1.

TERMOENERGETICA ŞI MEDIUL AMBIANT

1.Sursele de energie
 Sursele de energie
• Producţia industrială şi activitatea de toate zilele a
omului sunt strâns legate de un consum din ce în ce mai
mare de energie electrică şi termică, care se asigură din
următoarele surse primare:
• - arderea combustibililor fosili: cărbune, petrol, gaze
naturale;
• - fisiunea nucleară, momentan sperându-se ca în viitorul
nu prea îndepărtat să se utilizeze şi fuziunea nucleară;
• - energia hidraulică;
• - energii neconvenţionale: solară, geotermală, eoliană,
heliotermă, din pile de combustie, etc.
 1995, 1428 milioane tone cc, 1995, 354 milioane t cc,
Europa de vest Europa centrala si de est

En hidraulica Alte categorii En hidraulica Alte categorii

2.7% 1.8% 1.7% 4.4%
En nucleara Carbune En nucleara
15.2% 16.9% 5.3% Carbune
42.4%
Gaz natural Gaz natural
19.6% 18.9%
Titei Titei
43.8% 27.3%

Figura 1.1: Structura pe combustibili a producţiei de energie primară în

Europa, în 1995.

La nivelul anului 1990, ponderea surselor primare din care se

producea energie electrică era: cărbune 44 %, petrol 12,1 %, gaze
naturale 7,6 %, sursa hidro 20,4 %, sursă nucleară 15,6 % şi surse
neconvenţionale 0,3 %. În anul 1995, în tările din vestul Europei respectiv
din Europa centrală şi de est situaţia a fost similară (Figura 1.1).
 Atât în prezent, cât şi în perspectiva nu prea îndepărtată, principala
sursă de energie primară o reprezintă combustibilii fosili.

Evoluţia resurselor energetice în balanţa mondială. Trecut şi pespectivă

 În contextul creşterii populaţiei globului de la 6 miliarde de oameni în
prezent la circa 8 - 9 miliarde în anul 2020 şi al unei dezvoltări economice
globale cu un ritm anual de creştere de (1,6 ÷ 2,4) %, cererea de energie
va înregistra o creştere globală cu (65 ÷ 95) % până în anul 2020,
caracterizată prin următoarele date:
- consumul zilnic de petrol este apreciat la circa 90 milioane barili,
înregistrând o creştere de circa 27 milioane barili pe zi, adică echivalentul
întregii producţii OPEC în prezent;
- extracţia de cărbune se va dubla, mai mult decât dublul rezervelor
totale cunoscute ale Canadei sau Angliei;
- cererea anuală de gaze naturale se va ridica la mai mult decât dublu,
atingând circa 4000 miliarde m3N, aproape cât întreaga rezervă actuală de
gaze a SUA;
- în următorii 25 de ani se va construi mai multă capacitate de generare a
energiei decât în secolul trecut; 90 % din această creştere energetică va
avea loc în ţările aflate astăzi în curs de dezvoltare, în special în Asia şi
America Latină;
- acele ţări în curs de dezvoltare, care consumă astăzi 30 % din energia
totală a lumii vor consuma 50 % şi probabil 70 % în anul 2100 şi vor
produce până în anul 2020 mai mult CO2 prin arderea combustibililor fosili,
decât a produs întreaga lume industrializată în anul 1990.
 România dispune de o rezervă minoră de gaze naturale şi petrol, ceea ce
face să fie şi ea dependentă de import pentru satisfacerea nevoilor interne. În ceea
ce priveşte cărbunele, România dispune de o rezervă industrială de circa 2,7
miliarde tone, ceea ce asigură o durată medie de exploatare de peste 90 de ani.
Rezervele exploatabile în carieră sunt de circa 1,4 miliarde tone şi asigură o durată
de exploatare de 40÷50 ani. Rezervele exploatabile în subteran sunt de circa 1,3
miliarde tone şi asigură o durată de exploatare de peste 200 de ani.
 1.2 Poluarea aerului datorită instalaţiilor termoenergetice

Este cunoscut faptul că în procesul de ardere a combustibililor, simultan

cu degajarea energiei termice are loc producerea unor noxe dintre care, în
principal, se amintesc: oxizii de carbon COx, oxizii de sulf SOx, oxizii de
azot NOx şi cenuşă, la care se mai adaugă, după caz, hidrocarburi CmHn,
oxizi ai metalelor grele, etc.
SO2, Europa, 1990, CORINAIR NOx, Europa, 1990, CORINAIR
Agricultura, Centrale
Extragere, Transport Agricultura, termoelectrice
Procese altele
distributie 4% Procese din reteaua
naturale 2%
combustibili naturale nationala
2% 1% Centrale
4% 21%
individuale
Centrale si Centrale Transport
(institutii,
procese din termoelectrice 12%
particulari)
industrie Centrale din reteaua Extragere, 4%
21% individuale nationala distributie
Centrale din
(institutii, 59% combustibili Procese
industrie
particulari) 45% industriale
13%
10% 2%

Figura 1.6: Emisia de SO2 şi NOx la nivelul Europei, în 1990

 Europa, 1990, emisii si proportia din totalul pe
mapamond
VOC SO2
(25 mil t/an) (39 mil t/an) CO2
1% 17% (8070 mil t/an)
CO2 20%
(125 mil t/an) CH4
7% (55 mil t/an)
NOx 11%
(22 mil t/an)
14% N2O HC-FC
(0,5 mil t/an) (0,5 mil t/an)
5% 25%

Fig. 1.7: Cantităţile de poluanţi emişi de Europa, în 1990, şi procentul din totalul
emis pe mapamont

La nivelul anului 1990 se prezintă în Figura 1.6 situaţia emisiilor de

NOx si SO2 la nivel european, din date statistice pentru 20 de ţări (nu şi
România), iar în Figura 1.7 se explică care este proporţia principalilor
poluanţi emişi antropic în Europa, faţă de totalul general emis terra. Se
observă că nicidecum nu poate fi incriminat continentul european că are
emisiile preponderente, deşi are un standard de viaţă bun.
 Reducerea impactului proceselor energetice asupra mediului şi
apropierea Romaniei de normele prevazute în acest domeniu de
reglementările Uniunii Europene urmează să se realizeze prin lucrările de
reabilitare şi modernizare:
- ecologizarea haldelor de zgură şi cenusă ;
- reabilitarea solurilor poluate şi redarea terenurilor în circuitul
agricol;
- reducerea emisiilor de noxe la rafinării şi minimizarea pierderilor.
Lărgirea capacităţii la Centrala Nuclearoelectrică Cernavodă va
contribui semnificativ la procesul de reducere a impactului sectorului
energetic asupra mediului. De asemenea, în domeniul petrolier urmează
să se producă tot mai mult benzine şi motorine ecologice .
O evaluare a impactului asupra mediului pe termen lung, în diverse
opţiuni de dezvoltare a capacităţii de producere a energiei electrice şi
termice în România, a condus la concluzia că se poate realiza un plan
naţional de reducere a emisiilor de SO2 şi NOx similar celor din ţările UE şi
că există premisele ca şi ţara noastră să se încadreze în prevederile
Protocolului de la Kyoto
 Metodologia CORINAIR constă în calculul emisiilor de poluanţi
atmosferici de la diferite surse/activităţi antropice şi naturale pe baza
factorilor de emisie specifici acestora, pornind de la o baza de date privind
valorile de consum/producţie ale diferitelor surse sau activităţi poluatoare.
Astfel, emisiile de poluanţi în atmosfera în perioada 1990-2001 raportate la
emisiile din 1989, considerat an de referinţă, sunt mult reduse, în principal
datorită regresului activităţilor economice înregistrat în acestă perioadă.
Comparativ cu anul 2000, emisiile rezultate în anul 2001 din procesele de
ardere au inregistrat o uşoară creştere. Sporirea emisiilor de SOx, NOx,
CO2, Ni şi Hg poate fi corelată cu creşterea consumului final energetic în
anul 2001 faţă de anul 2000 cu 1,2 % datorită creşterilor înregistrate în
majoritatea activităţilor economiei naţionale.
 În România se apreciază că furnizorii de energie au contribuit pe
ansamblu cu 40 % la emisiile poluante, iar separat pe emisii cu 78 % la
oxizii de sulf, cu 43 % la oxizii de azot, cu 68 % la emisiile de praf şi cu 44
% la dioxidul de carbon.

