http://www.romaniaculturala.ro/articol.php?

cod=12457

Clasificarea lexicului biblic din perspectiva câmpurilor lexicale

Tabor, Nr. 1 / aprilie 2009

Lexicalizarea în limba română a conceptelor de origine biblică

Eugen Munteanu

1. Transpunerea pentru prima dată într o limbă istorică dată a textelor Sfintei Scripturi implică restricţii
importante, datorită caracterului lor sacru, revelat, de fundament al credinţei creştine. Sursă primară a
reprezentărilor religioase ale individului credincios, a ritualului liturgic creştin, a dogmelor şi discursului
teologic, Biblia a reclamat întotdeauna, în orice epocă şi în orice spaţiu cultural, un tip de abordare şi de
traducere special, cu limitări şi implicaţii culturale, confesionale sau politic ecleziale, dar şi lingvistice
majore. La unele aspecte legate de problematica implicaţiilor lingvistice ale transpunerii în limba română a
Sfintei Scripturi mă voi referi în cele ce urmează.

În calitate de text esenţial al creştinismului, Biblia reprezintă deopotrivă şi unul din fundamentele
configurării unei „comunităţi conceptuale europene” (Werner Betz), prin care înţelegem existenţa, în toate
limbile europene de cultură, a unui fond comun de concepte şi structuri semantice, situat dincolo de
identitatea specifică („forma internă”) a fiecărei limbi în parte. Acest univers conceptual, imagistic şi
semantic comun s a constituit în mare parte prin transpunerea şi asimilarea într o limbă naţională a textelor
biblice. Traducerea textelor sacre a însemnat pentru multe dintre limbile europene moderne piatra de
încercare şi începutul variantei lor literare. Contactul direct, în actul traducerii, dintre o limbă „sacră”
(greacă, latină, ebraică) şi o limbă încă neexersată pentru exprimarea mesajului scriptural a favorizat, în
spaţiul culturilor europene moderne, o serie de fenomene de transfer conceptual semantic dinspre limbile
sursă către noile limbi de cultură, pe cale de a se constitui ca atare. Prin transfer conceptual din limbile
liturgice greacă şi latină , limbile europene şi-au însuşit aşadar un fond conceptual comun, lexicalizat
conform disponibilităţilor sistemice proprii fiecăreia. În cadrul acestui proces istoric relativ îndelungat,
înregistrăm o serie de paralelisme şi elemente comune tuturor limbilor europene, dar şi numeroase aspecte
şi fapte caracteristice fiecărei limbi în parte. Un anumit conflict între necesităţile cognitive şi designative
comune, impuse de universul semantic biblic, pe de o parte, şi posibilităţile, resursele expresive, limitările
tipologice şi istorice ale fiecărei limbi primitoare, pe de altă parte, se rezolvă în planul libertăţii creatoare a
interpreţilor traducători, prin aplicarea unor formule diferite de transfer semantic. Petrecându se aşadar în
actul traducerii, la nivelul textului, acest proces de transfer conceptual şi lingvistic are o amploare şi o
pondere mult mai mare decât se crede de obicei şi poate fi descris cu relativă uşurinţă. Am urmărit în
detaliu reflectarea acestui proces în principalele traduceri integrale ale Bibliei în limba română, ca şi în
câteva din principalele texte liturgice şi teologice din secolele al XVI lea şi al XIX lea, căutând să surprind
dinamica interferenţelor lingvistice între româna literară şi limbile cu care aceasta a intrat în contact în
procesul transpunerii textelor biblice (greaca, slavona şi latina, în mod special). În cele ce urmează voi face
o prezentare sintetică a principalelor rezultate ale cercetărilor mele în acest domeniu.

1.1. Pentru o corectă abordare filologică a imensului material pe care ni l pune la dispoziţie tradiţia biblică
românească, a fost nevoie mai întâi să reflectez asupra consecinţelor pe care le pot avea asupra deciziilor de
traducere ale diferiţilor cărturari angrenaţi în procesul „românizării” mesajului Sfintei Scripturi factori
extralingvistici decisivi, cum ar fi: coexistenţa unor „ideologii literare” diverse, intenţia de ordin pragmatic
care stă la baza unei iniţiative cultural-editoriale, atitudinea faţă de textul tradus, proiectarea, de către
autorii traducători, a caracteristicilor şi a obiectivelor propriului text, selectarea izvoarelor, raportul cu
tradiţia scrisă anterioară şi cu iniţiative similare contemporane. Dacă adăugăm acestor determinări şi factori
personali cum sunt gradul de cunoaştere de către traducători a limbilor clasice de cultură sau opţiunile lor
confesionale, putem conchide că realizarea în limba română a unor disponibilităţi complexe ale expresiei
intelectuale este rezultatul unui proces relativ îndelungat, ale cărui dimensiuni şi caracteristici nu pot fi
sesizate decât într-o perspectivă diacronică.

Percepţia semantică a conţinutului unor concepte abstracte variază în epoca veche uneori chiar la acelaşi
autor, ca să nu mai vorbim de autori sau de perioade diferite. Majoritatea termenilor româneşti cu relavanţă
biblică preexistenţi în uzul utilizatorilor limbii scrise aveau un caracter polisemantic, marcat adesea de
ambiguitate şi echivocitate. Pentru a urmări în mod concret, la nivelul textelor, diferitele încercări de
lexicalizare a unor astfel de concepte abstracte, până la constatarea existenţei unor eventuale norme lexical
stilistice relativ stabile, am avut nevoie de jaloane cât mai ferme în definirea substanţei semantice supuse,
în timp, lexicalizării. Ca sursă primară, textul biblic reprezintă, din acest punct de vedere, mediul ideal: mai
întâi ca instrument de control al analizei semantice, iar apoi ca text de maximă complexitate şi autoritate,
supus unor revizii şi reeditări succesive.
Înţelegem prin lexicalizare fenomenul lingvistic de 1.2. „umplere” sau de „completare”, prin crearea unei noi
unităţi lexematice (cuvânt sau sintagmă), a golurilor cognitiv-designative existente într o limbă dată, la un
moment dat. Fenomen istoric, cunoscând aspecte particulare, specifice fiecărei limbi, lexicalizarea prin
transfer apelează la mecanisme universale ale creaţiei lingvistice, care sunt:

împrumutul lexical, presupunând a) transferul integral (conţinut şi formă fonetică) al unei unităţi lexicale din
limba sursă în limba ţintă. Elementul lexical împrumutat se supune unui proces de adaptare (fonetică,
morfologică şi, parţial, semantică). Exemple din sfera biblică: efă, hin, şechel, jubileu (din ebraică), psalm,
abis, navlon (din greacă), beznă, spăsenie, jertfă (din slavonă), firmament, testament (din latină).
calchierea lexicală, presupunând transferul semantic din limba b) sursă în limba ţintă, însoţit de re facerea,
cu mijloace morfologice proprii limbii ţintă a structurii interne a modelului din limba sursă. Exemplu din sfera
biblică: limbă ‘popor’, după slavon. æz¥kß ‘limbă’ şi ‘popor’ (calc de semnificat), fără de lege, după gr.
ajnomiva, slavon. bezakoniö (calc de expresie).

c) parafrazarea, presupunând explicitarea printr o sintagmă explicativă a conţinutului termenului model din
limba sursă. Exemplu din sfera biblică: ştiinţa ascunsului inimii ‘conştiinţă’, după gr. suneivdhsi", lat.
conscientia.

