitată cu asociat unic.
În toate cazurile, societatea cu răspundere limitată devine persoană juridică din
ziua înmatriculării sale în registrul comerţului.

117
 5.3. Funcţionarea societăţii cu răspundere limitată

A. Adunarea asociaţilor
Rolul asociaţilor. Adunarea asociăţilor este organul de deliberare şi decizie al
societăţii cu răspundere limitată. Ea exprimă voinţa socială şi, în consecinţă, decide în
toate problemele esenţiale ale activităţii societăţii.
Fiind organ de deliberare şi decizie, adunarea asociaţilor hotărăşte, în condiţii de
cvorum, precum şi cu privire la unele probleme deosebite, cum sunt cele legate de
modificarea actului constitutiv188.
Convocarea adunării asociaţilor. Adunarea asociaţilor se convoacă la sediul
societăţii, cel puţin o dată pe an sau de câte ori este necesar.
În mod obişnuit, convocarea adunării asociaţilor se face de către administratorii
societăţii. Pentru administratori, convocarea adunării asociaţilor constituie o obligaţie.
Potrivit legii, convocarea adunării asociaţilor se poate face şi de către un asociat
sau un număr de asociai care reprezintă cel puţin o pătrime din capitalul social, cu
precizarea scopului convocării (art.195 alin. 2 din Legea nr. 31/1990 republicată).
În sfârşit cenzorii societăţii sunt obligaţi să convoace adunarea asociaţilor, când
aceasta nu a fost convocată de administratori (art.199 din Legea nr. 31/1990 republicată).
Convocarea adunării asociaţilor se face în forma stabilită prin actul constitutiv al
societăţii. În lipsa unei prevederi speciale, convocarea se face prin scrisoare
recomandată.
În toate cazurile, convocarea trebuie făcută cu cel puţin 10 zile înainte de ziua
fixată pentru ţinerea adunării şi cu precizarea ordinii de zi.
Adunarea asociaţilor are, potrivit art.194 din Legea nr. 31/1990 republicată, ca
principale atribuţii:
a) aprobă situaţia financiară anuală şi stabileşte repartizarea profitului net;
b) desemnează pe administratorii şi cenzorii societăţii; îi revocă pe aceştia şi le dă
descărcarea pentru activitatera lor;
c) decide urmărirea administratorilor şi cenzorilor pentru prejudiciile cauzate
societăţii. Într-un atare caz, desemnează şi persoana însărcinată să exercite acţiunea în
răspundere;
d) modifică, în condiţiile legii, actul constitutiv.
În cazul societăţii cu răspundere limitată cu asociat unic, atribuţiile menţionate
aparţin asociatului în cauză (art. 13 din Legea nr. 31/1990 republicată).
Condiţiile cerute pentru deliberare şi decizie. Potrivit legii, hotărârea asociaţilor
se iau în adunarea generală (art. 191 din Legea nr. 31/1990 republicată). Aceasta
înseamnă că asociaţii trebuie să participe la adunarea generală şi să ia parte la
deliberare şi decizie. Legea prevede însă că prin actul constitutiv, se va putea stabili ca
votarea să se facă şi prin corespondenţă.
Asociaţii exercită dreptul de vot în adunarea asociaţilor proporţional cu participarea
la capitalul social: fiecare parte socială dă dreptul la un vot (art. 193 din Legea nr.
31/1990 republicată).
Art. 192 din Legea nr. 31/1990 republicată prevede că hotărârile adunării generale
se iau prin votul reprezentând majoritatea absolută a asociaţilor şi a părţilor sociale în
afară de cazul când în actul constitutiv se prevede altfel.
Cum se poate observa, în cazul societăţii cu răspundere limitată, pentru luarea
hotărârilor, legea cere o dublă majoritate: o majoritate în numărul asociaţilor şi o
majoritate în numărul părţilor sociale (în capital). Această cerinţă este determinată de
specificul societăţii care îmbină trăsături ale societăţilor de persoane şi ale societăţilor de
capitaluri.
Dacă adunarea legal constituită nu poate lua o hotărâre valabilă, din cauza
neîntrunirii dublei majorităţi cerute de lege, se va convoca o nouă adunare a asociaţilor.
De astă dată, adunarea va decide asupra ordinii de zi oricare ar fi numărul de asociaţi şi

188
În privinţa societăţii cu răspundere limitată, legea nu face distincţie între adunarea generală
ordinară şi adunarea generală extraordinară, ca în cazul societăţii pe acţiuni (art. 110 din Legea
nr. 31/1990 republicată).

118
partea din capital reprezentată de asociaţii prezenţi. Deci, la a doua convocare, hotărârile
se iau cu votul majorităţii asociaţilor prezenţi în adunare189.
Trebuie arătat că, pentru anumite probleme care privesc existenţa societătii, legea
impune condiţii deosebit de stricte pentru luarea deciziilor. Art. 192 alin. 2 din Legea nr.
31/1990 republicată prevede că pentru hotărârile având ca obiect modificarea actului
constitutiv este necesar votul tuturor asociaţilor, afară de cazul când legea sau actul
constitutiv prevede altfel. Soluţia este impusă de caracterul intuitu personae al societăţii
cu răspundere limitată.
Cu privire la exercitarea dreptului de vot în adunare, legea stabileşte anumite
interdicţii în cazul unui conflict de interese între asociat şi societate. Un asociat nu poate
exercita dreptul său de vot în deliberările adunărilor asociaţilor referitoare la aporturile
sale în natură sau la actele juridice încheiate între ele şi societate (art. 193 alin. 2 din
Legea nr. 31/1990 republicată). În cazul încălcării interdicţiei, asociatul răspunde pentru
prejudiciile cauzate societăţii, dacă, fără votul său, nu s-ar fi obţinut majoritatea cerută de
lege (art. 79 şi art.197 alin. 3 din Legea nr. 31/1990 republicată)
Hotărârile adunării asociaţilor. Potrivit legii, hotărârile luate de adunarea
asociaţilor cu respectarea actului constitutiv şi a dispoziţiilor legale sunt obligatorii pentru
toţi asociaţii, inclusiv pentru cei care nu au luat parte la adunare sau au votat contra.
Trebuie arătat că legea nu cere aducerea la cunoştinţă terţilor a hotărârilor
adunării asociaţilor, aşa cum prevede pentru hotărârile adunării generale a acţionarilor.
Cu toate acestea, considerăm că aceste hotărâri trebuie înregistrate la registrul
comerţului, dacă ele se referă la acte sau fapte a căror înregistrare este prevăzută de
lege (art. 21 din Legea nr. 26/1990 republicată).

