Вы находитесь на странице: 1из 15

Crucea si Invierea lui Hristos

Mareste imaginea.

Crucea si Invierea lui Hristos

Invatatura despre Persoana si opera Mantuitorului Iisus Hristos reprezinta piatra fundamentala
a intregului edificiu dogmatic al Bisericii crestine. Intemeiata adanc in Descoperirea
dumnezeiasca, a carei plenitudine ultima o reprezinta si o formuleaza Biserica in duhul celei
mai autentice traditii apostolice, aceasta invatatura de credinta este unitara in continutul ei.
Daca se face distinctia intre Persoana Mantuitorului Hristos si opera Sa rascumparatoare insa,
se poate vorbi despre doua capitole ale aceleasi dogme : unul hristologic, celalalt soteriologic.

Uneori s-a mers dincolo de distinctia simpla, tinzandu-se catre o separatie artificiala, cu o
consecinta neasteptata : autonomizarea celor doua parti ale unicei invataturi de credinta.
Astazi acest fapt este definit ca o "distinctie scolastica intre persoana lui Hristos si opera sa
mantuitoare, intre hristologie si soteriologie" .

S-a putut ajunge la aceasta despartire nedorita din cauza accentuarii unilaterale a caracterului
obiectiv al jertfei lui Hristos pe cruce. Rastignirea in special si Rascumpararea in general nu
pot fi privite, insa, ca fapte impersonale sau ca daruri numai aduse Tatalui in favoarea noastra
de catre Mantuitorul Hristos, pentru ca, asa dupa cum spune invatatura Bisericii, El este "Cel
ce aduce si Cel ce se aduce".

Implicatiile raportului dintre persoana si opera Sa sunt fundamentale pentru intelegerea


drumului unic parcurs de Mantuitorul Hristos de la intrupare si pana la inaltare.

In lucrarea de fata vom cauta sa adancim acest raport in legatura ca doua momente principale
din iconomia divina a intruparii: Crucea si invierea lui Hristos, mai intai in teologia
Confesiunilor crestine apusene - protestanta si catolica - apoi in teologia Bisericii Ortodoxe.

1. Conceptia protestanta contemporana despre crucea si invierea lui Hristos :intre o


teologie a crucii si o teologie pascala

Este unanim recunoscuta predilectia teologiei protestante, mai vechi si mai noi, pentru "crucea
lui Hristos", subiect de nesfarsite comentarii si cercetari cu caracter hristologic. "Fara cruce nu
exista hristologie, iar in hristologie nu exista nici o caracteristica care sa nu-si aiba justificarea
in cruce", afirma un teolog protestant contemporan. Hristologia si odata cu ea intreaga
teologie crestina trebuie sa se angajeze pe calea cea stramta a crucii. "Cel rastignit trebuie sa
devina cheia tuturor tainelor divine ale teologiei crestine", subliniaza Moltmann, cunoscutul
teolog protestant al zilelor noastre.

Expresia "teologia crucii" este o formula folosita de Luther in anul 1518 in Disputa de la
Heidelberg pentru a defini recunoasterea prin Reforma a Evangheliei eliberatoare a Celui
rastignit in opozitie cu "theologia gloriae" a teologiei scolastice. Luther opune intr-un mod
polemic cunoasterea lui Dumnezeu prin suferinta si crucea Sa, cunoasterii lui Dumnezeu prin
operele Sale in creatie si in istorie. Cunoasterea crucii este cunoasterea lui Dumnezeu in
suferinta Sa pentru omul cazut.

Tot asa cum Sfantul Apostol Pavel opune nebunia crucii, intelepciunii acestei lumi, si paralel
scandalul crucii justificarii prin faptele Legii, Luther incearca sa stabileasca o legatura intre
calea cunoasterii religioase prin contemplarea operelor lui Dumnezeu si calea morala prin
faptele proprii si opune polemic acestor doua cai teologia crucii. Dupa cum se poate observa
cu usurinta, Luther a dezvoltat teologia crucii ca program al unei teologii critice a Reformei.
Mergand pe aceasta linie astazi se afirma in Protestantism ca "teologia crucii nu este un
capitol al teologiei, ci semnul intregii teologii crestine".

Ca si alti teologi lutherani, Althauss numeste doctrina despre opera rascumparatoare a lui
Hristos, "teologia crucii", aratand prin aceasta insemnatatea aproape exclusiva pe care o
atribuie crucii in realizarea mantuirii noastre prin Hristos. Cu aceasta afirmatie, el se inscrie
pe linia traditionala protestanta, accentuand unilateral aspectul de jertfa al Rascumpararii.
Evenimentul crucii este insa pus in legatura si cu evenimentul invierii lui Hristos, intrucat
amandoua fac parte integranta din evenimentul Revelatiei. Numai pe baza invierii Celui
rastignit, Sfantul Apostol Pavel poate vorbi despre "crucea Celui inviat".

Teologia protestanta se afla in fata unei alternative. "Daca nu se intelege moartea lui Hristos
decat in lumina invierii Sale, s-ar putea ajunge usor la un mit despre Hristos, pentru care cel
mult faptul mortii Mantuitorului este important, dar nu Iisus Insusi si drumul Sau catre cruce.
Daca nu se vede moartea Sa decat in lumina vietii Sale, nici moartea nici viata lui Iisus n-ar
avea in final o semnificatie speciala, depasind pe aceea a unei vieti si morti comparabile cu a
marilor profeti". Nu exista decat o singura iesire din aceasta dilema : raportarea celor doua
evenimente la unica persoana a lui Iisus Hristos. Iata ce spune Moltmann in aceasta privinta :
"Daca este vorba in rastignire si in inviere de acelasi Iisus - si credinta crestina de aici trebuie
sa porneasca - numai o viziune integrala plecand de la cele doua aspecte si raportandu-le
constant pe unul la celalalt este autentica". Dilema s-ar datora in fond interpretarii istorico-
criticiste. Intelegerea mortii lui Iisus in lumina vietii Sale pare sa fie doar o problema istorica.
Interpretarea credintei pascale crestine pare sa fie o problema pur teologica. Depasirea dilemei
o afla Moltmann in crestinismul primar, care, identificandu-L pe Domnul Cel ingropat cu
Domnul Cel inviat a aratat ca nu este posibil sa se descrie istoria lui Iisus facandu-se
abstractie de credinta. Asa cum nici o interpretare a mortii Sale nu poate face abstractie de
persoana si actiunea Sa, tot asa invierea nu priveste numai moartea Sa, crucea Sa, pentru ele
insele, ci intreaga Sa persoana, ca si viata, predica si activitatea Sa. Hristos Cel inviat este
Iisus Cel istoric si rastignit si invers. Este o singura persoana si o singura istorie. "Nu se poate
intelege moartea Sa fara viata Sa, iar viata Lui nu poate fi inteleasa fara Acela pentru care
Iisus a trait, Dumnezeu si Tatal si fara aceea pentru care a trait, evanghelia imparatiei", zice
Moltmann.
S-a reprosat deseori Protestantismului ca vede Rascumpararea ca pe un fapt ce se petrece
exclusiv intre Dumnezeu si Dumnezeu sau, ca "un proces teologic intre Dumnezeu si
Dumnezeu". Astazi este de remarcat o largire a orizontului in care este inclusa si relatia
Dumnezeu - om.

