Академический Документы
Профессиональный Документы
Культура Документы
Jack Deere
Surprins
de puterea Duhului
Epilog
Anexa A Alte motive pentru continuitatea minunilor 239
Anexa B Au încetat darurile spirituale odată cu apostolii? 251
Anexa C Au existat doar trei perioade de minuni 285
Note
Pentru Leesa,
Acesta este cel mai convingător răspuns pe care l-am citit vreodată la obiecţiile celor
care spun că darurile supranaturale, precum vindecarea şi profeţia, nu mai sunt active astăzi.
Această carte este solid ancorată în Biblie şi scrisă de un talentat interpret al Scripturii care
cunoaşte din interior obiecţiile oponenţilor. Dacă credeţi deja aceste adevăruri, cartea
aceasta vă va întări credinţa şi dragostea pentru Isus, ajutându-vă să vă feriţi de abuzuri. Iar
dacă nu credeţi că darurile mai există şi astăzi, fiţi pregătiţi pentru a vă schimba gândirea - şi
chiar viaţa!
Wayne Grudem
Profesor de Teologie Sistematică,
Trinity Evangelical Divinity School
Ca mulţi dintre noi, Dr. Jack Deere a fost nevoit să părăsească sistemul cesaţionist.
Aceasta este cea mai clară prezentare a teologiei darurilor supranaturale pe care am citit-o
vreodată. Îi voi contacta pe toţi cesaţioniştii pe care îi cunosc şi îi voi provoca să se
confrunte cu această analiză strălucită a Dr. Deere.
Ralph Neighbour, Jr.
Touch Equiping Stations, Singapore
Iată o carte care vine la momentul potrivit, o carte care ar trebui să creeze un gen de
nelinişte (bună) atât între penticostali cât şi între cesaţionişti, chemându-i pe cei dintâi să se
desprindă de uşurinţa cu care adesea doar vorbesc despre Duhul, fără să îi mai
experimenteze puterea, invitându-i pe cei din urmă să accepte că ei şi-au zidit argumentul lor
pe baza unei experienţe, sau, mai precis, pe lipsa ei. Această carte este o teologie narativă în
cea mai strălucită formă, din punct de vedere confesional, al mărturiei personale şi al Bibliei.
Cititorul, de asemenea, să se aştepte la o surpriză.
Gordon D. Fee
Profesor de Noul Testament, Regent College
Una dintre cele mai solide frâne în calea manifestării depline a împărăţiei lui Dumnezeu
şi în SUA a fost cartea lui Benjamin Warfield, Minuni contrafăcute (Counterfeit Miracles),
tipărită cu şaptezeci şi cinci de ani în urmă. Noua carte a Dr. Jack Deere, mai mult decât
orice altceva, are potenţialul de a neutraliza teoriile lui Warfield şi ale urmaşilor săi,
deschizând Trupul lui Hristos către puterea deplină a Duhului Sfânt. Este cu adevărat un
reper, o carte de referinţă.
C. Peter Wagner
Fuller Theological Seminary
In opinia mea, cartea lui Jack Deere, Surprins de puterea Duhului, este o lectură
obligatorie pentru orice creştin fidel Bibliei. Sunt convins că această carte va inspira, va
frământa şi va binecuvânta pe fiecare cititor. Mi-aş dori din toată inima să o pot aşeza în
mâinile fiecărui credincios evanghelic conservativ.
James Robison
Life Outreach International
Un punct de cotitură dramatic a intervenit în viaţa lui Jack Deere când Duhul lui Dumnezeu
l-a luat prin surprindere. In mod suveran, Dumnezeu i-a ieşit înainte, tot aşa cum i-a cercetat
pe Saul fariseul, pe Augustin cel lumesc, pe loan Calvin, umanistul din secolul al
şaisprezecelea. Cartea Dr. Deere descrie acel punct de cotitură şi îi analizează fundaţia
biblică. Este o carte căreia i-a sosit timpul.
John White
psihiatru şi autor
Această carte este un adevărat taifun Prin istorisiri fascinante, o privire proaspătă în
Biblie şi o teologie a pasiunii şi puterii, Dr. Deere ia cu asalt poziţia tradiţională protestantă
conform căreia darurile supranaturale ale Duhului au încetat. Dr. Deere nu lasă loc de
neutralitate. Fie i te alături în această căutare după mai mult din puterea supranaturală a
Duhului, fie te pui împotrivă. Cartea aşteaptă un răspuns, de o partea sau de cealaltă, nu doar
o reacţie.
Bruce K. Waltke
Profesor de Noul Testament, Regent College
Uşor de citit, argumentată cu strălucire, teza doctorului Deere, în opinia mea, nu poate fi
combătută. Va marca zilele noastre. îi va convinge pe cei care sunt deschişi şi pe mulţi dintre
aceia care încă nu sunt.
R.T.Kendall
Păstor, Westminster Chapel, Londra
LUAT PRIN SURPRINDERE
Partea I
Am dat de ştire bisericii că de acum înainte vom aplica acel pasaj în slujbele noastre şi,
de asemenea, în întâlnirile individuale de consiliere. De acum înainte, prezbiterii şi pastorii
bisericii vor fi gata oricând să viziteze familiile care îi invită şi să se roage pentru bolnavii
din casele lor. Desigur că dintotdeauna am fost dispuşi la aşa ceva, dar acum îi încurajam pe
oameni să aplice în practică acest pasaj din Scripturi. De asemenea, le-am adus la cunoştinţă
că atunci când vor veni la consiliere, vom fi fericiţi nu numai să îi consiliem, ci, de
asemenea, să ne punem mâinile peste ei şi să ne rugăm în conformitate cu modelul Noului
Testament
La scurt timp după ce am început să ne rugăm în serviciile publice ale bisericii pentru
oameni, o femeie din biserică pe nume Ruth Gay m-a sunat. Ea mi-a spus că are anevrism şi
miercuri va merge la spital pentru un al doilea consult cu raze X. (Anevrismul este o
sângerare a vaselor sanguine din cauza căreia pereţii vaselor sanguine se întind şi se
subţiază. Există mereu pericolul ca pereţii să crape, ducând la moartea persoanei.) Joia
următoare femeia avea să fie operată pentru a scăpa de acel anevrism. Ea m-a întrebat dacă
aş putea merge la ea acasă luni seara, ca să ne rugăm pentru ea. Luni seara, Leesa,
Joyce Smeltzer (soţia lui John Smeltzer, unul dintre păstorii noştri) şi
cu mine am mers la casa lui Ruth Gay ca să ne rugăm pentru ea.
Ruth trăia de una singură şi fusese abandonată de restul familiei ei. Era
singură, deprimată şi speriată de operaţia care plana asupra ei ca o ameninţare.
Când noi trei am intrat în casa ei în acea luni seară, am putut simţi realmente norii denşi
care o învăluiau. Am vorbit cu ea puţin şi apoi ne-am pus mâinile pe capul ei şi i-am cerut
Domnului să îndepărteze anevrismul. Ne-am rugat foarte calm, în mod concret am cerut ca
Dumnezeu în mod supranatural să o vindece de anevrism. Nu am mustrat duhuri, nu am
strigat, nu am intrat în nici un fel de extaz religios. Nu ne-am rugat ca Domnul să conducă
mâinile medicilor ca atunci când o vor opera să poată îndepărta anevrismul.
Nici unul dintre noi nu L-a auzit pe Dumnezeu vorbindu-ne în mod direct în seara aceea
şi nici nu am avut vreun indiciu al unei manifestări exterioare, supranaturale. Când am plecat
din acea casă, însă, cu toţii aveam convingerea că Dumnezeu a vindecat-o pe Ruth. Nu i-am
spus-o ei, dar cu toate acestea am simţit că Dumnezeu a fost prezent acolo. Miercuri
dimineaţă am primit un telefon de la Ruth. Tocmai efectuase şi cea de-a doua analiză a
vaselor de sânge. Vocea îi era foarte slăbită, de abia o puteam auzi.
„Jack, mi-a spus ea, am fost vindecată"!
„Poftim?"
„Am fost vindecată!" „Glumeşti!"
„Nu glumesc deloc, este adevărat. Anevrismul a dispărut." „Ce ţi-a spus doctorul tău?"
„El a spus că am fost vindecată. O asistentă a venit la mine în această dimineaţă şi mi-a
spus că aceasta este o minune."
„L-ai întrebat pe doctor cum se explică aceasta?"
El nu are nici o explicaţie. El mi-a spus că anevrismul nu se vindecă singur. Acesta nu
poate fi înlăturat decât prin operaţie. L-am mai întrebat dacă a mai văzut aşa ceva în cariera
sa şi mi-a spus: „Niciodată. Nu am nici o explicaţie pentru aceasta, tu ai fost vindecată."
Aceasta a fost prima vindecare din biserica noastră care a fost confirmată de medici.
Dumnezeu şi-a arătat marea sa milă faţă de copiii Săi care erau singuri, deprimaţi şi
înspăimântaţi. Am continuat să ne rugăm pentru cei bolnavi în biserică şi am văzut şi alte
vindecări - unele fizice, altele emoţionale. De asemenea, am mai văzut şi unele manifestări
demonice, deşi acestea nu s-au mai petrecut în timpul unui serviciu public.
In timpul noii mele aventuri cu Domnul, mai întâi am fost surprins de Scripturi, iar apoi am
fost surprins de Duhul Sfânt. Şi acesta avea să fie doar începutul.
„Wimbere" şi Semne
Când am luat întâia oară contact cu Dr. White, nu ştiam că de şapte luni el locuia în
Anaheim, California şi că participa la biserica păstorită de John Wimber. John Wimber este
păstorul bisericii Adunarea Creştină Vineyard din Anaheim şi este liderul mişcării
„Vineyard". După primul meu contact cu Dr. White, el mi-a povestit toate acestea.
Pentru mine aceasta nu însemna nimic, fiindcă nu auzisem niciodată de John Wimber
sau de Vineyard. Timp de mai mulţi ani evitasem toate revistele creştine foarte răspândite,
care relatau despre Wimber şi despre Vineyard, şi nici nu acceptam să se discute despre ele
în prezenţa mea.
Dr. White mi-a vorbit despre Wimber şi părea să aibă o atitudine foarte pozitivă cu
privire la el. Mi-a spus că dacă voi avea vreodată ocazia, să încerc să îl întâlnesc pe Wimber
şi să stau de vorbă cu el despre vindecare. Dr. White îmi spunea că el a putut să verifice mai
multe vindecări semnificative care au avut loc prin slujirea lui Wimber. După ce Dr. White a
plecat de la noi, am aflat că Wimber vine la Fort Worth peste două săptămâni. El urma să
vorbească la biserica baptistă din Lake Country, în partea vestică a Fort Worth.
M-am decis să îl abordez joi seara, dar nu mă simţeam prea în largul meu să vizitez o
biserică baptistă care a fost purtată spre acea nouă mişcare numită „al treilea val". Chiar şi
unii dintre prietenii mei m-au avertizat cu privire la John Wimber. Ei au auzit că mari
ciudăţenii se petreceau la întâlnirile organizate de el. Dar, ca să fiu în siguranţă, am luat cu
mine vreo zece persoane din biserică. In felul acesta, dacă lucrurile o luau razna, aveam cu
mine martori care să confirme că eu am fost acolo doar ca să evaluez, nu să mă implic.
Am întârziat puţin şi ne-am aşezat pe rândul din spate, chiar lângă ieşire (aşa, pentru
orice eventualitate). Biserica începuse deja să se închine. Cântau, iar unii dintre ei aveau
mâinile ridicate, dar nimic ciudat nu se întâmpla. După treizeci de minute de cântare,
pastorul Jim Hylton, un vorbitor foarte respectat şi căutat din Convenţia Baptistă de Sud, 1-a
prezentat pe John Wimber. Wimber a anunţat că va vorbi despre împărăţia lui Dumnezeu.
Mi-am spus în sinea mea: Iar eu am să urmăresc fiecare cuvinţel pe care ai să-l spui, ca să
văd dacă este în conformitate cu Scriptura.
La douăzeci de minute după ce îşi începuse mesajul am descoperit că eram de acord cu
tot ce spusese despre împărăţia lui Dumnezeu. De fapt, aş fi putut să ţin acel discurs la unul
dintre cursurile mele de seminar fară să aibă cineva ceva de obiectat. În plus, simţeam că
omul acela era cu adevărat un om minunat. Ceea ce spunea era adevărat şi o spunea într-un
mod foarte degajat. Era, de asemenea, foarte onest când era vorba să îşi recunoască greşelile
sale. Nu era un om cu păreri înalte despre sine. După o oră şi ceva şi-a încheiat mesajul şi a
anunţat că a venit momentul „clinicii".
M-am gândit imediat: Clinică? O! Acum începe cu ciudăţeniile. Wimber a spus că el va
cere lui Dumnezeu să-i arate prin Duhul Sfânt ce dorea El să facă în timpul care a mai
rămas.
„În aceste clipe nu am idee ce ar trebui să facem, dar cred că Domnul ne va arăta ce
doreşte El să facem în această seară. Voi cere ca Duhul Sfânt să vină acum", a spus el.
„ Îi cere Duhului Sfânt să vină? Unde se află o astfel de rugăciune în Biblie? M-am
întrebat eu.
Mă deranja faptul că Wimber a spus că va rosti o rugăciune care nu era din Biblie. Nu
mă deranja faptul că nici eu nu rosteam rugăciuni scrise în Biblie. Dar în cazul lui Wimber
mi se părea greşit ca să rostească asemenea rugăciuni. Poate că mi-am imaginat că el nu
trebuie să se roage Duhului Sfânt El trebuia să se roage Tatălui, în numele lui Isus, prin
Duhul Sfânt. Cel puţin aceasta este formula pe care unii cred că trebuie să o folosim în toate
rugăciunile noastre.
Sau poate că mă deranja faptul că el îi cerea unui Duh Atotprezent „să vină". Însă autorii
psalmilor îi cereau Domnului în mod frecvent „să vină". Nu ştiu exact de ce, dar aceasta mă
deranjase. Ori „cineva" încerca să mă tulbure — un gând care m-a înfiorat puţit Am încercat
să resping acel gând, spunându-mi că Duhul Sfânt este un gentleman care nu se apucă să îi
sperie pe copiii lui Dumnezeu, mai ales pe cei care au o teologie sănătoasă. Totuşi, eram
deranjat
Se pare că alţii au fost deranjaţi la rândul lor de acea rugăciune simplă, „Vino Duhule
Sfinte", fiindcă John Wimber a remarcat o încordare neobişnuită în rândul ascultătorilor. A
întrerupt „clinica" pentru a-i încuraja pe ascultători.
„Ascultaţi-mă, eu mă voi ruga ca Duhul Sfânt să vină. Nu trebuie să vă fie frică sau să
vă temeţi de demoni sau de Satana. Când îi ceri Tatălui tău ceresc Duhul Sfânt, el nu îţi va
da în loc un şarpe."
Toţi păreau că s-au liniştit la auzul acelor cuvinte.
Apoi Wimber a adăugat: „Singurii demoni care se vor manifesta vor fi demonii care au
venit cu voi."
După ultima glumă, se părea că iarăşi s-a instalat puţină tensiune, chiar şi între cei care
aveau o teologie foarte sănătoasă.
În cele din urmă s-a rugat ca să vină Duhul Sfânt, şi apoi a tăcut La fel şi adunarea.
După încă un minut, el s-a uitat la noi şi a spus: „Acum ştiu ce vrea Domnul să facem în
această seară. El mi-a descoperit că aici sunt persoane care au nevoie de vindecare."
Am presupus că el sugerează că Dumnezeu i-a spus că va vindeca în acea seară pe
cineva dintre cei prezenţi. Nu mai fusesem vreodată la vreun astfel de serviciu, aşa că nu
ştiam cum să reacţionez.
Wimber a spus că Dumnezeu dorea să-i vindece pe cei care aveau dureri de spate. Au
venit câţiva oameni în faţă pentru ca unii dintre membrii bisericii să se roage pentru ei, şi nu
Wimber. După câteva minute, el a spus: „Este aici o femeie care are dureri foarte puternice
de spate, dar care încă nu a venit în faţă. Vino în faţă. Eu cred că Dumnezeu te va vindeca în
aceste momente."
Când am auzit acele cuvinte mi-am spus: Aceasta este incredibil! Până în momentul
acela, din studiul Scripturii am dedus că Dumnezeu ne vorbeşte cu scopul de a ne avertiza,
de a ne călăuzi şi a ne conduce, dar nu auzisem ca vreo persoană, în afară de cele din
Scripturi, să primească un cuvânt atât de concret din partea lui Dumnezeu.
Ştiu, acum, că Wimber nu făcea decât să împlinească ce spune în 1 Corinteni 14:24-26:
„Dar dacă toţi prorocesc, și intră vreun necredincios sau vreunul fără daruri, el este
încredinţat de toţi, este judecat de toţi. Tainele inimii lui sunt descoperite, aşa că va
cădea cu faţa la pământ, se va închina lui Dumnezeu, şi va mărturisi că, în adevăr,
Dumnezeu este în mijlocul vostru. Ce este de făcut atunci, fraţilor? Când vă adunaţi
laolaltă, dacă unul din voi are o cântare, altul o învăţătură, altul o descoperire, altul o
vorbă în altă limbă, altul o tălmăcire, toate să se facă spre zidirea sufletească."
Dumnezeu îi dăduse lui Wimber o descoperire despre o persoană din adunare pe care El
dorea să o vindece, pentru ca nu doar acea persoană să fie atinsă de El, ci întreaga adunare să
se zidească. Mi-am spus: Extraordinar! Exact aşa spunea Pavel că trebuie să se întâmple în
biserică.
Dar nimeni nu a venit în faţă.
M-am gândit atunci: Sărmanul John Wimber! Se descurca aşa de bine când doar vorbea
despre împărăţie. Dacă n-ar fi încercat chestia asta cu clinica, întâlnirea din seara aceasta ar
fi fost un succes. Mă simţeam eu jenat şi dezamăgit în locul lui.
Wimber nu părea să împărtăşească jena sau dezamăgirea mea. A continuat, spunând încă
ceva cu privire la acea femeie: „Ai fost la doctori cu mai mulţi ani în urmă, duci povara
aceasta de mai mulţi ani. Te rog să vii în faţă." Acesta era cel mai incredibil lucru pe care l-
am auzit vreodată. Parcă retrăiam unul dintre momentele profetice din Vechiul Testament.
Dar nici o femeie nu s-a ridicat ca să vină în faţă. Acum tensiunea era la cote ridicate în
toată încăperea.
Wimber a stat într-o atitudine de rugăciune preţ de câteva secunde. Apoi s-a uitat în sală
şi a spus: „Numele tău este Margaret". Apoi, cu zâmbetul unui bunic simpatic, a spus:
„Acum, Margaret, ridică-te şi vino în faţă." De undeva, aproape de centrul sălii, lângă un
coridor, Margaret s-a ridicat în picioare şi a pornit ca o mieluşea spre platformă.
M-am gândit că acela este cel mai grozav lucru pe care l-am văzut vreodată. Tot aşa
spunea apostolul Pavel că trebuie să se petreacă lucrurile. Încăperea era copleşită de frica
Domnului şi de convingerea că El este prezent. Dar înainte ca Margaret să ajungă în faţă, un
val de scepticism şi dezgust a venit peste mine. Am spus în sinea mea: Dar dacă au plătit-o
să facă aşa? Poate că ea este joia aceasta Margaret de la Fort Worth, Texas, iar duminică
seara va fi Maria din alt oraş, venind în faţa bisericii cu un plic în care are două tumori
maligne care tocmai au ieşit afară când a strănutat? Aşa că am spus pentru mine însumi:
Nu cred să fie adevărat.
În acelaşi timp în care eu am început să mă îndoiesc de tot ce vedeam, bărbatul care
şedea lângă mine, om pe care îl cunoşteam de cincisprezece ani şi care era din biserica mea,
a exclamat: „Aceasta este Margaret, cumnata mea!"
Cumnata lui Mike Pinkston, Margaret Pinkston, a venit în faţa bisericii după ce a fost
chemată pe nume de John Wimber. După ce câţiva dintre cei care erau în faţă s-au rugat
pentru ea, a fost vindecată de suferinţele pe care le-a îndurat mulţi ani. Eu cunoşteam acea
familie şi ştiam că nu putea fi vorba de o escrocherie. Era în adevăr o ilustrare vie a vieţii
trăită după învăţătura Noului Testament, aşa cum este prezentată de apostolul Pavel în 1
Corinteni 14.
N-o să ghiciţi cine erau primii la rând ca să stea de vorbă cu John Wimber după
încheierea programului! Lessa şi cu mine aveam multe întrebări să-i punem cu privire la
evenimentele din acea seară şi despre revelaţiile de la Dumnezeu. John a fost foarte amabil
cu noi, răspunzând întrebărilor cu răbdare şi chiar oferindu-ne câteva instrucţiuni pe loc, în
timp ce ne uitam la el cum se mai ruga pentru alţi oameni. Eu aveam cunoştinţe biblice
teoretice despre vindecare şi despre lucrarea de descoperire a Duhului Sfânt, dar Wimber
avea cunoştinţele practice şi experienţa modului în care acestea se manifestă în realitate.
A fost o seară fascinantă, una pe care nu o voi uita niciodată. In seara aceea a început
prietenia noastră cu John şi Carol Wimber, o prietenie care ne-a adus în cele din urmă să
lucrăm împreună timp de patru ani.
In timpul rămas din anul 1986 şi în anul 1987 John Wimber şi cu mine am devenit
prieteni apropiaţi. Lesa şi cu mine am mers în perioada aceea la câteva dintre conferinţele
Vineyard. Am continuat să învăţ multe despre vindecare şi despre lucrarea Duhului Sfânt în
zilele noastre, atât din Scriptură cât şi din experienţa practică. Prietenia mea cu Wimber,
interesul meu crescând pentru lucrarea supranaturală a Duhului Sfânt m-au determinat în
cele din urmă să îmi dau demisia din biserică, iar mai apoi am fost îndepărtat din poziţia de
profesor la Dallas Seminary. Insă înainte de a pleca de la Dallas Seminary, am mai întâlnit
pe cineva care avea să fie folosit în mod divin pentru schimbarea cursului vieţii mele.
Numele lui este Paul Cain.
In toamna anului 1987, în timpul ultimului meu semestru la Dallas Seminary, l-am ajutat
pe George Mallone să înfiinţeze biserica Grace Vineyard din Arlington, Texas. In
septembrie când eu şi cu George eram în Kansas City pentru o conferinţă, Mike Bickle,
păstorul bisericii Kansas City Fellowship (o biserică mare, de peste trei mii de membri), ne-a
spus despre lucrarea lui Paul Cain. În tinereţea sa, la sfârşitul anilor 40 şi începutul anilor 50,
el jucase un rol important în programele de trezire şi vindecare din acel timp. Mike ne-a
relatat lucruri fascinante care se spuneau despre evenimentele supranaturale care au marcat
naşterea sa, viaţa sa şi multe miracole de genul celor din Noul Testament care s-au petrecut
în timpul lucrării sale.
In 1958 a fost atât de dezgustat de abuzurile şi decadenţa care marcau mişcare de
vindecare din care el făcea parte, încât a părăsit mişcarea. In următorii douăzeci şi cinci de
ani a ales să fie aproape necunoscut, păstorind câteva biserici mici, o vreme, apoi predicând
la diferite evenimente. Accepta să vorbească uneori la evenimente majore, dar nu aşa de des
ca înainte.
Mike ne-a povestit că Paul deţinea o comoară de informaţii despre toţi cei care în anii 50
au fost folosiţi de Dumnezeu în lucrarea de vindecare. Cunoscuse practic pe toţi cei care au
avut un rol proeminent în acea mişcare. El văzuse partea bună şi partea rea a mişcării. El a
văzut cum oameni cu daruri de la Dumnezeu au început bine şi au sfârşit-o rău, şi a văzut pe
puţini — foarte putini — care au rămas necompromişi în tot acest timp.
Când eu şi cu George ne-am întors din Kansas City, i-am telefonat lui Paul şi l-am rugat
să ia prânzul cu noi. Era adevărat, Paul era o bancă de date despre toate numele şi
evenimentele acelor timpuri. I-am pus întrebări timp de două ore. In anul care a urmat, eu şi
cu Paul am devenit prieteni foarte buni. Am luat de multe ori masa împreună şi am purtat
multe conversaţii prin telefon. Pe atunci nu îl auzisem niciodată predicând sau predând, şi
nici nu îl văzusem cum foloseşte darul de cunoştinţă prin care devenise vestit în vremea
aceea.
In septembrie 1988 mă pregăteam să plec împreună cu familia din Fort Worth, Texas, şi
să ne mutăm în Anaheim, California, pentru a ne alătura lui John Wimber în lucrarea de la
Vineyard Christian Fellowship din Anaheim. In vremea aceea am slujit prima dată împreună
cu Paul Cain.
Urma să vorbim la Şcoala de Misiune „Drumul Emausului". Aceasta este o şcoală din
Euless, Texas, pentru lucrarea practică. Şcoala este condusă de T. D. Hali şi îi are printre
profesori pe Dudley Hall, Doug White, Jack Taylor, Jim Hylton şi James Robison. Mulţi
dintre aceşti bărbaţi erau baptişti din Convenţia de Sud sau fuseseră membri înainte, dar au
început să creadă în darurile Duhului Sfânt. Paul şi cu mine trebuia să predăm la prima oră
în fiecare dimineaţă, în prima săptămână din septembrie.
In primele două zile, Paul a participat la întâlniri, dar nu s-a simţit suficient de bine ca să
vorbească. Era un fel de ironie a sorţii, fiindcă eu vorbeam despre vindecare, iar Paul era
vestit pentru modul în care Dumnezeu îl folosea în vindecarea oamenilor. Dar în cea de a
treia zi, am văzut ceva care a schimbat pentru totdeauna modul în care percep lucrarea
Duhului Sfânt.
Paul tocmai terminase un mesaj şi începea să se roage pentru oamenii din adunare. Erau
cam 250 de oameni prezenţi în dimineaţa aceea. El a cerut celor bolnavi de diabet să se
ridice în picioare. Când a început să se roage pentru diabetici, s-a oprit în dreptul unei femei
cu păr alb din dreapta sa. S-a uitat la ea ţintă, şi deşi nu a mai văzut-o niciodată (de fapt nu
cunoştea pe nimeni dintre cei prezenţi), i-a spus: „Dumneata nu ai diabet. Ai o deficienţă de
zahăr în sânge. Te-am văzut într-o vedenie că stăteai pe un scaun galben şi spuneai:
„Doamne, dacă aş putea să rezist măcar până dimineaţă! Dacă aş putea să rezist măcar până
dimineaţă!" Boala din corpul tău te chinuia în aşa măsură, încât uneori te ţinea trează toată
noaptea. Acum, Domnul te vindecă de această boală. Problema aceea cu valva inimii este
îndepărtată acum în numele lui Isus. La fel şi tumoarea de pe pancreasul tău."
In clipele acelea încăperea a fost inundată de un sentiment puternic al fricii de Domnul
Oamenii au început să plângă fără rezerve când au văzut cum Dumnezeu îşi arată purtarea
de grijă pentru unul dintre copiii săi. Paul a continuat să o privească pe acea femeie şi i-a
spus: „Diavolul te-a pregătit pentru o cădere nervoasă". Când a spus aceasta, bărbatul care
era alături de ea (mai târziu am aflat că era soţul ei), a început să plângă. El ştia că soţia lui
era foarte aproape de o cădere nervoasă Paul a spus: „Domnul pune capăt acelui plan acum.
Nu vei trece prin aşa ceva"
Apoi, la fel de brusc cum a început să-i vorbească acelei femei, Paul s-a oprit spunând:
„Cred că asta este tot ce vrea Domnul să fac acum." Apoi s-a aşezat pe rândul din faţă.
Ceilalţi au rămas înmărmuriţi. Nu mai văzuserăm aşa ceva. Am văzut vindecări în ultimii
ani, unele dintre ele cu adevărat remarcabile, dar nu am mai văzut să fie chemat cineva dintr-
o audienţă aşa de mare, necunoscută pentru vorbitor, şi patru boli diferite din trupul ei să fie
făcute cunoscute dar şi proclamată vindecarea asupra lor.
Aceasta mi-a amintit de darul de descoperire al lui Elisei care putea să-i spună regelui
izraelit planurile pe care comandantul sirian le făcea în camera sa. Se asemăna şi cu
vindecările apostolilor din Noul Testament, când aceştia mai des proclamau vindecarea în
loc de a se ruga pentru vindecare. Am rămas de-a dreptul năuciţi. Nimeni nu ştia cum să
încheiem programul. Teama de Domnul era aşa de puternică în încăpere, încât nimeni nu
voia să acţioneze după îndemnurile proprii. In cele din urmă, Jack Taylor s-a ridicat şi, cu
lacrimi în ochi, ne-a condus într-o cântare de laudă.
Femeia peste care Paul a rostit vindecarea în acea zi se numeşte Lynda Tidwell. Am
avut mai multe conversaţii cu Lynda şi cu soţul ei, Jim, din septembrie 1988, până astăzi.
Iată care a fost urmarea slujirii lui Paul pentru ea. S-a dus la doctorul ei şi a fost
examinată. Nivelul zahărului din sânge era acum normal, iar alergiile ei dispăruseră chiar de
atunci. (Fuseseră foarte puternice, exact cum a spus Paul.) O vibraţie neregulată a inimii, pe
care o avea din copilărie, a fost vindecată, la fel şi problema pancreasului ei. Depresia şi
problemele nevrotice, care erau rezultatul îngrijorărilor şi temerilor ei, au dispărut si ele.
Eliberarea de acestea i-a permis ca în următoarele luni să scadă în greutate cu peste 20 de
kilograme. Toate bolile pe care Paul le menţionase au fost corect diagnosticate şi vindecate.
Un an mai târziu mi-a spus că un lucru din cele spuse de Paul nu i-a părut adevărat. El a
spus. „Şedeai într-un scaun galben." Aceasta a frământat-o multă vreme. Nu avea nici o
logică pentru ea, pentru simplul motiv că nu avea nici un scaun galben. Apoi şi-a amintit că
înainte de a se muta la Fort Worth, ea şi-a vopsit scaunul rabatabil în negru, dar mai înainte
fusese galben. După o vreme, a uitat că acel scaun a fost galben. Paul o văzuse în vedenie în
starea dinainte de a se muta la Fort Worth, când alergiile ei erau cele mai chinuitoare. De
atunci Lynda a vizitat mai multe biserici din regiunea Dallas Fort Worth, mărturisind modul
în care Dumnezeu S-a atins de ea.
Din septembrie 1988 L-am văzut pe Domnul folosindu-se de Paul în acest fel în toată
lumea. Nu spun aceasta pentru a-i înălţa pe oameni. Cred că Dumnezeu foloseşte pe mulţi
oameni ca el, în multe locuri de pe Pământ, în aceste zile. Eu cred că acest fel de lucrare
supranaturală este disponibil în biserica zilelor noastre1. Cred că Domnul ne-a pregătit căi
prin care putem cultiva o asemenea lucrare. Cred, de asemenea, că biserica poate face şi
greşeli care să împiedice această lucrare în zilele noastre.
In următoarele pagini vreau să împărtăşesc cu voi câteva dintre lucrurile pe care le-am
învăţat în ultimii ani, atât din Scripturi, cât şi din experienţa practică, lucruri care vă vor
arăta cum să căutaţi şi să trăiţi realitatea darurilor Duhului, fără tot felul de abuzuri şi
exaltări, care au calamitat lucrarea unora care au dorit să lucreze prin puterea Duhului Sfânt.
Doresc să mai împărtăşesc cu dumneavoastră şi obiecţiile teologice şi biblice pe care le-am
avut cu privire la lucrarea supranaturală a Duhului Sfânt din zilele noastre, şi apoi acele
răspunsuri care au îndepărtat obiecţiile din viaţa mea. In final, voi vorbi despre temerile şi
piedicile pe care le-am întâmpinat când am încercat să lucrez prin puterea Duhului Sfânt şi
cum au fost şi încă sunt îndepărtate.
PREJUDECĂŢI SPULBERATE
Partea a Il-a
Mai departe, el citează trei reguli hermeneutice enumerate de Charles Hodge, şi anume
că Scriptura trebuie interpretată în conformitate cu semnificaţia istorică, Scriptura trebuie să
interpreteze Scriptura şi călăuzirea Duhului Sfânt este necesară pentru interpretarea
Scripturii.6 Gross conchide că
Sunt sigur că sunt şi alţii care cred, în mod sincer, asemenea lui Gross, că de vină pentru
divergenţele teologice contemporane sunt lipsa studiului şi metoda hermeneutică. Cu toate
acestea, nu cred că mulţi teologi pricepuţi sau interpreţi cu greutate ai Scripturii vor fi de
acord cu Gross.
Când eram la Dallas Seminary, oricare dintre profesorii pe care îi cunoşteam ar fi fost de
acord cu cele trei reguli de hermeneutică enumerate de Hodge şi fiecare credea în studiul
comprehensiv al Cuvântului. Cu toate acestea, aveam diferenţe semnificative faţă de poziţia
teologilor reformatori pe care Gross o prezintă în cartea sa. Nu studiam şi noi,
dispensaţionaliştii, Scriptura aşa cum au studiat-o teologii Reformei, cu care nu eram acum
de acord? Este evident că lipsa unui studiu comprehensiv al Scripturii şi principii
hermeneutice asimetrice nu pot fi singura cauză a majorităţii diferenţelor din teologia
modernă.
Dacă l-ai izola pe un creştin proaspăt convertit într-o încăpere cu o Biblie şi i-ai spune să
studieze ce spun Scripturile despre minuni şi vindecări, niciodată nu ar ieşi din el un
cesaţionist. Ştiu aceasta din propria mea experienţă. Înainte de convertirea mea, la vârsta de
şaptesprezece ani, eu nu aveam o pregătire teologică, în Scriptură sau în istoria
creştinismului. Imediat după ce Domnul m-a mântuit, am început să devorez Scripturile. Le
citeam zi şi noapte şi le memoram. Când am început să-i întreb pe noii mei învăţători
creştini despre minunile din Scriptură, mi s-a spus că Dumnezeu nu mai face astfel de
minuni prin oameni. Mi s-a spus că adevărata minune, singura care contează, era convertirea
celor pierduţi. întrucât aşa mi-au spus oameni evlavioşi, respectabili şi, fiindcă nu am văzut
minuni în experienţa mea care să contrazică această învăţătură, am acceptat-o ca fiind
adevărată. M-am dedicat evanghelizării şi rapid am uitat de rugăciunea pentru minuni sau
vindecări.
Acesta nu este un sistem de doctrine pe care l-aş fi putut alcătui eu însumi. A trebuit să
fiu învăţat că darurile Duhului au încetat. Acum, după douăzeci şi şapte de ani, la vârsta de
patruzeci şi patru de ani, am avut privilegiul să fi fost de ambele părţi ale baricadei în
dezbaterea teologică. Sunt absolut convins că învăţătura Scripturii nu afirmă că darurile
Duhului au încetat odată cu moartea apostolilor. Nu învăţătura Scripturii este cea care îi
determină pe oameni să nu creadă minunile contemporane.
Este un motiv principal pentru care creştinii care se bizuie pe Biblie nu cred că darurile
supranaturale ale Duhului sunt pentru zilele noastre. Pur şi simplu nu le-au văzut. Tradiţia
lor, desigur, susţine necredinţa lor, dar tradiţia lor nu ar avea nici o izbândă dacă nu ar fi
cuplată cu lipsa unei experienţe a minunilor. Daţi-mi voie să repet: Creştinii nu resping
minunile, fiindcă Scriptura ar afirma că darurile au încetat. Mai degrabă ei resping darurile
supranaturale ale Duhului, fiindcă nu le-au trăit.
Nu am întâlnit încă nici un scriitor cesaţionist care să îşi susţină cauza doar cu Scriptura.
Toţi acei scriitori apelează la Scriptură precum şi la istoria prezentă sau trecută pentru a-şi
susţine cauza.9 Adesea se trece cu vederea faptul că până şi acest apel la istorie, fie ea
îndepărtată sau prezentă, este de fapt un argument al experienţei, sau, mai bine spus, un
argument al lipsei de experienţă.
Mă contraziceam odată cu un teolog renumit, pe subiectul darurilor Duhului. Eu am
remarcat faptul că nu se găseşte nici o fărâmă de dovadă în Scriptură care să sugereze că
darurile Duhului au încetat. El a spus: „Nu aş merge chiar atât de departe, dar ştiu că nu poţi
susţine încetarea darurilor cu Scriptura. Totuşi, ele nu se regăsesc în mod clar în istoria
bisericii şi nu fac parte din tradiţia noastră teologică."
Acest om preda la un seminar care era categoric cesaţionist în abordarea darurilor
supranaturale, dar într-o conversaţie particulară a admis fară rezerve că doctrina sa nu putea
fi susţinută cu Scripturile.
El a expus de fapt cel de al doilea motiv important pentru care oamenii nu cred în
darurile Duhului şi anume, ei nu cunosc minuni de genul celor din Noul Testament în istoria
bisericii.
Cel de-al treilea motiv principal pentru care unii neagă darurile Duhului este repulsia
generată de folosirea darurilor în mod greşit sau percepţia că sunt utilizate greşit, de către
bisericile contemporane sau de către grupările care promovează vindecarea.
Nici unul dintre aceste motive nu se găseşte în realitate în Scripturi. Acestea se bazează
pe experienţa personală. De fapt, în cazul primelor două, acestea se bazează pe lipsa de
experienţă personală.
Este ceva obişnuit să se spună despre carismatici că îşi construiesc teologia pe experienţă.
Cu toate acestea, toţi cesaţioniştii îşi construiesc teologia cu privire la darurile supranaturale
pe lipsa lor de experienţă. Chiar şi referirea ce o fac ei la abuzurile contemporane este un
argument care se bazează pe experienţe negative cu privire la daruri.
Ceea ce vreau să spun, aşadar, este că motivul real pentru neîncrederea în darurile
Duhului în zilele noastre nu se sprijină deloc pe Scripturi, ci se sprijină pe lipsa de
experienţe. În capitolele următoare, voi analiza aceste trei motive mai detaliat.
Ipoteza falsă #2: Lucrarea de vindecare prin apostoli este acelaşi lucru
cu darul de vindecare
Intr-o zi, în timp ce conduceam maşina spre casă, după o zi întreagă de predare la
seminar, deodată am întrezărit faptul că trebuie să existe o distincţie între lucrarea de
vindecare a apostolilor şi darul de vindecare oferit altora în Trupul lui Hristos.
Iată cum am ajuns la această concluzie. Mai întâi mi-am dat seama că în 1 Corinteni 12:8-10
Pavel descrie darurile supranaturale care sunt oferite întregului Trup al lui Hristos, nu
doar apostolilor. Există dovezi temeinice cu privire la larga răspândire a acestor daruri.
Prorocia, de exemplu, se găseşte în biserica din Tesalonic (1 Tes. 5:20), în Roma (Romani
12:6), în Efes (Efeseni 4:11) şi în alte trimiteri din toată cartea Fapte (11:27; 13:1; 15:32;
19:6; 21: 9). La fel, darul limbilor se găseşte în Ierusalim (Fapte 2), Samaria (Fapte 8:5),
Cezarea (Fapte 10:46), Efes (Fapte 19:6), precum şi în Corint Minuni s-au petrecut în
bisericile din Gala tia (Gal. 3:5).
Această răspândire largă a darurilor în Trupul lui Hristos este ceea ce a profeţit Ioel când
a spus că Duhul Sfânt se va revărsa peste orice făptură în zilele din urmă (Ioel 2:28-29).
Petru a folosit profeţia lui Ioel pentru a argumenta faptul că darul limbilor din ziua
Cincizecimii a fost un semn al împlinirii profeţiei lui Ioel (Fapte 2:16). Odată cu revărsarea
Duhului Sfânt la Cincizecime, au fost date daruri întregului Trup al lui Hristos. De fapt,
Petru spune că fiecare creştin a primit un dar de slujire, o carisma (1 Petru 4:10).8 Acesta
este exact acelaşi cuvânt pe care Pavel l¨-a folosit şi în 1 Corinteni 12 (v. 4, 9, 28, 30-31)
pentru daruri spirituale; iar Pavel susţinea că toate darurile se manifestau în biserica din
Corint (1 Cor. 1:7). Dovezile nou testamentare, aşadar, ne obligă să tragem următoarea
concluzie: darurile supranaturale nu au fost limitate doar la apostoli, ci au fost împărţite din
belşug în întregul Trup al lui Hristos.
Al doilea fapt pe care l-am descoperit a fost acela că darurile spirituale variază în
intensitate şi putere. Pavel admite aceasta cu privire la darul profeţiei. In Romani 12:6, el
spune: „Deoarece avem felurite daruri, după harul care ne-a fost dat: cine are darul
prorociei, să-l întrebuinţeze după măsura credinţei lui." Pentru exercitarea darurilor,
Dumnezeu a lăsat diferite măsuri de har şi de credinţă. Pavel însuşi avea un dar de vorbire în
limbi mai mare decât oricine în Corint (1 Corinteni 14:18). 9 Timotei a permis ca unul dintre
darurile sale spirituale să scadă în tărie, aşa că Pavel a trebuit să îl încurajeze: „De aceea îţi
aduc aminte sa înflăcărezi darul lui Dumnezeu, care este în tine prin punerea mâinilor
mele." (2 Timotei 1:6) Toate aceste texte demonstrează că darurile spirituale se manifestă în
grade diferite de intensitate sau de putere.
Nimănui nu-i este greu să recunoască faptul că darurile spirituale, care sunt de obicei
văzute ca „nesupranaturale", variază în intensitate. Unii profesori au un dar de a preda mai
mare decât alţii. Luca, de exemplu, îl portretizează pe Apolo ca pe un predicator şi învăţător
care era „tare în Scripturi" (Fapte 18:24). Unii evanghelişti au un dar mai mare decât alţi
evanghelişti şi aşa mai departe. Prin analogie, ar trebuie să ne aşteptăm la acelaşi lucru cu
privire la darurile Duhului.
Acesta pare să fie cazul chiar şi printre apostoli, în cartea Fapte. Dintre apostoli, Petru şi
Pavel sunt prezentaţi ca unii care erau foarte înzestraţi cu darul minunilor şi darul
vindecărilor. Lucrarea lui Pavel este atât de remarcabilă încât se pare că şi umbra sa era
folosită de Dumnezeu în vindecarea bolilor (Fapte 5:15)! Toţi apostolii au fost folosiţi
pentru a face semne şi minuni (Fapte 5:12), dar Luca pare să îl evidenţieze pe Petru mai mult
decât pe ceilalţi apostoli. Când Pavel intră în scenă, el este, de asemenea, prezentat ca unul
care are o putere extraordinară de vindecare, „până acolo că peste cei bolnavi se puneau
basmale sau şorţuri, care fuseseră atinse de trupul lui, şi-i lăsau bolile, şi ieşeau afară din
ei duhurile rele." (Fapte 19:12). Pavel şi Petru erau singurii apostoli despre care Luca
menţionează că au înviat pe cineva din morţi. Chiar şi între apostoli, aşadar, Noul Testament
pare să indice faptul că au fost grade diferite de putere în manifestarea darurilor.
Cel de al treilea lucru pe care l-am descoperit este că, priviţi ca întreg, apostolii sunt
prezentaţi în Noul Testament drept cei mai înzestraţi indivizi din biserică. Deşi sunt sigur că
apostolii au primit carismata, asemenea celorlalţi din Trupul lui Hristos, Noul Testament
niciodată nu descrie lucrarea lor de vindecare prin termenul carisma. Lucrarea supranaturală
a apostolilor este desemnată prin expresia semne si minuni.
Ce sunt semnele şi minunile? In Vechiul Testament, fraza este folosită cel mai adesea
pentru a descrie marile plăgi pe care Dumnezeu le-a trimis peste Egipt şi izbăvirea poporului
lui Dumnezeu din ţara aceea (Deut. 4:34; 6:22; 7:19; 23:9; 26:8; 34:11; Neemia 9:10; Ps.