B. Administratorii societăţii
Desemnarea administratorilor. Potrivit legii, societatea cu răspundere limitată
este administrată de unul sau mai mulţi administratori (art.197 din Legea nr. 31/1990
republicată)190.
Administratorii pot fi asociaţi sau neasociaţi şi sunt desemnaţi prin actul constitutiv
sau de adunarea asociaţilor.

C. Controlul gestiunii societăţii

În societatea cu răspundere limitată, controlul asupra gestiunii societaţii se
realizează în mod diferit.
În anumite cazuri, controlul gestiunii se efectuează prin cenzorii societăţii, ca şi în
cazul societăţii pe acţiuni.
În alte cazuri, controlul gestiunii este asigurat de către asociaţi, ca şi în cazul
societăţii în nume colectiv.
Cenzorii societăţii. Potrivit art. 199 din Legea nr. 31/1990 republicată, actul
constitutiv al societăţii cu răspundere limitată poate prevedea alegerea unuia sau mai
multor cenzori de către adunarea asociaţilor. Această facultate a asociaţilor privind
alegerea cenzorilor cunoaşte o limitare. Art. 199 alin. 3 din lege dispune că dacă numărul
asociaţilor trece de 15, numirea cenzorilor este obligatorie.
Deci, cenzorii, ca organ de control al gestiunii, pot exista în orice societate cu
răspundere limitată, cu deosebirea că, în societăţile mici, cu cel mai mult 15 asociaţi,
alegerea cenzorilor este facultativă, pe când în societăţile mai mari, cu peste 15 asociaţi,
alegerea cenzorilor este obligatorie.
Cât priveşte statutul cenzorilor, art. 199 alin. 4 din Legea nr. 31/1990 republicată
statuează că dispoziţiile prevăzute pentru cenzorii societăţii pe acţiuni se aplică şi
cenzorilor din societăţile cu răspundere limitată.

D. Situaţia financiară anuală, beneficiile şi dividendele. Fondul de rezervă.

Situaţia financiară anuală. Societatea cu răspundere limitată trebuie ca, la
sfârşitul exerciţiului financiar, să întocmească situaţia financiară anuală, în condiţiile
prevăzute de Legea nr. 82/1991 republicată asupra contabilităţii (art. 201 din Legea nr.
31/1990 republicată).

189
Cu privire la dispoziţiile art. 192 din Legea nr. 31/1990 republicată a se vedea D. Ciobanu,
Observaţii în legătură cu câteva prevederi inconsistente sau neclare ale Legii nr. 31/1990, în
Dreptul nr. 10-11/1994, p. 28-29.
190
A se vedea S.D. Cărpenaru, Drept..., op. cit., p. 349-352.

119
 Situaţiile financiare vor fi întocmite după normele prevăzute pentru societatea pe
acţiuni. După aprobarea de către adunarea generală a asociaţilor, ele vor fi depuse de
administratori la direcţiile generale ale finanţelor publice competente, în termenele
prevăzute de lege. Un exemplar al situaţiei financiare anuale va fi depus la oficiul
registrului comerţului. Acesta va face anunţul prevăzut la art. 185 alin. 2.
Beneficiile şi dividendele. Scopul societăţii este acela de a obţine beneficii.
Potrivit legii, aceste beneficii sunt destinate împărţirii între asociaţi sub formă de
dividende, precum şi constituirii fondului de rezervă al societăţii.
Asociaţii au dreptul la dividende potrivit actului constitutiv, iar în lipsa unei stipulaţii,
proporţional cu cota de participare la capitalul social vărsat (art. 67 alin. 2 din Legea nr.
31/1990 republicată).
Repartizarea beneficiului net se face de către adunarea asociaţilor, care fixează
dividendul.
Plata dividendelor este condiţionată de existenţa unor beneficii reale, constatate
prin situaţia financiară anuală.
După stabilirea dividendului, fiecare asociat devine titularul unui drept de creanţă
faţă de societatea, care poate fi valorificat în condiţiile legii.

E. Transmiterea părţilor sociale

Noţiunea transmiterii părţilor sociale. Aşa cum am arătat, în schimbul aporturilor
lor, asociaţii societăţii cu răspundere limitată primesc părţi sociale. Aceste părţi sociale
conferă calitatea de asociat, cu toate drepturile şi obligaţiile aferente191.
Cu toate că nu sunt reprezentate prin titluri negociabile, părţile sociale
încorporează anumite valori şi deci ele pot fi transmise, în condiţiile legii. Transmiterea
părţilor sociale implică şi transmiterea calităţii de asociat în societatea cu răspundere
limitată.
Legea nr. 31/1990 republicată reglementează transmiterea părţilor sociale între
asociaţi, către persoane din afara societăţii şi prin succesiune.
Întrucât legea reglementează “transmiterea părţilor sociale”, înseamnă că ea
admite transmiterea prin acte între vii sau mortis causa, cu titlu oneros sau cu titlu gratuit.
Cel mai adesea, transmiterea părţilor sociale se face prin act juridic cu titlu oneros
şi îmbracă forma cesiunii.
Prin transmiterea părţilor sociale şi, implicit, a calitaţii de asociat pot fi aduse
atingeri caracterului intuitu personae al societăţii cu răspundere limitată. De aceea,
transmiterea părţilor sociale poate avea loc numai cu respectarea dispoziţiilor legii.

F. Retragerea asociatului din societate

Retragerea asociatului din societatea cu răspundere limitată este reglementată de
dispoziţiile art. 226 din Legea nr. 31/1990 republicată, care privesc retragerea asociatului
din societatea în nume colectiv, în comandită simplă sau din societatea cu răspundere
limitată.
Cum aceste dispoziţii au fost analizate cu privire la societatea în nume colectiv nu
este cazul să revenim asupra lor.
În privinţa societăţii ca răspundere limitată, Legea nr. 31/1990 republicată
reglementează un caz special de retragere a asociatului din societate. Art. 194 alin. 2 din
lege cu modificările aduse actului constitutiv, dar numai dacă acest drept a fost prevăzut
în actul constitutiv.
Retragerea din societate în acest caz produce efecte asemănătoare excluderii
asociatului din societate (art. 224 şi art. 225 din Legea nr. 31/1990 republicată).
Astfel, asociatul retras are dreptul la beneficii şi suportă pierderile până în ziua
retragerii sale. El nu poate cere lichidarea lor până ce acestea nu sunt repartizate potrivit
actului constitutiv.
Apoi asociatul are dreptul la o sumă de bani care să reprezinte valoarea cuvenită
asociatului din patrimoniul social (art. 224 din Legea nr. 31/1990 republicată).

G. Excluderea asociatului din societate

Excluderea unui asociat din societatea cu răspundere limitată se realizează în
aceleaşi condiţii ca şi excluderea asociatului din societatea în nume colectiv şi

191
A se vedea S.D. Cărpenaru, Drept..., op. cit., p. 353-358.

120
societatea în comandită simplă (art. 222 din Legea nr. 31/1990 republicată). Întrucât
aceste condiţii au fost analizate cu privire la societatea în nume colectiv nu vom mai
reveni asupra lor.