Sensul originar al credintei in inviere consta, dupa Moltmann, in aceea ca martorii oculari au
vazut pe Iisus Cel ce a trait pe pamant, a fost rastignit si slavit de Dumnezeu. Invierea
lumineaza retrospectiv taina Patimilor si a mortii Domnului proslavit. incercarea de a mentine
un echilibru intre crucea si invierea lui Hristos este vizibila in teologia protestanta
contemporana. Afirmatia ca "invierea lui Iisus nu relativizeaza crucea facand-o un fapt depasit
sau un stadiu tranzitoriu pe drumul proslavirii ceresti", se completeaza atunci cand se spune ca
"Cel inviat este Iisus din Nazaret, nu doar Hristos al credintei".

Cu toate aceste tendinte pozitive de intelegere mai complexa a faptului Rascumpararii, traditia
protestanta potrivit careia "tot ceea ce teologia crestina spune despre Dumnezeu se intemeiaza
pe evenimentul rastignirii lui Hristos" ramane la afirmatia ca "moartea lui Iisus pe cruce
reprezinta centrul intregii teologii crestine". In aceasta lumina Moltmann considera ca
"teologia pascala a sperantei trebuie returnata intr-o teologie a crucii, daca ea intelege sa fie in
contact cu realitatea mortii lui Hristos".

Interesul manifestat pentru o teologie a crucii in zilele noastre este pus in legatura cu
"redescoperirea lui Iisus istoric" datorata scolii lui Bultmann. "Istoria lui Iisus din Nazaret este
esentiala pentru interpretarea teologica a Rascumpararii", afirma teologul Van Buren care
descopera in Evanghelii un Hristos deplin liber si creator de libertate. Privit astfel, Iisus este
indeosebi liber pentru altii, liber pentru a se darui complet. Este o tendinta foarte clara in noua
teologie apuseana de a se considera mantuirea ca sinonima cu libertatea. Proclamandu-L
deplin om pe Iisus, teologii protestanti se straduiesc sa nu nege divinitatea Sa. Iisus nu este
considerat doar un profet, ci Hristos, Cuvantul lui Dumnezeu, Fiul lui Dumnezeu,
Mantuitorul. "Iisus este epifania lui Dumnezeu, istoria Sa este exegeza lui Dumnezeu, iar
exegeza inseamna explicare, interpretare".

Reprezentantii teologiei radicale sunt de alta parere insa : "Oamenii de astazi nu-L pot vedea
pe Iisus ca Fiul lui Dumnezeu inainte de a-L vedea ca Fiu al omului. Inceputul pentru oamenii
de astazi ca si pentru primii ucenici este Iisus ca om, deplin om, chiar daca vad in El ceva mai
mult", este de parere teologul anglican Robinson. Adept al unui imanentism radical in
teologie, Van Buren propune o tacere totala asupra lui Dumnezeu. Ca si Robinson se declara
adept al unui "agnosticism" de tip nou. Acesta din urma critica in repetate randuri lipsa unei
"teologii negative" in Crestinismul apusean contemporan. Trebuie sa fie gasita astazi o noua
exprimare a realitatii lui Dumnezeu", pare a fi imperativul actual al teologiei protestante.

Teologia apuseana continua sa vorbeasca despre Dumnezeu, dar incepe cu cele de jos, in
lumea unde traim, de la experienta oamenilor, de la realitatile credintei. Hristologia pe care o
prefera, de exemplu Zahrnt, trebuie sa aiba punctul de plecare aici, jos, pe pamant, in profun-
zimea umanitatii lui Iisus. Insistand asupra caracterului fratern al relatiei lui Iisus cu oamenii,
Zahrnt se ridica impotriva eliminarii celuilalt aspect al relatiei directe a lui Iisus cu Tatal si
aceasta in opozitie cu rezultatele exegezei istorice. El refuza alternativa falsa : Iisus "revelator
divin sau frate omenesc".

Moltmann se straduieste la randul sau, sa depaseasca alternativa dintre istoricism si


existentialism : "Datorita istoricismului Bultman, spune el, se separa aproape complet intre
Hristos al Kerigmei si Iisus istoric. Credinta marturiseste insa invierea lui Hristos Cel care
sufera".

O parere diferita impartaseste un cunoscut teolog protestant - Tillich, care in opinia


adversarilor sai "minimalizand importanta lui "Iisus istoric" ar compromite doctrina crestina
despre intrupare" . In realitate Tillich vrea sa evite cu orice pret o reducere a Crestinismului la
o pura teologie a Cuvantului. De aceea este preocupat sa salveze aspectul sacramental al lui
Hristos. "Hristos este sacramentul original si fundamental", afirma el.

Ca o concluzie putem spune, impreuna cu W. Pannenberg ca "pentru teologii protestanti de


astazi invierea lui Iisus este confirmarea data de Dumnezeu Tatal", legatura ei cu crucea lui
Hristos, care este data in unicitatea persoanei Fiului lui Dumnezeu intrupat, nefiind pusa in
lumina pe cat este necesar. Hristos, in teologia protestanta actuala, continua sa fie marcat de
un accent unilateral pus pe pacatul omului si pe responsabilitatea sa. Prin aceasta "se dilueaza
sensul lui Dumnezeu, Iisus mantuitor pune in umbra pe Dumnezeu si misterul Sau trinitar.
Este un Hristos profetic. In Protestantism Hristos este Cel ce libereaza si apoi Cel ce
mantuieste - Hristologia protestanta este mai curand functionala decat ontologica".

2. Crucea si invierea Iui Hristos in teologia romano-catolica

"Apusul pare sa vada in intrupare un mijloc de a repara greseala, o suferinta divina care face
posibila iertarea oamenilor, o recuperare a darului pierdut al gratiei. Rasaritul vede aici o
creatie dn nou, o reinduhovnicire a naturii umane". Constatarea ii apartine lui Y. Congar,
reprezentant de seama al teologiei catolice de astazi.

Hristos in doctrina catolica este mai intai Mantuitor, ceea ce recunoaste si invatatura ortodoxa,
care in plus da acestei mantuiri o amploare cosmica si o deschidere optimista spre viitor. In
teologia catolica cel putin pana acum recent s-a vorbit doar de Hristos pe cruce, de un
crucifix. Pacatul se simte ca o prezenta dureroasa.

Dupa ce mai intai, in cursul secolului al XIX-lea a aparut progresiv in Apus o distanta intre
Iisus al Evangheliilor si Hristos al Bisericii, astazi s-a ajuns sa se puna problema identitatii lui
Iisus in termeni opusi: Iisus antropocentric sau Iisus cosmic ? "Apusul simte astazi nevoia
unui Iisus cosmic", marturiseste un teolog apusean (H. Burgeois). "In masura in care se
subliniaza acest rol cosmic pare foarte normal de a uni mai strans pe Iisus de Duhul Sfant. O
data redescoperit Duhul Sfant (in Apus) filiatia lui Iisus este privita intr-un mod mai larg decat
relatia binara Tata-Fiu. Filiatia este privita in Duhul; Iisus nu este numai Fiu ci si "plin de
Duhul".

