Вы находитесь на странице: 1из 3

Ipostazele istorice ale conducerii

De-a lungul timpului conducerea a apărut în trei ipostaze: ca practică, artă şi ştiinţă (Soulie,
Roux, 1992).
1. Conducerea ca practică este cea mai veche şi cea mai simplă modalitate de
concepere a conducerii. La început conducătorul avea sarcina administrării bunurilor încredinţate.
Libertatea lui era extrem de limitată. Conducerea era redusă la o simplă acţiune practică.
Conducătorul nu era nici creator nici inovator. El avea sarcina de a găsi răspunsuri şi modalităţi de
acţiune complete la problemele care se iveau. Chiar dacă activitatea conducătorului se ghida după o
serie de reguli ele nu constituiau subiect de teoretizare. Aşadar conducerea a fost multă vreme
interpretată ca acţiune practică apărută din nevoia satisfacerii unor cerinţe imperioase. Ea implica
mai degrabă conformarea la regulă, acţiunea stereotipă chiar automatizată în vederea unor scopuri.
2. Conducerea ca artă – cu timpul a apărut nevoia influenţării proceselor naturale,
modificarea lor astfel încât acestea să corespundă mai bine nevoilor şi intereselor umane.
Simpla conformare la regulă a devenit total insuficientă. Trebuiau căutate, descoperite şi chiar
inventate o serie de noi procedee şi reguli de acţiune. Aceasta a condus la transformarea conducerii
dintr-o simplă practică într-o artă. Termenul de artă în acest context este văzut ca ansamblul de
procedee ce permite realizarea unui scop (F. Bacon). În această nouă ipostază conducerea vizează
emergenţa regulilor care definesc eficienţa în alocarea resurselor şi produselor dezvoltarea
schimburilor, ameliorarea condiţiilor derulării lor. Ca în orice artă competenţa şi abilităţile încep să
joace un rol de prim rang. Interpretarea conducerii ca artă putea explica foarte bine succesul unui
conducător pus pe seama abilităţilor personale, dar nu furniza suficiente argumente pentru
explicarea succeselor sau eşecurilor într-un plan mai larg social, şi mai ales în condiţiile din ce în ce
mai complexe şi diversificate în care conducătorii trebuiau să-şi desfăşoare activitatea.
3. Conducerea ca ştiinţă. Conducerea în ipostază de ştiinţă a devenit absolut necesară
în momentul când acţiunile practice, individuale, chiar unice trebuiau cercetate şi reprezentate într-o
manieră coerentă şi sistematică. Ele trebuiau analizate, grupate. Era necesară reflecţia profundă şi
sistematică asupra conţinutului, condiţiilor efectelor lor. Arta a dat naştere unei ştiinţe care şi-a
elaborat un corp teoretic menit a confirma sau infirma regulile practice, sau a propune altele noi.
Practicile noi acumulate pe parcurs au devenit obiectul unor analize şi critici destinate validărilor şi
mai ales descoperirii unor modalităţi ameliorative. Conducerea ca ştiinţă presupune apelul la metode
specifice de cercetare, efort pentru descoperirea şi formularea legităţilor de manifestare a
fenomenelor specifice acestui domeniu.

Într-o primă fază se remarcă unilateralitatea interpretărilor conducerii, tendinţa de