H. Modificările numărului asociaţilor în societatea cu răs-pundere limitată

În cursul existenţei societăţii cu răspundere limitată, anumite interese pot impune
necesitatea modificării numărului asociaţilor societăţii. O atare modificare produce o
“transformare” a societăţii cu răspundere limitată; dintr-o societate cu mai mulţi asociaţi ia
fiinţă o societate cu răspundere limitată cu asociat unic sau, invers, o societate cu
răspundere limitată cu asociat unic poate deveni o societate cu răspundere limitată cu
mai mulţi asociaţi.
Condiţiile în care se realizează modificarea numărului asociaţilor în societatea cu
răspundere limitată sunt diferite.
Transformarea societăţii cu răspundere limitată cu mai mulţi asociaţi în
societate cu răspundere limitată cu asociat unic. O societate cu răspundere limitată
cu mai mulţi sociaţi se poate transforma în societate cu răspundere limitată cu asociat
unic în condiţiile art. 204 din Legea nr. 31/1990 republicată.
Hotărârea asociaţilor de transformare a societăţii în societate cu răspundere
limitată cu asociat unic trebuie însoţită de retragerea celorlalţi asociaţi ori de cesiunea
părţilor sociale ale acestor asociaţi către asociatul care continuă activitatea.
În cazul unei societăţi cu răspundere limitată cu doi asociaţi, în caz de dezacord
între asociaţi, societatea se va putea transforma în societate cu răspundere limitată cu
asociat unic în condiţiile art. 229 din Legea nr. 31/1990 republicată.
Transformarea societăţii cu răspundere limitată cu asociat unic în societatea
cu răspundere limitată cu mai mulţi asociaţi. O societate cu asociat unic, constituită în
condiţiile art. 13 din Legea nr. 31/1990 republicată, poate deveni o societate cu
răspundere limitată cu mai mulţi asociaţi. Această transformare se realizează prin
transmiterea de către asociatul unic a unui număr de părţi sociale către alte persoane,
care devin asociaţi, sau prin cooptarea de noi asociaţi, care atrag mărirea capitalului
social.
Pentru transformarea societăţii, asociaţii vor încheia actul constitutiv, în forma
cerută de lege.
Hotărârea de transformare a societăţii se va înregistra în registrul comerţului şi se
va publica în Monitorul Oficial.

I. Dizolvarea şi lichidarea societăţii cu răspundere limitată

Societatea cu răspundere limitată se dizolvă şi se lichidează potrivit regulilor
generale referitoare la dizolvarea şi lichidarea societăţilor comerciale şi regulilor speciale
prevăzute de lege pentru această formă de societate.
Dizolvarea societăţii. Cauzele de dizolvare a societăţii cu răspundere limitată sunt
cele prevăzute de art. 227 şi art. 237 din Legea nr. 31/1990 republicată, care sunt cauze
generale şi deci aplicabile şi societăţii cu răspundere limitată.
Art. 228 alin. 2 din Legea nr. 31/1990 republicată prevede ca societatea cu
răspundere limitată se dizolvă în cazul reducerii capitalului social sub minimul legal.
Societatea nu va fi dizolvată dacă, în termen de 9 luni de la data constatării reducerii
capitalului social, acesta este reîntregit sau când societatea se transformă într-o altă
formă la care capitalul social existent este corespunzător.
Art. 229 din Legea nr. 31/1990 republicată dispune că societatea cu răspundere
limitată se dizolvă dacă datorită falimentului, incapacităţii, excluderii, retragerii sau
decesului unuia dintre asociăţi, numărul asociaţilor s-a redus la unul singur.
Societatea nu se dizolvă în cazul când în actul constitutiv se prevede clauza de
continuare cu moştenitorii sau când asociatul rămas hotărăşte continuarea existenţei
societăţii sub forma societăţii cu răspundere limitată cu asociat unic.
Cu privire la societatea cu răspundere limitată cu asociat unic, legea
reglementează un caz special de dizolvare. Această societate se dizolvă dacă au fost
încălcate condiţiile prevăzute de art. 14 alin. 1 şi 2 din Legea nr. 31/1990 republicată.
Dizolvarea trebuie cerută de Ministerul Finanţelor, în numele statului. Ea se poate cere şi
de orice persoană interesată.

121
 Lichidarea societăţii. Societatea cu răspundere limitată se lichidează potrivit
dispoziţiilor Legii nr. 31/1990 republicată şi prevederilor actului constitutiv, în măsura în
care acestea din urmă nu sunt incompatibile cu lichidarea societăţilor comerciale.
Cât priveşte societatea cu răspundere limitată cu asociat unic, dizolvarea nu duce
la lichidarea patrimoniului societăţii. Potrivit art. 236 din Legea nr. 31/1990 republicată,
dizolvarea acestei societăţi atrage transmiterea universală a patrimoniului societăţii către
asociatul unic, fără lichidare.
Transmiterea patrimoniului are loc şi societatea îşi lichidează existenţa la date
diferite.
Dacă nu s-a făcut opoziţie la dizolvarea societăţii, se are în vedere data expirării
termenului de introducere a opoziţiei (30 de zile de la publicarea în Monitorul Oficial).
Dacă s-a făcut opoziţie la dizolvarea societăţii se ia în considerare data la care a
devenit irevocabilă hotărârea de respingere a opoziţiei sau, după caz, hotărârea prin care
se constată că societatea sau asociatul unic a plătit datoriile ori a oferit garanţii acceptate
de creditori sau a convenit cu aceştia o înţelegere pentru plata datoriilor.

122
 TESTE DE AUTOEVALUARE

1. Societatea comercială se constituie în baza unui contract:

a. de mandat;
b. de societate;
c. de comision;
d. de depozit.

2. Activitatea economică a societăţii comerciale constă în:

a. săvârşirea de fapte juridice;
b. încheiere de contracte;
c. săvârşirea de fapte de comerţ;
d. activitate de consultanţă.

3. Unul dintre elementele triplei înţelegeri ale asociaţilor este:

a. colaborarea paşnică;
b. libera iniţiativă;
c. realizarea împreună a unei activităţi economice;
d. libertatea de opinie.

4. Aportul poate fi în:

a. creanţe;
b. cunoştinţe;
c. abilităţi;
d. posibilităţi.

5. Capitalul social este:

a. variabil;
b. fix;
c. relativ;
d. încorporat

6. Capitalul social pentru SA şi SCA trebuie să fie de minim:

a. 25.000.000 lei;
b. 2.000.000 lei;
c. 175.000.000 lei;
d. 25.000 euro în echivalent lei.