În calitate de proces istoric, lexicalizarea într o limbă a unor noi concepte presupune următoarele etape:
configurarea prin transfer, textualizarea, adoptarea în uzul literar şi generalizarea (standardizarea).

Ca metodologie de lucru, am aplicat tehnici şi 1.3. proceduri ale filologiei clasice, ale analizei lingvistico
semantice structurale şi ale traductologiei, între care de menţionat sunt: identificarea creaţiilor lexicale
(unităţi lexematice, unităţi sintagmatice, structuri paradigmatice), inventarierea şi clasificarea lor potrivit
criteriilor intrinsec semantice, definirea conţinutului semantic al unităţilor analizate prin comparare intra şi
intertextuală, prelucrarea lexicologică primară cu accentul pe etimologia directă, analiza semantică şi
integrarea unităţilor lexicale în câmpuri sau serii terminologice, interpretarea materialului din perspectiva
contextului istoric în care s au produs inovaţiile şi, în fine, interpretarea materialului din perspectiva
dinamicii mentalităţilor.

Baza documentară a 1.4. investigaţiilor mele este constituită în primul rând de corpusul integral al
versiunilor Sfintei Scripturi în limba română, începând cu versiunile parţiale datând din secolele al XVI lea –
al XVII lea (Psaltirile rotacizante şi cele coresiene, Apostolul, textele din Codex Sturdzanus şi din Codex
Todorescu, Palia de la Orăştie, tipăriturile diaconului Coresi, Noul Testament de la Bălgrad 1648, Psaltirea de
la Bălgrad 1651 etc.) şi continuând cu cele mai importante versiuni biblice româneşti integrale, Biblia de la
Bucureşti (1688) împreună cu cele două versiuni contemporane paralele (versiunea Milescu – Ms. BAR Cluj
45 şi versiunea Daniil Panoneanul – Ms. BAR 4389) şi cu celelalte versiuni integrale aflate în succesiunea
directă a Bibliei de la Bucureşti: Biblia de la Blaj a lui Samuil Micu (1795), Biblia de la Sanktpetersburg
(1819), Biblia episcopului Filotei (Buzău, 1854 1856), Biblia mitropolitului Andrei Şaguna (Sibiu, 1856
1858), Biblia sinodală din 1914, Biblia lui Nicodim Munteanu, Vasile Radu şi Radu Galaction (Bucureşti,
1936), Biblia preoţilor Vasile Radu şi Gala Galaction (1938), versiunile sinodale ortodoxe moderne, Biblia lui
Bartolomeu Anania (2001). Am luat de asemenea în calcul, ca surse de material şi termeni de comparaţie, şi
versiuni biblice inovatoare, produse şi publicate în afara tradiţiei textuale principale. Este vorba despre Biblia
lui Ion Heliade Rădulescu (Paris, 1858), Biblia lui Aristia (Bucureşti, 1859), Bibliile „britanice” (1873, 1874,
1911, 1921) şi Biblia lui Dumitru Cornilescu (1923, 1926). Referiri frecvente am făcut, pentru urmărirea
evoluţiei semantice a temenilor biblici studiaţi, şi la alte texte cu conţinut creştin (cazanii, texte liturgice,
literatură patristică, omiletică, dogmatică, teologie sistematică etc.). Consultarea consecventă a marilor
dicţionare ale limbii române (în special a Dicţionarului academic al limbii române – DLR) este de asemenea
obligatorie pentru tipul de cercetare pe care îl propun.
Pentru 1.5. recunoaşterea în textele româneşti a inovaţiilor lexical terminologice, esenţială din punct de
vedere metodologic este confruntarea secvenţei traduse cu originalul după care s a făcut traducerea. Limbile
care au îndeplinit pentru începuturile tradiţiei biblice româneşti funcţia de „limbi suprapuse” au fost, în
principal, slavona şi greaca. În consecinţă, referirea textuală primară, pentru vechile texte româneşti, s a
făcut întotdeauna la versiunile greacă şi slavonă ale Vechiului şi Noului Testament, exigenţa filologică
impunându ne consultarea ediţiilor vechi ale originalelor, adică a acelor texte care au stat la îndemâna
vechilor interpreţi români: pentru originalul grecesc Septuaginta de la Frankfurt (1597), iar pentru cel slavon
Biblia de la Ostrog (1581). Ediţiile critice moderne ale Septuagintei (Rahlfs, Ziegler) au fost consultate ca
materiale auxiliare, pentru clarificarea pasajelor obscure din ediţiile mai vechi. Versiunea latinească a Bibliei,
întrebuinţată ca izvor secundar de mulţi cărturari români în epoca veche (Palia de la Orăştie, Noul
Testament de la Bălgrad, Biblia de la Bucureşti) a fost consultată în versiunea clementină a Vulgatei, în ediţii
din secolele al XVI lea şi al XVII lea. Util, adesea necesar, în special pentru precizarea sensului primar al
termenilor biblici, s a dovedit apelul la textul ebraic al Bibliei; pentru versiunile româneşti mai recente am
consultat de asemenea versiuni ale Bibliei în maghiară, rusă, cehă, sârbă, bulgară, franceză, germană,
engleză etc., dar şi ediţii ştiinţifice recente precum Bible de Jérusalem.

Voi exemplifica procesul de 2. lexicalizare în limba română a unor concepte de sorginte biblică prin două
noţiuni importante pentru comunitatea conceptuală europeană, şi anume: ‘conştiinţă’ şi ‘aproapele’.

