Retele de calculatoare

Autor: Candea Ovidiu - Radu

(2004)
 Laborator 1
Introducere in reţele de calculatoare

Reţelele au apărut din nevoia de a partaja date într-un timp cât mai scurt. Un grup de calculatoare
şi alte dispozitive conectate împreună se numeste reţea, iar conceptul de conectare a unor calculatoare care
partajează resurse se numeşte lucru în reţea.
Aşadar, reţeaua de calculatoare (network) este un ansamblu de calculatoare (sisteme de calcul)
interconectate prin intermediul unor medii de comunicatie (cablu coaxial, fibra optica, linie telefonica, ghid
de unde) in scopul utilizarii in comun de catre mai multi utilizatori a tuturor resurselor fizice (hardware),
logice ( software de baza si aplicatii) si informaţionale (baze de date, fişiere), asociate calculatoarelor din
retea.
Calculatoarele care fac parte dintr-o reţea pot partaja:
• Date
• Mesaje
• Imagini grafice
• Imprimante
• Aparate fax
• Modemuri
• Alte resurse hardware
Într-o reţea există mai multe tipuri de resurse care pot fi partajate şi anume:
a) Resursele fizice reprezinta posibilitatea utilizarii in comun, de mai multi utilizatori, a unitatilor de
discuri, imprimante, scannere etc. Acest lucru inseamna ca se poate instala oricare dintre unitatile
enumerate mai sus, dupa care urmeaza operatiunile de partajare (sharing). In urma declararii partajate a
unui echipament (hard disc, CD-ROM, imprimanta, etc.), toate calculatoarele din retea au acces la acest
echipament.
b) Resursele logice (programe). Resursele logice ale unui calculator sunt de fapt, ansamblul de programe
sistem sau de aplicatii. Se recomanda ca programele, pe care le folosesc toti utilizatorii din retea, sa fie puse
pe un disc partajabil. In acest fel nu mai este nevoie ca fiecare utilizator sa pastreze o copie a respectivelor
programe, ce se utilizeaza in comun.
! Avantajele acestei solutii sunt costul mai mic al instalarii programelor precum şi posibilităţi rapide de
actualizare a programelor. Principalul dezavantajul constă în configurarea dificilă a sistemului.
c) Resursele informationale (Baze de date, fisiere). Resursele informationale sunt reprezentate de fisiere de
date sau baze de date.

Se pot distinge două tipuri mari de reţele şi anume:

A) Reţelele peer to-peer sau „reţele între egali“: în acest tip de reţea toate calculatoarele sunt tratate la fel.
Reţelele peer to-peer mai sunt numite şi grupuri de lucru (Workgroup’s ), acest termen desemnând un
număr mic de persoane. De obicei , o reţea peer-to-peer este formată din cel mult 10 calculatoare.
Unele sisteme de operare, cum ar fi Windows înglobează funcţionalitatea de reţea peer-to-peer.
Instalarea se realizeaza uşor, implicând de obicei costuri mai mici decât reţelele bazate pe server. Retelele
peer-to- peer se recomandă pentru mediile în care :
- Există cel mult 10 utilizatori
- Utilizatorii s e află într-o zonă restrânsă
- Securitatea nu este o problemă esenţtială
- Nu este prevăzută o dezvoltare considerabilă în viitor
B)Reţele bazate pe server (client/server): au devenit modelul standard pentru interconectarea în reţea. Un
server dedicat este un calculator care funcţionează doar ca server, nefiind folosit drept client sau staţie de
lucru. Acesta are rolul de a satisface cât mai rapid cererile clienţilor din reţea şi să asigure securitatea
fişierelor şi a directoarelor.
Calculatorul central (serverul) poate fi un calculator obişnuit pe care este instalat un sistem de
operare pentru reţea : NetWare , Unix, L inux, OS/2, Windows NT/2000 (2003).
Acest calculator central controlează toate resursele comune (unitaţi de discuri , imprimante,
plottere, modemuri, fişiere etc), asigură securitatea datelor şi sistemului, realizează comunicaţii între staţiile
de lucru.
Într-o reţea pot fi configurate mai multe servere. Repartizarea sarcinilor pe diferite servere asigură
executarea fiecarei cerinţe în cel mai eficient mod posibil. Indiferent de cât de puternic sau performant este
un server, el este inutil fară sistem de operare care să valorifice resursele sale fizice.
O staţie de lucru are în configurare o placă de reţea (NIC – Netware Interface Card) care
realizează interfaţa cu reţeaua.
Avantaje :
- oferă acces la mai multe fişiere şi imprimante, asigurând în acelaşi timp fiecărui utilizator performanţele
şi securitatea necesare.
- partajarea datelor poate fi administrată şi controlată centralizat.
- resursele sunt localizate de obicei într-un server central, fiind mai uşor de detectat şi de întreţinut decât
cele distribuite pe diferite calculatoare .
- politica de securitate este stabilită de un administrator, care o aplică pentru fiecare calculator şi utilizator
din reţea.
- o reţea bazată pe server poate avea mii de utilizatori. Utilitarele de monitorizare şi administrare
disponibile în prezent permit gestionarea unei reţele bazate pe server cu un număr mare de utilizatori.
C ) Reţele combinate: reprezintă o combinaţie dintre reţelele peer-to-peer şi cele bazate pe server, într- o
astfel de reţea funcţionând două tipuri de sisteme de operare pentru a asigura ceea ce mulţi administratori
consideră a fi o reţea completă.

Plăci de reţea (engl. NIC Network Interface Card)

Plăcile de reţea funcţionează ca interfaţă fizică între calculator şi cablul de reţea ea fiind cea care
asigură comunicarea unui calculator cu alte calculatoare din reţea (această comunicare are loc în ambele
sensuri). Fiecare calculator legat în reţea va avea instalată o asemenea placă într-unul dintre sloturile de
expansiune de pe placa de bază (motherboard).
După ce placa de reţea a fost instalată, la portul ei se conectează cablul de reţea, pentru a realiza
legătura fizică între calculator şi restul reţelei.

Rolul plăcii de reţea

Rolul plăcii de reţea este de a:

 • Pregăti datele din calculator pentru a fi transmise prin cablul de reţea;
• Transmite datele către alt calculator;
• Controla fluxul de date între calculator şi cablul de reţea.

Înainte ca datele să fie transmise în reţea, placa de reţea trebuie să le convertesacă din formula în
care ele sunt înţelese de calculator într-o formă sub care acestea pot circula prin cablul de reţea.
Datele circulă în calculator de-a lungul unor circuite numite magistrale (bus) în paralel, deoarece
cei 16 sau 32 de biţi se deplasează alături, împreună. O magistrală de 16 biţi poate fi comparată cu o
autostradă cu 16 benzi, pe care circulă în paralel 16 maşini, fiecare transportând un bit de date.
Pe cablul reţea, datele trebuie să circule într-un singur şir de biţi. Se spune că transmisia este
serială, deoarece biţii sunt transportaţi în şir, unul după celălalt. Cu alte cuvinte, cablul este similar cu o
şosea cu o singură bandă. Datele de pe această şosea circula întotdeauna într-o singură direcţie.
Calculatorul fie transmite, fie recepţionează date.
Placa de reţea preia datele care circulă în paralel, sub formă de grup, şi le restructurează astfel
încât să devină un flux serial de biţi, ce va fi transportat prin cablul de reţea. Acest lucru se realizează prin
transformarea semnalelor digitale din calculator în semnale electrice sau optice care pot parcurge cablurile
de reţea. Componenta responsabilă pentru această funcţie este transceiverul (TRANSmitter/reCEIVER).
Aşadar o placă de reţea (NIC) va comunica cu reţeaua printr-o conexiune serială şi cu computerul
printr-o conexiune paralelă.

Adresa de reţea

În afară de transformarea datelor, placa de reţea trebuie să îşi notifice poziţia, sau adresa, către
restul reţelei, pentru a putea fi diferenţiată de celelalte plăci din reţea. Producătorii codifică hardware aceste
adrese în cipurile de pe placa de reţea, printr-un proces numit „ardere” (sau inscripţionare). Astfel, fiecare
placă, deci fiecare calculator, va avea o adresă unică în reţea numită adresa MAC.

This is an example of a MAC address:

• 00-02-A5-9A-63-5C
A MAC address is a 48-bit address displayed in Hexadecimal (HEX) format. In this format each
hex
symbol represents 4 bits. The first half, or 24-bits, 00-02-A5 identifies the network interface card
(NIC) manufacturer. In this case it is the manufacturer is Compaq.

Transmiterea şi controlul datelor

Înainte ca placa de reţea emiţătoare să transmită datele în reţea, ea poartă un dialog electronic cu
placa de reţea receptoare, pentru a se pune de acord asupra următorilor parametri:
• Dimensiunea maximă a grupurilor de date ce vor fi transmise
• Volumul de date transmise fără a se aştepta confirmarea
• Intervalul de timp dintre blocurile de date
• Intervalul de timp până la transmiterea confirmării
• Capacitatea memoriei tampon, pentru a se evita depăşirea acesteia
• Viteza transmisiei de date

Dacă o placă de reţea de tip nou, mai rapidă, trebuie să comunice cu o placă de model vechi, mai
lentă, ele vor conveni asupra vitezei de transmisie pe care să o folosească. Unele plăci de reţea mai noi
conţin circuite care permit adaptarea la viteza unei plăci de reţea mai lente.
Fiecare placă semnalează celeilalte proprii paramerti, precum şi acceptarea sau adaptarea la
parametrii celeilalte plăci. Atunci când toate detaliile comunicării sunt puse la punct, cele două plăci încep
să transmită şi să recepţioneze date.
Opţiuni şi parametri de configurare

Plăcile de reţea prezintă uneori opţiuni configurabile, care trebuie setate pentru ca placa de reţea să
funcţioneze corespunzător. Iată câteva exemple:
Întreruperea (IRQ): liniile de cerere a întreruperii (IRQ – Interrupt ReQuest) sunt circuite
hardware prin intermediul cărora diferite dispozitive, cum ar fi porturile de intrare/ieşire, tastatura, unităţile
de disc sau plăcile de reţea pot solicita întreruperea sau alt serviciu către microprocesorul calculatorului.
Liniile de cerere a întreruperii sunt integrate în arhitectura hardware a calculatorului, având
alocate diferite niveluri de prioritate prin care microprocesorul poate determina importanţa fiecăreia dinte
solicitări.
Atunci când placa de reţea transmite o solicitare către calculator, ea foloseşte o întrerupere – un
semnal electronic transmis către unitatea centrală (CPU) a calculatorului. Fiecare dispozitiv din calculator
trebuie să folosească o altă linie de cerere a întreruperii (IRQ). Linia de întrerupere este specificată în
momentul configurării dispozitivului. (Ex. IRQ4 pentru COM1, COM3; IRQ7 pentru portul paralel (LPT1);
IRQ12 pentru mouse).
De obicei, IRQ3 sau IRQ5 pot fi folosite pentru placa de reţea. Dacă este disponibilă, IRQ5 este
opţiunea recomandată; în majoritatea cazurilor, aceasta este predefinită.
Adresa portului I/O (de intrare/ieşire) de bază: portul I/O (de intrare/ieşire) de bază specifică un
canal prin care informaţia circulă între dispozitivele hardware ale calculatorului (cum ar fi placa de reţea) şi
unitatea centrală (CPU). Portul este văzut de către unitatea centrală ca o adresă.
Fiecare dispozitiv hardware dintr-un sistem trebuie să aibă o altă adresă de port I/O. Adresele de
port (în format hexazecimal) sunt de obicei disponibile pentru a fi atribuite plăcilor de reţea, în cazul în care
nu sunt deja folosite.
Adresa de memorie de bază: Adresa de memorie de bază identifică o locaţie (adresă) în memoria
RAM a calculatorului. Această adresă este folosită de placa de reţea drept zonă tampon (buffer) pentru a
stoca temporar cadrele de date transmise sau recepţionate. Acest parametru este numit uneori şi adresă
RAM de început.
De multe ori, adresa de memorie de bază pentru placa de reţea este D8000. Trebuie selectată o
adresă de memorie de bază care nu este folosită deja de un alt dispozitiv. Cantitatea de memorie rezervată
pentru DOS sau Windows 95/98 este vorba de 640 kilobytes (K) până la 1 megabyte (M) de RAM
Transceiverul: anumite plăci prezintă atât un transceiver intern, cât şi unul extern. În acest caz
trebuie să stabiliţi transceiverul pe care doriţi să îl folosiţi şi să faceţi selecţia corespunzătoare.
Această alegere se face de obicei direct pe placă, prin jumpere (călăreţi). Jumperele sunt mici
conectori care fac legătura între doi pini, pentru a determina (activa) circuitele folosite pe placa de reţea.

Performanţele reţelei

Datorită efectului pe care îl are asupra transmisiei de date, placa de reţea influenţează decisiv
performanţele întregii reţele.
Cu toate că plăcile de reţea respectă anumite standarde şi specificaţii minimale, perfecţionarea
unor caracteristici poate îmbunătăţi foarte mult performanţa serverului, a calculatoarelor client şi a reţelei în
ansamblu.
Puteţi mări viteza de transfer a datelor prin următoarele metode:

• Accesul direct la memorie (DMA – Direct Memory Acces) – prin această metodă, calculatorul
transferă datele direct din memoria tampon (buffer) a plăcii de reţea în memoria calculatorului, fără a
folosi microprocesorul acestuia
• Partajarea memoriei plăcii de reţea – în acest caz, placa de reţea conţine memorie RAM pe care o
partajează cu calculatorul. Calculatorul identifică această memorie RAM ca fiind propria sa memorie.
• Partajarea memoriei sistem – în acest sistem, procesorul plăcii de reţea selectează o porţiune din
memoria calculatorului, pe care o foloseşte pentru a procesa datele.
• Administrarea magistralei – în acest caz, placa de reţea preia temporar controlul asupra magistralei,
ocoleşte unitatea centrală şi transferă datele direct în memoria calculatorului. Creşte astfel viteza
operaţiilor, prin degrevarea microprocesorului care se poate concentra asupra altor sarcini. Aceeste
plăci de reţea sunt scumpe, însă pot îmbunătăţi performanţele reţelei cu 20 până la 70 de procente.
• Folosirea memoriei RAM ca memorie tampon – în general, traficul datelor prin reţea se face la
viteze care depăşesc posibilităţile de prelucrare a plăcilor de reţea. Cipurile de RAM de pe placa de
reţea formează o memorie tampon (buffer). Atunci când placa de reţea primeşte mai multe date decât
poate procesa pe moment, bufferul RAM stochează o parte dintre acestea până când placa de reţea le
poate prelucra.
• Microprocesor încorporat – Dacă posedă un microprocesor propriu, placa de reţea nu mai are nevoie
de microprocesorul calculatorului pentru a prelucra datele. Majoritatea plăcilor de reţea includ
procesoare, ceea ce măreşte viteza operaţiilor efectuate.

When you select a network card, consider the following three factors:

1. type of network (for example, Ethernet, Token Ring, or FDDI)

2. type of media (for example, twisted-pair, coaxial, or fiber-optic cable)
3. type of system bus (for example, PCI or ISA)

Determine whether Domain Name System (DNS) , Dynamic Host Configuration Protocol (DHCP)
and Windows Internet Name Service (WINS) are being used and the IP addresses of the servers
providing these services Basic Input Output System (BIOS) Universal Resource Locator
(URL).

www.whatis.com www.webopedia.com.

Laborator 2
Cabluri de reţea
Există 3 categorii mari de medii de transmisie: ghidate (cablu din cupru şi fibre optice), fără fir
(unde radio terestre) şi prin satelit.
Subiectul acestui laborator vor fi mediile de transmisie ghidate.
Informaţia poate fi transmisă prin cablu folosind variaţia unor proprietăţi fizice ale semnalului
cum ar fi tensiunea şi intensitatea curentului sau pulsurilor de lumină (depinde ce mediu de transmisie
folosim).
Există mai multe variante de a codifica datele pentru a putea parcurge un mediu de transmisie.
Dintre acestea amintim:
• Codificarea NRS: 0 volţi pentru un bit 0 şi 5 volţi pentru un bit 1; nu mai prea este folosită deoarece
conduce la ambiguităţi (Ex: Dacă o staţie transmite şirul de biţi 00010000, altele l-ar putea interpreta
fals ca 10000000 sau 01000000 întrucât nu pot distinge diferenţa între un emiţător inactiv = 0 volţi şi
un bit 0 = 0volţi). Necesită o foarte bună sincronizare între transmiţător şi receptor ceea ce la viteze
foarte mari este greu de obţinut
• Codificarea Manchester: folosind acest tip de codificare se va putea determina fără dubii începutul,
sfârşitul şi jumătatea fiecărui bit fără ajutorul unui ceas extern; în cazul acestui tip de codificare fiecare
perioadă a unui bit este împărţită în două intervale egale; un bit 1 este trimis stabilind un voltaj ridicat
în timpul primului interval şi scăzut în cel de-al doilea. Un 0 binar este trimis exact invers: întâi nivelul
scăzut şi apoi cel ridicat.
 • Propagare = deplasare a semnalului
• Atenuare = pierdere a semnalului
• Reflectie = apare în circuite în care se folosesc elemente avînd impedanţe diferite
• Zgomot = termic, unde radio, motoare sau cabluri electrice
• Probleme de timing = rezolvate prin sincronizări cu circuite de tip clock şi prin impunerea
respectării unor seriide protocoale
• Coliziuni ‚ doi biti proveniti de la computere diferite se află în acelaşi timp pe un mediu comun

Principalele tipuri de cablu

Marea majoritate a reţelelor actuale sunt conectate prin fire sau cabluri, care acţionează ca mediu
fizic de transmisie în reţea, transportând semnalele între calculatoare.
Există diverse tipuri de cabluri, care pot îndeplini cerinţele oricăror reţele, de la cele mai mici până
la cele mari.
• Coaxial
• Torsadat (twisted-pair)
o Neecranat (Unshielded Twisted Pair - UTP)
o Ecranat (Shielded Twisted Pair - STP)
• Fibră optică

Cablul coaxial

Cândva, cablul coaxial era cel mai frecvent utilizat în cadrul reţelelor. Motivele care au dus la
folosirea sa pe scară largă constau în faptul că acest tip de cablu era relativ ieftin, uşor, flexibil şi simplu de
instalat.
 În cea mai simpla formă a sa, cablul coaxial consta dintr-un miez de cupru solid, înconjurat de un
înveliş izolator (PVC, teflon), apoi de un strat de ecranare format dintr-o plasă metalică (cupru sau
aluminiu) şi de o cămaşă exterioară de protecţie.
Ecranarea se referă la plasa de metal (sau din alt material) împletită sau răsucită care înconjoară
anumite tipuri de cabluri. Ecranele protejează datele transmise prin cablu, absorbind semnalele parazite
(zgomot), astfel încât acestea să nu pătrundă în cablu şi să distorsioneze datele.
Miezul unui cablu coaxial transportă semnalele electronice care reprezintă datele. Acest miez
poate fi solid sau multifilar (liţat). Miezul solid este de obicei din cupru.
Miezul este înconjurat de un strat izolator dielectric, care îl separă de plasa de sârmă. Aceasta
acţionează ca masă de semnal şi protejează miezul de zgomot (semnale parazite) şi diafonie. Diafonia
(crosstalk) este determinată de interferenţa cu semnalul de pe un fir alăturat.
Miezul conductor şi plasa de sârmă trebuie să fie întotdeauna separate printr-un strat izolator. Dacă
se ating, se produce un scurtcircuit, iar zgomotul sau semnalele parazite din plasa metalică vor ajunge în
firele de cupru. Acest lucru duce la distrugerea datelor.