135:9 ş.a.m.d.) în Noul Testament, „semnele şi minunile" descriu slujirea lui Isus (Fapte
2:22), a apostolilor (Fapte 2:43; 5:12; 14:3; 15:12; Rom. 15:18-19; 2 Cor. 12:12) şi lucrarea
lui Ştefan (Fapte 6:8) şi a lui Filip (Fapte 8:6). 10 Expresia „semne şi minuni" este folosită
pentru a descrie o revărsare neobişnuită a Duhului Sfânt pentru înfăptuirea minunilor. Fraza
nu este folosită în împrejurări în care au avut loc una sau doua vindecări. Ea este folosită
doar în împrejurări în care aveau loc minuni din belşug (e.g., Fapte 5:12; 8:7), iar cei care
priveau minunile rămâneau uimiți.11 Până şi o persoană ca Simon, care era priceput în
ritualuri oculte, rămâne uimit de semnele pe care le face Filip (Fapte 8:13). Semnele şi
minunile se petrec în mijlocul trezirii, în legătură cu proclamarea Evangheliei, iar singurii
oameni despre care ni se spune că au făcut semne şi minuni, în afară de Domnul Isus şi
apostolii, sunt Ştefan şi Filip.
Iată concluziile pe care le desprind din aceste observaţii. Mai întâi, există o distincţie
între semne şi minuni, pe de o parte, şi darul vindecărilor, pe de altă parte. Semnele şi
minunile sunt o revărsare de minuni care au legătură cu trezirea şi proclamarea Evangheliei.
Darul vindecărilor este dat bisericii pentru zidirea ei (1 Cor. 12:7) şi nu este în mod necesar
corelat cu trezirea sau minunile din abundență.
In al doilea rând, este greşit a insista că slujirea apostolică a semnelor şi minunilor este
standardul pentru darurile de vindecare ale creştinilor nou testamentari obişnuiţi. Există
descrieri pline de viaţă ale slujirii apostolilor prin semne şi minuni, dar în afară de lucrarea
apostolilor sunt puţine descrieri în care creştini obişnuiţi aveau daruri de vindecare sau
exemple în care darurile supranaturale operau în biserica locală.
Pur şi simplu, nu este raţional a insista că toate darurile spirituale supranaturale le
egalează pe cele ale apostolilor în intensitate pentru a putea fi percepute ca daruri legitime
ale Duhului Sfânt. Nimeni nu ar insista în privinţa darurilor nemiraculoase, precum învăţarea
sau evanghelizarea. De exemplu, în toată istoria bisericii, cine poate spune că a fost un
învăţător la fel de iscusit ca Pavel? Luter? Calvin? Cine ar putea pretinde astăzi că este egal
cu Pavel în darul învăţării?13 Nu cunosc pe nimeni care ar pretinde aşa ceva cu privire la
trecut sau la prezent. Aşadar, de îndată ce nu s-a mai ridicat nimeni cu un dar de învăţător
egal cu cel al apostolului Pavel, ar trebui să tragem concluzia că darul de învăţător a fost
retras din biserică? In acelaşi fel, am putea presupune că oricine are darul de evanghelist va
reuşi să evanghelizeze ca apostolul Pavel? Cine a mai înfiinţat atâtea biserici sau a desţelenit
atâtea ogoare noi cu o profunzime şi autoritate ca a apostolului Pavel? Putem accepta că
există diferite grade de intensitate şi calitate în ceea ce priveşte darurile de învăţător,
evanghelist şi altele. De ce nu putem face la fel şi cu darul de vindecare? Sau cu darul
minunilor? Sau cu darul proorociei?
Desigur că ne aşteptăm ca slujba de vindecare a apostolilor să fie mai mare decât a
celorlalţi din Trupul lui Hristos. Ei au fost aleşi în mod special de Domnul, ca să fie
reprezentanţii Săi de seamă, şi lor le-a încredinţat autoritate şi putere peste toate bolile şi
peste toţi demonii (Matei 10:1; Marcu 3:13-15; Luca 9:1). Ei au primit o făgăduinţă aleasă,
aceea de a fi „îmbrăcaţi cu putere de sus" (Luca 24:49, cf. Fapte 1:8). Ei au avut o putere şi o
autoritate pe care nimeni din Trupul lui Hristos nu le-a mai avut. Pavel, de exemplu, a avut
autoritatea de a da pe cineva pe mâna Satanei, pentru nimicirea trupului său (1 Cor. 5:1-5).
Dacă vom spune că lucrarea apostolică stabileşte standardul după care vom evalua
darurile din Romani 12 şi din 1 Corinteni 12, s-ar putea să fim obligaţi să ajungem la
concluzia că nici un fel de daruri, miraculoase sau ne-miraculoase, nu au mai fost
disponibile din zilele apostolilor! Cine s-ar putea compara cu apostolii în vreo privinţă?
In cel de-al treilea rând, nu ar trebui să concluzionăm că semnele şi minunile au încetat o
dată cu moartea apostolilor. Ştefan şi Filip nu au fost apostoli, dar ei au primit o slujbă în
care semnele şi minunile se manifestau ca la apostoli. Şi e posibil că au fost mulţi alţii ca
Ştefan şi Filip.
De asemenea, nu există nimic în Noul Testament care să tăgăduiască posibilitatea unor
revărsări ulterioare însoţite de semne şi minuni. De fapt, biblic este să tânjeşti şi să te rogi
pentru asemenea treziri. Analizaţi într-un duh de rugăciune Fapte 4:29-30: „Şi acum,
Doamne, uită-Te la ameninţările lor, dă putere robilor Tăi să vestească Cuvântul Tău cu
toată îndrăzneala, şi întinde-Ţi mâna, ca să se facă tămăduiri, minuni şi semne prin Numele
Robului Tău celui Sfânt, Isus." Dacă biserica ar lua această rugăciune în serios, cine ştie ce
revărsare de semne şi minuni va binevoi Dumnezeu să ne trimită?
Când mă uit la întregul Trup al lui Hristos, nu văd pe nimeni prin care să se manifeste
minuni asemănătoare cu ale apostolilor, ca număr şi măreţie. Dar aceasta nu mă mai face să
cred că Dumnezeu nu mai foloseşte oameni pentru a înfăptui minuni de vindecarea azi.
Am avut, însă, privilegiul de a fi prieten cu o serie de oameni ca John Wimber, care sunt
foarte înzestraţi în vindecări şi minuni. Paul Cain, cel pe care l-am pomenit mai devreme,
este persoana cea mai înzestrată în lucrarea darurilor supranaturale dintre toţi pe care i-
am întâlnit. În câteva ocazii l-am văzut pe Paul cercetat de ceea ce eu numesc puterea
apostolică. Prin aceasta mă refer la faptul că l-am văzut poruncind sau rostind vindecarea, în
locul unei rugăciuni pentru vindecare. L-am văzut poruncind duhurilor să tacă sau să iasă
afară, şi, ca urmare a unei singure porunci, duhurile au ieşit.
În martie 1990, amândoi am fost invitaţi să vorbim la o conferinţă în Melbourne,
Australia, la Waverly Christian Fellowship, unde păstoreşte Kevin Connor. În finalul
întâlnirii, Paul s-a rugat pentru câteva dintre persoanele din sală. El a arătat spre un bărbat
din spatele sălii şi a spus: „umărul tău drept este dislocat". Paul nu îl mai întâlnise pe acel
om vreodată şi nu era nimic care să indice faptul că umărul acelui om era dislocat. De fapt,
numai acel bărbat, care era atlet, şi mama sa ştiau că umărul lui era dislocat. Paul a spus:
„întinde-ţi mâna către Domnul Isus şi umărul tău va fi vindecat". Instantaneu, în timp ce
bărbatul îşi ridica mâna, umărul lui a fost vindecat. Şi a început să-şi mişte ambele braţe şi
să dea slavă Domnului.
În iunie 1992, Edward şi Jewell Levsen din Tustin, California, participau la o conferinţă
în Kansas City, Missouri, unde Paul Cain era unul dintre vorbitori. Familia Levensen se
pensionase şi se pregătea să se retragă în statul Iowa. Sentimentul lor era că nu mai sunt de
folos pentru împărăţia lui Dumnezeu sau că nu vor mai conta prea mult în lucrare o dată cu
pensionarea lor. Ambii aveau probleme fizice semnificative. Edward avea artrită acută în
umeri iar Jewell avea probleme la gât şi la coloană.
Familia lor a mai participat şi la alte conferinţe la care Paul Cain era unul dintre
vorbitori, aşadar erau familiarizaţi cu modul în care Domnul se foloseşte de Paul, prin
darurile de profeţie şi vindecare. Însă nici unul dintre ei nu se aştepta ca Paul să îi abordeze
şi să le slujească în mod public.
Într-o după-amiază, cam cu o săptămână înainte de conferinţă, Jewell s-a rugat astfel:
„Tată, ştiu că Paul obişnuieşte să cheme în faţă lideri, dar l-ai folosit vreodată ca să cheme şi
oameni obişnuiţi? Eu nu mă aştept să fiu chemată, dar, dacă voi fi, îi vei spune să mă cheme
pe numele Jewell Floyd (Flyod era numele ei de fată).
„Dacă îmi vei vorbi prin Paul Cain, vreau să te întreb ceva. Am auzit pe mulţi oameni
vorbind despre implicarea femeilor în lucrare, dar aş vrea să îmi spui Tu ce părere ai despre
slujirea femeii. Ştiu că sunt prea bătrână ca să mai intru în lucrare, dar tot vreau să ştiu ce
părere ai Tu despre aceasta."
Peste o săptămână, când a început conferinţa, Domnul i-a dat lui Paul o vedenie despre
Jewell şi soţul ei, în timp ce se ruga în camera sa de la hotel. După mesajul din acea seară,
Paul s-a uitat peste adunare şi a spus. „Este cineva aici pe numele Edward. Tu eşti din vest şi
numele soţiei tale este Jewell." Edward şi Jewell s-au ridicat în picioare. Paul s-a uitat la
Jewell şi i-a zis: „îţi spune ceva numele Jewell Floyd?" Jewell a izbucnit în plâns, fiind
copleşită de omniştiinţa tandră a Domnului.
Apoi Domnul s-a ocupat de descurajarea ei. El i-a spus femeii:
„Domnul spune că El te-a chemat de când locuiai în Iowa si acest lucru a rămas
neschimbat. Domnul te-a chemat şi mâna lui este peste tine. Şi va rămâne peste tine
până la sfârşit!
„Şi iată că se va întâmpla ceva cu Usa [fiica lor]. Ceva se va petrece cu întreaga
voastră familiei. Rugăciunile voastre au fost ascultate. Şi Lisa a intrat deja sub o
cercetare a Domnului şi acest lucru va schimba întreaga ei viaţă
Să vă mai spun ceva: voi sunteţi printre acei despre care am vorbit în această seară,
care pot avea vise şi după vârsta de şaizeci de ani. Voi sunteţi printre aceia care vor
vedea slava Domnului manifestată în timpul vieţii voastre. Şi vreau să ştiţi, tu, Edward,
şi tu, Jewell, că Dumnezeu încă nu şi-a încheiat lucrarea cu voi."
În timp ce privea la Jewell, Paul a spus: „Trupul tău este plin de durere, de la gât, prin
coloană, până în picioarele tale". Jewell a recunoscut că aşa era. Paul i-a spus că Domnul o
va vindeca în acea seară. Apoi Paul s-a uitat la Edward şi i-a spus: „Văd într-o vedenie
suferinţele cu care te chinuieşti. Umărul tău este măcinat şi din pricină că ai condus ceva
mare ai artrită — aceasta aproape că te-a omorât. Domnul vrea să vindece acea artrită." Apoi
el s-a uitat la Jewell şi i-a spus: „Cred că ziua ta de naştere este în iulie. Domnul îţi face
acest cadou de ziua ta — soţul tău va fi vindecat."
După vreo şase săptămâni am primit o scrisoare de la Jewell. Ea scria: „Chiar după
slujirea lui Paul Cain din acea vineri seara, am simţit în gâtul meu parcă o putere creatoare,
ca şi cum întreaga structură musculară din gât a fost refăcută! După aceasta m-am simţit aşa
de bine, scăpând de toată durerea pe care o simţeam până în picioare. Aş umple câteva
pagini numai cu diagnosticele pe care mi le-au dat medicii în trecut."
I-am întâlnit pe Edward şi pe Jewell în toamna anului 1992. S-au înscris la Şcoala de
Misiune „Drumul Emausului" din Euless, Texas. Ambii erau complet vindecaţi de bolile de
care Paul a vorbit, iar acum erau plini de o nouă râvnă pentru Dumnezeu în inima lor.
Amândoi erau plini de o teamă sfântă pentru modul în care Dumnezeu i-a vindecat, dar
Jewell era şi foarte recunoscătoare pentru răspunsurile precise pe care Dumnezeu i le-a dat
rugăciunii ei de dinaintea conferinţei. Dumnezeu şi-a dovedit afecţiunea şi tandreţea Sa
pentru Jewell, prin aceea că a chemat-o pe numele ei de fată, Floyd, dându-i de înţeles că
Dumnezeu cheamă şi foloseşte femei şi, făcând-o să înţeleagă că ea şi soţul ei nu erau prea
vârstnici pentru ca Dumnezeu să nu-i poată folosi într-o lucrare măreaţă.
Aceste două exemple se situează în apropierea vindecărilor apostolice. Mai întâi, boala a
fost descoperită de către Dumnezeu în mod supranatural, şi apoi, Domnul a făcut cunoscut
că El va vindeca acele boli. Paul nu s-a rugat pentru vindecarea lor; ci pur şi simplu a
declarat aceasta. Acest gen de vindecare a caracterizat adesea slujirea Domnului Isus şi a
apostolilor.
Mi-ar plăcea să spun că Paul Cain trăieşte la acest nivel, dar aceasta nu este adevărat.
Sunt momente în care Paul se roagă pentru vindecarea oamenilor, aşa cum facem noi toţi.
Dar sunt alte ocazii, şi acestea par să fie tot mai frecvente, când el pătrunde pe acest tărâm
apostolic al vindecărilor, existând asemănări semnificative între slujirea lui şi cea a
apostolilor.
De ce să ne fie greu să acceptăm că Domnul îi foloseşte pe oameni şi azi, în acelaşi fel?
De ce să ne fie greu să acceptăm că unii oameni sunt mai înzestraţi în privinţa rugăciunii
pentru bolnavi? Nu este greu să acceptăm că unii sunt mai înzestraţi, alţii mai înzestraţi la
evanghelizare, alţii mai înzestraţi la administrare şi aşa mai departe. De ce să ne fie greu să
credem că tot aşa stau lucrurile cu vindecarea şi cu minunile?
Această explicaţie a rezolvat problema neconcordanţei dintre modelul de vindecare
apostolic şi ceea ce auzim şi vedem în biserica zilelor noastre. 14 Dacă nu vedem în bisericile
noastre vindecări ca la apostoli, singurul lucru care ne este îngăduit este să acceptăm că noi
nu vedem vindecări apostolice. Aceasta nu înseamnă că Dumnezeu nu mai face vindecări
aşa cum a făcut prin apostoli sau că el a retras darurile de vindecare din Trupul lui Hristos.15
Totdeauna este posibil să fim ca Iacov, care a trebuit să mărturisească: „Cu adevărat,
Domnul este în locul acesta, şi eu n-am ştiut." (Geneza 28:16)
Darurile supranaturale ale Duhului în istoria bisericii
Dacă principalul motiv pentru care unii creştini nu cred în darurile miraculoase este
acela că ei nu au văzut minuni, cel de al doilea motiv constă în aceea că unii consideră că nu
există dovezi ale darurilor miraculoase după moartea apostolilor şi până în zilele noastre.
Dacă aceste daruri au fost menite să acţioneze permanent, cum se face că ele au fost uitate în
întreaga istorie a bisericii sau în intervale aşa mari de timp?
Să presupunem, pentru moment, că darurile s-au pierdut cu adevărat. Nu ar fi prima dată
când poporul lui Dumnezeu pierde daruri de sorginte divină. La ceva timp după moartea lui
Moise, s-a pierdut până şi Pentateuhul (primele cinci cărţi ale Bibliei, n.tr.) sau cel puţin
cartea Deuteronom. Aceasta nu s-a mai găsit până în jurul anului 622 Î.Hr., pe vremea lui
Iosia (2 împăraţi 22:8). Gândiţi-vă puţin: poporul lui Dumnezeu şi-a pierdut Scriptura!
Dacă este să privim din punct de vedere practic, acest lucru s-a petrecut încă o dată în
istoria bisericii, când oamenii nu mai aveau acces la Vechiul Testament ebraic, la Noul
Testament grecesc, sau la traducerea latină a Bibliei. Abia în timpul Reformei, Scripturile au
fost făcute din nou accesibile poporului, în limba vorbită de popor. Nu Dumnezeu a ascuns
Scriptura de popor, ci biserica a neglijat Scriptura.
De asemenea, sunt şi alte exemple. Una dintre cele mai preţioase învăţături a bisericii
este doctrina justificării prin credinţa în Isus Hristos. Totuşi, la scurtă vreme după moartea
apostolilor, scrierile unora dintre Părinţii Apostolici trădează faptul că doctrina justificării
prin credinţă deja era denaturată (cf. Epistola lui Barnaba şi Păstorul din Hermas). Până la
urmă această doctrină s-a pierdut şi nu a mai fost recuperată în mod evident până la Reforma
din secolele cincisprezece şi şaisprezece. Cum am putea explica această absenţă? Să tragem
de aici concluzia că timp de aproape o mie şi cinci sute de ani Dumnezeu a retras lucrarea de
învăţare făcută de Duhul sau că justificarea prin credinţă nu a mai fost atât de importantă
pentru El?
Acest gen de exemple poate fi multiplicat. Dispensaţionaliştii, de exemplu, pretind că
doctrina Bisericii Primare era premilenistă şi pretribulaţionistă. Ei sunt însă forţaţi să accepte
o presupunere despre ambele doctrine, şi anume că s-au pierdut pe parcursul istoriei bisericii
şi nu au fost recuperat decât în vremea Ivii Darby, în secolul al nouăsprezecelea. Cum a
putut biserica pierde ceva ce a fost menit să lucreze permanent? Se pare că biserica poate
rătăci foarte uşor Sfintele Scripturi şi doctrinele fundamentale. De ce ne-ar fi greu să
acceptăm că biserica a pierdut darurile spirituale?
Trebuie să mai remarcăm şi faptul că acest argument al absenţei darurilor din istoria
bisericii nu este un argument biblic. Acesta este un argument bazat pe experienţă. Dacă
darurile s-au pierdut în istorie, cea mai importantă întrebare nu este dacă ele s-au pierdut, ci
de ce s-au pierdut. Desigur, pentru unii acestea au fost depăşite şi lăsate în urmă conform
unui plan divin. (Când vom studia scopurile minunilor şi ale darurilor Duhului vom fi
obligaţi să conchidem că această explicaţie nu este corectă.) Pe de altă parte, este posibil că
Dumnezeu niciodată nu a intenţionat ca aceste daruri să înceteze, însă biserica este aceea
care le-a respins. Pierderea acestor daruri ar putea fi pusă pe seama dezvoltării unei
conduceri birocrate, fără chemare, care i-a îndepărtat pe cei care aveau darurile.1 Conform
acestei opinii, când oamenii au încetat să mai caute darurile spirituale (în directă neascultare
faţă de poruncile lui Dumnezeu: 1 Cor. 12:31; 14:1, 39) şi au încetat să mai urmărească
acţiunea lor în biserică, atunci au încetat să le mai exercite. Pierderea lor se mai putea datora
şi judecăţii divine împotriva necredinţei, apostaziei sau legalismului din biserică. Multe alte
motive se pot găsi pentru absenţa darurilor din istoria bisericii.
Iarăşi, decizia noastră trebuie să se bazeze pe afirmaţii clare şi la subiect din Scriptură cu
privire la scopul darurilor spirituale. In cele din urmă, Scriptura este cea care va lamuri
această chestiune şi nu analizele istorice.
Cercetarea istorică este o ştiinţă imperfectă. Cine cunoaşte istoria atât de bine? Noi
avem doar un mic procent din literatura apărută în perioada dintre moartea ultimului apostol
şi începutul Reformei. Aceasta înseamnă că ne bazăm studiul nostru despre o perioadă de o
mie patru sute de ani pe resurse istorice infime. Sunt acestea dovezi suficiente pe care să ne
bazăm convingerea că darurile Duhului Sfânt s-au pierdut în întreaga istorie a bisericii? 17
Dar s-au pierdut darurile cu adevărat? Există, în realitate, dovezi multiple în întreaga
istorie a bisericii ale folosirii darurilor în biserică. După studierea documentelor istorice
despre darurile miraculoase ale Duhului, D. A. Carson, un respectat cercetător al Noului
Testament conchidea:
Semnificaţia abuzurilor
In ciuda dispreţului arătat faţa de „tradiţiile omeneşti", insistenţa cu care mulţi creştini
conservatori le cer unor adulţi să accepte ca nişte copii, tradiţii în chestiuni de credinţă
şi practică cerându-le să primească totul cu ochii închişi, cu gura închisă şi să înghită
tot ce li se pune înainte, nu este un element de maturitate spirituală; în cel mai fericit
caz el conduce la bigotism, şi, în cel mai nefericit caz la forme oculte.
La 18 aprilie 1906, ziarul Los Angeles Times relata despre o trezire ciudată care avea
loc în oraş. Sub un titlu cu litere mari, „Limbi ciudate ca la Babel", un reporter al ziarului
relata:
Întâlnirile au loc într-o baracă dezafectată de pe Azusa Street, lângă strada San 'Pedro,
iar adepţii acestei doctrine ciudate practică ritualurile cele mai fanatice, predică teoriile
cele mai sălbatice şi se muncesc să ajungă într-o stare de exaltare nebunească în felul lor
caracteristic. Adunarea este alcătuită din oameni de culoare, ici colo mai sunt presărate
câteva picături albe. Noaptea este un coşmar pentru vecini din pricina urletelor
închinătorilor, care petrec ore întregi într-o stare de rugăciune care toceşte nervii. Ei
pretind că au primit „darul limbilor" şi că pot înţelege limbile care se vorbeau la Babei.
În aceeaşi zi a avut loc marele cutremur din San Francisco, în urma căruia o mare parte
din oraş a fost distrusă. După ce freamătul cutremurului a fost simţit şi de cei de pe Azusa
Street, un „cutremur spiritual" a scuturat adunarea, care a crescut până la nivelul isteriei.
Vibraţiile cutremurului din San Francisco s-au simţit în susul şi în josul coastei
Californiei, dar vibraţiile cutremurului spiritual s-au răspândit în întreaga ţară. Trezirea a
continuat zi şi noapte timp de trei ani şi a dat naştere penticostalismului modern. Totuşi,
chiar din primele zile, fenomenele fizice care au însoţit trezirea au fost ridiculizate şi privite
ca „un zel religios nebun", iar despre cei care au vorbit în limbi s-a spus că „bâlbâie o rostire
fără cuvinte"
mulţi din cei care ascultau au început să cheme pe Dumnezeu cu strigăte puternice si
lacrimi. Unii se prăbuşeau şi nu mai rămânea putere în ei; alţii tremurau şi se zgâlţâiau
cu putere. Unii erau cuprinşi de o mişcare convulsivă în fiecare parte a corpului, şi
care era atât de violentă, încât patru sau cinci persoane nu îi puteau ţine.3
Când prietenul său, predicatorul George Whitefield, a auzit întâia oară despre aceste
semne, le-a respins cu înverşunare. Insă la 7 iulie 1739 Wesley scria în jurnalul său:
Am avut ocazia să vorbesc cu el despre aceste semne exterioare care au însoţit atât de des
lucrările lui Dumnezeu. Am descoperit că obiecţiile lui erau bazate în principal de
reprezentări greşite a realităţii. Insă în ziua următoare el a avut ocazia să se informele mai
bine: fiindcă abia ce a început să îndemne pe păcătoşi să-L, primească pe Hristos, când
deodată patru persoane s-au prăbuşit în apropiere de el, aproape în aceeaşi clipă. Una
dintre ele stătea întinsă fără simţuri şi fără să se mişte. Alta tremura foarte puternic. Cea
de-a treia avea convulsii puternice în tot corpul, dar nu scotea nici un sunet, ci doar nişte
gemete. Cea de-a patra avea convulsii asemănătoare, dar II chema pe Dumnezeu cu strigăte
puternice şi cu lacrimi.
Concluzia lui Wesley, în notiţa corespunzătoare acelei zile din jurnalul său, sună astfel:
„De acum am încredere că noi toţi vom accepta că Dumnezeu îşi desfăşoară lucrarea aşa
după cum voieşte El."4
Tot în aceeaşi perioadă, cine s-ar fi gândit că acel fel de „semne" s-ar fi manifestat într-un
cadru mult mai liniştit, în New England, în ceea ce astăzi este recunoscut ca fiind cea mai
mare trezire din istoria Americii, Marea Trezire? Şi totuşi, exact aceasta se petrecea cu
regularitate în întâlnirile lui Jonathan Edwards, cel care este considerat cel mai mare teolog
al Americii.
Descriind una dintre întâlnirile din biserica sa, Edwards scrie următoarele:
Acele sentimente s-au propagat cu rapiditate în întreaga încăpere; mulţi tineri şi copii...
păreau să fie copleşiţi de un simţământ al măreţie şi gloriei divine, dar şi de admiraţie,
dragoste, bucurie şi laudă, precum şi de compasiune faţă de cei care se uitau la ei ca într-o
stare firească [nefiind născuţi din nou]; şi mulţi alţii în acelaşi timp erau copleşiţi de
întristare din pricina stării lor de mizerie şi păcătoşenie; astfel că întreaga încăpere nu era
plină de nimic altceva decât de strigăte, leşin şi altele ca acestea (s.n.).\
In aceeaşi toamnă Edwards scria:
Este ceva frecvent să vetzi o casă plină de ţipete, căderi, convulsii şi altele
asemănătoare, însoţite atât de tristeţe cât şi de admiraţie şi bucurie. ...Destul de des se
întâmpla că erau unii atât de afectaţi şi trupurile lor atât de copleşite, încât nu se
puteau duce acasă, ci erau obligaţi să stea toată noaptea acolo unde se găseau (s.n.).
Cu altă ocazie Edwards descrie lucrarea lui Buell, care
a continuat aici bilunar după întoarcerea mea: încă mai există semne puternice care
însoţesc slujirea sa; mulţi sunt ridicati în sentimentele lor religioase dincolo de tot ce
au cunoscut mai înainte; si au fost chiar câteva împrejurări în care persoane/e au căzut la
pământ într-un fel de transă, rămânând astfel chiar timp de douăzeci şi patru de ore,
timp în care simţurile lor au fost blocate; dar în acelaşi timp au avut viziuni măreţe, de
parcă ar fi fost în ceruri şi au văzut acolo lucruri glorioase şi încântătoare. Dar când
oamenii au fost înălţaţi în acea stare, Satan a căutat să profite şi tactica sa a ieşti
repede la iveală: oamenii au devenit prea circumspecţi, alţii au fost răniţi şi acestea i-
au împiedicat, pe mulţi dintre ei, să se deschidă (s.n.).7
Acest fel de manifestări au creat interes pe două fronturi diferite. Aşa cum sugerează
Edwards în ultimul paragraf, deşi manifestările au fost reacţii legitime la o lucrare veritabilă
a Duhului Sfânt, ele au putut fi pervertite de către Satan, astfel încât oamenii să poată fi duşi
în eroare.
Pe alt front, acest fel de manifestări i-a determinat pe unii creştini conservatori să-1
critice pe Jonathan Edwards şi întâlnirile lui, pe care le-au considerat lucrări ale firii sau ale
diavolului. Unii din zilele lui Edwards erau siguri că acel fel de manifestări dovedea că
lucrarea aceea nu era de la Dumnezeu.
Edward Gross este un exemplu de persoană care astăzi ar trece de partea oponenţilor lui
Edwards şi ar milita împotriva concepţiei lui Edwards cu privire la manifestările fizice.
Gross îl citează pe Claries Hodge, care ajunge la concluzia
că nu este nimic în Biblie care să ne determine să privim aceste manifestări trupeşti ca
efecte legitime ale sentimentului religios. Nici un fel de manifestări de acest gen nu au
însoţit predicile lui Hristos sau ale apostolilor. Noi nu citim despre strigăte, leşin,
convulsii sau ameţeli în adunările în care ei au vorbit.
Contrar declaraţiilor lui Hodge, există multe indicii în Biblie care sugerează că
„manifestările trupeşti" pot fi efecte legitime ale Duhului Sfânt. Aceste manifestări fizice se
petrec atât în Vechiul Testament cât şi în Noul Testament.
In zilele lui Jonathan Edwards, unii oameni nu au fost dispuşi să vadă în Marea Trezire
o lucrare a Duhului lui Dumnezeu, fiindcă ei spuneau că Dumnezeu este un Dumnezeu al
ordinii, nu al neorânduielii (1 Cor. 14:33, 40). Ei simţeau că Dumnezeu nu poate fi la
originea acelor manifestări fizice din adunările lor, fiindcă acestea produceau confuzie.
Această acuzaţie este o acuzaţie standard pentru orice manifestări asemănătoare până în
zilele noastre. Edward Gross îl citează din nou pe Charles Hodge:
Mărturia Scripturilor nu este numai negativă cu privire la acest subiect. Autoritatea lor
este direct opusă tuturor acestor manifestări de dezordine. Ele ne învaţă că Dumnezeu
nu este autorul confuziei, ci al păcii, în toate bisericile sfinţilor (1 Cor. 14:33, 40).
Aceste pasaje fac referinţă în particular la modul în care trebuie condusă închinarea
publică. Ele interzic tot ce are de-a face cu dezordinea, solemnitatea şi atenţia cu
devoţiune. Este evident că strigătele puternice şi convulsiile nu sunt în armonie cu
aceste fenomene şi de aceea ele trebuie descurajate. Ele nu pot veni de la Dumnezeu,
fiindcă El nu este autorul confunjei.1
Răspunsul pe care Edward 1-a dat acuzaţiilor venite din partea criticilor săi se aplică la
fel de bine şi criticii din zilele noastre:
Dar dacă Dumnezeu găseşte cu cale să convingă conştiinţa persoanelor în aşa fel încât
ele să nu poată evita manifestări exterioare puternice, chiar prin întreruperi ale întâlnirilor
publice, eu nu cred că aceasta aduce confuzie sau că este o întrerupere nefericită, la fel cum
o adunare de rugăciune pentru ploaie care s-ar ține pe un câmp nu ar trebui să fie deranjată
de întreruperea creată de o ploaie masivă.
Facă Domnul ca toate adunările publice din ţară să fie întrerupte duminica viitoare din
programele lor publice de confuzii asemănătoare precum aceasta! Nu trebuie să ne
pară rău că se strică ordinea acestor mijloace, ca să obţinem în schimb tocmai
rezultatul spre care ne îndrepta acea ordine. Cel care merge să aducă o comoară nu
trebuie să se supere că a dat peste ea chiar la mijlocul călătoriei.1
Cu alte cuvinte, Edwards spune că Dumnezeu poate folosi mijloace haotice ca să aducă
ordine. A privi o persoană care se zbate pe podea în timp ce este eliberată de sub puterea
demonică poate părea ceva lipsit de ordine pentru asistentă. Dar dacă persoana este cu
adevărat eliberată de acel demon, rezultatul va fi instaurarea ordinii lui Dumnezeu în viaţa
acelei persoane.
Ar fi o mare greşeală, deci, să folosim avertismentul lui Pavel ca toate lucrurile să se
facă în ordine în aşa fel încât să stingem focul Duhului.
o lucrare nu trebuie să fie judecată de vreunul din efectele pe care le are asupra
trupului omenesc, precum lacrimi, tremur, gemete, strigăte puternice, agonie a trupului
sau pierderea tăriei trupeşti. Influenţa sub care se află persoanele nu trebuie să fie
judecată într-un fel sau în altul în funcţie de efectele asupra trupului; şi aceasta fiindcă
Scriptura nu ne oferă nicăieri reguli pentru aceasta.14
Cu alte cuvinte, manifestările în sine nu dovedesc nimic. Motivul de căpătâi pentru care
ele nu dovedesc nimic este că Scriptura nu ne oferă nici o regulă universală după care să
judecăm aceste manifestări. Scripturile permit, cu siguranţă, ca aceste manifestări să existe
ca reacţii legitime la o lucrare veritabilă a lui Dumnezeu. Dar Biblia nu ne învaţă că ele sunt
întotdeauna veritabile. In unele cazuri manifestările fizice s-ar putea să nu fie rezultatul
lucrării Duhului, ci doar un aspect al naturii omeneşti sau chiar o lucrare demonică. Este
adevărat, de asemenea, că Duhul Sfânt poate face o lucrare puternică acolo unde nu sunt
prezente astfel de manifestări. Oamenii pot fi mântuiţi sau vindecaţi fără să existe gemete,
tremur sau alte fenomene fizice vizibile. Este posibil chiar ca demonii să fie alungaţi fără să
existe aceste fenomene însoţitoare.
Întâiul şi cel mai important test al oricărei lucrări, slujiri sau învăţături este daca aceasta
este de acord cu învăţătura Sfintelor Scripturi. De aceea, trebuie să ne asigurăm în acest caz
că Scripturile sunt standardul şi nu propriile noastre interpretări ale Scripturii.
Înainte era ceva obişnuit între anumite grupări fundamentaliste să se creadă că femeile
erau lipsite de modestie şi călcau îndemnul lui Pavel din 1 Timotei 2:9 dacă foloseau
produse de cosmetică. Astăzi, cu greu ar putea cineva accepta acea interpretare a versetului
din 1 Timotei 2:9. femeile care foloseau produse cosmetice în prima parte a secolului
douăzeci nu călcau Scriptura ci doar o interpretare fundamentalistă a Scripturii. Înainte de a
declara că o practică este nescripturală, trebuie să fim cât se poate de siguri că aceasta
încalcă o învăţătură clară, fără ambiguităţi, a Scripturii.
Edwards conchide că atunci când Scripturile nu vorbesc direct într-o cauză anume,
singura cale prin care putem decide dacă o lucrare este cu adevărat de la Dumnezeu este
dacă acea lucrare manifestă roada Duhului Sfânt. Acesta este cu siguranţă testul pe care Isus
ni 1-a dat ca să deosebim între lucrarea profetică falsă şi cea adevărată:
„Îi veţi cunoaşte după roadele lor. Culeg oamenii struguri dintre spini, sau smochine
dintre mărăcini? Tot aşa, orice pom bun face roade bune, dar pomul rău face roade
rele. Pomul bun nu poate face roade rele, nici pomul rău nu poate face roade bune.
Orice pom, care nu face roade bune, este tăiat şi aruncat în foc. Aşa că după roadele
lor îi veţi cunoaşte." (Matei 7:16-20)
Testarea roadelor unei lucrări este absolut esenţială în cazurile în care Scriptura
păstrează tăcerea. Acest test se aplică şi în cazurile în care oamenii au doctrine corecte dar
roadele din viaţa şi lucrarea lor arată că ei nu se călăuzesc după acele doctrine. E posibil ca
ei să încerce să îşi adoarmă conştiinţa sau să se înşele fără să îşi dea seama. În orice caz,
roadă lucrării lor îi va da de gol.
Din nou o spun, noi nu trebuie să evaluăm un lucru prin cât de bizar sau ciudat ni se pare
nouă. Ciudăţenia nu este o regulă biblică prin care putem decide dacă o acţiune sau o lucrare
este de la Dumnezeu.
Să presupunem că am vedea un om care a fost alcoolic, care îşi bătea soţia şi care îl ura
pe Dumnezeu, ţipând cât îl ţine gura şi apoi prăbuşindu-se la podea şi rămânând nemişcat
timp de douăzeci şi patru de ore în timpul unui serviciu divin. Ce ar fi dacă acel om se va
ridica apoi şi niciodată nu va mai bea, nu îşi va mai bate soţia, ci va începe să o iubească aşa
cum şi-a iubit Hristos Biserica, şi L-ar iubi pe Dumnezeu şi Cuvântul Său? Oricât de bizar ni
s-ar părea, noi va trebui să recunoaştem că Duhul Sfânt a lucrat în viaţa sa. Nici diavolul şi
nici carnea nu pot produce dragoste de Dumnezeu, dragoste pentru familie sau eliberare de
sub patimi. Tot aşa cum s-au petrecut aceste fapte în timpul marilor treziri din trecut, tot
astfel se petrec acestea în zilele noastre, atunci când oamenii nu sting focul Duhului.
Când Dumnezeu consideră că este bine să permită astfel de manifestări în zilele noastre,
trebuie să le primim din mâna Sa, dar trebuie să evităm greşeala de a le glorifica. Când
acordăm întâietate manifestărilor şi petrecem mult timp vorbind despre ele, negreşit că vom
crea aşteptări nerealiste şi vom pune accentul pe ceea ce nu are importanţă. În cele din urmă,
nu manifestările merită atenţia finală, ci lucrarea Duhului. Manifestarea este doar o reacţie la
lucrarea Duhului. Noi vrem să onorăm lucrarea Duhului de a convinge, ierta, mântui, vorbi,
vindeca şi elibera - şi nu reacţia fizică la lucrarea Sa.
Dacă atribuim o semnificaţie mărită manifestărilor, oamenii vor pune egal între
manifestări şi lucrarea Duhului şi chiar vor ajunge să le vadă drept însemn ale spiritualităţii.
Când aceasta are loc, oamenii imaturi vor imita aceste manifestări ca să atragă atenţia asupra
lor şi să pară „spirituali".
O greşeală la fel de semnificativă ar fi să încercăm să suprimăm aceste manifestări.
Imaginaţi-vă o persoană care este în mod clar sub convingerea produsă de Duhul Sfânt din
pricina păcatelor, încât simţurile ei se înfioară când descoperă chinurile iadului şi tremură
sub această convingere. Imaginaţi-vă acum ce nebunie esté să te apropii de o astfel de
persoană şi să îi spui să termine odată cu teatrul! Dacă încercăm să suprimăm o lucrare reală
a Duhului Sfânt, atunci suntem în pericolul de a fi stins focul Duhului.
Nu ar trebui să ne fie frică de manifestările fizice veritabile. Adesea întâlnesc creştini
care cred fără rezerve că demonii pot vorbi cu o voce audibilă, pot induce gânduri, pot
produce senzaţii fizice şi alte efecte trupeşti, dar care nu vor crede că Dumnezeu poate sau
este dispus să facă acestea şi azi. Ori de câte ori ei văd deci aceste manifestări fizice, vor
presupune în mod automat că acestea sunt lucrarea diavolului.
Toată frica de diavolul este o frică iraţională. Nici un creştin nu ar trebui să se teamă
vreodată de Satan sau de vreun demon. Singura persoană de care creştinul trebuie să se
teamă, ne învaţă Noul Testament, este Dumnezeu însuşi. Dacă Dumnezeu este la originea
acestor manifestări, le va folosi pentru scopuri bune. Dacă diavolul este în spatele unei
manifestări, aceasta poate înceta prin puterea sângelui lui Hristos. In orice caz, noi nu avem
baze scripturale să ne temem de manifestările fizice.
In cele din urmă, nu ar trebui să fim dezamăgiţi când Dumnezeu nu însoţeşte lucrarea
Duhului Său cu manifestări fizice, şi nici nu trebuie să încercăm să le producem noi prin
sugestiile noastre sau prin alte mijloace naturale. Dumnezeu nu are nevoie de astfel de
manifestări pentru a-Şi împlini scopurile sale. Dacă încercăm să fabricăm noi aceste reacţii,
vom polua o lucrare pură a Duhului Sfânt şi o vom face să înceteze.
Vreau să mai ofer încă un sfat în această privinţă. Mă deranja când vedeam oameni care
„imitau" manifestări fizice în timpul întâlnirilor. Aceasta s-a întâmplat şi în timpul lui
Edwards şi se petrece şi astăzi. De fapt, aceasta se va petrece oriunde există manifestări
veritabile ale Duhului Sfânt. Originalul va fi imitat mereu. Uneori copia este uşor de
descoperit, alteori nu este aşa de uşor. Experienţa mea cu aceste manifestări false m-a făcut
să cred că ele nu sunt chiar atât de serioase pe cât mi-am imaginat iniţial.
Genul de oameni care ajung să îşi scuture mâinile sau să tremure în mod voluntar la
începutul închinării nu sunt oameni „periculoşi". Cel mai adesea ei sunt creştini nesiguri şi
retraşi. Întreaga săptămână cu greu se găseşte cineva care să le acorde puţină atenţie. Singura
împrejurare când simt că cineva le arată dragoste şi afecţiune este la întâlnirea bisericii, când
cineva vine lângă ei, îşi pune mâinile peste ei şi se roagă pentru ei. Adesea ei folosesc
tremurul şi alte manifestări fizice ca mijloace de a atrage atenţia la ei înşişi şi pentru a fi
ajutaţi de alţi credincioşi din trupul lui Hristos. Am acordat multă atenţie acestui fenomen în
ultimii ani şi am descoperit că el nu cauzează probleme serioase nimănui. Cu greu este
cineva amăgit de acestea, şi singurii care le acordă mare atenţie sunt unii vizitatori care
observă ceea ce se petrece, fară să aibă o înţelegere matură asupra acestor manifestări. Dacă
vizitatorii sunt sinceri şi nu au venit acolo doar ca să critice, ei pot oricând să întrebe pe
cineva care este dinamica acelor „răspunsuri false" şi să primească explicaţii adecvate cu
privire la ceea ce îi miră.
In acele puţine cazuri în care comportamentul unei persoane este cu adevărat bizar şi
spectaculos, păstorii ar trebui să se apropie de acea persoană şi, cu bunătate, dar în mod
ferm, să oprească acel comportament. Am descoperit că, atunci când vorbim despre
semnificaţia biblică a manifestărilor fizice şi discutăm despre ele în mod deschis, rămâne
puţin loc pentru abuzuri în acest domeniu.
Nimeni nu a pus mâna pe o Biblie, şi, începând s-o citească, să fi a ajuns la concluzia că
Dumnezeu nu mai face semne şi minuni, iar darurile Duhului Sfânt au încetat. Doctrina
cesaţionismului nu îşi are originea într-un studiu atent al Scripturilor. Doctrina
cesaţionismului îşi are originea în experienţă.
Eşecul de a vedea minuni în propria experienţă a cuiva şi de a le localiza în istorie
necesită o explicaţie. Cum poţi explica absenţa minunilor din experienţa ta când Noul
Testament este plin de minuni? Sunt, în esenţă, trei cauze. Mai întâi, este ceva greşit în
experienţa ta. In a doua variantă, Dumnezeu este cel care le-a anulat, fiindcă intenţia Sa a
fost ca ele să servească doar pentru scopuri temporare. In a treia variantă, răspunsul este
închis într-o taină a divinităţii, precum taina alegerii sau a predestinării. Cel dintâi răspuns
te-ar conduce la concluzia că va trebui să te aştepţi la minuni dacă experienţa ta va fi
corectată. Cel de a-1 doilea nu te-ar determina să crezi în minuni vreodată. Cel de-al treilea
lasă întrebarea deschisă.
Din câte cunosc eu, nimeni nu a încercat să susţină varianta a treia. Din zilele Reformei,
mulţi teologi protestanţi au susţinut răspunsul al doilea, şi anume că darurile sunt temporare.
Reformatorii au avut două motive majore pe baza cărora au formulat şi sistematizat
argumentul teologic împotriva minunilor contemporane. Mai întâi, duşmanii lor, catolicii,
apelau la minunile din Biserica Catolică pentru a-şi susţine doctrinele catolice. Practic, ei
spuneau: „Noi avem minuni care arata că Dumnezeu aprobă doctrina noastră. Mai mult, noi
avem o istorie îndelungată a minunilor care se întinde până la perioada Noului Testament Ce
minuni puteţi să ne arătaţi voi, ca să dovediţi că Dumnezeu aprobă doctrina voastră?" Acest
atac i-a determinat pe Reformatori să nege veridicitatea minunilor catolice, atât pe cele din
trecut, cât şi pe cele din prezent, şi să formuleze argumentul teologic împotriva minunilor
contemporane.