7. Capitalul vărsat trebuie să fie de minim:

a. 30 la sută din cel subscris;
b. 20 la sută din cel subscris;
c. 40 la sută din cel subscris;
d. 50 la sută din cel subscris.

8. Patrimoniul social se împarte în:

a. bunuri mobile şi imobile;
b. corporal şi incorporal;
c. activ şi pasiv;
d. datorii şi creanţe.
9. Beneficiile, pentru a putea fi împărţite, trebuie să fie:
a. utile;
b. posibile;
c. realizabile;
d. valorificabile.

10. Sunt interzise clauzele;

a. leondre;
b. leonice;
c. leconice;

123
d. leonine.

11. Societăţile comerciale sunt:

a. mari şi mici;
b. de persoane şi de capitaluri;
c. totale şi parţiale;
d. simple şi asociate.

12. Titlurile de valoare emise de societăţile comerciale sunt:

a. acţiuni;
b. cecuri;
c. bilete la ordin;
d. cambii.

13. S.A., S.C.A. şi S.R.L. se constituie prin:

a. contract de societate;
b. statut;
c. contract de comodat;
d. actul constitutiv.

14. S.R.L. se poate constitui prin manifestarea de voinţă a cel puţin:

a. 5 persoane;
b. 1 persoană;
c. 2 persoane;
d. 3 persoane.

15. Contractul de societate trebuie să cuprindă clauze cu privire la:

a. denumirea societăţii;
b. obiectul societăţii;
c. capitalul social;
d. toate răspunsurile sunt corecte.

16. Competenţa înmatriculării societăţii comerciale aparţine:

a. Tribunalului;
b. Judecătoriei;
c. Oficiului Registrului Comerţului teritorial;
d. Camerei de Comerţ şi Industrie.

17. Judecătorul delegat trebuie să pronunţe încheierea de înmatri-

culare în termen de:
a. 5 zile de la data îndeplinirii cerinţelor legale privind înmatricularea
societăţii;
b. 10 zile de la data îndeplinirii cerinţelor legale privind înmatricularea
societăţii;
c. 15 zile de la data îndeplinirii cerinţelor legale privind înmatricularea
societăţii;
d. 30 zile de la data îndeplinirii cerinţelor legale privind înmatricularea
societăţii.

18. Încheierea judecătorului delegat poate fi atacată cu:

a. apel;
b. recurs;
c. acţiuni în anulare;
d. contestaţie.

19. Calea de atac se depune la:

a. Tribunal;
b. ORC;

124
c. Curtea de Apel;
d. I.C.C.J.

20. Emblema societăţii are un caracter:

a. flementar;
b. obligatoriu;
c. facultativ;
d. general.

125
 CAPITOLUL V
GRUPURILE DE INTERES ECONOMIC

5.1. CONSIDERAŢII INTRODUCTIVE

Prin Legea nr. 161/2003 au fost reglementate două entităţi noi care pot desfăşura
o activitate comercială: grupurile de interes economic şi grupurile europene de interes
economic192.
Reglementarea acestor entităţi răspunde necesităţii armonizării legislaţiei privind
activitatea comercială din ţara noastră cu cea din ţările Uniunii Europene.

5.2. GRUPUL DE INTERES ECONOMIC (GIE)193

1. Noţiunea şi caracteristicile grupului de interes economic

Grupul de interes economic este o creaţie a dreptului francez, născută din nevoia
de a face faţă concurenţei internaţionale.194 Această entitate originală a fost concepută ca
o structură juridică situată între societatea comercială şi asociaţie, în care dominantă în
organizarea şi funcţionarea ei este voinţa membrilor care o constituie.195
Pe planul principiilor, grupul de interes economic reprezintă o întoarcere la
libertatea contractuală, cu înlăturarea sistemului rigid al societăţilor comerciale, permiţând
un grad înalt de adaptare Ia nevoile membrilor grupului.
Grupul de interes economic este o structură care, respectând independenţa
membrilor, permite realizarea unor acţiuni comune mai eficiente decât simplele colaborări
contractuale, graţie personalităţii juridice a grupului.
Considerând că grupul de interes economic este util pentru desfăşurarea activităţii
comerciale din ţara noastră, legiuitorul român a reglementat regimul său juridic, prin
Legea nr. 161/2003.
Cu privire la această reglementare, trebuie observat că ea se îndepărtează, într-o
anumită măsură, de concepţia care a prezidat reglementarea dreptului francez. Ea este
excesivă (114 articole) şi, în mare parte, copiază reglementarea rigidă a societăţilor
comerciale din Legea nr. 31/1990. Acest fapt nu poate să nu influenţeze asupra utilităţii
acestei entităţi în activitatea comercială.
Definiţia grupului de interes economic. Grupul de interes economic (GIE)
reprezintă o asociere între două sau mai multe persoane fizice sau juridice, constituită pe o
perioadă determinată, în scopul înlesnirii sau al dezvoltării activităţii economice a membrilor
săi, precum şi al îmbunătăţirii rezultatelor activităţii respective (art. 138 din lege).
Caracteristicile grupului de interes economic. Grupul de interes economic are
anumite trăsături caracteristice.
a) Grupul de interes economic este o asociere bazată pe un contract. Grupul
cuprinde două sau mai multe persoane fizice sau juridice, comercianţi sau necomercianţi,
fără a putea depăşi 20 de persoane. Asocierea acestor persoane are la bază un contract
care reprezintă actul constitutiv al grupului196.
b) Grupul de interes economic este persoană juridică. Graţie personalităţii
juridice, grupul de interes economic este un subiect de drept şi, în această calitate,
participă în nume propriu la raporturile juridice.
c) Grupul de interes economic urmăreşte un scop patrimonial. Potrivit legii,
grupul se constituie în scopul înlesnirii sau dezvoltării activităţii economice a membrilor
săi, precum şi al îmbunătăţirii rezultatelor activităţii respective. În concepţia legii,
activitatea grupului trebuie să se raporteze la activitatea economică a membrilor săi şi să
aibă doar un caracter accesoriu faţă de activitatea membrilor. O atare activitate poate fi,

192
A se vedea Titlul V, art. 118-238 din Legea nr. 161/2003. Pentru o prezentare a reglementării
legale, a se vedea Mihaela Buzilă, Oana Ciurea, Grupurile de interes economic în legislaţia
română. Aspecte generale, în Revista de drept comercial nr. 7-8/2003, p. 254 şi urm.
193
A se vedea S.D. Cărpenaru, Drept..., op. cit., p. 359-361.
194
A se vedea Y. Guyon, op. cit., vol. I, p. 507.
195
În dreptul francez, grupul de interes economic a fost reglementat prin Ordonanţa nr. 67-821 din
23 sept. 1967, completată prin Decretul din 2 februarie 1968 privind măsurile de publicitate.
196
Actul constitutiv este un contract, iar nu un contract de societate, ceea ce permite manifestarea
de voinţă a membrilor, într-o mai mare măsură.