Cablul coaxial

Există două tipuri de cablu coaxial:

• Subţire (thinnet)
• Gros (thicknet)

Cablul coaxial subţire

Cablul coaxial subţire este un cablu flexibil, de aproximativ 0.6 cm grosime. Deoarece acest tip de
cablu este flexibil şi simplu de instalat, poate fi folosit în aproape orice tip de reţea. În cadrul reţelelor,
cablul coaxial subţire se conectează direct la placa de reţea. Poate transporta un semnal la aproximativ 185
metri (607 picioare), după care semnalul începe să se atenueze.

Cablul coaxial gros

Cablul coaxial gros este un cablu coaxial relativ rigid, de aproximativ 1.2 cm diametru. Se mai
numeşte şi Ehternet Standard, deoarece a fost primul tip de cablu folosit pentru cunoscuta arhitectură de
reţea Ethernet. Miezul său de cupru este mai gros decât cel al cablului coaxial subţire.
Cu cât este mai gros miezul de cupru, cu atât cablul poate transporta semnalul pe o distanţă mai
mare. Prin urmare, cablul coaxial gros poate transporta semnalele mai departe decât cablul coaxial subţire,
şi anume pe o distanţă de 500 de metri (aproximativ 1640 picioare).

Conexiuni pentru cabluri coaxiale

Pentru a stabili conexiunea dintre cablu şi calculator, atât cablul coaxial subţire, cât şi cablul coaxial
gros folosesc componente de conectare BNC (British Naval Connector).
• Conector de cablu BNC (mufă) – este sertizat sau lipit la capătul cablului.
 • Conector BNC T – cuplează placa de reţea din calculator la cablul de reţea.
• Conector BNC bară – folosit pentru a concatena (uni) două segmente de cablu coaxial subţire, în
vederea obţinerii unui segment de lungime mai mare.
• Terminator BNC – încheie (termină) fiecare capăt al unui cablu de magistrală pentru a absorbi
semnalele parazite. Fără terminatoare BNC, o reţea magistrală nu poate funcţiona.

Cablul torsadat

Într-o descriere sumară, cablul torsadat (twisted-pair) constă din două fire de cupru izolate,
răsucite unul împrejurul celuilalte. Există două tipuri de cablu torsadat: neecranat (Unshielded Twisted Pair
– UTP) şi ecranat (Shielded Twisted Pair – STP).

Cablul torsadat neecranat (UTP)

Cablul UTP care foloseşte specificaţia 10BaseT este cel mai cunoscut tip de cablu torsadat şi
devine rapid principalul mediu utilizat în cablarea reţelelor LAN. Lungimea maximă a segmentului este de
100 de metri.
Cablul UTP constă din două fire de cupru izolate. În funcţie de scopul propus, există specificaţii
UTP care precizează câte răsuciri sunt permise pe fiecare metru de cablu.
Specificaţiile cablului UTP sunt cuprinse în standardul 568 al asociaţiilor EIA/TIA (Electronic
Industries Association şi Telecommunications Industries Association) referitor la cablarea clădirilor
comerciale.

Aceste standarde conţin cinci (+2) categorii de cabluri UTP:

• Categoria 1
Se referă la cablul telefonic UTP tradiţional, care poate transmite vocea, însă nu
şi date.
• Categoria 2
Conţine certificarea cablului UTP pentru transmisii de date de până la 4 Mbps
(megabiţi pe secundă). Are în compunere patru perechi torsadate.
• Categoria 3
Conţine certificarea cablului UTP pentru transmisii de date de până la 10 Mbps
(megabiţi pe secundă). Are în compunere patru perechi torsadate, cu trei răsuciri
pe picior de cablu.
• Categoria 4
Conţine certificarea cablului UTP pentru transmisii de date de până la 16 Mbps
(megabiţi pe secundă). Are în compunere patru perechi torsadate.

• Categoria 5
Conţine certificarea cablului UTP pentru transmisii de date de până la 100 Mbps
(megabiţi pe secundă). Are în compunere patru perechi de fire de cupru
torsadate.
• Categoria 6
Pot trata semnale cu banda de frecvenţă de 250 Mhz (categoria 5 => doar până la
100Mhz)
• Categoria 7
Pot trata semnale cu banda de frecvenţă de 600 Mhz

Aşadar în ziua de astăzi cel mai des folosit tip de cablu UTP este cel de categoria 5, care este
alcătuit din 4 perechi răsucite (8 fire). Fiecare este colorat ca in imagine.
 Cablul “crossover” utilizat la conectarea a două calculatoare direct prin cablul UTP este dată de
schimbarea la un singur capăt a conexiunii prin inversarea pinilor 1,2 cu 3 şi 6. Ordinea standard a
culorilor devine:
O problemă care poate apărea la toate tipurile de cabluri este diafonia (crosstalk). Diafonia este
determinată de amestecul (interferenţa) semnalelor utile cu semnalele provenite din firele alăturate. În
special cablul UTP este predispus la diafonie. Pentru a reduce efectul diafoniei se foloseşte ecranarea.

Cablul torsadat ecranat (STP)

Cablul STP are un înveliş protector de calitate mai bună decât cea a cablului UTP. De asemenea
cablul STP include o folie dispusă între şi în jurul perechilor de fire. Aceste elemente asigură cablului STP
o protecţie foarte bună a datelor transmise împotriva interferenţelor externe.
Prin urmare, cablul STP este mai puţin afectat de interferenţe electrice şi asigură transferul datelor
cu viteze superioare şi pe distanţe mai mari decât cablul UTP.

Conexiuni pentru cablul torsadat:

• Conectori pentru calculator

Cablurile torsadate folosesc pentru cuplarea la calculator conectori telefonici RJ-45.
Aceştia se aseamănă cu conectorii telefonici RJ-11. Conctorul RJ-45 are dimensiuni
mai mari şi nu se potriveşte într-o priză RJ-11. Conectorul RJ-45 conţine opt conexiuni
pentru fire, în timp ce RJ-11 are numai patru.
• Dulapuri de distribuţie cu sertare
• Panouri de conectare extensibile
• Fişe de conectare
• Prize de perete
Consideraţii referitoare la cablul coaxial

Folosiţi cabluri torsadate dacă:

• Reţeaua LAN are un buget limitat.
• Doriţi o instalare relativ uşoară, cu o conectare simplă a calculatoarelor.

Nu folosiţi cabluri torsadate dacă:

• Trebuie să asiguraţi integritatea datelor transmise pe distanţe mari, la viteze ridicate.

Cablul de fibră optică

În acest tip de cablu, fibrele optice transportă semnale de date digitale sub forma unor impulsuri
luminoase modulate. Este un mod relativ sigur de transmisie a datelor, deoarece prin fibră optică nu se
transportă impulsuri electrice. Ca urmare, datele transmise prin cabluri de fibră optică nu pot fi interceptate,
aşa cum se întâmplă uneori în cazul cablurilor din fire de cupru, care transportă datele sub formă de
semnale electronice.
Cablul de fibră optică este indicat pentru transmisii de date de mare viteză şi capacitate, datorită
purităţii semnalului şi lipsei atenuării.
Viteza luminii în vid 3.0 x 108 metrii/secundă

Alcătuirea fibrei optice

Fibrele optice sunt alcătuite dintr-un cilindru de sticlă extrem de subţire, numit miez (50 microni-
multimod, 8-10 microni-monomod), înconjurat de un strat concentric de stică, numit armătură care are un
indice de refracţie mai mic decât miezul pentru a păstra lumina în miez. Uneori fibrele sunt construite din
materiale plastice. Acestea sunt mai uşor de instalat, însă nu pot transporta impulsurile de lumină pe
distanţe la fel de mari ca fibra de sticlă.
Fiecare fibră de sticlă transmite semnalele într-o singură direcţie; cablul este alcătuit din două
fibre, fiecare în propriul înveliş (kevlar). Una din fibre este folosită pentru a transmite, iar cealaltă pentru a
recepţiona semnale.

Fibrele pot fi conectate în trei moduri. Primul mod constă în ataşarea la capătul fibrei a unor
conectori care se pot lega la un soclu pentru fibră. Conectorii pierd între 10% şi 20% din lumină, dar
avantajul acestor sisteme este că sunt uşor de reconfigurat. Al doilea mod constă în îmbinarea mecanică
care se obţine prin ataşarea celor două capete unul lângă altul, într-un înveliş special şi fixarea lor cu
ajutorul unor cleme. Prin acest mod semnlul pierdu t este de aproximativ 10%. A treia modalitate este de a
topi cele două bucăţi de fibră, această îmbinare prin sudură fiind aproape la fel de bună ca şi folosirea unui
singur fir. Pentru toate cele trei tipuri de îmbinare poate să apară fenomenul de reflexie la punctul de
îmbinare, iar energia reflectată poate interfera cu semnalul.
Pentru transmiterea semnalului se pot folosi două tipuri de surse de lumină: LED-uri (Light
Emitting Diode) şi laserul cu semiconductor. Capătul fibrei optice care recepţionează semnalul constă dintr-
o fotodiodă, care declanşează un impuls electric când primeşte o rază de lumină. Deocamdată, doar timpul
de răspuns al acestei diode (1ns) este cel care limitează viteza de transfer de date la aproximativ 1Gbps.
În următorul tabel este făcută o comparaţie între fibrele optice care folosesc laser şi cele care
folosec LED, drept surse de lumină.
 Criteriu LED Laser cu semiconductor
Viteza de trnsfer a datelor Joasă Mare
Tip de fibră Multi-mod Multi-mod sau uni-mod
Distanţă Scurtă Lungă
Durată de viaţă Viaţă lungă Viaţă scurtă
Sensibilitate la temperatură Minoră Substanţială
Cost Cost redus Scump

Transmisiile prin cablu de fibră optică nu sunt supuse interferenţelor electrice şi sunt foarte rapide
(se folosesc frecvent pentru transmisii la 100Mbps, dar s-a demonstrat că suportă şi viteze de peste 1Gbps).
Semnalul – impulsul luminos – poate fi transmis pe distanţe mari.

Consideraţii referitoare la fibra optică

Folosiţi cablu de fibră optică dacă:

• Trebuie să transmiteţi date la viteze foarte înalte, pe distante mari şi într-un mediu foarte sigur
Nu folosiţi cablu de fibră optică dacă:
• Aveţi un buget limitat
• Nu aveţi experienţa necesară pentru a-l instala şi conecta la dispozitive

Tabelul de mai jos prezintă o mică comparaţie a tipurilor de cablu discutate:

Caracteristici Cablu coaxial Cablu coaxial Cablu torsadat Cablu cu fibra

subtire (10Base2) gros (10BaseT) optica
(10Base5) (10BaseFL)
Mai scump decat
Mai scump decat
Costul cablului cablul coaxial Cel mai ieftin Cel mai scump
cablul torsadat
subtire
Lungimea
185 de metri (607 500 de metri 100 de metri (328 2 kilometri (6562
utilizabila a
picioare) (1640 picioare) picioare) picioare)
cablului
Viteze de 10 Mbps 100 Mbps si peste 1
10 Mbps 10 Mbps
transmisie 4-100 Mbps Gbps
Flexibilitate Destul de flexibil Putin flexibil Cel mai flexibil Foarte flexibil
Foarte usor de Usor de instalat
Usurinta de
Usor de instalat Usor de instalat instalat; posibil avand instrumentele
instalare
preinstalat necesare
 Laborator 3
Reţele wireless
O noua tehnologie in domeniul retelelor incearca sa se impuna in momentul actual, cea a retelelor
LAN in locul cablurilor , ca mediu de transmisie a datelor, este luat de undele electromagnetice.
Tehnologiile Wireless ne înconjoară şi ne-au înconjurat şi cu mai mult timp în urmă, televiziunea,
radioul, telefoanele celulare, telecomandele, radarul, sistemele de alarmă ş.a.m.d. sunt deja integrate în
viaţa noastră de zi cu zi.
O retea WLAN (Wireless Local Area Network ) este un sistem flexibil de comunicatii de date,
folosit ca o extensie sau o alternativa la reteaua LAN prin cablu, intr-o cladire sau un grup de cladiri
apropiate. Folosind undele electromagnetice, dispozitivele WLAN transmit si primesc date prin aer,
eliminand necesitatea cablurilor si transformand reteaua intr-un LAN mobil. Astfel, daca o firma are un
WLAN , la mutarea în alt sediu nu este nevoie de cablari si găuriri in pereti si plafoane pe care acestea le
presupun, ci pur si simplu se muta calculatoarele si reteaua poate functiona imediat. Ce-i drept , in general
retelele WLAN se folosesc impreuna cu LAN-urile clasice, mai ales pentru parte de tiparire in retea şi
pentru legatura la server.
Standardul pentru reţelele fără fir care a fost creat s-a numit 802.11 (1Mbps) şi câteva obiective pe
care acest standard le-a atins:
• găsirea unei benzi de frecvenţe care să fie disponibile, de preferinţă la nivel mondial
• tratarea faptului că semnalele radio au o acţiune limitată
• asigurarea menţinerii confidenţialităţii utilizatorului
Standardul 802.11 din 1997 specifică trei tehnici de transmisie:
• Infraroşu
• Transmisii radio pe distanţă scurtă FHSS (Frequency Hopping Spread Spectrum)
• Transmisii radio pe distanţă scurtă DSSS (Direct Sequence Spread Spectrum)
! Atât FHSS cât şi DSSS utilizează o parte a spectrului care nu necesită licenţe (banda 2.4 GHz şi
mai nou 5.7 GHz)
! În 1999 a ieşit standardul 802.11a care foloseşte o bandă de frecvenţă mai mare şi atinge 54
Mbps precum şi standardul 802.11b care folseşte o tehnică de modulare diferită atingând o viteză de până la
11Mbps
Computerele trimit datele folosind semnale electronice. Transmiţătoarele radio convertesc acest
semnal electronic în unde radio care vor radia în linii drepte prin antena transmiţătorului.
Trebuie ţinut cont de următoarele :
• undele radio se atenuează pe măsură ce se îndepărtează de antena transmiţătorului de aceea şi
receptorul trebuie să aibă o antenă care recepţionează semnalele echivalente cu cele tansmise (dar
mult mai slăbite); apoi se regenerează semnalul
• ca şi lumina undele radio pot fi absorbite de anumite materiale şi reflectate sau refractate de altele
Noţiunea de semnal face referire la un impuls electric, un eşantion de lumină sau o undă
electromagnetică modulată. Toate acestea fac parte din rândul semnaleleor analogice şi pot transporta date
în cadrul unei reţele. Un semnal analogic are următoarele caracteristici:
• Este ondulat
 • Are un grafic continuu, în care voltajul variază în timp
• Este natural (există semnale analogice creat fără intervenţia omului)
• A fost folosit în cadrul comunicaţiilor de mai bine de 100 ani

Undele radio, microundele, lumina vizibilă, razele gama, toate par a fi lucruri diferite. Cu toate
astea ele nu sunt altceva decât tipuri de energie electromagnetică. Toate aceste tipuri de energie
electromagnetică aranjate în funcţie de lungimea de undă (de la mare la mic) formează aşazisul spectru
electromagnetic. În general, pe măsură ce ne deplasăm de la undele radio lungi către lumina vizibilă, undele
se comportă din ce în ce mai mult ca lumină şi din ce în ce mai puţin ca unde radio.
Pentru că toate undele electromagnetice sunt generate în acelaşi mod, ele au multe proprietăţi
comune cum ar fi viteza de deplasare de aproximativ 300.000 kilometri/s în vid.
Ochiul uman poate intercepta energia electomagnetică având o lungime de undă între 400 şi 700
nanometrii (nm), adică numai ceea ce noi denumim lumina vizibilă (curcubeu de culori).

400 – violet
700 – roşu
Lumina infraroşie (cea cu lungime de undă ceva mai mică decât lumina roşie) este folosită pentru
a transmite date prin fibra optică (lungimi de undă folosite 850 - 1310 – 1550 nm).
Într-o transmisie, semnalele electrice (datele) de la un computer dintr-un LAN nu sunt transmise
direct în antena transmiţătorului, ci ele sunt folosite pentru a altera (a modifica) un alt semnal mai puternic
numit semnal purtător
(purtătoare). Acest proces de modificare a purtătoarei poartă denumirea de modulare.
Există trei moduri de a modula o purtătoare şi anume:
• modulare în amplitudine - Amplitude Modulation (AM): folosită de staţiile radio acest tip de
modulare modifică înălţimea sau amplitudinea purtătoarei
• modularea în frecvenţă - Frequency Modulation (FM): folosită de staţiile radio acest tip de
modulare modifică frecvenţa purtătoarei
• modulare de fază – PhaseModulation (PM): acest tip de modulare modifică faza purtătoarei

Pentru transmiterea în WLAN-uri se foloseşte Carrier Sense Multiple Access/Collision Avoidance

(CSMA/CA).
 Rolul unui receptor (receiver) este acela de a demodula semnalul purtător recepţionat prin antenă
adică de a interpreta schimbările din acest semnal pentru a reconstrui semnalul electric original.
Utilizatorii acceseaza reteaua WLAN prin adaptoare speciale , care se prezinta sub forma unor
placi PCI sau ISA, pentru PC-urile desktop, sau a unor echipamente externe, pentru notebookuri. Ele
functioneaza ca si placile de retea clasice, iar sistemele de operare instalate le tratează ca pe placile de reţea
obişnuite. Practic, faptul ca exista o conexiune wireless in locul celei prin cablu este transparent pentru
sistemul de operare.