absolutizare a uneia sau alteia dintre cele trei ipostaze (Mary Parker Follet). Actual savanţii văd
conducerea concomitent şi ca artă şi ca practică şi ca ştiinţă. Artă, pentru că multe lucruri nu pot fi
învăţate din cărţi; practică deoarece abilitatea de a conduce se formează prin experienţă; ştiinţă,
deoarece presupune un corp de cunoştinţe în continuă creştere (Daft, 1994). Cele trei ipostaze ale
conducerii nu sunt văzute ca alternative exclusive. Se consideră că ele se presupun reciproc. O
practică empirică neglijată de teorie ar fi la fel de neeficientă ca o teorie care nu poate prinde viaţă.
La fel arta conducerii în sine neînsoţită de practică şi ştiinţă, ar fi la fel de ştearsă ca o practică sau o
ştiinţă neinspirate şi neabilitate. Se consideră că echilibrul sau armonia celor trei ipostaze ale
conducerii ar fi cheia succesului. Că practica şi arta conducerii au de câştigat dacă sunt fondate pe o
ştiinţă solidă.
Accepţiunile psihologice ale noţiunii de conducere
Conducerea prezintă un fenomen complex studiat de mai multe ştiinţe şi din nenumărate
perspective. Din această cauză lipseşte o definiţie bine conturată şi recunoscută de toţi. (Bennis,
Nanus 2000). Mulţi cercetători în domeniul conducerii consideră că deşi s-au făcut mii de
investigaţii empirice ale liderilor nu există încă nici o cunoştinţă clară şi ne echivocă în legătură cu
1
ceea ce se deosebeşte conducătorii de neconducători, conducătorii eficienţi de cei ineficienţi,
organizaţiile eficiente de cele ineficiente.
Definiţiile conducerii variază în funcţie de accentul pus pe abilităţile conducătorului,
trăsăturile de personalitate, relaţiile de influenţă, orientarea cognitivă vs. rientarea emoţională,
orientarea individuală vs. orientarea pe grup, accentul pus pe Ego vs. accentul pus pe interesele
colective. De asemenea definiţiile variază prin modul în care sunt după natura lor descriptive sau
normative şi prin accentul relativ pus pe stilurile comportamentale (Den Hartog, Koopman, 2001).
La toate acestea se adaugă diferenţierile între modul de abordare a conducerii în interiorul unor
discipline psihologice.
Astfel în Psihologia generală accentul se pune pe trăsăturile de personalitate ale
conducătorului.
Psihologia socială încadrează conducerea în sfera mai largă a fenomenului de influenţă
socială.
Începând cu anii 60 ai secolului trecut şi până în zilele noastre toate definiţiile conducerii
conţin şi reiau ideea influenţei. Toate definiţiile conservă şi accentuează trei elemente esenţiale ale
conducerii: grupul, influenţa, scopul.
Dăm câteva definiţii ale conducerii privite ca fenomen de influenţă socială:
Când scopul unui membru (al grupului) A este de a-l schimba pe B, eforturile făcute de A
înseamnă o încercare de a exercita funcţia de conducere (B. M. Bass 1960).
Conducerea este influenţa interpersonală exercitată într-o situaţie definită şi dirijată graţie
proceselor de comunicare spre atingerea unui scop sau a unor scopuri determinate (R. Tannenbaum,
J. Wechsler, F. Massarik, 1961).
Din perspectiva psihologiei sociale conducerea este văzută ca o relaţie de roluri facilitatoare
care contribuie la înaintarea grupului spre realizarea scopurilor. Aici se face diferenţă dintre liderul
formal şi informal, liderul specialist al sarcinii şi liderul specializat în problemele socio-afective ale
grupului. Se menţionează că contribuţiile liderilor sunt eficiente atunci când provoacă o creştere a
eficacităţii celorlalţi membri (T. M. Newcomb, R. H. Turner, P. E. Converse, 1965).
Cole, 1997, vede conducerea oamenilor ca un proces dinamic de grup prin care o persoană
reuşeşte să-i determine prin influenţă pe ceilalţi membri ai grupului să se angajeze de bună voie în
realizarea sarcinilor sau scopurilor grupului.
Din perspectiva psihologiei sociale conducerea apare ca un raport psiho-social, de tipul „faţă
în faţă”, fie indirecte realizate prin intermediari. Interacţiunea dintre oameni generează relaţii
intersubiective ( de comunicare, de intercunoaştere, relaţii socio-afective sau de subordonare, de
dependenţă, etc. ), care organizându-se şi ierarhizându-se dau naştere la o multitudine de structuri
neformale, neoficiale, psihologice care funcţionează alături de cele formale. Structurile informale se
nasc în zonele de incertitudine din cauza insuficienţei informaţiilor, ele dublează şi se substituie
procedurilor prescrise, încearcă să recupereze sau să anticipeze disfuncţionalităţile structurilor
formale. Tot ca urmare a interacţiunii apar fenomene de grup ( cooperare, competiţie, conflict,
solidarizarea membrilor, subgruparea lor, consensul şi coeziunea membrilor grupului) cu efecte
asupra planului psihocomportamental.
Interacţiunea duce şi la apariţia unor structuri mentale, colective (atitudini, opinii, credinţe,
mentalităţi, prejudecăţi, etc.) care influenţează pozitiv sau negativ nu numai viaţa de grup ci şi
productivitatea muncii grupului, sau organizaţiei. Din această perspectivă a conduce înseamnă a
munci cu oamenii, a te raporta permanent la viaţa, interesele, năzuinţele, doleanţele, aspiraţiile lor,
fie individuale fie de grup.
Aşadar activitatea de conducere în psihologia socială este văzută ca un complex fenomen
psiho-social, care implică acţionarea într-o asemenea manieră a psihicului individual sau colectiv,
încât să se obţină efectele psiho-sociale dorite, favorabile, pozitive. Pentru aceasta este necesar ca