126
de exemplu, o activitate de documentare, cercetare, asistenţă tehnică, publicitate etc.,
pentru membrii grupului.
De remarcat că, potrivit legii, grupul de interes economic poate avea calitatea de
comerciant sau necomerciant. Criteriul de distincţie îl reprezintă caracterul activităţii;
grupul va avea calitatea de comerciant dacă actele şi operaţiunile pe care le realizează
sunt fapte de comerţ (art. 127 alin. 4 din lege).
d) Grupul de interes economic răspunde pentru obligaţiile sale faţă de terţi. Ca
persoană juridică, grupul răspunde pentru obligaţiile asumate faţă de terţi.
Potrivit legii, membrii grupului răspund nelimitat pentru obligaţiile grupului şi
solidar, în lipsa unei stipulaţii contrare cu terţii cocontractanţi.
Răspunderea membrilor, atunci când nu a fost înlăturată prin stipulaţie
contractuală, are caracter subsidiar; ea operează numai dacă, pus în întârziere, grupul nu
plăteşte, în termen de 15 zile (art. 119 din lege).

2. Constituirea grupului de interes economic

Grupul de interes economic se constituie prin contract, care este actul constitutiv al
grupului, şi se înmatriculează în registrul comerţului.
Actul constitutiv al grupului de interes economic. Grupul de interes economic
are la bază un contract semnat de membrii grupului (fondatori).
Contractul se încheie cu respectarea condiţiilor de fond cerute pentru orice
convenţie, prevăzute de art. 948 C. civ. Legea cere ca acest contract să se încheie în
forma autentică (art. 120 din lege).
Contractul trebuie să cuprindă elementele stabilite de art. 122 din lege: denumirea
grupului, precedată sau urmată de sintagma „grup de interes economic” ori de iniţialele
„G.I.E.”; sediul grupului; numele şi prenumele, domiciliul şi cetăţenia membrilor persoane
fizice, respectiv denumirea, forma juridică, sediul şi naţionalitatea membrilor persoane
juridice; obiectul de activitate al grupului, cu precizarea domeniului şi a activităţii
principale, precum şi a naturii comerciale sau necomerciale a activităţii; capitalul subscris
şi cel vărsat, cu menţionarea aportului fiecărui membru, în cazul în care grupul se
constituie cu capital; durata grupului; membrii care reprezintă şi administrează grupul
(sau administratorii nemembri) şi puterile lor; clauze privind controlul gestiunii grupului;
modul de dizolvare şi lichidare a grupului etc.
Cu privire la cuprinsul actului constitutiv, se impun două precizări.
În primul rând, potrivit legii, grupul de interes economic se poate constitui cu sau
fără capital. Membrii grupului pot conveni să afecteze anumite bunuri pentru
desfăşurarea activităţii şi, deci, să constituie un capital social. Dar, drepturile membrilor
grupului nu pot fi reprezentate prin titluri şi negociabile (acţiuni). Orice clauză contrară
este lovită de nulitate (art. 121 din lege).
În al doilea rând, grupul de interes economic nu poate avea drept scop obţinerea
de profituri pentru sine. Dacă din activitatea grupului rezultă profit, acesta se distribuie în
totalitate, în mod obligatoriu, între membrii grupului, cu titlu de dividende, în cotele
prevăzute în actul constitutiv sau, în lipsa unei asemenea clauze, în părţi egale. În cazul
în care cheltuielile depăşesc veniturile grupului, diferenţa va fi acoperită de membrii
grupului în cotele prevăzute în actul constitutiv sau, în lipsa unei asemenea clauze, în
părţi egale (art. 165 din lege).
Înmatricularea grupului de interes economic. Grupul de interes economic se
înmatriculează în registrul comerţului la cererea administratorului grupului, în termen de
15 zile de la autentificarea actului constitutiv.
Autorizaţiile de funcţionare ale grupului se solicită de către Biroul unic din cadrul
oficiului registrului comerţului, în condiţiile O.U.G. nr. 76/2001.
În cazul în care cerinţele legale sunt îndeplinite, judecătorul delegat, prin încheiere,
va autoriza constituirea grupului şi va dispune înmatricularea lui în registrul comerţului.
Pe data înmatriculării, grupul de interes economic dobândeşte personalitate
juridică (art. 127 din lege).
De remarcat că, potrivit legii, înmatricularea nu prezumă calitatea de comerciant a
grupului. Aceasta înseamnă că orice grup de interes economic este supus înmatriculării
în registrul comerţului, dar calitatea de comerciant o are numai grupul care are ca obiect
de activitate săvârşirea unor fapte de comerţ.
Grupul de interes economic are obligaţia să publice în Monitorul Oficial, în
condiţiile legii, actul constitutiv al grupului.

127
 Consecinţele încălcării cerinţelor legale de constituire a grupului de interes
economic. În privinţa efectelor nerespectării cerinţelor legale de constituire a grupului
de interes economic, Legea nr. 161/2003 adoptă principiile reglementate de Legea nr.
31/1990 republicată referitoare la societăţile comerciale.
Pentru neregularităţile constatate înainte de înmatricularea grupului, legea
reglementează căile prin care se asigură regularizarea, intrarea în legalitate (art. 133 şi
134 din lege).
Pentru neregularităţile constatate după înmatricularea grupului, legea
reglementează acţiunea în regularizare şi, ca măsură extremă, acţiunea în nulitatea
grupului (art. 135-146 din lege).