Dioxidul de sulf şi particulele în suspensie, ca de exemplu praful de

cenuşă, au efect sinergetic. Asocierea acestor poluanţi conduce la
creşterea mortalităţii prin afecţiuni cardiorespiratorii şi a deficienţelor
funcţiei pulmonare. În funcţie de concentraţia dioxidului de sulf în aer, la
care sunt supuse plantele, apar efecte biochimice şi fioziologice:
degradarea clorofilei, reducerea fotosintezei, creşterea ratei respiratorii,
schimbări în metabolismul proteinelor, în bilanţul lipidelor şi al apei, în
activitatea enzimatică.
 Mărimea daunelor suferite de plante este în funcţie de concentraţia
poluantului, timpul de expunere, vârsta plantei, etc.
Oxizii de azot contribuie la efectul de seră şi la distrugerea păturii
protectoare de ozon din stratosferă.
Emisiile de oxizi de azot şi de sulf cauzează apariţia ploilor acide, ploi care
cauzează distrugerea pădurilor pe suprafeţe din ce în ce mai mari. Impactul
ploilor acide depinde de condiţiile climatice, biologice şi de capacitatea solului
de a atenua aciditatea. Modificările în compoziţia apei şi a solului au ca rezultat
tulburări în dezvoltarea plantelor, o scădere a producţiei de masă lemnoasă,
respectiv a producţiei şi calităţii fructelor, cu întreg cortegiu de consecinţe
economice şi de altă natură, ultimele manifestate în lanţul trofic plantă-animal-
om.
Alături de autovehiculele rutiere, care în marile oraşe au cea mai mare
contribuţie la impurificarea aerului cu oxizi de azot şi monoxid de carbon,
termocentralelor şi în general instalaţiile de ardere îşi aduc şi ele o contribuţie
destul de importantă. Prin arderea imperfectă a combustibililor se produce
monoxid de carbon al cărui efect nociv asupra omului se manifestă imediat
datorită faptului că, odată inhalat, acesta reacţionează cu hemoglobina din
sânge formând carboxihemoglobina, responsabilă de intoxicaţii grave, ale cărei
prime semne sunt cefaleea, oboseala şi ameţeala, urmate chiar de deces, dacă
concentraţia CO-ului este mare şi timpul de expunere este relativ lung.
Bioxidul de carbon rezultă din oxidarea carbonului existent în combustibilii
folosiţi, dar şi din anumite surse naturale.
Specia CO2 nu constituie o noxă în sine deoarece este unul dintre
constituienţii naturali ai aerului, iar prezenţa sa este strâns legată de
materia organică şi de viaţa pe pământ. Dacă bioxidul de carbon, produs
din surse antropică şi naturale, depăşeşte cantitatea ce poate fi dizolvată în
oceane şi absorbită de plantele verzi în timpul fotosintezei, concentraţia sa
în aerul atmosferic creşte. Bioxidul de carbon - în variantă antropică -
influenţează clima prin efectul de seră creat asupra pământului. Denumirea
de efect de seră se leagă de situaţia care se întâlneşte într-o seră, pe timp
de iarnă (afară fiind îngheţ), unde în zilele cu soare termometrele instalate
în interior înregistreză temperaturi şi de 30 – 40 °C.
 În Figura 1.8 se schematizează generarea efectului de seră,
datorat nu numai prezenţei gazelor cu efect de seră, dar şi particulelor şi
altor condiţii specifice.

Figura 1.8: Efectul de seră.

 Figura 1.11: Cantitatea de
CO2 preconizată a fi
eliminată de diferite ţări

Figura 1.10: Emisia de CO2

pe stucturi de ţări
(industralizate, din grupul celor
foste socialiste respective în
curs de dezvoltare).
 1.3 Masuri legislative pentru protectia mediului

Termocentralele româneşti au fost proiectate într-o perioadă când

impactul funcţionării lor asupra mediului era subestimat, iar constrângerile
referitoare la protecţia mediului erau relativ puţine. Amplasamentul lor a fost
ales de cele mai multe ori după alte criterii (surse de răcire, combustibil,
consumatori de energie) şi nici o dată după cel al impactului minim asupra
mediului. Înălţimea coşului de fum era considerată unicul mijloc eficient de
evitare a poluării aerului din zona învecinată, chiar în situaţiile cele mai
defavorabile ale dispersiei penei de fum. Ca urmare, înălţimea coşurilor
termocentralelor era foarte mare pentru a asigura răspândirea noxelor pe o
arie foarte largă, astfel încât concentraţia noxelor la nivelul solului să fie mai
mică decât valoarea limită admisă de normativele în vigoare pe atunci
[1.14], [1.15]. În Tabelul 1.4 sunt prezentate normele admisibile pentru
substanţele poluante specifice centralelor termoelectrice aşa cum sunt
redate de ORDIN Nr. 592 din 25 iunie 2002 pentru aprobarea Normativului
privind stabilirea valorilor limită
Tabelul 1.4: Extras din Ordinul 592 referitor la valorile limită (imisii) admisibile
pentru substanţele poluante specifice centralelor termoelectrice

Substanţa poluantă Concentraţia maximă admisă [μg/m3N]

Medie scurtă durată Medie lungă durată anuală

1h zilnică

Dioxid de sulf 350 (din 2007), a nu se depăşi de 125 (din 2007), a nu se depăşi 20 (din 2007)
peste 24 de ori într-un an de peste 3 ori într-un an
calendaristic * calendaristic

Dioxid de azot 200 (din 2010), a nu se depăşi de - 40 (din 2010) pt. protecţia sănătăţii umane***
peste 18 ori într-un an 30 (din 2010) pt, protecţia sănătăţii vegetale
calendaristic **

Pulberi PM10 în - 50 (din 2007), a nu se depăşi de 40 (din 2010) pt. protecţia sănătăţii umane
suspensie peste 35 de ori într-un an 20 (din 2010) pt. protecţia sănătăţii vegetale
calendaristic****

CO Medie pe 8 h zilnic 10 mg/m3N (din 2007)

 Valoarea maximă zilnică a mediilor pe 8 ore se alege prin
examinarea mediilor curente pe 8 ore, calculate din datele orare şi
actualizate din oră în oră. Fiecare medie pe 8 ore astfel calculată este
atribuită zilei în care se termină, respectiv: prima perioadă de calcul pentru
oricare zi este perioada care începe la ora 17.00 din ziua precedentă şi se
termină la ora 1,00 în ziua respectivă; ultima perioadă de calcul pentru o zi
este perioada de la ora 16.00 la ora 24.00 din ziua respectivă.

De exemplu pentru CO limita pentru media la 8 h este 10 mg/m3N (circa 9

ppm) şi la 1 h de 40 mg/m3N (35 ppm). Pentru NO2 media anuală nu
trebuie să depăşească 100 μg/m3N (0,053 ppm), pentru SO2 la 24 h se
limitează imisia la 365 μg/m3N (0,14 ppm), anual la 80 μg/m3N (0,03 ppm)
şi la 3h (limitare secundară) la 1300 μg/m3N (0,5 ppm). Pentru PM10 limita
la 24 h este de 150 μg/m3N şi ca medie anuală de 50 μg/m3N
(considerente primare şi secundare).
. Prin definiţie se denumesc:
a) Instalaţie mare de ardere de tip I – orice instalaţie mare de ardere
pentru care a fost acordată autorizaţie de construcţie sau, în lipsa unei
astfel de proceduri, o autorizaţie de exploatare înaintea datei de 1 iulie
1987;
b) Instalaţie mare de ardere de tip II – orice instalaţie de ardere
pentru care a fost acordată o autorizaţie de construcţie sau o autorizaţie de
exploatare, sau care a fost autorizată sau supusă procedurii de autorizare
de către autoritatea publică competentă pentru protecţia mediului în
perioada 1 iulie 1987 şi până la data intrării în vigoare a prezentei hotărâri,
cu condiţia ca această instalaţie să fi fost pusă în funcţiune până la 27
noiembrie 2003;
c) Instalaţie mare de ardere de tip III – orice instalaţie mare de ardere
supusă procedurii complete de autorizare integrală de către autoritatea
competentă pentru protecţia mediului, începând cu data intrării în vigoare a
prezentei hotărâri.
 Se defineşte valoarea limită de emisie drept cantitatea admisibilă
a unei substanţe conţinută în gazele de ardere reziduale provenite din
instalaţia de ardere, care pot fi evacuate în aer într-o perioadă de timp dată;
se calculează ca masa de substanţă raportată la volumul de gaze
reziduale, considerând conţinutul volumic de oxigen în gazul rezidual de 3
% în cazul combustibililor gazoşi şi lichizi, de 6 % în cazul combustibililor
solizi şi de 15 % în cazul turbinelor cu gaze, 10 % în cazul arderii
deşeurilor. Valoarea limitată de emisie se exprimă în mg/m3N.
 In Tabelele 1.5 - 1.16 sunt prezentate valorile limită de emisie pentru
SO2, NOx şi pulberi aplicabile instalaţiilor mari de ardere (IMA) de tip I, II şi
III în cazul utilizării combustibililor solizi, lichizi şi gazoşi.