Conceptul de ‘conştiinţă’ ocupă un loc 2.1. central în reprezentarea de către omul european a propriei
persoane, ca şi în discursul filosofic şi teologic modern. El este lexicalizat în toate limbile europene de
cultură cu două sensuri primare şi centrale: 1. (în aria psihologică) ‘sfera interioară a sentimentelor şi
trăirilor omeneşti; percepţia sinelui în raport cu lumea exterioară’ (germ. Bewußtsein) şi 2. (în sfera morală)
‘complex spiritual şi sufletesc referitor la atitudinea faţă de bine şi adevăr’ (germ. Gewissen). Prima
configurare a acestui concept într o limbă europeană o înregistrăm în limba greacă a filosofiei greceşti, sub
forma gr. suneivdhsi", substantiv abstract prin derivare cu prefixul suvn ‘cu; împreună’ de la subst. eἴvdhsi"
‘ştiinţă’, la rândul lui un derivat regresiv „normal” de la verbul oi!da ‘ştiu’. Marile dicţionare ale limbii
greceşti ne furnizează atestări ale întrebuinţării gr. suneivdhsi" în special la autori din epoca elenistică,
majoritatea de orientare stoică (Chrysippos, Philon din Alexandria, Dionysios din Halicarnas ş.a.). În vastul
proces de „naturalizare” în latina clasică a terminologiei filosofice greceşti s a înscris şi gr. suneivdhsi",
calchiat cu uşurinţă prin lat. conscientia (cum ‘cu, împreună’ + scientia ‘ştiinţă’ < scio ‘ştiu’). Ca termen
filosofic, conscientia apare frecvent la autori clasici importanţi precum Cicero, Seneca, Titus Livius, Tacitus,
Quintilian, Plinius ş.a. Bun cunoscător al tradiţiei filosofiei clasice latine, Sf. Hieronymus a preluat lat.
conscientia în transpunerea din limbile greacă şi ebraică a Vechiului şi Noului Testemant. Filiera creştină a
fost calea principală de pătrundere a conceptului în limbile europene moderne: engl. conscience, fr.
conscience, ital. coscienza, span. conciencia, germ. Gewissen/ Bewußtsein, magh. lelkiismeret, ceh.
svĕdomi, pol. sumienie, oland. geweten, dan. samvittighed, sued. samvete, rus. совесть, finland. omatunto.
2.1.1. Cât priveşte acum conceptul ‘conştiinţă’ în sfera biblică propriu zisă, constatăm că în ebraica biblică
nu există un termen explicit şi unic pentru a l desemna. Concordanţele biblice şi dicţionarele ne indică faptul
că pentru desemnarea a ceea ce înţelegem prin ‘conştiinţă’ în biblia ebraică se foloseau cel mai adesea
termenii ebr. madda’, cu sensul principal ‘gândire’ sau ebr. lēbh ‘inimă’, conturat semantic în context ca
sediu al regretului, remuşcării şi penitenţei. În Septuaginta, în contextele respective apare frecvent gr.
suneivdhsi", cu o frecvenţă mai mare în cărţile sapienţiale, Ecleziastul, Cartea înţelepciunii lui Solomon,
Cartea înţelepciunii lui Iisus Sirah. În Noul Testament, mai ales în epistolele Sf. Pavel, ca şi la scriitorii
ecleziastici din primele secole creştine, în texte se evidenţiază, în întrebuinţarea acestui termen cheie, un
transfer din sfera pur intelectuală, către valori morale creştine, reliefate prin autonomizarea judecăţii
individuale şi prin caracterul obligatoriu al prescripţiilor etice. Corespondentul sistematic al gr. suneivdhsi"
‘conştiinţă’ este în Vulgata lat. conscientia, iar în biblia slavonă subst. sßv™stß, un construct foarte
transparent, rezultat prin calchiere după modelul grecesc şi cel latinesc.

2.1.2. În vechile texte româneşti conceptul abstract de ‘conştiinţă’ apare în textele scrise de erudiţi precum
Dimitrie Cantemir şi Miron Costin. Este interesant de constatat că, deşi buni cunoscători ai limbi latine,
aceşti doi cărturari evită să împrumute termenul ca atare direct din limba latină, preferând să atribuie
valoarea semantică în cauză unor termeni comuni, preexistenţi în uzul savant, precum ştiinţă sau
cunoştinţă. Un pasaj original din Miron Costin este elocvent în această privinţă: „Dzice Aristotel filozoful că
tot omul a şti din firea sa poftéşte. Credz că tot omul poftéşte a şti, iar nu tot omul a şti nevoiiaşte. Şi altă
nu osebéşte pre om de dobitoace şi de hiare aşea ca cunoştinţa. Şi din cunoştinţă să naşte ştiinţa şi
Dumnedzeu pre om nu cu alt soroc şi sfârşit l au făcut şie semănătoriu, înţelept, numai să să cunoască de
dânsul; cunoscându l să l ştie, ştiindu l să l laude. Ştiinţa dar şi sufleteşte ieste de folos omului şi trupeşte
de treabă şi de mare folos” (Opere, p. 277).

Sintetizând acum varietatea soluţiilor propuse de autorii (traducătorii) diferitelor texte bisericeşti vechi,
obţinem următoarele clase de soluţii de lexicalizare ale conceptului ‘conştiinţă:

echivalări aproximative (calcuri lexicale de semnificat), a) prin care termeni comuni ai vocabularului
intelectual preiau în context semnificaţia ‘conştiinţă’: ştiinţă: (Noul Testament de la Bălgrad, – 1648, Biblia
de la Bucureşti –1688); cunoştinţă sau conoştinţă (Noul Testament de la Bălgrad, – 1648, Liturghierul lui
Dosoftei, Parimiile lui Dosoftei), Biblia de la Bucureşti – 1688, Biblia lui Samuil Micu – 1795); cuget
(Liturghierul lui Coresi, Mărturisirea ortodoxă – 1691, Liturghier –1895, Mărturisirea ortodoxă –1899,
Liturghier – 1902, Liturghier – 1936, Biblia Radu Galaction – 1939, Mărturisirea ortodoxă – 1981); gând
(Codicele Voroneţean), sfat, sveat sau sfeat (Codicele Voroneţean, Liturghierul lui Coresi); socotinţă (Biblia
de la Bucureşti –1688); fire (Varlaam, Răspunsul împotriva catehismului calvinesc).
calcuri lexicale de expresie, prin care este re construită b) structura „internă” a modelului din greacă, latină
sau slavonă: împreună ştiinţă (Ms. 45, Dosoftei); cuştiinţa (vicleană) sau (întru curată) cuştiinţă
(Liturghierul lui Dosoftei), ştiinţă de sineţi, ştiinţă de sinele sau ştiinţa de sine (Biblia lui Nitzulescu – 1908).
Formula cuştiinţă, creată prin calchiere de Dosoftei (cu = gr. sun , lat. cum + ştiinţă = gr. ei!dhsi", lat.
scientia), nu a fost adoptată de alţi cărturari dar, în mod surprinzător, va fi recomandată de Timotei Cipariu
pe la jumătatea secolului al XIX lea, în epoca de modernizare a românei literare.
sintagme explicative, prin care conţinutul semantic c) ‘conştiinţă’ este aproximat prin construcţii
perifrastice: depreună cunoştinţa sufletului, depreună ştiinţa sufletului sau ştiinţă sufletească, trei asemenea
sintagme identificate în Noul Testament de la Bălgrad – 1648, în pasaje unde în originalele biblice găsim gr.
suneivdhsi"// lat. conscientia; cunoştinţa sufletului (Mărturisirea ortodoxă – 1699), ascunsul inemii tale sau
ştiinţa ascunsului inimii (Cantemir, Divanul); ştiinţa sufletului (Penticostar din sec. XVII, opţiune menţinută
până astăzi, de exemplu în Penticostarul din 1988).
împrumutul, adică preluarea ca atare a cuvântului dintr una din d) limbile sursă, reprezintă o modalitate de
lexicalizare a conceptului în cauză foarte rar practicată în textele româneşti vechi. Am identificat un astfel de
împrumut neologistic, subst. conştienţie după lat. conscientia în Molitvenicul lui Dosoftei, autor cu o mare
disponibilitate spre cele mai diverse invenţii lexicale.