Sunt teologi romano-catolici astazi, care se ridica impotriva separatiei artificiale intre firea
umana si cea divina in Iisus Hristos. Un exemplu il ofera Ratzinger, care refuza disocierea
intre Iisus al istoriei sau Hristos al credintei pascale; el ia credinta si istoria impreuna. El
critica aceasta "miscare in zig-zag a teologiei moderne (apusene n.n.) care incepe prin a se
indeparta de Hristos pentru a alerga catre adevaratul Iisus pe care istoria crede ca-L poate afla
apoi se repliaza asupra lui Hristos al Kerigmei". "Daca Dumnezeu este de negasit, ne ramane
Iisus pentru a ne fundamenta viata", afirma raspicat reprezentantii acestei teologii. Trebuie sa
se revina la realitatea vie si plenara a lui Iisus care este Hristos. Aceasta semnifica "identitatea
totala a persoanei si a operei", fara disociere intre dumnezeire si omenitate. El este "Fiul" in
sens absolut.
Crucea exprima "coincidenta perfecta a fraternitatii si a adoratiei, ce trebuie unite in sufletul
nostru - simbioza orizontalitatii si a verticalitatii, un Hristos cu atat mai mult daruit fratilor
Sai, cu cat traieste in intimitatea Tatalui si striga catre El pe cruce".

Coborarea la iad, in conceptia lui Ratzinger, arata ca Hristos a depasit poarta ultimei noastre
singuratati, ca a intrat prin patima Sa in abisul parasirii noastre. Acolo unde nici un cuvant n-
ar fi putut sa ne ajunga acolo se afla El. Astfel iadul a fost biruit sau mai precis moartea care
mai inainte era iadul, nu mai este. Cele doua nu mai sunt identice, pentru ca in mijlocul mortii
se afla viata, pentru ca dragostea salasluieste in mijlocul mortii.

K. Rahner, teolog de seama al Bisericii Romano-Catolice, a inteles moartea lui Iisus ca


moartea lui Dumnezeu in sensul ca prin moartea Sa, "moartea noastra a devenit moartea lui
Dumnezeu cel nemuritor". Hans Urs von Balthasar foloseste si el aceasta expresie
"misterioasa", moartea lui Dumnezeu. Si el raporteaza la Cel rastignit cunoasterea lui
Dumnezeu si dobandirea mantuirii, intelege Biserica in chip de Biserica "sub cruce", aparuta
"din cruce". Intr-o maniera mai teologica decat Rahner el raporteaza jertfa, durerea si moartea
Celui rastignit la taina interioara a lui Dumnezeu insusi si afla in aceasta moarte a lui Iisus,
plenitudinea relatiilor intertrinitare ale lui Dumnezeu insusi.

Ca si alti teologi romano-catolici contemporani si Walter Kasper considera moartea lui


Hristos pe cruce ca fiind centrul Rascumpararii. "Moartea plina de supunere a lui Iisus - zice
el - este rezumatul, esenta si incoronarea incomparabila a intregii opere a lui Iisus".
Semnificatia mantuirii lui Iisus nu este limitata exclusiv la moartea Sa. Dar moartea lui Iisus o
pune in lumina deplina si o face definitiva. "Noul eon (al imparatiei) a inceput cu moartea
Sa". In invierea lui Iisus Dumnezeu este Cel care Se descopera si ceea ce descopera este
propria Sa slava. Dar El descopera slava Sa sub chipul lui Iisus Hristos. Ceea ce este vazut
este deci Cel rastignit ieri in slava lui Dumnezeu, sau slava lui Dumnezeu ca slavire a Celui
rastignit. Prin invierea si proslavirea lui Iisus Dumnezeu a facut pace cu lumea. "Credinta in
inviere este rezumatul si esenta credintei in Dumnezeu si in Iisus Hristos", conchide Kasper.
Vinerea Patimilor, Pastile, Inaltarea si Rusaliile constituie un unic mister indivizibil, o unica
trecere a lui Iisus prin moarte la viata, trecere prin care El ne daruieste si o viata noua in
Duhul

Sfant.

Teologia romano-catolica depune in prezent eforturi considerabile pentru a depasi conceptia


sa traditionala despre Rascumparare ca satisfactie substitutiva, pentru a valorifica si celelalte
aspecte, nu numai cel de jertfa, pe care sfintii Parinti le-au aprofundat, dar Apusul medieval
le-a neglijat.

3. Invatatura ortodoxa despre unitatea dintre crucea si invierea lui Hristos in opera de
rascumparare a neamului omenesc

In centrul operei de rascumparare a neamului omenesc stau patimile si moartea pe cruce :


Hristos s-a rastignit pentru mantuirea noastra, aducandu-se jertfa Tatalui (I Cor. XV, 3) si a
inviat din morti, facandu-se incepatura a invierii celor adormiti (I Cor. XV, 20).
In toate cele trei directii, proprii invataturii ortodoxe despre rascumpararea sau mantuirea
obiectiva, Mantuitorul Hristos a restabilit comuniunea de iubire a omului cu Dumnezeu, cu
sine insusi si cu semenii, precum si firea umana, insasi innoindu-o. Dar mai mult a facut
aceasta in jertfa Sa pe Cruce. Crucea reprezinta o noua treapta in opera lui Hristos de mantuire
a noastra, culmea cea mai inalta a acesteia, avand de o parte intruparea, iar de cealalta parte, si
strans unita cu Crucea, invierea din morti.

Prin ascultarea Sa pana la moartea pe cruce, Hristos a luat asupra Sa, prin firea asumata, in
mod real si deplin tot blestemul, facandu-se pentru noi blestem, tot pacatul si neascultarea
omului si a recapitulat in Sine intreaga creatie, nu numai pe om. Caci toata creatia, din cauza
omului care adusese asupra ei blestemul, avea nevoie de Cruce, adica de restaurare si innoire.

Jertfa suprema a lui Hristos pe cruce a fost necesara omului. Sfantul Chiril al Alexandriei reia
si dezvolta aceasta idee a Sfantului Apostol Pavel dupa care omul nu poate sa intre la Tatal
decat in stare de jertfa curata. Dar noi nu eram in stare sa aducem o astfel de jertfa curata Ta-
talui. "De aceea Hristos ca om s-a adus Tatalui ca o asemenea jertfa curata. Dar nu pentru a
oferi Tatalui un echivalent juridic, ci ca sa ne imprime si noua puterea starii de jertfa, prin
unirea Lui cu noi, pentru ca astfel sa putem si noi intra cu El la Tatal. De aceea noi avem
aducerea la Tatal prin Crucea lui Hristos, prin trupul Lui rastignit pe cruce".

Jertfa aceasta atotcurata ca ardere de tot adusa Tatalui, intr-un miros de buna mireasma, nu
este decat daruirea totala Tatalui. Sfantul Chiril al Alexandriei spune ca oriunde este pacat, nu
mai este jertfa curata. Jertfa este renuntarea la orice egoism, ca forma a pacatului. Este
predarea totala Tatalui si numai Hristos a putut aduce o astfel de jertfa. El s-a adus Tatalui
jertfa atotcurata pentru noi cu scopul de a realiza in sine ca om aceasta stare de totala predare
Tatalui, pentru ca El sa ia chip in noi in aceasta stare (Gal. IV, 19).