Putere termică (P) Valori limită de emisie pentru SO2 Conţinutul de oxigen în
[MWt] [mg/m3N] gazele reziduale

50≤P<100 2000
O2ref = 6 %
100≤P<500 2400 – 4P*)

P≥500 400

Tabelul 1.5: Valorile limită de emisie pentru SO2 aplicabile instalaţiilor mari
de ardere de tip I şi II în cazul utilizării combustibililor solizi
Putere termică (P) [MWt] Rata de desulfurare [%] Conţinutul de oxigen în gazele
reziduale

P≤100 60 O2ref = 6 %

100<P≤300 75

P>300 90

P>500 Minim 94 Minim

92 *)

Tabelul 1.6: Rata de desulfurare în situaţia când valorile limită de emisie nu pot fi
respectate ca urmare a caracteristicilor combustibilului pentru IMA tip I şi II
 Tip de combustibil Putere termică (P) Valori limită de emisie Conţinutul de oxigen
[MWt] pentru SO2 în gazele reziduale
[mg/m3N]

Biomasa 50≤P<100 200 O2ref = 6 %

100<P≤300 200

P>300 200

Cazul general al 50≤P<100 850

utilizării unui
combustibil solid 100<P≤300 200

P>300 200

Tabelul 1.7: Valori limită de emisie pentru SO2 aplicabile instalaţiilor mari de
ardere de tip III, cu excepţia turbinelor cu gaze.
Putere termică (P) [MWt] Valori limită de emisie pentru Conţinut de oxigen în gazele
SO2 [mg/m3N] reziduale

50≤P≤300 1700 O2ref = 3 %

300<P<500 3650-6,5P

P≥500 400

Tabelul 1.8: Valori limită de emisie pentru SO2 aplicabile IMA de tip I şi II
în cazul utilizării combustibililor lichizi.
Putere termică (P) [MWt] Valori limită de emisie pentru Conţinutul de oxigen în gazele
SO2 [mg/m3N] reziduale

50≤P≤100 850
O2ref = 3 %

100≤P≤300 400-200*)

P>300 200

Tabelul 1.9: Valori limită de emisie pentru SO2 aplicabile IMA de tip III în
cazul utilizării combustibililor lichizi cu excepţia turbinelor cu gaze.
 Tip de combustibil gazos Valori limită de emisie Conţinut de oxigen în
pentru SO2 [mg/m3N] gazele reziduale

Combustibil gazos în general 35 O2ref = 3 %

Gaz lichefiat 5

Gaz cu putere calorifică mică provenit 800

din gazeificarea rezidurilor din
rafinării sau din cuptoarele de cocs
Gaz de furnal cu putere calorifică mică,

Tabelul 1.10: Valori limită de emisie pentru SO2 aplicabile IMA de tip I şi II
în cazul combustibililor gazoşi.
 Tip de combustibil gazos Valori limită de emisie pentru Conţinut de oxigen în
SO2 [mg/m3N] gazele reziduale
Combustibil gazos în general 35 O2ref = 3 %
Gaz lichefiat 5
Gaz cu putere calorifică mică 400
provenit din cuptor de cocs
Gaz cu putere calorifică mică 200
provenit din gazele de furnal

Tabelul 1.11: Valori limită de emisie pentru SO2 aplicabile IMA de tip III
în cazul combustibililor gazoşi
 Tip de combustibil Putere termică (P) Valori limită de Conţinut de oxigen în
[MWt] emisie gazele reziduale
[mg/m3N]
Solid 50-500 600 O2ref = 6 %
>500 5001)
Solid (valori limită de 50-500 600
emisie aplicabile de la
data de 1 ianuarie >500 200
2016)

Lichid 50-500 450 O2ref = 3 %

>500 400
Gazos 50-500 300 O2ref = 3 %
>500 200

Tabelul 1.12: Valori limită de emisie pentru NOx aplicabile IMA de tip I şi II.
Tip de combustibil Putere termică (P) Valori limită de Conţinut de oxigen în
[MWt] emisie [mg/m3N] gazele reziduale
Biomasa 50≤P≤100 400 O2ref = 6 %
100<P≤300 300
P>300 200
Combustibil solid 50≤P≤100 400
în general 100<P≤300 200
P>300 200
Combustibil lichid 50≤P≤100 400 O2ref = 3 %
în general 100<P≤300 200
P>300 200
Gaz natural 50≤P≤300 150 O2ref = 3 %
P>300 100
Alţi combustibili 50≤P≤300 200
gazoşi P>300 200

Tabelul 1.13: Valori limită de emisie pentru NOx aplicabile IMA de tip III,
cu excepţia turbinelor cu gaze
 Tip de combustibil Putere termică (P) Valori limită de Conţinut de oxigen în
[MWt] emisie [mg/m3N] gazele reziduale

Gaz natural 1) P>50 50 2) O2ref = 15 %

Combustibil lichid 3) P>50 120

Combustibili gazoşi (alţii P>50 120

decât gazul natural)

Tabelul 1.14: Valori limită de emisie pentru NOx aplicabile turbinelor cu gaze
 Tip de combustibil Putere termică (P) Valori limită de emisie Conţinut de oxigen în
[MWt] [mg/m3N] gazele reziduale

Solid ≥500 50 2) O2ref = 6 %

<500 100

Lichid 1) Toate instalaţiile 50 O2ref = 3 %

Gazos Toate instalaţiile 5 – ca regulă generală O2ref = 3 %

10 – gaze de furnal
50 – gaze provenite din
siderurgie

Tabelul 1.15: Valorile limită de emisie pentru pulberi aplicabile IMA de tip I şi II.
Tip de combustibil Putere termică (P) Valori limită de emisie Conţinut de oxigen în
[MWt] [mg/m3N] gazele reziduale
Combustibil solid 50≤P≤100 50 O2ref = 6 %
P>100 30
Combustibil lichid 50≤P≤100 50 O2ref = 3 %
P>100 30
Gaz natural P>50 5 O2ref = 3 %
Gaz de furnal P>50 10
Gaz de sidelurgie P>50 30

Tabelul 1.16: Valori limită de emisie pentru pulberi aplicabile IMA de tip III,
cu excepţia turbinelor cu gaz.
 Puterea termică (P) [MWt] Rata de desulfurare [%]

50≤P≤100 Se stabileşte prin autorizaţia de mediu şi nu depăşeşte 40 %

100≤P≤167 40

167≤P≤500 (0,15⋅P+15)

P≥500 90

Tabelul 1.17: Valori ale ratei de desulfurare aplicabile IMA de tip II care
folosesc lignit indigen.
 Valori medii 24 h Valori medii 30 min

Pulberi totale 10 mg/ m3N 30 mg/m3N

Substanţe organice gazoase sau în stare de 10 mg/ m3N 20 mg/ m3N
vapori, exprimate sub formă de carbon
organic total
Acid clorhidric (HCl) 10 mg/m3N 60 mg/ m3N
Acid fluorhidric (HF) 1 mg/ m3N 4 mg/ m3N
Bioxid de sulf (SO2) 50 mg/m3N 200 mg/ m3N
Monoxid de azot (NO) şi bioxid de azot (NO2), 200 mg/m3N*) 400 mg/m3N*)
exprimaţi ca bioxid de azot pentru
instalaţiile de incinerare existente cu o
capacitate nominală de peste 6 tone pe oră
sau pentru instalaţiile de incinerare noi
Monoxid de azot (NO) şi bioxid de azot (NO2), 400 mg/m3N*) 400 mg/m3N*)
exprimaţi ca bioxid de azot pentru
instalaţiile de incinerare existente cu o
capacitate nominală până la 6 tone pe oră
inclusiv

Tabel 1.18: Extras din HG nr. 128 privind incinerarea deşeurilor

 1.4 Cuantificarea emisiilor de noxe

Debitul noxelor emise de o instalaţie staţionară de ardere poate fi stabilit

folosind una din următoarele căi:
a) apelarea la relaţii empirice, prezentate pe larg în lucrările [1.6], [1.8],
[1.9];
b) metoda de evaluare rapidă a emisiilor elaborată de Divizia de Strategie
şi Dezvoltare Economică (DSDE) a fostului RENEL (Regia Naţională de
Electricitate din România) [1.16], [1.17];
c) măsurători in situ a concentraţiei noxelor în gazele de ardere reziduale
(evacuate pe coşul de fum).