Forma modernă de lexicalizare a conceptului ‘conştiinţă’, subst. conştiinţă, reprezintă, din punct de vedere al
structurii, o semi calchiere , la prefixul lat. con- alăturându se subst. rom. ştiinţă; generalizată în uz încă din
a doua jumătate a secolului al XIX lea, ea a eliminat din uz forme concurente precum: conscienţie,
consciinţă, conscienţă etc.

Un concept central al universului semantic şi al mentalului 2.2. colectiv ebraic originar este în Biblie cel de
‘membru al comunităţii imediate’, văzut din punctul de vedere al individului aparţinând neamului lui Israel,
în opoziţie cu străinul. În greaca neotestamentară şi în limbile europene moderne, prin aportul
universalismului creştin al Noului Testament, termenii constituiţi în Vechiul Testament pentru desemnarea
acestui concept îşi vor lărgi sfera semantică, incluzând, în spiritul iubirii hristice, pe orice muritor, văzut în
relaţia sa cu ceilalţi oameni.

În textul originar ebraic noţiunea 2.2.1. ‘cel de alături; tovarăş, asociat’ (engl. fellow, neighbour; another)
este desemnată în special prin substantivele ebraice ‘āmiyth, un derivat de la un radical primitiv cu sensul ‘a
(se) asocia’, de la care derivă de asemenea şi prepoziţia/ adverb ebr. ‘im, element de relaţie multifuncţional
în ebraica biblică. Recunoaşterea de către traducători a relaţiei paradigmatice între subst. ebr. ‘āmiyth şi
prep. ebr. ‘im a determinat modalitatea de percepţie semantică şi de echivalare lexicală în versiunile
ulterioare, aşa încât cele două mari grupuri de sensuri ale ebr. ‘im, şi anume cel de ‘asociere’ (cf. gr. sun şi
lat. cum-) şi cel de ‘apropiere, vecinătate’ (cf. gr. pevla" ‘aproape’ şi lat. prope ‘idem’) au avut, ambele,
reflexe bine conturate în istoria traducerilor biblice. Pentru preeminenţa notei semantice ‘vecinătate’ se pot
cita engl. neighbour ‘vecin’ sau slavon. sßs™dß ‘vecin’. Această ultimă opţiune determină, la locul citat, şi
echivalenţa vecin din Ms. 4389, al cărui autor român a avut ca izvor principal textul slavon. În genere,
traducerile moderne preferă însă lexicalizarea notei semantice ‘asociere’: fr. compatriote, germ. Mitbürger,
magh. honfitárs. Cele mai multe echivalări au însă un caracter sincretic, radicalul ebraic ‘im ‘aproape; lângă’
fiind reprodus printr-un corespondent unic în toate locurile unde în Vechiul Testament este folosit respectivul
concept: gr. oJ plhsivon (sau oJ plhsivo", declinabil), adjectiv şi substantiv rezultat prin derivare de la
prepoziţia/ adverbul grecesc pevla" ‘près, auprès’, lat. proximus, adjectiv şi substantiv, formă de superlativ
adjectivizat a adv. prope sau germ. der Nächste, adjectiv şi substantiv în limba germană, un derivat de la
adverbul german nahe ‘aproape’, după modelul latinesc din Vulgata.

În latina populară este presupusă existenta unui derivat *propeanus de la lat. prope ‘aproape’, care a putut
sta la baza evoluţiei fr. prochain „dans la langue religieuse, homme considéré par rapport à un autre
homme” (Larousse, s.v.). În versiunile italiană şi spaniolă ale Bibliei apar opţiunile prossimo şi, respectiv,
prójimo, împrumuturi culte, după lat. proximus din Vulgata. Trebuie, de asemenea, menţionat şi faptul că
substantivizarea adverbului/ prepoziţie pevla" s-a petrecut în limba greacă într o epocă anterioară elaborării
Septuagintei. Dicţionarele înregistrează adj. plhsivo" ‘rudă; vecin’ încă la Homer şi Sofocle, iar structura
articol declinat + adverb nedeclinabil (oJ plhsivon, oiJ plhsivon) este frecvent folosită de Plotin şi de alţi
autori antici pentru a desemna noţiunea de ‘celui qui est proche; voisin, autrui’ (Bailly, s.v.). Cuvântul
devenise comun în greaca târzie şi în cea bizantină, aşa încât un cuvânt titlu plhsivo" sau plhsivoi nu găsim
în cunoscutul dicţionar al greacăi bizantine al lui Sophocles, dicţionar în care nu se mai înregistrează
termenii deveniţi foarte comuni în această perioadă. Greaca modernă cunoaşte şi ea structura oJ plhsivon,
cel puţin în stilul biblic şi în cel liturgic.