Dar eu cred că nu acesta a fost motivul major pentru care Reformatorii au încercat să
folosească Scripturile pentru a ataca minunile contemporane. Eu cred că principala lor
motivaţie a fost lipsa minunilor din viaţa lor. Dacă ar fi avut parte de minuni vrednice de
crezare, ei nu ar fi încercat vreodată să afirme că minunile au fost menite să existe temporar.
Aşadar, Reformatorii s-au găsit în faţa unei alegeri: cui se datora lipsa minunilor din
experienţa lor? Era ceva greşit în experienţa lor sau aceasta se datora unei retrageri
planificate de către Dumnezeu? Ei au ales să creadă cea de-a doua variantă. De acum le
stătea în faţă o sarcină monumentală, aceea de a explica de ce a fost Dumnezeu atât de
generos în privinţa minunilor în primul secol, ca să fie atât de rezervat în secolele următoare.
Strategia lor a fost să dovedească faptul că minunile au fost menite doar pentru scopuri
temporare, în primul secol. Dar cum se putea dovedi aşa ceva?
In esenţă, erau trei modalităţi prin care puteau dovedi aşa ceva. Prima, şi de departe cea
mai bună, este să găseşti pasaje în Scripturi care să afirme că Dumnezeu a rânduit minunile
doar pentru o vreme. Cea de-a doua modalitate este să apelezi la deducţia teologică. Această
metodă nu este la fel de puternică precum afirmaţiile concrete din Scriptură, dar este o cale
legitimă de a susţine doctrinele. Ce-a de-a treia modalitate de a-şi susţine cauza era
experienţa. Ei puteau trage concluzii din propria lor experienţă şi din experienţa altora, în
istorie. Astfel, puteau analiza istoria ultimilor 1300 de ani de istorie bisericească pentru a
vedea dacă existau dovezi ferme ale existenţei darurilor între credincioşii din secolele
precedente.
A susţine ceva cu experienţa este, de departe, cea mai firavă modalitate dintre acestea
trei. In analiza istoriei, adesea ajungem în situaţia în care să ne îndoim de anumite fapte sau
de interpretarea acelor fapte. Mai mult, când analizăm propria noastră experienţă, putem
cunoaşte faptele, dar, uneori, nu putem cunoaşte motivele din spatele acelor acţiuni. Putem
şti, de exemplu, că suntem deprimaţi, fără a şti exact de ce. Am făcut noi ceva ce a generat
această depresie? Este aceasta rezultatul unor împrejurări care sunt dincolo de capacitatea
noastră de a interveni? Astfel, chiar când putem cu acurateţe descrie faptele, se poate să nu
înţelegem motivul pentru care lucrurile stau aşa.
Reformatorii ne-au arătat, fără umbră de îndoială, de care argument s-au slujit cel mai
mult. Sola Scriptura („numai Scriptura") a fost unul din strigătele de luptă ale Reformei. Cu
toate acestea, ei aici se izbeau de un obstacol insurmontabil, fiindcă nu puteau să arate măcar
un singur text din Scripturi care să susţină că minunile, sau darurile spirituale, au fost
limitate doar pentru perioada Noului Testament. Şi nimeni altcineva nu a reuşit aceasta de
atunci şi până în zilele noastre.
Fiind deposedaţi de cea mai puternică armă a arsenalului lor, şi anume afirmaţiile la
obiect din Scriptură, Reformatorii au fost forţaţi să apeleze la deducţii teologice. Dar cum să
deduci că minunile au fost menite doar pentru o vreme, dintr-o carte care începe cu minuni,
persistă în minuni şi se încheie cu minuni?
Primul lucru pe care l-am remarcat a fost că există foarte puţine referinţe directe în Noul
Testament cu privire la scopurile minunilor. Nu am găsit nici o afirmaţie de genul:
„Dumnezeu a lăsat minunile cu scopul de a ..." Am descoperit că scopul minunilor este
uneori indicat prin „funcţia" cuvintelor care însoţesc minunile respective. Marcu, de
exemplu, spune că minunile „adevereau" (Marcu 16:20). Ioan spune că ele „mărturiseau"
(loan.5:36). Petru spune că Isus a fost „adeverit" prin minunile sale (Fapte 2:22). In alte
împrejurări scopul unei minuni trebuie dedus din contextul sau din rezultatul acelei minuni.
Unul dintre scopurile clare ale minunilor a fost autentificarea caracterului lui Isus şi
relaţia Sa cu Tatăl Său ceresc. In această privinţă, minunile demonstrează următoarele:
Dumnezeu este cu Isus (loan 3:2); Isus este de la Dumnezeu (loan 3:2; 9:32-33); Dumnezeu
1-a trimis pe Isus (loan 5:36); Isus are autoritatea pe pământ de a ierta păcatele (Marcu 2:10-
11; Matei 9:6-7; Luca 5:24-25); Isus este adeverit de Dumnezeu (Fapte 2:22); Tatăl este în
Isus şi Isus este în Tatăl (loan 10:37-38; 14:11); prin Isus a venit împărăţia lui Dumnezeu
(Matei 12:28; Luca 11:20); şi Isus este Mesia, Matei 11:1-6; Luca 7:18-23) şi Fiul lui
Dumnezeu (Matei 14:25-33).
Cel de-al doilea scop al minunilor a fost autentificarea mesajului cu privire la Isus.
Aceasta a fost funcţia majoră a minunilor în lucrarea apostolilor. Marcu spune că
„Domnul ... întărea Cuvântul pe care îl predicau apostolii prin semnele, care-1 însoţeau."
(Marcu 16:20)4 Când Luca relata despre lucrarea lui Pavel şi Barnaba în Iconia, spunea că
Domnul „adeverea Cuvântul privitor la harul Său, şi îngăduia să se facă semne şi minuni
prin mâinile lor." (Fapte 14:3). Observaţi că în ambele texte nu Domnul îi confirmă pe
apostoli, ci „Cuvântul Său" sau „mesajul" pe care apostolii îl propovăduiau. Semnele şi
minunile nu mărturisesc în favoarea apostolilor, ci în favoarea mesajului salvării predicat de
apostoli. Aşadar, principalele lucruri adeverite de minuni sunt Persoana lui Isus Hristos şi
mesajul despre Isus Hristos.
Când căutam toate acestea referinţe, am fost uimit să descopăr că nici o singură referinţă
nu pomenea că minunile aduceau mărturie5 despre apostoli, îi confirmau6 pe apostoli sau
atestau lucrarea lor. Pe scurt, minunile nu sunt o autentificare a apostolilor! Şi dacă ne
gândim la teologia Noului Testament, aceasta este perfect logic. Prin venirea lui Isus
Hristos, Dumnezeu vrea ca toată atenţia să fie îndreptată asupra Fiului Său. Sarcina
principală a Duhului Sfânt este să II înalţe pe Isus Hristos. Dumnezeu nu este interesat de a
depune mărturie pentru slujitorii Săi, ci pentru Fiul Său şi pentru mesajul despre Fiul Său.
Pavel insistă în 12:12 că asemenea semne nu sunt criteriul primar pentru a decide dacă
o persoană era sau nu apostol în schimb, el sugerează că semnele adevărate ale
apostoliei - viaţa și lucrarea sa - sunt semnele care cântăresc cel mai greu... A. spune
că „semnele, puterile și minunile" sunt semne principale ale apostoliei înseamnă a
contrazice învăţătura lui Pavel din capitolele 11-13 (precum și din capitolele 1-9). 13
Sunt de acord cu concluzia lui Martin, când spune că „lucrările lui Pavel (în 12:12) sunt
lucrări, nu dovezi, ale unei apostolii autentice."
Când am început să chibzuiesc asupra ideii că minunile au fost menite pentru a-i
autentifica pe apostoli şi lucrările lor, am văzut că aceasta nu era doar nebiblică, ci şi ilogică.
Dacă scopul primar al semnelor şi minunilor era să îi valideze pe apostoli, atunci de ce au
făcut Ştefan şi Filip minuni? Dacă cineva va spune că aceasta a fost posibil fiindcă apostolii
şi-au pus mâinile peste Ştefan şi peste Filip, prin aceasta nu se oferă un răspuns la întrebare.
Dacă scopul primar al minunilor era autentificarea apostolilor, atunci de ce ar avea şi
altcineva o lucrare cu semne şi minuni? De ce a dat Dumnezeu darurile de vindecare şi darul
minunilor bisericii? (1 Cor. 12:7-10; Gal. 3:5). Nu am citit şi nu am auzit încă vreun răspuns
satisfăcător la această întrebare.
Mai există încă o problemă serioasă cu privire la acest argument Să revedem puţin
discuţia anterioară: Dacă minunile lui Isus au fost suficiente pentru a confirma faptul că El
este Fiul lui Dumnezeu şi pentru a valida mesajul Său, de ce a mai fost nevoie ca şi apostolii
să facă minuni? Răspunsul standard este că apostolii au trebuit să facă minuni pentru a arăta
că ei erau martori vrednici de încredere ai lui Isus Hristos şi vrednici ca să înveţe pe alţii
doctrinele Sale. Dar de ce nu ar fi putut ei doar să predice despre minuni, aşa cum face astăzi
o mare parte a bisericii? Nu putem fi noi consideraţi martori credibili astăzi dacă nu facem
minuni? Replica Reformatorilor era că apostolii erau mai mult decât martori, ei au fost
inspiraţi să scrie Scripturile neschimbătoare. Minunile erau necesare pentru a confirma
scrierile lor drept Scripturi. Aceasta este presupunerea pe care se reazimă întregul argument.
Dar, are această presupunere fundament biblic? Era nevoie de minuni pentru a confirma
Scripturile?
Depinde autoritatea Scripturii de minuni?
Nici unul dintre autorii Scripturii nu a apelat vreodată la minuni pentru a-şi susţine
pretenţia că scrierile sale erau de fapt Scripturi. Ei ştiau, cu siguranţă, că scriau Scriptura. De
exemplu, Pavel a scris: „Dacă crede cineva că este prooroc sau insuflat de Dumnezeu, să
înţeleagă că ce vă scriu eu, este o poruncă a Domnului." (1 Corinteni 14:37, cf. 1 Tes. 4:15).
Totuşi, Pavel nu a făcut apel la minunile din lucrarea sa pentru a demonstra faptul că el scria
Scriptura. Nici Petru nu a făcut aceasta, când s-a referit la faptul că Pavel scria Scripturile (2
Petru 3:16).
Nici un text din Scriptură nu spune că autoritatea Scripturii se bazează pe minuni! In
realitate, este chiar invers. Scripturile sunt testul pentru minuni, dar minunile nu sunt
necesare ca test al Scripturilor. Moise a demonstrat aceasta cu claritate cu multă vreme în
urmă. El a avertizat poporul că dacă un profet sau un visător de vise le-ar da un semn sau ar
face o minune, şi aceasta s-ar împlini, poporul trebuia să ignore acea minune dacă ea
contrazicea ceea ce le fusese deja revelat lor (Deut. 13:1-5). Dacă întâia funcţie a minunilor
ar fi fost aceea de a confirma Scripturile, cum ar fi putut cineva judeca minunile profeţilor
falşi (Matei 7:15-23), hristoşilor falşi şi profeţii lor (Matei 24:24), sau pe Anticrist (2 Tes.
2:9)?
Această teorie este în dezacord şi cu caracterul canonului Scripturii. Există autori ai
Scripturii care nu erau apostoli şi care niciodată nu au făcut vreo minune! Printre aceştia se
află Marcu, Luca şi Iuda (fratele Domnului care a scris epistola lui Iuda), iar autorul cărţii
Evrei este chiar necunoscut! Toţi aceşti scriitori nu erau apostoli şi nu ştim de minuni
făptuite de vreunul dintre ei. Au aceste cărţi o autoritate mai mică decât epistolele lui Pavel?
Dacă autoritatea Scripturii se reazimă pe minuni făcute de autorii lor, atunci aceste scrieri ar
avea implicit mai puţină autoritate sau n-ar avea deloc.
Dacă acei care susţin această teorie răspund că Luca a fost un prieten sau un partener de
lucrare al lui Pavel, şi de aceea trebuie să privim ca inspirate şi scrierile sale, atunci
înseamnă că ei au abandonat ideea că minunile sunt necesare pentru a confirma Scripturile.
Ei vor trebui să adauge un nou criteriu pentru canonicitate: prietenia sau parteneriatul cu
apostolii. Şi acestui criteriu pentru canonicitate îi lipseşte orice fel de bază biblică. Dacă ei
vor susţine că Petru i-a dat misiunea lui Marcu de a scrie evanghelia după Marcu, atunci ei
se bazează mai degrabă pe tradiţie decât pe Scriptură. Aceasta îi aşează într-o postură
penibilă, în care recurg la ajutorul tradiţiei pentru a stabili autoritatea Scripturii, în loc de a
permite ca Scriptura să fie autoritatea finală.
In orice caz, avem cinci lucrări care constituie o mare parte din Scriptură - evanghelia
după Marcu, evanghelia după Luca, Faptele Apostolilor, epistola lui Iuda şi cartea Evrei -
care nu pot fi acceptate prin teoria conform căreia minunile au fost necesare pentru
autentificarea Bibliei.
Teologia ortodoxă a susţinut vreme îndelungată că autoritatea Scripturilor nu se bazează
pe minuni. Autoritatea Scripturii se bazează pe Autorul ei15. Deşi pot exista un mare număr
de factori care ne ajută să distingem autoritatea Scripturii, în cele din urmă suntem convinşi
de autorii ei, prin mărturia lăuntrică a Duhului Sfânt.1
A fost nevoie de minuni pentru înfiinţarea bisericii?
Unii învăţători afirmă că minunile au fost necesare pentru ca mesajul evangheliei să
atragă atenţia în primul secol. Ei văd minunile lui Isus şi ale apostolilor ca pe un fel de
lansator de rachetă, pentru a „lansa" biserica şi pentru a-i cuceri pe ascultători pentru
mesajul evangheliei. Mai târziu, după fondarea bisericii şi după ce mesajul evangheliei şi-a
câştigat locul printre religiile lumii, lansatorul de rachete poate fi demontat fără mari pierderi
pentru biserică.
Thomas Edgar a susţinut această idee în scrierile sale:
Biserica începuturilor era într-o situaţie diferită de biserica de după primul secol. Pe la
sfârşitul primului secol, biserica şi creştinătatea erau întemeiate în centrele majore ale
lumii de atunci... Stadiile iniţiale ale creştinismului, însă, nu aveau nici un fel de
temelie, din perspectivă umană. Mesajul era neobişnuit şi şocant. Un om executat într-o
ţară foarte mică era prezentat ca Fiu al lui Dumnezeu, care a venit să moară pentru toţi
oamenii; pentru cei care au crezut în El, acelora Dumnezeu le va ierta păcatele pentru
totdeauna. Puţini oameni din afara Israelului au auzit măcar de Isus. El a murit înainte
de fondarea bisericii. El a fost executat după o carieră scurtă. Asemenea factori arată
cel puţin dificultatea cu care se confrunta evanghelismul iniţial. Cine ar fi putut accepta
un asemenea mesaj?
Totuşi, semnele miraculoase pun întregul mesaj într-o perspectivă diferită, întrucât
minunile erau dovezi că mesajul era de la Dumnezeu. Situaţia de după primul secol nu
mai este aceeaşi. Misionarii care merg în junglă fac referinţă la un individ cu reputaţie
în lumea întreagă, la o Figură şi la o religie recunoscută, în ceea ce priveşte omenirea.
Aceşti misionari vin din grupuri de credincioşi din ţări în care această religie este
prevalentă. Se poate că mulţi consideră de ajutor arătarea minunilor pentru
confirmarea mesajului în zilele noastre. Aceasta poate fi adevărat sau nu, fiindcă o
confirmare deplină şi bine verificată s-a oferit deja în sprijinul lui Hristos şi al
apostolilor şi, totuşi, aceasta este ignorată de cei care trăiesc în ţări unde este bine
cunoscut. Nu este loc de multă îndoială, totuşi, că nevoia de confirmare de la început a
fost mai mare decât nevoia de astăzi. 17
Cu alte cuvinte, biserica avea nevoie de minuni în perioada copilăriei ei, pentru a o ajuta
să crească, dar biserica matură nu mai are nevoie de acestea. Acest argument conţine o
contradicţie pe care Edgar nu încearcă să o lămurească. Dacă biserica întâiului secol a avut
nevoie de minuni pentru creşterea şi extinderea ei, de ce nu ar fi nevoie de acestea în secolul
al douăzecilea? Dacă minunile erau benefice pentru biserica de atunci, de ce nu ar fi şi
acum? Cu mult înainte, Warfield avertiza că această explicaţie nu este Scripturală.1 Într-
adevăr, în timpul întregii dezbateri, Edgar nu citează nici un verset din Scriptură pentru a-şi
susţine teoria sa. Warfield, de asemenea, a arătat că această categorie de argumente era
lipsită de logică şi a ridiculizat-o ca fiind „neajutorată".1
Explicaţia lui Edgar mai este falsă şi fiindcă ea confundă recunoaşterea omenească cu
puterea lui Dumnezeu. Edgar susţine că după ce creştinismul „a devenit un grup recunoscut
şi se bucura de o anumită reputaţie" (s.a.), nu mai era nevoie de puterea minunilor. Cine ar
vrea să dea puterea lui Dumnezeu pe reputaţia lumească? Warfield a răspuns printr-o teorie
puţin mai diferită decât aceasta, când a scris următoarele: „Când protecţia celei mai
puternice forţe de pe pământ fusese asigurată (Le., Imperiul Roman), se deduce ideea că
puterea lui Dumnezeu nu mai era necesară. Unde se poate găsi în Scripturi sprijin pentru
asemenea idei?
In final, mai este ceva în acest argument care mă deranjează. Am afirmat deja că una
dintre funcţiile legitime ale minunilor Domnului şi ale apostolilor a fost să autentifice sau să
mărturisească despre Isus şi mesajul cu privire la EL. Dar au fost vreodată minunile
necesare pentru ca oamenii să creadă Evanghelia? Edgar scrie de parcă acestea erau
necesare, cel puţin la începutul bisericii. De ce? Conform lui Edgar, fiindcă mesajul
Evangheliei era obscur şi inovator, se pare că era nevoie de minuni care să îl sprijine. El
întreabă: „Cine ar fi acceptat un aşa mesaj?"
Această afirmaţie diminuează în mod îngrijorător puterea inerentă a mesajului
Evangheliei. Desigur că Evanghelia care „este puterea lui Dumnezeu pentru mântuire" era
suficientă şi fără de minuni. Desigur că Dumnezeu nu trebuia să facă minuni pentru a-şi
împlini scopul.
Cea mai mare minune din lume este că Dumnezeu ne iubeşte şi că Fiul Său a murit
pentru noi. Dragostea lui pentru noi este şi va rămâne în veci un mare mister. Cel mai
uimitor eveniment supranatural care s-a întâmplat vreodată a fost întruparea şi apoi moartea
Fiului Său veşnic, în locul omenirii păcătoase, urmate de învierea Sa cu putere. Fără îndoială
că minunea cea mai mare este că prin credinţa în Isus Hristos noi primim darul vieţii
veşnice. Fără îndoială că puterea cea mai mare pe care omul a experimentat-o vreodată este
puterea crucii lui Isus Hristos. Prin cruce nu avem doar iertarea păcatelor, ci şi acces în
prezenţa glorioasă a lui Dumnezeu.
Puterea morţii lui Hristos este aşa de mare, încât nici un creştin nu mai trebuie să
trăiască sub vreo legătură morală. Nici un creştin nu mai trebuie să fie la mila poftei, mâniei,
păcatului, fricii, morţii sau a Satanei. Fără îndoială că această veste bună este cea mai
măreaţă vestire care ni s-a făcut. Fără îndoială că acest mesaj este mai mare decât orice alte
minuni care îl însoţesc. Fără îndoială că mesajul Evangheliei este în stare să cucerească
inimile oamenilor, fără a fi nevoie de vreun fel de minuni însoţitoare!
Când aveam şaptesprezece ani şi eram departe de Dumnezeu, inima mea a fost complet
cucerită de Isus când am auzit pe un prieten care mi-a spus despre harul inexplicabil al
Evangheliei. Nu cunoşteam nimic din restul Noului Testament, nimic despre celelalte
minuni, şi, cu toate acestea, în acea noapte, pe 18 decembrie 1965, la ora două, prin simpla
credinţă în Domnul Isus Hristos am devenit o făptură nouă. Aceasta este exact ceea ce
apostolul Pavel a spus că va face mesajul Evangheliei:
„Căci mie nu mi-e ruşine de Evanghelia lui Hristos; fiindcă ea este puterea lui
Dumnezeu pentru mântuirea fiecăruia care crede: întâi a Iudeului, apoi a Grecului;
deoarece în ea este descoperită o neprihănire, pe care o dă Dumnezeu, prin credinţă și
care duce la credinţă, după cum este scris: „Cel neprihănit va trăi prin credinţă."
(Romani 1:16-17)
Pavel avea o încredere deplină în marea şi glorioasă Evanghelie a lui Isus Hristos. El nu
şi-a pus această încredere în minuni, în capacitatea omenească sau în evlavia omenească.
Acest mesaj este cel mai glorios mesaj auzit vreodată de urechile omeneşti. Este sigurul
răspuns la dilema omenirii.
Edgar spune: „Cine ar accepta un asemenea mesaj?" Iată pe cineva: Lidia. Ea şi familia
ei nu au avut nici o reţinere în a accepta acest mesaj după ce l-au auzit pe Pavel predicând
fără a face şi vreo minune. (Fapte 16:14-15). Încă din primul secol, Duhul Sfânt convingea
de păcat şi aducea credinţa fără ajutorul minunilor (loan 16:8). Prin lucrarea lui loan
Botezătorul oamenii au ajuns, de asemenea, la pocăinţă, deşi Ioan nu a făcut minuni (loan
10:41). Chiar şi religiile lumeşti şi sectele s-au născut şi au înflorit fără puterea minunilor.
Suntem conştienţi ce facem atunci când afirmăm despre puterea Evangheliei lui Hristos ceva
mai puţin decât este ea?
Eu cred că minunile au, într-adevăr, şi scopul de a autentifica, şi mai târziu voi arăta că
ele pot deschide uşi largi pentru predicarea Evangheliei şi chiar pentru a aduce oamenii la
pocăinţă. Totuşi, simpla predicare a Evangheliei a putut face toate acestea oricând în istorie
şi încă le poate face astăzi. Când Dumnezeu face minuni pentru întărirea Evangheliei
predicate, aceasta se datorează harului Său, şi nu unei necesităţi divine pentru a completa o
deficienţă a Evangheliei. Minunile sunt un dar al harului lui Dumnezeu care poate sluji în
multe scopuri, dar nu trebuie niciodată să izolăm una dintre funcţii şi să o vedem ca un
imperativ şi o necesitate, decât dacă există dovezi biblice puternice în această privinţă.
68
De ce vindecă Dumnezeu?
Cu peste optsprezece ani în urmă, într-o vineri după amiază, am aflat că soţia mea era
însărcinată cu un bebeluş care avea să devină întâiul nostru băiat. Am avut o mare sărbătoare
în acea vineri seara cu familia noastră, dar sâmbătă dimineaţa Leesa a trebuit să fie dusă în
grabă la doctor, fiindcă trupul ei dădea semne că va pierde sarcina. Doctorul, care era şi un
bun prieten, i-a spus soţiei: „Trebuie să fiu sincer cu tine. Ştiu cât de mult îți doreşti acest
copil, dar cel mai probabil este că sarcina aceasta se va pierde. Iţi voi da ceva medicamente
şi apoi mergi acasă să te odihneşti, dar nu cred că acestea îţi vor fi de ajutor. Să nu îti faci
aşteptări prea mari."
Şedeam pe o canapea în micul nostru apartament mai târziu şi plângeam. Ne-au copleşit
toate acele emoţii asociate cu o astfel de tragedie. Dar în mijlocul durerii, mi-am spus
deodată: „Stai o clipă! Eu nu mă iau niciodată după opinia unei singure surse în studiul
teologic; de ce să mă iau după opinia unui singur om în medicină?"
Mai aveam un bun prieten medic, însă el locuia în alt stat. El a scris un curs de
ginecologie. L-am sunat pe prietenul acesta şi i-am spus: „Tocmai am venit de la doctor cu
Leesa şi doctorul spune că ea va pierde sarcina. Aş vrea să am şi opinia ta."
„Care sunt simptomele ei?", a întrebat prietenul meu.
Eu i-am enumerat toate simptomele.
„A fost diagnosticată corect. Chiar dacă acest copil se va naşte, sunt şanse în proporţie
de optzeci la sută ca el să fie atât de deformat fizic şi mintal încât îţi vei cheltui viaţa şi banii
doar pentru a-1 îngriji pe el. Cel mai probabil este că Leesa va pierde sarcina şi asta se va
dovedi a fi o binecuvântare a Domnului. Voi amândoi sunteţi tineri şi mai puteţi avea copii.
Dacă nu aţi fi fost creştini, v-aş fi spus că aceasta este calea prin care natura elimină ceva ce
nu este suficient de puternic pentru a supravieţui. Dar fiindcă sunteţi creştini, vă spun mai
degrabă că Dumnezeu vă scuteşte de multă suferinţă şi cheltuială prin faptul că îngăduie ca
aceasta sarcină să se piardă."
Cu optsprezece ani în urmă, acele cuvinte mi-au oferit mângâierea şi m-au resemnat
pentru pierderea copilului. Astăzi, ţinând cont de ceea ce ştiu despre natura lui Dumnezeu,
scopurile Sale şi puterea Sa, nu m-aş mai mângâia cu acele cuvinte, nici nu m-aş mai
resemna acceptând astfel pierderea. Dar în zilele acelea eram o alt fel de persoană, cu o
teologie mai îngustă şi cu un Dumnezeu mult mai limitat.
Am închis telefonul şi am intrat în camera soţiei. Voiam să îi ofer mângâiere prin acele
cuvinte. Ea şedea pe un fotoliu şi plângea. Faţa îi era roşie şi transpirată, nasul îi curgea, iar
ochii erau întredeschişi. I-am spus: „Leesa, toate vor fi bune. Tocmai am vorbit cu un alt
doctor." Apoi i-am relatat tot ce prietenul meu tocmai mi-a spus la telefon. Dar era de parcă
Leesa nu a auzit un cuvânt din tot ce spuneam eu.
Mi-am spus că era prea supărată ca să asculte. Aşa că m-am dus mai aproape de ea şi i-
am repetat mai tare fiecare cuvânt. Ea a continuat să nu remarce prezenţa mea. In momentul
acela am început să mă mânii, fiindcă ea nu voia să ia în seamă argumentele mele.
Dar mânia ei a curmat-o pe-a mea. Deşi ochii ei erau aproape întredeschişi, mânia fulgera
din ochii ei. Ea a spus: „Nu-mi pasă ce spui. N-ai să mă poţi face să cred că pierderea acestui
copil este o binecuvântare. Eu iubesc acest copil din toată inima mea. Cel mai rău lucru care
mi s-ar putea întâmpla ar fi să pierd acest copil. Nu îmi pasă ce deficienţe va avea sau cum
se va naşte. Voi petrece tot restul vieţii îngrijind de acest copil dacă Dumnezeu mi-1 va da."
Eram uluit. Şi eu aveam sentimentul că păşeam pe un pământ sfânt Am decis că e mai
bine să nu spun nimic, chiar dacă nu reuşeam să înţeleg prea bine sentimentele pe care soţia
mea le arăta faţă de acel bebeluş.
Cum putea să simtă astfel pentru un copil nenăscut? Ştia că este însărcinată de puţin
peste douăzeci şi patru de ore. In tot acest timp, tot ce a făcut acel copil pentru ea a fost să o
facă să se simtă bolnavă şi să se teamă chiar de viaţa ei. Iar acum spune că pentru ea cel mai
rău lucru în viaţă ar fi să piardă acel copil? De unde are ea acest fel de dragoste? De unde
vine acel fel de compasiune? In timp ce stăteam acolo în stare de şoc, punându-mi tot felul
de întrebări, cuvântul raham a explodat în creierul meu ca un glonte tras parcă de un vânător
angelic.
Cuvântul de bază prin care se exprima mila lui Dumnezeu în Vechiul Testament era
cuvântul ebraic raham, „pântece".1 De ce oare au ales ei cuvântul „pântece" ca să exprime
compasiunea lui Dumnezeu? Cel mai probabil că la originea acestui cuvânt au stat
sentimentele puternice pe care o femeie însărcinată le are pentru copilul nenăscut din
pântecele ei. Ea ştia că are sentimente şi o dragoste pentru acel copil pe care el nu le putea
încă experimenta.
In duhul meu am privit către ceruri şi am spus: „Doamne, acesta nu este doar felul în
care soţia mea simte pentru copilul nenăscut, acelaşi lucru îl simţi şi tu faţă de noi, nu-i aşa?"
Vedeţi, noi suntem exact ca acest bebeluş în pântece. Noi suntem neajutoraţi din punct
de vedere moral şi în întregime dependenţi de Dumnezeu pentru întreaga noastră viaţă.
Copilul pe care Leesa îl purta i-a adus doar durere şi îi ameninţa viaţa. Noi, de asemenea, l-
am îndurerat pe Dumnezeu. Nu doar că i-am ameninţat viaţa Fiului Său, ci i-am şi luat viaţa.
Cu toate acestea, Tatăl nostru ceresc încă poate să fie mişcat de durerea noastră. El nu
doreşte moartea vreunuia dintre acei „micuţi" (Matei 18:6). Fiindcă Dumnezeu este plin de
milă, El are o puternică dorinţă pentru poporul Său şi doreşte să-1 ajute în toate dificultăţile
lui.
Când unii oameni îmi spun că Dumnezeu nu mai vindecă, sau că El o face rareori, îi
întreb; „Unde a dispărut compasiunea lui Dumnezeu? Nu îşi mai cercetează Isus Hristos
bisericile Sale? Nu mai observă El durerea noastră? Nu mai poartă El de grijă acelor familii
care au pe unii iubiţi în ospicii sau care au copii născuţi cu malformaţii?" Eu nu cred că s-a
schimbat compasiunea Sa câtuşi de puţin. Eu cred că El este la fel de dispus ca şi în primul
secol să atingă atât duhurile cât şi trupurile noastre. Eu cred că biserica este cea care s-a
schimbat, nu Dumnezeu.
In acest capitol vom examina nu doar compasiunea lui Dumnezeu, ci şi alte câteva
motive pentru care El a vindecat în trecut şi continuă să vindece şi astăzi.
„Isus, când a auzit vestea aceasta, a plecat de acolo într-o corabie, ca să Se ducă
singur la o parte, într-un loc pustiu. Noroadele, când au auzit lucrul acesta, au ieşit din
cetăţi şi s-au luat după El pe jos. Când a ieşit din corabie, Isus a văzut o gloată mare, I
s-a făcut milă de ea, şi a vindecat pe cei bolnavi."
„Petru, când a vătţut lucrul acesta [mirarea oamenilor cu privire la minunea care se
înfăptuise], a luat cuvântul, si a zis norodului: «Bărbaţi Israeliţi, pentru ce vă miraţi
de lucrul acesta? De ce vă uitaţi cu ochii ţintă la noi, ca si cum prin puterea noastră
sau prin cucernicia noastră am fi făcut pe omul acesta să umble? Dumnezeul lui Avraam,
Isaac si lacov, Dumnezeul părinţilor noştri a proslăvit pe Robul Său Isus, pe care voi L-
aţi dat în mâna lui Pilat; şi v-aţi lepădat de El înaintea lui, măcar că el era de părere
să-I dea drumul.» " (Fapte 3:12-13, s. n.)
Această vindecare şi-a atins scopul, fiindcă Luca spune mai târziu că „toţi slăveau pe
Dumnezeu pentru cele întâmplate." (Fapte 4:21)
Acesta a fost un răspuns normal între oamenii care au observat lucrarea supranaturală a
lui Isus. Ei au răspuns adesea cu laude şi aprecieri faţă de Dumnezeul lui Israel. De exemplu,
Matei ne spune,
„Atunci au venit la El multe nomade, având cu ele şchiopi, orbi, muţi, dungi, şi mulţi
alţi bolnavi, l-au pus la picioarele Lui, şi El i-a tămăduit; aşa că noroadele se mirau,
când au vă^ut că muţii vorbesc, dungii se însănătoşea^, şchiopii umblă şi orbii văd; şi
slăveau pe Dumnezeul lui Israel." (Matei 15:30-31, s.a.)
Aceasta este tema majoră în Evanghelia după Luca. Oamenii l-au proslăvit pe
Dumnezeu când l-au văzut pe Isus vindecându-1 pe paraliticul care a fost coborât prin
acoperiş (Luca 5:24-26), când Isus a înviat pe fiul văduvei din Nain (Luca 7:16), când El a
vindecat femeia gârbovă şi apăsată de un duh rău (Luca 13:13,17) şi când a vindecat un orb
(Luca 18:42-43). Luca aduce această temă la un punct culminant la intrarea triumfală a
Domnului Isus în Ierusalim, când scrie: „Şi când S-a apropiat de Ierusalim, spre pogorâşul
muntelui Măslinilor, toată mulţimea ucenicilor, plină de bucurie, a început să laude pe
Dumnezeu cu glas tare pentru toate minunile, pe care le văzuseră." (Luca 19:37)
Isus chiar Se aştepta ca oamenii care au cunoscut puterea de vindecare a lui Dumnezeu
să II glorifice. După vindecarea celor zece leproşi, văzând că numai unul s-a întors să
mulţumească, Isus a spus: „Oare n-au fost curăţiţi toţi cei zece? Dar ceilalţi nouă, unde
sunt? Nu s-a găsit decât străinul acesta să se întoarcă şi să dea slavă lui Dumnezeu?" (Luca
17:17-18)
Natura minunilor Domnului Isus a slujit, de asemenea, la glorificarea lui Dumnezeu.
Când a transformat apa în vin, loan spune că aceasta a „arătat slava Sa" (loan 2:11).3 Toate
aceste texte dovedesc faptul că minunile nu au fost rânduite doar pentru a autentifica
persoana şi mesajul lui Isus, ci, de asemenea, să proslăvească pe Dumnezeu Tatăl şi pe
Dumnezeu
Asemenea compasiunii lui Dumnezeu, acest scop nu este înrădăcinat în circumstanţe
istorice temporare. Dumnezeu a fost întotdeauna preocupat să primească slavă, atât El cât şi
Fiul Său. Vindecarea în zilele noastre slujeşte acestui scop. Am observat în multe ocazii că
atunci când Dumnezeu vindecă pe cineva, fie în public, fire în particular, într-o cameră de
spital sau acasă, oamenii răspund proslăvindu-L şi lăudându-L pe Dumnezeu.
Această temă a glorificării Domnului prin vindecări şi minuni a fost proeminentă în
lucrarea lui William Duma. Acest bărbat a fost un predicator sud-african vestit, prin care s-
au făcut multe minuni şi vindecări remarcabile până la moartea sa în 1977. Reputaţia lui
Duma era atât de mare încât şi albii veneau la biserică cu aşteptarea că vor fi vindecaţi de
Dumnezeu. Aceasta se petrecea într-o vreme în care nu era acceptabil ca albii să meargă la
biserici de negri.
Duma era un om foarte evlavios care anual ţinea un post de douăzeci şi una de zile în
completă solitudine pentru ca să primească de la Domnul călăuzire pentru noul an de slujire.
Cu toate acestea, el nu considera că lucrarea de vindecare se datora sfinţeniei sale. Titlul
autobiografiei lui, Primeşte-Ţi slava, Doamne, relevă adevăratul secret. Când îşi punea
mâinile peste bolnavi ca să se roage pentru ei, gândul lui dominant era ca Domnul să fie
glorificat. Domnul a onorat acea dorinţă cu multe minuni notabile, printre care învierea unei
fete din morţi.
Aceasta mă duce cu gândul la una dintre cele mai întâlnite piedici în calea vindecării din
biserica zilelor noastre. Ii întâlnesc pe mulţi oameni care vor să aibă o lucrare de vindecare
în bisericile lor. Adesea ei îmi spun că atunci când îşi pun mâinile peste oameni bolnavi, ca
să se roage pentru ei, se tem că se vor simţi penibil dacă Dumnezeu nu va vindeca persoana
suferindă. Aceasta este adevărat mai ales când oamenii încearcă pentru prima dată să se
roage pentru cei bolnavi.
A ne îngrijora cu privire la modul în care vom arăta când ne vom ruga pentru bolnavi nu
este un mod prea eficient de a căpăta răspuns la rugăciunea noastră. Fiindcă Dumnezeu nu
este preocupat în primul rând de cum vom arăta noi. El a îngăduit ca Fiul Său să devină o
nebunie pentru lume, când a murit pe cruce (1 Corinteni 1:18-25). De asemenea, El a
îngăduit apostolilor Săi să devină o privelişte înaintea întregului univers (1 Corinteni 4:9-
13). De ce am putea noi crede că Dumnezeu este preocupat de reputaţia noastră când El a
îngăduit ca apostolii să fie priviţi ca nişte „nebuni pentru Hristos" (1 Corinteni 4:10). El nu
va vindeca pe cineva cu scopul de a ne feri de penibilul unui eventual eşec. El va vindeca,
însă, pentru ca Fiul Său să fie proslăvit. Scripturile dovedesc aceasta şi la fel experienţa
bărbaţilor şi femeilor care au fost folosiţi pentru vindecări miraculoase.
Eu am cunoscut această frică atunci când am început să mă rog pentru bolnavi. Mă
întrebam ce vor gândi colegii mei de la seminar despre mine. De asemenea, mă întrebam ce
vor crede despre mine prietenii din biserică. Timp de mai mulţi ani, predicasem că
Dumnezeu rareori vindecă prin darurile supranaturale în zilele noastre, ba chiar posibil să nu
o mai facă deloc. Ce vor crede ei despre mine acum, dacă mă rog pentru bolnavi şi ei nu se
vor vindeca?
In acele zile de început, Domnul a făcut o „învoială" cu mine. Este ca şi cum ar fi spus:
„Dacă nu îţi vei asuma merite pentru cei care vor fi vindecaţi, atunci nu ai nici de ce să te
simţi vinovat când cineva nu va fi vindecat." Cu alte cuvinte, dacă vom avea grijă să Ii
atribuim Domnului gloria pentru fiecare minune, fiecare vindecare şi fiecare răspuns la
rugăciune, atunci El este dispus să ia toată ruşinea pentru acei care nu vor fi vindecaţi.
De fapt, unul dintre motivele pentru care lucrarea de vindecare din zilele noastre este în
dificultate se datorează faptului că acelora care au fost folosiţi într-un mod aparte în
vindecare li s-a conferit, şi ei au acceptat, un statut de oameni celebri. In mod frecvent,
creştinii naivi şi nepricepuţi arată o mare stimă pentru acei care au fost folosiţi de Dumnezeu
pentru vindecarea altora sau pentru cei care au o reputaţie de vindecători. Uneori slujitorii şi
evangheliștii încurajează această practică prin faptul că spun istorisiri măreţe în care ei sunt
în centrul atenţiei, şi nu Domnul Isus. Această acordare şi acceptare a gloriei între ei poate
face rău şi îi poate chiar nimici pe cei implicaţi în acest proces (vezi mustrarea fariseilor de
către Domnul, în Ioan 5:44).
Eu cred că unii oameni care fac multă reclamă slujbei lor de vindecare sunt înşelători.
Cred că altii au fost folosiţi de Domnul într-un mod deosebit pentru minuni şi vindecări, la
începutul lucrării lor. Dar o dată cu trecerea timpului, ei şi-au permis să se lase amăgiţi, şi
acum se promovează pe ei mai mult decât pe Fiul lui Dumnezeu. Acest fel de promovare
poate atrage mari mulţimi şi sume mari de bani, dar nu este pe placul Domnului. In cele din
urmă, cei care se promovează pe ei înşişi îşi vor pierde slujbele şi relaţia lor cu Domnul.
Dacă vrei să fii folosit de Domnul într-un mod semnificativ când te rogi pentru cei
bolnavi, cultivă o dorinţă de a-L vedea pe Fiul lui Dumnezeu proslăvit. A dori să vezi doar
slava Fiului este cel mai eficient mod pe care îl cunosc de a ne păzi de înşelăciune şi
rătăcire.
„In Listra era un om neputincios de picioare, olog din naştere, care nu umblase
niâodată. El şedea jos şi asculta pe Pavel când vorbea. Pavel s-a uitat ţintă la el, și
fiindcă a văzut că are credinţă ca să fie tămăduit, a zis cu glas tare: „Scoală-te drept
în picioare." Şi el s-a sculat dintr-o săritură, şi a început să umble." (Fapte 14:8-10)
În vara anului 1987 conduceam un grup de studiu Biblic săptămânal. Într-o miercuri
seară eram în jur de o sută de oameni la întâlnire. La finalul întâlnirii noastre, am oferit
posibilitatea celor prezenţi să împărtăşească în public oricare din lucrurile pe care Dumnezeu
li le-a descoperit şi care ar fi de folos pentru zidirea celorlalţi. O femeie tânără, pe nume
Karen Fortson, şedea pe rândul din faţă. Ea s-a ridicat imediat şi cu o voce blândă a spus:
„Domnul mi-a arătat că a venit aici un tânăr pentru prima dată şi el este robit de pornografie.
Domnul vrea să-1 ajute, nu să-1 facă de ruşine. Să stea de vorbă cu unul dintre conducători,
imediat ce se termină programul, ca să se roage pentru el." Karen mi-a povestit după această
întâlnire că era aşa de sigură că Domnul i-a vorbit, încât i-a fost frică să întoarcă privirile în
jur. Se temea ca nu cumva Domnul să îi arate cine era acel tânăr, fiindcă ea nu dorea să ştie!
Când s-a încheiat întâlnirea, tânărul a venit la mine tremurând, asudat, cu o faţă
întunecată. El a spus: „Eu sunt cel despre care a vorbit sora". El fusese în legăturile
pornografiei din adolescenţă. Deşi era acum student la seminar, avea soţie şi copii, era încă
încătuşat de pornografie; de fapt, aceasta îl robea mai mult decât înainte. Dar înainte de
trecerea serii, el mi-a mărturisit totul mie şi încă unui păstor şi împreună ne-am rugat pentru
el.
În 1 Corinteni 14:24-25 Pavel descrie ce s-a întâmplat în întâlnirea din acea seară:
„Dar dacă toţi prorocesc, şi intră vreun necredincios sau vreunul fără daruri, el este
încredinţat de toţi, este judecat de toţi. Tainele inimii lui sunt descoperite, aşa că va
cădea cu faţa la pământ, se va închina lui Dumnezeu, şi va mărturisi că, în adevăr,
Dumnezeu este în mijlocul vostru." (1 Corinteni 14:24-25)
Acel student de la seminar nu credea că darurile Duhului mai operau şi astăzi şi era chiar
ostil faţă de darul limbilor. Fără îndoială că el putea fi considerat drept „un necredincios". El
nu mai fusese vreodată la stadiul nostru Biblic. De fapt, el venise acolo pentru a cântări
lucrarea noastră. Dar Dumnezeu a decis să-1 cântărească pe el!
Istorisiri precum aceasta nu sunt deloc neobişnuite. Şi cu toate acestea, în ciuda tuturor
relatărilor că Dumnezeu foloseşte darurile supranaturale în biserica zilelor noastre, mulţi
oameni obiectează că aceste daruri au încetat o dată cu moartea apostolilor. Această
chestiune trebuie limpezită cu ajutorul afirmaţiilor concrete din Scripturi, nu prin deducţii
teologice vagi sau prin simple presupuneri. 1 Corinteni 12-14 ne oferă şase motive pentru
care darurile supranaturale vor continua în biserică până când Domnul va reveni. Cel mai
important dintre aceste argumente este scopul enunţat al darurilor.