O reţea wireless poate lucra în două moduri:

• în prezenţa unei staţii de bază
• în absenţa unei staţii de bază (ad-hoc networking )
De foarte multe ori se întâmplă ca plăci de reţea de la diferiţi producători să nu fie compatibile. În
acest caz, pentru a se putea realiza comunicare între două astfel de NIC-uri se instalează un access point
(AP) care va funcţiona ca un hub pentru infrastructura WLAN (Wireless LAN). Acest punct de acces este
un emitator/receptor care este conectat la reţeaua cablată pentru a oferi calculatoarelor wireles accesul la
Internet şi conectivitate cu LAN-ul cablat. AP-urile primesc, stocheaza si transmit date de la/către
aparatele din WLAN si cele din LAN, cele mai multe dintre acestea acţionează pe o rază de 90 până la 300
metrii. De exemplu echipamentele Air Connect de la 3COM au o raza de actiune de 60 de metri , in cadrul
unei cladiri cu birouri standard. Aceste echipamente , folosite in aer liber , desi nu sunt proiectate decat
pentru folosirea in incaperi , ajung pana la 300 - 400 de metri.
Comunicatia fara fir este limitata de distanta pe care o acopera un echipament WLAN, acesta din
urma fiind o caracteristică a puterii emitator/receptor. WLAN-urile folosesc celule, care aici se numesc
micro-celule , pentru a extinde zona de acoperire a WLAN-ului. O microcelulă este aria de acoperire a unui
punct de acces. Principiul este asemanator cu al telefoniei celulare. În orice moment un utilizator care
dispune de un PC mobil, dotat cu adaptor WLAN este asociat unei singure microcelule. Pentru a se acoperi
arii geografice ceva mai mari decât puterea unui AP, soluţia ar fi instalarea mai multor puncte de acces a
căror raze de acţiune să se suprapună într-o anumită măsură (20-30%), această supapunere va permite
aşazisul “roaming” (serviciu similar cu cel pus la dispoziţie de companiile telefonice).
Deoarece microcelulele se suprapun partial la trecerea utilizatorului de la o microcelula la alta nu
se intrerupe comunicaţia dintre el si retea. Există un singur caz in care aceasta nu este continuă: daca se
foloseşte protocolul TCP/IP. La transferul datelor prin TCP/IP si la trecerea de la o microcelula la alta,
punctul de atasament la retea se schimba (deoarece s-a schimbat AP-ul ), dar adresa IP nu se modifica.
Acest lucru poate duce la pierderea de pachete. Insa chiar si acest caz, există solutii de refacere a conexiunii
fara pierderea datelor. Mobile IP de la 3COM lucreaza astfel: la trecerea de la AP la altul, adaptorul WLAN
lasa primului AP adresa celui de al doilea astfel incat toate pachetele sunt rutate de la primul la al doilea
punct de acces si utilizatorul nu sesizeaza faptul ca a schimbat AP-ul.

UNDE RADIO
Undele radio este cel mai raspandit mod folosit la comunicarea wireless, deoarece ele prezintă
următoarele proprietăţi:
• trec cu uşurinţă prin pereti si alte obiecte solide
• sunt omnidirecţionale => se pot propaga în orice direcţie de la sursă deci nu este nevoie de o
aliniere fizică a transmiţătorului cu receptorul
• sunt supuse la interferenţe datorate motoarelor şi altor echipamente electrice
 • proprietăţile undelor sunt dependente de frecvenţă:
o la frecvenţe joase undele radio se propagă bine prin obstacole, dar puterea semnalului
scade mult cu distanţa de la sursă
o la frecvenţe înalte, undele radio tind să se propage în linie dreaptă şi să ricoşeze din
obstacole; de asemenea sunt absorbite de picăturile de ploaie
• în benzile de frecvenţă mai joase (VLF, LF şi MF) undele radio urmăresc curbura Pământului
• în benzile de frecvenţă mai înalte (HF, VHF şi UHF) undele radio tind să fie absorbite de Pământ,
cele care trec ating ionosfera (100-500km), fiind refractate de aceasta şi trimise înapoi spre
Pământ

MICROUNDE
Peste 1000 MHz, undele se propagă în linii aproximativ drepte şi pot fi din acest motiv
direcţionate cu ajutorul unei antene parabolice. Acest lucru se face concentrând energia într-un fascicul
îngust care va fi recepţionat de o altă antenă bine aliniată. MCI (Microwave Communications, Inc) şi-a
construit întregul sistem de comunicaţie cu microunde, din turn în turn la distanţe de zeci kilometrii între
ele (100metri înalţime/turn => 80 km între ele).
Proprietăţi:
• nu trec cu uşurinţă prin zidurile clădirilor
• poate să apară fenomenul de atenuare multicăi (multipath-fading) : anumite unde sunt refractate de
straturile atmosferice joase şi pot întârzia mai mult decât undele directe sosind defazate faţă de
unda directă (fenomenul depinde de vreme şi de frecvenţă)
• de la 8 GHz în sus microundele sunt absorbite de apă
• sunt folosite la sistemele telefonice (celulare şi pe distanţe mari), televiziune ş.a.
• sunt ieftine prin comparaţie cu alte medii de transmisie

INFRAROŞU
Soluţia bazată pe infraroşu foloseşte transmisiuni cu difuzare (fără vizibilitate directă) la 0,85 sau
0,95 microni. Sunt permise două viteze 1Mbps şi 2 Mbps (la fiecare se folosesc codificări diferite). Există
trei motive pentru care această tehnică de transmisie nu este o opţiune populară:
• semnalele infraroşii nu trec prin ziduri
• lărgimea de bandă redusă
• lumina soarelui afectează semnalele în infraroşu

LASER
Semnalele optice neghidate sunt folosite în ziua de azi pentru conectarea a două reţele aflate în
două clădiri diferite relativ apropiate. Deoarece semnalizarea prin laser este inerent unidirecţională va
trebui să existe câte un laser şi câte o fotodiodă pe acoperişul fiecăreia dintre clădiri.
Proprietăţi:
• se oferă o bandă foarte largă la un preţ foarte redus
• uşor de instalat
• nu necesită licenţă pentru funcţionare
• fascicolul de lumină a laserului are un diametru de aprox. 1mm; acesta trebuie îndreptat spre o
ţintă (fotodioda) f.f. mică deci va trebui folosită o tehnică de vârf => sunt folosite lentile pentru o
uşoară defocalizare a fascicolului
• nu penetrează ploaia şi ceaţa groasă

SATELIŢI DE COMUNICAŢIE
În trecut s-au încercat diferite metode de a comunica folosind reflectarea semnalelor de către
baloanele meteorologice metalizate. Primul satelit folosit pentru comunicaţii navă-ţărm a fost luna – proiect
dezvoltat de marina SUA. În 1962 a fost lansat primul satelit artificial pentru comunicaţie, principala
diferenţă dintre un satelit artificial şi unul natural eset că cel artificial poate amplifica semnalul primit
înainte de a le transmite înapoi. Un satelit de comunicaţie poate fi gândit ca un mare repetor de microunde,
care conţine mai multe dispozitive de recepţie-transmisie automată (transporder) fiecare dintre ele ascultă
pe o anume porţiune din spectru, amplifică semnalul recepţionat şi apoi îl redifuzează pe o altă frecvenţă,
pentru a evita interferenţa cu semnalul recepţionat.
Determinarea locului unde va fi plasat un satelit este influenţată de
• perioada unui satelit (cu cât un satelit este mai sus cu atât este mai lungă perioada)
• centurile lui Van Allen = straturi de particule prinse în câmpul magnetic al Pământului

35000 km GEO (Geostationary Earth Orbit) 270 ms întârziere 3 sateliţi necesari

30000 km
25000 km
20000 km Centura Van Allen superioară
15000 km 35-85 ms
MEO (Medium Earth Orbit)
10000 km întârziere 10 sateliţi necesari
5000 km Centura Van Allen inferioară
0 km LEO (Low Earth Orbit) 1-7 ms întârziere 50 sateliţi necesari

GEO: pentru a evita interferenţa în condiţiile tehnologiilor actuale nu este recomandat să existe
sateliţi mai apropiaţi de două grade în planul ecuatorial de 3600 => cel mult 180 de sateliţi
Proprietăţi:
• perioada de aprox. 24 ore
• aprox 4000 kg
• alimentare pe bază de panouri solare
• echipate cu motoare de rachetă pentru a rămâne pe locurile prevăzute pentru ei pe orbită
• folosesc benzi de frecvenţe alocate a.î. să nu se suprapună cu cele folosite pe Pământ
• au o antenă de aproximativ 10 m
• sunt în mod inerent sisteme cu difuzare deci criptarea este esenţială dacă dacă securitatea
este necesară
• preţul transmisiei unui mesaj este independent de distanţa parcursă
• mai nou s-au dezvoltat microstaţii cu cost redus (VSAT- Very Amall Aperture Terminals)
care deoarece nu au suficientă putere să comunice între ele folosesc o staţie terestră
specială; folosite de televiziuni

MEO: un ocol în jurul Pământului durează aprox. 6 ore. Nu sunt folosiţi pentru comunicaţii.
Exemple de sateliţi MEO sunt cei 24 de sateliţi GPS (Global Positionig System) care orbitează la
aprox. 18.000 km

LEO:
• IRIDIUM => a fost propus în 1990 de Motorola; se dorea lansarea a 77 de sateliţi; s-a
realizat în 1997-1998, doar 66 de sateliţi mai puternici; era un sistem care urma să fie
folosit pentru comunicare care transmitea din satelit în satelit; proiectul a fost un fiasco
total
• GLOBALSTAR => 48 de sateliţi; diferenţa faţă de IRIDIUM era schema de comutare
diferită, în sensul că apelurile sunt dirijate printr-o reţea terestră
• TELEDESIC => conceput în 1990 de Craig McCaw şi Bill Gates, 30 de sateliţi la o
altitudine de 1350 de km, sistemul este posibil să intre în funcţiune în 2005 conform
planului
 Laborator 4
Modelul ISO OSI
 Nivelul Transport fragmetează datele în unităţi mai uşor de manipulat numite segmente. De
asemenea numerotează segmentele pentru ca acele calculatoare destinaţie să poată recompune datele
iniţiale. Apoi nivelul Reţea încapsulează fiecare segment luând naştere pachetele, la care va adăuga
adresele IP a maşinii sursă şi a celei destinaţie. Mai departe nivelul Legătură de date încapsulează pachetele
rezultând astfel aşanumitle frame-uri la care va adăuga adresa MAC a maşinii sursă şi a celei destinaţie.
Apoi aceste frame-uri vor fi transmise bit cu bit către nivelul Fizic.
Primele trei niveluri (cele mai de jos) a modelului OSI sunt cele care se ocupă de mişcarea datelor
prin Internet şi Intranet. Când datele sunt transmise doar de-a lungul unui LAN, vom vorbi despre unităţile
de date ca fiind frame-uri, adresele MAC fiind tot ceea ce este necesar pentru ca datele să ajungă de la
sursă la destinaţie. Dacă însă va trebui să trimitem datele peste Intranet sau Internet, pachetele vor deveni
unităţile de date la care se va face referirea deoarece maşina destinaţie va fi căutată după adresa IP
introdusă în pachet la nivelel Reţea al nivelului OSI.

Rolul pachetelor în comunicaţia din reţea

Datele fac parte din fişiere de dimensiuni mari. Însă, reţelele nu ar putea funcţiona dacă fiecare
calculator ar plasa pe cablu la un moment dat o cantitate mare de date. Există două motive pentru care
transferul unor blocuri mari de date pe cablu, la un moment dat, duce la încetinirea reţelei.
În primul rând, transmiterea în bloc a unor cantităţi mari de date „strangulează” (blochează)
reţeaua, împiedicând interacţiunea şi comunicaţiile rapide, din cauza unui calculator care „inundă” cablul
cu date.
Al doilea motiv pentru care reţeaua reformatează blocurile mari de date în pachete mai mici este
posibilitatea unei erori în transmisie. În acest caz, doar o mică parte a datelor va fi afectată şi va trebui
retransmisă, ceea ce simplifică sarcina de tratare a erorii.
Pentru ca mai mulţi utilizatori să poată transmite simultan informaţii în reţea, datele trebuie
fragmentate în unităţi mai mici şi mai uşor de manevrat. Aceste unităţi sunt numite pachete sau cadre.
Pachetele reprezintă unitatea de bază a comunicaţiilor în reţea. Dacă datele sunt fragmentate în
pachete, transmisiile individuale vor fi accelerate, astfel încât fiecare calculator din reţea va avea mai multe
ocazii de a transmite şi recepţiona date. La calculatorul ţintă (destinatar), pachetele sunt preluate şi
reasamblate în ordinea corespunzătoare, pentru a readuce datele la forma iniţială.
Atunci când sistemul de operare în reţea al calculatorului emiţător fragmentează datele în pachete,
el adaugă fiecărui cadru informaţii de control. În acest fel se creează posibilitatea:
• Transmiterii datelor originale, dezasamblate în unităţi mai mici.
• Reasamblării datelor în ordinea corespunzătoare, la destinaţie.
• Verificării eventualelor erori, după reasamblarea datelor.

Crearea pachetelor

Procesul de creare a pachetelor începe la nivelul Aplicaţie al modelului OSI, acolo unde sunt
generate datele. Informaţia care urmează a fi transmisă în reţea porneşte de la nivelul Aplicaţie şi
„coboară” prin toate cele şapte niveluri.
La fiecare nivel, datelor le sunt adăugate informaţii referitoare la nivelul respectiv. Aceste
informaţii se adresează nivelului echivalent de pe calculatorul receptor. De exemplu, informaţiile adăugate
de nivelul Legătură de date din calculatorul sursă vor fi citite de nivelul Legătură de date din calculatorul
receptor.
La nivelul Transport, blocul de date iniţial este fragmentat în pachete. Structura pachetelor este
determinată de protocolul folosit de cele două calculatoare.
Atunci când pachetele ajung la nivelul Transport, se adaugă informaţii referitoare la succesiunea
datelor, care vor preciza calculatorului receptor modul de reasamblare a datelor din pachete.
Atunci când pachetele trec şi de nivelul Fizic, fiind transferate pe cablu, ele conţin informaţii
despre fiecare din celelalte şase niveluri.

Adresarea pachetelor
 Majoritatea pachetelor din reţea sunt adresate unui anumit calculator. Fiecare placă de reţea „vede”
toate pachetele transmise pe segmentul său de cablu, însă atenţionează (întrerupe) calculatorul doar în cazul
în care adresa pachetului corespunde cu adresa sa. În afară de acest tip de adresare, mai poate fi folosită şi o
adresă de difuzare (broadcast). Pachetele transmise cu o adresă de difuzare sunt în atenţia tuturor
calculatoarelor din reţea.

Dirijarea pachetelor

Componentele de reţea folosesc informaţiile de adresă din pachete pentru a dirija pachetele către
destinaţiile corespunzătoare sau pentru a le opri să ajungă în alte locuri.
Următoarele două funcţii joacă un rol important în dirijarea corectă a pachetelor:
• Retransmiterea pachetelor – Calculatoarele pot transmite un pachet de date către o altă
componentă de reţea, pe baza adresei din antetul pachetului.
• Filtrarea pachetelor – Această funcţie se referă la selecţia anumitor pachete pe baza unor criterii,
cum ar fi adresa.

Formatul cadrelor

Sfarsit
Inceput Adresa Adresa Lungime Camp de Suma
Date cadru
cadru destinatiei sursei (sau tip) completare control
(uneori)

Începutul cadrului sau preambulul este de obicei de 8 octeţi fiecare octet conţinând şablonul de biţi
10101010. Codificarea Manchester a acestui şablon furnizează o undă dreptunghiulară de 10 MHz timp de
6,4 µs pentru a permite ceasului receptorului să se sincronizeze cu cel al emiţătorului. Ceasurile trebuie
să rămână sincronizate pe durata cadrului, folosind codificarea Manchester pentru a detecta graniţele biţilor.
Cadrul conţine două adrese, una pentru destinaţie şi una pentru sursă, pentru standardul în bandă
de bază de 10Mbps folosesc numai adrese pe 6 octeţi.
Câmpul tip specifică procesul căruia îi este destinat cadrul. Altfel spus identifică protocolul de
nivel reţea folosit. Dacă este folosit câmpul lungime atunci sfârşitul de cadru nu mai este necesar din
pricina faptului că acest câmp lungime precizează exact câţi octeţi mai sunt până la sfârşitul cadrului.
Apoi urmează datele, până la 1500 de octeţi (această valoare a fost limitatî de faptul că la data
creării standardelor memoria RAM era f. scumpă).
În afara faptului că există o lungime maximă a cadrelor, există şi o lungime minimă a cadrelor,
pentru a facilita distingerea cadrelor valide de reziduuri (cele provenite în urma coliziunilor). Standardul
Ethernet cere ca toate cadrele valide să aibă cel puţin 64 de octeţi.
Dacă porţiunea de date dintr-un cadru este mai mică decât lungimea minimă acceptată este folosit
câmpul de completare.
Suma de control este un cod de dispersie pe 32 de biti a datelor, fiind de fapt un număr rezultat
dintr-un calcul matematic efectuat cu datele din pachet la calculatorul sursă. Atunci când pachetul ajunge la
destinaţie, se reface calculul. Dacă rezultatele sunt identice, înseamnă că datele din pachet au rămas intacte.
Dacă rezultatul de la destinaţie diferă de rezultatul de la sursă, înseamnă că datele au fost alterate (s-au
modificat pe parcursul transmisiei datorită zgomotului de pe cablu). În acest caz, trebuie semnalizat
calculatorului sursă faptul că trebuie să retransmită datele.
Există trei modalităţi importante de a calcula această sumă de control:
1. cyclic redundancy check (CRC) – se fac calcule polinomiale asupra datelor
2. paritate bidimensională – se adună un bit care face ca o secvenţă de 8 biţi să aibă un număr par sau
impar de valori 1
3. Internet checksum – se adună valoarea tuturor biţilor dată
CRC Codurile polinomiale sunt bazate pe tratarea şirurilor de biţi ca reprezentări de polinoame cu
coeficienţi 0 şi 1.
Ex.: 110001 = x5+x4+x0
Va fi folosită aritmetica polinomială de tipul modulo 2, în care nu există transport la adunare şi nici
împrumut la scădere. Se va folosi un polinom generator G(x) care are atât bitul cel mai semnificativ cât şi
cel mai puţin semnificativ 1. Ideea este de a se adăuga la sfărşitul unui cadru a cărui polinom este notat
M(x) un număr de biţi a.î. M(x)  G(x).
Algoritmul pentru calculul sumei de control va fi următorul:
• Fie r gradul lui G(x). Se adaugă r biţi de 0 la capătul mai puţin semnificativ al cadrului aşa încât acesta
va corespunde polinomului xr M(x).
• Se împarte şirul de biţi ce corespund lui G(x) într-un şir de biţi corespunzător lui x r M(x), utiizând
împărţirea modulo 2.
• Se scade restul (care are întotdeauna r sau mai puţini biţi) din şirul de biţi corepunzător lui xr M(x),
utilizând scăderea modulo 2. Rezultatul este cadrul cu suma de control ce va fi transmis (acesta este
divizibil modulo 2 cu G(x)).