În tradiţia textuală românească s a impus în cele 2.2.2. din urmă substantivul aproapele, rezultat prin
substantivizarea adverbului aproape. În contexte biblice aproapele corespunde gr. oJ plhsivon (adverb
substantivizat prin articol definit) şi lat. proximus (superlativul adjectivizat al adv. prope), unităţi cărora
termenul românesc le calchiază deopotrivă structura formală şi conţinutul lexical. Necesitatea adoptării
conceptului biblic impunea crearea, prin imitaţie şi transfer semantic, a unui nou lexem românesc.
Transformarea nominală prin articulare a adverbului are, în limba română, o extensie sistemică redusă.
Apariţia, în textele din secolele al XVI lea şi al XVII lea a unor asemenea creaţii lexicale se datorează, de
cele mai multe ori, contactului lingvistic cu limba greacă, limbă în care procedeul de nominalizare prin articol
a adverbelor este destul de productiv. Unitatea lexicală aproapele, atestată încă în primele texte literare
româneşti, reprezintă unul dintre cele mai vechi adverbe substantivizate ale limbii române literare. Crearea
acestui lexem în limba română trebuie pusă în legătură cu o lungă serie de calchieri succesive, al căror
model primar se află în originalele ebraic şi grecesc ale Bibliei.

Conceptul acesta apare foarte frecvent atât în VT, cât şi în NT, fiind redat sistematic prin subst. aproapele în
toate versiunile româneşti ale Bibliei (Ms. 45, Ms. 4389, Biblia de la 1688, Biblia lui Samuil Micu etc.). În
limba română, substantivizarea adverbului aproape în context biblic este însă anterioară elaborării Bibliei de
la 1688, căci o regăsim încă în Codicele Voroneţean, la Iacob 2:8, într un context celebru: iubeşte aproapele
tău ca tinre însuţi. Prima enunţare a acestui precept fundamental al creştinismului se află în Lev. 19:18 şi
este reluată în şase locuri din NT (Mat. 5:43, 22:39, Marc. 12:31, Rom. 13:9, Iacob 2:8 şi Gal. 5:14), peste
tot gr. oJ plhsivon şi lat. proximus fiind echivalate prin subst. aproapele, opţiune păstrată în toate versiunile
ulterioare, până în vremea noastră. De remarcat este şi faptul că în locurile citate, în Noul Testament de la
Bălgrad se preferă subst. priiaten (de patru ori), priiatnic şi vecin (câte o dată), sub influenţa probabilă fie a
tradiţiei, fie a unui izvod slavonesc secundar, ştiut fiind faptul că traducătorii bălgrădeni au utilizat cu
precădere originalul grecesc şi versiuni latineşti. Substantivul aproapele se regăseşte de asemenea în
Psaltirea Scheiană (giură-se aproapelui său) şi la Coresi. Pentru versiunile din secolul al XVI lea, modelul
primar al lexicalizării este acelaşi gr. oJ plhsivon dar în mod mijlocit, prin slavon. iskrßnß (derivat de la adv.
iskrß ‘aproape’) şi slavon. bliΩßnß (şi acesta un derivat nominal de la adv. bliΩß ‘aproape’) . Sinonimele
slavone iskrßnß şi bliΩßnß, concurente în textele sacre, sunt şi ele reflexe culte, de traducere, ale gr. oJ
plhsivon şi/sau ale lat. proximus, şi sunt atestate în slavona biblică şi ecleziastică din jurul anului 1000. Între
aceste două sinonime, adjectivul slavon bliΩßnß pare să se fi impus în slavona bisericească târzie, de vreme
ce urmaşii săi direcţi în limbile slave literare moderne se regăsesc atât la Lev. 6:2, cât şi la Iacob 2:8, după
cum se poate constata în câteva versiuni biblice recente din limbi slave: ceh. bližnímu/ bližniho, croat.
bližnjemu/ bližnjega, sârb. bližniega, bulg. ближния, ucr. ближнього, rus. ближним/ ближнего.

Să mai remarcăm şi faptul că, în alt loc (Ps. 87:19), în Psaltirea slavo română din 1577, Coresi redă slavon.
iskrßnß, prezent în textul slavon intralinear al tipăriturii, prin structura de tip nominal apropiatul (< adj.
part. apropiat de la verbul apropia). La locul corespondent, Biblia de la Bucureşti – 1688 prezintă subst.
aproapele, pe când la Ps. 37:11 gr. oiJ plhsivoi îi corespunde în Biblia de la Bucureşti – 1688 locuţiunea cei
mai de-aproape, la Coresi subst. apropiaţii, iar în Psaltirea de nţăles a lui Dosoftei sintagma cei de pre-
aproape. În alte locuri din Psaltire, ediţia citată a lui Dosoftei înfăţişează formulările următoare: cei de-
aproape (Ps. 27:2), de-aproapele (Ps. 11:3, 23:4, 34:14 etc.); sintagma de aproapele o regăsim la
Varlaam, Răspunsul împotriva catehismului calvinesc.

Aceste fluctuaţii în adaptarea morfologică dovedesc, pe de o parte, năzuinţa traducătorilor de a crea

structuri lexicale româneşti cât mai exacte în raport cu modelul aloglot şi, pe de altă parte, caracterul foarte
labil al normei literare a epocii . Diferitele variante formale ale sintagmei alcătuite cu prepoziţie şi articol
demonstrativ vor dispărea treptat din texte şi din cauza dificultăţilor morfo-sintactice în formularea enunţului
românesc, supus exigenţelor principiului transpunerii literale a construcţiei greceşti, ca de exemplu
Mărturisirea ortodoxă din 1691: varsă pentru greşalele celor de-aproapele lor, după gr. cuvnousi diaV taV
aJmarthvmata tw`n plhsivon touV". Toate versiunile ulterioare ale Mărturisirii ortodoxe (din 1844, 1899 şi
1981) vor apela la numele aproapele, tratat sistematic drept substantiv . Dacă, începând cu secolul al XIX-
lea, lexemul aproapele se va impune definitiv ca normă literară în toate variantele stilului bisericesc, în
secolele al XVI-lea şi al XVII-lea el a fost concurat de sinonimele contextuale vecin, priiaten şi soţ. Excelenta
ediţie critică şi comparativă a lui I.-A. Candrea relevă în psaltirile româneşti din secolele al XVI-lea şi al
XVII-lea, traduse din slavonă, o imagine extrem de interesantă a dinamicii contextuale a lexicalizării acestei
noţiuni biblice. Deşi, în mod sporadic, slavon. iskrßnß şi bliΩßnß sunt echivalaţi şi prin substantivele soţ,
priiaten şi vecin, substantivizările având la bază adverbul aproape au totuşi o predominanţă covârşitoare.
Faptul că în unii psalmi (cf. Ps. 30:11, 43:15, 78:4, 79:7, 88:40) la Coresi şi în Biblia de la Bucureşti – 1688
apare echivalentul vecin se datorează prezenţei în textele sursă a slavon. sßs™dß ‘vecin’, al gr. oJ geivtwn
‘idem’ şi a lat. vicinus ‘idem’.
Concurenţa în versiunile biblice a termenilor aproapele şi vecinul pentru a desemna noţiunea de ‘membru al
comunităţii omeneşti’ reflectă astfel situaţia din textul originar al Bibliei ebraice unde, în contexte quasi-
identice, ebr. ‘amiyth (înrudit îndeaproape cu prep./ adv. ‘im ‘aproape’) este adesea-concurat de sinonumul
său reya’ ‘asociat; vecin’ (< rad. rā‘āh ‘a se asocia cu cineva’).