Metodologiile enumerate la punctele a) şi b) au un grad de probitate

scăzut şi se recomandă a fi aplicate doar în calculele aproximative,
 Determinarea debitului de noxe emisie de o instalaţie de ardere aflată
în funcţiune folosind metoda măsurătorilor in situ a concentraţiei noxelor
este mult mai precisă şi poate oferi posibilitatea unei mai bune evaluări a
influenţei nefaste a acestora asupra mediului ambiant, cât şi posibilitatea
plecării de la date iniţiale mult mai exacte pentru dimensionarea
instalaţiilor de epurare a gazelor de ardere înainte de a fi expulzate în
atmosferă. Aplicarea acestei metode necesită îndeplinirea anumitor
condiţii sine qua non, dintre care se amintesc principalele două:
1) existenţa aparaturii corespunzătoare şi a unui personal specializat
pentru deservirea acestuia şi prelucrarea datelor experimentale;
2) respectarea metodologiei de măsurare a emisiilor de SO2, NOx şi
pulberi, prevăzute în Anexa 2 a Hotărârii privind stabilirea unor măsuri
pentru limitarea emisiilor anumitor poluanţi în aer, proveniţi din instalaţii
mari de ardere.
 Legea Protecţiei mediului în România [1.17] face referiri şi la
concentraţia limită a monoxidului de carbon în gazele de ardere uscate.
Monoxidul de carbon apare, aşa după cum se ştie, în cazul arderii
imperfecte a combustibililor şi reprezintă o noxă foarte periculoasă pentru
vieţuitoare, dar în acelaşi timp şi o cauză a micşorării randamentului
arderii, respectiv a instalaţiei termice. Din aceste motive se iau toate
măsurile necesare pentru micşorarea pe cât posibil a concentraţiei acestei
noxe în gazele de ardere uscate, situaţie întâlnită adesea în instalaţiile de
ardere moderne.
 Pentru un combustibil solid sau lichid a cărui compoziţie elementară
este cunoscută şi dată sub forma:
c + h + s + o + n + w + a = 1 (kg de combustibil) în care c, h, s, o, n, w, şi
a reprezintă participarea masică a carbonului, hidrogenului, sulfului,
oxigenului, azotului, apei şi cenuşii aflate in 1Kg de combustibil.
În cazul combustibililor gazoşi compoziţia acestora se indică prin
participarea volumică a diferitelor gaze elementare. Având în vedere
marea diversitate întâlnită în compoziţia combustibililor gazoşi nu se pot
prezenta relaţii de calcul pentru bilanţul material al procesului de ardere
care să fie general valabile. De aceea, pentru exemplificare, se apelează
la un combustibil ipotetic având următoarea compoziţie elementară:

(CO )c + (H 2 )c + (CH 4 )c + (C2H6 )c + (N 2 )c + (CO 2 )c + (O2 )c = 1 m3N

(CO )c , (H 2 )c , (CH 4 )c , (C 2 H 6 )c , (N 2 )c , (CO 2 )c şi (O 2 )c

reprezintă partici-parea volumică a monoxidului de carbon, hidrogenului,
metanului, etanului, azotului, bioxidului de carbon şi oxigenului în gazele
combustibile, considerate un amestec de gaze ideale.
 Concentraţia fiecărei noxe în gazele de ardere uscate provenite de
la o instalaţia de ardere în funcţiune, se determină pe bază de măsurători
termotehnice efectuate cu aparatură corespunzătoare. Pentru
determinarea concentraţiei noxelor gazoase se folosesc gazoanalizatoare
moderne.

Fără a reprezenta performanţe deosebite, acestea sunt bune şi

dau rezultate mulţumitoare. Foarte necesar este tubul de prelevare cald,
care să menţină gazele peste punctul de rouă. Iniţial aparatele se reglează
pentru tipul de combustibil folosit şi se calibrează. Se vor măsura direct
valorile concentraţiilor diverselor componente din gazele uscate.
Rezultatele analizei se afişează pe monitor şi/sau se tipăresc pe hârtie
termosensibilă la o imprimantă. Având o unitate de calcul încorporată,
analizorul calculează şi o serie de alţi parametri specifici procesului de
ardere cum ar fi concentraţia de CO2, coeficientul excesului de aer λ,
randamentul arderii, etc. Valorile concentraţiei diverselor componente se
pot afişa în ppm sau în mg/m3N deja raportate la conţinutul standardizat de
oxigen.
 1.5 Metode pentru micsorarea concentratiei noxelor la emisie

Tehnica actuală pune la dispoziţia celor interesaţi numeroase

metode şi mijloace menite să conducă la micşorarea concentraţiei noxelor
în gazele de ardere evacuate prin coşul de fum al grupurilor energetice.
Aplicarea acestora reclamă cheltuieli de investiţie şi exploatare care se pot
ridica la circa (20 - 45) % din cel al grupurilor energetice pe care le
deservesc.
 Reducerea concentraţiei prafului de cenuşă din gazele de
ardere se poate obţine folosind separatoare de praf prevăzute în Tabelul
1.21, în care se menţionează mărimea particulelor separate şi gradul de
separare realizabil.

Tipul separatorului de praf Mărimea particulei separate Gradul de separare

[μm]

Cameră de depunere simplă 150-5000 0,40-0,60

Cameră de depunere cu deflector 80-5000 0,60-0,80

Ciclon 50-5000 0,70-0,95

Multiciclon 5-2000 0,80-0,97

Separator umed 0,5-500 0,80-0,98

Separator cu medii filtrate 0,2-100 0,92-0,99

Electrofiltru 0,01-50 0,90-0,995

Tabelul 1.21: Mărimea particulelor de praf şi gradul de separare pentru diferite

tipuri de separatoare de praf
 Dintre acestea, electrofiltrele au cea mai mare răspândire deoarece,
faţă de celelalte echipamente pentru descenuşare, prezintă următoarele
facilităţi:
- consum specific redus de energie electrică (0,05 - 0,5) kWh pentru
1000 m3/h de gaz epurat;
- rezistenţă gazodinamică foarte mică, cuprinsă între 20 şi 250 [Pa];
- grad înalt de desprăfuire, indiferent de mărimea debitului de gaze,
de concentraţia prafului şi de mărimea particulelor, randamentul de
separare atingând valori de până la 99,5 % sau chiar puţin peste;
- posibilitatea automatizării complete.

Separatoarele cu medii filtrante utilizează pentru reţinerea particulelor de

praf un mediu poros: ţesături din fibre sintetice sau naturale, umpluturi din
material fibros, grăunţos sau ceramic.
Separatoarele tip ciclon sunt folosite doar ca treapta I-a de desprăfuire,
având în vedere gradul mic de reţinere a prafului. Ele pot funcţiona
independent aşa cum este cazul instalaţiilor de ardere în strat fluidizat
circulant când gradul de separare a cenuşii reintroduse în focar este mic,
dar cel mai adesea separatoare tip ciclon preced electrofiltrele sau filtrele
ceramice.
 Reducerea concentraţiei bioxidului de sulf în gazele de ardere evacuate
din IMA se poate obţine prin:
1. epurarea combustibilului în faza de precombustie cu scopul de a i
se reduce conţinutul de sulf [1.27];
2. măsuri primare care constau în reţinerea unei părţi din SO2-ul
format în urma oxidării sulfului din cărbune prin dozarea unor cantităţi
corespunzătoare de calcar sau dolomită în focarele cameră pentru praf de
cărbune sau cel mai potrivit în focarele cu ardere în strat fluidizat circulant.