Pavel reafirmă scopul darurilor spirituale în 1 Corinteni 14:26. Observaţi din nou la ce
daruri se referă el: „Ce este de făcut atunci, fraţilor? Când vă adunaţi laolaltă, dacă unul din
voi are o cântare, altul o învăţătură, altul o descoperire, altul o vorbă în altă limbă, altul o
tălmăcire, toate să se facă spre „idirea sufletească” (s. a.).1
Fiindcă Dumnezeu a dat darurile spirituale pentru întărirea bisericii, vindecările,
minunile, limbile şi prorocia nu au fost restrânse doar la apostoli sau doar la puţini oameni
din primul secol. Ele au fost împărţite cu largheţe în întreaga biserică. Să revin la o idee ce-
am enunţat-o mai devreme: prorocia se găseşte în biserica din Roma (Romani 12:6), în
biserica din Corint (1 Cor. 12:10), în biserica din Efes (Efes 4:11), în biserica din Tesalonic
(1 Tes. 5:20) şi în biserica din Antiohia (Fapte 13:1). Noul Testament, de asemenea,
vorbeşte despre persoane care nu erau dintre apostoli, dar care fie că se numeau proroci, fie
că manifestau daruri de descoperire. Aceştia sunt prorocul Agab (Fapte 11:28; 21:10-11),
prorocii Iuda şi Sila (Fapte 15:32), cele patru fete fecioare ale lui Filip care profeţeau (Fapte
21:9) şi Anania (Fapte 9:10-19). Darul minunilor s-a manifestat în Corint (1 Cor. 12:10) şi în
bisericile din Galatia (Galateni 3:5). Darul limbilor se găseşte în Ierusalim (Fapte 2:1-13) şi
la Cesareea, între convertiţii dintre neamuri (Fapte 10:44-48), în Efes (Fapte 19:1-7), în
Samaria (Fapte 8:14-25) şi în Corint (1 Cor. 12-14).2
Valoarea darurilor spirituale în întărirea bisericii este deosebită, mai ales în cazul darului
prorociei. Pavel susţine că „Cine proroceşte vorbeşte oamenilor, spre zidire, sfătuire şi
mângâiere" (1 Cor. 14:3). Din nou, el scrie că „cine proroceşte, zideşte sufleteşte Biserica."
(1 Cor. 14:4).
Întrucât edificarea este scopul principal al darurilor spirituale, cum poate cineva să
ajungă la concluzia că acestea au fost retrase din biserică? Dacă ele au edificat biserica din
primul veac, de ce nu ar putea zidi şi biserica din secolul al douăzecilea? Chiar afirmaţiile
Bibliei cu privire la scopul darurilor spirituale ne obligă să admitem că ele au fost rânduite
să rămână până când Domnul va reveni. Numai atunci nu va mai fi nevoie de daruri
spirituale.
Pavel admite faptul că va exista o vreme când profeţiile, vorbirea în limbi şi cunoştinţa
vor înceta. De fapt, va veni vremea când toate darurile spirituale vor înceta. Când? La
revenirea Domnului Isus Hristos. Trei propoziţii din 1 Corinteni 13:8-12 ne conduc la
această concluzie. Pavel spune că darurile spirituale vor trece (1) „Când va veni cea ce este
desăvârşit", (2) „Când vom vedea faţă în faţă", (3) „Când vom cunoaşte pe deplin, aşa cum
am fost şi eu cunoscut pe deplin" (v. 10,12). Să analizăm pe scurt înţelesul fiecărei
propoziţii.
Unii spun că prin cuvântul „desăvârşit" (v. 10), Pavel făcea referire la maturitatea
bisericii. Dacă se avea în vedere maturitatea deplină a bisericii, atunci aceasta ar fi fost o
nterpretare acceptabilă. Cuvântul tradus cu „desăvârşire" se poate referi la maturitate şi
versetul 11 conţine o analogie care implică şi maturitatea. Darurile spirituale au fost lăsate
pentru a aduce biserica la o maturitate deplină şi completă, iar când aceasta se va realiza,
darurile nu vor mai fi necesare. Dar Scriptura ne învaţă cu claritate că maturitatea completă
sau „desăvârşirea" nu vor fi atinse înainte de revenirea lui Hristos (vezi 1 loan 3:2-3 şi
Efeseni 5:27).
Dacă se are în vedere o fază de maturitate inferioară, atunci această interpretare se
loveşte de dificultăţi insurmontabile. Pe de o parte, ea nu poate satisface cerinţele din
versetul 12. Cine din biserica zilelor noastre poate spune că II vede pe Isus Hristos faţă în
faţă? Sau cine poate pretinde că are o cunoştinţă deplină, tot aşa cum este şi El cunoscut de
către Dumnezeu? De fapt, cine ar îndrăzni măcar să sugereze că biserica a ajuns la o fază de
maturitate mai înaltă decât biserica din primul secol?
Alţii încearcă să argumenteze faptul că „desăvârşirea" se referă la canonul complet al
Scripturilor, O dată cu scrierea ultimei cărţi a Bibliei, biserica avea o Biblie completă şi nu
mai avea nevoie de darurile supranaturale spirituale. Şi această opinie se loveşte de câteva
contraargumente categorice. Mai întâi, nicăieri în contextul imediat, Pavel nu vorbeşte
despre Scripturi ca fiind o colecţie de cărţi care au devenit Scriptură. In al doilea rând, nu ne
putem permite să spunem că, deoarece avem Scripturile, acum II putem vedea pe Hristos
faţă în faţă, şi nici nu putem spune că noi cunoaştem pe deplin, aşa cum suntem cunoscuţi pe
deplin. De asemenea, dacă această opinie ar fi corectă, ar trebui să spunem că „Pavel a văzut
doar o reflecţie sărăcăcioasă în oglindă, noi vedem faţă în faţă; Pavel a cunoscut în parte, noi
cunoaştem pe deplin, aşa cum şi suntem cunoscuţi pe deplin," Chiar dacă avem astăzi Biblia
completă, cine poate să afirme că experienţa noastră cu Dumnezeu şi cunoştinţele noastre
sunt superioare celor avute de Pavel?7
Expresia „faţă în faţă" (v. 12) se mai referă şi la revenirea lui Hristos. In Vechiul
Testament aceasta însemna a-L vedea pe Dumnezeu în mod personal. De exemplu, Iacov L-
a văzut pe Dumnezeu faţă în faţă când s-a luptat cu îngerul Domnului. (Geneza 32:30). După
ce îngerul Domnului l-a cercetat pe Ghedeon, când bătea grâul în teasc, Ghedeon a
exclamat: „Am văzut pe îngerul Domnului faţă-n faţă" (Jud. 6:22). Exod 33:11 spune că
„Domnul vorbea cu Moise faţă în faţă, cum vorbeşte un om cu prietenul lui."8 Aşadar, când
Pavel foloseşte această expresie, el se referă la vremea când îl vom vedea pe Isus faţă în faţă.
Este vorba de momentul revenirii Sale, când orice ochi II va vedea (Ap. 1:7).
In final, afirmaţia: „Atunci, voi cunoaşte deplin, aşa cum am fost şi eu cunoscut pe
deplin" (v. 12) se poate referi doar le revenirea Domnului.9 Pavel nu spune că la întoarcerea
Domnului credincioşii vor fi atotcunoscători, ca Domnul. Mai degrabă, spune el, vom
cunoaşte cu acurateţe, fără informaţii greşite sau prejudecăţi. In prezent inima noastră este
rea şi înşelătoare (Ier. 17:9). Dar când va reveni Domnul, El va îndepărta orice urmă a
păcatului din inima noastră, astfel că vom cunoaşte tot aşa de bine pe cât suntem cunoscuţi.
Pentru ce continuă Dumnezeu să dea daruri supranaturale bisericii? Aşa cum am văzut
în acest capitol, 1 Corinteni 12-14 ne oferă şase motive care sunt la fel de valabile astăzi,
precum au fost şi în secolul întâi:
1. Dumnezeu dă daruri spirituale pentru întărirea Trupului lui Hristos.
2. Dumnezeu ne porunceşte să dorim cu insistenţă darurile spirituale, mai ales proorocia.
3. Dumnezeu ne porunceşte să nu împiedicăm vorbirea în limbi, chiar şi atunci când
darul vorbirii în limbi este folosit de unii în mod greşit.
4. Înalta consideraţie a Apostolului Pavel faţă de darul vorbirii în limbi indică faptul că
darul are o valoare semnificativă în cultivarea intimităţii cu Domnul.
5. Analogia făcută de Pavel, între biserică şi trupul omenesc, indică faptul că toate
darurile spirituale sunt necesare pentru sănătatea Trupului lui Hristos.
6. Scriptura afirmă în mod clar faptul că darurile spirituale nu vor înceta până la
revenirea Domnului.
În lumina acestor şase afirmaţii clare cu privire la darurile supranaturale ale Duhului,
este imposibil să conchizi că Pavel sau Scriptura a prevăzut că darurile vor dispărea înainte
de revenirea Domnului.
87
La 15 ianuarie 1990, Duane Miller, păstorul bisericii baptiste nr. 1 din Brenham,-Texas,
şi-a pierdut vocea la sfârşitul programului de duminică dimineaţa şi nu a mai putut predica la
programul de seară. Doctorul i-a cerut să facă o pauză de şase luni. După aceasta, fiindcă tot
nu şi-a revenit, medicii i-au spus că ţesutul de mielină al corzilor vocale este distrus şi nu-şi
va mai putea recăpăta vocea. Atunci a apelat la terapie vocală, dar aceasta nu i-a fost de
ajutor, aşa că a trebuit să se retragă din pastoraţie în toamna anului 1990. La începutul anului
1992 a început să predea la Şcoala Duminicală a bisericii baptiste nr. 1 din Houston,
folosindu-se de un microfon special. Dar cu toate acestea, gâtul îl durea atât de tare încât cu
greu putea să mănânce sau să bea ceva timp de două zile după ce-şi ţinea cursurile.
Într-o duminică dimineaţa, pe 17 ianuarie 1993, tocmai terminase de citit Psalmul 103:3
înaintea celor de la Şcoala Duminicală: „El îţi iartă toate fărădelegile tale El îţi vindecă
toate bolile tale." El s-a oprit să comenteze acest verset, spunând că sunt două opinii
extreme cu privire la vindecare. Ascultaţi cuvintele lui Duane:
Am spus că, pe de o parte, există o tabără care crede că Dumnezeu totdeauna vindecă
în mod miraculos, în timp ce altă tabără susţine că aceasta nu se întâmplă niciodată.
Dar ceea ce trebuie să înţelegem este că astfel II limităm pe Dumnezeu după îngustimea
noastră. Iar Dumnezeu nu poate fi pătruns de gândirea noastră.
Le-am spus că în faţa vindecărilor divine trebuie să faci un pas înapoi şi să spui: „Ştiu
că Dumnezeu face aceasta din când în când şi nu pot să vă spun de ce. Nu înţeleg de ce
unii sunt vindecaţi şi alţii nu. Lasă lucrurile aşa cum sunt şi spune că aceasta este
înţelepciunea Domnului.
Am terminat de spus aceasta şi am început să citesc următorul verset din Psalm: „El îţi
izbăveşte viaţa din groapă... "
ŞI VOCEA MEA s-a schimbat. Am auzrit primul cuvânt si am simţit în gâtul meu că
durerile au plecat. Nu mai era nimic din suferinţa pe care am simţit-o timp de trei ani.
M-am oprit, m-am uitat speriat în jur, şi apoi am spus două sau trei cuvinte, gândindu-
mă: „Aud cu adevărat aceste cuvinte, sau mi se pare? "
Am încercat să revin asupra lecţiei dar nu am putut, şi nimănui nu i-a păsat de asta.
Oamenii au început să aplaude. Toţi plângeau. Erau în jur de 200 de persoane în clasă
şi nu existau ochi uscaţi. Cineva a început să cânte o cântare de laudă. Altcineva a spus
că tocmai am trăit puterea lui Dumnezeu. Doar I-am mulţumit lui Dumnezeu pentru
ceea ce a făcut şi apoi am ieşit din biserică.1
La aproape trei ani după ce Duane Miller şi-a pierdut vocea, Domnul i-a dat-o înapoi.
Domnul nu i-a explicat lui Duane de ce şi-a pierdut vocea sau de ce s-a decis să i-o dea
înapoi.
În ultimele două capitole am încercat să explic unele dintre motivele pentru care
Dumnezeu vindecă şi dă daruri supranaturale în zilele noastre. Totuşi, există împrejurări în
care nu putem găsi nici un fel de explicaţii pentru manifestarea supranaturală a puterii lui
Dumnezeu sau pentru lipsa unei intervenţii divine. Uneori Dumnezeu vindecă fără să ne dea
nici un fel de lămuriri. În introducerea istorisirii despre paraliticul din Capernaum care a fost
coborât prin acoperişul casei, ni se spune în mod simplu că „puterea Domnului era cu El, ca
să vindece" (Luca 5:17).2
Pe de altă parte, Dumnezeu poate hotărâ să vindece sau să elibereze pe cineva, fără să
ofere vreo explicaţie. De pildă, în Fapte 12, atât Iacov cât şi Petru au fost întemniţaţi de către
Irod. Dumnezeu a îngăduit ca Iacov să fie ucis, dar 1-a izbăvit pe Petru în mod supranatural.
Scriptura nu ne explică de ce a făcut Dumnezeu astfel. Nu ne este oferit nici un motiv
omenesc sau divin pentru a putea lămuri această taină. Moartea lui Iacov, precum şi
eliberarea lui Petru pur şi simplu au servit scopurilor suverane ale lui Dumnezeu. în
încercarea noastră de a înţelege de ce vindecă Dumnezeu, trebuie ca întotdeauna să nu
pierdem din vedere ceea ce spune Isaia: „Căile voastre nu sunt căile Mele" (Isaia 5:8). Cu
toate acestea, Biblia ne oferă câteva motive clare pentru care puterea supranaturală a lui
Dumnezeu este împiedicată să lucreze în anumite situaţii.
Apostazia
Orice persoană care se îndepărtează de prezenţa lui Dumnezeu II va determina şi pe
Dumnezeu să îşi retragă puterea Sa supranaturală. Când poporul lui Dumnezeu cade în
apostazie şi se întoarce de la Dumnezeu pentru a căuta altceva în schimb, el îşi retrage
prezenţa Sa binefăcătoare de peste poporul Său. Aceasta se poate întâmpla cu un individ, cu
un grup sau chiar cu o naţiune întreagă.
Unii dintre psalmi au fost scrişi chiar în timpul unor perioade de apostazie din istoria lui
Israel. Psalmul 74 este unul dintre acei psalmi care au fost scrişi probabil în perioada
exilului, când babilonienii stăpâneau peste Israel şi mulţi evrei fuseseră deportaţi. 5 În primul
verset, psalmistul deplânge faptul că Dumnezeu îşi respinge poporul, iar în versetele
următoare el descrie devastarea pe care duşmanii lui Israel au făcut-o în ţară, fiindcă poporul
nu se mai află sub protecţia puterii lui Dumnezeu. Apoi substanţa plângerii sale se schimbă
în versetele 9-11:
Semnele noastre nu le mai vedem; nu mai este nici un prooroc, şi nu mai este nimeni printre
noi, care să ştie până când... Până când, Dumnezeule, va batjocori asupritorul, şi va
nesocoti vrăjmaşul fără curmare Numele Tău? Pentru ce îţi tragi înapoi mâna şi dreapta
Ta? Scoate-o din sân şi nimiceşte-i!
Conform psalmistului, Dumnezeu era aşa de mâniat pe poporul Său, încât se părea că îl
va respinge pentru veci.6 Apostazia lor îi împiedica să primească îndurarea Sa, dragostea Sa
nepieritoare şi mila Sa. O dovadă palpabilă a faptului că Dumnezeu nu îşi mai arăta
îndurarea faţă de poporul Său era lipsa intervenţiei Sale în chip miraculos în viaţa lui.
Psalmistul se referă la minuni ca la ceva ce s-a petrecut „cu mult timp în urmă" (v.ll).
Psalmistul însă nu se mulţumeşte să trăiască sub acest fel de judecată.
El îi cere lui Dumnezeu să îşi manifeste puterea în chip proaspăt (v.ll). („Mâna dreaptă"
a lui Dumnezeu este sintagma prin care Scriptura se referă la puterea lui Dumnezeu.) Chiar
dacă în acele clipe puterea lui Dumnezeu nu se manifesta în viaţa sa, el nu se referă la
Dumnezeu ca la „Dumnezeul care a făcut minuni", ci foloseşte timpul prezent: „Dumnezeul
care face minuni." (v. 14, s. a.) Cu alte cuvinte, psalmistul îşi dă seama în mod clar că lipsa
minunilor din vremea sa se datora apostaziei poporului, nu unei schimbări în atitudinea lui
Dumnezeu faţă de minuni.
Probabil că ilustraţia cea mai bună cu privire la efectul acestei apostazii se găseşte în cartea
Judecători. Cartea Judecători este scrisă după un tipar ciclic. Fiecare ciclu are patru faze.
Mai întâi, oamenii cad în apostazie. Apoi Dumnezeu îi lasă pe mâna duşmanilor. In cea de-a
treia fază poporul se pocăieşte şi striga după îndurare. Intr-a patra fază Dumnezeu ridică un
judecător care îi eliberează din mâinile duşmanilor.
In vremea apostaziei lor, ei au trăit lipsiţi de experienţa puterii lui Dumnezeu, şi, drept
urmare, de puterea Sa supranaturală. Cu toate acestea, când poporul s-a căit şi a strigat către
Dumnezeu, El i-a trimis un eliberator precum Samson, prin care puterea lui Dumnezeu s-a
revărsat, iar poporul a fost eliberat de opresori. Cartea Judecători ilustrează faptul că
modalitatea cea mai sigură de a pierde prezenţa lui Dumnezeu, şi prin urmare puterea Sa
supranaturală, este căderea în apostazie.
In Vechiul Testament apostazia se manifesta cel mai adesea sub forma idolatriei. Deşi
închinarea idolatră încă mai constituie o problemă în acele părţi ale pământului în care religii
ca budismul şi hinduismul au o influenţă semnificativă, această formă de apostazie este
exprimată diferit în cultura occidentală. Apostolul Pavel numeşte lăcomia, idolatrie (Col.
3:5). Această formă de idolatrie este foarte vie în biserica din vest. De fapt, o mare parte din
bisericile din America folosesc lăcomia ca o motivaţie majoră pentru a dărui pentru lucrarea
Domnului. Unii predicatori vorbesc de parcă Isus ar fi fost bogat, purta doar blugi de firmă
şi ar fi dorit ca toată lumea să ajungă bogată. Dacă ar fi să ne luăm după ei, cu cât dai mai
mult, cu atâta vei căpăta rriai mult. Acest „botez al lăcomiei" este de fapt o formă de
idolatrie care, dacă va rezista ca atare, va îndepărta prezenţa Domnului şi va determina
biserica să piardă puterea Sa. :
Putem cădea în apostazie în multe feluri. Dacă un creştin îşi pângăreşte trupul într-o
relaţie imorală, el este un apostat. Ioan spunea că „Dacă zicem că avem părtăşie cu El, şi
umblăm în întuneric, minţim, şi nu trăim adevărul" (1 loan 1:6). Dumnezeu nu va avea
părtăşie cu noi dacă umblăm în întuneric, astfel că vom rămâne şi fără prezenţa Sa, şi fără
puterea Sa.
În final, este posibil ca oamenii să ajungă la apostazie doctrinară. Se pare că aceasta a
dus la căderea lui Imeneu şi Alexandru, ceea ce l-a determinat pe Pavel să îi dea pe mâna
Satanei, ca să se înveţe să nu hulească (1 Tim. 1:20). Bisericile liberale care neagă
dumnezeirea lui Isus, ispăşirea prin sângele Său, întoarcerea Sa în trup, cerul, iadul,
justificarea prin credinţă, autoritatea Scripturii şi aşa mai departe, nu pot cunoaşte
manifestarea puterii lui Dumnezeu în mijlocul lor. Cel mai probabil că nu vei vedea
manifestări supranaturale şi vindecări divine între aceşti credincioşi şi în bisericile lor.
Puterea lui Dumnezeu poate rămâne peste un individ sau peste o grupare o vreme, dacă
aceştia au intrat pe panta unei apostazii. Chiar şi Izabelei din Tiatira i s-a dat timp să se
pocăiască de imoralitatea ei, înainte ca Dumnezeu să o judece (Apoc. 2:21-23). Aceasta se
datorează bunătăţii lui Dumnezeu, o bunătate despre care Pavel spunea că trebuie să îi
conducă pe copiii răzvrătiţi ai lui Dumnezeu la pocăinţă (Rom. 2:4). Dar până şi răbdarea
divină are margini, iar când se întâmplă aceasta, prezenţa şi puterea Sa vor pleca, iar locul
lor va fi luat de judecată.
„Ci pentru că Domnul a turnat peste voi un duh de adormire; v-a închis ochii,
proorocilor, şi v-a acoperit capetele, văzătorilor.”
Dumnezeu a trimis un somn peste israeliţi care îi împiedica să înţeleagă de ce erau
judecaţi, aşa că nici nu se pocăiau, ca judecata să se încheie. El le-a orbit chiar şi ochii
oamenilor celor mai sensibili spiritual din Israel, profeţii şi văzătorii de la care se aştepta să
vegheze peste Israel. Isaia spunea că dacă viziunea judecăţii poporului ar fi scrisă şi
transmisă în acest fel, orbirea lui era atât de gravă încât nu ar fi putut să o citească (Isaia
29:11-12). Ce L-a determinat pe Domnul să îşi îndepărteze lucrarea Sa şi duhul Său de
descoperire de la poporul Său? Imediat după relatarea acestei judecăţi, Isaia scrie:
Necredinţa
Când Isus a vizitat orăşelul său natal, Nazaret, a fost întâmpinat cu necredinţă şi dispreţ.
Ce efect a avut aceasta asupra lucrării Sale supranaturale? Marcu spune că „N-a putut să
facă nici o minune acolo, ci doar Şi-a pus mâinile peste câţiva bolnavi, şi i-a vindecat. Şi se
mira de necredinţa lor" (Marcu 6:5-6). Unii oameni au dificultăţi în a înţelege cuvintele „n-a
putut". Fiul lui Dumnezeu este omnipotent. Cum se poate spune despre o fiinţă omnipotentă
că „n-a putut să facă nici o minune acolo"? Totuşi, sunt unele lucruri pe care o fiinţă
perfectă, omnipotentă, nu le poate face. De exemplu, El nu poate să mintă (Evrei 6.18). El
nu poate avea părtăşie cu întunericul (1 Cor. 6.14; 1 loan 1:6). Se include Marcu 6:5 în
aceeaşi categorie?
Matei a scris despre acelaşi incident, dar El nu a spus că Isus nu a putut face minuni în
Nazaret. El a spus: „Şi n-a făcut multe minuni în locul acela, din pricina necredinţei lor"
(Matei 13:58, s. n.). Eu cred că Matei ne ajută să înţelegem la ce se referă Marcu. Eu nu cred
că trebuie să interpretăm cuvintele lui Marcu: „nu a putut" într-un sens absolut. Există
situaţii în care Isus a făcut minuni într-un context în care se pare că nu era credinţă deloc. Eu
cred că ceea ce Matei şi Marcu ne spun este faptul că, în general, Isus nu va face minuni
într-o atmosferă de necredinţă. Iacov a formulat acest principiu şi în alt mod. El le-a scris
cititorilor săi că „nu aveţi, pentru că nu cereţi" (Iacov 4:2). Cu alte cuvinte, tu nu Ii vei cere
lui Dumnezeu ceva ce nu crezi că îţi va da.
Vă amintiţi când am relatat cum stăteam la masă cu un grup de teologi care glumeau,
enumerând toate bolile pentru care nu s-ar ruga (p. 137)? In timp cei ei râdeau şi enumerau
bolile pentru care nu voiau să se roage, nu mi-am putut împiedica gândul să nu zboare la
cuvintele din Iacov 4:2. Când unul dintre ei spunea că nu se va ruga niciodată pentru
vindecarea orbilor, mi-a venit în minte Iacov 4:2 şi m-am gândit: Ghici ce fel de vindecare
nu vei vedea niciodată! Acei oameni nu vor cere niciodată vindecări supranaturale şi
probabil că nu vor vedea vindecări supranaturale. „Nu aveţi, pentru că nu cereţi."
Dacă nu aţi văzut nici o vindecare supranaturală veritabilă, întrebaţi-vă cât de des vă
rugaţi pentru aceasta. Nu vă vorbesc despre rugăciunile ritualice, unde numele unei persoane
bolnave, dar absente, este menţionat pe o lista cu alte nume, la slujba de duminică, pentru ca
să Ii cerem lui Dumnezeu să călăuzească mâinile medicilor, să mângâie familia şi să accepte
că toate lucrurile lucrează împreună pentru binele credincioşilor. Acest fel de rugăciuni se
rostesc des din curtoazie personală, fără nici un fel de aşteptare şi anticipare că Dumnezeu
va face o minune. Când vă întreb cât de des vă rugaţi pentru vindecări supranaturale, vă
întreb cât de des acceptaţi să mergeţi într-un salon de spital şi vă rugaţi pentru suferinzi ca să
fie vindecaţi supranatural? Cât de des vă puneţi mâinile peste bolnavii din biserica voastră şi
vă rugaţi pentru ei? Cei mai mulţi dintre oamenii cu care vorbesc, şi care încă nu au văzut o
minune, sunt, în foarte mare măsură, oameni care niciodată nu se deranjează să-şi pună
mâinile peste bolnavi şi să se roage cu credinţă. Şi opusul este adevărat: încă nu am întâlnit o
persoană care îşi pune mâinile frecvent peste bolnavi şi se roagă cu credinţă, şi care să nu fi
văzut cel puţin câteva vindecări supranaturale.
Ceea ce mă surprinde în aceste zile nu este cât de puţin vindecă Dumnezeu în bisericile
conservatoare evanghelice, ci faptul că El, totuşi, încă mai vindecă. O aşa de mare parte a
bisericii este plină de necredinţă încât sunt cu adevărat uimit de faptul că unii sunt vindecaţi.
In marea majoritate a seminarelor conservatoare cu care sunt familiarizat, studenţii nu sunt
învăţaţi despre disponibilitatea lui Dumnezeu de a vindeca. Mulţi învaţă mai degrabă că
Dumnezeu nu vindecă într-un mod semnificativ, iar alţii învaţă că dorinţa după lucrările
supranaturale este un păcat. Absolvenţii acestor seminare devin pastorii bisericilor din
America. Ei învaţă bisericile exact ceea ce au învăţat în seminar. Este surprinzător, aşadar,
că o parte semnificativă a bisericii din zilele noastre gustă atât de puţin din puterea
supranaturală a lui Dumnezeu?
Deşi nu mai sunt profesor la seminar, sunt încă invitat să ţin prelegeri la seminare şi la
alte aşezăminte academice. In călătoriile mele întâlnesc mulţi profesori şi conducători de
biserici. Mi-a fost dat să descopăr că tot mai puţini dintre lideri consideră că darurile au
încetat odată cu moartea apostolilor. De fapt, tot mai des aud conducători spunând: „Suntem
deschişi la darurile Duhului şi la minunile pe care le face Dumnezeu." Adesea oamenii spun
aceasta crezând că este "ceva nobil să te declari „deschis". Totuşi, a fi deschis nu înseamnă
mare lucru pentru Dumnezeu. O persoană care este doar deschisă este o persoană care încă
nu crede.
Dacă un necreştin moare pe când era deschis faţă de posibilitatea ca Isus să fi murit pe
cruce pentru păcatele sale, acea persoană va merge, totuşi, în iad. Nu faptul că eşti deschis
aduce binecuvântările lui Dumnezeu, ci credinţa şi stăruinţa după darurile pe care El ni le-a
promis. Isus nu a spus niciodată: „Ferice de cei deschişi".
V-aţi încredinţa banii dumneavoastră unui broker de la bursă care v-ar spune că este
deschis pentru realizarea de profit din economiile dumneavoastră de o viaţă? Faptul de a fi
deschis nu contează foarte mult. Sunt convins că, în cele mai multe cazuri, a fi deschis e mai
bine decât a fi ostil, dar deschiderea în sine nu ne va da propăşire în lucrurile spirituale.
Pavel nu ne-a spus să fim deschişi faţă de darurile spirituale; el ne-a spus să le căutăm cu
grijă (1 Cor. 12:31; 14.1, 39). In primul secol, oamenii II căutau pe Isus şi pe apostoli pentru
vindecări şi pentru minuni. Ei îşi luau bolnavii cu ei cu aşteptarea că atât bolile cât şi
demonii îi vor părăsi. Eu nu cred că biserica de astăzi va vedea vindecări şi minuni în masă
decât dacă va tânji încă o dată după acestea.
Valoarea suferinţei în răscumpărare
Cel mai adesea când în Noul Testament se vorbeşte despre suferinţă, referirea nu se face
la bolile fizice, ci la prigonirile pentru credinţă. Cu toate acestea, sunt convins că unele
suferinţe fizice sunt lăsate în mod intenţionat pentru că există în ele o anumită
binecuvântare. În aceste cazuri, Dumnezeu nu oferă vindecare sau nu face o minune pentru
care ne rugăm, în schimb ne dă harul de a răbda acea situaţie neplăcută.
Nimeni nu cunoaşte în mod sigur la ce s-a referit Pavel când a vorbit despre „ţepuşul în
carne". Posibil că a fost vorba de o suferinţă ori a fost vorba de prigoanele îndurate de el.
Orice ar fi fost, Dumnezeu a decis să nu îndepărteze acel ţepuş. Pavel spune:
„De trei ori am rugat pe Domnul să mi-l ia. Şi El mi-a zis: «Harul Meu iţi este de ajuns;
căci puterea Mea în slăbiciune este făcută desăvârşită» Deci mă voi lăuda mult mai
bucuros cu slăbiciunile mele, pentru ca puterea lui Hristos să rămână în mine. De
aceea simt plăcere în slăbiciuni, în defăimări, în nevoi, în prigoniri, în strâmtorări, pentru
Hristos; căci când sunt slab, atunci sunt tare." (2 Cor. 12:8-10)
Pavel a considerat că harul răscumpărător îi este de ajuns atunci când a suferit prigoane
din pricina numelui lui Hristos.
Petru mai menţionează şi valoarea „purificatoare" a suferinţei. El scrie:
„în ea voi vă bucuraţi mult, măcar că acum, dacă trebuie, sunteţi întristaţi pentru
puţină vreme, prin felurite încercări, pentru ca încercarea credinţei voastre, cu mult
mai scumpă decât aurul care piere şi care totuşi este încercat prin foc, să aibă ca
urmare lauda, slava şi cinstea, la arătarea lui Isus Hristos." (1 Petru 1:6-7)
Petru spune că patru lucruri ar trebui să ne ofere pacea, atunci când Dumnezeu nu
răspunde rugăciunilor noastre de a îndepărta suferinţa. Mai întâi, el ne spune că suferinţa
este pentru „acum". Uneori, când traversăm o perioadă lungă de suferinţă, suntem tentaţi să
credem că aceasta va dura veşnic, însă Petru ne încurajează să vedem că ea este doar pentru
„acum". În al doilea rând, el spune că durata ei este „doar pentru puţină vreme". În lumina
veşniciei, toată suferinţa nu va însemna decât un mic abur sau o scurtă respiraţie. In al treilea
rând, Petru spune că ajungem să suferim numai „dacă trebuie". In final, produsul tuturor
suferinţelor noastre se compară cu un proces de purificare, „încercaţi prin foc", prin care
caracterul nostru se îmbogăţeşte. Ca urmare, Domnul Isus Hristos primeşte lauda şi slava.
Când răbdăm suferinţa fără să ne clintim, fără ca dragostea sau încrederea noastră în
Domnul Isus Hristos să scadă, aceasta ne schimbă şi mai mult în chipul Său şi îl onorează pe
El. Astfel, dacă ţi-ai pus încrederea în Dumnezeu ca să capeţi vindecarea, şi i-ai cerut să te
vindece dar nu ai fost vindecat, este foarte posibil că El vrea ca Fiul Său să fie proslăvit prin
suferinţa ta. Dacă aceasta este intenţia Sa, El îţi va da şi harul să rabzi suferinţele.
Trebuie să vă avertizez cu privire la ceva. Cei care cred că suferinţa răscumpărătoare
este acelaşi lucru cu judecata lui Dumnezeu şi disciplinarea pentru păcatul nostru comit o
greşeală foarte gravă. Când Petru a folosit cuvintele „dacă trebuie", el nu se referea la
judecată. Dumnezeu poate îngădui să trecem prin suferinţă din mai multe motive, nu numai
din pricina judecăţii împotriva păcatului. Iov a fost considerat de Dumnezeu omul cel mai
neprihănit şi fără pată de pe faţa pământului, şi, cu toate acestea, Dumnezeu a îngăduit ca el
să sufere într-un mod îngrozitor. Cu siguranţă că acea suferinţă a avut şi un rezultat în
purificarea caracterului lui Iov, dar Biblia nu ne dă voie să privim suferinţa lui Iov ca pe o
judecată divină. Prea adesea întâlnesc copii ai lui Dumnezeu care în mod greşit presupun că
suferinţele lor sunt o dovadă a judecăţii lui Dumnezeu împotriva lor.
Eu cred că Dumnezeu poate trimite judecăţi catastrofale în viaţa noastră din pricina
păcatului nostru (cf. 1 Cor. 5:1-5). Totuşi, cred că El face aceasta din pricina unor acte
semnificative de răzvrătire. Dacă nu te afli într-o stare de răzvrătire faţă de Dumnezeu, şi
totuşi eşti în suferinţa, nu-i da voie Diavolului să te chinuie cu gânduri de condamnare şi
judecată.
Obişnuiesc să mă rog când sunt în suferinţă, ca să capăt vindecare sau uşurare. Insă dacă
Domnul îmi spune în mod concret că nu intenţionează să îmi îndepărteze suferinţa, atunci
îmi pun încrederea în El ca într-un Tată ceresc plin de dragoste, şi rabd suferinţa pe care El a
îngăduit-o în viaţa mea cu dragoste şi încredere. Eu încerc să resping orice gânduri de
acuzare pe care „pârâşul fraţilor noştri" (Rom. 12:10) le îngrămădeşte îndată peste mine,
altfel efectul de purificare pe care Dumnezeu îl doreşte în viaţa mea prin acea suferinţă s-ar
putea diminua considerabil.
„Dacă poporul Meu peste care este chemat Numele Meu se va smeri, se va ruga, şi va
căuta Faţa Mea, şi se va abate de la căile lui rele, — // voi asculta din ceruri, îi voi ierta
păcatul, şi-i voi tămădui ţara." (2 Cronici 7:14)
Dacă biserica ar urma acest sfat, eu cred că Dumnezeu ne-ar da tot ce-i cerem
(acceptând, desigur, că îi cerem ceea ce este în acord cu Scriptura). Eu cred că El ne va da
treziri, minuni, revelaţii divine şi, mai presus de toate, o intimitate cu El pe care puţini au
experimentat-o. Una dintre marile sarcini ale liderilor bisericilor din generaţia noastră este să
facem biserica să creadă în această făgăduinţă. Noi trebuie să alungăm necredinţa noastră şi
să tânjim după Domnul Scripturilor, cel fără de limite.
CĂUTAREA DARURILOR Şl A
DĂTĂTORULUI LOR
Partea a lll-a
Cu greu ne-am putea imagina ceva mai nepotrivit decât un grup de oameni religioşi , al
căror precept de bază este dragostea reciprocă, îngăduinţa, bunătatea şi compasiunea
faţă de toţi oamenii şi care sunt de acord în toate aspectele esenţiale ale doctrinei lor,
însă au viziuni diferite în unele aspecte de ordin spiritual mai disputabile, şi care se
agaţă de acele diferenţe cu atâta zel foarte disproporţionat faţă de valoarea lor şi îi
persecută pe toţi cei care nu sunt de acord cu ei cu toată înverşunarea posibilă; sau
dacă ar putea ar folosi forţa, mânaţi de duhul de amărăciune care i-a cuprins. Aceşti
oameni îi uimesc pe toţi observatorii imparţiali, ridică mari semne de întrebare cu
privire la religia acelor oameni, arătând că este alcătuită din mari contradicţii:
predicând dragostea, dar izbucnind în tot felul de fapte de ură.2
Cineva trebuie să pună capăt acestei atitudini. Cineva trebuie să înceteze a mai răspunde
cu insultă la insultă, cu răutate la răutate. De ce să nu hotărăşti că, orice se va spune despre
tine, tu nu vei răspunde. Nu uita că, imediat după ce Pavel le-a spus cititorilor săi să umble
„după darurile cele mai mari", le-a scris: „Dar dacă nu am dragoste, nimic nu sunt" (1 Cor.
13.3).
105
Când C.S. Lewis a încercat să descrie acest fenomen din Psalmi, el a refuzat să îl
numească „dragoste de Dumnezeu", fiindcă a considerat că aceasta ar putea induce în eroare.
De aceea el s-a referit la intensitatea cu care psalmistul II căuta pe Dumnezeu sub numele de
„apetit pentru Dumnezeu". Lewis a observat că unii oameni vor considera sintagma „apetit
pentru Dumnezeu" prea brută. Personal, eu cred că aceasta este prea vagă faţă de ceea ce
descoperim în Psalmi. Eu aş folosi mai degrabă expresia: „flămând după Dumnezeu" sau
„pasiune pentru Dumnezeu". Scriitorii psalmilor erau copleşiţi de dorinţa lor după prezenţa
lui Dumnezeu, iar aceasta pe mine mă punea în încurcătură.
Aceasta mă deranja fiindcă eu am început viaţa de creştin cu măcar o parte din acea
pasiune. Îmi amintesc că la vârsta de şaptesprezece ani, în calitate de proaspăt convertit,
aşteptam până târziu, după miezul nopţii, când toţi ceilalţi ai casei se culcau, pentru ca să pot
vorbi cu Dumnezeu fără să fiu întrerupt de nimeni. Îmi amintesc cum alergam la cutia
poştală, ca să primesc ultimul pachet de la Navigatorii, în care erau versete de memorat, iar
apoi stăteam treaz până la trei sau patru dimineaţa meditând la acele versete şi memorând în
fiecare zi unul dintre ele.
Nimeni nu mi-a cerut să fac aceasta. Eu le făceam, fiindcă eram flămând după
Dumnezeu. Dar la ora când devenisem profesor la seminar şi predam Psalmii nu mai stăteam
atât de târziu noaptea ca să memorez Scripturile. Eu nu puteam spune cu psalmistul că „o
iau înaintea sirăjilor de noapte, şi deschid ochii, ca să mă gândesc adânc la Cuvântul Tău"
(Psalmul 119:148). Nu vreau să spun că niciodată nu am simţit prezenţa lui Dumnezeu în
acei ani. Am avut şi momente de intimitate cu Domnul, dar nu pot spune ca psalmistul că
sufletul meu în mod constant „înseta" după Dumnezeu. Simţeam o înţepătură de vinovăţie
ori de câte ori citeam sau îi învăţam pe alţii din pasajele citate anterior.
Cel de-al doilea aspect care mă deranja în cartea Psalmi erau emoţiile psalmiştilor. Nu
numai că ei manifestau o bucurie intensă în Domnul, dar îi şi chemau pe ceilalţi la aceeaşi
bucurie, de parcă aceasta ar fi fost normativă pentru toţi credincioşii. Este un lucru pentru
psalmist să spună ceva de genul: „Să se bucure Israel de Cel ce l-a făcut, să se înveselească
fiii Sionului de împăratul lori (Psalmi 149:2). Pentru aceasta puteam să găsesc o explicaţie
raţională. Dar psalmistul nu se opreşte aici; el continuă explicând ce înţelege prin „bucuria
înaintea Creatorului". În următorul verset el îi îndeamnă pe oameni „Să laude Numele Lui
cu jocuri, să-L laude cu toba şi cu harfa!" (Psalmi 149:3).
Jocuri?
Da, psalmistul spune că noi trebuie să îl lăudăm pe Dumnezeu cu jocuri. Bucuria
psalmistului era aşa de mare, încât era nevoie de întregul său trup, nu doar de vocea sa,
pentru a o reda într-un mod adecvat.
Acesta nu era un mod neobişnuit de a manifesta o bucurie intensă în Domnul. Miriam,
David sau fiica lui Iefta au fost atât de copleşiţi de bucurie încât au dansat înaintea Lui.2 Eu
nu încerc să iau apărarea dansului în biserica din zilele noastre; ceea ce vreau să fac este să
ilustrez faptul că bucuria Domnului era aşa de mare în aceşti sfinţi încât nu puteau să se
abţină ca să nu joace.
Bucuria era doar unul dintre sentimentele pe care le găseam mereu şi mereu în Psalmi.
Psalmiştii puteau, de asemenea, să exprime o durere sau o tristeţe fără margini atunci când le
lipsea prezenţa lui Dumnezeu. Ascultaţi din nou ce spune autorul Psalmului 42:
„Sufletul meu însetează după Dumnezeu, după Dumnezeul cel viu;
când mă voi duce şi mă voi arăta înaintea lui Dumnezeu?
Oricine a citit măcar o dată Psalmii ştie că psalmiştii sunt în stare să redea sentimente
profunde. Şi mie nu îmi convenea această caracteristică a Psalmilor. Nu mă deranja când
oamenii îşi manifestau sentimentele la un meci de fotbal sau la întreceri sportive, dar mi se
părea că acestea sunt total nepotrivite într-un cadru religios.
Comentând absenţa sentimentelor din închinarea care avea loc în confesiunea sa, C. S.
Lewis a spus: „Noi avem o preocupare serioasă pentru bunul gust." Eu simţeam că
sentimentele în religie erau ceva fără gust rafinat. Consideram sentimentele ceva respingător
şi nu le acordam încredere. Oamenii slabi erau sentimentali; cei tari nu.
Până astăzi păstrez o vie amintire a unui episod din viaţa băiatului meu pe când avea
şapte ani. El plângea nu pentru că se lovise, ci pentru că fusese rănit în sentimentele sale. In
timp ce îl priveam cum plânge, am simţit o repulsie în mintea mea. Am considerat că acele
lacrimi erau un semn de slăbiciune şi nu m-am bucurat să-1 văd astfel pe fiul meu.
Îmi plăcea să spun că trăiam după Cuvântul lui Dumnezeu, nu după sentimentele mele.
Am predicat atât de multe predici pe această temă, încât ajunsesem să privesc sentimentele
şi Cuvântul lui Dumnezeu ca duşmani.
Lucrul care m-a tulburat atât de mult cu privire la psalmişti a fost că ei nu păreau de
acord cu opinia mea faţă de sentimente. Psalmiştii păreau să dea frâu liber sentimentelor lor.
Lor nu le era ruşine de setea lor nepotolită după Dumnezeu, de bucuria intensă pe care o
simţeau în prezenţa lui Dumnezeu şi de lacrimile pe care le vărsau atunci când păcătuiau sau
când se depărtau de EI. Mă deranja faptul că experienţa mea nu se potrivea cu a lor şi nu
reuşeam să găsesc o metodă acceptabilă de a respinge cu argumente logice comportamentul
lor. Era experienţa lor menită să fie normativă? De ce a mea era atât de diferită?
Deşi nu sunt psiholog, cred că înţeleg de ce am ajuns să dispreţuiesc sentimentele şi să
nu mă încred în ele prea mult. Aversiunea mea împotriva sentimentelor îşi are originea într-o
combinaţie dintre traume ale copilăriei şi un sistem teologic pe care l-am adoptat la câţiva
ani după convertirea mea.
Când eram doar un băieţaş, îl admiram pe tatăl meu mai mult decât pe orice alt bărbat,
mai mult decât pe orice erou din filme sau de televiziune. II consideram extrem de
inteligent. El părea să aibă un răspuns la orice întrebare pe care i-o puneam. De asemenea, îl
consideram foarte puternic din punct de vedere fizic. El luptase în cel de-al doilea război
mondial şi chiar după ce fusese rănit de o schijă care i-a pătruns adânc în spate, el a
continuat să se lupte timp de două zile. Pentru mintea mea tinerească acesta era un bărbat de
bărbaţi în orice chip posibil.
Totul s-a petrecut după ce am împlinit doisprezece ani, într-o zi când nu era nimeni
acasă.