Exemplu:
Cadru: 1101011011
Generator: 10011
Mesaj după adăugarea a 4 biţi de 0: 1 1 0 1 0 1 1 0 1 1 0 0 0 0

11010110110000 10011
10011
1100001010
10011
10011
00001
............
..............
1110 = Rest
Cadru transmis: 1 1 0 1 0 1 1 0 1 1 1 1 1 0

Anumite polinoame au devenit standarde internaţionale. Cel folosit de IEEE 802 este:
x32+x26+x23+x22+x16+x12+x11+x10+x8+x7+x5+x4+x2+x1+1

Pe măsură ce o companie se dezvoltă, reţeaua acesteia se extinde, ajungând până la urmă să nu mai
facă faţă sarcinilor, acest lucru se întâmplă din pricina faptului că fiecare topologie şi arhitectură de reţea
are propriile sale limite.
Reţeaua va avea mai mulţi useri care vor partaja fişiere de dimensiuni mari, vor accesa fişiere de
pe servere, sau se vor conecta la Internet.
Atunci când operaţiile de tipărire necesită un timp îndelungat de aşteptare (imprimantă partajată),
sau aplicaţiile care generează un trafic intens răspund din ce în ce mai greu, devine evident faptul că trebuie
făcut ceva pentru îmbunătăţirea performanţelor. Apare ceea ce se numeşte congestie care se manifestă prin
timpi de răspuns mai mari, transferuri de fişiere mai lungi, întârzieri.
Există anumite componente pe care un administrator de reţea le poate instala cu scopul de a
extinde o reţea, a reuni două sau mai multe reţele LAN separate sau a segmenta o reţea LAN existentă
astfel încât fiecare segment să devină o reţea LAN separată. Principalul motiv pentru a segmenta un LAN
este de a izola traficul între segmente şi de a obţine mai multă lăţime de bandă pentru fiecare user prin
crearea unor domenii de coliziune mai mici ( => decongestionarea reţelei).

Componentele folosite sunt:

• Repetoare + huburi
• Bridge-uri + switch-uri
• Routere
• Porţi de interconectare
Repetoare

Pe măsură ce semnalul traversează cablul, el se degradează şi este distorsionat, acest proces

purtând numele de atenuare. În cazul în care cablul este destul de lung atenuarea va face ca semnalul să
devină de nerecunoscut. Un repetor este un dispozitiv analogic care conectat între două segmente de cablu
permite transportarea semnalului pe o distanţă mai mare în ambele direcţii, regenerând semnalele din reţea
şi retransmiţându-le pe alte segmente.
Repetoarele sunt dispozitive având un singur port de intrare şi un singur port de ieşire. Acestea pot
transfera pachetele de pe un mediu fizic pe altul atunci când repetorul este astfel construi astfel încât să
accepte mai multe tipuri de conexiuni fizice. Acest transfer se poate face doar dacă cele două medii
folosesc aceeaşi metodă de acces.
Repetoarele funcţionează la nivelul Fizic al modelului OSI (înţeleg doar tensiuni electrice) şi
reprezintă cea mai ieftină metodă de a extinde o reţea, folosirea lor fiind indicată atunci când apare
necesitatea extinderii reţelei, însă traficul generat de fiecare segment nu este foarte mare, iar costurile au o
pondere importantă în luarea deciziei.
Atunci când se folosesc repetoare pentru extinderea segmentelor LAN-urilor trebuie ţinut cont de
regula 5-4-3 care spune că se pot conecta doar 5 segmente folosind patru repetoare dar numai trei dintre
aceste segmente pot avea calculatoare pe ele.
Unele repetoare multiport acţionează ca şi concentratoare (hub). Concentratorul este
componenta centrală a unei retele cu topologie stea, deci va avea mult mai multe cabluri conectate decât un
repetor. Principalul avantaj al unei reţele care foloseşte o topologie de tip stea este faptul că atunci când un
cablu va fi întrerupt, restul reţelei va continua să funcţioneze la parametii normali. Rolul unui concentrator
(hub) este acela de a regenera si retransmite semnale, la fel ca şi repetoarele. Concentratorul este o caseta
mica, cu mai multi conectori de cablu pe ea. Fiecare calculator din retea se conecteaza la concentrator, prin
intermediul conectorilor de cablu.

Concentratoarele permit extinderea reţelelor şi folosirea mai multor tipuri de cabluri. Exista mai multe
tipuri de concentratoare.
• Concentratoare active – regenerează şi retransmit semnalele
• Concentratoare pasive – acţionează doar ca puncte de conectare
• Concentratoare hibride – la care se pot conecta diferite tipuri de cabluri
Punţi (bridge-uri)

Asemeni repetoarelor, o punte poate uni două segmente sau reţele locale de mici dimensiuni
(grupuri de lucru). O punte poate diviza reţeaua în două reţele separate prin izolarea traficului – o punte va
împiedica „inundarea” segmentelor cu date care nu sunt destinate calculatoarelor de pe acele segmente
(deci îmbunătăţeşte performanţele celor două reţele pe care le leagă).
Punţile lucrează la nivelul Legatură de Date (Data Link) al modelului OSI. Din această cauză,
toate informaţiile de la nivelurile superioare ale modelului OSI le sunt inaccesibile şi ca urmare nu disting
tipul de protocol folosit.
Punţile transferă aşadar orice tip de protocol în reţea folosindu-se de adresa MAC (Media Acces
Control) a calculatoarelor putând chiar să conecteze segmente de reţea diferite, aici referirea făcându-se atât
la tipul reţelei (Ethernet, Token Ring, FDDI etc) cât şi la mediile fizice folosite pentru comunicare.
O punte de nivel MAC:
- Controlează tot traficul din reţea
- Verifică adresele sursă şi destinaţie ale fiecărui pachet
- Generează o tabelă de rutare pe măsură ce informaţiile devin disponibile
- Transferul pachetelor se face în modul următor:
• dacă destinaţia nu se regăseşte în tabela de rutare, puntea transmite către toate segmentele
• dacă destinaţia apare în tabela de rutare (aflată în memoria ei RAM), puntea transferă pachetele pe
segmentul respectiv (cu excepţia cazului când destinaţia se află pe acelaşi segment cu sursa => are
loc segmentarea reţelei, ceea ce nu se întâmpla în cazul repetoarelor)
! Această tabelă de rutare este construită dinamic puntea având acces la adresele sursă şi destinaţie
a fiecărui pachet.
Aşadar punţile au toate caracteristicile unui repetor, conectează două segmente şi regenerează
semnalul la nivel de pachet. Principalul dezavantaj pe care îl prezintă (ca şi repetoarele de altfel) este că
transferă pachete cu destinaţii necunoscute (mesaje de difuzare) ceea ce consuce la aşanumitele “avalanşe”.
Pentru a lega două segmente de cablu este necesară o singură punte. În situaţia în care două reţele
LAN se află la distanţă mare una de alta ele se pot uni prin folosirea a două punţi la distanţă conectate prin
modemuri sincrone pe o linie telefonică dedicată.

Comutatoare (switch-uri)

Comutatoarele sunt similare cu punţile deoarece amândouă lucrează tot la nivelul Legatură de
Date şi rutează cadre pe baza adreselor MAC. Principala diferenţă fiind că switch-ul (comutatorul) este
folosit pentru a conecta calculatoare individuale nu segmente de reţea ( => topologie de tip stea).
Switch-ul este un echipament care seamănă ca aspect cu un hub ce se foloseste in retelele de trafic
mare de date şi poate gestiona mai multe legaturi deodata. Are mai multe porturi şi se comporta ca o punte
multiplă, iar deoarece fiecare port se află în propriul domeniu de coliziune, comutatoarele nu pierd
niciodată cadre din pricina coliziunilor.
Switch-urile lucrează full-duplex adică pot trimite şi primi date în acelaţi timp.
Diferenţa dintre un hub şi un switch este una de ordin funcţional: switch-ul ia decizii funcţie de
adresele MAC cu privire la transmiterea cadrelor pe când huburile nu iau decizii de loc. Datorită acestor
decizii datele vor fi comutate, vor lua drumul portului la care calculatorul host ţintă este conectat => o reţea
mult mai eficientă. (Hubul transmite datele pe toate porturile, iar calculatoarele host care le primeşte vor
trebui să decidă ele dacă să accepte sau să refuze aceste date).
Un bridge se mai diferenţiază de un switch şi prin faptul că comutarea este făcută prin software pe
când la switch-uri aceasta este făcută prin hardware (este mult mai rapidă).
 Există mai multe tipuri de switch-uri:
• Store-and-forward. Întregul cadru este primit înainte de a-l trimite din nou pe cablu; detecţia
erorilor este foarte bună deoarece este destul timp de calcul însă aceste switch-uri sunt mai lente
• Cut-through. Switch-ul citeşte adresa destinaţiei şi începe a trimite pe cablu informaţia primită
înainte de a primi întregul cadru detecţia erorilor nu este foarte bună însă creşte viteza simţitor;
există 2 varietăţi al acestui tip de switch
o Fast-forward switching. Varianta obişnuită
o Fragment-free switching. Se filtrează în plus şi nu se mai retransmit în reţea
fragmentele decadre provenite din coliziuni (cele mai mici de 64 bytes).

Routere

Routerul este primul dispozitiv care lucrează la nivelul Reţea al modelului OSI, deci va lua decizii cu
privire la transmisia datelor prin analiza adreselor de reţea nu a adresei MAC cum făceau bridge-urile sau
switch-urile. Ele au devenit backbone-ul Internet-ului deoarece folosesc protocolul IP şi în plus pot conecta
diferite tehnologii de reţea.
Scopul unui router este de a examina pachetele (datele de nivel 3) şi de a alege cea mai bună rută
de-a lungul reţelei către destinaţia acestora. El foloseşte o tabelă de rutare care este configurată automat sau
manual.
 Laborator 5
Nivelul retea
Nivelul reţea are ca sarcină preluarea pachetelor de la sursă şi transferul lor către destinaţie, chiar
dacă ajungerea la destinaţie poate necesita parcurgerea mai multor segmente de reţea. Această funcţie
contrastează clar cu cea a nivelului legătură de date, care avea un scop mult mai modest şi anume de a
transfera cadre de la un capăt al unui fir la celălalt.
O adresă Mac ar putea fi comparată cu numele unei persoane, pe când o adresă de reţea cu adresa
la care locuieşte acea persoană. Dacă acea persoană s-ar muta, numele ar rămâne acelaşi, însă adresa
automat se va schimba astfel încât aceasta să “pointeze” spre locaţia acelei persoane. Dispozitivele aflate în
reţea, cum ar fi computerele şi routerele au atât o adresă MAC cât şi o adresă de reţea. La mutarea fizică a
unui calculator într-o altă reţea, adresa lui MAC va rămâne aceeaşi, dar va trebui să îi fie schimbată adresa
de reţea (adresa IP este cel mai important exemplu de adresă de reţea şi de aici încolo când ne vom referi la
adresa de reţea ne vom referi de fapt la adresa IP ).
Protocoalele aflate la nivelul Reţea (Layer 3) folosesc o altă tehnică de identificare faţă de Nivelul
Legătură de Date (Layer 2) .
Adresarea folosind adresele MAC (cea de la Layer 2 sau Legătură de Date) este destul de obtuză
adesele gazdelor fiind aleatoare, făcînd dificilă localizarea dispozitivelor aflate în alte reţele. În schimb
adresarea de la nivelul Reţea foloseşte o schemă de adresare ierarhică care permite:
• adresă unică pentru un dispozitiv în cadrul graniţelor unei reţele
• o metodă pentru găsirea căii de transmisie a unor date destinate altor reţele
Reţeaua telefonică este un exemplu de reţea în care se foloseşte o schemă de adresare ierarhică.
Sistemul telefonic foloseşte un cod format din câteva numere pentru o anumită arie geografică (acesta este
primul hop). Apoi urmează un număr de trei cifre (de obicei) pentru aria locală (acesta este al doilea hop).
În sfârşit ultimele cifre vor reprezenta destinaţia finală, individuală a apelului telefonic (ultimul hop).
Datele transmise de la o reţea LAN către alta, prin una dintre căile disponibile, sunt rutate.
Protocoalele care acceptă comunicaţii LAN-LAN pe mai multe căi sunt cunoscute sub numele de
protocoale rutabile. Deoarece protocoalele rutabile pot fi folosite pentru a conecta mai multe reţele LAN,
creând astfel medii WAN, importanţa lor a crescut. Exemplu de protocol rutabil: TCP/IP. Exemplu de
protocol nerutabil: NetBeui
În ziua de astăzi routerele au devenit backbone-ul Internet-ului putând conecta diferite tehnologii
de reţea. Un router poate fi un computer foarte puternic pe care să ruleze un anumit software pentru rutarea
pachetelor, dar de cele mai multe ori este un dispozitiv (o casetă) dedicat exclusiv acestei operaţii de rutare.
 Routerele vor conecta două sau mai multe reţele şi vor putea comuta pachete între aceste reţele
folosindu-se de adresele logice (IP). Când datele ajung la router de la unul dintre segmente, router-ul va
decide conform tabelei sale de rutare, către ce segment să le “forward-eze”.
Un router va folosi o tabelă de rutare care este configurată manual sau automat prin schimburi de
informaţii cu alte rutere din reţea.
Ceea ce trebuie precizat este faptul că routerele “cunosc” doar reţele nu şi gazde, adică ele vor
face comutarea pachetelor pe ideea că o anumită dată trebuie să ajungă la o anumită reţea, dar nu ştie la
care dintre gazdele acestei reţele va ajunge.
Un router se aseamănă cu un bridge (amândouă au un procesor, memorie RAM şi diferite interfeţe
de I/O, fiecare pentru conectarea unui alt tip de reţea), diferenţa constă la niveleul OSI la care se lucrează
(Bridge = Data Link, Router = Network Link). Această diferenţă face ca un router să aibă acces la
informaţii pe care un bridge nu le cunoaşte.

Serviciu neorientat pe conexiune (cu datagrame)

 Serviciu orientat pe conexiune (cu datagrame)

Un ruter poate fi conectat la mai multe reţele prin aşazisele interfeţe (sau porturi). În rutarea IP,
fiecare interfaţă trebuie să aibă o adresă de reţea (subreţea) diferită , unică.
Unitatea de dată folosită în transferul de date este pachetul IP. Un astfel de pachet este format din
două componente majore: header-ul (conţine adresa sursă şi destinaţie) şi partea de date. Alte tipuri de
protocoale au formatele lor proprii.
Routerele au două responsabilităţi majore:
1. Selectarea unei rute optime pentru pachetele ce parcurg reţeaua de la o gazdă la alta.
Un router utilizează un algoritm de rutare pentru a determina calea optimă spre destinaţie. Ex de
algoritmi: The Optimality Principle, Shortest Path Routing, Flooding Distance Vector Routing,
Link State Routing, Hierarchical Routing, Broadcast Routing, Multicast Routing, Routing for
Mobile Hosts, Routing in Ad Hoc Networks. Aceşti algoritmi întreţin tabele de rutare care conţin
informaţii despre rute, cum ar fi destinaţia sau următorul hop. Un algoritm de rutare trebuie să
satisfacă condiţiile de:
o Optimalitate şi simplicitate – implică găsirea celei mai bune rute în funcţie de anumite
metrici specifice fiecărui ruter în parte (număr de hopuri, întârzieri etc. ) fără însă să
ceară resurse prea mari
o Robusteţe şi simplitate – routerele sunt localizate în punctele de joncţiune ale reţelelor
(=> de ele depind comunicarea între acele reţele), de aceea trebuie să ştie ce măsuri să ia
în cazul unei comportări neobişnuite ale anumitor componente hardware
o Convergenţă rapidă – routerele trebuie să se pună de acord cu privire la rute optimale de-
a lungul reţelei pentru a se evita cazul intrării într-o buclă. Când are loc un eveniment în
reţea (eroare la un computer sau o reţea, căderea unui anumit segment), automat se vor
face shimbări în tabela de rutare, fieare router trebuind să refac anumite calcule, bazate pe
mesajele primite de la alte rutere din reţea.
o Flexibilitate – este abilitatea de a se adpta rapid la schimbările sau evenimentele ce au loc
în reţea
2. Comutarea (transportarea) pachetelor prin reţele
Când un computer vrea să transmită un pachet într-o altă reţea aflată după un ruter, va
reformata pachetul primit cu adresa fizică a ruterului şi cu adresa logică (de reţea) al
adevăratului destinatar. Când acel cadru ajunge la router acesta îl va despacheta (va da jos
încapsularea specifică nivelului Legătură de Date) pentru a avea acces la adresele de reţea (cele
speifice nivelului Reţea). Router- ul va căuta în tabela sa de rutare şi va lua o decizie în funcţie de
rezultatul căutării:
o Dacă nu este nici o intrare în tabela de rutare pentru respectiva adresă pachetul va fi
distrus
 o Dacă găseşte o intrare în tabela sa de rutare pentru respectiva adresă va reîncapsula
pachetul într-un cadru (frame) specific nivelului Legătură de Date unde va pune la adresa
destinaţie adresa MAC (fizică) a următorului hop. Acest hop nu este neaparat host-ul
destinaţie ci poate fi un alt router care va executa aceeaşi rutină din nou. Un pachet cu
date poate trece pe la mai multe rutere în drumul său, de fiecare dată câmpul destinaţie al
adresei fizice schimbându-se.