Pe linia Sfantului Atanasie cel Mare, Sfantul Maxim Marturisitorul si alti Sfinti Parinti scot in
relief directia jertfei indreptata spre noi, puterea ei de restaurare si intarire a firii noastre, de
biruire a mortii si a pacatului in firea umana insasi. In marea Sa iubire de oameni, Dumnezeu
nu se preocupa de Sine, ci numai de noi. Hristos s-a predat pe Sine mortii pentru ca ascultarea
sa filiala sa triumfe pentru totdeauna asupra boldului mortii, adica asupra pacatului.

Crucea lui Hristos este manifestarea negraitei si nemarginitei iubiri si puteri a lui Dumnezeu,
fata de omul supus mortii din pricina pacatului, afirmarea vietii impotriva mortii care a fost
desfiintata. Pe cruce in modul cel mai deplin, dupa intrupare, Hristos temeluieste Biserica,
Trupul Sau tainic, ca una ce este atrasa in jertfa lui Hristos si care va aduce in veac jertfa
Tatalui, prin Duhul Sfant pe Hristos, dar si pe ea insasi o data cu Hristos. Pe cruce, firea
umana a fost eliberata de sclavia pacatului si a mortii, intarita si deschisa lucrarii Duhului
Sfant asupra ei prin Sfintele Taine care izvorasc din Hristos Cel rastignit si inviat.

Moartea pe cruce este strans legata de inviere ca si de intrupare si se desavarseste in inviere.


"Daca intruparea este rodul iubirii divine fata de umanitatea cu care se uneste indisolubil si
definitiv, iar aceasta iubire merge mai departe in moarte, scopul si rezultatul deplin al acestei
iubiri se arata in inviere, care desavarseste pentru veci unirea Sa cu noi".

Potrivit invataturii ortodoxe in crucea insasi e o putere care produce inviere si in inviere e
prezenta, intr-un anumit sens, in mod etern crucea. Crucea are in ea insasi o forta de biruire a
pacatului si a mortii, o putere care inainteaza spre inviere si se finalizeaza in inviere. In crucea
sau in moartea lui Hristos se cuprinde virtual invierea Lui si in invierea Lui continua sa fie
prezenta puterea biruitoare de moarte a crucii. Nu s-a ajuns la inviere fara cruce. De aceea
invierea in sensul crestin nu este lipsita de puterea lui Hristos care s-a manifestat in acceptarea
si suportarea crucii, suportarea care este prin ea insasi si biruire a mortii.

Prin invierea Sa din morti, Hristos a innoit si indumnezeit firea umana intarita si restaurata
prin jertfa de pe cruce. O data cu ea, Hristos a innoit intreaga fire cu care omul este in legatura
ontologica, si care prin omul innoit prin inviere, se ridica iarasi spre Dumnezeu, datorita
energiilor divine necreate, care prin Dumnezeu-Omul, Iisus Hristos, infuzeaza intreaga
creatie.

Prin invierea Sa, Hristos ne ridica intr-o stare de dreptate si de unire desavarsita cu
Dumnezeu, de sfintenie perfecta si vesnica, care implica si starea de totala daruire ca fapturi
noi Tatalui. Aceasta inseamna ca si prin inviere, Hristos imbina in Sine starea celui ce s-a
jertfit cu starea de inviere, de viata dumnezeiasca in mod deplin manifestata in umanitatea Sa,
pe care o comunica in chip tainic, tuturor oamenilor cuprinsi in Sine, prin firea umana
asumata. Prin Hristos Cel rastignit si inviat, moartea a fost infranta, ea nu mai are nimic
inspaimntator, "caci toti care cred in Hristos o calca in picioare", spune Sfantul Atanasie.

Prin acelasi Hristos inviat avem puterea sa murim si noi patimilor si poftelor egoiste, sa
murim noua insine si sa traim o viata noua, biruitoare in toata fiinta noastra, de daruire cu
Hristos lui Dumnezeu. Puterea de daruire lui Dumnezeu ne vine de la Hristos care iradiaza in
noi prin umanitatea Sa, pe Duhul Sau.

Invierea este raspunsul Tatalui de primire a jertfei lui Hristos pe cruce, ca jertfa a Lui si a
intregii umanitati pe care El o aduce impreuna cu El in starea Sa de jertfa. Dar si mai mult
decat aceasta, invierea pecetluieste jertfa si desavarseste opera de rascumparare a neamului
omenesc prin innoirea si indumnezeirea firii umane aduse de inviere. Chipul lui Dumnezeu
din om, stricat de pacat, a fost acum, dupa restaurarea si intarirea lui, prin intrupare si Cruce,
innoit total si facut un transparent deplin al Duhului.

Trupul purificat si inviat al lui Hristos sta intr-o legatura cu trupul nostru al tuturor. El e ca un
aluat, sau ca un factor iradiant, innoit si inviat, al intregii corporalitati umane. Deoarece
coruptia si moartea erau in om, nu in afara, "in mod cuvenit Cuvantul s-a folosit de trup ca de
un organ si s-a extins la toti".

Prin Iisus Hristos, timpul a devenit un timp spre inviere si spre viata de veci, "mai bine-zis,
timpul intreg a devenit un ajun al duminicii vesnice, al petrecerii vesnice in lumina
descoperita a invierii".

Invierea lui Hristos este "incepatura" vietii celei vesnice (I Cor. XV, 20). "Caci de vreme ce
printr-un om a venit moartea, tot printr-un om si invierea mortilor. Caci precum in Adam toti
mor, asa si in Hristos toti vor invia" (I Cor. XV, 21-22). Invierea este trecerea spre o alta
existenta. Acesta este si sensul cuvantului de "Pasti" ; invierea lui Hristos este trecerea noastra
desavarsita de la moarte la viata, de la pamant la cer. Si fiindca moartea adusa de pacat
cuprinsese toata creatia, invierea lui Hristos a insemnat trecerea definitiva si totala a intregii
creatii de la moarte la viata, la viata si lumina lui Hristos Cel inviat, plin de Duhul Sau.

Toata creatia tinde spre invierea generala ca spre sensul ei deplin si spre desavarsirea ei in
Dumnezeu. Revelatia clara a lui Dumnezeu in creatie si revelatia sensului creatiei coincid si
ea va atinge deplinatatea in invierea generala .
Unite intr-o tainica simbioza, crucea si invierea lui Hristos se descopera credinciosilor ca doua
rauri cu apa vie, pornite din acelasi izvor, Fiul lui Dumnezeu intrupat, Mantuitorul nostru, din
care se adapa neincetat Trupul tainic al Domnului, Biserica Sa cea sfanta.

Parintele Stefan Buchiu


Sfanta cruce - Dreapta invatatura despre
cinstirea Sfintei Cruci

Mareste imaginea.
 