Tata a intrat în bucătărie, şi-a pus nişte whiskey în cafea şi a folosit acel amestec pentru
a înghiţi câteva somnifere. A mâzgălit câteva cuvinte pe o pagină de hârtie, iar apoi a intrat
în camera de zi unde a pus fonograful să cânte o piesă tristă intitulată „Ultima întâlnire". A
reglat fonograful în aşa fel încât să repete mereu melodia aceea. A ascultat acea înregistrare
de câteva ori până când a luat una dintre armele familiei şi astfel a pus capăt depresiei şi
confuziei sale.
Tatăl meu a lăsat în urmă o văduvă de treizeci şi patru de ani, fără o diplomă de studii
completă, şi cu patru copii de care să îngrijească. Eu eram cel mai în vârstă, având
doisprezece ani; sora mea era cea mai mică, ea avea trei ani. După asemenea tragedie am
decis că eu voi fi tare şi că nu voi lăsa să fiu rănit în aşa fel vreodată.
Tatăl mamei mele a murit în acelaşi an de un atac de cord. Dintr-o dată eu eram bărbatul
casei şi mi-am asumat o atitudine stoică, fără să mai las loc pentru sentimente.
Cinci ani mai târziu, la vârsta de şaptesprezece ani, am avut o experienţă minunată,
completă, a convertirii mele. Cred că aş fi putut face pace cu sentimentele mele şi chiar le-aş
fi îmbrăţişat dacă nu ar fi fost sistemul teologic în care m-am trezit câţiva ani mai târziu.
Aşa cum nu este adevărată religia acolo unde nu sunt decât sentimente, tot aşa nu este
religie adevărată acolo unde nu sunt sentimente religioase... Dacă marile valori ale
religiei sunt percepute corect, atunci ele vor mişca inima... Această manieră de
minimalizare a sentimentelor religioase este calea excelentă pentru împietrirea inimii
oamenilor şi pentru a-i încuraja să rămână în nebunie şi nesimţire, într-o stare de
moarte spirituală cât timp trăiesc, pentru ca apoi să-i lase pradă morţii eterne.6
Edwards s-a străduit din greu să dovedească din Scripturi că adevăratul creştinism este o
religie a sentimentelor precum şi a voinţei. El a arătat că Scripturile acordă o mare atenţie
unor cuvinte precum „frica, nădejdea, dragostea, dorinţa, bucuria, tristeţea, recunoştinţa,
compasiunea şi zelul".7 Nu-l putem iubi pe Dumnezeu și nu ne putem supune Lui fără ca
sentimentele noastre sa fie sfințite.
Este o ironie a vieţii faptul că aproape toţi încep viaţa de credinţă cu o dragoste plină de
pasiune şi tânjind după Isus. De-a lungul drumului, însă, mulţi dintre noi pierd această
pasiune, dar ea nu trebuie să rămână pierdută, în afară de cazul în care teologia noastră
spune că este normal să trăieşti viaţa creştină fără pasiune pentru Isus.
Când m-am întors la Domnul, la vârsta de şaptesprezece ani, trecutul meu nu avusese
până atunci nimic de-a face cu biserica. Imediat m-am îndrăgostit de Domnul Isus. Am
început să devorez Cuvântul Său. Vorbeam cu El în mod constant. Le mărturiseam despre
credinţă tuturor prietenilor mei, fără încetare. Eram atât de plin de râvnă, încât mi-am
pierdut toţi prietenii în afară de doi. Aceasta nu m-a afectat prea tare, fiindcă eu eram atât de
îndrăgostit de Isus, încât nimic altceva nu conta. In cele din urmă am pierdut dragostea
dintâi şi am adoptat o teologie care justifica pierderea. Insă nu teologia mea a determinat
pierderea dragostei dintâi. A fost altceva la mijloc.
După aproape un an, pasiunea iniţială pe care am avut-o pentru Domnul Isus a început
să se diminueze încetişor. Nu aş putea să identific ziua sau ceasul când s-a petrecut aceasta,
nici nu aş putea să vă dau un motiv concret, dar ceva nu mai era ca înainte. Pasiunea pe care
am avut-o iniţial pentru Isus a fost subtil, dar sigur, transferată către denominaţia mea. In
biserica noastră noi vorbeam mult despre denominaţia noastră şi vai! cât de mândri eram de
ea. Îmi era greu să înţeleg de ce nu voiau toţi creştinii adevăraţi să intre în denominaţia
noastră. Îmi amintesc şi de vremea în care credeam că biserica noastră era probabil cea mai
bună biserică din întreaga denominaţie.
În realitate, nu cred să fi iubit denominaţia prea mult, şi nici biserica. Problema era că îl
iubeam pe Isus prea puţin în comparaţie cu biserica mea. Amăgiri precum aceasta se petrec
încet şi sunt atât de subtile încât este aproape imposibil să îţi dai seama când ai căzut în
cursă. In cele din urmă m-am pocăit de faptul că am pus biserica mea înaintea lui Isus şi
acea pasiune iniţială pentru El a început să revină.
Dar iarăşi am fost sedus în dorinţa mea de a cultiva dragostea pentru Domnul Isus. Iată
cum s-a întâmplat
In procesul mstruirii teologice pentru a deveni profesor la seminar, am fost cuprins de o
mare pasiune pentru studiul Cuvântului lui Dumnezeu. Curând am ajuns să iubesc mai mult
Biblia decât pe Autorul Bibliei. Am fost prins în această cursă mai mulţi ani, atât de mulţi,
încât nici nu vreau să îmi mai amintesc.
Fără să îmi dau seama, am început să percept esenţa vieţii creştine drept studiu biblic
sau cunoştinţe biblice. C. S. Lewis s-a referit la eroarea mea astfel: „Unii se bucură (nu prea
des) că nu sunt mari teologi; alţii foarte uşor confundă aceasta cu a fi un bun creştin".
Aceasta este o cursă în care poţi cădea cu uşurinţă când trăieşti în comunităţi academice al
căror scop major este să faci cunoscute Scripturile şi să-i înveţi pe alţii cum să predea
Cuvântul lui Dumnezeu.
Mi-a luat prea mult să învăţ că a cunoaşte Biblia nu este totuna cu a-L cunoaşte pe
Dumnezeu, că a iubi Biblia nu este totuna cu a-L iubi pe Dumnezeu şi că a citi Biblia nu este
totuna cu a-L auzi pe Dumnezeu. Fariseii cunoşteau Biblia, iubeau Biblia şi citeau Biblia,
dar ei nu îl cunoşteau, nu îl iubeau şi nu îl auzeau pe Dumnezeu.
Într-o zi Isus le-a spus:
„Şi Tatăl, care M-a trimis, a mărturisit El însuși despre Mine. Voi nu I-ati auzit
niciodată glasul, nu I-aţi văzut deloc faţa; şi Cuvântul Lui nu rămâne în voi, pentru că
nu credeţi în Acela, pe care L-a trimis El. Cercetaţi Scripturile, pentru că socotiţi că în
ele aveţi viaţa veşnică, dar tocmai ele mărturisesc despre Mine. Şi nu vreţi să veniţi la
Mine, ca să aveţi viaţa!" (loan 5:37AO, s. n.)
Aceşti bărbaţi petreceau multe ore în fiecare zi studiind Scripturile, şi, totuşi, Fiul lui
Dumnezeu a spus că ei nu au auzit niciodată vocea Sa. Este posibil să citeşti Biblia în fiecare
zi din viaţa ta şi niciodată să nu auzi vocea lui Dumnezeu!
Marea ironie constă în faptul că eu ţinusem multe predici despre importanţa ascultării de
Biblie, nu doar a cunoaşterii mesajului divin. Totuşi, majoritatea timpului şi eforturilor mele
se concentrau pe înţelegerea Bibliei şi a teologiei ortodoxe, în loc să se concentreze pe
căutarea Fiului lui Dumnezeu şi pe dorinţa de a deveni ca El. Nici nu bănuiam cât de mare
era înşelăciunea care mă cuprinsese.
Iată câteva din semnele cele mai evidente ale acelora care pun Biblia mai presus de
Domnul Isus. Ei vorbesc mai mult despre Biblie decât de Isus. A avea o doctrină sănătoasă
este mai important pentru ei decât a avea o viaţă corectă. Aceasta înseamnă că testul final
pentru a fi admis în grupul lor este ceea ce crezi, nu cum acţionezi. Liderii lor pot fi duri şi
autoritari. Semne de mândrie, aroganţă şi cruzime religioasă sunt adesea scuzate sau trecute
cu vederea. Predicarea Cuvântului este mai importantă pentru ei decât întruparea
Cuvântului.
Trebuie să accept că în afară de cea din urmă caracteristică, toate celelalte erau
adevărate în viata mea, fiindcă aşezasem Biblia mai presus decât pe Domnul Isus. Problema
nu era că iubeam Biblia prea mult, ci era faptul că II iubeam pe Isus prea puţin în comparaţie
cu Biblia.
Unii oameni sunt seduşi de faptul că fac din comportamentul moral exterior şi din
datorie esenţa credinţei creştine. Cei care fac astfel vor sfârşi prin a avea acelaşi fel de
neprihănire proprie care îi caracteriza pe farisei. Meditaţi la cuvintele pe care Isus le-a spus
celor vinovaţi de acest păcat:
„Vai de voi, cărturari şi Farisei făţarnici! Pentru că voi daţi zeciuială din izmă, din
mărar şi din chimen, şi lăsaţi nefăcute cele mai însemnate lucruri din Lege: dreptatea,
mila şi credincioşia; pe acestea trebuia să le faceţi, şi pe acelea să nu le lăsaţi nefăcute.
Povăţuitori orbi, care strecuraţi ţânţarul şi înghiţiţi cămila! Vai de voi, cărturari şi
Farisei făţarnici! Pentru că voi curăţiţi partea de afară a paharului şi a blidului, dar
înăuntru sunt pline de răpire şi de necumpătare. Fariseu orb! Curăţă întâi partea
dinăuntru a paharului şi a blidului, pentru ca şi partea de afară să fie curată. Vai de
voi, cărturari şi Farisei făţarnici! Pentru că voi sunteţi ca mormintele văruite, care, pe
dinafară se arată frumoase, iar pe dinăuntru sunt pline de oasele morţilor şi de orice fel
de necurăţenie. Tot aşa şi voi, pe dinafară vă arătaţi neprihăniţi oamenilor, dar pe
dinăuntru sunteţi plini de făţărnicie şi de fărădelege." (Matei 23:23-28)
Dacă esenţa vieţii creştine se reduce la conformarea faţă de anumite reguli, atunci nu ne
rămâne decât să eşuăm într-o neprihănire proprie.
Totdeauna m-am considerat o persoană care nu are de-a face cu legalismul şi cu
autoneprihănirea. De fapt, totdeauna am avut impresia că sunt un „noncomformist evlavios".
Dar în ciuda acestei mici fantezii, am fost sedus de legalism şi de autoneprihănire de mai
multe ori în umblarea mea cu Domnul.
Să vă arăt cum mi-a descoperit Domnul acest lucru.
In procesul plecării mele din biserica Forth Worth şi al renunţării la slujba de profesor la
seminar, am început să trec printr-o trezire personală a sentimentelor mele fată de Domnul
Isus. La momentul în care ne mutaserăm în Anaheim, California, pentru a ne alătura
slujitorilor din biserica Vineyard Christian Fellowship, mă simţeam mai aproape de Domnul
decât în zilele care au urmat convertirii mele.
Intr-o zi, în toamna anului 1988, în timp ce conduceam spre biroul bisericii, am remarcat că
aveam o foarte bună dispoziţie. Mi-am făcut o scurtă cercetare a vieţii mele şi nu am
remarcat nimic care să explice bucuria pe care o simţeam în acea zi. Nu urma să plec în vreo
vacanţă sau vreo călătorie. Nu dobândisem lucruri noi care să mă facă fericit, şi nu erau nici
biruinţe spirituale recente care să producă bucuria din mine. Eram de-a dreptul fericit în timp
ce mă îndreptam spre o nouă zi de muncă obişnuită. Am început să Ii cer Domnului să îmi
arate de unde venea acea bucurie.
În timp ce mi-am făcut o cercetare a vieţii mele, mi-am dat seama că eram mai aproape
de Domnul cum nu fusesem de multă vreme. Mă rugam mai mult decât oricând şi chiar îmi
făcea plăcere să fac aceasta. Meditam la cuvântul Scripturii mai des şi mai constant decât
înainte. Întotdeauna am studiat Biblia pentru cursurile mele şi pentru pregătirea predicilor,
dar acum era ceva nou în calitatea timpului pe care îl petreceam doar meditând pentru
beneficiul meu personal. Mă dăruiam pe mine însumi altor oameni, în slujire, cum nu o mai
făcusem înainte. Şi pentru întâia oară în viaţa mea am început să postesc cu regularitate.
(Unul dintre aspectele plăcute ale vieţii de cesaţionist este că de îndată ce ai decis că
există ceva care „a încetat să mai existe după primul secol", eşti liber să arunci în acea
categorie orice altceva de care nu îţi mai place. Eu nu am aruncat acolo doar darurile, ci şi
postul.)
Fără să îmi dau seama, am început să mă felicit de unul singur de umblarea mea cu Domnul,
de disciplina şi statornicia mea. Chiar în clipa aceea Domnul mi-a vorbit cu claritate, de
parcă aş fi auzit o voce. El mi-a spus: „Nu te bucura de dedicarea ta faţă de Domnul Isus -
bucură-te doar în Persoana Domnului Isus. Dacă te bucuri de dedicarea ta faţă de Isus,
aceasta te va conduce spre autoneprihănire."
După acea revelaţie am privit viaţa mea dintr-o altă perspectivă. Am avut perioade în
care creşteam în apropierea de Domnul şi am văzut cum acea apropiere a fost întreruptă din
momentul în care eu mă bucuram de devotamentul meu faţă de Domnul.
Cred că la doar câteva zile după aceasta Domnul mi-a arătat unde se găsea acest adevăr
şi în Scripturi. El se găsea în pilda fariseului şi a vameşului din Luca 18:9-14. În acea pildă
fariseul s-a rugat: „Dumnezeule, Iţi mulţumesc că nu sunt ca ceilalţi oameni, hrăpăreţi,
nedrepţi, preacurvari sau chiar ca vameşul acesta. Eu postesc de două ori pe săptămână,
dau zfauială din toate veniturile mele." Rugăciunea fariseului demonstrează că, de fapt, se
bucura de angajamentul său faţă de Dumnezeu, în loc să se bucure în Dumnezeu. Dacă
această atitudine nu este frânată, totdeauna va conduce la autoneprihănire, iar neprihănirea
proprie întotdeauna ne va împinge să îi dispreţuim pe alţii (vezi Luca 18:9).
Unii oameni sunt seduşi de faptul că pun darurile spirituale mai presus de Domnul Isus.
Aceasta pare să fie şi ceea ce s-a întâmplat cu corintenii. Unii sunt seduşi de sentimentalism.
Ei se chinuie să ajungă la un anumit gen de simţire în loc de a-L căuta pe Domnul Isus.
Aceşti oameni ajung uşor la isterie şi excese emoţionale.
Mai există o seducţie care este chiar mai subtilă. Stilul de închinare al bisericii a
traversat o perioadă de schimbări majore, în multe dintre bisericile de astăzi oamenii
folosesc corurile mai rar şi optează pentru o formă de muzică mai contemporană. In loc de
două trei cântări la începutul programului, ca un fel de „încălzire", multe biserici au un timp
de închinare prelungit. În opinia mea, mulţi merg în direcţia bună, dar şi aici întâlnesc mulţi
oameni care sunt seduşi. Unii oameni ajung „să se închine închinării" în loc să se închine
Domnului Isus.
Am întâlnit şi oameni care pun viaţa lor de creştini mai presus de Isus. Am întâlnit
membri ai bisericilor, chiar şi studenţi la seminar, care au fost convertiţi la un mod de viaţă,
dar care nu s-au întors la Isus Hristos. Ei iubesc viaţa de creştin: iubesc părtăşia, mersul la
biserică, mersul la întâlniri, dărnicia pentru o cauză nobilă, stimularea intelectuală produsă
de studiul biblic şi chiar rugăciunea. Este posibil să faci toate acestea şi să nu îţi pui
niciodată încrederea în Isus Hristos pentru iertarea păcatelor şi pentru primirea vieţii
veşnice. Am întâlnit studenţi la seminar care au fost conduşi la Hristos în cel de-al patrulea
an de instruire. Am întâlnit diaconi din biserici care L-au primit pe Hristos după ani de
slujire devotată într-o biserică de factură conservatoare.
Ceea ce vreau să subliniez este faptul că putem pune aproape orice ni se pare bun mai
presus de Isus Hristos, fără să ne dăm seama ce facem. Putem să punem Biblia şi poruncile
ei mai presus de Domnul. Putem să punem darurile spirituale şi chiar diferite forme de
închinare mai presus de Mântuitorul. Putem să punem diferite forme de slujire -
evanghelizarea, grija pentru săraci, rugăciunea pentru bolnavi - mai presus de Mântuitorul.
Este posibil să fii sedus de oricare dintre acestea.
Nu trebuie să punem egal între Isus şi altcineva sau altceva. Isus nu este o doctrină, o
teologie, un principiu abstract, o slujire, o biserică, o confesiune, o activitate sau chiar un
mod de viaţă. Isus este o persoană, o persoană reală. Iar El ne cere să II punem mai presus
de orice. Nimeni altcineva nu a murit pentru noi, ci doar Fiul lui Dumnezeu. Nimeni nu
controlează destinul nostru; Fiul lui Dumnezeu, însă, o face. Ori de câte ori am tendinţa să
acord mai multă atenţie cuiva sau să umblu după ceva mai mult decât să II caut pe Fiul lui
Dumnezeu, acela va deveni un idol în viaţa mea care mă va îndepărta de El. Confundăm aşa
de uşor iubirea pentru Isus cu iubirea unor lucruri bune. Cu mare uşurinţă confundăm
dedicarea faţă de Dumnezeu cu dedicarea faţă de aceste lucruri bune.
Mai mult decât orice altceva, pasiunea pentru Dumnezeu trebuie să fie păstrată şi cultivată,
altfel o pierdem. Am descoperit că aproape fiecare lucru bun din viaţa mea este gata ca să
intre în competiţie cu timpul şi intimitatea mea cu Dumnezeu. Esenţa întregii vieţi este să-L
iubim pe Dumnezeu şi să iubim pe poporul Său (Matei 22:36-40).
Dragoste cu pasiune
Adesea vorbesc despre „pasiunea" pentru Isus în loc de dragostea pentru Isus, fiindcă
cuvântul dragoste şi-a pierdut semnificaţia biblică în multe cercuri religioase de astăzi. Aşa
cum spuneam mai devreme, teologii şi predicatorii au încercat în mod constant să definească
dragostea prin prisma datoriei, fără o referire la valoarea sentimentelor. Dragostea care este
golită de sentimente este un produs fictiv creat de mintea învăţătorilor moderni. Biblia nu
defineşte dragostea în acest fel.
Îmi place cuvântul pasiune, fiindcă el pune accentul pe partea emoţională a dragostei.
Pasiunea poate fi definită drept „orice fel de simţire prin care mintea este determinată la
acţiune: un sentiment viguros, poruncitor sau copleşitor." Pasiunea este un sentiment care
determină mintea şi voinţa să treacă la acţiune. Termenul pasiune acoperă un spectru larg de
sentimente înrudite cu iubirea de Dumnezeu. Mă refer la dorinţă, tânjire, zel, sete, foame şi
aşa mai departe. Toate aceste simţăminte sunt caracteristici ale unei persoane profund
îndrăgostite.
Eu doresc ca aceste sentimente pasionante să caracterizeze relaţia mea cu Domnul Isus.
Desigur, vreau să fiu ascultător de Domnul în toate lucrurile, dar doresc ca acea supunere să
izvorască dintr-o dragoste plină de pasiune pentru El. Vreau să fiu ascultător de Domnul nu
doar din sentimentul de datorie sau datorită disciplinei, sau pentru o anume răsplată, sau de
frica judecăţii. Vreau să îl slujesc pe El pur şi simplu pentru bucuria de a putea fi pe placul
Aceluia pe care îl iubesc atât de mult Dacă disciplina este ceea ce are ultimul cuvânt în
umblarea după Isus, vom ajunge până la urmă să cedăm. Dar un bărbat sau o femei
îndrăgostită nu vor ceda niciodată. Aceasta este natura dragostei (C. Cântărilor 8:6-7).
Doresc ca viaţa mea să fie caracterizată de o iubire nestăvilită pentru Fiul lui Dumnezeu.
Este acesta un scop realist sau o dorinţă idealistă? Am auzit pe unii care învaţă că la
începutul relaţiei noastre cu Dumnezeu este normal să avem pasiune pentru El, iar după un
timp relativ scurt este la fel de normal ca acea dragoste să fie înlocuită de sentimentul
datoriei şi disciplinei. Chiar am auzit pe unii învăţători care spun că pierderea pasiunii este
un semn al maturităţii spirituale. Eu cred că Biblia prezintă un tablou complet opus.
Gândiţi-vă puţin la citatele din Psalmi pe care le-am redat la începutul acestui capitol.
Psalmiştii nu şi-au pierdut pasiunea pentru Dumnezeu. Ei erau „înfometaţi" şi tânjeau după
El. Ei foloseau cele mai vivace metafore pentru a exprima pasiunea mistuitoare după
Dumnezeu. Aşa cum cerbul însetează după izvoarele de apă, tot aşa şi sufletul psalmistului
înseta după Dumnezeu (Ps. 42:1-2). David a spus că dorinţa lui cea mai mare era să stea în
casa lui Dumnezeu, „ca să privesc frumuseţea Domnului, şi să mă minunez de Templul Lui"
(Psalmi 27:4). Dacă sfinţii din Vechiul Testament aveau o asemenea pasiune pentru
Dumnezeu, cu cât mai mult ar trebui să îl dorească pe El sfinţii din Noul Testament, cei care
trăiesc în lumina crucii şi a puterii Duhului Sfânt?
Şi, totuşi, dacă am pierdut această pasiune, cum o putem recâştiga? Şi în ce fel se
raportează pasiunea noastră pentru Dumnezeu la trăirea prin puterea Sa? Vom răspunde la
aceste întrebări în capitolul final.
115
Într-o zi, Isus a venit în satul Betania şi a decis să stea în casa Mariei, sora Martei şi a lui
Lazăr (Luca 10:38-42). Dorinţa şi pasiunea Mariei pentru Isus erau atât de mari încât s-a
aşezat la picioarele Lui şi asculta tot ce făcea El. Era vremea mesei, dar ea a preferat să
asculte ce spunea Isus decât să ajute la pregătirea hranei.
Conform regulilor normale de ospitalitate din Orientul Apropiat, Maria avea datoria,
alături de sora ei, Marta, să le ofere de mâncare lui Isus şi ucenicilor lui. Dar ea a simţit o
dorinţă mai puternică de a asculta cuvintele Lui şi de a fi cu El decât a-I pregăti hrana.
Sentimentele ei pentru Domnul au răsturnat regulile normale de etichetă. Sunt sigur că dacă
Isus i-ar fi spus Mariei să meargă şi să o ajute pe sora ei, ea ar fi făcut aceasta imediat. Dar
ea nu avea de gând să plece din prezenţa Sa dacă El nu avea să îi poruncească aceasta.
Când Marta a încercat să îl facă pe Domnul Isus să o mustre pe Maria, fiindcă nu i-a dat
o mână de ajutor la pregătirea hranei, Isus nu doar că a refuzat să o mustre pe Maria, ci a şi
lăudat-o. Maria L-a ales pe El, chiar mai mult decât slujirea pentru El, iar Domnul a spus că
ea a ales partea cea bună, acel lucru care nu îi va fi luat.
Predicatorii folosesc adesea acest dialog ca pe un argument în favoarea studiului biblic.
Totuşi, Maria nu studia Biblia; ea şedea la picioarele persoanei favorite şi asculta foarte
atentă ce spunea El.
„Pasiunea profundă a Mariei pentru Domnul avea să se vadă din nou cu şase zile înainte
de ultimul Paşte al lui Isus. El ştia că mai erau şase zile până la răstignire. Unde credeţi că a
ales El să petreacă aceste şase zile? El a trecut pe lângă oamenii şi locurile din Ierusalim
care aveau o reputaţie, omeneşte vorbind, şi s-a dus în oraşul Betania, la aproape trei
kilometri sud-est de Ierusalim. El a ales casa lui Lazăr, a Martei şi a Mariei. De ce? Fiindcă
acesta a fost locul ales de Tatăl Său ceresc, mai dinainte de întemeierea Pământului, pentru
ungerea Fiului Său pentru îngropare.
Cui îi va da Dumnezeu onoarea de a-L unge pe Fiul Său?
Iată cum s-au petrecut lucrurile.
Maria a intrat în casă în timpul mesei, cu un vas de mir curat, un parfum care valora cel
puţin plata unui an de muncă. Apoi ea „a risipit" acel parfum scump vărsându-1 pe
picioarele lui Isus. După aceea şi-a desfăcut părul şi i-a şters picioarele Domnului cu părul ei
(loan 12:1-3).
Acesta a fost un act extraordinar. Dar a fost şi un act nepotrivit. Maria a întrerup cina, s-
a apropiat de un oaspete de parte bărbătească, şi-a desfăcut părul ca femeile imorale din
vremea aceea şi făcut o muncă de rob. Ce a determinat-o să se smerească şi să depăşească
graniţele etichetei?1 Care a fost motivaţia acestei risipe extravagante?
Iată care era: ea a recunoscut măreţia lui Isus şi a ştiut că El era vrednic de toată
extravaganţa cu care L-ar putea răsfăţa cineva. El era vrednic de cea mai profundă umilire pe
care I-o poate arăta o persoană. Maria era atrasă de o pasiune sfântă pentru Fiul lui
Dumnezeu. Ea a risipit acel parfum pe Isus şi era gata să îşi risipească întreaga viaţă pentru
El, dacă El i-ar fi oferit ocazia. Acest dar era extravagant, dar darul reflecta doar
sentimentele ei puternice faţă de Hristos.
Atât loan cât şi Luca ne oferă câteva secvenţe din acest episod din viaţa Măriei fiindcă ei
prezintă astfel un model de urmat Cum putem să urmăm un asemenea exemplu? Cum putem
ajunge la aceeaşi pasiune şi dedicare pentru Isus?
„Dar dacă umblăm în lumină, după cum El însuşi este în lumină, avem părtăşie unii cu
alţii; şi sângele lui Isus Hristos, Fiul Lui, ne curăţă de orice păcat. Dacă zicem că n-
avem păcat, ne înşelăm singuri, şi adevărul nu este în noi. Dacă ne mărturisim
păcatele, El este credincios şi drept, ca să ne ierte păcatele şi să ne curăţească de orice
nelegiuire." (1 loan 1:7-9)
Vinovăţia păcatului este îndepărtată când ne mărturisim acel păcat, crezând în puterea
sângelui lui Isus Hristos pentru iertarea şi curăţirea noastră.
Acesta este un alt adevăr pe care îl cunoaştem de când ne-am convertit. Totuşi, am
întâlnit aşa de mulţi creştini care sunt doborâţi de vinovăţia păcatelor şi par să trăiască mai
mult timp sub condamnare decât în libertatea oferită de Hristos. Mulţi oameni îmi spun că îşi
mărturisesc păcatele, dar nu se „simt" iertaţi. Nu ajunge să spunem doar câteva cuvinte
despre păcatul nostru; trebuie să ne încredem în puterea sângelui lui Isus de a aduce iertarea.
Niciodată nu vom fi îndeajuns de sfinţi şi de disciplinaţi pentru a intra în prezenţa lui
Dumnezeu şi a primi iertarea, decât prin sângele Fiului Său. Singurul mijloc prin care Tatăl
ne oferă posibilitatea să scăpăm de păcatul nostru este sângele Fiului Său. Faptele noastre
bune, vieţile reformate şi cele mai bune intenţii, niciodată nu vor îndepărta vinovăţia
păcatului.
Mai este încă un aspect absolut esenţial pentru a putea fi mistuiţi de pasiunea pentru Fiul
lui Dumnezeu. Tot continui să îmi pun încrederea în disciplina mea, în intenţiile mele bune,
în cunoştinţele mele biblice, pentru a mări dragostea față de Dumnezeu. Insă de fiecare dată
sfârşesc în legalism şi în autoneprihănire când îmi pun încrederea în toate acestea. Am făcut
această greşeală de multe ori în viaţa mea de creştin.
Într-o zi, Domnul m-a întrerupt din toate acestea când un bun prieten de-al meu, Mike
Bickle, mi-a spus că el nu şi-a revenit vreodată din şocul provocat de cuvintele pe care i le-a
spus lui Domnul: „Dacă vreodată vei reuşi în viaţa ta de creştin, aceasta nu se va datora
faptului că eşti un bun ucenic. Va fi numai datorită faptului că Fiul Meu este un bun lider.
Pune-ţi încrederea în capacitatea Lui de a te conduce, nu în capacitatea ta de a-L urma."
Acea descoperire divină mi-a străpuns inima. Mi-am dat seama de ce reuşiseră legalismul şi
autoneprihănirea să se transforme, în mod constant, în întărituri puternice ale duşmanului în
viaţa mea.
Vă rog să nu mă înţelegeţi greşit. Eu nu vreau să spun că nu avem nevoie de disciplină,
de cunoştinţe biblice sau de trăire evlavioasă. Avem nevoie de acestea. Nici nu intenţionez
să spun că trebuie să stăm pasivi şi să II lăsăm pe Dumnezeu să facă totul. Eu vorbesc despre
atitudinea şi încrederea noastră. Trebuie să facem ce este bine, dar nu trebuie să ne punem
încrederea vreodată în capacitatea noastră de a face acele lucruri. Inimile noastre sunt
incredibil de înclinate spre înşelăciune (Ier. 17:9), iar picioarele noastre sunt la fel de grăbite
de a părăsi calea neprihănirii (Rom. 3:10-18). Aşadar, cum am putea să ne încredem
vreodată în capacitatea noastră de a-L urma pe Isus?
Am ajuns la un punct din care înţeleg că, dacă voi ajunge vreodată să dobândesc pasiune
pentru Fiul lui Dumnezeu, aceasta nu se va datora faptului că am meritat-o, ci faptului că El
mi-a oferit-o, ca pe cel mai mare şi graţios dar. La urma urmelor, nu aşa primim cele mai
măreţe lucruri - în dar? Iacov spune: „nu aveţi, pentru că nu cereţi" (Iacov 4:2). Cele mai
mari daruri pe care Dumnezeu vrea să ni le ofere aşteaptă să le cerem. Putem primi de la El
orice, dacă suntem gata să petrecem timp în rugăciune. Vă îndemn ca rugăciunile voastre
pentru pasiune faţă de Fiul lui Dumnezeu să fie mai multe decât pentru orice altceva.
Este o rugăciune care a produs mai multă pasiune în inima mea pentru Domnul Isus
decât orice altă rugăciune. Această rugăciune se găseşte în pasajul pe care eu îl consider cea
mai extraordinară rugăciune din toată Biblia. Mă refer la rugăciunea de Mare Preot a
Domnului Isus din loan 17. Am adoptat ultimul verset al acestei rugăciuni ca pe o rugăciune
personală.
„Eu le-am făcut cunoscut Numele Tău, și li-L, voi mai face cunoscut, pentru ca
dragostea, cu care M-ai iubit Tu, să fie în ei, și Eu să fiu în ei." (loan 17:26)
Isus spunea că El le-a făcut de cunoscut Numele Tatălui ucenicilor Lui; adică El le-a
arătat cum este Tatăl. Isus a făcut aceasta pentru un motiv extrem: El dorea ca ucenicii Eui
să II iubească tot aţa cum îl iubeşte Tatăl Său. El dorea ca dragostea pe care Tatăl Său o are
pentru El să fie în ucenicii Lui.
Am citit acest verset de multe ori înainte de a-1 înţelege, întâia oară când am înţeles ce
anume spunea textul, mi-a fost greu să cred. Cum aş putea eu să îl iubesc pe Isus tot aşa cum
L-a iubit Tatăl Său? Desigur că nimeni nu poate să iubească pe cineva cu aceeaşi
intensitate cu care este iubit el însuşi de Dumnezeu. Dar, pe de altă parte, noi nici nu putem
fi la fel de sfinţi precum este Dumnezeu. Şi totuşi Dumnezeu ne spune: „Fiţi sfinţi, căci Eu
sunt sfânt, Eu, Domnul, Dumnezeul vostru" (Lev. 19:2). Numai prin puterea Duhului Sfânt
în noi vom putea umbla în sfinţenie. Prin aceeaşi putere noi vom putea trăi o viaţă plină de
pasiune mistuitoare pentru Domnul nostru.
Tatăl îl iubeşte pe Fiul mai mult decât pe oricine. El este devotat Fiului. Niciodată nu II
pierde din priviri. Tot ceea ce face Tatăl face şi Fiul, Isus S-a rugat ca noi să fim atraşi de
aceeaşi pasiune sfântă.
Eu am parafrazat rugăciunea din Ioan 17:26 pentru a mă ruga astfel: „Tată, dă-mi putere
din Duhul Sfânt ca să îl iubesc pe Fiul Tău tot aşa cum îl iubeşti şi Tu." Mă rog astfel
dimineaţa, când mă trezesc; mă rog astfel în timpul zilei, când mintea mea se gândeşte la
multe şi mă rog astfel seara, când adorm. Inima mi-a fost capturată de această rugăciune.
Când o rostesc îi mărturisesc lui Dumnezeu că, dacă El nu lucrează prin Duhul Sfânt în viata
mea, niciodată nu voi avea pasiune pentru Fiul lui Dumnezeu. Îi mărturisesc că evlavia mea,
disciplina mea, cunoştinţele mele din Cuvânt, deşi bune, sunt insuficiente pentru a produce
pasiunea pentru Fiul lui Dumnezeu. Eu pot să-mi schimb mintea, dar numai Duhul Sfânt
poate să îmi schimbe inima. Dragostea divină poate fi transmisă numai pe cale divină.
Dacă vei începe să te rogi astfel cu regularitate, pasiunea pentru Fiul Lui Dumnezeu va
începe să se reverse în inima ta. Poate că va dura luni, chiar ani, până când vei putea să
remarci o diferenţă semnificativă. E foarte probabil că nu vei putea niciodată să numeşti ziua
în care ai început să fii mistuit de pasiunea pentru Fiul lui Dumnezeu, dar alţii o vor
remarca. Ei îşi vor spune că te-ai schimbat; că eşti altfel. Vor spune că observă o bunătate în
tine pe care nu au remarcat-o înainte. Există ceva molipsitor în dragostea ta pentru Fiul Lui
Dumnezeu, care nu părea să existe şi înainte, iar ei vor dori să ştie ce se întâmplă.
Nu fi pasiv în dobândirea pasiunii pentru Fiul lui Dumnezeu. Fă din aceasta punctul
central al vieţii tale. Uită-te ţintă la Fiul lui Dumnezeu şi nu îţi lua ochii de la El (Evrei 12:2)
şi vei descoperi că devii ca El. Vei descoperi că te îndrăgosteşti de EI pe măsură ce îi ceri
Tatălui zi de zi să te „mistuie" cu pasiunea pentru Isus. Iar acea pasiune, pe măsură ce va
începe să ocupe inima ta, va cuceri o mie de păcate din viaţa ta. Vei începe să iubeşti ce
iubeşte El şi vei urî ce urăşte El.
Pasiune şi putere
Ce are a face tot acest discurs despre pasiune cu puterea şi darurile supranaturale ale
Duhului? Răspunsul este simplu: dragostea intensă pentru Dumnezeu este cheia puterii.
Apostolii Domnului Isus erau vestiţi pentru puterile supranaturale. Secretul puterii lor se
găseşte în chemarea lor:
„în urmă, Isus S-a suit pe munte; a chemat la El pe cine a vrut, ţi ei au venit la EL A rânduit
dintre ei doisprezece, ca să-i aibă cu Sine, ţi să-i trimită să propovăduiască. Le-a dat ţi
putere să vindece bolile ţi să scoată dracii." (Marcu 3:13-15)
În versiunea lui Marcu despre chemarea apostolilor, Isus i-a ales pe cei doisprezece din
trei motive: (1) ca ei să fie cu El, (2) ca să-i trimită să predice şi (3) pentru ca ei să aibă
autoritatea de a scoate demoni. Ordinea acestor trei motive este foarte importantă. înainte ca
ei să fi încercat să-L slujească pe Isus predicând şi scoţând demoni, au fost chemaţi „să fie
cu El". Din acea experienţă intimă cu Isus venea puterea de a predica şi de a scoate demoni.
Cei mai*puternici oameni de pe Pământ sunt aceia care au fost cu Isus (cf. Fapte 4:13).
Intimitatea cu Isus, „a fi cu El", totdeauna generează pasiune pentru El. Gândiţi-vă la cei mai
puternici oameni din Scriptură. Oameni ca Moise, Daniel, Petru, loan şi Pavel au fost forte
puternici în minuni, în descoperire sau în ambele. în acelaşi timp, aceşti oameni au fost
mistuiţi de pasiunea pentru Dumnezeu. Aşa cum am văzut, pasiunea şi puterea nu sunt
limitate la profeţii Vechiului Testament sau la apostolii Noului Testament. Să mai privim la
un episod din viaţa Mariei.
Când Lazăr, fratele Mariei, a murit, Isus a sosit la casa lor cu o întârziere de patru zile.
Marta a fost prima care l-a întâmpinat. Ea i-a spus: „Doamne, dacă ai fi fost aici, n-ar fi
murii fratele meu! (loan 11:21). Răspunsul lui Isus către Marta a devenii una dintre cele mai
importante revelaţii teologice ale Scripturii: „Eu sunt învierea şi viaţa" (loan 11:25).
Când Maria s-a întâlnit cu Domnul, la doar câteva clipe mai târziu, ea i-a spus exact
aceleaşi cuvinte: „Doamne, dacă ai fi fost aid, n-ar fi murit fratele meu" (loan 11:32). Insă
când Maria a spus aceste cuvinte, Isus a plâns. Apoi El a mers la mormânt şi l-a înviat pe
fratele ei din morţi. O persoană ca Marta putea să primească o mare revelaţie teologică de la
Isus. Dar o persoană ca Maria putea să Ii frângă inima şi să-L determine să învie pe cineva
din morţi.
Oamenii care au pasiunea Mariei pentru Domnul Isus pot să primească de la El ceea ce
alţii nu pot Pasiunea pentru Isus i-a dat Măriei acces la puterea lui Isus.
Permiteţi-mi să vă redau o ilustraţie contemporană a acestui fapt.
Mahesh Chavda, un evanghelist, care este cunoscut pe plan mondial pentru minunile şi
vindecările care au loc la campaniile lui, a trecut printr-o dilemă groaznică în luna mai 1985.
Fiul său Aaron se născuse prematur, cu patru luni mai devreme. Mahesh şi soţia sa,
Bonnie, nu au primit din partea doctorilor nici o speranţă pentru supravieţuirea lui Aaron.
Moartea era sigură şi iminentă. Doctorul le-a spus că şi dacă ar supravieţui, creierul său nu
avea nici o şansă de a se dezvolta normal şi nu ar fi decât „o legumă".
Mahesh promisese cu aproape un an înainte că va conduce câteva campanii de
evanghelizare în Africa. Soţia şi copilul lui erau în spital, iar El era programat să plece în
Africa. El simţea că Domnul îi spune să meargă în Africa şi să îşi ţină cuvântul dat. Insă
sentimentele lui îi cereau să rămână. Cum ar fi putut să plece şi să o lase pe Bonnie şi pe
Aaron singuri?
Bonnie a insistat ca Mahesh să plece. „Slujba ta este să mergi acolo unde te cheamă
Domnul, i-a spus ea. Nu contează dacă tu eşti aici sau nu, contează ca Domnul să fie aici. Şi
eu ştiu că El este aici. Dacă Aaron va trăi, aceasta se va datora intervenţiei lui Dumnezeu, nu
fiindcă tu ai rămas acasă."
Mahesh a plecat de lângă Bonnie la secţia de terapie intensivă unde copilaşul plăpând se
lupta pentru viaţa sa. La ora aceea Aaron cântărea mai puţin de un kilogram. Mahesh şi-a
pus mâna sub Aaron. Era aşa de mic încât încăpea cu uşurinţă în palma tatălui său. Mahesh
l-a privit pe Aaron cum icnea pentru fiecare respiraţie a plămânilor care erau formaţi doar
parţial. Apoi l-a uns cu untdelemn şi s-a rugat pentru el. In cele din urmă, s-a uitat la fiul său
şi i-a spus: „Aaron, se pare că nu te voi mai vedea vreodată. Vreau să ştii că tatăl tău te
iubeşte. Dar Isus te iubeşte şi mai mult decât te iubesc eu. Dacă nu te voi mai vedea pe acest
Pământ, te voi revedea în ceruri." Cu aceste cuvinte de rămas bun el a ieşit şi a mers direct
spre aeroport
Cu câteva săptămâni mai târziu, când Mahesh şi-a terminat evanghelizările, a putut în
sfârşit să ajungă la un post telefonic şi să ia legătura cu Bonnie, însă numai un singur apel. In
mod miraculos, Aaron încă se mai lupta pentru viaţa lui. Mahesh a luat apoi primul avion
spre Zair şi a aterizat în capitala Kinshasa, duminică, 9 iunie 1985.
Mahesh nu îi cunoştea pe organizatorii campaniei din Kinshasa şi nu avea detalii despre
pregătirile care se făceau acolo. El se aştepta la o adunare mică, de vreo 700-800 de oameni.
Luni dimineaţa, la întâlnirea liderilor implicaţi în pregătirea campaniei, au venit 2300 de
persoane. La sfârşitul întâlnirii a venit o femeie în vârstă care avea trupul acoperit de o
tumoare canceroasă şi care a fost vindecată pe loc, în faţa tuturor. Tumoarea a dispărut
complet.
Vestea vindecării miraculoase s-a răspândit ca focul în păduri, în lunile secetoase de
vară. In seara aceea 100.000 de oameni au venit la întâlnire! Au venit oameni cu toate bolile
imaginabile, unii erau căraţi chiar cu roaba. A fost o seară în care atât de mulţi oameni au
fost vindecaţi, încât vrăjitorii şi ghicitorii care veniseră să deranjeze întâlnirea s-au întors la
Domnul şi în mod public s-au pocăit şi şi-au mărturisit credinţa în Domnul Isus. Miercuri,
12 iunie, numai întâlnirea de dimineaţă a atras 30.000 de persoane.
In acea dimineaţă, Mulamba Manikai se afla în mulţime şi, deşi inima lui era frântă, îl
asculta pe Mahesh cu atenţie. Spre deosebire de majoritatea prietenilor săi de pe strada
Lumbi, din cartierul Mikondo, din Kinshasa, Mulamba şi familia lui erau creştini. Când
Mulamba a revenit acasă de la întâlnirea de marţi, 1-a găsit pe fiul său de 6 ani, Katshinyi,
paralizat şi în comă. Mulamba şi cu fratele său mai mare, Kuamba, l-au dus pe băieţel la
clinica medicală de la firma la care muncea Mulamba. Diagnosticul primit a fost malarie
cerebrală şi lui Mulamba i s-a cerut să îl ducă pe fiul său la Spitalul Mikondo pentru
tratament.
Miercuri, la ora 4 dimineaţa, pe când se apropiau de clinica Mikondo, micuţul Katshinyi
a avut o criză şi a încetat să mai respire. Apoi inima Iui a încetat să mai bată şi a murit în
braţele tatălui său. Când au intrat în spital, medicul i-a făcut copilului o injecţie şi a încercat
să-1 resusciteze, dar a fost în zadar. „Fiul dumneavoastră a murit, i-a spus doctorul lui
Mulamba. Nu pot face nimic pentru el. Trebuie să mergeţi la spitalul Mama Yemo din
Kinshasa şi să obţineţi certificatul de deces pentru îngropare."
Când au ajuns cu cadavrul la spital, decesul a fost reconfirmat. Mulamba 1-a lăsat pe fiul
său la spital ca să meargă să împrumute bani pentru achitarea certificatului.
