UNIVERSITATEA DE VEST DIN TIMIŞOARA

FACULTATEA DE SOCIOLOGIE ŞI PSIHOLOGIE

CATEDRA DE PSIHOLOGIE

Gândirea

Gândirea ocupă un loc central în psihologie, fapt care a dus la emiterea mai multor
teorii şi puncte de vedere care frapează.
Asociaţioniştii priveau gândirea ca pe o simplă manipulare asociativă a unor reziduuri
senzoriale, motiv pentru care nu detaşau gândirea ca proces si mecanism psihic aparte, distinct
de senzaţii şi percepţii şi mai ales superior acestora (Mielu, Z. 1999, p.228).
Au existat o serie de dificultăţi în definirea gândirii, una dintre ele fiind imposibilitatea
stabilirii unor linii de demarcaţie între senzorial şi logic. O altă dificultate o reprezintă
insuficienta cunoaştere a structurii interne a gândirii.
În urma acestor dificultăţi, psihologia tradiţională recurge la o definire de tip
descriptiv-explicativ a gândirii, care este prezentată, după cum putem afla din cartea
„Psihologia mecanismelor cognitive” Zlate, ca fiind „procesul psihic de reflectare a
însuşirilor esenţiale şi generale ale obiectelor şi fenomenelor, a relaţiilor dintre acestea, în
mod mijlocit, generalizat, abstract şi cu scop, prin intermediul noţiunilor, judecăţilor şi
raţionamentelor.” Psihologia contemporană interesată intr-o mai mare măsură de eficienţă,
defineşte din punct de vedere operaţional gândirea ca fiind „un sistem ordonat de operaţii de
prelucrare, interpretare şi valorificare a informaţiilor, bazat pe principiile abstractizării,
generalizării şi anticipării şi subordonat sarcinii alegerii alternativei optime din mulţimea
celor iniţial posibile” (Golu şi Dicu, 1972, p. 139). Accentul cade pe dobândirea şi ordonarea
informaţiilor, pe găsirea răspunsului la o situaţie critică.
Richard E. Mayer a identificat 3 ipostaze ale gândirii:
1. „gândirea este cognitivă, dar este inferată în comportament, ea apare intern în
minte sau în sistemul cognitiv, însă trebuie inferată indirect;
2. gândirea este un proces care implică o manipulare sau un set de operaţii
asupra cunoştinţelor din sistemul cognitiv;
3. gândirea este direcţionată şi rezultă în comportamentul care rezolvă o
problemă sau este orientat către soluţie” (Mayer, 1992, p.7)
Gândirea este un mecanism psihic complex comparativ cu altele. Gândirea este un
mecanism de organizare şi manipulare a informaţiilor şi cunoştinţelor.
Caracterul informaţional-operaţional:
Gândirea izolează generalul şi necesarul, îl pune în raport cu singularul şi accidentalul,
diferenţiază şi corelează categoriile. (Zlate, 1999, p.236). Zlate afirmă că gândirea nu este
totuşi o simplă operare cu informaţii, „ci o conectare si o corelare a informaţiilor prin
categorizare şi esenţializare”.
Caracterul mijlocit:
Gândirea nu operează asupra realului, asupra obiectelor şi fenomenelor, ci asupra
informaţiilor furnizate de senzaţii, percepţii şi reprezentări. „În virtutea acestui fapt ea este o
prelucrare secundară a informaţiilor, având loc în lipsa actuală sau chiar totală a obiectului.”
Lindsay şi Norman arătau, de exemplu că „memoria joacă un rol critic în gândire, deoarece
orientează acţiunea proceselor sale, dar le şi limitează puterea.” (Lindsay şi Norman, 1980,
p. 577).

Fundamentele psihologiei I – Gândirea

UNIVERSITATEA DE VEST DIN TIMIŞOARA
FACULTATEA DE SOCIOLOGIE ŞI PSIHOLOGIE
CATEDRA DE PSIHOLOGIE

Caracterul mijlocit:
În opinia lui Zlate, gândirea atribuie un înţeles imaginilor perceptive, utilizând
denumiri verbale, construieşte scheme, implicându-se activ în marea majoritate a procedeelor
imaginaţiei. (Zlate, 1999, p. 237).
Caracterul general şi abstractizat:
Gândirea operează abstract şi generic, opunându-se prin aceasta chiar dacă este
tranzitoriu, reflectării senzoriale, altfel spus concretul senzorial. În mersul ei ascendent,
cunoaşterea umană parcurge două „salturi”, unul de la concret la abstract şi unul de la abstract
la concret.
Caracterul adiţional:
Jhon Dewey (1859-1952) arăta că gândirea constă în schiţarea mintală a acţiunilor,
practic în „momirea” lor, ca în cazul unui jucător de biliar care, încercând nenumărate
micromişcări ale tacului către bilă şi apreciind consecinţele, sfârşeşte prin a se decide asupra
uneia dintre ele.
Caracterul finalist:
Se raportează la două momente ale procesului gândirii: înainte de desfăşurarea proceselor
rezolutive şi după încheierea lor. Omul îşi stabileşte scopul nu în timpul desfăşurării activităţii
ci cu mult înaintea executării acesteia. Astfel omul nu gândeşte doar de dragul de a
gândi, ci cu un dublu scop: fie pentru a-şi declanşa, organiza şi optimiza
propria sa activitate, fie pentru a justifica sau motiva prin explicaţii şi
argumente acţiunile deja săvârşite.
Caracterul multidirecţional:
Gândirea se întinde pe toate cele trei dimensiuni temporale. Mihai
Golu, într-un manual de psihologie publicat în 1976, arăta că gândirea
foloseşte informaţia despre trecutul obiectului pentru a explica prezentul
lui; integrează informaţia despre trecutul şi prezentul obiectului pentru a
determina starea lui în viitor. (Zlate, 1999, p. 239).
Caracterul sistematic:
Gândirea poate fi redusă la un sistem cibernetic deoarece dispune
de toate cele trei categorii de „mărimi" ale sistemului: mărimile de intrare
(întrebări, probleme); mărimile de stare (mulţimea transformărilor
informaţionale bazate pe structurile şi schemele operaţionale deja
elaborate); mărimile de ieşire (răspunsurile şi soluţiile formulate). (Zlate,
1999, p. 239, 240).

Fundamentele psihologiei I – Gândirea