Reacţiile care au loc la introducerea calcarului în focar sunt:

- descompunerea carbonului de calciu la temperaturi de
800-900 [0C]
CaCO3→CaO+CO2
- formarea sulfatului de calciu, la temperaturi de 900-1080 0C:
SO2+CaO+0,5O2→CaSO4
 3. Măsurile secundare constau în desulfurarea post combustie a
gazelor de ardere prin diverse procedee (fizice dar mai ales chimice), care
permit reţinerea SO2-ului din gaze, înainte de eliminarea acestora în
atmosferă.
Filtrarea gazelor de ardere, în prealabil desprăfuite, printr-un strat
de cocs sau de oxid de cupru, permite absorbţia SO2-ului fără răcirea
gazelor. Aplicat la scară industrială, acest procedeu este scump deoarece
stratul filtrant trebuie înlocuit frecvent, iar regenerarea acestuia este relativ
dificilă şi costisitoare.
Procedeul semiuscat se caracterizează prin faptul că aditivul
(hidroxidul de calciu Ca(OH)2 sau carbonatul de sodiu Na2CO3) sub forma
unor suspensii sau soluţii în apă, este pulverizat în curentul de gaze calde
care circulă prin reactor.
 Procedee de desulfurare a gazelor de ardere

Procedeu Procedeu Procedeu

uscat cvasiuscat umed

Soluţie alcalină pe bază de

NaOH, Na2SO3, NaHSO3
Soluţie alcalină
Absorbţie în de calcar
cocs activ

Soluţie alcalină pe bază

de Mg(OH)2 sau CaO,
NaHSO3
Absorbţie în Soluţie alcalină
oxid de cupru de sodă

Soluţie alcalină pe bază

de NH3

Procedeul de desulfurare umedă se bazează pe legarea chimică (absorbţia) a SO2-

ului într-o soluţie apoasă care conţine absorbant alcalin (NaOH, Na2SO3, NaHSO3),
alcalino-pământos (MgOH), sau amoniac (NH3). În urma reacţiilor chimice, care au loc
în reactor între absorbant şi oxizii de sulf, se obţine un grad de desulfurare de (90-95)
%, deci superior celorlalte procedee amintite mai înainte, Trebuie însă reţinut că într-o
astfel de instalaţie gazele de ardere se răcesc până la circa 60 0C şi ele trebuie
încălzite până la minim (100-105) 0C în vederea realizării unei dispersii acceptabile
după ieşirea lor din coşul de fum.
` Alături de cele trei procedee clasice de desulfurare a gazelor, semnalate
mai înainte, în ultimul timp au apărut şi proliferat procedeele hibride de
desulfurare ca de exemplu procedeul LIFAC, dezvoltat de firma Tampella
Oy din Finlanda [1.6], [1.28], [1.31], [1.32] sau ARA, de activare a cenuşii
bogate în aditiv neconsumat. În principiu procedeul hibrid constă din două
faze:
- injecţia carbonatului de calciu (CaCO3) sub formă de pudră fină în
focar pentru legarea unei părţi din bioxidul de sulf imediat după formare,
gradul de desulfurare atins fiind de circa (40-50) %;
- injecţia de apă sau abur într-un reactor de activare, dispus între PAR
(preîncălzitorul de aer regenerativ) şi electrofiltru, unde oxidul de calciu
(CaO) în exces (rămas nereacţionat în focar) se transformă în hidroxid de
calciu (Ca(OH)2), care leagă o parte din bioxidul de sulf remanent în gazele
de ardere, rezultând în final sulfat de calciu (CaSO4). Randamentul de
desulfurare ajunge peste 80 %, chiar la un raport molar Ca/S=1,72.
 Tehnologia de desulfurare cea mai frecvent întâlnită în străinătate
foloseşte drept reactiv calcarul. Costul specific al investiţiei se ridică la circa
(150-170) €/MWe respectiv la circa 27 €/m3/h gaze de ardere, la care se
mai adaugă cheltuielile de exploatare (personal, întreţinere reparaţii) de
circa 3 % din investiţie, cu apa de circa 0,12 €/tonă, cu calcarul (6-8) €/t, cu
aburul pentru reîncălzire 9 €/t, energie electrică consumată suplimentar
(1,5-2) % din puterea brută.
Reducerea emisiilor de oxizi de azot (NOx) se realizează pe de o parte
prin aşa numitele metode primare, care în principiu frânează producţia de
NOx prin scăderea atât a temperaturii cât şi a valorii coeficientului
excesului de aer în zona de ardere, iar pe de altă parte, prin măsuri
secundare, care vizează reţinerea oxizilor de azot din gazele de ardere
folosind diverse procedee catalitice sau non-cotalitice.
Dacă micşorarea temperaturii gazelor de ardere la intrarea
acestora în turbină are o influenţă benefică privind producerea de NOx, nu
trebuie omis faptul că aceasta conduce la scăderea randamentului ITG prin
creşterea pierderilor cu căldura fizică a gazelor eliminate din turbină.
Procedeul de a se injecta abur sau apă în camera de ardere a turbinelor cu
gaze, folosit în cazul ciclurilor combinate gaze-abur cu amestec de fluide
(vezi cap. 8) în scopul creşterii puterii turbinei cu gaze prin mărirea debitului
fluidului de lucru, contribuie implicit la scăderea temperaturii în camera de
ardere şi deci la eliminarea producţiei de NOx.
 Dintre măsurile primare, folosite pe scară largă în scopul
minimizării producţiei de NOx, se înscrie la loc de frunte metoda de ardere
în trepte, aplicată atât la nivelul arzătorului (fie pentru combustibil, fie
pentru aer), cât şi al focarului. Aplicarea acestei metode de ardere în trepte
la nivelul arzătorului a condus la apariţia unei game speciale de arzătoare,
cunoscute sub denumirea de arzătoare sărace în NOx.

λ>1
λ>1
λ>1
λ>1
λ<1
λ<1
λ<1
λ>1

a) b) c)
Figura 1.2: Principii de organizare a arderii în trepte la nivelul focarului
a) principiul Over fire air, b) principiul Burners out of service,
c) principiul In furnance reduction.
Legenda:
Arzător cu puţin aer (λ < 1) combustibil

Arzător cu mult aer (λ > 1 ) aer

Măsurile secundare pentru reţinerea (legarea) oxizilor de azot din gaze se
bazează pe procedeele prezentate în Tabelul 1.21 dar cel mai adesea pe
injecţia de amoniac (NH3) în prezenţa unui catalizator. Reacţiile de
reducere a oxizilor de azot sunt destul de complexe, dar global, pot fi
exprimate astfel:

4NH3 + 6NO → 5N 2 + 6H 2O

8NH 3 + 6NO 2 → 7N 2 + 12H 2 O

Rezultă că în urma interacţiunii dintre amoniac şi oxizii de azot se obţin

în final două substanţe naturale apă şi azot molecular, care nu sunt
poluante.
 Tabelul 1.21: Procedee de eliminare a oxizilor de azot din gazele de ardere.

Procedee Absorbţie - în soluţie de NaOH;

necatalitice - în soluţie (5 - 15) % de H2NSO3H în acid sulfuric;
(SNCR) - prin reacţii gaz/solid, patul de reacţie fiind CaC, Na2CO3, CaCO3, CaO,
etc;
Absorbţie - cărbune activ;
- mordenit (alumino-silicat cristalin);
- turbă îmbibată în alcalii;
Reducere - cu pulbere de cocs la (900-1000) 0C;
termică - cu N2H4 la (750 - 850) 0C;
- cu NH3 la (950 - 970) 0C;
- cu uree la (900 - 980) 0C;
- cu hidrocarburi C1-C4 la 980 0C;
Procedee Descompunere pe amestec de oxizi metalici (Cu, Ni, Fe, Cr) la temperaturi de peste 10000C.
catalitice
(SCR) Reducere - cu H2 şi catalizator pe bază de Pt, Pd, Ni, Cr;
- cu NH3 şi catalizator pe bază de TiO2, combinat cu V2O5 sau WO3;
- cu CO şi catalizator pe bază de oxid de cupru, oxid de crom, cromit de
cupru;
- cu hidrocarburi (CH4) folosind catalizatori platinici sau neplatinici
(cromit de cupru activat cu zinc sau bariu);
- cu amestec de gaze reducătoare, ca de exemplu NH3 şi etanol pe
catalizator Pd/Al2O3 sau NH3 şi CO pe catalizator Ca/SiO3.
 Acest procedeu este foarte răspândit în Japonia, Germania şi SUA,
ţări care deţin şi licenţa de fabricaţie a catalizatorului sub formă de module
tip fagure sau plăci, dispuse în mai multe straturi, Pentru a minimiza efectul
de murdărire cu cenuşă a catalizatorului în cazul arderii cărbunilor se
prevede un separator grosier de cenuşă, dispus în amonte de catalizator.
Dacă gazele de ardere conţin oxizi de sulf, atunci se produce aşa numitul
fenomen de „otrăvire” a catalizatorului datorat formării sulfatului
hidrogenat de amoniu:

SO3 + NH3 + H 2O → NH 4HSO4

care, la temperaturi sub 250 0C se lichefiază şi se depune sub forma unor
pelicule lipicioase, care reţine praful de cenuşă şi înfundă interstiţiile
catalizatorului.
În asemenea cazuri suflătoarele de funingine nu mai sunt
eficiente, iar catalizatorul este scos din funcţiune în mod fortuit. De aceea
se recomandă ca instalaţia pentru denoxarea gazelor de ardere după
principiul SCR să fie plasate în aval faţă de instalaţiile de desulfurare pe
cale umedă, cunoscute şi sub denumirea prescurtată de REA.
 Reducerea emisiilor de monoxid de carbon se realizează prin
monitorizarea permanentă a compoziţiei gazelor de ardere, extrase din
partea finală a focarului, în scopul determinării conţinutului de CO şi luării
măsurilor de modificare a debitului de aer astfel încât coeficientul excesului
de aer λf să fie egal cu λopt.
Reducerea emisiilor de bioxid de carbon la arderea combsutibililor
fosili se poate obţine numai prin măsurile de creştere a randamentului
efectiv al IMA, deziderat ce poate fi atins în primul rând prin creşterea
randamentului termic al ciclului (ciclurilor) care stă la baza transformării
energiei primare a combustibililor în energie termică şi electrică.
2. BILANŢUL ENERGETIC AL CENTRALELOR
CU ABUR

2.1 Tehnologii de conversie energetică

 2.1 Tehnologii de conversie energetică

La început de mileniu, practic există câteva alternative pentru asigurare

resurselor de energie, viabile din punct de vedere ştiinţic total sau parţial,
accesibile sau prohbite ca şi preţ. În general toate dezvoltările ştiinţice şi
realizările lor au avut o evoluţie ascendenţă, urmată de o stagnare, limitată
de diverse considerente.

În tabelul urmator se indică aceste posibilităţi, incluzând şi tehnologiile

care le-ar putea valorifica.
Tabelul 2.1: Surse de energie şi tehnologii cunoscute de conversie energetică
Energie solară Energie solară
Chimic direct Combustibili Energia deşeu Energie atomică Energia pământului
indirectă directă
fosili

Gaz, ţiţei, cărbune Uraniu Biomasă Vânt, valuri

Baterii, pile de E. Geotermală E. Fotovoltaică

combustie

ENERGIA TERMICĂ

Motoare cu Turbina Turbina cu Motorul Stirling Sisteme

Turbina Termo-elemente
ardere internă cu abur gaze codaşă magneto
cu gaze înaintaşă hidro-
dinamice

Sisteme
termoionice
 S-au marcat îngroşat direcţiile pe care se va concentra omenirea,
fără a le neglija însă şi pe celelate. Toate se vor dezvolta, într-o
comuniune şi interdependenţă concurentă, factorul hotărâtor fiind preţul,
viablitatea şi accesul la resurse. Trebuie semnalată poziţia centrală a
energiei termice, care reprezintă pentru unele tehnologii o verigă care
trebuie depăşită şi nu poate fi ocolită, chiar cu riscul scăderii
randamentului, fortuit din considerente termodinamice. Cu alte cuvinte,
sunt resurse care nu pot fi utilizate direct pentru a genera energie electrică,
valorificarea decurgând prin maşini termice. Importanţa ciclurilor
termodinamice este extrem de mare, de randamentul lor, depinzând
practic randamentul general al conversiie energetice.
 2.2 Cicluri termodinamice de bază

În acest paragraf se vor aminti câteva aspecte legate de ciclurile

termodinamice motoare şi pilele de combustie. Sunt cicluri generatoare de
lucru mecanic, care transformă energia chimică în general în energie
termică şi energie mecanică, care este ulterior transformată în energie
electrică. Preţul, calitatea şi cantitatea produsului final depinde de acest
lanţ, care nu este deloc simplu, mai ales că generează pierderi
termodinamice ireversibile şi poluanţi, inevitabil. Un criteriu foarte
important este randamentul de generare a energiei termice, în cadrul
ciclurilor termodinamice motoare, respectiv direct a energiei electrice, în
cazul pilelor de combustie.
Un ciclu este considerat motor dacă în urma funcţionării între două
rezervoare de temperatură Tmin şi Tmax, se produce lucru mecanic. De la
sursa caldă se primeşte căldură, şi inevitabil, o parte din ea este eliminată
(transportată spre mediul ambiant de obicei). Dacă sensul de transfer a
energiei este invers, ciclul se numeşte generator, practic se consumă lucru
mecanic pentru a deplasa energie termică (căldură= spre nivele mai
ridicate de temperatură.
 2.2.1 Ciclul Carnot

Este un ciclu ideal în primul rând datorită faptului că fluidul de lucru

este ideal, şi, pe de altă parte, transformările din care este format (două
adiabate reversibile şi două izoterme sub forma a câte unei compresii şi a
unei destinderi) sunt nerealizabile practic.
T
T

2 3 3 4

1 4 5
1

s s

a) b)
Figura 2.1: Ciclul Carnot (stânga) şi Rankine (dreapta).

Este ciclul de referinţă în termodinamică, care posedă cel mai mare

randament, la funcţionarea reversibilă, între aceleaşi limite de temperatură,
adică, între aceste graniţe, generează reversibil cea mai mare cantitate de
lucru mecanic, la aceeaşi intrare de energie termică.
 Randamentul depinde de valorile extreme de temperatură:

L Q sursa rece Tmin

η= =1− =1−
Q sursa calda Q sursa calda Tmax

(2.1)
unde: L este lucru mecanic ciclic produs de motor,
Qsursa calda – căldura primită ciclic de la sursa caldă,
Qsursa rece – căldura cedată ciclic sursei reci,
Tmin, Tmax – temperaturile extreme atinse în cele două izoterme.

Este evident că cu cât este mai mare diferenţa dintre cele două
temperaturi extreme, şi anume cu cât cea maximă este mai ridicată, iar cea
minimă este mai coborâtă, randamentul este mai mare.
Mediul de lucru poate fi şi un fluid real, care îşi schimba faza de-l
lungul său (lichid – vapori).
T
T

2 3 4
3

1 4 5
1

s
s

a) b)
Figura 2.1: Ciclul Carnot (stânga) şi Rankine (dreapta).
 2.2.2 Ciclul Rankine

Este ciclul centralelor termoelectrice clasice, pe combustibil fosil.

Este practic cel mai utilizat ciclu termodinamic, care acoperă o gamă largă
de puteri (10 – 1000) MW, cu randamente de până la 47 %, în variantă
uzuală. Având în vedere dificultăţile realizării practice a comprimării în
cazul unui amestec bifazic în cadrul ciclului Carnot, s-au înlocuit izotermele
cu izobare, iar drept fluid de lucru, pentru evitarea compresiei vaporilor
umezi, s-a ales condensul efectiv.
Lucru mecanic consumat de pompa de comprimare în ciclul
Rankine este redus comparativ cu cel al compresoarelor din ciclul Carnot.
 Ciclul este prezentat în Figura 2.1 b pentru varianta fără supraîncălzire şi
în Figura 2.2, în diagramă T-s, unde faţă de curba limită a vaporilor s-au prezentat
cele două izobare 2-3-4-5 (încălzire, vaporizare şi supraîncălzire în generatorul de
abur), respectiv 6-1 (condensarea în condensator), precum şi cele două izentrope
5-6 (destinderea teoretică în turbină) şi 1-2 (pomparea).
5
T

4
3

6
1

Figura 2.2: Ciclul Rankine cu supraîncălzire.

 2.2.3 Ciclul Kalina
Utilizarea ciclului Rankine în aplicaţii la temperaturi ridicate se
izbeşte de procesul vaporizării la temperatură constantă. De aceea s-a
conceput un ciclu în care aburul să fie înlocuit de un amestec de fluide, de
compoziţie variabilă, care să permită o trecre mai bună a căldurii de la
Tmax spre Tmin (Figura 2.3b).
T T

Q Q

Figura 2.3: Curba de utilizare a căldurii în ciclul Rankine (stânga) şi Kalina (dreapta).