In timp ce păşea pe străzi, Mulamba a început să se roage Domnului ca să îl readucă la
viaţă pe fiul său, ca Dumnezeu să fie astfel proslăvit. Chiar în clipa în care şi-a amintit de
istorisirea învierii Doreai de către Petru, Mulamba L-a auzit pe Dumnezeu adresându-i
aceste cuvinte: „De ce plângi? Slujitorul meu este în oraş. Du-te la el."
Mulamba a ştiut că Domnul se referea la Mahesh. El a alergat la piaţa Kasavubu în care
Mahesh predica în faţa a 30.000 de oameni. Mahesh tocmai trăgea concluziile predicii. La
ora 12 fix, la opt ore după ce Katshinyi murise, Mahesh şi-a încheiat mesajul.
Dintr-o dată a simţit că Dumnezeu îl poartă parcă pe alt tărâm. A pierdut contactul cu
gloatele de oameni. Era învăluit de o mare linişte. Vocea blândă a Duhului Sfânt i-a vorbit
clar şi inconfundabil: „Este un bărbat aici al cărui fiu a murit astăzi dimineaţă. Invită-1 să
vină în faţă. Vreau să fac ceva minunat pentru el." Mahesh a repetat exact aceste cuvinte în
faţa audienţei.
Mulamba a alergat înainte strigând: „Este! Este!" Imediat Mahesh şi-a pus mâinile pe
capul lui Mulamba şi s-a rugat; „Doamne Isuse, în Numele Tău leg puterea întunericului şi a
morţii care lucrează în fiul acestui bărbat şi îţi cer să trimiţi Duhul învierii ca să-1 readucă la
viaţă."
Mulţimea s-a împrăştiat iar Mulamba s-a întors şi a alergat spre spital.
Iată ce s-a petrecut la spital la ora 12 fix, pe 12 iunie 1985, în timp ce Mahesh se ruga
pentru Mulamba în piaţa Kasavubu. La spitalul Mama Yemo, Kuamba ţinea trupul nepotului
său în braţe. La prânz a simţit că trupul se mişcă şi apoi băiatul a strănutat. Katshinyi s-a
ridicat în şezut şi a cerut de mâncare. Apoi a început să îl caute pe tatăl său. Dumnezeu l-a
adus din nou la viată.
Nu mai are rost să descriu ce vacarm s-a stârnit la spital. Mulamba a intrat în cameră
când Katshinyi îl chema pe tatăl său. Mulamba l-a luat imediat în braţe şi a început să strige
laude lui Dumnezeu în camera spitalului care cu câteva momente mai devreme era o cameră
mortuară pentru fiul său decedat.
Ştirea acestei mari minuni s-a răspândit în întreg oraşul, iar la sfârşitul săptămânii peste
200.000 de persoane au venit să asculte Evanghelia. Mulţi au primit mântuirea şi vindecarea.
Am văzut o copie a adeverinţei de deces pe numele lui Kashinyi Manikai, cu ştampila
oficială şi semnătura lui Iwanga Embum. Un sceptic ar putea pretinde că diagnosticul morţii
a fost greşit iar Katshinyi a fost în comă. Însă aceasta nu ar explica şi potrivirea în timp a
momentului revelaţiei (că a murit fiul unui bărbat şi că Dumnezeu voia să intervină pentru
el), revelaţie primită de Mahesh opt ore mai târziu, urmată de refacerea completă a băiatului.
II cunosc personal pe Mahesh Chavda şi sunt convins de integritatea sa şi de validitatea
slujirii sale. Şi la fel de convinşi sunt şi alţi 30.000 de locuitori din Kinshasa, Zair, care au
fost martorii evenimentelor supranaturale din 12 iunie 1985.
Kuamba, fratele lui Mulamba, a devenit creştin după ce a fost martorul puterii lui
Dumnezeu în acea dimineaţă. Familia Manikai încă trăieşte pe strada Lumbi, la numărul 26,
în Kinshasa.
Dumnezeu l-a răsplătit pe Mahesh în două feluri. Mai întâi i-a dat ocazia să ia parte la o
înviere supranaturală. In al doilea rând, Dumnezeu şi-a adus aminte şi de micuţul Aaron, fiul
lui Mahesh, care rămăsese bolnav, acasă, şi l-a vindecat complet
Astăzi Aaron Chavda este un copilaş sănătos, normal, de opt ani.3
Maturitatea spirituală nu înseamnă să ai vaste cunoştinţe biblice şi nici să ai cele mai
alese daruri spirituale. Oamenii fireşti le pot avea şi pe unele şi pe altele. Maturitatea
spirituală înseamnă să simţi ce simte Dumnezeu şi să deosebeşti vocea Sa dintre miile de
voci. Să iubeşti ceea ce Dumnezeu iubeşte şi să urăşti ceea ce Dumnezeu urăşte. Creştinii
maturi spiritual II iubesc pe Dumnezeu şi pe poporul Său cu pasiune şi urăsc orice îi
îndepărtează de Dumnezeu. Cunoştinţele biblice şi darurile Duhului îşi vor împlini menirea
divină numai în contextul unei iubiri de acest fel. Puterea Duhului se poate revărsa
nestânjenită prin dragostea plină de pasiune pentru Dumnezeu şi pentru copiii Săi.
Intre femeile Bibliei, cred că Maria este cea care ilustrează cel mai bine pasiunea pentru
Fiul lui Dumnezeu. Intre bărbaţi, cred că apostolul loan este cel mai bun exemplu. Ioan este
numit „ucenicul pe care-1 iubea Isus." Traducerea Living Bible se referă la Ioan ca fiind „cel
mai apropiat prieten al lui Isus" (loan 13:23). Aceasta este o traducere foarte reuşită. Ioan a
fost mereu unul dintre acei ucenici care aveau voie să fie în miezul evenimentelor. Dar
dintre toţi trei, El a fost cel mai apropiat de Isus, şi fiecare o ştia.
La ultima cină, Isus i-a surprins pe toţi ucenicii când le-a spus că unul din ei II va vinde.
Mureau de curiozitate să ştie cine e acela, dar nici unul nu avea curajul să II întrebe pe Isus,
nici măcar Petru. Aşa că Petru s-a întors către Ioan şi i-a spus: „Intreabă-L tu." Petru ştia
ceva ce cunoşteau toţi cei ce şedeau în jurul mesei, anume că Ioan putea să afle ceva de la
Isus, informaţii pe care nimeni altul nu le-ar fi obţinut.
Fără să ezite o clipă, loan s-a întors spre Isus, şi-a aşezat capul pe pieptul Său şi L-a
întrebat: „Cine este acela Doamne?" Isus i-a dat răspunsul imediat, întinzând mâna în acelaşi
timp cu Iuda. Vedeţi, Ioan chiar era cel mai bun prieten al lui Isus.
A doua zi, Isus era răstignit pe o cruce şi privea la un univers care părea că s-a pierdut
pe totdeauna de Dumnezeu. Toţi ucenicii, în afară de unul, au dezertat. Numai Ioan şi patru
femei stăteau la piciorul crucii. Isus a privit către ei şi a văzut pe mama sa. Cine va îngriji de
ea de acum? Fraţii săi? Apostolii? Nu, toţi îl părăsiseră. Apoi s-a uitat la Ioan. Este ca şi cum
ar fi spus în duhul Său. „Ioane, tu eşti singurul care mi-a rămas alături. Nimeni nu va putea
îngriji de mama mea ca tine." Cu o deosebită afecţiune, Isus i-a spus Mariei: „Femeie, iată
fiul tău." Apoi i-a spus prietenului Său cel mai bun: „Iată mama ta."
Ioan chiar era cel mai bun prieten al lui Isus. Dar Ioan nu trebuie să fie singurul prieten
intim al lui Isus.
Toţi trăim un timp scurt pe Pământ, iar apoi vom sta înaintea Domnului ca să dăm
socoteală de viata noastră. De a să nu fim ca Maria şi să alegem partea cea bună, partea care
nu se va lua vreodată, încât să putem aştepta cu încredere ziua aceea? Inima lui Isus este
suficient de mare ca să primească pe mulţi prieteni intimi şi pe multe femei ca Maria.
De ce să îţi propui în viaţă scopuri mai mici decât acesta?
EPILOG
Kevin Forest a devenit creştin la puţin timp după absolvirea liceului. Trecutul lui nu era
tocmai onorabil. Fusese crescut într-un mediu imoral şi mai multe forme de imoralitate
sexuală l-au înrobit în anumite perioade. După convertirea sa, un an întreg a reuşit să se ţină
departe de imoralitate, ca apoi să cadă din nou în laț.
Cam în vremea aceea a cunoscut-o pe Regina. In multe cazuri căsătoria pune capăt
imoralităţii sexuale, dar aceasta nu a funcţionat şi în cazul lui Kevin. Chiar şi după căsătorie
el a continuat în imoralitate, fără ca Regina să afle ceva.
Ei au înfiinţat o familie. Li s-a născut un fiu, apoi o fiică, dar Kevin a continuat în
adulter. Regina a aflat despre o aventură de-a lui. Inima ei s-a frânt, dar 1-a iertat pe Kevin.
La rândul său, Kevin a minţit cu privire la restul aventurilor lui, a promis să fie
credincios şi s-a întors apoi la viaţa imorală.
În 1986 fetiţa lor de doi anişori, Haylie, a murit de o tumoare pe creier. Durerea lui
Kevin s-a transformat în mânie împotriva Domnului. De ce a curmat Dumnezeu viaţa fetiţei?
Să-1 pedepsească pentru păcatele lui ascunse? Nici măcar moartea fetiţei lui nu a fost în
stare să-1 aducă la pocăinţă. A continuat să trăiască o viaţă dublă. Cea pe care o ştia toată
lumea era viaţa de biserică, de soţ credincios şi de tată. Dar, în secret, el era înfăşurat în
imoralitate sexuală.
Pe măsură ce Kevin se adâncea tot mai mult în întuneric, Regina se apropia tot mai mult
de Domnul. Kevin a început să o dispreţuiască pentru pasiunea ei faţă de Domnul.
În iulie 1989 familia Forest locuia în Santa Maria, California, şi erau membri în biserica
Vineyard Christian Fellowship. Cu ajutor divin, Regina a aflat despre o parte din păcatele lui
Kevin. După întâia confruntare, Regina a cerut ajutor de la păstorii ei, Cari Tutde şi Ralph
Kucera. Soţia lui Carl, Sonia, a mers la casa familiei Forest ca să o mângâie pe Regina, în
timp ce Kevin a mers la casa lui Ralph si a lui Linda Kucera.
Kevin se gândea la următoarea alternativă: ori să se sinucidă, ori să fugă şi să înceapă
altundeva o viaţă nouă. Păstorii lui aproape că au trebuit să apeleze la forţa fizică pentru a-1
opri să-şi pună în aplicare planul său sinucigaş.
Paul Cain era în oraş în acea zi pentru a vorbi la o conferinţă găzduita de Vineyard. în
noaptea în care a avut loc confruntarea dintre Regina şi Kevin, Domnul i-a dat o vedenie
despre familia Forest. A doua zi, când s-a trezit, l-a sunat pe Cari Tutde şi i-a spus: „Aveţi o
problemă într-o familie din biserică."
„E adevărat", a spus Cari.
„Numele ei este Regina. Cum îl cheamă pe el?" a întrebat Paul
„Kevin".
„Ascultă Cari, acest om vrea să fugă. Nu-1 lăsa să o facă. Fă tot ce poţi ca el să ia parte
la întâlnirea din seara asta. Domnul poate să facă lucruri mari pentru el." Apoi Paul a pus
receptorul jos.
Atât Kevin cât şi Regina au venit la biserică în acea seară, dar nu au stat unul lângă
celălalt. La sfârşitul mesajului, Paul i-a cerut lui Kevin să se ridice în picioare. Un alt om pe
nume Kevin s-a ridicat imediat, dar nu era Kevin Forest. Paul a spus: „Nu, tu nu eşti acel
Kevin pe care l-am văzut în vedenie. Este un alt Kevin aici."
Apoi, ezitând, Kevin Forest s-a ridicat în picioare.
„Kevin, nu vreau să te simţi stânjenit, dar căsătoria ta e pe butuci, a spus Paul. Aseară te-
am văzut într-o vedenie pe tine şi pe Regina - acesta este numele soţiei tale, nu-i aşa? Nu
vreau să te jenez în public, ci vreau să aduc restaurare. Domnul mi-a arătat că soţia ta este
curată, dar Satan te-a târât pe tine în păcat. El a încercat să te nimicească. El are un legământ
cu viaţa ta. Tu ai doar douăzeci şi opt de ani, iar diavolul vrea să te ucidă înainte de a împlini
treizeci. El nu a reuşit să te ucidă pe tine, dar a reuşit să o ucidă pe fetiţa ta. Satan ţi-a ucis
fetiţa, nu Dumnezeu."
Kevin a simţit că inima i se frânge în două când l-a auzit pe Paul spunând acele lucruri.
El fusese foarte mânios pe Dumnezeu din pricina morţii lui Haylie, dar acum a înţeles că nu
Dumnezeu a curmat viaţa lui Haylie. Deschiderea lui Kevin faţă de păcat i-a oferit
diavolului o uşă prin care să apese această familie.
„Satan vrea să te ucidă şi pe tine, fiindcă ştie ce planuri are Dumnezeu cu tine şi cu
Regina."
„Unde este soţia ta?", l-a întrebat Paul. „Iat~o şi pe Regina."
Paul s-a uitat la Regina şi i-a vorbit ca un tată. „Regina, te rog să primeşti ceea ce îţi voi
spune. Trebuie să îl ierţi pe acest bărbat de tot ceea ce a ieşit la iveală."
Apoi Paul le-a cerut ambilor să iasă de la locurile lor şi să vină în faţa adunării.
Regina, tu eşti curată. Satan este cel care te urmăreşte. Aseară Domnul mi-a arătat că
fetiţa ta şi fratele tău au murit. (Fratele Reginei murise cu trei luni înainte de moartea lui
Haylie.) Este un atac concertat al diavolului. Nimicitorul aşteaptă la uşa ta acum, dar
Domnul spune că viaţa şi căsnicia voastră vor fi restaurate.
Singura cale de scăpare este iertarea totală şi refacerea jurămintelor sacre ale căsniciei.
Domnul spune că aceasta este singura portiţă de scăpare. Aseară a fost o noapte neagră
pentru suflet, dar lucrurile pot ajunge şi mai rău. Domnul mi-a arătat că aveţi doi copii care
au nevoie de voi. Kevin, pentru numele lui Dumnezeu, pocăieşte-te în seara asta!
Domnul te va ajuta - Kevin, priveşte-mă atent - din seara aceasta, fiindcă te-ai căit. Iar
tu, Regina, fiindcă Domnul spune că după miezul nopţii numele soţului tău nu va mai fi
„Kevin", ci „St. John". Acesta era de fapt al doilea nume al lui Kevin.
Să-1 lăudăm cu toţii pe Dumnezeu pentru aceasta. Doamne, rostesc o binecuvântare
peste orice căsnicie frântă, peste orice suflet bolnav din acest loc. Mă rog ca tu să vindeci
orice căsnicie apăsată de această cangrenă.
Vă declar din nou soţ şi soţie. Vă prezint în faţa bisericii pe noul St. John şi Regina. Amin.
Cu totii să îi mulţumim lui Dumnezeu pentru aceasta!"
Ceea ce am scris mai sus nu reuşeşte să redea în mod adecvat ce a urmat în biserică în
acea seară. Oamenii au fost cuceriţi de prezenţa Domnului. Unii plângeau fără să se poată
opri. Alţii, de teamă că păcatele lor vor fi date pe faţă, au început să se pocăiască. Alţii îi
aduceau Domnului închinare pentru mila Sa deosebită şi pentru cunoaşterea Sa nemărginită.
Cuvintele lui Paul din acea seară au avut o putere şi o autoritate care nu poate fi
surprinsă în scris. Singurul nume pe care el îl cunoştea prin mijloace naturale era cel al lui
Kevin. Toate celelalte detalii - numele, evenimentele şi restaurarea căsătoriei lui - toate
acestea iau fost descoperite lui Paul de către Domnul.
Acesta este unul dintre motivele pentru care cuvintele au avut un asemenea impact
divin. Oamenii din încăpere au înţeles că acesta era cu adevărat un mesaj profetic. Cuvintele
profeţiei au avut acelaşi rezultat cu cel preconizat de apostolul Pavel: oamenii au căzut cu
faţa la pământ şi au proclamat faptul că Dumnezeu era prezent în mijlocul lor (1 Cor. 14:24-
25)!
A doua zi Paul Cain i-a spus pastorului Tuttle că alte doisprezece căsnicii erau în mare
dificultate şi că Domnul vrea să folosească întoarcerea la Domnul a lui Kevin şi iertarea
Reginei pentru a le vindeca şi pe celelalte familii. După două săptămâni, Kevin şi Regina şi-
au înnoit legămintele căsătoriei, într-o duminică dimineaţa, în faţa întregii adunări. La urmă,
Cari Tutrle a spus bisericii că şi alte căsnicii erau în pericol, precizând că Domnul este gata
să îi ajute dacă ei sunt dispuşi să se pocăiască şi să ierte aşa cum a făcut familia Forest.
Doisprezece cupluri s-au ridicat şi au venit la altar pentru rugăciune, pocăinţă şi iertare.
După cum îmi spunea Cari mai târziu, toate cele doisprezece cupluri sunt împreună şi acum.
Astăzi Kevin este cunoscut drept „John". Domnul le-a dat lui John şi Reginei două fetiţe
minunate în locul celei pe care le-a ucis-o Satan. Nu doar că familia Forest a fost salvată, dar
vieţile lor au fost transformate în întregime de harul pe care l-au primit în acea seară de 5
iulie 1989. Astăzi ei sunt liderii unui grup celulă din biserica lor şi în mod practic îi
păstoresc pe alţii din adunarea lor.
Puterea satanică de imoralitate sexuală din viaţa lui John a fost frântă în acea seară, iar el
a descoperit că puterea sângelui Fiului lui Dumnezeu curăţă, restaurează şi eliberează.
Diavolul l-a convins pe Kevin Forest că are doar două posibilităţi: să fugă sau să se sinucidă.
Lucrarea profetică a Duhului Sfânt i-a oferit o posibilitate într-adevăr mai bună.
In peregrinajul meu, lucrul cu care m-am împăcat cel mai greu nu a fost să accept că
Scripturile afirmă că Dumnezeu vindecă şi face minuni în zilele noastre prin credincioşi
înzestraţi cu daruri. Lucrul căruia m-am împotrivit cel mai mult, de care îmi era cea mai
mare teamă, şi de care m-am lăsat convins foarte greu, a fost să accept că Dumnezeu mai
vorbeşte şi astăzi.
Desigur că El vorbeşte încă prin Scripturi, dar nu la aceasta mă refer aici. Mă refer la
celelalte modalităţi prin care Dumnezeu vorbeşte, separat de Biblie, deşi aceste modalităţi nu
sunt niciodată în contradicţie cu Biblia.
Chiar Biblia ne spune că în anumite momente Dumnezeu a vorbit printr-o voce audibilă,
o voce care a fost auzită de o singură persoană dintr-un grup, prin propoziţii care au fost
percepute clar de mintea cuiva (fără să fie o voce audibilă), prin impulsuri lăuntrice, prin
vedenii, prin vise, prin împrejurări, prin natură, prin îngeri şi prin diferite alte căi. Dar oare
spune Biblia că El încă mai vorbeşte astfel, sau aceste forme de comunicare au fost doar un
mijloc tranzitiv, temporar, până ce aveam să primim întreaga Biblie?
Problemele asociate cu a crede că Dumnezeu mai vorbeşte şi astăzi în acest fel păreau că
mă copleşesc. Mai întâi, ceea ce îmi stârnea cea mai mare repulsie era subiectivismul pe care
îl implica oricare dintre aceste forme variate de comunicare.
Să luăm ca exemplu visele. Cum poţi să ştii dacă un vis vine de la Dumnezeu? Dacă e de
vină stomacul deranjat că am visat toată noaptea? Şi chiar dacă ai ajuns la concluzia că un
vis era de la Dumnezeu, cum poţi să îl interpretezi? Ne dau Scripturile rânduieli pentru
interpretarea viselor? Iar dacă eşti suficient de sigur că un vis este de la Dumnezeu şi ştii ce
înseamnă, câtă greutate poţi să îi acorzi unui vis? Poate avea aceeaşi autoritate precum
Biblia, ca o vedenie, ca un imbold lăuntric, ca o voce audibilă sau altceva de felul acesta?
Dacă este adevărat că în permanenţă există patru voci care concurează pentru a câştiga
atenţia noastră - vocea lui Dumnezeu, a Diavolului, a oamenilor şi propria noastră voce -
unde ne învaţă Biblia cum să deosebim cui aparţine fiecare voce pe care o auzim? Cum
putem să fim siguri, sau oare nu este posibil să fii absolut sigur de ceva?
Subiectivismul pe care îl presupunea această analiză îmi spunea mie că este puţin
probabil ca Dumnezeu să continue să vorbească în aceste feluri după ce ne-a dat un Cuvânt
clar, infailibil şi obiectiv.
In al doilea rând, de ce ar fi apelat El la asemenea mijloace subiective după ce ne-a dat
Biblia? Sau, cum mi-a spus cineva odată: „Ce rost mai au toate chestiile acestea după ce am
primit Biblia?" Nu ne învaţă Biblia că ea conţine tot ce are nevoie creştinul pentru a fi
echipat pentru „orice lucrare bună" (2 Tim. 3:17)?
In al treilea rând, şi acest lucru chiar mă înspăimânta, să admitem că Dumnezeu mai
vorbeşte şi astăzi, după completarea Bibliei, nu deschidem astfel canonul Bibliei din nou?
Teoretic, ce ar împiedica pe cineva să scrie cărţi noi în Scriptură? Sau trebuie cumva să îmi
imaginez că Dumnezeu a vorbit în două feluri: într-un fel în Biblie, fără erori, şi în alt fel în
revelaţie particulară, mod care putea conţine şi erori!?
Totuşi, Scriptura ne spune că Dumnezeu nu poate să mintă (Evrei 6:19). Dacă acceptam
că Dumnezeu mai vorbeşte şi astăzi, mi se părea că autoritatea Bibliei va fi compromisă în
acest fel.
În al patrulea rând, intervenea factorul abuz - „Domnul mi-a spus să îţi zic
următoarele..." Dacă credem că Dumnezeu mai vorbeşte şi astăzi, nu deschidem astfel uşa
pentru oamenii care vor să îi controleze şi să îi manipuleze pe alţii? Dacă nu ascultăm ce ne
spune o persoană care zice: „Aşa vorbeşte Domnul...", ar fi totuna cu a nu asculta de una
dintre profeţiile Bibliei?
In al cincilea rând, mi se părea că există texte în Scriptură care sunt categoric împotriva
ideii că Dumnezeu mai vorbeşte. Evrei 1:1-2 îmi părea a spune că profeţii au făcut parte
dintr-o categorie inferioară de revelaţie a trecutului, dar acum, în zilele din urmă, metoda lor
era depăşită, fiindcă Dumnezeu ne-a vorbit prin Fiul Său. O interpretare posibilă a textului
din Efeseni 2:20 este că profeţia este un dar necesar în perioada de fondare a bisericii, care
nu mai opera după ce s-a pus temelia ei.
In final, mi se părea că există o diferenţă radicală între profeţia biblică şi profeţia
contemporană. Ceea ce se petrecea în biserici sub eticheta „profeţie" nu se compara nici pe
departe cu cuvintele profetice ale unui Isaia sau Ieremia. Unul dintre prietenii mei chiar a
auzit următoarea profeţie când a vizitat o biserică carismatică: „Iată ce zice Domnul: Oh, nu
vă cert că sunteţi fricoşi, fiindcă uneori chiar şi Eu mă mai sperii". Chiar şi atunci când
profeţia contemporană nu se cobora la acest nivel, mi se părea mult prea diferită de profeţia
biblică pentru a putea fi luată în serios.
Această tensiune m-a preocupat intens când am început să studiez subiectul cu o minte
primitoare. Erau aşa de multe probleme legate de revelaţia divină în zilele noastre - şi nu am
menţionat încă problemele legate de vorbirea în limbi şi tălmăcirea limbilor - încât m-am
întrebat dacă am să aflu vreodată o dezlegare pentru ele.
Astăzi, după ani de experienţă practică şi studiu intens asupra acestui subiect al
revelaţiei lui Dumnezeu, sunt convins că Dumnezeu vorbeşte într-adevăr, nu numai prin
Biblie, dar niciodată în contradicţie cu aceasta. Şi El vorbeşte tuturor copiilor Lui, nu doar
unor oameni înzestraţi în mod special cu un dar profetic. Şi, uneori, ne vorbeşte cu detalii
uimitoare.
Sunt convins că aceasta este învăţătura Bibliei şi că Biblia are răspunsuri foarte clare şi
satisfăcătoare pentru toate problemele care păreau să mă copleşească atunci când am început
să studiez acest subiect.
Ştiu că şi Diavolul transmite descoperiri demonice oculte în zilele noastre. Una dintre
înşelăciunile lui de mare succes are loc în mişcarea New Age. Mulţi creştini se tem că dacă
„se vor deschide" pentru a asculta vocea lui Dumnezeu, vor fi înşelaţi de demoni New Age.
De fapt, o mare parte a bisericii de astăzi are mai mare încredere în puterea lui Satan de a
înşela decât în capacitatea lui Dumnezeu de a ne vorbi şi a ne conduce.
Este o diferenţă absolută între vocea lui Dumnezeu şi vocea Satanei, şi există multe
măsuri de siguranţă biblice care îi pot feri pe creştini de a face confuzie între acestea. Mai
mult, este posibil să crezi că Dumnezeu vorbeşte şi astăzi, fără a diminua, nici măcar cu o
iotă la nivel practic sau teoretic, autoritatea Cuvântului infailibil al Bibliei.
Am început să scriu acest capitol despre auzirea vocii lui Dumnezeu, cu scopul de a-1
include în această carte. Doream să abordez problemele practice şi teologice legate de
lucrarea contemporană de revelaţie a Duhului Sfânt. Acel capitol s-a transformat repede în
două capitole, apoi au devenit trei, ca sa îmi dau seama până la urmă că mai este loc de încă
o cate. Acum sunt în procesul scrierii acestei cărţi noi. Sper ca acei care au găsit folositoare
această carte vor aştepta şi următoarea apariţie. [Cartea a apărut în anul 1996, n.red.]
Anexa A
„Şi acum. Doamne, uită-Te la ameninţările lor, dă putere robilor Tăi să vestească
Cuvântul Tău cu toată îndrăzneala, ţi întinde-Ţi mâna, ca să se facă tămăduiri, minuni
și semne prin Numele Robului Tău celui Sfânt, Isus." (Fapte 4:29-30)
Dacă acea rugăciune reprezenta o dorinţă rea, de ce le-a răspuns Dumnezeu rugăciunii?
„După ce s-au rugat ei, s-a cutremurat locul unde erau adunaţi; toţi s-au umplut de
Duhul Sfânt, și vesteau Cuvântul lui Dumnezeu cu îndrăzneală." (Fapte 4:31)
şi iarăşi,
„Duhul Domnului Dumnezeu este peste Mine, căci Domnul M-a uns să aduc veşti bune
celor nenorociţi: El M-a trimis să vindec pe cei cu inima zdrobită, să vestesc robilor
slobozenia, şi prinşilor de război izbăvirea." (Isaia 61:1) 5
Isus nu S-a mulţumit doar să predice despre împărăţie; El a şi demonstrat practic puterea
împărăţiei.
Acelaşi lucru se poate spune şi despre apostoli. Când Isus i-a trimis să proclame
împărăţia, le-a dat şi autoritate peste demoni şi peste toate bolile (Matei 10:1, 7-8; Luca 9:1-
2). În acest context, Isus vede atât în demoni cât şi în boli duşmani ai împărăţiei. Apostolii
au biruit pe demoni şi bolile prin proclamarea împărăţiei şi prin folosirea puterii care le-a
fost delegată.
Minunile s-au petrecut, de asemenea, în lucrarea unora care nu erau apostoli, dar
proclamau împărăţia lui Dumnezeu. Cei şaptezeci au fost trimişi de Isus ca să proclame
împărăţia lui Dumnezeu şi să vindece pe bolnavi (Luca 10:9, 17). Filip a proclamat
împărăţia lui Dumnezeu Samaritenilor şi a făcut şi minuni (Fapte 8:6-7,12).
Acest tipar are sens când ne gândim că împărăţia lui Dumnezeu înseamnă domnia lui
Dumnezeu. Dumnezeu domneşte peste duhul şi peste trupul nostru şi peste acele forţe ale
răului care pot lega atât duhul cât şi trupul omului. Orice rană, pe care o poate face Satan,
Dumnezeu o poate vindeca. Minunile şi împărăţia lui Dumnezeu sunt legate în mod
inseparabil.7
Dumnezeu vindecă din motive suverane. Am menţionat acest lucru de câteva ori în
capitolul 11, dar merită să-1 repet. Există câteva vindecări în Noul Testament pentru care nu
ni se oferă nici o explicaţie. Nu găsim dovezi ale credinţei în acei care au fost vindecaţi, nu
găsim credinţă la cei care i-au adus, nu găsim afirmaţii despre slava Domnului sau despre
mila Domnului. Pe scurt, El i-a vindecat, fiindcă aşa a dorit El. Lucrul acesta este adevărat
mai ales cu privire la o serie de minuni pe care El le-a făcut în ziua de sabat (Matei 12:9-13;
Marcu 3:1-5; Luca 6:6-10; 14:1-4; Ioan 5:1-9). Mai putem vorbi şi despre vindecarea urechii
robului Marelui Preot (Luca 22:50-51), când Isus a refuzat să accepte consecinţele actului
pripit al lui Petru.
Astăzi sunt situaţii în care Domnul vindecă pe cineva pe care nu ne-am aştepta să-1
vedem că primeşte vindecarea, sau o face într-un mod în care nu ne aşteptam şi fără să ne
ofere o motivaţie. Sunt vremuri în care, dimpotrivă, ne-am aştepta ca El să vindece şi nu o
face, şi nici nu ne dă explicaţii pentru aceasta. Toate acestea ţintesc spre faptul că Dumnezeu
este suveran într-adevăr şi că El nu-Şi revelează toate scopurile Sale faţă de noi.
Din analiza variatelor scopuri ale vindecării ar trebui să rezulte clar că slujba de
vindecare a Noului Testament este ceva mai complexă decât vor să ne facă să credem unii
scriitori. Da, Dumnezeu a vindecat pentru a valida lucrarea lui Isus şi mesajul Evangheliei,
dar aceasta nu a fost singurul motiv pentru care au avut loc vindecări. Prin minuni, El a
urmărit şi alte scopuri salvatoare, şi anume, să conducă pe oameni la pocăinţă şi să deschidă
uşi pentru Evanghelie. El a vindecat pur şi simplu, fiindcă oamenii L-au rugat. El a vindecat
pentru a îndepărta piedicile din calea slujirii. El a vindecat pentru a ne învăţa aspecte
privitoare la Dumnezeu şi la natura împărăţiei Sale. El a vindecat şi a făcut minuni pentru a-
Şi manifesta împărăţia. Şi, în cele din urmă, El a vindecat din motive de suveranitate, fără să
ne dea nici un fel de explicaţii, în afară de faptul că El este Dumnezeu.
Anexa B
Este foarte clar din însemnările Noului Testament că aceste daruri extraordinare
(carismata) nu au rămas în posesia tuturor creştinilor, după primele zjle ale bisericii, ci
au fost doar daruri supranaturale pentru cei puţini.1
Nici primii creştini n-au avut aceste daruri ca atare, și, deci, darurile n-au fost
exercitate în biserica Apostolică sau a veacului apostolic; ele au avut scopul distinct, de
autentificare a apostolilor. Ele au făcut parte din procesul acreditării apostolilor în
calitate de agenţi ai lui Dumnezeu în fondarea Bisericii. Exercitarea lor s-a limitat cu
precizie la Biserica Apostolică, şi ele au încetat atunci.
Fiecare exemplu de vindecare (prin intermediul unei persoane) din cartea Faptele
Apostolilor este realizat printr-un apostol sau un trimis al apostolilor, iar dacă este să
ne ţinem strict de relatările biblice, au existat doar trei „delegaţi" care au luat parte la
o vindecare: Ştefan, Filip şi probabil Barnaba, dacă, în adevăr, Fapte 14:3 se referă la
el. (Vom comenta mai târziu despre posibilitatea ca să mai fi existat şi alţii.) In afară de
acest grup select nu există vindecări prin intermediul darurilor Duhului care să fie
menţionate în Fapte sau în epistole...
La prima vedere, opinia lui Warfield, ca şi a lui Masters, pare să convingă. Insă, la o
examinare atentă, ambele argumente nu dăinuiesc.
fiecare exemplu de vindecare (prin intermediul unei persoane) din cartea Faptele
Apostolilor este realizat printr-un apostol sau un trimis al apostolilor, iar dacă este să
ne ţinem strict de relatările biblice, au existat doar trei „delegaţi" care au luat parte la
o vindecare: Ştefan, Filip şi probabil Barnaba, dacă, în adevăr, Fapte 14:3 se referă la
el. (s.n.)
„Ioan I-a zis: «Invăţătorule, noi am văzut pe un om scoţând draci în Numele Tău; şi l-am
oprit, pentru că nu venea după noi.» «Nu-l opriţi, a răspuns Isus, căci nu este nimeni, care
să facă minuni în Numele Meu, şi să Mă poată grăi de rău îndată după aceea.»" (Marcu
9:38-39)
Acesta este un caz extrem de interesant. Iată, în Evanghelii, un anonim care face ceea ce
numai Isus şi apostolii fuseseră împuterniciţi a face, până în acel moment: scoaterea
demonilor. Deşi, nici Isus, şi nici apostolii nu îşi puseseră mâinile peste acest om şi nu l-au
recunoscut ca pe un membru oficial al grupării apostolice, acest anonim a scos demoni în
Numele lui Isus. De ce include Marcu această relatare? Ce încearcă el să ne spună? Aceasta
este, fără îndoială, o excepţie semnificativă la teoria care spune că doar apostolii şi urmaşii
lor au făcut minuni, cu scopul de a valida lucrarea lor apostolică. Deci nici măcar în
Evanghelii slujba supranaturală nu este limitată la cei doisprezece apostoli şi nu are rolul
distinct de validare a apostoliei lor.
Când revenim la cartea Fapte, descoperim că mulţi oameni au exercitat diferite daruri
supranaturale ale Duhului Sfânt. De exemplu, sunt mulţi care au vorbit în limbi:
Mai există şi un număr de oameni, menţionaţi în Fapte, care au primit darul prorociei:
doar în cele două situaţii ale coborârii iniţiale a Duhului, la Cincizecime ţi în casa lui
Corneliu, darurile (carismata) au fost date fără punerea mâinilor apostolilor. Nu există
nici o relatare în care darurile să fi fost oferite prin punerea mâinilor altcuiva, în afară
de apostoli."
Atât afirmaţiile specifice referitoare la daruri, cât și alte referinţe indirecte din
Scriptură, susţin învăţătura că darurile supranaturale s-au primit numai prin
intermediul unui apostol. Concluzia, așadar, este că atunci când apostolii au trecut din
viaţă, darurile supranaturale nu au mai fost transmise. Exista o interdependenţă14
In timp ce Warfield argumenta faptul că darurile se transmiteau numai „prin punerea
mâinilor apostolilor", Gross modifică afirmaţia cu „prin intermediul unui apostol". In felul
acesta, Gross poate susţine că Corneliu şi prietenii lui au primit darul vorbirii în limbi prin
„intermediul" lui Petru, deşi Petru nu şi-a pus mâinile peste ei.
Pentru Gross, cel mai important pasaj este Fapte 8:5-19. Aceasta este relatarea
convertirii samaritenilor. Filip face semne mari printre samariteni şi II predică pe Hristos,
astfel că mulţi s-au convertit, dar ei nu au primit Duhul Sfânt la convertirea lor. Acesta este
singurul caz, după Cincizecime, când cineva a crezut în Domnul Isus, în mod clar, şi nu a
primit Duhul Sfânt imediat, ca o consecinţă a credinţei. Samaritenii nu au primit Duhul Sfânt
până când Petru şi Ioan nu au venit de la Ierusalim şi s-au rugat pentru ei. De ce a fost o
întârziere în primirea Duhului Sfânt de către samariteni?
Gross răspunde la această întrebare în felul următor:
Prin Filip se făceau minuni (Fapte 7:13). Atunci de ce nu a putut el oferi Duhul, ca un
semn peste samariteni, prin rugăciunea în numele lui Isus? Răspunsul simplu şi evident este
acesta: Filip nu era un apostol. Filip putea predica şi putea face minuni, dar voia lui
Dumnezeu era ca numai apostolii să transmită daruri supranaturale.15
Gross are dreptate. Răspunsul său este simplu, chiar prea simplu. Întrebarea nu se referă,
cu precădere, la primirea darurilor spirituale, ci la revărsarea Duhului Sfânt. Iată modul în
care analizează profesorul Turner poziţia lui Gross. El scrie:
A spune despre samaritenii din Fapte 8:14-17 că „toţi au primit puterea de a face
minuni prin mâinile apostolilor", ţi, a susţine că acest lucru era paradigmatic, este, pur
si simplu, un nonsens care trebuie etichetat ca atare. Nia nu putea fi înţeleasă afirmaţia
lui Luca mai greşit. Da, punerea mâinilor a fost întrebuinţată acolo, ca şi alte semne,
toate acestea în acelaşi timp, şi probabil, şi mai târziu. Dar Luca este preocupat să
depisteze primirea, de către samariteni, a Duhului promis în Fapte 2 (v.17-21, 33, 38f)
tuturor; nu o carismă speciala care se transforma în semn doveditor al apostoliei!
O explicaţie pentru întârzierea primirii Duhului Sfânt de către samariteni se găseşte, cel mai
probabil, în istoria samaritenilor. De-a lungul întregii lor istorii, samaritenii au refuzat să se
supună faţă de autoritatea liderilor lui Israel, care erau aleşi de Dumnezeu. Ei au alcătuit
chiar o ediţie sectară a primelor cărţi ale Bibliei şi au refuzat să recunoască restul Vechiului
Testament. Pe scurt, întotdeauna au refuzat să se supună conducătorilor rânduiţi de
Dumnezeu. Prin amânarea primirii Duhului, până când apostolii aveau să îşi pună mâinile
peste ei, Dumnezeu corecta această deficienţă, o dată pentru totdeauna. Samaritenii aveau să
înveţe din acel moment că trebuie să se supună conducerii apostolice din Ierusalim,
Întotdeauna ei au refuzat să recunoască autoritatea Ierusalimului şi, mai mult, au înlocuit-o
cu propriile lor centre de închinare. Această situaţie a fost rezolvată astfel.
Nu era vorba doar de darurile spirituale. La mijloc era primirea Duhului Sfânt şi
supunerea faţă de autoritatea apostolică. Exemplul din Fapte 8:5-19 nu doar că permite altă
explicaţie, spre deosebire de cea oferită de Gross, ci reclamă, cu necesitate, o altă explicaţie.
Mai există alte două obstacole insurmontabile în calea teoriei lui Gross, care sugera că
„darurile supranaturale erau transmise numai prin intermediul unui apostol." Biserica din
Roma nu a fost întemeiată de un apostol şi nici măcar nu a primit vizita unui apostol, cel
puţin din câte ne lasă să cunoaştem relatările biblice. Însă, în ciuda lipsei prezenţei
apostolice, în biserica din Roma exista darul profetic (Romani 12:6-8). Dacă darurile
supranaturale pot fi primite doar prin intermediul unui apostol, cum au ajuns acestea în
Roma? Tot ceea ce spune Gross, cu privire la prorociile din Roma, este că „darurile au putut
fi transmise de către apostoli conducătorilor din Roma, atunci când ei erau încă în Ierusalim,
la scurt timp după convertirea lor la creştinism."18
Totdeauna se poate găsi o scuză de felul acesta când realitatea contrazice teoriile
noastre. Mai este posibil, de exemplu, ca Petru să fi vizitat Roma, însă Scriptura să păstreze
tăcerea faţă de vizita sa. Explicaţia lui Gross, despre modul în care au ajuns darurile
spirituale în Roma, nu este o explicaţie în adevăratul sens al cuvântului. Este o încercare de a
bagateliza un exemplu care răstoarnă teoria sa. Nu îţi poţi baza teologia pe „ce s-ar fi
întâmplat" şi nici pe argumente ale tăcerii. Dacă te mulţumeşti să îţi bazezi teologia pe
exemple, şi nu pe afirmaţii clare din Scriptură, atunci, trebuie să accepţi şi exemplele
contradictorii.
Gross susţine că „afirmaţii directe...din Scriptură" susţin această teorie. Însă el nu ne
oferă nici măcar un singur exemplu din Scriptură în care să fim convinşi că darurile
spirituale se transmit „prin intermediul unui apostol". De fapt, nu există o afirmaţie clară în
Scriptură care să declare că darurile spirituale se transmit numai prin intermediul unui
apostol. In biserica din Roma avem o excepţie clară de la această regulă, o excepţie de o aşa
magnitudine, încât subminează întreaga regulă. Şi biserica din Roma nu este singura
excepţie. O altă excepţie clară la regula lui Gross se găseşte în 1 Timotei 4:14. Pavel scria:
„Nu fi nepăsător de darul care este în tine, care ţi-a fost dat prin prorocie, cu punerea
mâinilor de către ceata prezbiterilor." Timotei a primit o carismă prin darul supranatural al
prorociei şi prin punerea mâinilor prezbiterilor, şi nu prin mâinile lui Pavel. Cu altă ocazie,
Timotei a primit un dar prin punerea mâinilor lui Pavel (2 Tim. 1:6). A sugera că 1 Timotei
4:14 şi 2 Timotei 1:6 se referă la acelaşi incident este un argument neconvingător, fiindcă nu
există dovezi în favoarea acestei presupuneri.
„Nu sunt eu slobod? Nu sunt eu apostol? N-am văzut eu pe Isus, Domnul nostru? Nu
sunteţi voi lucrul meu în Domnul? Dacă nu sunt apostol pentru alţii, sunt măcar pentru
voi; căci voi sunteţi pecetea apostoliei mele în Domnul."
Cea de-a doua cerinţă pe care Pavel o stabileşte este ca un apostol să-L fi văzut pe
Domnul Isus Hristos. In cazul lui Pavel, această cerinţă a fost îndeplinită pe drumul
Damascului, când L-a văzut pe Hristosul înviat (Fapte 9:1-9). Cea de-a treia cerinţă se
situează între cerinţele şi caracteristicile apostoliei. Mă refer la menţiunea pe care el o face
în epistola către corinteni, spunându-le că ei sunt pecetea apostoliei sale. Cu alte cuvinte,
Pavel face apel la eficienţa lucrării sale, în mod concret, în plantarea de noi biserici.
Este evident că singura cerinţă a apostoliei este chemarea specifică şi trimiterea din
partea Domnului Isus Hristos. Mulţi alţii L-au văzut pe Hristosul înviat (1 Corinteni 15:6
menţionează mai mult de cinci sute de oameni care L-au văzut pe Domnul după înviere), dar
aceasta nu înseamnă că ei sunt apostoli. Tot astfel, mulţi alţii au fost eficienţi în plantarea de
noi biserici (cf. Lucrarea lui Filip din Samaria), dar aceasta nu înseamnă că sunt apostoli.
Rămâne să conchidem că apostolia înseamnă chemarea specifică şi trimiterea din partea
Domnului Isus Hristos.5
Anexa B
Primul aspect pe care trebuie să îl remarcăm în această privinţă este că nici MacArthur,
şi nici altcineva, nu poate să ne ofere un pasaj biblic din care să rezulte că oficiul apostolic a
încetat sau va înceta în perioada bisericii. Toate aceste argumente se bazează pe deducţii
teologice, nu pe afirmaţii precise din Biblie. Nici unul dintre aceste pasaje, nici pasajele
folosite pentru susţinerea acestor argumente, nu ne învaţă că Domnul nu ar fi putut da şi alţi
apostoli bisericii, după PaveL Barnabas şi probabil alţii din primul secol.