3. Funcţionarea grupului de interes economic

Grupul de interes economic funcţionează graţie organelor sale: adunarea generală
a membrilor grupului şi administratorii grupului.
Adunarea generală a membrilor grupului. Membrii grupului formează adunarea
generală a membrilor grupului, ca organ suprem de deliberare şi decizie.
Condiţiile privind adoptarea hotărârilor se stabilesc prin actul constitutiv. Acesta
poate prevedea ca toate hotărârile sau o parte dintre ele să fie adoptate în anumite
condiţii de cvorum şi majoritate. În lipsa unei asemenea stipulaţii, hotărârile se adoptă cu
votul unanim al membrilor grupului.
Legea prevede însă că pentru modificarea actului constitutiv este obligatoriu votul
unanim al membrilor, iar pentru aprobarea situaţiei financiare şi pentru deciziile
referitoare la răspunderea administratorilor este necesar votul majorităţii membrilor.
Drepturile de vot ale membrilor se stabilesc prin actul constitutiv, care poate
prevedea ca anumiţi membri să dispună de un număr de voturi diferit de al celorlalţi. Se
interzice însă ca, prin aceasta, un membru să deţină majoritatea voturilor. În absenţa unei
asemenea stipulaţii, fiecare membru dispune de câte un vot.
Adunarea generală a membrilor grupului se convoacă de către administratori, la
solicitarea oricărui administrator sau membru al grupului. În cazul inacţiunii
administratorilor, la solicitarea oricărei persoane interesate, instanţa judecătorească va
putea ordona convocarea adunării generale, cu desemnarea persoanei care va prezida
adunarea.
Prin actul constitutiv se poate prevedea şi posibilitatea luării hotărârilor prin
consultarea în scris a membrilor.
Administratorii grupului de interes economic. Grupul de interes economic este
administrat de persoane anume împuternicite - administratorii grupului.
Administratorii sunt desemnaţi prin actul constitutiv ori aleşi prin vot unanim de
către membrii grupului. Ei pot fi persoane fizice sau persoane juridice.
Potrivit legii, administratorii pot face toate operaţiunile cerute pentru aducerea la
îndeplinire a obiectului de activitate al grupului, în afară de restricţiile prevăzute în actul
constitutiv.
Dreptul de a reprezenta grupul în raporturile cu terţii aparţine fiecărui administrator,
în afară de cazul când există stipulaţie contrară în actul constitutiv.
Prin actul constitutiv trebuie să se prevadă şi modul de lucru al administratorilor,
dacă ei trebuie să decidă împreună sau în mod independent, cu consecinţele prevăzute
de lege,
Membrii grupului, prin vot unanim, pot decide revocarea administratorilor sau
limitarea puterilor lor, în afară de cazul în care administratorii au fost numiţi prin actul
constitutiv.
Obligaţiile şi răspunderea administratorilor sunt cele prevăzute de Legea nr.
161/2003 şi de dispoziţiile referitoare la mandat.
În cazurile prevăzute de art. 151 din lege, răspunderea administratorilor este
solidară.
Acţiunea în răspundere împotriva administratorilor grupului se decide prin votul
majorităţii membrilor grupului. Ea aparţine creditorilor grupului dar numai când obligaţiile
grupului nu sunt executate la scadenţă, în mod repetat, sau când grupul este supus
procedurii reorganizării judiciare şi a falimentului reglementată de Legea nr. 85/2006.
Controlul asupra gestiunii grupului. Membrii au dreptul de a se informa asupra
gestiunii grupului, prin consultarea documentelor prevăzute în actul constitutiv. Ei au
dreptul să ceară copii legalizate de pe aceste documente. În urma consultării, membrii

128
vor putea sesiza pe administrator, care are obligaţia să Ie răspundă în 15 zile de la
înregistrarea sesizării. În absenţa răspunsului, membrii grupului în cauză se pot adresa
instanţei judecătoreşti, care va putea obliga grupul la plata unei sume de bani pentru
fiecare zi de întârziere (daune cominatorii).

4. Modificarea grupului de interes economic

Grupul de interes economic poate suferi, în cursul existenţei sale, anumite modificări.
Aceste modificări se pot referi Ia mutarea sediului grupului, schimbarea obiectului principal
de activitate, fuziunea/divizarea, reducerea/prelungirea duratei grupului, dizolvarea şi
lichidarea grupului etc.
Orice modificare în privinţa grupului se realizează numai prin modificarea actului
constitutiv al grupului de interes economic, în condiţiile legii.
Condiţiile modificării actului constitutiv al grupului de interes economic.
Potrivit art. 174 din lege, actul constitutiv poate fi modificat de membri, cu respectarea
condiţiilor de fond şi de formă prevăzute pentru încheierea lui.
Hotărârea de modificare a actului constitutiv se ia cu votul unanim al membrilor
grupului, afară de cazul când prin actul constitutiv s-a prevăzut altfel (art. 153 alin. 4 lit. g
din lege).
Actul adiţional în formă autentică, cuprinzând textul integral al prevederilor actului
constitutiv, modificate, se depune la oficiul registrului comerţului.
Controlul de legalitate asupra actului modificator se face de către judecătorul
delegat, în condiţiile Legii nr. 26/1990 republicată197.
Actul adiţional modificator se publică în Monitorul Oficial.

5. Încetarea calităţii de membru al grupului de interes economic

Calitatea de membru al grupului de interes economic încetează prin: excludere,
retragere, cesiunea părţilor de interes, deces, respectiv încetarea personalităţii juridice, în
condiţiile legii (art. 177 din lege).
Potrivit legii, dacă actul constitutiv nu prevede altfel, grupul continuă să existe şi
după ce unui membru i-a încetat această calitate, în condiţiile prevăzute în actul
constitutiv sau stabilite cu acordul unanim al membrilor rămaşi.
Excluderea membrului din grupul de interes economic. Un membru al grupului
poate fi exclus din grup în condiţiile prevăzute de lege.
Articolul 177 alin. 2 din lege reglementează, cu caracter enunţiativ, cazurile de
excludere (neefectuarea aportului I-a care s-a obligat, incapacitatea, amestecul fără drept
în administrarea grupului etc).
Excluderea se pronunţă de instanţa judecătorească, la cererea majorităţii
membrilor grupului, dacă actul constitutiv nu prevede altfel. Prin aceeaşi hotărâre instanţa
va dispune şi cu privire la structura participării Ia capitalul grupului a celorlalţi membri.
Hotărârea judecătorească de excludere se menţionează în registrul comerţului şi
se publică în Monitorul Oficial.
Drepturile şi obligaţiile membrului exclus sunt stabilite de art. 181 şi 182 din lege.
Retragerea din grupul de interes economic. Orice membru al grupului se poate
retrage din grup în cazurile prevăzute în actul constitutiv sau prin acordul unanim al
celorlalţi membri.
În lipsa unor prevederi în actul constitutiv sau când nu se realizează acordul
unanim, un membru se poate retrage pentru motive temeinice, în baza unei hotărâri a
tribunalului, care va dispune, totodată, şi cu privire la structura participării la capitalul
grupului a celorlalţi membri.
Drepturile membrului retras se stabilesc în condiţiile art. 183 din lege.

6. Dizolvarea şi lichidarea grupului de interes economic

Grupul de interes economic îşi încetează existenţa ca persoană juridică prin
dizolvare şi lichidare. Dizolvarea şi lichidarea sunt două faze distincte care se realizează
succesiv. Excepţional, cele două faze pot fi realizate concomitent. Potrivit legii, dacă
membrii grupului sunt de acord cu privire la repartizarea şi lichidarea patrimoniului

197
În forma sa iniţială, art. 174 alin. 2 din Legea nr. 161/2003 (Titlul V) reglementa un partaj de
competenţă între judecătorul delegat şi directorul oficiului registrului comerţului, după modelul
art. 199 alin. 1 din Legea nr. 31/1990 republicată, în forma dată prin O.U.G. nr. 32/1997. Alineatul 2
al art. 174 din Legea nr. 161/2003 a fost abrogat prin Legea nr. 359/2004.