O concurenţă sinonimică similară regăsim şi în Septuaginta, unde, alături de frecventul oJ plhsivo", apar
uneori, pentru desemnarea aceluiaşi concept de ‘membru al comunităţii’ şi termenii gr. geivtwn ‘vecin’,
ajdelfov" ‘frate’ şi eJtai`ro" ‘însoţitor, tovarăş’. În NT, gr. eJtai`ro" apare cu acest sens doar de trei ori, în
Mat. 20:13, 22:12 şi 26:50, la forma de vocativ eJtai`re, transpusă în Noul Testament de la Bălgrad – 1648
prin soaţe, iar în Biblia de la Bucureşti – 1688 prin priiatene. Pentru a ilustra concurarea subst. aproapele de
către sinonime contextuale, voi cita un pasaj Iona 1:7, unde secvenţa gr. ei\pen e@kasto" proV" toVn
plhsivon aujtou` din Septuaginta apare astfel transpusă în versiunile româneşti: dzâse careleş cătră
aproapele său (Ms. 45), zise fieştecare către aproapele său (Biblia de la Bucureşti), tot însul cătră de-
aproapele său (Parimiile lui Dosoftei).
Spre deosebire de aceste opţiuni, care echivalează gr. oJ plhsivo" prin subst. aproapele, în aceeaşi epocă,
autorul Ms. 4389 formulează cineşi către soţiia sa, situându-se astfel mai aproape de Vulgata: ad collegam
suam decât de Biblia de la Ostrog: kß podrugß svoêmß, deşi, în genere, acest traducător urmăreşte foarte
îndeaproape textul versiunii slavone. Revizuind textul de la 1688, Samuil Micu, în Biblia sa de la 1795,
preferă aici subst. vecin, pe care-l va păstra la locul citat şi Şaguna în versiunea sa de la 1856 1858.

Concurenţa pe care subst. vecin i-a făcut-o subst. aproapele în desemnarea conceptului biblic discutat aici
dovedeşte raportarea utilizatorilor stilului bisericesc la o normă lexicală care îngăduia concurenţa celor doi
termeni. Această ipoteză este susţinută de transpunerea în româneşte a unui pasaj din Mat. 5:43: să iubeşti
pre priiatenul tău (Noul Testament de la Bălgrad – 1648), să iubeşti pre aproapele tău (Biblia de la
Bucureşti), să iubeşti pre vecinul tău (Evangheliarul greco român – 1693 şi Evangheliarul de la 1697).
Opţiunea pentru vecin atât în texte de exegeză, cât şi în cele două Evanghelii din secolul al XVII-lea indică o
exersare funcţională anterioară a acestui termen în contextul dat, deoarece în textul paralel grecesc din
Evangheliarul greco român apare gr. oJ plhsivon ‘aproapele’ şi nu gr. oJ geivtwn ‘vecinul’.

O imagine convingătoare asupra procesului de acceptare şi generalizare a întrebuinţării substantivului

aproapele în limbajul bisericesc ne o oferă versiunile româneşti succesive ale unuia dintre cele mai citite
texte de doctrină ortodoxă, Mărturisirea ortodoxă (1642) a lui Petru Movilă. În răspunsul la întrebarea I, 3
din versiunea grecească aflată la baza tuturor ediţiilor româneşti successive din secolele următoare, apare
secvenţa hJ proV" … toVn plhsivon ἀgάph, transpusă de Radu Greceanu la 1691 prin cătră cel de-aproape
dragoste. Nu doar numeroasele retipăriri revizuite ale traducerii de la 1691, dar chiar şi re traducerile,
precum cea a lui Filaret Scriban din 1844, traducerea sinodală din 1899 sau traducerea modernă a lui
Alexandru Elian din 1981, conservă formularea dragoste... către aproapele.

Aşadar, pe parcursul întregii perioade vechi a limbii române literare, creaţia lexicală aproapele a manifestat
o tendinţă accentuată de a elimina din uz sinonimele sale, astfel încât în lexicul stilului bisericesc al limbii
române literare moderne (nu doar în varianta biblică, ci şi în variantele liturgică şi teologică) acest lexem va
reprezenta o normă lexicală stabilă şi definitivă. Pe de altă parte, crearea, tribulaţiile şi impunerea acestui
cuvânt ilustrează elocvent una dintre cele mai importante căi de racordare a limbii române literare la
comunitatea conceptuală europeană.

3. Sfera semanticii biblice este un câmp de cercetare amplu şi fertil. Cercetări micro monografice ca cele
expuse mai sus, pe baza metodelor şi procedeelor propuse, ar putea pregăti terenul pentru realizarea unui
mare lexicon istoric al multipelor interferenţe între limba română şi limbile biblice „primare”.