Pentru ca două dispozitive aflate într-o reţea să poată comunica, dispozitivul care comunică
trebuie să aibă atât adresa IP cât şi adresa MAC a dispozitivului destinaţie, altfel respectivul pachet nu va
trece niciodată de Layer 3. Adresa IP este cunoscută, fiind provenită de la aplicaţiile care folosesc schimbul
de informaţii în reţea. Problema care apare cel mai frecvent este problema aflării adresei MAC care
corespunde unei anumite adrese IP, cunoscută. Această problemă, în cazul unei reţele care foloseşte TCP/IP
se rezolvă folosind protocolul ARP - Address Resolution Protocol (integrat în TCP/IP).
Ideea este de a se completa cu intrări pereche de tipul adresa IP - adresă MAC nişte tabele numite
ARP tables aflate în memoria RAM a unui dispozitiv (calculator) şi fiind completată şi întreţinută de acel
dispozitiv. Când un dispozitiv vrea să trimită date într-o reţea pentru o anumită adresă IP el va trebui să-şi
consulte tabela ARP pentru a putea completa câmpul adresă destinaţie a cadrelor transmise cu adrea MAC
corespunzătoare acelei adrese IP. În cazul în care este găsită o intrare de tip adresă IP- adresă MAC la care
adresa IP coincide cu cea căutată problema este rezolvată.
Dacă nu este găsită se va folosi protocolul ARP şi se va proceda astfel:
• se va iniţia procesul ARP request care începe cu crearea unui pachet ARP request care va fi trimis
tuturor dispozitivelor din reţea; acest lucru se face folosind adresa de broadcast FF-FF-FF-FF-FF-
FF (hexazecimal) pentru câmpul adresă destinaţie a pachetului transmis

Structura pachetului ARP request

• pentru că pachetul ARP request este transmis în mod broadcast, toate dispozitivele din reţeaua
locală vor primi pachetul şi-l vor trimite spre analiză nivelurilor OSI superioare. Dacă adresa IP a
oricăruia dintre dispozitive este aceeaşi cu cea aflată în câmpul sursă al pachetului primit, atunci
acel dispozitiv îi va trimite adresa lui MAC celui care a iniţiat ARP request-ul printr-un pachet
numit ARP reply
• această adresă MAC va fi folosită pentru transmiterea datelor care se voiau a fi trimise iniţial dar
şi pentru completarea tabelei ARP a celui care a iniţiat ARP request-ulş trebuie menţionat faptul că
şi dispozitivul destinaţie va folosi câmpurile din pachetul ARP request pentru a-şi modifica la
rândul său tabela ARP
 RARP (Reverse ARP) este un protocol folosit de obicei de staţiile fără hard-disk, care-şi cunosc
adresa MAC, dar nu şi cea IP. Este nevoie de un RARP server existent în reţea pentru a-i trimite
solicitantului un pachet cu IP-ul cerut.

BAZE DE NUMERAŢIE
Un număr zecimal obişnuit, constă dintr-un şir de cifre zecimale (0, 1, 2, 3, 4, 5, 6, 7, 8, 9).
Alegerea lui zece ca bază (radix), a fost făcută pentru că în vaţa de zi cu zi suntem obişnuiţi cu numere
zecimale. În lumea calculatoarelor sunt mult mai convenabile alte baze cum ar fi 2, 8 şi 16. Aceste baze de
numeraţie sunt denumite binară, octală şi respectiv hexazecimală.
Baza 2 => cifrele 0, 1
Baza 8 => cifrele 0, 1, 2, 3, 4, 5, 6, 7
Baza 16 => cifrele 0, 1, 2, 3, 4, 5, 6, 7, 8, 9, A, B, C, D, E, F
Numărul 7B9 este evident hexazecimal, deoarece simbolul B poate apare doar în această
reprezentare. Oricum număru 111 poate apare în oricare din sistemele de numeraţie discutate. Pentru
eliminarea ambiguităţii se utilizează ca indice inferior 2, 8, 10 sau 16 pentru a indica baza de numeraţie,
atunci când ea nu poate fi dedusă din context.
Forma generală a unui număr indiferent de baza n care este scris este:

d n ...... d 2 d 1 d 0 . d -1 d -2 ...... d –k
iar numărul se va putea scrie în funcţie de baza considerată după formula:
n
Numar = ∑d
i=−k
i * r i unde r este baza (radix)
Scrieţi cât reprezintă în format zecimal următoarele numere folosind formula de mai sus. (baza de
numeraţie folosită este precizată în dreapta)
• 1 1 1 1 1 0 1 0 1 0 1 (binar)
1*210 + 1*29 + 1*28 + 1*27 + 1*26 + 0*25 + 1*24 + 0*23 + 1*22 + 0*21 + 1*20 = 2005
1024 512 256 128 64 0 16 0 4 0 1
• 3 7 2 5 (octal)
3*83 + 7*82 + 2*81 + 1*80 = 2005
1536 448 16 5
• 7 D 5 (hexazecimal)
7*162 + 13*161 + 5*160 = 2005
1792 208 5
• 2005 (zecimal)
2*103 + 0*102+ 0*101 + 5*100

Conversia numerelor zecimale în numere binare se poate face în două moduri diferite.
Metoda I metodă derivă direct din definiţia numerelor binare. Cel mai mare număr oţinut prin ridicarea lui
2 la putere, mai mic decât numărul dat, este scăzut din număru dat. Procesul se repetă apoi asupra diferenţei
obţinute. Odată obţinută decompoziţia numărului în puteri ale lui 2, scrierea în baza 2 a numărului poate fi
obţiută poate fi scrisă prin scrierea lui 1 în poziţiile coresounzătoare puterilor lui 2 şi 0 în rest.

Ex: 200510 îl transformăm în binar folosind tabelul de mai jos

2005-1024 = 981 => cifra de 1
981 - 512 = 460 => cifra de 1
469 - 256 = 213 => cifra de 1
213 - 128 = 85 => cifra de 1
85 - 64 = 21 => cifra de 1
21 – 16 = 5 => cifra de 0 şi 1 (s-a sărit peste 32)
5 – 4 =1 => cifra de 0, şi 1 (s-a sărit peste 8)
1-1 = 0 => cifra de 0, şi 1 (s-a sărit peste 2)

=>1*210 + 1*29 + 1*28 + 1*27 + 1*26 + 0*25 + 1*24 + 0*23 + 1*22 + 0*21 + 1*20
Deci 200510 = 1 1 1 1 1 0 1 0 1 0 1 2
 2 la
0 1 2 3 4 5 6 7 8 9 10 11
puterea
1
este 1 2 4 8 16 32 64 128 256 512 2048
024

Metoda II este o care se foloseşte de împărţirea numărului şi câturilor obţinute la 2 succesiv şi considerarea
ultimului cât precum şi a resturilor intermediare obţinte în sens invers
Ex: 200510 îl transformăm în binar

2005
1002 rest 1
501 rest 0
250 rest 1
125 rest 0
62 rest 1
31 rest 0 => 200510 = 1 1 1 1 1 0 1 0 1 0 1 2
15 rest 1
7 rest 1
3 rest 1
1 rest 1

Dacă este obţinută reprezentarea binară a unui număr zecimal atunci reprezentarea octală şi
hexazecimală a numărului este foarte uşor de obţinut. Aceasta se face:
• pt repr. octală: se împarte reprezentarea binară în grupe de 3 începând din stânga care, fiecare în
parte reprezintă o cifră în octal
• pt repr. hexazecimală: se împarte reprezentarea binară în grupe de 4 începând din stânga care,
fiecare în parte reprezintă o cifră în hexazecimal

Ex: 1 1 1 1 1 0 1 0 1 0 1 2
011 111 010 101 2 = 3 7 2 5 5
0111 1101 0101 2 = 7 D 5 16

AND OR XOR
0 0 0 NOT
1 1 1 0
1
0 0 0
0 0 0
0 1 1 1
0
1 1 1
0 1 1
1 1 0
 Laborator 6
Adrese IP
Pentru orice comunicare în reţea trebuie să existe un mecanism de adresare şi de recunoaştere
unică a calculatoarelor conectate. De obicei adresa este numerică, şi nu este aleatoare. La conceperea
protocolului IP s-a impus utilizarea unui mecanism de adresare care să identifice unic fiecare dispozitiv
gazdă din reţea. Versiunea IP v4 foloseşte o adresă binară pe 32 de biţi. Fiecare adresă constă din patru
numere pe 8 biţi (octeţi) separate prin punct. Astfel se pot adresa 4.294.967.296 locaţii IP, un număr
considerat suficient de mare, dar datorită gestionării ineficiente a spaţiului de adrese, s-a impus găsirea unor
mecanisme sau arhitecturi de reţea care să îmbunătăţească gestionarea spaţiului de adrese. Astfel au apărut
subreţelele şi alte mecanisme de adresare (care vor fi tratate ulterior), iar în viitorul apropiat se va
implementa o nouă versiune a protocolului IP v6 care va permite, printre altele, adresarea pe 128 de biţi.
În reprezentarea unei adrese se utilizează formatul zecimal cu punct:
Ex: 192.168.123.15 – este o adresă IP validă
192.168.283.152 – este o adresa IP invalidă (DE CE? Justificaţi ....)

OBSERVAŢIE: adresarea într-o reţea se face cu adrese valide din cadrul clasei sau subreţelei, FĂRĂ
ALOCAREA CAPETELOR DE INTERVAL (=> adresele 0.0.0.0 şi 255.255.255.255 NU SUNT VALIDE).

Aceste adrese de retea sunt distribuite de un organism international numit IANA (Internet
Assigned Numbers Authority)
Adresele au fost împărţite pe clase pentru a facilita utilizarea reţelelor mari, medii şi mici.
Diferenţele între clase constau în numărul de biţi alocaţi pentru reţea faţă de cel alocat pentru adresele
dispozitivelor gazdă. Clasele sunt: A, B, C, D, E

Clasa A: Foloseşte doar primul octet pentru identificare reţelei. Întotdeauna o adresă de clasă A
începe cu primul bit 0. Din acest motiv, matematic, se pot aloca maxim 127 de adrese de clasă A, fiecare
putând aloca un număr de 16.777.214 adrese gazdă. Intervalul adreselor de clasa A este: 1.0.0.0 –
126.255.255.255. Numãrul de retea, continut în primul octet ramane fix odata ce e alocat.

!!! Adresele începând cu 01111111, deci 127 în zecimal, sunt rezervate pt loopback şi pentru
testarea internă pe o maşină locală – localhost

Clasa B: Primii doi biţi sunt 10, primii doi octeti fiind folositi pentru identificarea reţelei, deci
alocarea adreselor gazdă se face cu ultimii doi octeţi. Se pot aloca 16.382 de adrese de clasa B, fiecare cu
un număr de 65534 adrese gazdă. Intervalul adreselor de clasa B este: 128.0.0.0 – 191.255.255.255.
Numãrul de retea, continut în primii doi octeti ramane fix odata ce e alocat.
 Clasa C: Primii trei biti sunt 110, iar alocare adreselor gazdă se face numai cu ultimul octet. Avem
astfel: 2.097.150 de adrese de clasa C care pot aloca cel mult 254 adrese gazdă. Intervalul adreselor de
clasa C este: 192.0.0.0 – 223.255.255.255. Numãrul de retea, continut în primii trei octeti ramane fix odata
ce e alocat.

Clasa D: A fost create pentru a face posibilă difuzarea multipunct (multicasting) într-o reţea IP. O
adresă multipunct este o adresă unică ce dirijează pachetele spre grupuri predefinite de adrese IP. Astfel o
singură staţie poate transmite un singur flux de date care va fi rutat simultan spre mai mulţi destinatari.
Primii biţi sunt 1110. Spaţiul adreselor din clasa D variază între 224.0.0.0 - 239.255.255.254

Clasa E: Clasa E a fost definită dar este rezervată de IETF (Internet Engineering Task Force)
pentru cercetări proprii. Din acest motiv clasa E nu a fost dată în folosinţă pe Internet.

Structura claselor de adrese IP:

Clasa A 0 Reţea (7 biţi) Adresa locala (24 biţi)

Clasa B 10 Reţea (14 biţi) Adresa locala (16 biţi)
Clasa C 110 Reţea (21 biţi) Adresa locala (8 biti)
Clasa D 1110 Adresa multicast (28 biţi)

După cum se observă, se poate determina cărei clase aparţine o adresă IP prin examinarea primilor
patru biţi ale acelei adrese IP.

Exercitii: 1. Sa se verifice corectitudinea cifrelor date in sectiunea anterioara.

2 . Sa se precizeze caror clase de adrese apartin urmatoarele IP-uri:
• 25. 36. 10. 150 clasa A
• 143. 213. 65. 210 clasa B
• 198. 1. 21. 67 clasa C

Organizaţiile mari care au mai multe reţele de calculatoare cu acces la Internet au întâmpinat
probleme la atribuirea mai multor adrese dintr-o clasă. Traficul prin router-ul organizaţiei era foarte mare
iar comunicaţia avea astfel de suferit în orele de vârf. Pentru a mări viteza de transfer a datelor şi a nu
supraîncărca un router, organizaţiile mari şi-au reorganizat reţeaua ierarhic folosind mai multe routere.
Astfel reţeaua a fost divizată în subreţele pentru care accesul la Internet şi la celelalte reţele este asigurat de
un dispozitiv “gateway” (un router sau un calculator gateway).
 Pentru a face posibilă această divizare se utilizează adresarea pe subreţele. Aşa cum se cunoaşte, o
adresă IP are o zonă alocată reţelei şi o zonă în care se alocă adresă pentru calculatoarele gazdă. Conform
acestei arhitecturi avem clasele A,B,C şi D pentru multicast. Pentru a gestiona mai eficient spaţiul de
adresare alocat unei organizaţii mari cu mai multe reţele proprii, s-au creat subreţelele.
Utilizând o mască de reţea (Net-mask) binară, se poate stabili porţiunea alocată reţelei şi porţiunea
alocată gazdei. Astfel bitii 1 din net-mask indică zona alocată reţelei iar biţii 0 specifică zona alocată
gazdei. Avem astfel pentru clasele A,B,C cunoscute următoarele măşti de reţea predefinite:

A: 255.0.0.0 - în format zecimal cu punct

11111111.00000000.00000000.00000000 - în binar
B: 255.255.0.0
11111111. 11111111.00000000.00000000
C: 255.255.255.0
11111111. 11111111. 11111111.00000000

Folosind acelşi mecanism, se pot defini subreţele în cadrul unei clase de adrese alocate, folosind
pentru aceasta primii biţi din cadrul spaţiului alocat gazdei.
Putem stabili prin numărul de biţi rezervaţi subreţelei numărul de subreţele disponibile pentru o
anumită clasă de adrese şi numărul de gazde alocabile în fiecare subreţea. Pentru aceata se va folosi
urmatoarea formula:
2n-2
unde n este numarul de biti.

Astfel pentru clasa B avem următoarele configuraţii posibile:

Nr. biti Masca de subreţea Masca de subreţea in binar Nr. de Nr. adrese
subr (net-mask) (net-mask) subreţele pe subr.
2 255.255.192.0 11111111.11111111.11000000.00000000 2 16382
3 255.255.224.0 11111111.11111111.11100000.00000000 6 8190
4 255.255.240.0 11111111.11111111.11110000.00000000 14 4094
5 255.255.248.0 11111111.11111111.11111000.00000000 30 2046
6 255.255.252.0 11111111.11111111.11111100.00000000 62 1022
7 255.255.254.0 11111111.11111111.11111110.00000000 126 510
8 255.255.255.0 11111111.11111111.11111111.00000000 254 254
9 255.255.255.128 11111111.11111111.11111111.10000000 510 126
10 255.255.255.192 11111111.11111111.11111111.11000000 1022 62
11 255.255.255.224 11111111.11111111.11111111.11100000 2046 30
12 255.255.255.240 11111111.11111111.11111111.11110000 4094 14
13 255.255.255.248 11111111.11111111.11111111.11111000 8190 6
14 255.255.255.252 11111111.11111111.11111111.11111100 16382 2

Pentru clasa C avem următoarele configuraţii posibile:

Nr. biti Masca de subreţea Masca de subreţea in binar Nr. de Nr. adrese
subr (net-mask) (net-mask) subreţele pe subr.
2 255.255.255.192 11111111.11111111. 11111111.11000000 2 62
3 255.255..255.224 11111111.11111111. 11111111.11100000 6 30
4 255.255. 255.240 11111111.11111111. 11111111.11110000 14 14
5 255.255. 255.248 11111111.11111111. 11111111.11111000 30 6
6 255.255. 255.252 11111111.11111111. 11111111.11111100 62 2
 OBSERVAŢIE: Utilizarea unui singur bit pentru subreţea nu este permisă deoarece pentru
subreţea biţii nu pot fi toţi simultan 1 sau 0. Aceste adrese se utlizează pentru comunicarea între subreţele şi
pentru identificarea subreţelei.
Un router va afla din adresa IP destinatie carei retele, respectiv subretele ii este destinat un anumit
pachet prin realizarea SI-ului logic (AND) intre adresa IP si masca de retea.

Utilizarea subreţelelor în practică

Alocarea adreselor gazdă într-o reţea în care sunt definite subreţele, trebuie sa ţină cont de
următoarele caracteristici:
- Fiecare subreţea are rezervate prima adresă alocabilă ca fiind identificatorul subreţelei (Net
Address) şi ultima adresă alocabilă utilizată pentru trimiterea datagramelor către toate calculatoarele din
subreţea (Broadcast Address)
- Calculatoarele cu adresa alocată într-o subreţea nu comunică direct decât cu calculatoarele din
aceeaşi subreţea, din reţelele subordonate si din reţeaua imediat superioară. Pentru comunicarea cu alte
subreţele se utlizează gateway-ul.