Sfanta cruce - Dreapta invatatura despre cinstirea Sfintei Cruci
 
1. Imnul ortodox, despre inchinarea dreptcredinciosilor la sfanta cruce
 
Biserica Ortodoxa, cinstitoare a sfintei cruci, intemeiata pe dumnezeiasca invatatura, cuprinsa
in Sfintele Scripturi si in Sfanta Traditie, cum vom arata, mai jos, a formulat urmatorul imn,
prin care dreptcredinciosii crestini, rostindu-l si cantandu-l, isi arata simtamantul de adanc
respect fata de sfanta cruce: "Crucii Tale ne inchinam, Stapane, si sfanta Invierea Ta marim".
 
Acest imn bisericesc se canta la slujba Sfintei Liturghii, in locul trisaghionului "Sfinte
Dumnezeule", de doua ori pe an, cand se savarseste slujba divina de cinstirea sfintei cruci: la
14 Septembrie si in Duminica a III-a din Postul mare.
 
Textul acestui imn divin este, propriu-zis, un fragment din Marturisirea de credinta a
dreptcredinciosilor, dar, in acelasi timp, este si un indemn al Bisericii Ortodoxe, de a cinsti
sfanta cruce, prin inchinare.
 
Ascultarea cantarii acestui imn scurt, cu melodia frumoasa si miscatoare a glasului a II-lea, al
muzicii psaltice, ne predispune la o meditatie activa asupra cuprinsului sau, si ne face sa
desprindem si sa ne fixam in mintea noastra, cele doua invataturi divine, pe care le contine: 1)
universalitatea cinstirii sfintei Cruci in Biserica crestina si, prin aceasta comuniunea si
fratietatea credinciosilor; 2) unitatea nedespartita dintre Cruce si Inviere, adica dintre cinstirea
sfintei Cruci si preaslavirea Invierii Domnului.
 
Textul acestui imn este o fraza. Ambele propozitii principale din aceasta fraza folosesc
verbele lor predicative, la numarul plural: "ne inchinam" si "marim". Aceasta inseamna ca
cinstirea sfintei cruci, ca si preaslavirea minunii Invierii Domnului Hristos, prin inchinare,
este o marturisire de credinta a intregii Biserici, "una, sfanta, soborniceasca si apostoleasca".
Astfel spus, aceasta marturisire de credinta este rostita, pastrata si transmisa, totdeauna, peste
tot si de catre toti membrii Bisericii crestine, adica de intreaga obste sau comunitate crestina,
alcatuita din credinciosii si ierarhia Bisericii, fara exceptie. De aceea, in mod firesc, cei ce se
abat de la aceasta universala marturisire de credinta, adica cei ce nu cinstesc sfanta Cruce, prin
inchinarea la ea si cu ea, se indeparteaza de Biserica, cu stiinta sau din nestiinta, despre a lor
pierzare, fiindca "afara de Biserica nu este mantuire" (Extra Ecclesiam nulla salus). In plus,
cei ce indeparteaza aceasta invatatura de credinta universala din marturisirea lor de credinta
sparg unitatea sufleteasca si fraternitatea membrilor Bisericii universale, savarsesc si un rau
social, si nesocotesc porunca dreptei invataturi de a avea "un Domn, o credinta si un botez"
(Efes. 4, 5).
 
Odata cu dreapta si universala invatatura de credinta despre cinstirea sfintei Cruci, prin
inchinare, acest imn ne da si dreapta invatatura despre preaslavirea sfintei Invieri din morti a
Domnului Hristos: "si sfanta Inviere a Ta marim". Este o completare a marturisirii de credinta,
despre cinstirea sfintei Cruci si o impreunare nedespartita a cultului sfintei Cruci cu actul
divin de preaslavire a sfintei Invieri. Biserica, in predica ei, intotdeauna a unit invatatura
despre cinstirea sfintei Cruci cu preaslavirea sfintei Invieri, fiindca numai adevarul Invierii din
morti a Domnului Hristos a dus dupa sine cinstirea sfintei Cruci, pe care a fost rastignit
Domnul Hristos, adica stralucirea divina a Invierii a adus si stralucirea crucii, in Biserica.
Daca actul rastignirii pe cruce n-ar fi fost urmat de minunea Invierii, crucea - obiect de dispret
in antichitatea greco-romana - n-ar mai fi dobandit insusirea de "sfanta" si n-ar mai fi fost
cinstita, prin inchinare, in Biserica crestina; propovaduirea Bisericii, despre Dumnezeirea
religiei crestine, ca si credinta comunitatii sau obstii crestine, ar fi fost zadarnica (cf. 1 Cor.
15, 13-15).
 
Sfanta Traditie este plina de marturii, intaritoare, despre invatatura divina, ca cinstirea sfintei
Cruci este unita cu preaslavirea Invierii, cum se arata in acest imn al crucii, si este
nedespartita de ea. Dam numai doua exemple: a) "Crucea Domnului sa o laudam, sfanta
ingroparea, cu cantari sa o cinstim si Invierea Lui sa o preamarim". (Sedealna Invierii, gls. 5):
Sfantul Sofronie, patriarhul Ierusalimului (550-638): "O, stralucire a Inverii, o, inchinare
luminata a crucii! Acestea ne sunt cele doua semne de biruinta ale mantuirii." Asadar,
cunoscand puterea tainica a Invierii si a Crucii, cunoscand cat de mare bine ne-au facut ele,
cunoscand si legaturile de apropiere fata de Dumnezeu, legaturi pe care ni le-au facut acestea,
sa sarbatorim Invierea si Crucea, frumos si cu credinta, asa cum voiesc ele sa fie cinstite".
 
Daca Domnul Hristos, rastignit pe cruce, si ingropat n-ar fi inviat din morti, crucea Sa ar fi
ramas, in istoria Bisericii, numai ca un instrument, prin care s-a savarsit cel mai cumplit chin
trupesc (crudelissimum supplicium) asupra Sa, asa cum au ramas crucile celor doi rastigniti
impreuna cu El.
 
2. Marturii sfinte despre prezenta Crucii in planul divin al mantuirii neamului omenesc
 
Sfanta Scriptura si Sfanta Traditie ne dau marturii atat despre preinchipuirea sfintei Cruci,
inainte de rastignirea Domnului pe ea, cit si despre actul insemnarii cu sfanta Cruce, despre
puterea ei divina, precum si despre talcuirea actului de insemnare a dreptcredinciosilor
crestini, cu semnul sfintei Cruci.
 
Sfanta Cruce este preinchipuita de exemplu, in Vechiul Testament, de "pomul vietii", care a
rasarit din pamant, din porunca lui Dumnezeu, in mijlocul raiului pamantesc, alaturi de
"pomul cunostiintei binelui si raului" (cf. Facere 2, 9). "Pomul vietii" este denumirea
metaforica a sfintei Cruci, denumire care apare, cum se vede, chiar pe primele pagini ale
Sfintei Scripturi. Aceasta denumire a sfintei Cruci apare, deasemenea, si pe ultimile pagini ale
Sfintei Scripturi, unde se face descrierea raului ceresc, ca o completarea a descrierii raiului
pamantesc: "Si in mijlocul pietii din cetate, de o parte si de alta a raului, creste pomul vietii" si
frunzele pomului sunt spre tamaduirea neamurilor" (Apoc. 22, 2; vezi si Apoc. 2, 7; 21, 6).
Aici, cum se vede, se vorbeste, profetic, si despre puterea divina a "pomului vietii" (sfanta
Cruce): "tamaduirea neamurilor" pamantului.
 