Bibliografie selectivă

A. BAILLY, Dictionnaire grec – français11, Paris, s.a.

Bibli•, sireç´ Vetxago i Novago Zaveta po •z¥kÁ slovênskÁ (...), Ostrog, 1581.
Biblia adecă dumnezeeasca Scriptură a legii Vechi şi a Celei Nouă, tipărită în zilele majestăţii sale Carol I
(…). Ediţia Sfântului Sinod, Bucureşti, 1914.
Biblia ádecă Dumnezeiasca Scriptură a ceii Vechi şi ale ceii Noao Leage, toate care s au tălmăcit dupre limba
elinească spre înţelegerea limbii rumâneşti, cu porunca preabunului Domn Ioan Şărban Cantacozino
Basarabă Voievod (…), Bucureşti, 1688 [ed. modernă: Institutul Biblic şi de Misiune al BOR, Bucureşti,
1988].
Biblia Hebraica Stuttgartensia, quae antea cooperantibus A. Alt, O. Eißfeldt, P. Kahle ediderat R. Kittel.
Editio funditus renovata (...) ediderunt K. Elliger et W. Rudolph. Textum Masoreticum curavit H. P. Rüger,
Masoram elaboravit G. E. Weil, Deutsche Bibelgesellschaft, Stuttgart, 1977.
Biblia Sacra que coprinde Vechiul si Noul Testament dupŏ quei septedeci, tradusa din hellenesce dupo editia
typarita in Athene 1843 sub preveghierea Synodului sacru al Helladei de I. Heliade R., Paris, in typographia
lui E. Voitelain si comp. (…), Paris, 1858.
Biblia sau Sfînta Scriptură a Vechiului şi Noului Testament, Bucureşti, Societatea Biblică pentru Răspîndirea
Bibliei în Anglia şi Străinătate, 1926 [trad. de D. Cornilescu, nemenţionat].
Biblia sau Sfânta Scriptură. Ediţie jubiliară a Sfântului Sinod (...), redactată şi adnotată de Bartolomeu
Valeriu Anania, Bucureşti, 2001.
Biblia sau Testamentul Vechi şi Nou (...) tipărit (...) prin binecuvîntarea (…) iubitorului de Dumnezeu Episcop
al sfintei Episcopii Buzăul, D.D. Filoteiu, Buzău, 1854.
Biblia, adecă Dumnezeiasca Scriptură a legii cei vechi şi a cei noao, tipărită (…) sub privegherea şi cu
binecuvîntarea excelenţiei sale, prea sfinţitului Domn Andreiu, Baron de Şaguna, Sibiiu, 1856 1858.
Biblia, adecă Dumnezeiasca Scriptură a Legii Vechi şi a ceii Noao, care s au tălmăcit de pre limba elinească
pre înţălesul limbii româneşti (…), Blaj, 1795 [ed. modernă: Roma, 2000].
Biblia, adică Dumnezeiasca Scriptură a Vechiului şi a Noului Testament, tradusă după textele originale
ebraice şi greceşti de preoţii profesori Vasile Radu şi Gala Galaction, din înalta iniţiativă a Majestăţii sale
Regelui Carol II, Bucureşti, Fundaţia pentru Literatură şi Artă “Regele Carol II”, 1938 (ed. a II a, 1939).
Bibliia, ádecă Dumnezeiasca Scriptură a Legii vechi şi a ceii noao, cu chieltuiala Rosieneştii Soţietăţi a Bibliei,
în Sanktpeterburg, în tipografia lui Nic. Grecea, în anul 1819, avgust, 15.
Bibliorum Sacrorum juxta Vulgatam clementinam nova editio (...), curavit Aloisius Grammatica, Typis
polyglotis Vaticanis, 1929.
Biblioteca Academiei Române, manuscrisul românesc nr. 4389; conţine traducerea integrală a Vechiului
Testament, efectuată după slavonă şi latină de un anonim muntean (probabil Daniil Andrean Panoneanul), în
a doua jumătate a secolului al XVII-lea.
Biblioteca Filialei Cluj a Academiei Române, fondul Blaj, manuscrisul românesc nr. 45; conţine traducerea
integrală a Vechiului Testament, efectuată de Nicolae Milescu şi revizuită de un anonim moldovean (probabil
Dosoftei) în a doua jumătate a secolului al XVII-lea.
La Bible de Jérusalem, traduite en français sous la direction de l’École biblique de Jérusalem. Nouvelle
édition revue et corrigée, Les Éditions du Cerf, 1998.
Concordance of the Septuagint, compiled by George Morrish, giving various readings from codices vaticanus,
alexandrinus, sinaiticus, and ephraemi; with an appendix of words from Origen’s hexapla etc. (…),
Zondervan Publishing House, Michigan, 1978.
The Exhaustive Concordance of the Bible (…) together with a Comparative Concordance of the Authorized
and Revised Versions (...), also Brief Dictionaires of the Hebrew and Greeck Words of the Original, with
References to the English Words, by James Strong, 31th Ed., Abingdon Press, Nashville/ New-York, 1973.
DIMITRIE CANTEMIR, Divanul sau Gîlceava înţeleptului cu lumea (...), prin truda şi de osteninţă iubirea lui
Ion Dimitrie Constantin-Voievod (...), Iaşi, 1698, în Dimitrie Cantemir, Opere complete. Ediţie îngrijită,
Studiu introductiv şi Comentarii de Virgil Cândea, Text grecesc de Maria Marinescu-Himu, Editura Academiei,
Bucureşti, 1984.
TIMOTEI CIPARIU, Opere. I, Ediţie îngrijită de Carmen-Gabriela Pamfil, Introducere de Gavril Istrate, Editura
Academiei, Bucureşti, 1987. II, Ediţie îngrijită de Carmen-Gabriela Pamfil, Introducere de Mioara Avram,
Editura Academiei, Bucureşti, 1992.
Codex Sturdzanus. Studiu filologic, studiu lingvistic, ediţie de text şi indice de cuvinte de Gheorghe Chivu,
Editura Academiei Române, Bucureşti, 1993.
Codicele Voroneţean. Ediţie critică, Studiu Filologic şi Studiu lingvistic de Mariana Costinescu, Minerva,
Bucureşti, 1981.
CORESI, Liturghierul. Text stabilit, Studiu introductiv şi Indice de Al. Mareş, Editura Academiei, Bucureşti,
1969.
CORESI, Psaltirea slavo-română (1577) în comparaţie cu psaltirile coresiene din 1570 şi din 1589. Text
stabilit, Introducere şi Indice de Stela Toma, Editura Academiei, Bucureşti, 1976.
CORESI, Tetraevanghelul ..., Braşov, 1560-1561, comparat cu Evangheliarul lui Radu de la Măniceşti. Ediţie
alcătuită de Florica Dimitrescu, Bucureşti, 1963.
MIRON COSTIN, Opere. Ediţie critică cu un Studiu introductiv, Note, Comentarii, Variante, Indice şi Glosar
de P. P. Panaitescu, Editura de Stat pentru Literatură şi Artă, Bucureşti, 1958.
DOSOFTEI, Dumnedzăisca Liturghie, 1679. Ediţie critică de N. A. Ursu, Iaşi, 1980.
DOSOFTEI, Parimiile preste an, Iaşi, 1683.