2
omul care conduce să manifeste grijă în sensul însuşirii cunoştinţelor şi tehnicilor psiho-sociale care
i-ar putea ajuta în formarea unei ambianţe într-adevăr eficiente.

Accepţiunea psiho-organizaţională a conducerii


Psihologia organizaţională lărgeşte sfera noţiunii de conducere, integrând totodată în
conţinutul ei elemente foarte diverse. Mc Gregor (1969) unul din cei mai mari specialişti în domeniu
consideră conducerea ca fiind o formă dinamică de comportament care implică intrarea în acţiune a
patru variabile de bază: trăsăturile liderului; atitudinile, nevoile şi alte caracteristici personale ale
subordonaţilor; natura organizaţiei; scopul, structura, sarcinile pe care organizaţia le realizează;
mediul social, economic şi politic. În viziunea lui Mc Gregor conducerea este văzută nu ca un
simplu comportament individual al liderului ci ca un complex de relaţii între variabile diferite ca
natură şi structură (obiective şi subiective; psiho-individuale, dar şi psiho-sociale, şi psiho-
organizaţionale).
Vlăsceanu M. (1993) defineşte conducerea ca un proces dinamic de organizare şi
coordonare de către un grup într-o anumită perioadă de timp şi într-un anumit context organizaţional
specific, a altor grupuri de membri ai organizaţiei în scopul realizării unor sarcini, sau obiective
specifice.
Yukl, (1998) vede conducerea ca desemnând procesele de influenţare care afectează
interpretarea evenimentelor de către angajaţi, alegerea obiectivelor grupului sau organizaţiei,
organizarea activităţii de muncă în vederea atingerii obiectivelor, motivarea angajaţilor pentru
realizarea scopurilor, menţinerea unei relaţii de cooperare şi a spiritului de echipă ca şi afişarea de
suport, de cooperare pentru oamenii din afara grupului sau organizaţiei.
În accepţiunea psiho-organizaţională conducerea este extinsă dincolo de limitele grupului
sau ale organizaţiei, deoarece liderul prin comportamentele sale poate afecta comportamentele unor
persoane din afara organizaţiei ( clienţii, furnizorii, beneficiarii, etc.) care prin feed-back se vor
răsfrânge asupra organizaţiei.
Conducerea organizaţională este privită în funcţie de timp, de diferite contexte
organizaţionale şi de o mulţime de variabile.
Accepţiunea psiho-organizaţională a noţiunii de conducere are în vedere nu conducerea în
general, nu orice fel sau tip de conducere ci numai conducerea eficientă, adică acea conducere care
este bine adaptată noilor cerinţe ale epocii contemporane (înaltă mobilitate, reorganizări
permanente, criza sistemului de valori tradiţionale, globalizare, etc.).
De asemenea, în psihologia organizaţională se vorbeşte nu despre lider în general ci despre
liderul eficient. Se precizează ce înseamnă a fi un lider eficient. Liderul „eficient” trebuie să fie în
stare să se descurce, să atingă scopurile individuale, de grup şi organizaţionale. Eficacitatea liderului
este în mod tipic măsurată prin atingerea uneia, sau a unei combinaţii din aceste scopuri. Indivizii îl
pot percepe pe lider ca fiind eficient sau neeficient în funcţie de satisfacţiile pe care ei le obţin în
urma muncii prestate (Gibson, Ivancevich, Donnelly, 1997).