Biserica ne da invatatura limpede, ca pomul vietii, despre care vorbeste Sfanta Scriptura
simbolizeaza sfanta Cruce. Acest lucru il infatiseaza ea, atat in scris in cartile de slujba divina,
cat si in mod plastic, in pictura.
 
Biserica teologhiseste si canta: "O, preaslavita minune! pomul cel de viata, prea sfanta Cruce,
la inaltimea ridicata, iti arata astazi"... (Stihira 1, Laude, 14 Septembrie).
 
De asemenea, in pictura multor Biserici ortodoxe romane, desigur ca si in alte tari ortodoxe, in
pridvor, de regula se afla pictat pomul vietii, in centrul gradinii raiului. Acest pom se
deosebeste de ceilalti copaci, prin inaltimea, si, mai ales, prin forma sa trifurcata, aratand
capul de sus al Crucii, si cele doua brate laterale ale ei, si are, uneori, pe Domnul Hristos la
radacina lui - ca in pridvorul Manastirii Cozia - iar alteori, Il are infatisat ca Miel al lui
Dumnezeu (vezi Radu Cretanu, Chipul Mantuitorului Iisus Hristos reprezentat in "Pomul
vietii", in rev. M. O. nr. 7-9/1980).
 
Cercetarea acestor fresce pictate ne da imaginea clara despre "pomul de Viata purtator", adica
despre sfanta Cruce, care a purtat pe ea pe Domnul Hristos, numit si Viata, asa cum Insusi
Domnul Hristos Se numeste pe Sine, de mai multe ori (Ioan 14, 6; 11, 25 etc.).
 
Preinchipuirea Sfintei Cruci, precum si facerea semnului sfintei cruci, de catre alesii lui
Dumnezeu, semn urmat de efecte minunate, sunt descoperiri divine, in mai multe locuri ale
Sfintei Scripturi. Vom cita numai doua locuri din Vechiul Testament: a) Moise a trecut
poporul Israel prin Marea Rosie in mod minunat, prin puterea divina a crucii, si l-a scapat de
robia politica egipteana, conducandu-l la libertate. El a ridicat toiagul, si a intins mana sa,
drept inainte, peste mare, a despartit apele marii, in doua, si evreii au trecut marea ca pe uscat.
Cand au intrat si egiptenii in mare, pe acelasi drum uscat, ca sa-i inrobeasca, din nou, pe evrei,
Moise, tot din porunca lui Dumnezeu, a intins iarasi mana cu toiagul, si a facut semnul de
intretaiere al liniei drepte, pe care o schitase la despartirea apelor marii. Apele s-au impreunat,
si egiptenii au fost inecati, in mijlocul marii (vezi Iesirea 14, 21-27).
 
Semnul acesta, facut de Moise care a intins mana cu toiagul peste apele marii, in mod crucis,
preinchipuieste sfanta cruce. Precum evreii au scapat de robia politica egipteana, prin acest
semn divin, tot asa si noi crestinii am fost scapati de robia pacatului, prin sfanta cruce, robie
mai crunta decat robia politica egipteana.
 
Biserica ne da dreapta talcuire a textului scripturistic de mai sus si glasuieste si canta: "Cruce
insemnand Moisi, in drept, cu toiagul, Marea Rosie a despartit, lui Israel, celui ce, pedestru, a
trecut; iar, de-a curmezis, aceeasi lovindu-o a impreunat impotriva carelor lui Faraon,
deasupra scriind nebiruita arma" (Catavasii La Inaltarea Sfintei Cruci, Cantarea 1). Iata, aici si
dreapta denumire a sfintei cruci: "nebiruita arma". b) De asemenea, binecuvantarea
patriarhala, pe care a dat-o Iacob, cu mainile, celor doi fii ai lui Iosif, Efraim si Manase,
binecuvantare data cu mainile incrucisate, a preinchipuit sfanta cruce, cu peste 1500 de ani
inainte de Hristos. "Israel (Iacov), inadins, si-a incrucisat mainile si i-a binecuvantat. Verbul,
romanesc "a incrucisa" este traducerea verbului grecesc corespunzator din Vechiul Testament
(Septuaginta), verb care inseamna: a schimba un lucru cu altul a (se) impleti, a (se) intretese,
dar inseamna si a incrucisa, a aseza (bratele) in forma de cruce. Asa traduce acest verb si
Sfanta Scriptura, in limba franceza, editata de Scoala biblica de la Ierusalim (1961): "en
croisant ses mains" - incrucisandu-si mainile sale.
 
Cu aceste texte scripturistice, drept talcuite de Sfanta Biserica, inlaturam parerea gresita a
unor grupari crestine, ca "semnul crucii facut cu mana nu este primit de Dumnezeu". Mai
adaugam aici, ca Dumnezeu voieste ca sa-L slujim cu tot trupul si cu tot sufletul, fiindca
trupul este "templu al Duhului Sfant" si, impreuna cu sufetul, este si el tot al lui Dumnezeu
(cf. 1 Cor. 6, 19-20).
 
Vorbind scolareste, si teologic, toate aceste semne preinchipuitoare ale sfintei cruci, ca si
multe altele, existente in Vechiul Testament, texte din care vom mai enumera, mai jos, se
numesc tipuri ale sfintei cruci, adica schite simple, nedesavarsite, iar chipul crucii, prezentat
cu toate amanuntele in legatura cu ea, in Noul Testament, se numeste antitip, adica chipul
desavarsit al sfintei cruci. Este, si aici, o slavita pedagogie divina, care a randuit ca Vechiul
Testament sa fie calauza noastra sau pedagogul nostru catre Hristos (cf. Gal. 3, 24), potrivit cu
puterea de pricepere a omenirii, in evolutia ei spre desavarsirea in credinta.
 
Spre completa luminare a dreptcredinciosilor crestini, dar mai ales, spre instruirea acelor
grupari crestine, care au predilectie pentru cercetarea Vechiului Testament, si care afirma,
contrar adevarului, ca aici nu se afla texte care sa se refere la sfanta cruce, mai facem trimiteri
si la alte texte sfinte, privitoare la aceasta tema: Facere 47, 31; Iesirea 15, 25; 17, 6; 11-12;
Numeri 21, 9; Deuteronomul 28, 66; Isaia 65, 2.
 
3. Hristos, Pace, Cruce
 
Iata o sfanta triada de nume proprii, nume nedespartite unul de altul, pentru ca, ori pe care l-
am pronunta, ne vin in minte celelalte doua nume. Toate cele trei nume, la un loc, ne aduc in
minte, de asemenea, invatatura desavarsita a Noului Testament, despre actul mantuirii,
savarsit de Domnul Hristos, prin jertfa Sa pe cruce, care ne-a adus pacea cu Dumnezeu si
pacea intre noi, cum vom arata, indata.
 