DOSOFTEI, Psaltirea de-nţăles (…), Iaşi, 1680.
Două manuscripte vechi: Codicele Todorescu şi Codicele marţian. Studiu şi transcriere de Nicolae Drăganu,
Bucureşti, 1914.
Dumnezeeştile Liturghii ale sfinţilor ierarhi Ioan Gură-de-Aur, Vasilie cel Mare şi Grigorie Teologul (...),
tipărite (...) cu binecuvântarea înaltpreasfinţeniei sale domnului Ioan Meţianu, Arhiepiscop al Bisericei
Ortodoxe Române din Transilvania (...), Sibiu, 1902.
Dumnezeeştile Liturghii ale sînţilor noştri părinţi Ioan Chrisostomul, Vasilie cel Mare şi Grigorie Teologul,
tipărite (...) cu aprobarea Sfântului Sinod al Sântei noastre Biserici Autocefale Ortodoxe Române, Bucureşti,
1895.
Gesenius’ Hebrew and Chaldee Lexicon to the Old Testament Scriptures. Translated by Samuel Prideux
Tregelles, LL. D., numerically coded to Strong’s exhaustive Concordance, with an english Index of more than
12,000 Entries, Baker Book House, Grand Rapids, Michigan, 1986.
A. ISSATSCHENKO, Mythen und Tatsachen über die Entstehung der russischen Literatursprache, în seria
“Veröffentlichungen der Kommission für Linguistik und Kommunikationsforschung”, III, Viena, 1975.
Larousse de la langue française. Lexis, Librairie Larousse, 1979.
Lexicon Palaeoslovenicum-Graeco-Latinium emendatum auctum edidit Fr. Miklosich, Vindobonae, 1862-
1865.
H. G. LIDDELL, R. SCOTT, A Greek-English Lexicon. With a revised Supplement, Oxford, 1996.
MARDARIE COZIANUL, Lexicon slavo-român şi Tîlcuirea numelor din 1649, publicate (...) de Grigorie Creţu,
Bucureşti, 1900.
Mărturisirea de credinţă a Bisericii Ortodoxe (1642). Traducere de Alexandru Elian, Editura Institutului Biblic
şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 1981.
Mărturisirea ortodoxă a apostoleştei şi catoliceştei biserici de răsărit, alcătuită de mitropolitul Petru Movilă
(…), tălmăcită în limba rumânească de arhim. Filaret Scriban, Neamţ, 1844.
Mărturisirea Ortodoxă a lui Petru Movilă (…), Bucureşti, 1899 [traducere efectuată de o comisie sinodală].
EUGEN MUNTEANU, Lexicologie biblică românească, Humanitas, Bucureşti, 2008.
Noul Testament sau Împăcarea cu Leagea noao a lui Iisus Hristos Domnului nostru. Izvodit cu mare
socotinţă, den izvod grecescu şi slovenescu pre limbă rumânească (…), Bălgrad, 1688 [ed. modernă: Editura
Episcopiei Ortodoxe Române a Alba Iuliei, 1988].
Novum Testamentum Graece et Latine. Textum Graecum post Eberhard Nestle et Erwin Nestle communiter
ediderunt Kurt Aland, Matthew Black, Carlo M. Martini, Bruce M. Metzger, Allen Wikgren, Textum latinum
(...) elaboraverunt Kurt Aland et Barbara Aland (...), Stuttgart, 1984.
Palia de la Orăştie (1581-1582). Text, Facsimile, Indice, Ediţie îngrijită de Viorica Pamfil, Editura Academiei,
Bucureşti, 1966.
Penticostar, adică sfintele slujbe de la Duminica Paştilor pînă la Duminica tuturor sfinţilor, ediţia a VII-a,
Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 1988.
Pravoslavnica mărturisire a săborniceştii şi apostoleştii Besericii răsăritului dupe grecească (...) întoarsa în
limba rumânească de Radul Logofăt Greceanul, Buzău, 1691, în ediţia: Mărturisirea ortodoxă (...) editată de
Nicolae M. Popescu, Gheorghe I. Moisescu, Bucureşti, 1942.
Psaltirea Scheiană comparată cu celelalte Psaltiri din sec. XVI şi XVII traduse din slavoneşte. Ediţiune critică
de I.-A. Candrea, I, Introducere; II, Textul şi glosarele, Bucureşti, 1916.
Psaltirea, ce să zice cîntarea a fericitului proroc şi împărat David (…), tipăritu-s-au (…) în cetatea
Bălgradului, vă leato (…) 1651 [ed. modernă: Editura Episcopiei Ortodoxe Române a Alba Iuliei, 2001].
Sânta Scriptură a Vechiului şi a Noului Testamentu. Ediţiune nouă revăzută după texturile originale şi
publicată de Societatea Biblică pentru Britania şi Străinătate, Pesta, 1873. S au tipărit prin Victor
Hornyánsky.
Sânta Scriptură a Vechiului şi Noului Testament. Tradusă şi publicată de Societatea Biblică Britanică şi
Străină. Tomul întâi, cuprinzând cele cinci cărţi ale lui Moise, Iosua, Judecătorii şi Rut, Iaşi, 1865,
Imprimeria Adolf Bermann. Tomul al doilea, cuprinzând Samuel I, Saluel II, Regii I, Regii II, Cronica I,
Cronica II, Ezra, Neemia, Ester, Iov şi Psalmii, Iaşi, 1867, Imprimeria H. Goldner.
Sănta Scriptură a Vechiului şi a Noului Testamentu. Ediţiune nouă, revăzută după tecsturile originale şi
publicată de Societatea Biblică pentru Britania şi Străinătate, Iaşi, 1874.
Sfânta Scriptura a Vechiului şi Noului Testament. Tipărită cu spesele Societăţii de Biblii Britanică şi Străină,
Bucureşti, Str. Salcâmilor 2, 1911.
Sfânta Scriptură a Vechiului şi Noului Testament. Ediţiune nouă revizuită după testurile originale şi publicată
de Societatea Biblică pentru Britania şi Străinătate, Bucureşti, 1921.
E. A. SOPHOCLES, Greek Lexicon of the Roman and Byzantine Periods (from B. C. 146 to A. D. 1110),
Cambridge/ Harvard/ London, Oxford University Press, 21914.
Şcoala Ardeleană, I-II. Ediţie critică, Note, Bibliografie şi Glosar de Florea Fugariu, Introducere de Dumitru
Ghişe şi Pompiliu Teodor, Minerva, Bucureşti, 1983.
Th`" qeiva" Grafh`" Palaiva" dhladhV kaiV Neva" Diaqhvkh" ἄpanta – Divinae Scripturae nempe Veteris ac
Novi Testamenti omnia, Graece, a viro doctissimo recognita et emendata, variisque lectionibus aucta et
illustra, Frankofurti ad Moenum, apud Andreae Wecheli haeredes, 1597.
VARLAAM, Opere. Răspunsul împotriva catihismusului calvinesc. Ediţie critică, Studiu filologic şi Studiu
lingvistic de Mirela Teodorescu, Minerva, Bucureşti. 1984.
WERNER BETZ, Der Einfluß des Lateinischen auf den althochdeutschen Sprachschatz. 1. Der Abrogans,
Heidelberg, 1936.