Dacă se cunoaşte adresa IP şi Net mask-ul subreţelei alocat pentru un calculator gazdă într-o clasă
cunoscută atunci se poate calcula uşor Net address şi Broadcast address pentru acea subreţea, folosind
reprezentarea în binar a adresei şi a net-mask-ului şi aplicând următoarele formule:

Net-address = IP-address AND Net-mask

Broadcast-address = NOT (Net-address XOR Net-mask)*

Unde calculele se fac în binar cu operatorii obişnuiţi din calculul binar:

AND 1 0 XOR 1 0
1 1 0 1 0 1
0 0 0 0 1 0

Exemplu:
Avem IP = 192.168.12.72 si Net-mask = 255.255.255.240

In binar:
IP = 11000000.10101000.00001100.01001000
NM = 11111111.11111111.11111111.11110000
------------------------------------------(AND)
NA = 11000000.10101000.00001100.01000000 adică 192.168.12.64
NM =11111111.11111111.11111111.11110000
------------------------------------------(XOR)
00111111.01010111.11110011.10110000
------------------------------------------(NOT)
BA = 11000000.10101000.00001100.01001111 adică 192.168.12.79

Se observă că este suficient să calculăm pentru ultimul octet, deoarece adresa face parte din clasa
C. (pentru clasa B se calculează pentru ultimii 2 octeţi)

Aplicaţii:
1.Completaţi următorul tabel:

Interfaţa IP Net-Mask Net-address Broadcast-address

eth1 192.168.12.1 255.255.255.0 192.168.12.0 192.168.12.255
eth2 192.168.12.67 255.255.255.224 192.168.12.64 192.168.12.95
eth3 192.168.12.172 255.255.255.224 192.168.12.160 192.168.12.191
eth4 192.168.12.72 255.255.255.240 192.168.12.64 192.168.12.79
*
concepută şi demonstrată de Daniel Luca
eth5 192.168.12.120 255.255.255.240 192.168.12.113 192.168.12.126

2. Marcaţi în tabelul de mai jos care interfeţe definite mai sus comunică cu care:

Interfaţa eth1 eth2 eth3 eth4 eth5

eth1 Da Da Da Da Da
eth2 Da Da Nu Da Nu
eth3 Da Nu Da Nu Nu
eth4 Da Da Nu Da Nu
eth5 Da Nu Nu Nu Da

3. Comunicarea este tranzitivă? Justificaţi răspunsul ...

4. Sa se imparta retelele din care fac parte IP-urile de mai jos in numarul de subretele precizat. Se cere
precizarea clasei din care face parte IP-ul considerat, nr de biti folositi pentru indicarea subretelei precum si
detalii despre fiecare subretea in parte.
a) 197.116.27.133 - 6 subretele
Din moment ce adresa IP data se afla in intervalul 192.0.0.0 – 223.255.255.255 deducem ca avem de-a face
cu un numar IP de clasa C. Pentru a imparti in 6 subretele va trebui sa consideram un numar de 3 biti (2 3=8
din care doua neutilizabile). Asadar masca de retea va avea 27 de biti de 1si va arata asa:
11111111. 11111111. 11111111. 11100000(2) = 255. 255. 255. 224(10)
iar IP-ul dat 11000101. 01110100. 00011011. 10000101(2) = 197.116.27.133(10)
Vor exista asadar 6 subretele utilizabile a cate 30 de gazde (25 -2 acesta este numarul maxim de gazde pe o
singura subretea). In tabelul de mai jos avem si informatii despre cele 6 subretele obtinute :

Adr. Intervalul
Parte
Nr Parte fixa Gazda Retea/Broad folosit pt
subretea
cast gazde
1 001 00000 32
2 33 - 62
001 11111 63
3
010 00000 64
4 65 - 94
5 010 11111 95
011 00000 96
11000101. 97 - 126
011 11111 127
01110100.00011011.
(197.116.27) 100 00000 128
129 - 158
100 11111 159
6
101 00000 160
161 - 190
101 11111 191
110 00000 192
193 - 222
110 11111 223
b) 124. 189. 241. 21 - 5 subretele
Din moment ce adresa IP data se afla in intervalul 1.0.0.0 – 126.255.255.255 deducem ca avem de-a face cu
un numar IP de clasa A. Pentru a imparti in 5 subretele va trebui sa consideram un numar de 3 biti (2 3=16
din care doua neutilizabile).
! 2 biti nu ar fi fost de ajuns 22 = 4; restul subretelelor pot ramane nefolosite
Asadar masca de retea va avea 27 de biti de 1si va arata asa:
 11111111. 11110000. 00000000. 00000000(2) = 255. 240. 0. 0(10)
iar IP-ul dat 01111100. 10111101. 11110001. 00010101(2) = 124. 189. 241. 21 (10)
Vor exista asadar 6 subretele utilizabile a cate 2097150 de gazde (221 -2 acesta este numarul maxim de
gazde pe o singura subretea). In tabelul de mai jos avem si informatii despre cele 6 subretele obtinute :

Parte Parte Adr. Intervalul folosit pt

Nr Gazda
fixata subretea Retea/Broadcast gazde
1 00000.00000000.0000000
001 32.0.0 32.0.1 -
2 0
63.255.254
3 001 11111.11111111.11111111 63.255.255
4 00000.00000000.0000000
5 010 64.0.0 124.64.0.1-
0
24.95.255.254
010 11111.11111111.11111111 95.255.255
00000.00000000.0000000
011 96.0.0 124.96.0.1-
0
01111100 124.127.255.254
011 11111.11111111.11111111 127.255.255
(124)
00000.00000000.0000000
100 128.0.0 124.128.0.1 -
0
6 124.159.255.254
100 11111.11111111.11111111 159.255.255
00000.00000000.0000000
101 160.0.0 124.160.0.1-
0
124.191.255.254
101 11111.11111111.11111111 191.255.255
00000.00000000.0000000 124.192.0.1 -
110 192.0.0
0 124.223.255.254

Laborator 7
DNS
CIDR – Classless Inter-Domain Routing

Este o arhitectură de adresare recentă care rezolvă necesităţile de adresare pe termen scurt până la
implementarea protocolului IPv6. Facilităţile oferite de această arhitectură sunt:
- Eliminarea organizării pe clase a adreselor
- Reunirea îmbunătăţită a rutelor
- Gruparea în suprareţele
CIDR a abandonat complet modelul claselor cu 8 biţi pentru reprezentarea reţelei de clasa A, 16
biţi pentru clasa B, 24 biţi pentru clasa C.
CIDR a înlocuit aceste categorii cu un prefix de reţea generalizat care poate avea orice lungime şi
nu e restricţionat la 8, 16 sau 24 biţi. Fiecare nr IP în forma CIDR este comunicată cu o anumită mască pe
biţi. Aceasta indică lungimea prefixului de reţea (numarul de cifre 1 din masca de retea). De exemplu:
192.125.61.8/20 indică o adresa CIDR cu 20 biţi alocaţi pentru adresa de reţea (va avea deci masca de retea
11111111.11111111.11110000.00000000). Adresa IP poate fi orice adresă validă matematic, indiferent de
apartenenţa originală la clasa A, B sau C.
 Clasele de adrese ar putea fi si ele scrise sub notatia CIDR dupa cum urmeaza:
Clasa A = 11111111.00000000.00000000.00000000= /8
Clasa B = 11111111.11111111.00000000.00000000 = /16
Clasa C = 11111111.11111111.11111111.00000000 = /24

Exemplu: Să se calculeze NA şi BA pt: 140.179.220.200 / 19

Urmatorul tabel v-ar putea simplifica calculele:
10000000 128
11000000 192
11100000 224
11110000 240
11111000 248
11111100 252
11111110 254
11111111 255

10001100.10110011.11011100.11001000 140.179.220.200 IP Address

11111111.11111111.11100000.00000000 255.255.224.000 Subnet Mask
--------------------------------------------------------
10001100.10110011.11000000.00000000 140.179.192.000 Subnet Address
10001100.10110011.11011111.11111111 140.179.223.255 Broadcast Address

!?! Este corectă următoarea definire IP şi Net-Mask: IP=192.168.12.72 NM=255.255.255.248

- Justificaţi răspunsul -

NAT (Network Adress Translation)

Au fost definite şi rezervate trei intervale de adrese pentru utilizarea exclusivă în interiorul
reţelelor private interne. Fiecare aparţine unei clase A,B,C:
A: 10.0.0.0 – 10.255.255.255
B: 172.16.0.0 – 172.31.255.255
C: 192.168.0.0 – 192.168.255.255
!!! Aceste adrese nu pot fi folosite pentru a accesa direct internetul !
Adresele trebuie să fie unice. Unicitatea unei adrese de Internet este garantată de autoritatea de
acordare a adreselor IANA. Adresele folosite într-o reţea privată internă trebuie să fie unice pe plan local
chiar dacă adresa nu e unică pe plan global. Totuşi prin rezervarea celor trei intervale de adrese date mai sus
pentru folosire internă pot exista şi există mai multe gazde în întreaga lume având de exemplu adresa IP
192.168.0.1.
Pentru ca aceste calculatoare să poată totuşi fi conectate la internet se foloseşte aşanumita
translatare a adreselor.
In mod normal, pachetele dintr-o retea calatoresc de la sursa (cum ar fi computerul de acasa) pana
la destinatie
prin mai multe legaturi. Nici una din aceste legaturi nu altereaza pachetele, ele doar le trimit mai departe.
Daca una dintre aceste legaturi ar face NAT, atunci ea va altera sursa sau destinatia pachetului cand trece
prin ea. Dupa cum va puteti imagina, nu asa a fost sistemul proiectat sa functioneze, de aceea această
metodă de translatare nu este acceptată şi nici nu ar trebui să fie acceptată drept o soluţie. De obicei,
legatura care a facut NAT va tine minte cum a alterat pachetul, ca atunci cand un pachet se reintoarce pe
cealalta cale, va face alterarea inversa a pachetului, astfel incat totul sa functioneze.
 Motive pentru a face NAT:
• în cazul unei conexiuni la internet printr-un modem; multi ISP aloca doar o singura adresa IP in
cazul unei legături dial-up. Daca se doreşte folosirea mai multor masini (cum ar fi reteaua de
acasa) pentru conectarea la internet, este nevoie de NAT.
• în cazul în care există servere multiple în reţeaua proprie; frecvent asta se intampla daca există
doar un singur IP, dar se doreşte ca persoanele din afara sa poata accesa computerele (serverele)
din spatele celui cu IP real

Motive pentru a nu face NAT:

• unităţile NAT nu funcţionează decât pentru pachete TCP şi UDP (dacă se foloseşte oricare alt tip
de pachete nu se va putea descoperi sdresele în câmpurile pachetelor)
• protocolul ftp eşuează în prezenţa NAT dacă nu se iau măsuri speciale
• nr. de calculatoare cu care se poate coresponda depinde de nr. de porturi utilizabile (aprox. 61440)

Serviciile de numire – DNS

Fiecare interfatã de retea atasatã la o retea TCP/IP este identificatã printr-o adresã unicã IP pe 32
de biti. Un nume ("host name") poate fi atribuit oricãrui dispozitiv care are o adresã IP. Numele sunt
atribuite dispozitivelor deoarece, spre deosebire de adresele IP care sunt numere, numele sunt usor de tinut
minte si de scris. Software-ul de retea nu are nevoie de nume, dar acestea au fost introduse pentru a usura
oamenilor folosirea retelelor.
Un nume este doar un identificator care constã într-o secventã de caractere alese dintr-un alfabet
finit. Nu existã restrictii cu privire la atribuirea unui nume pentru o statie si conexiunea ei la o anumitã
retea fizicã. În Internet numele se atribuie masinilor în concordantã cu structura organizatiei respective.
Mecanismul de mapare a numelor în adrese constã dintr-un numãr de sisteme independente care
lucreazã împreunã, numite servere de nume ("name servers"). Un server de nume este un program server
care oferã translatarea numelor în adrese. Adesea programul acesta ruleazã pe o masinã dedicatã care este si
ea numitã server de nume. Un program client numit "name resolver" foloseste unul sau mai multe servere
de nume pentru a translata un nume.
Exemplu: 204.71.177.35 yahoo.com
207.46.131.15 microsoft.com
Acest proces de identificare după nume a unui calculator gazdă necesită o reţea de servere DNS,
care împreună constituie ceea c se numeşte Domain Name Service (sau System) –DNS. Toate aceste servere
sunt conectate la o companie numită Network Solutions Inc. situată în Virginia – SUA, cunoscută şi sub
numele de InterNIC, şi care este însărcinată cu administrarea distribuirii şi proprietăţii numelor de
domeniu.
Pentru a se realiza un sistem descentralizat de tratare a numelor s-a adoptat un model ierarhic de
atribuire a numelor. Sintaxa modelului ierarhic de atribuire a numelor reflectã delegarea ierarhicã a
autoritatii folositã la atribuirea numelor.
 Funcţionarea sistemului DNS
Sistemul DNS este organizat ierarhic. Reţeaua de servere DNS administrează nume de domenii
organizate ierarhic. În vârful ierarhiei domeniilor Internet sunt o serie de domenii numite Top Level
Domain (TLD). Cele mai cunoscute sunt .com,.edu,.gov,.net,.org. Fiecare ţară are atribuit un TLD format
din două litere: .uk, .de, .fr, .ro ş.a. În cadrul unui TLD se pot înregistra la InterNIC alte subdomenii.
Fiecare domeniu înregistrat la InterNIC trebuie încadrat într-un TLD. Serverele DNS au capacitatea de a
delega autoritatea de rezolvare a numelor de domeniu. Astfel pentru adresa www.ulbsibiu.ro serverul DNS
va delega autoritatea spre serverul ce administrează TLD-ul .ro; care va delega autoritatea spre serverul
DNS administrat local ulbsibiu.ro care va rezolva domeniul final www.ulbsibiu.ro.

Domain Meaning
Name

COM Organizatii comerciale

EDU Institutii educationale

GOV Institutii guvernamentale

MIL Grupuri militare

NET Companii din domeniul Internet

ORG Organizatii din alte domenii

INT Organizatii international e

cod tara Cod pt fiecare tara in parte

Maparea numelor în adrese IP

Sistemul de mapare a numelor în adrese IP este un sistem:
• distribuit – existã un numãr de servere situate în mai multe site-uri care în colaborare rezolvã
problema mapãrii;
• eficient – cele mai multe nume pot fi mapate local;
• general – nu este restrictionat doar la nume de statii;
• fiabil – dacã se defecteazã o statie (server) sistemul va functiona în continuare.
Observaţii:
• Adresa care identifică unic o resursă pe Internet cu ajutorul sistemului DNS se numeşte URL
(Unified Resouce Locator)
• Serverele DNS îşi sincronizează periodic baza de date locală cu diferite alte baze de date de pe alte
servere DNS şi verifică dacă au apărut noi intrări pe serverele rădăcină. Acest proces este cunoscut
sub numele de propagare.
• cerere de interogare a bazei de date DNS este rezolvată de serverul cel mai apropiat, dacă nu se
reuşeşte rezolvarea, cererea se trimite serverului superior în ierarhie în mod recursiv. Pentru
optimizarea cãutorilor serverele DNS păstrează cele mai recente cereri rezolvate într-o zonă de
cache ("name caching").
• Există şi cereri de rezolvare inversă care constau din aflarea URL pentru un anumit IP. Aceste
cereri sunt rezolvate cu ajutorul unor programe client speciale. (CyberKit www.cyberkit.net)

Exercitiu:
Determinaţi TLD-ul şi subdomeniile următoarelor URL-uri:
www.bbc.co.uk
mail.yahoo.com
http://www.cfr.ro/infofer/default.asp
http://download.cnet.com/windows/games
 Laborator 8
Nivelul aplicaţie

Nivelul aplicaţie al modelului OSI este nivelul cel mai apropiat de user, atunci când acesta
interacţionează cu soft-ul de aplicaţii pentru reţea. Acest nivel nu furnizează servicii pt nici un alt nivel OSI
ci doar pentru procese ale aplicaţiilor care nu se regăsesc (aflate în afara) modelului OSI. Este important de
remarcat faptul acest nivel este doar un alt nivel din modelul ISO-OSI, şi deci doar programele (soft-ul de
reţea) va interacţiona direct c protocoalele acestui nivel.

Nivelul aplicaţie este responsabil cu:

• identificarea şi stabilirea faptului că cei doi parteneri ce doresc a comunica sunt pregătiţi
• sincronizarea aplicaţiilor ce urmează a coopera
• stabilirea acordurilor cu privire la procedurile folosite în cazul apariţiei erorilor
• controlul integrităţii datelor

Majoritatea aplicaţiilor ce lucreză în reţea sunt de tipul client-server, deci au două componente
care le permite funcţionarea (server-ul este partea care oferă anumite servicii la cererea celeilalte părţi -
clientul). O aplicaţie de tip client-server va repeta în continuu o rutină de forma: cerere client – răspuns
server, cerere client – răspuns server ....
Pentru a avea loc o comunicare în reţea folosind aplicaţii de tip client-server este nevoie de a se
realiza o conexiune între cele două părţi. Există două metode prin care se rupe (se termină) această
conexiune. Prima se realizează automat după îndeplinirea cererii clientului de către server (cazul vizalizării
unei pagini Web sau a transmiterii unui document spre printare la o imprimantă aflată undeva în reţea) şi a
doua metodă va fi realizată prin transmiterea explicită a unei comenzi pt terminarea conexiunii din partea
clientului (cazul unei conexiuni telnet sau ftp).

OBSERVAŢIE: Orice tip de aplicaţie care foloseşte un URL pentru reprezentarea unei adrese IP valide, va
folosi DNS pentru a translata din nume în adresa IP corespunzătoare

Protocoale ale nivelului aplicaţie

Telnet
Este prescurtarea de la TELEcommunications NETwork şi se referă atât la aplicaţie cât şi la
protocol. Telnet oferă utilizatorilor o cale de a se loga şi de a accesa calculatoare din/prin reţea, în linie de
comandă. Practic, Telnet asigura accesul direct la calculatorul aflat la distanţă, oferind posibilitatea de a
transmite comenzi care să fie executate de calculatorul la distanţă. Accesul se face pe portul 23, port
rezervat implicit pentru aplicaţia Telnet dar serverul telnet se poate configura să utilizeze şi alt port.
Telnet are nevoie de un server Telnet aflat pe calculatorul gazdă ce va fi accesat. Acest server
Telnet foloseşte un software umit daemon şi în literatura de specialitate va fi referit drept remote host, pe
când clientul va fi referit drept localhost. Sistemele de operare Windows necesită prezenţa unui server
Telnet pentru a accepta conexiuni de la distanţă. Calculatoarele cu sistemul de operare UNIX sau derivatele
Linux au un server Telnet preinstalat.
Pe calculatorul client ce se conectează prin Telnet la un server este nevoie de o aplicaţie cu rol de
interfaţă în mod text sau grafic. Aplicaţia client oferită de sistemul de operare se numeşte Telnet. Windows
cât şi Linux oferă o aplicaţie simplă în mod text ce permite connectarea prin Telnet.
Toate operaţiunile care urmează a fi făcute în urma folosirii cestui protocol vor fi executate de
remote host – serverul Telnet (operaţii de procesare şi de stocare de date), partea de client (localhost) va
avea rolul de a transmite comenzile introduse de la tastatură şi de a afişa pe monitorul local rezultatele
primite de la server ca urmare a comenzilor trimise.
Odată realizată o conexiune telnet aceasta este menţinută până când clientul îşi finalizează
activitatea şi termină explicit sesiunea de comunicări.