Răspuns la argumentul 1: Faptul că apostolii au avut un rol fundamental în formarea
bisericii (Efes. 2:20) nu înseamnă că Domnul nu mai poate, sau nu mai vrea, să mai dea şi
astăzi apostoli. Cineva trebuia să pună bazele bisericii. Trebuie să deducem, doar din faptul
că ei au pus temelia bisericii, că lucrarea lor este temporară? Directorul fondator al unei
companii sau al unei organizaţii va fi întotdeauna unic prin aceea că el a fost fondator, dar
aceasta nu înseamnă că nu vor mai exista şi alţi directori sau preşedinţi în viitor.
Pe de altă parte, Efeseni 4:11-13 poate indica faptul că Dumnezeu a intenţionat ca
apostolia să continue până la revenirea lui Isus. Cinci slujbe - apostoli, profeţi, evanghelişti,
păstori şi învăţători — au fost rânduite în biserică (v.ll). De ce? Pavel spune că aceste slujbe
au fost rânduite pentru echiparea credincioşilor, astfel încât ei să poată lua parte la slujire (v.
12). Câtă vreme va continua acest aranjament? Pavel răspunde acestei întrebări în versetul
13:
„până vom ajunge toţi la unirea credinţei și a cunoștinţei Fiului lui Dumnezeu, la
starea de om mare, la înălţimea staturii plinătăţii lui Hristos." (Ef. 4:13, s.n.)
Singura referinţă pe care am găsit-o în scrierile lui Pavel, care în mod specific
menţionează o „durată" a existenţei slujbei de apostol, este acest „până" din Efeseni 4:13.
Dacă este să o luăm literal, aceasta va însemna că apostolii vor fi prezenţi în biserică până
când ea va ajunge la maturitatea descrisă în versetul 13.
Ştiu, însă, că mai sunt şi alte interpretări ale textului din Efeseni 4:11-13. Plănuiesc să
discut acestea, precum şi textul din Efeseni 2:20, în detaliu, în următoarea carte pe care o voi
scrie. Pe scurt, convingerea mea este aceasta: nu găsim o afirmaţie clară în Scriptură care să
declare că există „o" generaţie de apostoli. Insă există o afirmaţie conform căreia vom avea
apostoli cel puţin până în momentul în care biserica va ajunge la maturitate. In prezent este
greu să admitem că biserica a atins acel nivel de maturitate descris în versetul 13.
Răspuns la argumentul 2: Este adevărat că apostolii trebuia să fie martori oculari ai
învierii. In cazul lui Pavel aceasta S-a întâmplat după ce Isus S-a înălţat Ia cer. Domnul i S-a
arătat lui Pavel pe drumul Damascului (Fapte 9:1-9). Mai apoi, în relatările sale, Pavel se
referă la acestea ca fiind „vedenii din ceruri" (Fapte 26:19). In alte locuri, Luca foloseşte
acest cuvânt pentru viziuni îngereşti (1:22; 24:23). Ce L-ar putea împiedica pe Domnul să Se
arate şi altora în acelaşi fel? Nu cunosc nici un motiv biblic pentru care Domnul nu ar putea,
sau nu ar vrea, să Se descopere şi altora din biserica Sa.
Răspuns la argumentul 3: Ce L-ar putea împiedica pe Domnul să aleagă şi să
împuternicească pe alţi apostoli? El a făcut aceasta cu Pavel, Iacov, Barnaba, şi, după
toate probabilităţile, Sila. De ce nu ar putea face la fel şi astăzi? MacArthur scrie: „Când
epistolele pastorale prezintă principii de durată pentru conducerea bisericii, ele menţionează
pe prezbiteri şi pe diaconi. Ele nu menţionează niciodată pe apostoli."38 Din nou, avem de-a
face cu un argument bazat pe tăcere. De ce ar fi trebuit ca epistolele pastorale să îi
menţioneze pe apostoli? Prezbiterii, diaconii şi apostolii au coexistat în biserica Noului
Testament. Biserica avea nevoie de principii călăuzitoare pentru selectarea prezbiterilor şi
diaconilor, fiindcă Isus a lăsat alegerea lor pe seama bisericii. Pe de altă parte, biserica nu şi-
a ales niciodată apostolii. Isus însuşi a tăcut aceasta. De ce atunci ar fi trebuit să i se scrie lui
Timotei şi lui Tit despre apostoli sau să fie învăţaţi cum să selecteze sau să aleagă pe
apostoli?
Răspuns la argumentul 4: Deja am arătat că apostolii nu au fost confirmaţi prin semne şi
minuni. Ca să fim mai exacţi, ei au făcut semne şi minuni, dar aceste semne şi minuni nu i-
au confirmat; mai degrabă, semnele şi minunile au validat lucrarea lui Isus şi mesajul Său.
Nu există motive biblice, în mod sigur nu avem nici un text specific care să-L împiedice pe
Isus să reverse semne şi minuni peste biserica secolului al XXI-lea sau din oricare alt secol.
După cum am observat, lucrarea semnelor şi minunilor nu este o caracteristică unică a
oficiului apostolic. Şi alţii fac semne şi minuni.
Răspuns la argumentul 5: Nu cred că MacArthur, sau alţii, au dreptate când afirmă că
apostolii au avut „autoritate absolută". MacArthur scrie: „Când apostolii vorbeau, nu era loc
de discuţie."39 Pur şi simplu aceasta nu este adevărat. Făţărnicia lui Petru a fost atât de mare
în Antiohia încât şi Barnaba a fost amăgit de ea, împreună cu alţi creştini iudei, aşa că Pavel
a trebuit să se împotrivească întregului grup (Gal. 2:11-21). Cu altă ocazie, Pavel şi Barnaba
nu i-au putut convinge pe creştinii din Iudeea că tăierea împrejur nu era necesară. A fost
nevoie de un conciliu la Ierusalim pentru tranşarea problemei (Fapte 15:1-35).
Există o tendinţă printre unii scriitori protestanţi de a-i face pe apostoli un fel de zei.
Gross susţine că un apostol „nu învăţa nimic contrar Cuvântului lui Dumnezeu (Gal. 1:8,
9)."40 Dar Petru a învăţat ceva contrar Cuvântului lui Dumnezeu. Pavel spune că, atunci când
Petru a venit în Antiohia, exemplul său i-a condus pe mulţi la făţărnicie. Aceasta era, fără
îndoială o formă de învăţătură, iar Pavel a trebuit să i se opună. Nu cred că apostolii au făcut
vreo greşeală când au scris sub inspiraţia Duhului Sfânt, dar ei nu au trăit sub inspiraţia
constantă a Duhului Sfânt. Aşa cum arată exemplul lui Petru, ei au fost în stare să
păcătuiască grav, aşa ca orice alt credincios din biserică.
Doctrina inspiraţiei se aplică doar acelor porţiuni ale Cuvântului scris al lui Dumnezeu
care le-au fost transmise apostolilor. Doctrina inspiraţiei nu se aplică şi la interpretările şi
opiniile lor. După părerea mea, MacArthur, Gross şi alţii au depăşit cu mult învăţătura
biblică despre apostoli. Ei au făcut aceasta, sunt sigur, din dorinţa de a păstra unicitatea
apostolilor şi, în cele din urmă, autoritatea unică a Cuvântului. Dar nu se poate proteja sau
cinsti Cuvântul atunci când trecem peste ceea ce este scris şi pretindem ceva ce nu se găseşte
în Cuvânt.
Aş mai putea arăta că Scriptura ne învaţă că înainte de revenirea lui Hristos, Domnul va
trimite doi martori care vor avea o putere mai mare decât au avut apostolii vreodată. Mă
refer la Apocalipsa 11:3-6:
„ Voi da celor doi martori ai mei să prorocească, îmbrăcaţi în saci, o mie două sute
șaizeci de zile. Aceştia sunt cei doi măslini și cele două sfeşnice, care stau înaintea
Domnului pământului. Dacă umblă cineva să le facă rău, le iese din gură un foc, care
mistuie pe vrăjmaşii lor; şi dacă vrea cineva să le facă rău, trebuie să piară în felul
acesta. Ei au putere să închidă cerul, ca să nu cadă ploaie în filele prorociei lor; şi au
putere să prefacă apele în sânge, şi să lovească pământul cu orice fel de urgie, ori de
câte ori vor voi." (Apocalipsa 11:3-6)
Aceşti doi bărbaţi sunt numiţi „martori", ca apostolii (Fapte 1:8). Ei, de asemenea, vor
proroci. Ei se vor bucura de o autoritate şi o protecţie de care nu au avut parte nici măcar
apostolii: vor putea nimici pe oricine va încerca să le facă rău. Şi vor face semne şi minuni
mai mari decât oricare dintre profeţii Vechiului Testament sau decât apostolii Noului
Testament. Totuşi, nici autoritatea lor, nici prorociile lor nu vor periclita, în nici un fel,
autoritatea canonului Scripturii. Aceasta demonstrează faptul că Dumnezeu poate lăsa
apostoli în orice moment al istoriei (sau pe unii cu o putere şi o autoritate mai mare decât ale
apostolilor) fără ca să agreseze Cuvântul Său sau Evanghelia.
Mi se pare de-a dreptul o ironie faptul că unii dintre cei mai insistenţi propovăduitori ai
încetării apostoliei au, în realitate, propriii lor apostoli contemporani. Să citez doar un singur
exemplu. Am petrecut recent câteva ore discutând despre diferenţele noastre de opinie cu un
bărbat care este pe deplin convins de teologia reformată. El era foarte preocupat de opinia
mea, conform căreia Dumnezeu mai vorbeşte şi astăzi, că El mai dă vise, vedenii, cuvinte de
cunoştinţă, călăuzire, avertismente şi aşa mai departe. El consideră că acestea ar pereclita
autoritatea unică a Bibliei. El vede în aceasta o negare a strigătului Reformei, sola Scriptura,
şi a doctrinei reformatorilor despre autoritatea Scripturii.
Când discutam diferenţele noastre în această privinţă, eu citam din Scripturi pentru a
dovedi că Dumnezeu încă mai vorbeşte. In loc să interacţioneze cu mine pe baze scripturale,
el cita mereu din scrierile teologice din perioada Reformei. Aceasta s-a întâmplat pe toată
durata discuţiei noastre. De fapt, nu ar fi deplasat să spun că acest om era mai familiarizat cu
scrierile lui Calvin şi ale calviniştilor, decât cu Biblia.
Mi-a fost clar, pe măsură ce l-am ascultat vorbind, că el avea mai mare înclinaţie în a se
ghida după interpretările lui Calvin decât după scrierile lui Pavel. In practică, mai mare
autoritate avea pentru el Calvin decât apostolul Pavel. In teorie el nu ar fi acceptat aceasta, şi
ar fi fost foarte ofensat fie şi numai dacă aş fi sugerat aşa ceva. Insă nu pot să nu remarc
faptul că aceasta era realitatea în practică.
Acest caz nu este neobişnuit. Găsesc că şi alţii sunt mai pregătiţi în a cita tradiţiile lor
teologice decât în a cita şi a argumenta din texte concrete din Scripturi. In fapt, aceasta îi
face pe cei care sunt la sursa acestor tradiţii, fie Calvin, Luter, sau altcineva, egali, sau chiar
mai mari în autoritate decât scrierile apostolice ale Scripturii. Pentru unii Calvin s-ar putea
să nu pară apostol, dar pot să vă arăt, în mod sigur, oameni pentru care el este apostolul.
Răspuns la argumentul 6: Argumentul lui MacArthur că „apostolii au un loc unic de
cinste" se bazează pe Apoc. 21:14, care afirmă că numele celor doisprezece apostoli sunt
inscripţionate pe cele douăsprezece pietre de temelie ale zidului noii cetăţi. Dar MacArthur
nu îi ia în considerare pe Pavel, Barnaba, sau pe alţi potenţiali apostoli ai Noului Testament,
după cei doisprezece. Toţi acceptă că cei doisprezece au un loc unic în istoria mântuirii.
Aceasta nu intră în discuţie. Dar după cei doisprezece, Dumnezeu a găsit cu cale să mai
adauge încă cel puţin pe alţi trei şi, probabil, pe mulţi alţii. Dacă El a putut adaugă încă trei
sau patru în timpul vieţii celor doisprezece, de ce nu ar mai adăuga pe alţii şi în secolul
întâi? Scripturile nu susţin că apostolia a încetat.
Eu cred că cei doisprezece au alcătuit un grup unic şi au format un cerc închis. Cu toate
acestea, adăugarea lui Pavel, Barnaba, Iacov şi probabil a altora, deschide posibilitatea ca
Dumnezeu să mai dăruiască apostoli la un moment dat în istorie. Nici un text particular din
Scriptură nu II împiedică pe Isus să apară şi să numească alte persoane în slujba de apostol.
In viitor, El va trimite bisericii doi martori care vor avea o putere mai mare chiar decât a
apostolilor din primul veac (Apoc. 11:3-6), fără ca aceasta să perecliteze autoritatea
Scripturii. Dacă la sfârşitul istoriei bisericii, Domnul îi va trimite bisericii doi martori care
vor fi mai mari în autoritate şi în putere decât apostolii din Noul Testament, de ce nu ar
putea să dea mai mulţi apostoli bisericii înainte de vremea celor doi martori?
Nu cunosc pe nimeni în zilele acestea pe care aş putea să îl consider un apostol în acelaşi
fel în care îl consider pe Pavel apostol. Insă nu sunt dispus să elimin această posibilitate,
fiindcă nu cred că există în Scripturi un astfel de principiu.
Chiar dacă slujba de apostol ar fi încetat, aceasta nu ar dovedi nimic cu privire la
lucrarea semnelor şi minunilor sau a darurilor supranaturale ale Duhului. Acesta este un
adevăr evident, fiindcă nici semnele şi minunile şi nici darurile supranaturale ale Duhului nu
au fost limitate doar la apostoli. Nici prin exemple şi nici prin declaraţii ale Scripturii nu se
poate dovedi că darurile supranaturale ale Duhului au fost limitate doar la câteva persoane.
Doar opusul este adevărat. încercarea de a dovedi că darurile supranaturale au fost transmise
exclusiv prin apostoli nu are o bază biblică, ci este o iluzie născută din prejudecăţi teologice.
Cel mai elocvent exemplu de acest fel de prejudecată se regăseşte în încercarea de a dovedi
că apostolul Pavel a pierdut darul de vindecare în jurul anului 60 d. Hr., cu vreo şapte sau
opt ani înainte de încheierea lucrării sale.
Aşadar, încercarea de a corela presupusa încetare a darurilor cu încheierea apostoliei
este nedemnă de crezare, la ambele nivele ale argumentaţiei. Pe de o parte, nu se poate
dovedi biblic că apostolia a încetat, pe de altă parte, nu se poate dovedi că semnele şi
minunile sau darurile supranaturale ale Duhului au fost legate, în mod exclusiv, de lucrarea
apostolilor.
Anexa C
John MacArthur este un susţinător modern al teoriei conform căreia au existat doar trei
perioade în care s-au făcut minuni în naraţiunea biblică. El îşi formulează argumentul în
felul următor:
Cele mai multe minuni s-au petrecut în trei perioade relativ scurte din istoria biblică: în
zilele lui Moise şi Iosua, în vremea slujirii lui Ilie şi Elisei şi în vremea lui Hristos şi a
apostolilor...
„Tu ai făcut minuni şi semne mari în ţara Egiptului şi până în ziua de azi, şi în Israel şi
printre oameni, şi Ţi-ai făcut un Nume aşa cum este astăzi." (Ieremia 32:20)
Dacă este să luăm literar afirmaţia lui Ieremia, este destul de clar că el vedea semne şi
minuni manifestându-se şi în vremea sa (lucrarea sa a început în anul 626 î. Hr. şi s-a
încheiat cândva după anul 586 î. Hr.), atât în Israel, cât şi în alte naţiuni.2 Mai există o
nepotrivire în teoria aceasta. MacArthur pretinde că Ilie şi Elisei au inaugurat veacul
profetic. Această afirmaţie este lipsită de acurateţe. Samuel este cel care a inaugurat veacul
profetic. El a fost profetul despre care s-a spus că nici unul dintre cuvintele lui nu cade la
pământ (1 Samuel 3:19-21). Mai mult, pe vremea lui Samuel exista deja un grup de profeţi
care profeţeau (1 Samuel 10:5). Dacă teoriile pe care le promovează MacArthur ar fi fost
corecte, ne-am fi aşteptat ca vremea lui Samuel să fi fost precedată de o izbucnire a
supranaturalului.
In cele din urmă, nu vreau să contest faptul că epoca Noului Testament a fost o epocă a
unei noi revelaţii, dar MacArthur greşeşte fără scuză atunci când afirmă că „apostolii au
scris aproape întreg Noul Testament". Marcu, Luca şi Iuda nu au fost apostoli, iar Evrei este
o carte anonimă. Aceste cărţi alcătuiesc aproximativ 42% din Noul Testament.
O altă eroare a teoriei acesteia constă în faptul că sunt prea multe alte exemple de
evenimente supranaturale care s-au petrecut în afara celor trei perioade, astfel încât teoria îşi
pierde însemnătatea. Un studiu sumar al Vechiului Testament va scoate la iveală cât de des
aveau loc evenimente supranaturale. Nici nu ne vom referi la cărţile cuprinse între Exod şi
Iosua, fiindcă acestea se referă la Moise şi Iosua, nici nu vom aminti de evenimentele
supranaturale cuprinse între 1 împăraţi 17 şi 2 împăraţi 13 (nici 2 Cronici 17-24), fiindcă
aceste cărţi se preocupă de perioada lui Ilie şi a lui Elisei.
Doar aşa, ca să ne amuzăm, să ne imaginăm că aceste porţiuni din Scriptură au fost
anulate. Aceasta înseamnă, cu siguranţă, că nu vom mai şti de cele zece plăgi cu care
Domnul a cercetat Egiptul. Ne va lipsi şi separarea Mării Roşii şi înălţarea lui Ilie la cer, în
carul de foc.
Ce fel de minuni şi evenimente supranaturale mai rămân? După părerea lui MacArthur, noua
noastră Biblie ar fi complet curăţită de supranatural, tot ceea ce vom mai descoperi vor fi
doar „incidente izolate", ale unor evenimente supranaturale. Fiţi dumneavoastră judecătorii
acurateţei acestei teorii, pe măsură ce analizaţi evenimentele menţionate în tabelul de mai
jos.
TEXT DESCRIERE
Geneza
1-3 Creaţia şi căderea
omului
5:24 Răpirea lui Enoh
Chiar şi o privire fugară peste acest tabel va demonstra că nici MacArthur şi nici
altcineva nu vor putea să şteargă numeroasele evenimente supranaturale din Vechiul
Testament, prin încercarea de a le forţa pe toate să intre în câteva scurte perioade de timp.
Evenimentele supranaturale sunt răspândite în mod consistent în tot Vechiul Testament.
Despre ce fel de evenimente supranaturale vorbim aici? Tabelul anterior poate fi
rezumat în felul următor:
Note
Capitolul 1
1
Termenul cesaţionist descrie acea persoană care crede că darurile supranaturale ale
Duhului Sfânt au încetat o dată cu moartea ultimului apostol sau la puţin timp după aceasta.
Capitolul 2
1
Încă împărtăşeam cu ignoranţă prejudecăţile despre carismatici şi penticostali. Încă nu
întâlnisem şi nu participasem la o adunare cu cineva care provenea din acest mediu, aşa că
vechile mele prejudecăţi erau încă active în gândirea mea.
Capitolul 3
1
Când spun că această lucrare este disponibilă şi pentru biserica zilelor noastre, nu vreau să
se înţeleagă că toţi creştinii din biserică au aceleaşi rezultate în descoperire şi vindecare
precum Paul Cain. Dar această „excepţie" nu înseamnă nici că darul lui Paul Cain este total
unic în Trupul lui Hristos, deşi este ceva de excepţie. Avem exemple de excepţie ale tuturor
darurilor Duhului în zilele noastre. De exemplu, eu cred că Billy Graham are un dar unic de
evanghelizare. Nu aş putea să spun că toţi credincioşii trebuie să manifeste acelaşi nivel de
slujire în evanghelizare precum Billy Graham. Cred, totuşi, că mulţi credincioşi pot avea un
dar de evanghelizare şi un dar de vindecare, împreună cu alte daruri. Sunt anumite lucruri pe
care Trupul lui Hristos le poate face pentru a încuraja şi a deschide uşa unei lucrări de
evanghelizare la toate nivelurile. Tot astfel sunt anumite lucruri pe care Trupul lui Hristos le
poate face prin care să împiedice extinderea lucrării de evanghelizare la toate nivelurile.
Acelaşi lucru este adevărat şi cu privire la darurile de vindecare, darurile minunilor şi cu
toate darurile de descoperire.
Capitolul 4
1
Au mai fost şi alte minuni în aceste capitole pe care studentul le-ar fi putut enumera. În
capitolul nouăsprezece din Geneza, de exemplu, nu a fost doar nimicirea Sodomei şi a
Gomorei, ci se relatează şi despre îngerii care i-au orbit pe sodomiţi (19:9-11) şi despre soţia
lui Lot care s-a transformat într-un stâlp de sare (19:24-26). Chiar dacă este adevărat că
procentul cel mai mare de minuni şi evenimente supranaturale se regăseşte în timpul slujirii
lui Moise şi Iosua, Ilie şi Elisei, există evenimente supranaturale în tot Vechiul Testament.
Argumentul cu privire la cele „trei perioade" este discutat în detaliu în Anexa C.
2
J. I. Packer, „The Cpnfort of Conservatism" in Power "Religion, ed. Michael Horton
(Chicago; Moody Press, 1992), pp. 286-87.
3
Ibid, p.289.
4
Ibid,p.490.
5
Edward Gross, Miracles, Demons and Spiritual Warfare (Grand Rapids: Baker,
1990),p.l68.
6
Ibid, p.170.
7
Ibid.
8
Tot mai mulţi teologi recunosc aceasta în zilele noastre. De exemplu, Oliver R. Barclay
scrie: „Noi toţi suntem influenţaţi, în gândirea noastră, de tradiţiile noastre, de educaţia
noastră şi de climatul general de gândire al epocii noastre. Aceste forţe tind să ne modeleze
ideile mai mult decât ne dăm noi seama şi să ne facă să ne conformăm chipului veacului sau
tradiţiilor în care am fost crescuţi, şi nu adevărului revelat." („Când creştinii nu cad de
acord" în Signs, Wonders and Healing, ed. John Goldingay [Leicester, England: Inter-
Varsity Press, 1989], p.8). *
9
Chiar şi cel mai mare dintre teologii cesaţionişti, Beniamin Breckenridgc Warfield, nu şi-a
putut susţine teza doar pe baza Scripturii. El a apelat atât la Scripturi cât şi la „mărturia
ultimelor veacurilor" (Counterfeit Miracles (Edinburgh: Banner of Truth Trust, 1918, reprint
1983], p.6).
Capitolul 5
1
Vorbind strict, nu se ştie dacă toate minunile Noului Testament au fost ireversibile pentru
simplul motiv că nu există studii care să fi verificat ulterior ce s-a petrecut în vieţile celor
vindecaţi. Dacă păcatul sau demonii au fost cauza bolii, iar persoana vindecată nu s-a pocăit,
atunci boala poate reveni (cf. Matei 12:43-45 şi loan 5:14). In acelaşi fel, dacă boala a fost
generată dc nelinişte sau stres, acea boală poate să revină dacă neliniştea sau stresul nu au
fost contracarate.
2
Aceasta este opinia lui John MacArthur. El scrie: „După cum arată Scriptura, cei care
aveau darurile minunilor puteau să folosească darurile lor după cum doreau." (Charismatic
Chaos, [Grand Rapids, Mich,: Zondervan, 1992],p.215).
3
Scriptura declară că Dumnezeu este cel care vindecă şi El vindecă după voinţa sa suverană,
nu după voia omului (Ps. 72:18;103:3; 136:4; Ex. 15:26). Ocazional, cartea Fapte vorbeşte
despre Ştefan, Filip, Petru sau Pavel care făceau minuni, dar, când foloseşte acest fel de
limbaj, ea se referă la ei ca la nişte agenţi pe care Dumnezeu îi foloseşte. Apostolii nu şi-au
asumat meritul pentru vreo vindecare. Ei întotdeauna i-au dat glorie lui Dumnezeu. In mod
frecvent Luca II prezintă pe Dumnezeu ca pe cel care făcea minuni „prin" apostoli (Fapte
2:43; 5:12) sau pur şi simplu se referă la minunile apostolilor ca fiind făcute de Dumnezeu
(Fapte 14:3; 15:12).
4
Vă rog să nu înţelegeţi greşit hristologia mea în acest punct Eu cred că Isus a fost şi este pe
deplin omnipotent. Eu afirm că EI, în mod voluntar şi continuu, a permis ca omnipotenţa Sa
să fie limitată prin supunerea Sa faţă de voia Tatălui (Filipeni 2:5-11).
5
In capitolul 13 din cartea Fapte există o ilustrare a aceluiaşi principiu, însă mult diferită.
Acolo Elima, vrăjitorul, se împotriveşte mărturiei pe care Pavel o aducea înaintea lui Sergiu
Paulus. Duhul Sfânt vine peste Pavel şi îl umple. Apoi Pavel pronunţă un blestem peste
Elima: „Acum, iată că mâna Domnului este împotriva ta: vei fi orb, şi nu vei vedea soarele
până la o vreme." îndată a căzut peste el ceaţă şi întuneric, şi căuta bâjbâind nişte oameni,
care să-1 ducă de mână." (Fapte 13:11). Vrea cineva să spună că acesta a fost un lucru pe
care Pavel îl putea face după cum voia el? Dacă da, atunci acesta ar fi fost un instrument pe
care Pavel l-ar fi putut folosi în toate disputele pe care le-a avut cu iudeii. Desigur că Pavel
nu putea face acesta după buna lui plăcere. Orbirea lui Elima a fost rezultatul direct al
umplerii cu Duhul Sfânt, ocazie cu care Dumnezeu i-a arătat lui Pavel ce urma să facă El, iar
Pavel a proclamat cu îndrăzneală ceea ce văzuse că Domnul va face împotriva lui Elima.
6
Aşa sugerează MacArthur în Charismatic Chaos, p. 215.
7
Vezi pp.269-272 pentru o evaluare completă a sugestiei că aceste trei „eşecuri" ale lui
Pavel demonstrează că el a pierdut darul vindecării.
8
Nu există o definiţie agreată la unison a cuvântului carisma. Din cele şaptesprezece
menţiuni ale cuvântului în Noul Testament, şaisprezece se găsesc în mesajele lui Pavel şi
una în mesajul lui Petru (1 Petru 4:10). Modul în care Pavel foloseşte termenul este atât de
divers încât nu există o definiţie care să îl cuprindă. Una dintre cele mai bune discuţii despre
cuvântul carisma se găseşte în cartea lui Max Turner, „Spiritual Gifts Then and Now"
(Darurile spirituale atunci şi acum), Vox Evangelica 15 (1985); 7-64. Turner ajunge la
concluzia că diferitele liste pauline de daruri „sunt în mod evident alcătuite ad hoc şi sunt
incomplete, iar aceasta sugerează că pentru Pavel, virtual, orice împuternicire de la
Dumnezeu, în vederea zidirii bisericii, putea să fie denumită carisma, dacă scopul lui Pavel
era să sublinieze natura acelei împuterniciri, ca provenind de la Dumnezeu" (p.31). Pentru
concluzii similare vezi D. A. Carson, Shotting the Spirit (Grand Rapids, Mich.; Zondervan,
urmează a fi publicată în 1994), capitolul 52.
Grudem oferă următoarea definiţie: „Un dar spiritual este o abilitate prin împuternicirea
Duhului Sfânt pentru a fi de folos în orice lucrarea a bisericii (Ibid, capitolul 52). El
încadrează această definiţie astfel: .Aceasta este o definiţie largă ce ar include atât darurile
care au legătură cu abilităţile naturale (precum învăţarea, binefacerile sau administraţia)
precum şi darurile care sunt „supranaturale" şi mai puţin legate de abilităţile naturale
(precum profeţia, vindecarea sau deosebirea duhurilor). Motivul pentru aceasta este faptul că
atunci când Pavel a enumerat darurile spirituale în Romani 12:6-8; 1 Cor. 7:7; 12:8-10, 28 şi
Efes. 4:11) el a inclus ambele feluri de daruri. Cu toate acestea, aici nu sunt incluse toate
abilităţile de care oamenii dispun din punct de vedere natural, fiindcă Pavel afirmă aici cu
claritate că toate darurile spirituale trebuie să fie împuternicite „de unul şi acelaşi Duh" (1
Cor. 12:11), că ele sunt date „pentru binele tuturor" (1 Cor. 12:7) sau „pentru zidirea
bisericii" (1 Cor. 14:26)
9
Vezi explicaţiile de la p. 151.
10
Filip nu este menţionat printre cei care făceau „semne şi minuni", ci doar „semne", în
Fapte 8:6. în plus, Fapte 8:6 ne oferă singurul exemplu concret din care putem deduce ce
constituiau semnele în cartea Fapte. Acestea sunt exorcismul şi vindecarea slăbănogilor şi a
şchiopilor.
11
Grudem defineşte astfel minunile: „O minune este o activitate a lui Dumnezeu mai puţin
obişnuită în care El inspiră oamenilor teamă sfântă şi uimire şi care aduce mărturie despre
Sine." EI justifică această definiţie prin evidenţierea deficienţelor celorlalte definiţii care se
vehiculează în mod obişnuit:
O altă definiţie este: „Lucrarea lui Dumnezeu în lume fără a utiliza alte mijloace pentru
a realiza ceea ce El doreşte". Însă, a vorbi despre lucrarea lui Dumnezeu lipsită de
„mijloacele" Sale, înseamnă a rămâne fără minuni în Biblie, sau cu foarte puţine, fiindcă
este foarte greu să ne gândim la o minune care nu s-a realizat cu alte mijloace: în
vindecarea oamenilor, de exemplu, unele dintre proprietăţile fizice ale persoanelor
bolnave au fost implicate, fără îndoială, la realizarea vindecării. Când Isus a înmulţit
pâinile şi peştii, cel puţin la început s-a folosit de cele cinci pâini şi doi peşti care erau
acolo. Când a schimbat apa în vin, el a folosit apa şi a facut-o să devină vin. Această
definiţie pare nepotrivită.
O altă definiţie a unei minuni este: „un eveniment imposibil de explicat prin cauze
naturale". Această definiţie este nepotrivită fiindcă (1) ea nu îl menţionează pe
Dumnezeu ca pe Persoana care realizează minunea; (2) ea presupune că Dumnezeu nu
foloseşte unele cauze naturale atunci când lucrează într-un mod neobişnuit sau uimitor,
şi astfel presupune, din nou, că Dumnezeu intervine doar ocazional în lume; (3) aceasta
va rezulta într-o micşorare semnificativă a minunilor şi o creştere a scepticismului,
întrucât de multe ori când Dumnezeu lucrează ca răspuns la rugăciune, rezultatul este
uimitor pentru cei care s-au rugat dar nu este absolut imposibil de explicat prin cauze
naturale, mai ales pentru un sceptic care refuză să vadă mâna lui Dumnezeu la lucru.
Aşadar, definiţia originală, oferită mai sus, conform căreia o minune este o modalitate
mai puţin obişnuită a lui Dumnezeu de a lucra în lume, pare să fie de preferat şi
conformă cu doctrina biblică a providenţei divine. Această definiţie nu spune că o
minune este un alt fel de lucrare divină, ci doar că este o modalitate mai puţin obişnuită
prin care Dumnezeu lucrează şi aceasta este realizată în aşa fel încât să stârnească
mirarea sau teama oamenilor, astfel încât Dumnezeu să fie proslăvit (Teologie
Sistematică, capitolul 52).
12
La mai mulţi ani după ce am remarcat această distincţie între slujirea cu semne şi minuni a
apostolilor şi darurile de vindecare oferite creştinilor de rând, am descoperit această
distincţie şi în scrierile Prof. Max Turner. El scrie:
Capitolul 6
1
In cartea recentă a lui MacArthur, Charismatic Chaos, el îi conduce pe cititorii lui să
creadă că acest fel de abuzuri sunt caracteristice majorităţii acelora care practică darurile
Duhului. Cunoştinţele lui MacArthur cu privire Ia fenomenul carismatic şi la celelalte
grupuri care practică darurile Duhului par să provină în mare măsură din curentul carismatic
penticostal promovat de canalele creştine de televiziune precum şi din exemple bizare după
care au răscolit asistenţii lui materiale de sorginte penticostală / carismatică, în căutare de
aspecte bizare. Din câte ştiu eu, el nu are părtăşie şi nu slujeşte în mod frecvent între
grupurile care practică darurile Duhului. Eu am părtăşie şi slujesc în asemenea grupuri. Am
petrecut ultimii şapte ani călătorind în lumea întreagă, vorbind în adunări mici şi în adunări
mari cu acest fel de creştini. Contactul meu, „la firul ierbii", a fost mult mai profund decât
cel al lui MacArthur sau al asistenţilor lui. Experienţa mea m-a condus spre o concluzie
opusă celei arătate de MacArthur şi de asistenţii lui. Deşi se petrec aceste abuzuri, ele nu se
produc cu regularitate în majoritatea bisericilor în care se manifestă darurile Duhului. Şi ele
sunt corectate de către lideri responsabili atunci când au loc. Este posibil, fără îndoială, să
extragi cazuri bizare atunci când anumite grupuri sau oameni ajung să accepte doctrine
ciudate. Aceştia reprezintă o foarte mică minoritate în mişcarea carismatică, şi liderii
responsabili din mişcarea carismatică au luat atitudine întotdeauna împotriva lor.
2
Prin aceasta nu vreau să spun că doctrina nu este importantă atunci când evaluăm
evenimentele miraculoase. Insă vreau să sugerez că Dumnezeu va îngădui devieri mult mai
consistente în chestiuni doctrinare decât sunt dispuse să accepte multe grupări
contemporane.
3
Aceasta este abordarea lui John MacArthur din Charismatic Chaos. In întreaga carte
MacArthur citează exemplu după exemplu de abuzuri din mişcarea carismatică
contemporană. In loc să interacţioneze serios cu Scripturile şi cu argumentele teologice ale
fraţilor lui carismatici, el se mulţumeşte să enumere, capitol după capitol, cele mai bizare
exemple de abuzuri săvârşite de carismatici.
Ca să citez unul exemplu al acestei practici, capitolul 7 din Charismatic Chaos este intitulat
„Cum acţionează daturile spirituale?" (vezi pp. 152-70). MacArthur nu dă nici un răspuns la
întrebarea sa! In schimb, el pomeneşte abuzuri după abuzuri, aducându-i în primplan pe
acuzaţi de abuzuri, precum Benny Hinn, Kenneth Hagin, Fred Price, Maria Woodworth-
Etter, John şi Carol Wimber, Norvil Hayes şi pe creştinii din Corintul primului secol. Acest
capitol ar fi trebuit să se intituleze: „Cum nu acţionează darurile spirituale". MacArthur se
lasă purtat de val în acest capitol în asemenea măsură, încât ajunge să scrie: „Nicăieri nu ni
se arată în Noul Testament că Duhul lui Dumnezeu îi face pe creştini să cadă în vreun fel de
răpire, leşin sau comportament incontrolabil" (p. 159). Oare citim din aceeaşi Biblie?
Domnul a făcut ca Petru să cadă într-o răpire sufletească pe acoperişul casei lui Simon
(Fapte 10:10), iar Pavel a căzut într-o răpire în timp ce se ruga în Templu (Fapte 22:17). Cu
privire la „leşin", Ioan a căzut ca un om mort la picioarele lui Isus în Apocalipsa 1:17. Cât
despre „comportamentul incontrolabil", cei 120 mai făceau ceva în afară de vorbirea în limbi
străine, ceea ce i-a făcut pe ceilalţi să presupună că ei erau beţi (Fapte 2:3-15)! Cartea
Charismatic Chaos este plină de acest fel de presupuneri nebiblice şi de erori. Ele nu îi
conferă credibilitate lui MacArthur şi nici nu îl recomandă ca pe un critic obiectiv şi de
încredere al mişcării carismatice.
Cu privire la mulţimea abuzurilor enumerate de MacArthur, el presupune că de vină pentru
abuzuri este doctrina carismatică. Insă el pierde din vedere esenţialul Nimeni nu pune la
îndoială existenţa abuzurilor din bisericile carismatice. Problema reală care se pune în
discuţie este relaţia dintre acele abuzuri şi doctrina carismatică. In cea mai mare măsură,
aceste abuzuri nu izvorăsc din doctrine greşite, ci din aplicarea greşită a unor doctrine
corecte.
4
Este, de asemenea, interesant de observat faptul că el nu a avut libertatea să mărturisească
păcatul său cuiva din biserica anticarismatică în care era membru sau vreunuia dintre
prietenii lui cesaţionişti.
5
MacArthur scrie de parcă imoralitatea sexuală este mai întâlnită în mediile carismatice ale
bisericii (Charismatic Chaos, pp. 21,167 şi 253).
6
J. I. Packer, „The Comfort of Conservatism" în Power Religion, ed. Michael Horton
(Chicago: Moody Press, 1992), p. 286. In acelaşi articol Packer atrage atenţia asupra criticii
îndreptate asupra lui E. J. Carnell „când a descris fundamentalismul american drept
evanghelism devenit ocult" (p. 293).
7
Fundamentalismul autoritar poate fi ca o plagă atât pentru bisericile carismatice cât şi
pentru cele necarismatice. Această chestiune nu are de a face în mod direct cu darurile. Ea
are de a face cu conformarea forţată- faţă de un grup individual sau faţă de interpretările
particulare ale unei mişcări, cărora, în schimb, li se oferă în practică aceeaşi autoritate ca
Scripturii.
Capitolul 7
1
Aşa citează Vinson Synan, în The Holiness-Pentecostal Movement in the United States
(Grand Rapids, Mich., Eerdmans, 1071), pp. 95-96.
2
Ibid., p. 106.
3
Journals from October 14, 1735 to November 29, 1745, vol. 1 din The Works of John
Wesley, ediţia a treia (Grand Rapids, Mich.: Baker, 1991), p. 204.
4
Ibid., p. 210. '
5
Johnatan Edwards, „An account of the Revival of Religion on North Hapton in 1740-42, as
Communicated in a Letter to a Minister of Boston în Johnatan Edwards on Revival
(Carlisle, Pa.: The Banner of Truth Trust, 1984), p. 150.
6
Ibid, p. 151.
7
Ibid, p. 153-54.
8
Gross, Miracles, Demons, and Spiritual Warfare, p.91.
9
Teofania este termenul folosit pentru a descrie apariţii ale lui Dumnezeu înaintea unui grup
sau unui individ. Teologii consideră în general teofaniile din Vechiul Testament ca apariţii
ale lui Isus dinainte de întrupare şi nu apariţii ale lui Dumnezeu Tatăl, de îndată ce nimeni
nu l-a văzut pe Dumnezeu Tatăl (loan 1:18).
10
Experienţa vizionară din Daniel 10:1 este interesantă. Numai Daniel a putut vedea
viziunea, dar bărbaţii care erau cu Daniel au trăit o asemenea groază în prezenţa Domnului
încât au luat-o la fugă (Daniel 10:7).
11
Este îndoielnic faptul că „a tremura" este folosit aici în sens figurativ. Cine s-ar îndoi de
faptul că o experienţă veritabilă a prezenţei lui Dumnezeu nu ar produce într-adevăr acest
tremur?
12
Gross, Miracles, Demons, and Spiritual Warfare, p.91.
13
Jonathan Edwards, „The Distingushing Marks of a Work of the Spirit of God" în Jonathan
Edwards on Revival (Carlisle, Pa.: The Banner of Truth Trust, 1984), p. 127.
14
Ibid, p.91.
15
Ibid, p. 118.
Capitolul 8
1
Calvin se plângea de faptul că oponenţii lui catolici „nu încetează să asalteze doctrina
noastră şi să reproşeze şi să o defăimeze folosind tot felul de nume care o înfăţişează urât
sau suspect. Ei o numesc „nouă" sau „de provenienţă recentă". Ei reproşează că este
„îndoielnică şi nesigură". Ei ne întreabă ce minuni o confirmă" (Institutes of the Christian
Religion, Prefatory Address, 3). Pentru o discuţie ajutătoare despre această perioadă, vezi
John Ruthven, On the Cessation of the Carismata: The Protestant Polemic of Benjamin B.
Watfield (teză de doctorat, Marquette University, 1989). Vezi în mod deosebit capitolul doi,
..Historical Antecedents to B. B. Warfield's Cessationist Polemic", pp. 21-64. Sheffield
Press va publica această lucrare in toamna anului 1993.
2
Două dintre textele cele mai des folosite în acest scop sunt Efeseni 2:20 şi Evrei 2:3-4.
Efeseni 2:20 este analizat mai în detaliu la pagina 279. Interpretarea cesaţionistă a textului
din Evrei 2:3-4 este evaluată în nota 6 a acestui capitol.
3
Calvin a fost atât de îngust în ceea ce priveşte scopul minunilor la fel cum aveau să devină
şi urmaşii lui. In Institutele sale el a văzut că minunile dovedeau divinitatea lui Isus, fiindcă
spre deosebire de apostoli El făcea minunile prin propria Sa putere (1.13.13); confirmau
Evanghelia predicată de apostoli (PA 3); şi el a folosit minunile făcute de Moise pentru a
dovedi că minunile au confirmat Scriptura şi au revendicat autoritatea slujitorilor lui
Dumnezeu (1.8.5).
Accentul Reformatorilor pe funcţia de autentificare a minunilor s-a cristalizat în formă finală
prin lucrarea lui Benjamin Warfield, Counterfeit Miracles. Warfield a considerat că scopul
distinct sau primar al minunilor era autentificarea apostolilor drept învăţători vrednici de
încredere (pp. 6, 21, 23). Iar în cele din urmă, scopul minunilor era să autentifice Cuvântul
scris al lui Dumnezeu (pp. 25-26). In opinia mea, aceasta a fost şi rămâne cea mai bună cale
posibilă pentru cei care încearcă să dovedească din Scriptură că minunile şi darurile
supranaturale ale Duhului ar fi fost limitate doar la perioada nou testamentară.
4
Majoritatea cercetătorilor Noului Testament nu consideră că acest verset sau ultimele
douăsprezece versete ale Evangheliei după Marcu au fost scrise de Marcu însuşi. Ei cred că
finalul original al Evangheliei după Marcu s-a pierdut şi aceste versete au fost adăugate mai
târziu de către o altă persoană. Cu toate acestea, aceste douăsprezece versete finale au fost
scrise în istoria timpurie a bisericii, fiindcă ele se regăsesc în manuscrisele din Diatesaronul
lui Taţian (170 d. Hr.). Ele sunt citate şi de Ireneus (care a murit în anul 202 d. Hr.) şi de
Tertulian (care a murit în anul 220 d. Hr.). Aceste versete reflectă, cel puţin, că Biserica
Primară a fost preocupată de scopul minunilor, chiar dacă aceste versete nu ar fi considerate
parte integrantă a originalului Scripturii.
5
Există o singură utilizare a verbului „a mărturisi", martureo, în care ni se spune despre
neamurile din casa lui Corneliu că Dumnezeu „a mărturisit pentru ei, și le-a dat Duhul
Sfânt ca si nouă." (Fapte 15:8). In acest caz, însă, accentul nu cade asupra lui Corneliu şi a
celorlalţi dintre neamuri care au făcut minuni pentru a fi dovediţi drept slujitori cu o ungere
specială din partea lui Dumnezeu, ci mai degrabă asupra faptului că primirea Duhului Sfanţ
dovedea că ei erau credincioşi acceptaţi la fel ca şi iudeii creştini.