În cele mai multe cicluri tip Kalina s-a folosit amestecul apă-amoniac.
 Turbina de vapori
Căldură ~ GE

Separator Recuperator

CR
Condensator

Utilaj de
absorbţie

Figura 2.4: Schema ciclului Kalina.

Un ciclu tip Kalina (Figura 2.4) [2.12] constă dintr-un cazan
recuperator, o turbină de destindere a vaporilor şi un sistem de condensare
complex (recuperator, separator, condensator propriu-zis şi sistem de
absorbţie), care închide ciclul.
 2.2.4 Ciclul Joule-Brayton
Acest ciclu este conceput pentru funcţionarea unei centrale cu turbină pe
gaze, nu pe abur. Se compune din 1 - 2 o comprimare izentropă, 2 - 3 un
proces de încălzire la presiune constantă, 3- destindere izentropă şi în final
4 - 1 cedarea de căldură la presiune constantă (Figura 2.5).

3 3
T T
3
b
2
2 4 a 4
4 2
c
1 d 1
1

s
s s

Figura 2.5: Ciclul Joule – Brayton, în variantă clasică (a), cu resupraîncălzire (b) şi
cu răcire intermediară (c).
Cu toate că teoretic temperatura gazelor la evacuare este mare (fapt care
se poate remedia prin valorificarea căldurii în cazane recuperatoare), iar
excesul de aer este de asemenea mare (14-16 %), randamentele uzuale
se situează în jur de 39 %, la puteri considerabile, de până la 270 MW. Un
dezavantaj este cel legat de fapt că nu sunt economice la sarcini parţiale,
situaţie în care randamentul scade mult. Introducerea unui răcitor
intermediar şi a unui recuperator (Figura 2.6) au permis mărirea puterii şi
menţinerea randamentului şi la variaţii de sarcină.
Răcitor intermediar
Combustibil

Aer

Combustibil

Coş

Figura 2.6: Ciclul Heron cu turbine cu gaze

 2.2.5 Ciclurile Otto şi Diesel
În aceste două cicluri motoare, procesele care se succed nu sunt
de curgere. Ciclul Otto sau ciclul cu aprindere prin scânteie este format
dintr-o comprimare izentropică, o introducere de căldură la volum constant,
o destindere izentropică şi în final refulare a căldurii la volum constant.
Ciclul Diesel sau ciclul cu aprindere prin comprimare, se aseamănă teoretic
cu cel Otto, dar căldura este introdusă la presiune constantă, iar regimul
termic este mai ridicat

p 3 p
2 3

2 4
4

1 1

v v

Figura 2.7: Ciclul Otto (stânga) şi Diesel (dreapta).

 Figura 2.7 prezintă comparativ schema ciclurilor, în diagramă p-v.
Se va reveni şi asupra acestor cicluri, mai în detaliu. Faptul că
temperaturile extreme (chiar 2500 °C) se ating doar pe intervale foarte
scurte, fac posibilă funcţionarea lor cu randamente ridicate (Tmax este
evident mult superior altor cicluri), de asemenea ele au şi o bună
comportare la variaţie de sarcină. Mărirea rapoartelor de compresie,
supraalimentarea, răcirea intermediară sunt alte posibilităţi ce oferă reale
şanse de îmbunătăţire a randamentului, până la circa 50 %. Dezavantajul
major este legat de greutatea şi dimensiunea lor motoarelor funcţionând
după aceste cicluri foarte răspândite, la puteri mari.
p p
3
2 3

2 4
4

1 1

v v

Figura 2.7: Ciclul Otto (stânga) şi Diesel (dreapta).

 2.2.6 Ciclul Stirling
Acest ciclu constă din două transformări izocore şi două izoterme (Figura 2.8)

T
Încălzitor
Expandor

∼ Răcitor
s
Compresor
Regenator

Căldură este transferată izotermic din exterior (deci nu este un ciclu cu

ardere internă) 3-4 şi evacuată, tot izoterm, 1-2. Schimbul de căldură are
loc de-a lungul transformărilor 2-3 şi 4-1. Pentru cest ciclu se regăseşte
valoarea randamentului maxim, după Carnot. Dezavantajul este că în
permanenţă trebuie menţinut contactul cu sursa caldă, ceea ce ridică
probleme serioase legate de materialele care să reziste la asemenea
temperaturi, continuu.
 Un avantaj major este randamentul ridicat, chiar şi la sarcini
parţiale. Nu este atât de perfecţionat şi utilizat ca şi motoarele cu ardere
internă (după ciclul Otto sau diesel), dar, pentru viitor, prin faptul că
concomitent cu valori mari ale eficienţei (chiar şi 50 %) asigură emisii
poluante mult mai reduse.
 2.2.7 Ciclul Ericsson

Prin introducerea unui număr mare de răcitoare şi sisteme de

supraîncălzire intermediare într-un ciclu Joule, chiar dacă practic numărul
acestora este limitat la două, se poate face posibilă o apropiere de ciclul
Carnot, prin aplicarea transferului de căldură la temperatură constantă şi
valorificarea avantajelor acestuia. Totuşi ciclului Ericsson, cu toate
avantajele sale, încă nu i s-a recunoscut statutul de motor.
 2.2.8 Pila de combustie

Pilele de combustie transformă direct energia chimică a

combustibilului în energie electrică şi nu sunt astfel limitate la maxim
eficienţa ciclului Carnot. Reacţiile chimice sunt reversibile şi astfel aceste
sisteme sunt considerate ca cele mai eficiente pentru conversia energiei.
Tensiune
Anod Catod

Combustibil Oxidant

Evacuare gaze
Evacuare gaze

Electrolit

Figura 2.9: Principiul unei pile de combustie

 Combustibilul (de preferat hidrogenul) este adus la anod, iar
oxidantul (aer sau oxigen) pătrunde pe la catod. Reacţiile ce decurg sunt
de natură să genereze ioni, adică curent electric captat. În locul
hidrogenului se poate folosi şi metan sau gaze din piroliza cărbunelui,
după ce au fost special tratate. Tipul de electrolit imprimă de fapt
specificaţia celulei (FC). Cel mai răspândită este pila alcalină (AFC),
urmează apoi cea cu polimer solid (SPFC), pa bază de fosfor (PAFC), cu
carbon topit (MCFC), cu oxizi solizi (SOFC).
Pila de combustie are avantajele că este compactă, de concepţie
modulară, prezintă emisii reduse, se comportă bine la variaţii de sarcină.
 2.2.9 Pompele de caldura

Pompele de căldură nu sunt cicluri motoare, ci generatoare, adică

folosite în a transpune energie termică de la o sursă inferioară de
temperatură spre una superioară (spaţiu ce va fi încălzit), în condiţiile
aportului şi a unui lucru mecanic. Sunt practic cicluri inverse celor motoare.
Astfel ciclul Carnot invers (Figura 2.10) serveşte ca şi succesiune de
transformări pentru pompa de căldură. Limitele de temperatură între care
se desfăşoară procesul între condensator şi evaporator determină eficienţa
acestui ciclu:

Qsursarece Qsursarece Tmax

ε= = =
L Qsursarece − Qsursacalda Tmax − Tmin

Condensator T

3 2
~

GE 4
Turbină 1
Compresor

s
Evaporator

Figura 2.10: Ciclul unei pompe de căldură de tip Carnot.

 Condensator

Generator
Căldură

Laminare

Sistem de absorbţie

Evaporator

Figura 2.11: Schema unei pompe de căldură cu absorbţie.

Figura 2.11 prezintă schematic pompa de căldură cu absorbţie.