FTP
Este unul din cele mai importante protocoale pe care Internetul le poate oferi, ftp-ul fiind ceea ce
ne ajută să facem un putem lua un anumit fişier de pe internet (download) sau să transmitem un fişier de pa
calculaorul nostru pe un server aflat la distanţă (upload).
Aşadar File Transfer Protocol (FTP) este un protocol de tip client-server care permite utilizatorilor
autorizaţi să transfere fişiere de la şi către servere aflate la distanţă (download/upload). FTP stabileşte o
conexiune cu un daemon ftp aflat pe maşina server de obicei, prin care clientul va avea accesul la structura
de directoare a serverul-ui, va transfera fişiererele dorite şi apoi se va deconecta.
Serverele FTP pot fi configurate după dorinţa administratorului să accepte conexiuni anonime sau
să impună autentificarea utilizatorului la deschiderea sesiunii de lucru. De asemenea serverul întrerupe
conexiunea după un anumit timp de inactivitate. Pentru o conectare anonimă user-ul va trebui să folosească
ID-ul “anonymous” şi drept parolă adresa sa de e-mail.
FTP funcţionează implicit pe porturile 20 – pentru transfer de date şi 21 – pentru transferul
comenzilor.
Sistemele de operare oferă clienţi FTP în formă text sau grafic. Programele client sub formă de
text transferă serverului comenzile date de utilizator de la tastatură şi afişează răspunsul serverului pe
ecran. Există şi programe client FTP grafice care oferă o interfaţă grafică pentru gestionarea fişierelor într-o
sesiune de lucru FTP. Comenzile sunt generate automat iar răspunsul serverului este interpretat şi afişat
grafic.
Când se copiază un fişier de pe un server, FTP va realiza o a doua conexiune între computere
folosită pentru transfer, care poate fi făcut în două moduri (ASCII sau binar). După terminarea transferului
această a doua conexiune se va termina automat.
Ca şi în cazul conexiunilor telnet, odată realizată o conexiune ftp aceasta este menţinută până când
clientul îşi finalizează activitatea şi termină explicit sesiunea de comunicări.
OBSERVAŢIE: o conexiune FTP se realizează atunci când se doreşte executarea pe maşina server a unor
funcţii ce ţin de managementul fişierelor (creare, ştergere, redenumire şi mai ales copiere de fişiere).

SMTP
Simple Mail Transfer Protocol este standardul utilizat pentru transferul poştei electronice prin
Internet. Toate sistemele de operare au clienţi de e-mail care suporta SMTP. Acest protocol utilizează şi alte
servicii şi protocoale cum ar fi POP3 şi IMAP4 care permit utilizatorului să-şi gestioneze mesajele pe
serverul pe care are configurată căsuţa poştală. Protocolul utilizează portul 25.
Poşta electronică este un serviciu standard care permite utilizatorilor să trimită şi să recepţioneze mesaje
electronice. Aceste mesaje pot fi însoţite de fişiere ataşate.
 Utilizatorii acestui servicii trebuie să-şi definească mai întâi o căsuţă poştală pe un anumit server,
căsuţă care va fi identificată printr-o adresă unică. Adresa este compusă dintr-un identificator al
utilizatorului, semnul @ (citit “at”) şi URL-ul serverului care găzduieşte căsuţa poştala. Ex:
popa@ulbsibiu.ro
Un mesaj de poştă electronică are următoarele câmpuri:
• Destinatar (To:) unde se specifică adrersa (sau adresele) destinatarului
• Carbon Copy (Cc:) este adresa unde se trimite o copie a mesajului
• Subiectul (Subject:) este un text ce reprezintă subiectul mesajului
• Prioritatea (Priority:) este un câmp se indică prioritatea mesajului (High, Normal, Low)
• Corpul mesajului (Body:) este textul propriuzis al mesajului. Unele programe client de mail permit
scrierea şi afişarea mesajelor cu tag-uri HTML
• Fişiere atasate (Attachments:) fişierele ce vor fi trimise odată cu mesajul
La orice mesaj se ataşează automat şi adresa de e-mail şi IP-ul expeditorului.
OBSERVAŢIE: Mesajele electronice se transmit în clar fără a fi criptate sau securizate în vreun
fel. Informaţiile critice trebuie criptate de utilizatori cu programe speciale, trimise codificat şi decriptate la
recepţionare.

HTTP
Spre deosebire de FTP protocolul HTTP este ceva mai limitat în sensul că poate fi folosit doar
pentru a downloada fişiere (mai precis doar fişiere text) nu şi pentru a le uploada.
Hyper Text Transfer Protocol este protocolul ce lucrează în strânsă legătură cu World Wide Web-
ul, cea mai utilizată parte a Internet-ului. Aşadar HTTP-ul este un protocol ce asigura transferul unor fişiere
text, de obicei create folosind limbajul HTML (Hyper Text Markup Language). Acest limbaj permite în
prezent integrarea textului cu imaginile, cu alte elemente multimedia şi cu elemente active. HTML–ul a
evoluat şi integrând tot mai multe elemente. În prezent se poate integra în corpul fişierelor html cod care se
va executa pe server sau pe calculatorul client. De asemenea în paginile html se pot integra şi programe
precompilate în limbaje independente de platforma (cum ar fi JAVA), programe care se numesc “Applet” şi
care sunt rulate pe calculatorul clientului într-o “maşină virtuală”. În viitorul destul de îndepărtat se
preconizează ca acest limbaj va fi înlocuit de un limbaj de tipul VRML (Virtual Reality Markup Language),
fişierele .vrml fiind tot nişte fişiere text care permit redarea vederilor tridimensionale.
Vizualizarea paginilor html se face cu ajutorul unor programe client numite browsere care sunt
oferite gratuit şi sunt disponibile pentru toate tipurile de sisteme de operare. Cele mai cunoscut este
Microsoft Internet Explorer şi Netscape Communicator, dar se utilizează şi Mozilla, Opera, Lynx şi altele.
Aceste programe interpretează tag-urlie html si afişeaza conţinutul în conformitate cu specificaţiile
limbajului html. Aşadar HTML-ul va specifica locaţia unde să fie afişat un anumit text sau o anumită
imagine.
Serverul HTTP poate fi configurat să autentifice utilizatorul înainte de a transfera un fişier către
acesta.
Portul implicit utilizat de http este portul 80.
http://www.ulbsibiu.ro/download
După determinarea adresei IP a domeniului ulbsibiu având TLD-ul .ro, browser-ul va face o cerere
HTTP către serverul Web identificat (obsevăm că protocolul care urmează a fi folosit este cel specificat prin
http://). Ca urmare a acestei cereri serverul Web va transfera fişierele aflate în directorul său download
(fişiere text, imagini, video, audio etc.) clientului (browser-ului) care va putea recompune şi afişa pagina
Web conform specificaţiilor html.

Utilitare standard de monitorizare a reţelei

- ifconfig – furnizează informaţii despre configuraţia elementară a interfeţei de reţea. Se utilizează

la detectarea configurarilor incorecte a adreselor sau a măştii de reţea. Acest instrument se numeşte
ipconfig în Winnt şi winipcfg în Windows 95
- netstat – furnizează informaţii detaliate despre fiecare interfaţă de reţea, despre socket-urile şi
despre rutarea în reţea.
- ping – indică dacă o gazdă poate fi accesată. De asemenea ping oferă statistici despre pierderile
de pachete şi despre timpul de accesare. Ceea ce se întâmplă de fapt: se trimite un pachet ICMP (Internet
Control Message Protocol – datagrame folosite pentru controlul mesajelor)
- traceroute – prezintă ruta pe care o urmează pachetele în drumul de la client la server. Afişează
informaţii despre fiecarere nod (hop) traversat. In Windows se numeşte tracert
- route – prezintă şi permite setarea tabelei de rutare a pachetelor precum şi setarea gateway-ului
implicit.

Aplicaţii:
1. Verificaţi dacă este posibilă conectarea la calculatorul Linux (IP=192.168.2.96).
2. Stabiliţi o conexiune Telnet la calculatorul Linux Utilizati contul “student” cu parola “student”.
Utilizaţi pentru aceasta utilitarul Telnet al sistemului de operare.
3. Instalaţi utilitarul de comunicare ZOC (v4.3) şi stabiliţi conexiunea Telnet de mai sus utlizând
ZOC.
4. Să se afle de pe Linux adresa IP şi masca de reţea precum şi numele interfeţei de reţea.
5. Afişaţi tabela de rutare de pe Linux şi de pe calculatorul pe care lucraţi
6. Afişaţi nodurile traversate pentru a accesa www.ulbsibiu.ro de pe calculatorul Linux şi de pe
calculatorul pe care lucraţi. Încercaţi şi alte URL-uri.
7. Deschideţi utilitarul ftp din Windows şi afişaţi toate comenzile posibile utilizând comanda help
(sau ?).
8. Deschideţi o sesiune de lucru ftp pe Linux şi transferaţi un fişier de/pe server.
9. Deschideţi o sesiune de lucru ftp cu un server ftp aflat pe internet şi transferaţi un fişier de/pe
server.
10. Cu ajutorul unui browser se cere vizualizarea fişierelor ftp de pe Linux şi copierea locală a unui
fişier.
11. Deschideţi o pagină html într-un browser şi vizualizaţi codul html.

Laborator 9
Programare Java în reţea
Clasele din pachetul java.net oferă o modalitate facila de programare în reţea, fără a fi nevoie de
cunoştinţe prealabile referitoare la comunicarea efectiva între calculatoare. Cu toate acestea sunt necesare
câteva noţiuni fundamentale referitoare la reţele, cum ar fi protocol, adresa IP, port, socket.
Un protocol reprezintă o convenţie de reprezentare a datelor folosită în comunicarea între doua
calculatoare. Având în vedere faptul ca orice informaţie care trebuie trimisă prin reţea trebuie serializată
astfel încât să poată fi transmisa secvenţial, octet cu octet, către destinaţie, era nevoie de stabilirea unor
convenţii (protocoale) care sa fie folosite atât de calculatorul care trimite datele cât si de cel care le
primeşte.
Cele mai utilizate protocoale sunt TCP si UDP.
TCP (Transport Control Protocol) este un protocol ce furnizează un flux sigur de date între doua
calculatoare. Acest protocol asigură stabilirea unei conexiuni permanente între cele doua calculatoare pe
parcursul comunicaţiei.
 UDP (User Datagram Protocol) este un protocol ce trimite pachete independente de date, numite
datagrame, de la un calculator la altul fără a garanta în vreun fel ajungerea acestora la destinaţie. Acest
protocol nu stabileşte o conexiune permanentă între cele doua calculatoare. Avantajul acestui protocol este
viteza mare de transmisie.
Orice calculator gazda conectat la Internet este identificat în mod unic de adresa sa IP (IP este
acronimul de la Internet Protocol). Aceasta reprezintă un număr reprezentat pe 32 de biţi, (4 octeţi), cum ar
fi de exemplu: 210.226.29.120 si este numit adresa IP numerică. Corespunzătoare unei adrese numerice
exista si o adresa IP simbolică, cum ar fi www.ulbsibiu.ro. De asemenea fiecare calculator aflat într-o reţea
locală are un nume unic ce poate fi folosit la identificarea locala a acestuia.
În general, un calculator are o singura legătura fizica la reţea. Orice informaţie destinată unei
anumite maşini trebuie deci sa specifice obligatoriu adresa IP a acelei maşini. Însa pe un calculator pot
exista concurent mai multe procese care au stabilite conexiuni în reţea, aşteptând diverse informaţii. Prin
urmare datele trimise către o destinaţie trebuie să specifice pe lângă adresa IP a calculatorului si procesul
către care se îndreaptă informaţiile respective. Identificarea proceselor se realizează prin intermediul
porturilor.
Un port este un număr de 16 biţi care identifica în mod unic procesele care rulează pe o anumita
maşina. Orice aplicaţie care realizează o conexiune în reţea va trebui sa ataşeze un număr de port acelei
conexiuni. Valorile pe care le poate lua un număr de port sunt cuprinse între 0 si 65535 (deoarece sunt
numere reprezentate pe 16 biţi), numerele cuprinse între 0 si 1023 fiind însa rezervate unor servicii sistem
şi, din acest motiv, nu trebuie folosite în aplicaţii.
Pentru a facilita lucrul cu resurse aflate în diverse locaţii din Internet sau reţea, în JAVA a fost
implementată o clasă care permite conectarea la o resursă din Internet identificată printr-un URL (Unified
Resource Locator). Către această resursă se poate, după conectare, iniţializa un canal de comunicare prin
care se pot citi date sau se pot chiar trimite informaţii către resursa identificată de URL.
Structura clasei URL este:
public final class URL
{
public URL(String protocol, String host, String file) throws MalformedURLException
public URL(String protocol, String host, int port, String file) throws MalformedURLException
public URL(String spec) throws MalformedURLException
public URL(URL context, String spec) throws MalformedURLException
public int getPort()
public String getProtocol()
public String getHost()
public String getFile()
public String getRef()
public boolean equals(Object obj)
public int hashCode()
public boolean sameFile(URL other)
public String toString()
public String toExternalForm()
public URLConnection openConnection() throws java.io.IOException
public final InputStream openStream() throws java.io.IOException
public final Object getContent() throws java.io.IOException
public static synchronized void setURLStreamHandlerFactory(URLStreamHandlerFactory fac)
}

Se observă patru constructori care primesc ca parametrii, coordonatele de identificare a resursei

din Internet (URL). Există de asemenea un constructor care primeşte doar un string ce identifică un URL
(de exemplu: http://www.ulbsibiu.ro/mail/index.html). Generalizând, o resursă din Internet este identificată
prin: protocol (http, ftp, telnet, etc.), gazdă – host ( www.ulbsibiu.ro, mail.yahoo.com), port – opţional
numai dacă diferă de portul implicit pt. protocol, şi fişierul împreună cu calea (/mail/index.html). Prin
funcţiile specifice, clasa URL este utilă şi în analiza unei adrese URL din care se poate extrage apoi uşor
protocolul, gazda, portul etc.

import java.net.*;
import java.io.*;

class ParseURL
{
public static void main( String args[] )
{
 try {
URL aURL = new URL( "http://www.yahoo.com/folder/fisier.html#lang");
System.out.println( "protocol = " + aURL.getProtocol() );
System.out.println( "host = " + aURL.getHost() );
System.out.println( "filename = " + aURL.getFile() );
System.out.println( "port = " + aURL.getPort() );
System.out.println( "ref = " + aURL.getRef() );
} catch ( MalformedURLException e )
{
System.out.println( "MalformedURLException: " + e );
}
}
}

Programul următor exemplifică utilizarea simplă a clasei URL pentru a iniţializa un Stream de
intrare şi afişarea tuturor caracterelor din resursa URL pe ecran.

import java.net.*;
import java.io.*;

public class ShowURL {

public static void main(String[] args)

{
String url= “http://www.ulbsibiu.ro/mail/index.html”;
System.out.println("Conectare la:"+ url);
try
{
// URL u = new URL(url);
URL u = new URL("http","192.168.2.1",80,"/cautare/index.htm");
InputStream in = u.openStream();
int b;
while ((b = in.read()) != -1) //Citirea se incheie la -1
System.out.write(b);
in.close();
}
catch (MalformedURLException e) {System.err.println(e);}
catch (IOException e) {System.err.println(e);}
}
}

Clasa URL poate iniţializa un obiect de tip URLConnection care oferă un control mult mai bun
asupra comunicării cu resursa Internet. URLConnection permite nu numai crearea unui stream de intrare
dar si a unui stream de iesire prin care clientul poate transmite date catre resursa URL. Pentru a citi date de
la un URL dat folosind URLConnection, programul de mai sus se modifică astfel:

import java.net.*;
import java.io.*;

public class ShowNewURL {

public static void main(String[] args)
{
String url=“http://www.ulbsibiu.ro/mail/index.html”;

System.out.println("Conectare la:"+ url);

try
{
URL u = new URL(url);
URLConnection uc = u.openConnection();
uc.connect();
InputStream in = uc.getInputStream();
int b;
while ((b = in.read()) != -1)
System.out.write(b);
 in.close();
}
catch (MalformedURLException e) {System.err.println(e);}
catch (IOException e) {System.err.println(e);}
}
}

In continuare vom moifica programul ShoeURl pentru a scrie caracterele citite din resursa URL pe
ecran intr-un fisier html aflat pe discul celui care ruleaza programul.
import java.net.*;
import java.io.*;

public class ShowURL

{
private URL u;
public ShowURL()
{
url_read();
}

public void url_read()

{
String url="http://192.168.2.1/cautare/index.htm";
System.out.println("Conectare la:"+ url);
try
{
// u = new URL(url);
u = new URL("http","192.168.2.1",80,"/cautare/dispersie.htm");
InputStream in = u.openStream();
FileOutputStream stdout = new FileOutputStream("out.htm");

int b;
while ((b = in.read()) != -1) //Citirea se incheie la -1
stdout.write(b);
in.close();
}
catch (MalformedURLException e) {System.err.println(e);}
catch (IOException e) {System.err.println(e);}

public static void main(String[] args)

{
new ShowURL();
}
}

Laborator 10
Server HTTP in Java

În acest laborator este prezentat un server HTTP simplu scris cu ajutorul claselor din pachetul
java.net. O comunicare prin HTTP se realizează astfel:
- se initializează un socket pentru transferul datelor de obicei pe portul 80
 - clientul transmite o cerere de tip GET dar poate şi trimite date cu POST; vom analiza doar
cazul în care clientul trimite o cerere GET

GET / HTTP/1.1
Accept: image/gif, image/x-xbitmap, image/jpeg, image/pjpeg
Accept-Language: ro
Accept-Encoding: gzip, deflate
User-Agent: Mozilla/4.0 (compatible; MSIE 6.0; Windows NT 5.1)
Host: localhost
Connection: Keep-Alive

- serverul trimite un antet cu informatii generale apoi trimite fisierul byte cu byte

HTTP/1.1 200 OK
Server: MyServer 1.0
Content-Length: 731
Content-Type: text/html

Comunicarea prin datagrame

In acest model clientul trimite un pachet cu cererea catre server, acesta primeste pachetul si
returneaza raspunsul tot prin intermediul unui pachet. Un astfel de pachet se numeste datagrama si este
reprezentat printr-un obiect din clasa DatagramPacket. Primirea si trimiterea datagramelor se realizeaza
tot prin intermediul unui socket, acesta fiind modelat preintr-un obiect al clasei DatagramSocket

Comunicarea prin conexiuni

In acest model se stabileste o conexiune TCP între un program client si un server care furnizeaza
un anumit serviciu.