129
grupului şi când asigură stingerea pasivului sau regularizarea lui în acord cu creditorii, ei
pot hotărî, odată cu dizolvarea, şi modul de lichidare a grupului. Hotărârea se ia în
condiţiile prevăzute de lege pentru modificarea actului constitutiv.
Dizolvarea grupului de interes economic. Grupul de interes economic se dizolvă
în condiţiile legii.
Cauzele de dizolvare a grupului de interes economic sunt aceleaşi ca şi cele
prevăzute de Legea nr. 31/1990 republicată pentru dizolvarea societăţilor comerciale:
expirarea timpului stabilit pentru durata grupului; imposibilitatea realizării obiectului de
activitate al grupului sau realizarea acestuia; declararea nulităţii grupului; hotărârea
adunării membrilor; hotărârea tribunalului; declararea falimentului grupului; alte cauze
prevăzute de lege sau de actul constitutiv al grupului (art. 384 din lege).
Pe lângă aceste cauze, art. 192 din lege mai prevede şi anumite cauze de
dizolvare-sancţiune: grupul nu mai are organe statutare sau acestea nu se mai pot
întruni; grupul nu a depus actele prevăzute de lege la oficiul registrului comerţului; grupul
şi-a încetat activitatea etc.
Dizolvarea grupului trebuie înscrisă în registrul comerţului şi publicată în Monitorul
Oficial.
Din momentul dizolvării grupului, administratorii nu mai pot angaja noi operaţiuni,
putând numai să finalizeze operaţiunile în curs.
Dizolvarea grupului are ca efect deschiderea procedurii lichidării. Excepţional,
dizolvarea nu este urmată de lichidare în cazul fuziunii şi divizării totale a grupului sau în
alte cazuri prevăzute de lege.
Dizolvarea nu are ca efect încetarea personalităţii juridice; grupul îşi păstrează
personalitatea juridică pentru operaţiunile lichidării, până Ia terminarea acesteia (art. 189
alin. 4 din lege).
Lichidarea grupului de interes economic. Patrimoniul grupului se lichidează în
condiţiile legii.
Lichidarea se realizează de persoane fizice sau juridice autorizate în calitate de
lichidatori.
Lichidatorii au următoarele atribuţii principale: să execute şi să termine operaţiunile
patrimoniale referitoare la lichidare; să vândă prin licitaţie publică bunurile din patrimoniul
grupului; să încaseze creanţele grupului; să plătească datoriile grupului; să repartizeze
membrilor grupului ceea ce se cuvine fiecăruia din lichidare; să stea în judecată şi să fie
acţionaţi în interesul lichidării (art. 209 din lege).
Lichidatorii nu pot plăti membrilor nici o sumă în contul părţilor ce Ii s-ar cuveni din
lichidare înaintea achitării creanţelor creditorilor grupului.
După terminarea lichidării, în termen de 15 zile, lichidatorii sunt obligaţi să ceară
radierea înmatriculării grupului din registrul comerţului, sub sancţiunea unei amenzi civile
de 1.000.000 Iei pentru fiecare zi de întârziere.

7. Aplicarea procedurii Legii nr. 85/2006 asupra grupului de interes economic

Grupul de interes economic, aflat în stare de insolvenţă, va fi supus procedurii
reorganizării judiciare şi a falimentului reglementată de Legea nr. 85/2006.
Procedura se aplică grupului, atât în cazul când are calitatea de comerciant, cât şi
în cazul când are calitatea de necomerciant (art. 218 din lege).

5.3. GRUPURILE EUROPENE DE INTERES ECONOMIC (GEIE)

Grupul european de interes economic este definit de lege ca şi grupul român de

interes economic, ca o asociere dintre două sau mai multe persoane fizice ori juridice,
constituită pentru o perioadă determinată sau nedeterminată, în scopul înlesnirii ori
dezvoltării activităţii economice a membrilor săi, precum şi al îmbunătăţirii rezultatelor
activităţii respective.
Ceea ce caracterizează grupul european de interes economic este faptul că
membrii săi pot fi numai:
a) companii sau firme, în sensul art. 165 alin. 2 din versiunea consolidată a
Tratatului de constituire a Comunităţii Europene, precum şi alte persoane juridice, de
drept public sau privat, care au fost înfiinţate în conformitate cu legislaţia unui stat
membru al Uniunii Europene şi care îndeplineşte condiţiile prevăzute de art. 233 alin.
2 lit. a din Legea nr. 161/2003;

130
 b) persoanele fizice care desfăşoară activităţi industriale, comerciale,
meşteşugăreşti sau agricole ori care furnizează servicii profesionale sau de altă natură
pe teritoriul unui stat din Uniunea Europeană.
Grupul european de interes economic se constituie în baza unui contract de
asociere, denumit act constitutiv, şi se înregistrează în registrul special desemnat în
acest scop de statul pe teritoriul căruia grupul îşi stabileşte sediul.
Prin actul constitutiv al grupului se reglementează modul de organizare al grupului,
precizându-se următoarele elemente: denumirea grupului, precedată sau urmată de
sintagma „Grup European de Interes Economic” sau de iniţialele „G.E.I.E.”; sediul
grupului; obiectul de activitate al grupului; numele/denumirea, firma, forma juridică,
domiciliul/sediul şi, dacă este cazul, codul de înregistrare şi locul înmatriculării fiecărui
membru al grupului; perioada de funcţionare a grupului sau, după caz, perioada
nedeterminată de funcţionare a grupului (art. 234 din lege).
Grupul european de interes economic poate înfiinţa în România filiale, precum şi
sucursale, reprezentanţe şi alte unităţi fără personalitate juridică.
Înfiinţarea filialelor şi sucursalelor în România este supusă dispoziţiilor referitoare
la înmatricularea, menţionarea şi publicarea actelor şi faptelor cerute pentru grupurile de
interes economic române.
Grupul european de interes economic nu este supus autorizării prevăzute de
Decretul-lege nr. 122/1990 privind autorizarea şi funcţionarea în România a
reprezentanţelor societăţilor comerciale şi organizaţiilor economice străine.

131
 TESTE DE AUTOEVALUARE

1. Grupul de interes economic este o creaţie a dreptului:

a. roman;
b. francez;
c. român;
d. italian.

2. Plasarea G.I.E. este între:

a. S.A. şi S.C.A.;
b. societate şi fundaţie;
c. persoană fizică şi cooperativă;
d. societate comercială şi asociaţie.

3. G.I.E. reprezintă o asociere între două sau mai multe persoane:

a. fizice sau juridice;
b. fizice;
c. juridice;
d. comune.

4. Perioada pe care se constituie G.I.E. este:

a. determinată;
b. nedeterminată;
c. de 10 ani;
d. de 20 ani.