6
Cuvântul tradus aici prin „a confirma", bebaioo, este folosit, de asemenea, cu privire la
Hristos, cel care a adeverit făgăduinţele făcute de Dumnezeu patriarhilor (Romani 15:8), şi
cu privire la Dumnezeu care i-a întărit pe slujitorii Săi (1 Cor. 1:8; 2 Cor. 1:21; Col. 2:7;
Evrei 13:9). Dar acest cuvânt nu este folosit niciodată în sensul de confirmare a unui slujitor
cu ajutorul minunilor.
Pasajul din Evrei 2:3-4 este adesea folosit de cesationiştii care vor să dovedească faptul că
minunile au încetat odată cu moartea apostolilor. Autorul cărţii Evrei ne întreabă:
„Cum vom scăpa noi, dacă stăm nepăsători faţă de o mântuire aşa de mare, care, după ce a
fost vestită întâi de Domnul, ne-a fost adeverită de cei ce au auzit-o, în timp ce Dumnezeu
întărea mărturia lor cu semne, puteri şi felurite minuni, şi cu darurile Duhului Sfânt,
împărţite după voia Sa!"
7
In originalul grecesc, „semnele, puterile şi minunile" sunt la cazul dativ şi, probabil,
acestea ar trebui percepute drept dative de însoţire.
8
El ar fi folosit cazul nominativ în loc de cazul dativ. Vezi Ralph P. Martin, 2 Corinthians
(Waco, Tex.: Word Books, 1986), p. 436.
' Cuvântul tradus în 2 Corinteni 12:12 „perseverenţă", hupomone, implică tot suferinţă. Pavel
apelează şi la revelaţiile pe care le-a avut din partea Domnului în apărarea apostoliei sale (2
Cor. 12:1-10).
10
Philip Edgcumbe Hughes, Paul's Second Epistle to the Corinthians, The New
International Commentary on the New Testament (Grand Rapids: Eerdmans, 1962), p. 457.
El citează 2 Corinteni 1:12; 2:17; 3:4ff.; 4:2; 5:11; 6:3ff.; 7:2; 10:13ff.; şi 11:6, 23ff.
11
Alfred Plummer, Second Epistle of St. Paul to the Corinthians (Edinburgh: T&T Clark,
19195), p. 359. El citează 2 Corinteni 3:2 şi 1 Corinteni 2:4; 9:2.
12
Martin, 2 Corinthians, p. 434.
13
Ibid., p. 434-36.
14
Ibid., p. 438.
15
Iată ce declară Mărturisirea de credinţă de la Westminster:
Autoritatea Sfintelor Scripturi, fiindcă aceasta trebuie să fie crezută şi ascultată, depinde nu
de mărturia vreunui om sau a unei biserici, ci în întregime de Dumnezeu (care este
Adevărul), Autorul; aşadar autoritatea aceasta trebuie acceptată, fiindcă este Cuvântul
lui Dumnezeu (1:4). In sprijinul acestei afirmaţii, erudiţii de la Westminster au apelat la 2
Petru 1:19, 21; 2 Timotei 3:16; 1 loan 5:9; şi 1 Tesaloniceni 2:13. Calvin a abordat la fel
acest subiect în Instituţiile (1.7.5).
16
Din nou, iată ce spune Mărturisirea de credinţă de la Westminster.
„Se poate să fim mişcaţi şi sensibilizaţi de mărturia bisericii până la un nivel ridicat de
reverenţă faţă de Sfânta Scriptură; şi de măreţia subiectului în sine, de eficienţa
doctrinei, de maiestatea stilului, de conţinutul fiecărei părţi, de scopul întregului (de a da
slavă lui Dumnezeu), de întreaga descoperire cu privire la singura cale de mântuire a
omului, de multe alte detalii sublime şi incomparabile şi de întreaga ei desăvârşire.
Toate acestea sunt argumente care susţin din plin că acesta este Cuvântul lui Dumnezeu.
Dat, în ciuda convingerii noastre depline şi a siguranţei cu privire la adevărul infailibil şi
al autorităţii sale, aceasta provine din lucrarea lăuntrică a Duhului Sfânt, care
mărturiseşte despre Cuvânt şi împreună cu Cuvântul în inimile noastre (1.5)."
In această privinţă, erudiţii de la Westminster au apelat la 1 loan 2:20, 27; loan 16:13-14; 1
Cor. 2:10-12; şi Isaia 59:21. Calvin a abordat la fel acest subiect în Instituţiile (1.7.5).
17
Thomas Edgar, Miraculous Gifts, (Neptune, N.J.: The Loizeaux Brothers, 1983), pp. 263-
64.
18
Counterfeit Miracles, p. 21.
19
Warfield respinge această explicaţie ca fiind nebiblică (Ibid., p. 21) şi o numeşte
„neajutorată" fiindcă
„motivul pe care îl oferă pentru continuarea minunilor în timpul primelor trei secole,
dacă este măcar valid, este la fel de valabil şi pentru continuarea lor până în secolul al
douăzecilea. Ceea ce noi considerăm a fi perioada de înfiinţare a bisericii este delimitat
de punctul nostru de vedere. Dacă utilizarea minunilor în înfiinţarea bisericii a fost
motivul suficient ca acestea să se producă în Imperiul Roman în secolul al treilea, atunci
este greu de negat că acesta este un motiv suficient ca ele să se repete, de exemplu, în
imperiul chinez, în secolul al douăzecilea. Şi de ce să mergem în China? Nu se găseşte
biserica într-o poziție de biserică misionară peste tot în lumea noastră plină de
necredinţă? Dacă ne facem timp pentru o privire de ansamblu, mai are rost să ne
întrebăm dacă cei 2000 de ani care s-au scurs de când creştinismul a venit în lumea
noastră nu sunt o cantitate neglijabilă? Este veacul în care trăim altfel decât veacul
Bisericii Primare?" (Beniamin B. Warfield, Counterfeit Miracles [Edinburgh: The
Banner of Truth Trust, 1918; retipărită 1972], p. 35).
Anglicanii cărora Warfield le-a răspuns în acest pasaj susţineau aceeaşi teorie ca Edgar,
numai că ei considerau că minunile au încetat la sfârşitul secolului al treilea, şi nu la sfârşind
secolului întâi, cum considera Edgar. Obiecţiile lui Warfield sunt încă valide indiferent de
momentul în care cineva consideră că au încetat minunile.
20 Ibid.
21
La acest subiect se face referinţă în zilele noastre în mediile academice ca „teologie
narativă". Progresul realizat în discuţiile recente dintre specialişti cu privire la teologia
narativă ar trebui să elimine pentru totdeauna ideea că nu putem folosi Evangheliile şi
Faptele Apostolilor ca surse doctrinare.
Capitolul 9
1
Autorii ebraici au luat acest cuvânt şi pur şi simplu l-au pus în forma de plural abstract, rah
mim, atunci când au dorit să exprime compasiunea lui Dumnezeu.
2
Verbul cel mai des utilizat în Noul Testament grecesc cu referire la compasiunea lui
Dumnezeu este splanchnizomai. Acest verb este folosit de douăsprezece ori. O dată este
folosit cu privire la compasiunea samariteanului pentru omul rănit (Luca 10:33). In celelalte
cazuri se referă la compasiunea lui Dumnezeu. In două pilde separate Isus foloseşte acest
verb ca să se refere la compasiunea lui Dumnezeu pentru mântuirea şi iertarea păcătoşilor
(matei 18:27 şi Luca 15:20). În testul cazurilor, verbul acesta descrie compasiunea, ca o
motivaţie majoră pentru vindecările şi minunile efectuate de Isus. Astfel, din unsprezece
utilizări ale acestui cuvânt pentru a descrie compasiunea lui Dumnezeu, el se referă la
compasiunea Domnului Isus Hristos care era determinat să vindece!
Care este înţelesul lui splanchnizomai când acesta se referă la compasiunea lui
Dumnezeu? Forma substantivală a acestui cuvânt se referea iniţial la părţile interne ale
omului, inima, ficatul şi aşa mai departe. Se putea folosi cu privire la părţile interne ale unui
animal de jertfă, dar s-a ajuns să fie folosit în general cu privire la partea de jos a
abdomenului, intestinele şi în mod deosebit, pântecele (Theological Dictionary of the New
Testament, eds. Gerhard Kitel and Gerhard Friederich [Grand Rapids, Mich.: Eerdmans,
1971] 7:548).
Unii teologi au considerat că acest termen era prea grosolan şi puţin expresiv pentru a fi
folosit cu referinţă la compasiunea lui Dumnezeu. Utilizarea cuvântului „intestine" cu
referinţă la compasiunea lui Dumnezeu este identică cu modul în care noi folosim cuvântul
„guts" = „intestin" pentru curaj în engleza modernă, când spunem: „He really has guts" -
„Chiar că e curajos" (In limba română această expresie are un echivalent sub forma: „cineva
are vână", n. tr.). Totuşi, cred că autorii Noului Testament nu au intenţionat exact aceasta. Ei
accentuau pentru cititorii lor puterea şi tăria compasiunii lui Dumnezeu. Posibil ca ei să fi
avut în minte şi simţămintele fizice asociate cu compasiunea. Uneori o durere ascuţită în
abdomen va însoţi acele simţăminte de compasiune sau milă faţă de cei pe care îi iubim.
Alegerea unui cuvânt atât de ilustrativ slujea intenţiei de sensibilizare a creştinilor nou
testamentari asupra faptului că mila lui Dumnezeu pentru ei era înrădăcinată în dragostea sa
profundă pentru ei şi sensibilitatea Sa faţă dc durerea lor.
3
A fost o legătură similară în Vechiul Testament între minuni şi manifestarea slavei lui
Dumnezeu (cf. Numeri 14:22}.
4
Mary Garnett, Take Your Glory, Lord: William Duma His Life Story (POB 50,
Roodepoort 1725, South Africa: Baptist Publishing House, 1979), p. 40ff.
5
Vorbind tehnic, credinţa lor L-a determinat pe Isus mai întâi să ierte păcatele acelui om, şi
apoi, ca o dovadă că păcatele lui au fost iertate, El l-a vindecat.
6
Când ne rugăm pentru vindecare sau pentru orice altceva, trebuie să cerem totdeauna în
spiritul lui „dacă vrei". Ştiu că uneori oamenii folosesc această frază ca să îşi mascheze
necredinţa, dar aceasta este cu adevărat singura atitudine corectă cu care ne putem apropia
de „împăratul veşniciilor, nemuritorul, nevăzutul şi singurul Dumnezeu" cu o cerere.
Capitolul 10
1
MacArthur scrie: „Carismaticii cred că darurile supranaturale mai spectaculoase au fost
date pentru edificarea credincioşilor. Sprijină Cuvântul lui Dumnezeu o asemenea
concluzie? Nu. De fapt, adevărul este cu totul altul." Nu pot înţelege cum a ajuns MacArthur
la concluzia că nu există suport biblic pentru scopul edificator al darurilor spirituale
supranaturale. El nu a luat deloc în discuţie textele biblice relevante (e.g., 1 Cor. 12:7; 14:3-
5, 26), texte care răstoarnă teoria sa.
2
Această listă nu este completă. Probabil că trebuie să înţelegem că în toate bisericile din
Noul Testament operau darurile.
3
Cuvântul zeloo poate fi tradus în mai multe feluri. El poate însemna „a te strădui pentru
ceva", „a dori", „a te lupta pentru ceva", „a fi puternic atras de ceva" sau „a râvni după ceva"
(W. Bauer, A Greek-English Lexicon of the New Testament and Other Christian Literature,
eds. W. F. Ardnt şi F. W. Gingrich, rev. F. W. Gingrich şi F. W. Danker [Chicago: The
University of Chicago Press, 1979], p. 338). NIV traduce cuvântul zeloo cu „a dori cu
nerăbdare", NASB cu „a dori cu intensitate", iar KJV cu „a tânji intens".
MacArthur presupune: „Nu e nimic în Scriptură care să indice că minunile veacului
apostolic au fost menite să continue şi după veacul apostolic şi nici Biblia nu îi îndeamnă pe
credincioşi să caute manifestări ale Duhului Sfânt" (Charismatic Chaos, p. 117, sublinierea
îmi aparţine). Aceasta este o afirmaţie ridicolă. Pavel îi îndeamnă pe credincioşi să caute
manifestările supranaturale ale Duhului Sfânt în 1 Corinteni 12:31; 14:1, 39. MacArthur nici
nu se deranjează măcar să abordeze cu seriozitate aceste texte. Singura posibilitate ca
MacArthur să afirme aşa ceva ar fi fost dacă el ar fi pretins că în 1 Cor. 12:31 Pavel nu se
referea la darurile enumerate în 1 Cor. 12:8.10. Dar fără îndoială că aceasta ar fi fost o
pretenţie arbitrară. In al doilea rând, el trebuie să nege faptul că atunci când Pavel îi îndemna
pe credincioşi să dorească să profeţească el se referea la profeţia supranaturală. Probabil că
MacArthur înţelege prin profeţia despre care vorbeşte Pavel aici predicarea (ceea ce şi face,
Ibid., p. 60). Aceasta însă este în conflict direct cu caracterul supranatural, revelatoriu, al
profeţiei, aşa cum este descris de Pavel în 1 Cor. 14:24-25 şi mai ales în 14:26. Nici un fel
de studiu exegetic modern, realizat cu profesionalism, nu ar susţine punctul de vedere al lui
MacArthur în această presupoziţie atât de arbitrară.
(MacArthur admite că profeţii supranaturale au fost transmise bisericii înainte de
completarea Noului Testament, cu scopul de a instrui pe credincioşi în aspecte care nu erau
acoperite de Scripturi, dar el limitează acest tip de profeţii la era apostolică [Ibid., p. 69]).
4
Unii au sugerat faptul că 1 Corinteni 14:18 s-ar putea traduce: „Ii mulţumesc lui Dumnezeu
că eu vorbesc în limbi mai mult decât voi toţi laolaltă." Vezi Archibald Robertson şi Alfred
Plummer, First Epistle of St. Paul to the Corinthians (Edinburgh: T&T Clark, 1911), p. 314.
5
Fee comentează că funcţia de edificare a limbilor „a fost numită uneori ,autoedificare' şi
astfel a fost percepută în mod peiorativ. Insă Pavel nu a intenţionat aşa ceva. Edificarea
cuiva nu înseamnă orientarea spre sine, ci zidirea personală a credinciosului care se
realizează în urma rugăciunii şi laudei" (7 Corinthians, p. 657).
6
Analogia trupului este întrezărită şi în cartea Isaia, care se adresează profeţilor lui Israel
prin cuvintele „ochii voştri, proorocilor". (Isaia 29:10).
7
Pentru o discuţie amănunţită a acestui pasaj vezi Wayne Grudem, the Gift of Prophecy in
the New Testament & Today (Westchester, 111.: Crossway Books, 1988), pp. 227-40.
Grudem ajunge la • concluzia că singura explicaţie plauzibilă a cuvântului „desăvârşit" din 1
Corinteni 13:10 este că acesta se referă la vremea întoarcerii lui Hristos.
Richard Gaffin, care este atât un exeget talentat, cât şi un cesaţionist, conchide că
venirea a ceea este „desăvârşit" (v. 10) şi cunoaşterea de „apoi" a credincioşilor (v. 12)
se referă, fără îndoială, la întoarcerea lui Hristos. Opinia unora că acestea se referă la
vremea în care canonul Noul Testament va fi complet nu este corectă din punct de
vedere exegetic (Perspectives on Pentecost [Phillipsburg, N.J.: Presbyterian and
Reformed Publishing Company, 1979], p. 109).
8
Când Vechiul Testament vorbeşte despre „a-L vedea" pe Dumnezeu „faţă în faţă",
contextul arată că este vorba de fapt despre îngerul Domnului, care este Hristosul
preîncarnat. Dumnezeu Tatăl nu a îngăduit nimănui în Vechiul Testament să Ii vadă faţa
(Ex. 33:20; vezi de asemenea loan 1:18).
9
Traducerea din NIV, „cunoscut pe deplin", reflectă cu acurateţe înţelesul verbului
epiginosko.
Capitolul 11
1
Această relatare a apărut în Baptist Standard, 7 februarie 1993, pag. 24. Unul dintre
aspectele ironice cu privire la vindecarea lui Duane Miller este că el a fost păstor penticostal
în Assemblies of God, dar a părăsit denominaţia lui fiindcă nu era de acord cu teologia lor cu
privire la vorbirea în limbi şi vindecarea divină.
2
Mai târziu, în acest text, Luca spune că Isus a iertat păcatele paraliticului când le-a văzut
credinţa (5:20). Înainte de a se face orice menţiune cu privire la credinţă, Luca ne spune
totuşi că puterea lui Dumnezeu era prezentă ca să vindece.
3
Când vorbesc despre îndepărtarea prezenţei lui Dumnezeu nu mă refer la prezenţa Sa
ontologică. Fără îndoială că Dumnezeu este omniprezent. Folosesc cuvântul „prezenţă" aici
pentru a mă referi la prezenţa Sa benefică, prezenţa Sa simţită, de care suntem conştienţi şi
prin care copiii Lui sunt binecuvântaţi.
4
Nu folosesc termenul „apostazie" în sensul tehnic, aşa cum se regăseşte în sistemele
teologice. II utilizez în sensul general de „a cădea", „a aluneca". Nu intenţionez să dezbat
aici câte sau ce fel de păcate poate comite un adevărat creştin. Cele mai multe din textele pe
care le folosesc aici se referă la creştini veritabili, deşi o parte din exemplele biblice s-ar
putea referi la cei care sunt necredincioşi, dar s-au strecurat în biserică printre credincioşi.
3
Psalmul 74 îi este atribuit lui Asaf, unul dintre dirijorii corului lui David. Insă probabil că
aceasta semnifică faptul că a fost scris de unul dintre urmaşii Iui Asaf (cf. The NIV Study
Bible, p. 860).
6
Nu este clar din acest psalm dacă judecata este peste o naţiune ca un întreg sau doar peste
psalmist Sunt elemente care par a indica faptul că apăsarea este mai degrabă personală, iar
altele care par a spune că apăsarea are o ţintă naţională.
7
De aceea nu trebuie să condamnăm cu grabă minunile care se petrec într-un grup ale cărui
doctrine sunt greşite, de parcă minunile lor ar fi înfăptuite de puteri satanice. Bisericile
Galatiei aveau vindecări divine (GaL 3:5) chiar dacă erau în procesul de abandonare a
evangheliei (1;6; 3:1). Dumnezeu încă le acorda timp ca să se pocăiască. Cred, totuşi, că
dacă ei refuzau să se pocăiască, Dumnezeu ar fi retras prezenţa şi puterea Sa divină din
mijlocul lor astfel că minunile nu s-ar mai fi petrecut în bisericile Galatiei.
8
Isaia 29:10.
9
Vezi Anexa A.
10
James Boice susţine că aceasta a vrut să spună Isus în Matei 12:39-42 („A Better Way:
The Power of the Word and Spirit" in Power Religion, ed, Michael Horton [Chicago: Moody
Press, 1992], p. 125-26). Vezi Anexa A pentru o infirmare a acestui argument
Capitolul 12
1
Gross, Miracles, Demons and Spiritual Warfare, p. 69.
2
Henry Scougal, The Life of God and the Soul of Man (Harrisonburg, Va.: Springlike
Publications, 1986 retipărită), p. xxvii.
Capitolul 13
1
C. S. Lewis, Reflections on the Psalms (New York; Harcourt, Brace & World, 1958), p. 51.
2
Exod 15:20; 2 Sam. 6:16 şi Jud. 11:34. Cf. 1 Sam. 18:6-7; Ps. 30:11; 150:4 şi Ier. 31:4,13).
3
Reflections on the Psalms, p. 52.
4
Jonathan Edwards, The Religious Affections (Carlisle, Penn.: The Banner of Truth Trust,
retipărită 1984), p. 29.
5
Ibid, p. 49.
6
Ibid, pp. 49-50
7
Ibid, pp. 31 f.
8
Reflections on the Psalms, p. 57.
9
The Oxford English Dictionary, „passion", III.6.
Capitolul 14
1
Pentru detaliile tehnice şi contextul pasajului din loan 12:1-8, vezi Rudolf Schnackenberg,
The Gospel According to St. John, trans. Cecily Hastings, et al. (New York: The Seabury
Press, 1980), II: pp. 365-70.
2
In Romani 5:5, Pavel spune că Duhul Sfânt dă inimii fiecăruia o descoperire personală a
dragostei nemărginite a lui Dumnezeu. Dacă este nevoie dc lucrarea Duhului ca să putem
simţi dragostea lui Dumnezeu, cu cât mai mult este lucrarea Duhului Sfânt necesară pentru a
produce dragostea pentru Dumnezeu în inimile noastre?
3
Această istorisire este relatată, în detaliu, de către Mahesh Chavda, în Only Lave can Make
a Miracle (Ann Arbor Mich.: Servant Publications, 1990).
Anexa A
1
Cf. Norman Geisler, Signs and Wonders (Wheaton, 111.: Tyndale House Publishers,
1988), p. 144 şi John Woodhouse, „Signs and Wonders and Evangelical ministry" in Signs
and Wonders and evangelicals (Homebush West, NSW, Australia: Lancer Books, 1987), p.
26.
2
Un semn din ceruri nu at fi neapărat un semn convingător, de îndată ce şi diavolul are
capacitatea de a face să cadă foc din cer (cf. Iov 1:16).
3
Celelalte pasaje din Noul Testament care fac referire la acest subiect sunt 1 Corinteni 1:22,
unde Pavel afirmă că evreii caută semne, şi trei pasaje din loan (2:18; 4:48 şi 6:30). Pentru o
discuţie mai amplă pe aceste texte, vezi Gerd Theissen, The Miracle Stories oj the Early
Christian Tradition, trans. Francis McDonagh (Philadelphia: Fortress Press, 1983), pp. 295-
97. Cu privire la cele două cereri de minuni din Evangheliile sinoptice, Theissen
comentează: „Respingerea cererii de a face minuni nu este o respingere a semnelor (Marcu
8:11f). Din contră, refuzul de a face semne este o pedeapsă pentru necredinţă, ceea ce ar fi
fost un nonsens dacă acceptăm că semnele erau lipsite de valoare" (Ibid., p. 296). Cu privire
la declaraţia lui Isus din loan 4:48, „Dacă nu vedeţi semne şi minuni, cu nici un chip nu
credeţi", Thiessen comentează: „Credinţa fără a vedea, aceasta este problema fiecăreia dintre
generaţiile următoare. Aceasta nu este o critică la adresa credinţei în minuni, ci o critică la
adresa scepticismului celor care refuză să creadă ceea ce nu pot vedea" (Ibid., p. 297).
Cerinţa adresată lui Isus de a face un semn, în loan 6:30, nu este întâmpinată cu aceeaşi
mustrare dură, ca în Evangheliile sinoptice. Se pare că această cerinţă a fost rostită în alt
spirit decât cea adresată de farisei în Matei 12:38 şi 16:1.
Este, de asemenea, un lucru obişnuit, ca scriitorii să citeze un text în care minunile nu
conduc la credinţă (de exemplu, Matei 11:20-24) ca o dovadă a valorii foarte limitate a
minunilor în vremea Vechiului Testament sau în zilele noastre. Theissen răspunde acestui
argument: „Faptul că minunile din Horazim şi Betsaida nu conduc la pocăinţă nu este un
argument împotriva lor [ca dovadă, marea valoare pe care Noul Testament o acordă
minunilor]. Oare Cuvântul conduce în mod automat la pocăinţă? (Ibid., p. 297).
4
În afară de împietrirea inimii liderilor religioşi, Noul Testament îi mai menţionează şi pe
alţii care nu ar crede, oricât de mari minuni ar vedea (cf. Luca 16:19-31). Folosindu-se de
aceste texte, unii, care sunt ostili faţă de lucrarea contemporană a vindecărilor divine, au
ajuns la concluzia că minunile nu au nici o valoare de autentificare! Faptul că fariseii, puşi
faţă în faţă cu minunile, tot nu credeau, nu înseamnă că minunile nu pot autentifica lucrarea
spirituală. El arată doar că unii oameni şi-au împietrit inima în aşa de mare măsură, încât nu
contează ce fel de dovezi vor întâlni, ei tot nu vor crede.
Nu este ceva neobişnuit pentru teologi să diminueze funcţia de validare a minunilor, pe
alte considerente. În 1741 Jonathan Edwards a scris următorul paragraf elocvent:
Acest eveniment nu ţinteşte doar spre regenerare sau înnoirea lăuntrică şi curăţirea de
păcat, ci el arată că pretenţia lui Isus din Evanghelie („Eu sunt învierea şi viaţa”, v.245) are
de-a face cu întregul om, că mântuirea prin Hristos priveşte restaurarea păcătoşilor în
deplinătatea lor psihosomatică, trup şi suflet învierea lui Lazăr vorbeşte despre măreaţa
înviere spirituală pe care o vor primi toţi credincioşii la revenirea lui Hristos. Dar, şi acesta
este punctul central, prin această minune Lazăr nu a primit acel trup de slavă; până la urmă a
murit, a fost îngropat şi aşteaptă, laolaltă cu ceilalţi morţi, învierea... In acest sens, aşadar,
diferitele lucrări ale Duhului, precum vindecările făcute de Isus şi de apostoli, sunt
temporare, şi, în unele situaţii, funcţionează ca semne. (Ibid.)
De dragul argumentului, voi fi fericit să asigur pe oricine că toate vindecările pământeşti
şi toate binecuvântările pământeşti sunt temporare. Voi fi fericit să-i asigur pe toţi că
minunile au şi rol de semne, printre altele. Când o privim în lumina veşniciei, forma actuală
a împărăţiei este temporară. Evanghelizarea, de exemplu, nu va mai fi necesară în starea
veşnică. Dar aceasta nu înseamnă că evanghelizarea nu este o parte esenţială a împărăţiei în
starea actuală. Dacă Domnia lui Isus este esenţială pentru împărăţia lui Dumnezeu, şi este,
cum ar putea cineva nega că puterea de a domni peste duşmanii lui Dumnezeu, printre care
cel mai înverşunat este diavolul, este, de asemenea, esenţială pentru împărăţia lui
Dumnezeu? Această idee este dezvoltată de Grudman în TDNT 2:302: „Minunile lui Isus
fac parte din domnia invadatoare a lui Dumnezeu, pe care Isus a adus-o prin persoana Sa,
prin proclamaţia Sa şi prin faptele Sale. Acestea alcătuiesc stăpânirea lui Dumnezeu care
biruie şi izgoneşte hoardele de demoni şi pe Satan."
7
Max Turner a susţinut aceeaşi opinie: „Este mai îngrijorător faptul că Warfield şi cei care
s-au bazat pe el au eşuat în a percepe faptul că, pentru autorii Noului Testament, vindecările
nu erau semne externe pentru atestare, ci parte a scopului mântuirii care fusese vestită (cf.
secţiunea 4.2 de mai sus), care depăşea domeniul spiritual şi ajungea până la cel psihologic
şi fizic. Zorii mântuirii, văzuţi din perspectivă holistică, erau începutul reversului domniei
lui Satan (Luca 4:18-21; 7:20f,; Fapte 10:38 etc.). Astfel, vindecările încă mai erau privite ca
având o funcţie de legitimizare a lui Isus şi a apostolilor (în jurul cărora acestea sunt grupate
cu o mare intensitate), dar, în esenţă, vindecările erau o primă roadă a împărăţiei lui
Dumnezeu, şi, astfel, făceau parte din mesajul mântuirii pe care biserica îl anunţa. Deci,
dacă există în biserică bolnavi, Iacov se aşteaptă (cel puţin ca un principiu de slujire), ca
rugăciunea cu credinţă a prezbiterilor să aducă vindecarea (Iacov 5:15). Relaţia care există
între vindecare şi kerigma răsăritului noii împărăţii a lui Dumnezeu sugerează că autorii
Noului Testament nu au putut concepe ca acestea două să fie separate" (Spiritual Gifts Then
and Now", Vox Evangelica 15 [1985:38]).
Anexa B
1
Banjamin B. Warfield, Counterfeit Miracles (Edinburgh) The Banner of Truth Trust, 1918,
retipărită 1972), p. 235-36.
2
Ibid., p. 6.
3
Peter Masters, The Healing 'Epidemic (London: The Wakeman Trust, 1988), p. 69-70.
4
În cazul lui Filip nu se foloseşte cuvântul minuni, dar este evident, din context, că lucrarea
sa nu este mai puţin supranaturală decât cea a lui Ştefan sau a apostolilor.
5
Cartea Fapte nu menţionează despre puteri supranaturale care să fi fost transmise celor
cinci persoane peste care şi-au pus mâinile apostolii. Conform Fapte 6:1-6, scopul punerii
mâinilor nu a fost să transmită puteri supranaturale, ci să îi pună deoparte pe cei şapte
bărbaţi, pentru a se ocupa de slujba hranei şi pentru a se asigura că toţi sunt slujiţi în mod
echitabil.
6
Termenul de literatură „narativă" se referă la acele porţiuni ale Scripturii care relatează
istorisiri, precum cartea împăraţi, din Vechiul Testament, sau Evangheliile şi Fapte din Noul
Testament. Literatura narativă se interpretează diferit faţă de poezie (Cântarea Cântărilor),
de imnuri (Psalmii),de cărţile de înţelepciune (Proverbe şi Eclesiastul), de literatura
didactică (epistolele din Noul Testament) sau de literatura profetică (Apocalipsa) şi aşa mai
departe.
7
Masters, The Healing Epidemic, p. 69. Nu înţeleg de ce Masters persistă în a-1 numi pe
Barnaba „delegat apostolic", atâta vreme cât Scriptura îl numeşte fără echivoc „apostol"
(Fapte 14:14).
8
Luca foloseşte aceeaşi expresie grecească pentru a descrie umplerea lui Pavel cu Duhul
Sfânt şi umplerea apostolilor din Fapte 2:4. Warfield contestă aceasta, considerând că „Fapte
9:12-17 nu face excepţie, după cum se spune uneori; Anania a făcut o minune în dreptul lui
Pavel, dar nu i-a transmis puterea de a face minuni. Originea puterii lui Pavel de a face
minuni se găseşte în faptul că el a devenit apostol, nu în harul transmis de altcineva." Dar,
Anania este o excepţie faţă de teoria lui Warfield conform căreia numai apostolii sau cei
peste care şi-au pus mâinile apostolii au primit daruri supranaturale. Anania slujeşte atât cu
darul vindecărilor, cât şi al profeţiei, fără ca să-şi fi pus vreun apostol mâinile peste el. In
plus, când a primit Pavel puterea de a face minuni, dacă nu atunci când a fost umplut de
Duhul Sfânt?
9
Masters încearcă să desconsidere exemplul vindecării lui Saul de către Anania, în Fapte
capitolul 9, dar argumentele sale nu sunt deloc convingătoare.
10
Conform lui Peter Masters, Pavel nu se referă la minuni pe care Dumnezeu le-a făcut prin
membrii bisericilor din Galatia, ci Pavel se referă la minunile pe care el însuşi le făcuse în
vizitele sale recente în bisericile din Galatia (The Healing Epidemic, p. 134). Dacă aceste
păreri ar fi fost adevărate, Pavel nu ar fi folosit participiul prezent pentru a descrie
experienţa din Galatia. Dacă Pavel s-ar fi referit la minuni pe care el le-ar fi făcut câtă vreme
a fost în Galatia, el ar fi spus: „Cel ce vă dă Duhul şi a făcut minuni printre voi, le-a făcut
oare prin faptele Legii sau prin auzirea credinţei?" Dar Pavel nu foloseşte timpul trecut. De
fapt, el foloseşte un participiu prezent, ceea ce indică faptul că acţiunea era în desfăşurare în
momentul în care el scria; adică, Dumnezeu făcea minuni, chiar în acel moment, în bisericile
din Galatia, în absenta lui Pavel.
Unii ar putea sugera că aici se spune că Dumnezeu face minuni, nu oameni dăruiţi de
Dumnezeu cu puterea de a face minuni. Insă, în Noul Testament, Dumnezeu este
întotdeauna subiectul final, în ceea ce priveşte minunile. De exemplu, chiar înainte de a
enumera carismele, Pavel scrie că Dumnezeu „lucrează [energon] toate în toţi" (1 Cor. 12:6).
In momentul în care Pavel le scria Galatenilor, ar fi fost mult mai normal, conform practicii
Noului Testament, să ne imaginăm că Galateni 3:5 se referă la darul minunilor în acţiune.
Burton susţine că limbajul lui Pavel „implică faptul că apostolul se referea, în mod categoric,
la manifestările supranaturale ale Duhului" (Ernest De Witt Burton, The Epistle to the
Galatians [Edinburgh: T&T Clark, 1921], p. 151). Lightfoot atrage atenţia la similaritatea
dintre participiul energon, din Galateni 3:5, şi energemata, folosit pentru a descrie darul de a
face minuni, din 1 Corinteni 12:10. El conchide că, „la fel ca în epistola către Corinteni,
Sfântul Pavel lasă să se înţeleagă faptul că era ceva normal pentru convertiţii din Galatia să
posede acele daruri extraordinare." Q. B. lightfoot, The Epistle of St. Paul to the Galatians
[Grand Rapids; Zondervan, retipărită 1957], p. 136). Astfel, epistolele demonstrează că a
existat o largă distribuţie a darurilor supranaturale ale Duhului în biserica Noului Testament
Ele nu au fost limitate la lucrarea apostolilor sau a colaboratorilor celor mai apropiaţi.
11
Warfield, Counterfeit Miracles, p. 21-22.
12
Vezi p. 234.
13
Timotei, de asemenea, a mai primit un dar al Duhului, prin punerea mâinilor lui Pavel (2
Tim. 1:6). Unii vor considera că aceste două pasaje se referă la acelaşi dar. Nu cunosc, însă,
nici o dovadă clară care să indice aceasta. Mai mult, nu există nici o dovadă că Pavel şi-ar fi
pus mâinile peste cei care aveau daruri spirituale în Corint (1 Cor. 12-14), în Roma (Rom.
12:6), Tesalonic (1 Tes. 5:20), Efes (Ef. 4:11) şi Galatia (Gal 3:5). Aşadar, argumentul lui
Warfield nu este doar un argument al tăcerii, dar acesta mai este şi contrazis de fapte
concrete din Noul Testament.
14
Gross, Miracles, Demons, and Spiritual Warfare, p. 49.
15
Gross, Miracles, Demons, and Spiritual Warfare, p. 46.
16
De remarcat că Luca nu face nici o menţiune explicită la darurile spirituale în conexiune
cu lucrarea lui Petru şi loan din Samaria (Fapte 8:14-25). Accentul cade, în mod evident, nu
pe primirea darurilor, ci pe primirea Duhului Sfânt. Duhul Sfânt este menţionat de cinci ori
în şase versete (v. 14-19), dar darurile nu sunt menţionate explicit nici măcar o dată în Fapte
8:14-25.
17
Max Turner, Spiritual Gifts Then and Now, p. 37-38.
18
Gross, Miracles, Demons, and Spiritual Warfare, p. 48.
19
Unii au încercat să folosească 2 Corinteni 12:7-10 ca pe un alt exemplu al eşecului lui
Pavel de a folosi darul vindecării. Totuşi, tot ce cunoaştem, în mod cert, despre problema din
2 Corinteni 12:7-10, este că în spatele ei se afla un chin demonic (v. 7). Nu cunoaştem dacă
acel chin însemna o boală sau alt gen de opoziţie faţă de lucrarea lui Pavel, ca de exemplu,
persecuţia iudaizatorilor. In consecinţă, acest pasaj este irelevant faţă de chestiunea în
discuţie, şi anume dacă darul vindecărilor al lui Pavel a mai rămas cu el până la sfârşitul
vieţii sale.
20
Geisler, Signs and Wonders, p. 136-37.
21
Ibid., p. 137.
22
Ibid., p. 136.
23
Efeseni, Filipeni, Coloseni şi Filimon sunt cunoscute drept „epistolele captivităţii". Datele
scrierii lor nu sunt cunoscute cu certitudine. Unii consideră că ele au fost scrise din Efes,
între 53 şi 55 d. Hr., alţii din Cezarea, între 57 şi 59 d. Hr., dar opinia care are cel mai mare
suport este că ele au fost scrise din Roma, între 60 şi 61 d. Hr. Despre 1 Timotei şi Tit se
crede că au fost scrise între 63 şi 65, după ce Pavel a fost eliberat din prima sa întemniţare.
Despre 2 Timotei se crede că a fost scrisă la sfârşitul vieţii lui Pavel, în timpul ultimei
întemniţări de la Roma, între 66 şi 67 d. Hr.
24
In fapt, Pavel menţionează în Efeseni darul profeţiei, referindu-se la faptul că bisericii i-au
fost dăruiţi profeţi (Efes. 4:11), un text pe care Geisler are grijă să îl treacă cu vederea. Când
şi-a formulat argumentele, el a avut grijă să nu menţioneze că există referinţe la profeţie în
perioada 60-68 d. Hr.
25
Remarcaţi faptul că Luca a început cartea Fapte cu menţiunea că în Evanghelia lui s-a
preocupat de „tot ce a început Isus să facă şi să înveţe" (Fapte 1:1, s.n.) Evanghelia după
Luca este începutul faptelor şi învăţăturilor lui Isus, iar cartea Fapte este o continuare a
faptelor şi învăţăturilor lui Isus.
26
MacArthur are un mod similar de a manevra Scriptura. El scrie despre Pavel că
Deşi odinioară părea să aibă abilitatea de a-i vindeca pe alţii după cum voia (Fapte 2
8:8), pe măsură ce Pavel s-a apropiat de sfârşitul vieţii nu a mai manifestat nici o dovadă
a acestui dar. El 1-a sfătuit pe Timotei să ia câte puţin vin pentru boala de stomac, un
mod obişnuit de a trata bolile de stomac în vremea lui Pavel (1 Tim. 5:23). Mai târziu,
chiar la capătul carierei sale, Pavel 1-a lăsat pe un frate scump la Milet (2 Tim. 4:20).
Desigur că l-ar fi vindecat dacă ar fi putut.
In paginile anterioare ale cărţii Fapte, Ierusalimul era plin de minuni. După martiriul lui
Ştefan, însă, nu se mai vorbeşte despre minuni în acel oraş. Ceva se schimbase.
(Charismatic Chaos, p. 125-26).
Anexa C
1
MacArthur, Charismatic Chaos, p. 112-14. Warfield este cel care a popularizat acest
argument. Insă el a fost mai precaut decât MacArthur în formularea argumentului. El a
susţinut că au fost patru perioade ale revelaţiei, nu trei. El a inclus perioada lui Daniel,
considerând-o cea de-a patra. Vezi 6. B. Warfield, „Miracles" în A Dictionary if the Bible,
ediţia a 4-a, J. D. Davis, editor, (Grand Rapids: Baker, 1954), p. 505.
2
MacArthur a ascultat o casetă în care eu susţineam aceasta. El a răspuns interpretării mele
în felul următor:
Deere este foarte hotărât să găsească sprijin biblic pentru continuitatea semnelor şi
minunilor, încât interpretează greşit Ieremia 32:20... Deere crede că Ieremia spune că
semnele şi minunile au continuat în Egipt şi în Israel, după exod, şi că Ieremia
recunoştea existenţa lor până în vremea sa. De fapt, ceea ce a scris Ieremia a fost că
Dumnezeu şi-a făcut un nume mare prin semnele şi minunile pe care le-a făcut în Egipt,
şi că numele Său era cunoscut „până astăzi", atât în Israel cât şi printre neamuri. Oricine
este familiarizat cu istoria Vechiului Testament ştie că minunile din Exod au fost unice
şi că israeliţii întotdeauna le-au privit ca pe o dovadă a măreţiei Dumnezeului lor.
(Charismatic Chaos, p. 113)
Critica lui MacArthur faţă de modul în care am folosit textul din Ieremia 32:20 se
reduce, practic, la sublinierea faptului că toţi cunoşteau că Ieremia se referea la semnele şi la
minunile din trecut, nu la cele din zilele sale.
Probabil că MacArthur a considerat că această subliniere era suficientă, atât ca o
explicaţie a pasajului din Ieremia 32:20, cât şi ca o combatere a modului în care l-am folosit
eu. El nu face referinţă la textul evreiesc şi nu notează formularea „chiar până în zilele
noastre", pentru a vedea dacă ea poate avea înţelesul pe care el i l-a atribuit Nici nu a apelat
la alte raţiuni contextuale pentru a putea reveni la o interpretare mai literară a cuvintelor
scrise de Ieremia. Nici nu a citat alte studii ale teologilor sau alte dovezi care ar fi justificat
respingerea înţelesului literar al acestui pasaj.
Deşi în opinia lui MacArthur eu nu pot trece drept „cineva familiarizat cu istoria
Vechiului Testament", îndrăznesc, totuşi, să sugerez că afirmaţia lui Ieremia trebuie luată
literal. Iată motivele pentru care susţin aceasta. Mai întâi, acesta este exact înţelesul pe care
îl transmite o interpretare literală a textului evreiesc. Cuvintele care au fost traduse prin
„chiar până în zilele noastre", când sunt folosite cu referinţă la obiceiuri sau activităţi, se
referă la continuarea acelei activităţi cel puţin până în momentul în care era rostită acea
afirmaţie (cf. Iosua 9:27; 13:13; 15:63; 16:10; 23:8-9 şi B. D. B., p. 401, pentru mai multe
exemple). NIV a tradus textul ebraic cu sensul normal, spunând că Dumnezeu a continuat să
facă semne şi minuni „până în zilele acestea". In al doilea rând, vorbind contextual, duhul
profeţiei era încă în ţară în momentul în care Ieremia scria cartea sa. Profeţia este atât un
semn, cât şi o minune, conform Bibliei. Luaţi în considerare, de exemplu, cuvintele lui Isaia:
„Iată, eu şi copiii pe care mi i-a dat Domnul, suntem nişte semne şi nişte minuni în
Israel, din partea Domnului oştirilor, care locuieşte pe muntele SionuluL" (Isaia 8:18)
În lumina tradiţiei profetice, însăşi prezenţa lui Ieremia şi slujirea sa în ţară sunt o
condiţie suficientă pentru a înţelege în mod literal cuvintele „chiar până în zilele noastre".
In al treilea rând, avem slujirea lui Daniel (605-537 î. Hr.), foarte apropiat cronologic de
Ieremia (626-586 î. Hr.), care este în mod sigur plină de semne şi minuni. Slujirea lui Daniel
justifică, dacă nu chiar reclamă, o interpretare literară a cuvintelor „chiar până în zilele
noastre".
MacArthur nu interacţionează cu aceste argumente şi nici cu alte argumente lingvistice,
contextuale sau istorice pentru a înţelege cuvintele lui Ieremia conform cu semnificaţia lor
normală. In schimb, motivat de prejudecăţi teologice, a hotărât mai dinainte ce poate spune
Ieremia şi ce nu, apoi a parafrazat cuvintele lui Ieremia într-o axiomă teologică vagă, care
seamănă doar pe jumătate cu cuvintele din textul original.
3
MacArthur, Charismatic Chaos, p. 106.
4
Ibid., p. 107.
5
Isus consideră semnele şi cataclismele care se produc separat de agenţii umani, ca urmare a
judecăţii (Luca 21:11, 25).
6
Kethib-ul din textul masoretic, are cuvântul spikar în forma de conjugare HiphiLln forma
Hiphil, iţakar înseamnă „a aduce în minte" sau „a menţiona", şi poate fi folosit chiar cu
sensul de a lăuda şi preamări numele Domnului pentru lucrările Sale (vezi Francis Brown, S.
R. Driver şi Charles A. Briggs, A Hebrew and English Lexicon of the Old Testament
[Oxford: Clarendon Press, 1907], p. 271).
Cartea lui Jack Deere, Surprins de puterea Duhului, descrie călătoria sa spre un
creştinism gata să accepte lucrarea Duhului. Autorul combate cu multă abilitate poziţia
cesaţionistă a încetării darurilor. Totodată, el analizează teoriile unor cesaţionişti precum B.
Warfield şi John MacArthur, demontând argumentele lor.
O carte ulterioară, Surprins de vocea lui Dumnezeu, argumentează importanţa profeţiei
şi a revelaţiei supranaturale în biserica zilelor noastre.