Structura generala a unui server bazat pe conexiuni

while (true) {
accepta o conxiune ;
creaza un fir de executie pt a trata cererea clientului ;
end while

Un socket (soclu) este o abstractiune software folosita pentru a reprezenta fiecare din cele doua
"capete" ale unei conexiuni între doua procese ce ruleaza într-o retea. Fiecare socket este atasat unui port
astfel încât sa poata identifica unic programul caruia îi sunt destinate datele.
Socket-urile sunt de doua tipuri:
• TCP, implementate de clasele Socket si ServerSocket
• UDP, implementate de clasa DatagramSocket

O aplicatie de retea ce foloseste socket-uri se încadreaza în modelul client/server de concepere a

unei aplicatii. In acest model aplicatia este formata din doua categorii distincte de programe numite servere,
respectiv clienti.
Programele de tip server sunt cele care ofera diverse servicii eventualilor clienti, fiind în stare de
asteptare atâta vreme cât nici un client nu le solicita serviciile Programele de tip client sunt cele care
initiaza conversatia cu un server, solicitând un anumit serviciu. Uzual, un server trebuie sa fie capabil sa
trateze mai multi clienti simultan si, din acest motiv, fiecare cerere adresata serverului va fi tratata într-un
fir de executie separat.
Programul prezentat se va comporta ca un server Web care va raspunde la cererea get a clientilor
(browsere Web), si ca urmare a acestei cereri va trimite acestora un fisier html prestabilit. Dupa realizarea
conexiunii, serverul citeste prima linie din cerere (cererea GET), apoi trimite antetul şi continutul fisierului
citit anterior.

Server HTTP în JAVA

import java.net.*;
import java.io.*;

public class HTTPServer extends Thread {

private byte[] content; // fisierul html

private byte[] header; // antetul cu informatii generale
private int port; // portul de conectare

/* public HTTPServer(String data, String encoding, String MIMEType, int port) throws
UnsupportedEncodingException {
this(data.getBytes(encoding), encoding, MIMEType, port);
}*/

public HTTPServer(byte[] data, String encoding, String MIMEType, int port)

throws UnsupportedEncodingException
{
this.content = data;
this.port = port;
String header = "HTTP/1.1 200 OK\r\n"
+ "Server: OneFile 1.0\r\n"
+ "Content-Length: " + this.content.length + "\r\n"
+ "Content-Type: " + MIMEType + "\r\n\r\n";
this.header = header.getBytes("ASCII");
}

public void run()

{
try {
ServerSocket server = new ServerSocket(this.port);
System.out.println("Acceptare conexiuni pe portul "+server.getLocalPort());
Socket connection = null;

while (true) {
try {
connection = server.accept();
OutputStream out = new BufferedOutputStream(
connection.getOutputStream());
InputStream in = new BufferedInputStream(
connection.getInputStream());

System.out.println("Client conectat de la: "+connection.toString());

// citeste prima linie trimisa da client

StringBuffer request = new StringBuffer();
while (true)
{
int c = in.read();
if (c == '\r' || c == '\n' || c == -1) break;
request.append((char) c);
 }

//afiseaza cererea
System.out.println(request.toString()+"\r\n");

//trimite antetul
if (request.toString().indexOf("HTTP/") != -1) out.write(this.header);
out.write(this.content); //trimite fisierul
out.flush();
} // end try
catch (IOException e) {System.err.println(e);}
finally {
if (connection != null) connection.close();
}
} // end while
} // end try
catch (IOException e) {System.err.println("Nu s-a putut porni server-ul.Port ocupat");}
} // end run

public static void main(String[] args) {

String contentType = "text/html";

try
{
InputStream in = new FileInputStream("Exemplu.html");
ByteArrayOutputStream out = new ByteArrayOutputStream();
int b;
while ((b = in.read()) != -1) out.write(b); //citeste fisierul in memorie
byte[] data = out.toByteArray();

// seteaza portul
int port=8080;

//seteaza codarea
String encoding = "UNICODE";

Thread t = new HTTPServer(data, encoding, contentType, port);

t.start();
} catch (IOException e) {System.err.println(e); }
}
}

Exemple de Content-Type: "text/html", "image/png", "image/gif", "video/mpeg", "audio/basic",

"text/tcl", "text/javascript", "text/vbscript".
O lista completa a acestora o gasiti la: ftp://ftp.isi.edu/in-notes/iana/assignments/media-types/
Intrebari grila: (raspunsurile se afla in prezentul document)
1. Care dintre urmatoarele adrese este un exemplu de adresa de broadcast pt o adresa de clasa B?
A. 128. 255. 255. 255
B. 128. 16. 255. 255
C. 128. 13. 0. 0
D. 128. 1. 1. 1

2. Cate adrese sunt disponibile pt gazde la o retea de clasa C?

A. 254
B. 255
C. 256
D. nici una din cele de mai sus

3. Câte subretele poate avea o retea de clasa B?

A. 8194
B.16384
C. 510
D. 256

4. Care este numarul minim de biti ce pot fi imprumutati pt crearea de subretele?

A. 1
B. 2
C. 3
D. 4

5. Cati biti sunt intr-o masca de retea IP v 6?

A. 16
B. 32
C. 64
D. 48

6. Care este nr.maxim de biti care pot fi imprumutati pt crearea de subretele la o retea de clasa C?
A. 6
B. 7
C. 4
D. 2

7. Care este nr.maxim de gazde care se pot gasi intr-o subretea a unei retele de clasa C?
A. 124
B. 196
C. 254
D. 180

8.Care este scopulunui router atunci cand face un SI logic intre adresa IP destinatie a unui pachet
venit si masca de retea?
A.pt a gasi numarul de gazde si a sti unde sa trimita pachetul
B. pt a gasi masca subretelei si s-o compare cu informatia din tabela lui de routare
C. pt a gasi carei retele si subretele sa trimite pachetul
D. pt a gasi compara adresa sursa cu informatia din tabela lui de routare
9. Care din IP-urile de mai jos se pot găsi pe Internet?
A. 10.26.39.11
B. 172.10.212.10
C. 210.160.12.96
D. 192.168.3.6

10. Intr-o adresa de clasa B ce octeti sunt folositi local dupa placul administratorului?
A.primul octet
B. primul si al doilea octet
C. al treilea si al patrulea octet
D. al doilea si altreilea octet
11. Care e o adresă de sumarizare pt. retelele 172.21.136.0/24 şi 172.21.143.0/24 ?
A. 172.21.136.0/21
B. 172.21.136.0/20
C. 172.21.136.0/22
D. 172.21.128.0/2

12. .com este un domeniu dat

A. maşinilor client
B. clienţilor
C. ISP-urilor
D. corporaţiilor

13. Când cere un dispozitiv (calculator) un serviciu unui router?

A. Adresa IP a destinaţiei este într-o altă reţea
B. Dispozitivul nu are hard-disk
C. Sursa are nevoie de adresa MAC a destinatarului aflat într-o altă reţea
D. Dispozitivul vrea să transmită un mesaj de tip broadcast

14. Cum poate fi scris în notaţie CIDR, IP-ul 143.169.226.205 cu masca 255.255.224.000 ?
A. 143.169.226.205 /17
B. 143.169.226.205 /18
C. 143.169.226.205 / 19
D. 143.169.226.205 /20

15. Ce protocol poate eşua în prezenţa NAT?

A. ARP
B. TELNET
C. FTP
D. TCP/IP

16. De la ce vine NAT?

A. Network Adress Transformation
B. Network Accept Translation
C. Network Adress Translation
D. Niciuna din cele de mai sus
17. În cazul unei translatări de adrese se poate schimba
A. adresa IP destinaţie şi adresa IP sursă
B. adresa MAC destinaţie şi adresa MAC sursă
C. adresa IP destinaţie sau adresa IP sursă
D. adresa MAC destinaţie sau adresa MAC sursă

18.Care dintre următoarele nu este un TLD?

A. .ro
B. .net
C. sun
D. .org

19. Dacă se vrea să se verifice conectivitatea a două dispozitive dintr-o reţea, ce comandă s-ar
folosi
A. telnet
B. ping
C. ifconfig
D. traceroute

20. Care din următoarele descrie mai bine funcţionalitatea nivelului Aplicaţie?
A. Responsabil pentru spargerea datelor în segmente şi recompunerea acestora la dest.
B. Funcţionează ca un protocol pt managementul aplicaţiilor de reţea
C. Există pt transfer de fişiere, e-mail, remote login şi management în reţea
D. Respnsabil cu reprezentarea datelor într-un format acceptat universal

21. Pt a afişa setările IP pe un computer pe care rulează Windows NT ce comandă se foloseşte?

A. ipconfig
B. ifconfig
C. winipcfg
D. show ip

22. Un exemplu de aplicaţie client-server ar fi:

A. HTTP
B. NIC
C. DNS
D. e-mail

23. Într-o relaţie de tip client – server clientul:

A. este localizat în partea unde se face logarea
B. este cel care emite cereri
C. este cel mai important
D. Toate de mai sus

24. În timpul unei conexiuni telnet server-ul este responsabil cu:

A. nimic
B. procesarea
C. memorarea
D. B şi C
25. O sesiune FTP anonimă va primi drept ID şi parolă
A. anonymous, anonymous
B. anonymous, adresa de e-mail
C. guest, adresa de e-mail
D. ftp, anonymous

26. Ce este folosit pt specificarea modului de aranjare a elementelor într-o pagină Web?
A. HTTP
B. HTML
C. VRML
D. URL

27. În ce format vor fi trimise fişierele specificate în câmpul Attachment al unui e-mail?
A. ASCII
B. binar
C. UNICODE
D. text

28. Ce tip de cablu transportă pulsuri de lumină?

A. Cablul coaxial
B. Fibra optică
C. Cablul UTP
D. Cablul STP

29. Care este cauza fenomenului numit crosstalk?

A. Cablurile având diametrul prea mare
B. Prea mult zgomot în semnalul ce parcurge un fir dintr-un cablu
C. Motoarele electrice şi fulgerele
D. Semnalele electrice din alte fire din cablu

30. Care este cel mai ieftin mod de a preveni pierderile provocate de degradarea semnalului?
A. Creşterea mărimii conductorului dincablu
B. Specificarea lungimii maxime a cablului între noduri
C. Îmbunătăţirea izolaţiei firelor
D. O mai bună ecranare

31. Sub ce formă sunt trimise datele prin interiorul reţelei?

A. Cod hexazecimal
B. Text ASCII
C. 1 şi 0
D. pulsuri electrice

32. Care din definiţiile de mai jos descrie mai bine semnalul digital?
A. Undă sinusoidală de anumită formă şi amplitudine
B. Tehnică electronică pentru transmiterea semnalelor binare
C. Un limbaj al computerelor cu două stări (on şi off) indicate prin o serie de pulsuri
electrice
D. O transmisie a unui transceiver a unui octet format din 1 şi 0

33. Ce fel de mufe folosesc cablurile UTP de tipul I?

A. RJ45
B. RJ11
C. AUI
D. BNC
 34. Care tip de cablu UTP este recomandat şi totodată cel mai des folosit în instalările din ziua de azi,
atingând viteze de până la 100Mbps?
A. Categoria 2
B. Categoria 3
C. Categoria 4
D. Categoria 5

35. Ce se întâmplă cu pachetele implicate într-o coliziune?

A. Se întorc fiecare de unde a plecat
B. Sunt distruse bit cu bit
C. Îsi continuă drumul spre destinatar cu date corupte
D. Nici un răspuns din cele de mai sus

36. Care este lungimea maximă specificată pentru un cablu coaxial subţire (fără folosire de repetoare) ?
A. 100m
B. 185m
C. 200m
D. 500m

37. Cum se numeşte standardul pentru reţelele fără fir?

A. 802.10
B. 802.11
C. 801.10
D. 801.11

38. Ce tip de modulare nu există?

A. Modulare în amplitudine
B. Modularea în frecvenţă
C. Modulare de fază
D. Modulare de periodă

39. Care din lucrurile de mai jos nu pot fi spuse despre un AP?
A. Este un hub pentru wireless ce se instalează de obicei în încăperi
B. Au o rază de acţiune de peste 900 m
C. Este conectat la reţeaua cablată
D. Face posibilă comunicaţia între două plăci de reţea wireless incompatibile

40. Determinarea locului unde va fi plasat un satelit este influenţată de centurile lui
A. Van Basten
B. Van Helsing
C. Van Alten
D. Van Allen

41. De la ce provine prescurtarea GEO?

A. Geometrical Earth Orbit
B. Geometrical Earth Official
C. Geostationary Earth Orbit
D. Geostationary Earth Offtake

42. Semnalele infraroşii

A. necesită licenţă pentru funcţionare
B. nu trec prin ziduri
C. sunt de frecvenţă mai mare decât lumina vizibilă
D. nu sunt afectate de lumina solară

43. Semnalizarea prin Laser

A. este bidirecţională
 B. nu este influenţată de vremea de afară
C. este f greu de instalat
D. necesită o fotodiodă pentru captarea razei

44. Cam în ce an a fost lansat primul satelit artificial?

A. Anii 50
B. Anii 60
C. Anii 70
D. Anii 80

45. Care din următoarele nu este un sistem de comunicare folosind sateliţi LEO ?
A. Iridium
B. Dysprosium
C. Globalstar
D. Teledesic

46. Ce fel de adrese sunt implementate în software?

A. adresele MAC
B. adresele IP
C. adresele fizice
D. adresele ARP

47. Care din următoarele descrieri se potrivesc mai bine unui router?
A. Se comporta ca un repetor multiport fiind dispozitivul din mijlocul unei reţele de tip
stea
B. Extinde distanţa de operare într-o reţea curăţân şi amplificând semnale
C. Comută pachete de la o reţea la alta luând decizii bazate pe informaţii Layer 3
D. Comută cadre pe baza adreselor IP

48. Când cere un dispozitiv (calculator) un serviciu unui router?

A. Adresa IP a destinaţiei este într-o altă reţea
B. Dispozitivul nu are hard-disk
C. Sursa are nevoie de adresa MAC a destinatarului aflat într-o altă reţea
D. Dispozitivul vrea să transmită un mesaj de tip broadcast

49. Ce fac protocoalele rutabile?

A. Permit huburilor şi porturilor să comunice mai repede
B. Permit routerelor să comunice cu bridge-urile şi cu switch-urile conectate direct
C. Permit routerelor să calculeze distanţa dintre oricare două puncte din reţea
D. Permit routerelor să schimbe tabele de routare pentru a se adapta schimbărilor

50. Ce tip de routare foloseşte o setare manuală a tabelei de rutare?

A. presetată
B. dinamică
C. artificială
D. statică

51. Dacă un dispozitiv nu cunoaşte adresa MAC a unui dispozitiv aflat într-o altă reţea, cui îi va
trimite un pachet ARP request?
A. Gateway-ului
B. Celui mai apropiat router
C. Interfeţei router-ului
D. Nimanui
52. Ce este într-un pachet RARP request?
A. O adresă MAC şi un mesaj de cerere
B. O adresă MAC şi un header cerere şi un pavhet cu date
C. Un header RARP, o adresă MAC şi una IP
D. Un header RARP şi un câmp ARP

53.Ce protocol Interneteste folosit pentru maparea unei adrese IP cu una MAC?
A. TCP
B. IP
C. ARP
D. RARP

54. Cum comută pachetele Nivelul Reţea de la sursă la destinaţie

A.Folosind un răspuns ARP
B. Făcând apel la un server
C. Folosind o tabelă de rutare
D. Făcând apel la cel mai apropiat bridge

55. Ce foloseşte un switch pentru a lua deciziile cu privire la comutarea pachetelor

A. adresa IP
B. adresa MAC
C. adresa reţelei
D. addresa gazda

56. Care din următoarele nu este o caracteristică a bridge-urilor?

A. Operează la nuvelul 2 al modelului OSI
B. Sunt mai inteligente decât huburile
C. Nu iau nici un fel de decizie cu privire la comutarea pachetelor
D. Construiesc şi menţin tabele de adrese

57. Cum află un dispozitiv dacă un anumit pachet îi este adresat?

A. Placa de reţea îşi va identifica adresa MAC în cadrul pachetului
B. Pachetul se opreşte la destinaţie
C. Dispozitivul sursă trimite mai întâi un mesaj de atenţionare
D. Switch-ul îi va trimite pachetul automat

58. Switch-urile sunt considerate a fi

A. Repeatoare multiport ce operează la Nivelul 1 (Layer 1)
B. Huburi multiport ce operează la Nivelul 2 (Layer 2)
C. Rutere multiport ce operează la Nivelul 3 (Layer 3)
D. Bridge-uri multiport ce operează la Nivelul 2 (Layer 2)

59. Care din următoarele pot cauza congestie?

A. Accesul la Internet
B. Accesul la o bază de date
C. Transmisia de imagini şi video
D. Toate de mai sus

60. Care din următoarele sunt efectele congestiei?

A. Siguranţă scăzută şi trafic redus
B. O rată sporită de coliziuni
C. Situaţii neprevăzute şi şi erori frecvente
D. Timpi de răspuns mai mari, transferuri de fişiere mai lungi, întârzieri
61. Câte domenii de coliziune sunt create de un switch cu 16 porturi?
A. Unul
B. Două
C. Paisprezece
D. Şaisprezece

62. Ce tip de cablu se foloseşte pentru a lega două switch-uri?

A. Crossover
B. Rollover
C. Null-modem
D. Cablu telefonic normal

63. Care este lungimea minimă a cadrelor în standardul Ethernet?

A.16octeţi
B. 32 octeţi
C. 64 octeţi
D. 128 octeţi