5. G.I.E. este o asociere pe bază de:

a. lege;
b. convenţie;
c. contract;
d. statut.

6. G.I.E. urmăreşte un scop:

a. corporal;
b. patrimonial;
c. incorporal;
d. nepatrimonial.

7. La constituire, G.I.E.:
a. trebuie înmatriculat în registrul comerţului;
b. nu trebuie înmatriculat în registrul comerţului;
c. trebuie înregistrat la tribunal;
d. trebuie înregistrat la Camera de Comerţ şi Industrie.

8. Contractul prin care se constituie G.I.E. trebuie să respecte

condiţiile art.:
a. 1947 C. Civ.;
b. 948 C. Civ.;
c. 1191 C. Civ.
d. 998 C. Civ.

9. Contractul de constituire a G.I.E. se încheie:

a. în forma ad probationem;
b. în forma orală;
c. în forma ad validitatem;
d. niciun răspuns nu este corect.

132
10. G.I.E. trebuie înmatriculat la:
a. 15 zile de la autentificarea actului constitutiv;
b. 30 zile de la autentificarea actului constitutiv;
c. 45 zile de la autentificarea actului constitutiv;
d. 60 zile de la autentificarea actului constitutiv.

11. G.I.E. dobândeşte personalitate juridică la data:

a. autentificării actului constitutiv;
b. introducerii cererii de înmatriculare;
c. vărsării capitalului social;
d. înmatriculării.

12. Înmatricularea nu prezumă:

a. lipsa personalităţii juridice;
b. constituirea G.I.E.;
c. calitatea de necomerciant;
d. calitatea de comerciant.

13. Membrii G.I.E. formează:

a. adunarea acţionarilor;
b. adunarea generală;
c. comitetul director;
d. consiliul de administraţie.

14. Pentru modificarea actului constitutiv al G.I.E. este nevoie de:

a. majoritate relativă;
b. majoritate calificată;
c. jumătate plus unu;
d. unanimitate.

15. Un membru nu poate deţine:

a. 2 voturi;
b. majoritatea voturilor;
c. 3 voturi;
d. 10 voturi.

16. Revocarea administratorilor se ia prin:

a. majoritate relativă;
b. unanimitate;
c. majoritate calificată;
d. votul a trei pătrimi din membrii prezenţi.

17. În cazurile prevăzute în art. 151 din Legea nr. 161/2003,

răspunderea administratorilor este:
a. divizibilă;
b. solidară;
c. individuală;
d. relativă.

18. Orice modificare a G.I.E. se face prin:

a. modificarea actului constitutiv;
b. introducerea unei cereri la ORC;
c. hotărârea A.G.A.;
d. hotărârea adunării generale.

19. Excluderea unui membru din G.I.E. se pronunţă de către:

a. directorul ORC;
b. judecătorul delegat;
c. judecătorul sindic;
d. instanţa de judecată.

133
20. Legea nr. 85/2006:
a. se aplică G.I.E.;
b. nu se aplică G.I.E.;
c. s-a aplicat G.I.E.;
d. se va aplica G.I.E.

134
 BIBLIOGRAFIE

1. Stanciu D. Cărpenaru : Drept comercial român, Editura ALL BECK, Bucureşti, 2007,
ediţia a VI-a
2. Alexandru Ţiclea : Societăţile comerciale de la A la Z – Editura "ŞANSA", Bucureşti, 1990
3. O. Căpăţână :Societăţi comerciale
4. Fr. Deak, S.D. Cărpenaru : Contracte civile şi comerciale, Bucureşti, 1994
5. Vasile Pătulea, Corneliu Turuianu : Elemente de drept comercial, ediţie revizuită şi
adăugată, Editura "PRESS - MIHAELA" SRL, Bucureşti, 1996
6. Dr. Raul Petrescu : Drept comercial, Editura "OSCAR PRINT", Bucureşti, 1995
7. Vasile Pătulea, Corneliu Turuianu : Curs de drept comercial român, Editura ALL BECK,
Bucureşti, 1999
8. Elena Cârneci : Drept comercial român, Editura ALL BECK, Bucureşti, 2000
9. Vasile Pătulea, Corneliu Turuianu : Drept comercial – Practică judiciară adnotată, Editura
ALL BECK, Bucureşti, 1999
10. Cod comercial
11. Revista drept comercial
12. Viorel Daghie, Răducan Oprea, Doina Mihăilă, Drept comercial român, vol. I-II, Editura
"Naţional", Bucureşti, 2001
13. I. L. Georgescu : Drept comercial român, lucrare revizuită, completată, şi adusă la zi de
Ion Băcanu, Editura "Lumina Lex", Bucureşti, 1994
14. Roman Petru Voinica : Dreptul contractelor comerciale, Editura Holding Reporter,
Bucureşti, 1999
15. Ion Băcanu : Capitalul social al societăţilor comerciale, Editura "Lumina Lex", Bucureşti,
1999
16. Elena Cârneci : Funcţionarea şi încetarea societăţilor comerciale pe acţiuni, Editura
Economică, Bucureşti, 1996
17. Smaranda Angheni, Magda Volonciu, Camelia Stoica : Drept comercial, Editura "Oscar
Print", Bucureşti, 2000
18. Cornelia Lefter : Societatea cu răspundere limitată, Editura Economică, Bucureşti, 1996
19. Ion Gureşoaie : Drept comercial, Editura "Gir Com Service", Bucureşti, 2000
20. Titus Prescure : Registrul Comerţului, Editura ALL BECK, Bucureşti, 2001
21. Răducan Oprea şi Doina Mihăilă : Dreptul Comercial Român – note de curs pentru
specializările Facultăţii de Ştiinţe Economice şi Administrative, Editura "Naţional",
Bucureşti, 2004
22. Smaranda Angheni, Magda Volanciu, Camelia Stoica : Drept Comercial – curs
universitar, Editura ALL BECK, Bucureşti, 2004
23. Ioan Schian : Curs de drept comercial, Editura "Rosetti", Bucureşti 2004
24. Sebastian Bodu: Drept comercial – curs universitar, Editura "Rosetti", Bucureşti 2005
25. I. Turcu, Tratat de insolvenţă, Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2006.
26. I. Adam, C.N.Savu, Legea insolvenţei. Comentarii şi explicaţii, Ed. C.H. Beck, Bucureşti,
2006.
27. S.D. Cărpenaru, V. Nemeş, M.A. Hotcă, Noua lege a inolvenţei. Comentarii pe articole,
Ed. Hamangiu, Bucureşti, 2006.
28. Manual de bune practici în insolvenţă, elaborat de către PriceWaterhouseCoopers sub
coordonarea Prof.univ.dr. Ion Turcu, www.just.ro, Bucureşti, 2006.