După ce vaporii se destind, condensează, expandează din nou şi se
evaporă, vor fi din nou dizolvaţi
 Căldură de
proces

Căldură de joasă
temperatură

Reactor
Reactor exotermic
endotermic

Recent s-a dezvoltat o pompă de căldură specială care să valorifice

căldura deşeu de temperaturi reduse, de obicei eliminată fără utilizare în
atmosferă, transpunând-o spre nivele mai înalte de temperatură. Pompa
de căldură chimică se compune din două reactoare, unul endotermic, altul
exotermic (Figura 2.12). Acest nou concept permite transportul economic
de căldură pe distanţe mari, fără a fi nevoie de sisteme de izolare, de
exemplu în cazul în care CO2 este folosit ca şi fluid de lucru.
 2.3 Posibilitati de cuplare a ciclurilor termodinamice
Fiecărui tip de ciclu îi sunt specifice anumite caracteristici. Din punct de
vedere al randamnetului, din analiză conform considerentelor carnot,
intereseza în principal valorile extreme ale temperaturilor, deoarece astfel
se fixează valoarea maximă a randamnetului ipotetic ce s-ar putea obţine. În
tabelul 2.2 [2.12]se indică câteva repere legate de intervalul de temperaturi
între csare pot lucras diverse cicluri.
Transformare de energie prin Interval aprox. de temperaturi [ºC]
Motorul cu ardere internă (Otto, Diesel) 300 - 2200
Ciclul Joule (turbina cu gaze înaintaşă) 400 – 1350
Pila de combustie de temperatură înaltă 600 - 1350
Ciclul Joule (turbina cu gaze codaşă) 200 - 550
Ciclul Stirling 200 - 1100
Ciclul Rankine cu apă-abur, Ciclul Kalina 15 - 650
Cicul Rankine cu substanţe organice 15 - 250
Pila de combustie de temperatură joasă 15 - 250

Tabelul 2.2: Valori extreme ale unor cicuri-procese termodinamice

 Este evidnt că dacă se cuplează două cicluri, astfel încăt să
comunice printr-unul din rezervoarele de căldură, se poate obţine o
situaţie, care din punct de vedere termodinamic posedă un randamnet
superior, ceea ce este de fapt un deziderat general. De ex. un ciclu
obişnuit Rankine cu supraîncălzire, funcţionând între 300 K şi 800 K, are
un randamnet maxim de circa 50 %. Separat, un ciclu Joule cu valori
extreme de 1300 K şi 300 K se caracterizează printr-un randament maxim
de circa 48 %. Dacă se concepe un ciclu combinat, având ca ciclu înaintaş
pe cel alturbinei cu agze şi codaş pe cel alturbinei cu abur, per ansmablu,
noul ciclu are randmanetul maxim de 70 %.
1300
1300
800
T T T
K K K
550 800

650 800 650 750

500

300 300
300

s s s

Figura 2.13: Compararea a două cicluri termodinamice independente cu ciclul lor

combinat.
 În Tabelul 2.3 se indică combinaţii posibile, unele aplicate deja,
altele doar ipotetice, dar realizabile din punct de vedere termodinamic

Tabelul 2.3: Combinaţii de cicluri termodinamice spre un ciclu unic (combinat)

Cicluri înaintaşe

Rankine Otto-Diesel Joule Pile de

combus
tie
Rankine ⊗ ⊗ ⊗ ⊗
Kalina ⊗ ⊗ ⊗ ⊗
Joule ⊗ ⊗ ⊗ ⊗
Otto-Diesel ⊗ ⊗

Stirling ⊗ ⊗ ⊗ ⊗
Pile de combustie ⊗

Pompe de căldură ⊗ ⊗ ⊗ ⊗
 ∼

Figura 2.14:
Ciclul Joule cu ardere
externă combinat cu
ciclul Rankine Gaze spre coş Gaz natural
optional

Combustibil ∼

În Figura 2.14 se prezintă o combinaţie dintre un ciclu Joule cu

turbină cu gaze cu ardere externă, aerul necesar arderii fiind încălzit până
la circa 1200 – 1300 °C prin ardere suplimentară de gaz natural. Gazele de
ardere, după ce părăsesc turbina cu gaze sunt conduse la cazanul
recuperator, care mai posedă şi un sistem propriu de ardere. De aici ciclul
Rankine va produce aburul necesar antrenării turbinei cu abur. Se prevede
că acest ciclu va putea avea randamente de circa 50 %, caracterizat fiind
de emisii specifice de NOx sub 26 g/GJ, SO2 sub 26 g/GJ şi reducerea
costurilor de generare a energiei electrice cu 10 %.
 Combustibil

Figura 2.15: Ciclu combinat dintre două cicluri Joule,cel înaintaş pe aer [2.12].

În Figura 2.15 se indică schema unei combinaţii de două cicluri Joule.

Gazele evacuate de prima turbină sunt trecute printr-un schimbător de
căldură, în care se va încălzi aerul din al doilea circuit. În acesta este
dispus şi un răcitor pentru compresorul de aer, pentru a-i reduce necesarul
de lucru mecanic de antrenare.
 Combustibil Aer Combustibil

Aer

Figura 2.16: Combinaţie dintre un ciclu (Otto) Diesel şi un ciclu Joule

În Figura 2.16 se prezintă un ciclu (Otto) Diesel care primeşte aer

preîncălzit de la gazele de ardere de la turbina cu gaze. Având în vedere
conţinutul ridicat de oxigen din gazele evacuate de turbină, acestea pot fi
şi direct introduse în camera de ardere a motorului. Combinaţia poate fi
perfecţionată prin presurizarea, respectiv supraalimentarea motorului.
 Combustibil

Aer Evacuare gaze

ardere
∼

Figura 2.17: Combinaţie dintre un ciclu Joule şi un motor Stirling de recuperare

Figura 2.17 prezintă o modalitate de recuperare a energiei sensibile de la o

turbină cu gaze înaintaşă (ciclu Joule) de către un motor Stirling. Eficienţa
combinaţiei nu depăşeşte 48 %. Ca şi în cazul combinaţiei Joule-Joule, şi
aici schema este compactă şi permite foarte eficient valorificarea căldurii.
 Combustibil

Aer

Motor Otto Motor Stirling

Figura 2.18: Combinaţie dintre un ciclu Otto cu circuitul unui motor Stirling

Figura 2.18 aduce în atenţie combinaţia dintre două motoare, unul

cu ardere inrenă, celălalt cu ardere externă (Rankine). Este o aplicaţie de
putere redusă, interesantă cu precădere pentru vehicule. Practic gazele din
motorul Otto furnizează căldura pentru încălzitorul motorului Stirling.
 Aer

Combustibil

Spre cosul de
Pila de
fum
combus
tie

Cazan recuperator
∼ Turbina cu
abur

Figura 2.19: Pilă de combustie integrată într-un circuit Rankine cu turbină de abur

În Figura 2.19 se arată cuplarea unei pile de combustie de 300 MW

cu un ciclu Rankine cu cazan recuperator. Eficienţa se situează la circa 49
% la sarcină nomială, crescând la circa 52 % la sarcină de 25 %.
 Gaze spre cos

Generator de abur
Apa

Combustibil
A
C

Aer
∼

Figura 2.20: Pilă de combustie în combinaţie cu un ciclu Joule cu turbină Heron

Figura 2.20 se referă la o triplă cuplare a unor cicluri, cel al unei

pile de combustie cu un ciclu de turbină cu gaze, urmat de un cazan
recuperator.
 Combustibil

Pilă de combustie

Aer

Figura 2.21: Motor Stirling cu pilă de combustie

Motorul Stirling poate de asemnea să fie cuplat cu o pilă de combustie

(Figura 2.21). Această combinaţie oferă performanţe bune, dar fiind
miniaturizată, se pretează cu precădere la vehicule de transport. Nu există
realizare practică şi nici nu sunt perspective pentru a transpune ideea, în
viitorul apropiat.
 2.4 Fluxuri de caldura.Randamente pentru ciclul Rankine

Având în vedere că ciclul Rankine este şi

va rămâne mult timp ăncă ciclul de bază al
centraleleor termoelectrice, ca atare sau în
combinaţii, se va insista iniţial asupra acestuia,
pentru o aporfundare corectă a ideilor de bază.
Diagrama fluxurilor de căldură este
reprezentată în Figura 2.22. Se observă că
există o scurgere, inevitabilă, de fluxuri de
căldură, din cel iniţial produs prin arderea
combustibilului, până la cel final utilizabil.
Diagrama fluxurilor de căldură
 Fluxul de căldură Q0
produs prin arderea combustibilului se calculează din consumul de
combustibil B şi puterea sa calorifică inferioară Hi:
& = BH
Q 0 i
[kW ]
Fluxul de căldură pierdut în cazan:
&
Q
PC
& 1− η
=Q
0 caz
( ) [kW ]
din care:
& −Q
Q & Q&
η caz = 0 PC = 1
Q& Q&
0 0
Fluxul de căldură pierdut pe traseul aburului viu fiind:
&
Q
cd
( & =η
= 1 − η cd Q
1
)caz 1 − η &
Q
cd 0 ( ) [kW ]
rezultă fluxul de căldură intrat în turbină:
&
Q
T
& =η
= η cd Q
1
⋅ η &
Q
caz cd 0 [kW ]