Sfantul Apostol Pavel, in Epistola catre Efeseni 2, 13-22, tratand tema "Hristos este mantuirea
pacatosilor", ne prezinta, in fata ochilor mintii, aceasta imagine sfanta, a lui Hristos-Pace,
rastignit pe Cruce. "Hristos - iar nu altcineva - este Pacea noastra" (v. 14), "desfiintand
dusmania, prin trupul Sau, (v. 15) prin cruce" (v. 16) etc. Domnul Hristos este numit cu nume
propriu Pacea, pentru ca, prin jertfa Sa pe cruce, a impacat pe toti oamenii cu Dumnezeu, dar,
in acelasi timp, intinzandu-si bratele, orizontal, pe cruce, a savarsit actul divin al imbratisarii
parintesti a intregii lumi, adica a tuturor neamurilor de sub cer (Fapte 2, 5), salasluind si pacea
si fratietatea dintre om si om. Prin cruce, deci, s-a savarsit cel mai mare act divin din istoria
mantuirii neamului omenesc - impacarea omului cu Dumnezeu si impacarea dintre om si om,
in istorie, invatatura mult accentuata de sfantul Apostol Pavel in Epistolele sale. Dreapta
ratiune ne constrange sa credem si sa marturisim ca lemnul crucii a dobandit sfintenie, pentru
ca pe el, si nu pe alt obiect, S-a jertfit Domnul Hristos, Dumnezeu adevarat din Dumnezeu
adevarat, sfintenia suprema si absoluta, tocmai ca sa savarseasca cel mai mare act divin:
mantuirea neamurilor. Crucea este sfintita, deci, prin atingerea ei de Domnul Hristos, varsat
pe ea, cu un cuvant, pentru ca ea este altarul pe care S-a adus jertfa, reala, de bunavoie,
universala si prisositoare (imbelsugata) Insusi Fiul lui Dumnezeu. Tocmai de aceea,
dreptcredinciosii crestini aduc o adanca cinstire crucii, cinstire relativa, marginita, care poarta
numele de venerare, arata prin inchinare si sarutare, spre deosebire de suprema cinstire, data
lui Dumnezeu, cinstire care poarta numele de adorare.
 
Tot dreapta ratiune ne indreptateste sa credem ca acele grupari crestine, care inlatura cultul
sfintei cruci, implicit, isi micsoreaza si sentimentul de adorare fata de Domnul Hristos, Care
S-a rastignit pe cruce, fiindca nici in fata Lui nu-si insemneaza fata lor cu chipul sfintei cruci,
si prin aceasta, se indreapta spre o grea osanda. Aceste grupari crestine, neprimind dreapta
invatatura despre cinstirea sfintei cruci, inlatura si cultul icoanelor, si al mortilor, inlatura si
dreapta invatatura despre ierarhia divina si despre Sfintele Taine etc., si, pornind de la
calcarea unei singure invataturi divine, aluneca, fara putinta de intoarcere, pe povarnisul
pacatului calcatorilor tuturor invataturilor divine, pentru ca, in Teologia crestina si in Biserica,
exista un principiu, numit principiul conexiunii, care ne invata ca toate invataturile de
doctrina, de morala si de cult constituie un tot unitar, adica un trup duhovnicesc, ce nu se
poate dezmebra. Sfanta Scriptura ne spune ca "cine va pazi toata legea, dar va gresi o singura
porunca, s-a facut vinovat fata de toate poruncile" (Iacov 2, 10) si a devenit calcator de lege
(v. 9).
 
4. Temeiuri noutestamentare, pentru indatorirea dreptcredinciosilor, de a cinsti sfanta
Cruce
 
Cum am spus, mai inainte, Noul Testament ne prezinta, mai explicit decat Vechiul Testament,
dumnezeiasca invatatura despre valarea sfintei cruci, pentru drepcredinciosi, si aceasta ne
ajuta mult, sa expunem, sistematic unele din temeiurile pentru indatorirea dreptcredinciosilor
de a venera sfanta cruce:
 
a) Crucea este altarul divin real si istoric al crestinismului, altar pe care Domnul Hristos S-a
adus, "o data, jertfa, ca sa ridice pacatele multora" (adica ale acelora care voiesc sa se
mantuiasca) (Evrei 9, 28). Crucea este, deci jertfelnicul lui Hristos, jertfelnic pe care El a fost
si Jertfa sangeroasa, si Arhiereul Care a adus-o, "pentru toti, spre iertarea pacatelor". Jertfa
sangeroasa de pe cruce, se prelungeste, pana la sfarsitul veacurilor, in Biserica, prin Sfanta
Liturghie, ca jertfa nesangeroasa (vezi Imnul heruvimic).
 
b) Crucea este "puterea lui Dumnezeu" (I Cor. 1, 18), pentru cei ce voiesc sa se mantuiasca,
adica pentru cei ce cred. Cu puterea divina a crucii se lauda Sfantul Apostol Pavel, in
slabiciunile sale omenesti si in necazurile si stramtorarile pe care le indura (cf. Gal. 6, 14). Ea
este "pecetea divina" de pe fata dreptcredinciosilor, pecete prin care acestia au scapat si scapa
de urgiile vrajmasilor vazuti si nevazuti. Roadele puterii lui Dumnezeu, putere dobandita de
cei ce sunt insemnati cu pecetea lui Dumnezeu, adica au chipul sfintei cruci pe fata lor, sunt
realitati istorice, descrise si prezise in Vechiul Testament, unde se descrie nimicrea
locuitorilor Ierusalimului: "Treci prin mijlocul cetatii, prin Ierusalim si insemneaza cu semnul
crucii" (adica cu litera "Tau", care, in alfabetul vechi, grec, avea forma unei cruci (+), pe
frunte, pe oamenii care gem si plang" "dar sa nu va atingeti de nici un om care are pe frunte
semnul ". (Vezi Iezechiel 9, 4-6, traducerea romaneasca, precum si textul grec, in Septuaginta,
sub notitele textului).
 
c) Crucea este semnul Fiului Omului, la a doua venire. Insusi Domnul Hristos le-a spus
ucenicilor Sai, care doreau sa afle timpul celei de a doua veniri a Lui, precum si timpul
sfarsitului Lumii (Matei 24, 3) ca, intre semnele care vor fi, "atunci se va arata pe cer" (si)
"semnul Fiului Omului" (Matei 23, 30), adica sfanta cruce. Cuvintele acestea arata, pe de o
parte, ca Insusi Domnul Hristos confirma valoarea sfintei cruci, in iconomia divina, in istoria
mantuirii neamului omenesc, si aici, in mod special, cinstea ei cea mai mare, la Judecata din
urma, iar pe de alta parte, aceste cuvinte sunt si o marturie si o recunostere, ca sfanta Cruce,
"semnul Fiului Omului", pe cer, era cunoscuta de catre ascultatori, ca un real semn divin,
despre care n-a mai fost nevoie sa-L intrebe pe Domnul, nimeni, nimic.
 
Mai indicam cateva texte noutestamentare, care ne dau marturie ca sfanta Cruce este arma
sfanta, prin care noi ne-am dobandit mantuirea, in dar, de la Dumnezeu (Ioan 12, 32-39; Efes.
2, 16; Col. 1, 19-20; 1 Petru 2, 24), iar unele ne dau marturie ca Insusi Domnul Hristos, ca
Om, prin Patima Sa, pe cruce, a intrat "intru slava Sa" (Luca 24, 26), slava pe care, totdeauna,
a avut-o si o are, ca Dumnezeu si a fost "preinaltat", ca Om, si a patimit "nume, care este mai
presus de orice nume" (Filip. 2, 8-9).
 
5. Despre insemnarea fetei cu semnul sfintei Cruci
 
Insemnarea fetei cu semnul cinstitei si de viata facatoarei cruci trebuie facuta cu profund
respect si cuviinta, iar nu in batjocura si pacat.
 
Crucea dreapta si adevarata se face asa: se impreuneaza, cum se cuvine, primele trei degete de
la mana dreapta - degetul mare, aratatorul si mijlocasul - iar cele doua degete mici le lipim,
strans, de podul palmei. Dupa aceea, ducem mana la frumte, si zicem: "In numele Tatalui"; la
pantece: "Si al Fiului"; la cei doi umeri, drept si stang: "Si al Sfantului Duh", iar la sfarsit
lasand mana jos zicem: "Amin".
 
6. Talcuirea miscarilor mainii, pentru insemnarea fetei cu semnul sfintei cruci
 
Insemnarea dreptcredinciosilor cu semnul sfintei cruci are doua intelesuri
 
a) Dogmatic-istoric, care ne invata, cat se poate de scurt si de limpede, intreaga istorie a
mantuirii neamului omenesc, asa cum, de altfel, aceasta isotrie este rezumata in Crez sau
Simbolul Credintei: Fiul lui Dumnezeu S-a coborat de sus, din ceruri (a superiori), pe pamant,
la cele de jos (ad inferius) "pentru a noastra mantuire", S-a inaltat, iarasi la ceruri si sta de-a
drepta Tatalui, Sfantul Duh stand de-a stanga Tatalui, cele trei persoane fiind Sfanta Treime.
Cele trei degete, impreunate, de la mana drepta, inchipuie chiar Treimea cea de o fiinta si
nedespartita.
 
b) Intelesul dogmatic-moral este ca cele doua degete mici, lipite de podul palmei, infatiseaza,
pe de o parte, pe Adam si Eva, care cu smerenie si cu pocainta, se apleaca Sfintei si
nedespartitei Treimi, iar pe de alta parte, inseamna si cele doua firi, cu care Fiul lui Dumnezeu
a coborat pe pamant firea dumnezeiasca si firea omeneasca. Talcuind miscarile mainii, pentru
desenarea semnului sfintei cruci, pe fata noastra, Sfintii Parinti spun ca fruntea inchipuie
cerul, pieptul inchipuie pamantul, iar umerii inchipuie locul si semnul puterii. Sfantul
Ambrozie (339-397), episcop al Milanului, vorbind despre semnul sfintei cruci, spune: "Ne
insemnam fruntea - socotita sediul cugetarii (gandirii) - pentru ca totdeauna trebuie sa
marturisim pe Iisus Hristos (sa ne gandim la El); inima - sediul iubirii - pentru ca totdeauna
trebuie sa-L iubim); bratele (umerii) pentru ca totdeauna trebuie sa lucram pentru El". Pe scurt
spus, crucea crestina, fie ca este construita din vreun material, fie ca este schitata, cuviincios,
de catre crestini, pe fata lor, este semnul de aducere aminte si de marturisire ale celor mai
insemnate momente din istoria mantuirii noastre: caderea in pacat a lui Adam, coborarea pe
pamant a Domnului Hristos, jertfa Sa pe Cruce, inaltarea Sa la ceruri.
 
Semnele aducatoare aminte de fapte, care nu trebuie sa se uite, se numesc, in vorbirea
pedagogica, scolareasca, mijloace mnemotehnice, cuvant de obarsie greaca - tehnica de tinere
minte. Sfanta Cruce, deci, este un mijloc sfant mnemotehnic, in scoala crestina, pentru
crestinii din toate veacurile, semn care ne filmeaza intreaga iconomie a mantuirii noastre, si,
in acelasi timp, este un mijloc didactic hortativ adica un semn vizibil, care imboldeste, spre
lucrare divina, toate cele trei laturi ale sufletului nostru de crestini: mintea, spre a cunoaste si
adora pe Dumnezeu, inchinat in Treime, inima, spre a-l iubi, cu iubirea pe care ne-a aratat-o
El, prin jertfiera pe cruce a Unicului Sau Fiu, si vointa, spre a lucra, aici pe pamant, toate cele
bune si placute lui Dumnezeu (cf. Ioan 17, 3; Matei 22, 37; Filipeni 4, 8-9).
 
7. Invataturi
 
Inchinandu-ne sfintei Cruci si sarutand-o, noi, dreptcredinciosii crestini, ne inchinam Celui
Care S-a rastignit pe sfanta cruce, adica Il cinstim pe Hristos cu inchinarea suprema, numita
adorare, cum am spus mai inainte. Nici vorba nu poate fi de un cult idolatru, asa cum spun,
direct sau indirect, unele grupari crestine, pentru ca dreptcredinciosii nu se inchina la materia
din care este alcatuita crucea, ci se inchina la Persoana al carei chip se afla pe cruce. Eruditul
ieromonah Rufin de Aquileea (Italia), 345-410, rezuma dreapta invatatura despre cinstirea
sfintei cruci prin aceste cuvinte: "Noi ne inchinam oricarei cruci, dar, prin ea, noi adoram pe
Insusi Acela a Caruia este crucea" (adoramus omnem crucem et per illam ipsum cuius est
crux). - Crucea ne aduce mereu in minte relatia noua, divina, de pace, stabilita de Domnul
Hristos, prin jertfa Sa, trupeasca, pe ea, relatie atat verticala, cat si orizontala : vertical, prin
impacarea omului cu Dumnezeu, fapt care-l aduce pe om intr-o stare de nespusa fericire, cu
mult mai mare decat aceea pe care o traieste un fiu, care se impaca cu tatal sau, pe care l-a
suparat mult, si de care a stat multa vreme despartit; orizontal, pentru ca sfanta cruce este
semnul vazut al relatiei divine dintre om si om, cum am mai spus, relatia divina, cu totul noua,
in istoria omenirii, pecetluita de Domnul Hristos, in mod intuitiv, prin intinderea bratelor pe
sfanta cruce. Crucea fizca, de lemn, de pe Golgota, cu bratul sau, infipt, vertical, in pamant,
impreuna cu bratul sau, orizontal, intretaind bratul vertical, ne fixeaza, in suflet, in mod
pedagogic, crucea spirituala, care inseamna pecetluirea relatiei: credincios-Dumnezeu si
credincios-credincios, adica, cu vorbele Sfintei Scripturi "pe pamant pace, intre oameni
bunavoire" (Luca 2, 14; 1, 79); Romani 5, 1 etc.).
 
Cultul crucii este cultul pacii, in toate dimensiunile si directiile ei, dogmatice, morale si
sociale. De aceea, dreptcredinciosii crestini, facatorii de cruci, pe fetele lor, sunt, in chip
firesc, si "facatori de pace" si odata cu aceasta, ei devin, cu adevarat, "fiii lui Dumnezeu"
(Matei 5, 9).
 
"Crucii Tale ne inchinam, Hristoase, si sfanta Invierea Ta marim".
 
Pr. Prof. Nicolae Petrescu

Вам также может понравиться