Cutremurele

Din când în când, scoarţa terestră se pune brusc în mişcare şi îşi modifică suprafaţa: acest
fenomen este cutremurul, unul dintre cele mai înspăimântătoare fenomene naturale. În oraşele mari,
cutremurele sunt cu adevărat distrugătoare.

Forţe naturale uriaşe

Cutremurul este unul din cele mai distrugătoare fenomene naturale de pe Pământ. Poate provoca
distrugeri de zece mii de ori mai mari decât bomba atomică aruncată în 1945 peste Hiroshima.
Multe cutremure produc o mişcare a solurilor, asemănătoare cu legănatul unui vapor. În funcţie
de intensitatea cutremurului, solul este mişcat în valuri fine sau smucit cu putere. Uneori unduirile
solului sunt vizibile şi la suprafaţă: martori oculari susţin că în timpul cutremurului din San
Francisco din anul 1906 solul făcea valuri înalte de un metru. Până la oprirea cutremurului, locul de
declanşare al acestuia, linia de refracţie St Andrei s-a deplasat cu 6 metri.
Majoritatea cutremurelor durează doar câteva secunde, dar sunt unele care ţin până la un minut,
sau mai mult. Cutremurul din San Francisco din 1906 de exemplu a durat doar 40 de secunde, iar
cel din Alaska, din 24 ianuarie 1964 peste 7 minute.
Cutremurul principal este urmat de altele cu
intensitate din ce în ce mai mică. Acestea sunt
provocate de faptul că rocile dislocate încep să se
reaşeze într-o poziţie stabilă, ceea ce poate din nou
provoca distrugeri enorme. În anul 1985, în centrul
oraşului Mexico, un cutremur de gradul 11 pe scara
Mercalli a provocat pagube imense. Replica din ziua
următoare, de intensitatea 10 pe scara Mercalli a
distrus şi ceea ce a mai rămas. Cele două cutremure
împreună au provocat moartea a aproximativ zece
mii de oameni şi ruinarea clădirilor din oraş.
Scara Mercalli, numită după italianul Giuseppe Mercalli ia în considerare efectul
cutremurului într-un punct sau în altul de pe Pământ, stabilind 12 grade. De exemplu:
Gradul 2: foarte slab. mici trepidaţii. Obiectele suspendate pendulează fin
Gradul 5: destul de puternic. Efectele pot fi mai bine observate. Lichidele se varsă,
geamurile se sparg.
Gradul 7: foarte puternic, ţiglele cad de pe acoperiş.
Gradul 8: distrugător structurile mai slabe, statui şi ziduri se pot dărâma

1
 Gradul 10: dezastruos, multe clădiri sunt distruse, solul se crapă. Sunt posibile alunecări de
teren şi cunami
Gradul 12: catastrofal. Solul se deformează, se modifică. Din epicentru se răspândesc valuri
de pământ. Obiectele sunt aruncate în aer.

Linia de refracţie
Tensiunea este eliberată de-a lungul rupturii. Liniile
de rupere se pot întinde pe distanţe de mai mulţi
kilometri, la suprafaţă sau în profunzimea Pământului.
Cutremurul se produce atunci când rocile de pe marginea
liniilor de refracţie sunt îndoite sub presiunea ciocnirii
plăcilor.
Marginile plăcilor tectonice
Deşi cutremurele se pot produce peste tot în lume,
sunt mai frecvente în regiunile apropiate de marginile plăcilor tectonice. Una din cele mai celebre
este linia de refracţie Sf. Andrei; aceasta se întinde de-a lungul coastei de vest a Statelor Unite, fiind
locul de pornire al cutremurelor din California.

Formarea cutremurului
Cutremurele sunt declanşate adânc sub scoarţa
terestră. Învelişul extrem al Pământului este format
din plăci tectonice mobile. Cele mai puternice
cutremure se produc în interiorul pământului, la
marginile acestor plăci. Mişcarea plăcilor nu este
uniformă, se acumulează o tensiune de-a lungul
marginilor, până când rocile se rup, iar plăcile intră
în balans. Energia acumulată se eliberează sub forma
unor cutremure mai mici sau mai mari.
Efectul depinde de intensitatea cutremurului,
de adâncimea la care se produce şi de natura rocilor
de la suprafaţă. Pământul se poate ridica, deschide sau surpa.
În munţi se pot produce avalanşe, alunecări de teren, şi chiar şi pe pantele mai puţin abrupte,
solul argilos se poate scurge asemenea lavei topite. Amestecul afânat de nisip şi argilă este supus
unei forţe atât de mari, încât se lichefiază şi se transformă în nisipuri mişcătoare. Aceasta s-a
întâmplat la cutremurul din Alaska din 1964.

Zone seismice
Oameni de ştiinţă au început să cartografieze locurile în care sunt frecvente cutremurele înainte de
a înţelege motivul cutremurelor. Cutremurele se pot întâlni în orice loc în care rocile se mişcă de-a
lungul liniilor, dar majoritatea cutremurelor mari se produc în anumite zone, bine determinate. Sunt
deosebit de frecvente în regiunile vulcanice, de exemplu în cercul de foc din jurul oceanului Pacific.
Pe măsură ce metodele de determinare a localizării cutremurelor au devenit mai precise, şi
hărţile au fost îmbunătăţite, conturându-se o imagine mult mai clară despre activitatea seismică.
Seismologia de fapt s-a „maturizat” doar pron anii 60, când au început să studieze felul în
care se poate respecta convenţia referitoare la interzicerea experimentelor nucleare. Cercetătorii au
fost însărcinaţi să studieze dacă se pot detecta micile explozii nucleare subterane; ei au instalat
câteva staţii de detectare seismică, şi au analizat toate vibraţiile percepute de aparate. Harta
activităţii seismice formată în acest fel, a arătat că cel mai frecvent cutremurele se produc în scoarţa
oceanică şi şanţurile oceanice, respective de-a lungul liniilor de refracţie, lanţurilor muntoase tinere
şi în zonele vulcanice.

2
 Aceste date au venit în sprijinul teoriei conform căreia litosfera Pământului – scoarţa de 100
de km grosime şi stratul superficial solid – este formată din 15plăci tectonice care plutesc deasupra
stratului intern semitopit al Pământului, numit astenosferă.

Mişcare plăcilor tectonice

Acest produs este extrem de lent, şi nicidecum uniform. Multă vreme s-ar părea că nu se întâmplă
nimic dar datorită faptului că frecarea rocilor menţine plăcile la locul lor. Atunci când tensiunea
depăşeşte forţa de rezistenţă a rocilor, plăcile se mişcă, provocându-se brusc o crăpătură – un
cutremur.
Nimeni nu poate pronostica exact momentul declanşării cutremurului. Prin cartografierea şi
observarea temeinică a activităţii seismice, oamenii de ştiinţă au reuşit să identifice zonele seismice
şi au reuşit să stabilească frecvenţa evenimentelor mai importante. Câteva cutremure mari şi-au
„anunţat” sosirea printr-o serie de cutremure mai mici, iar cercetătorii ruşi au observat că înainta de
cutremurele majore se schimbă viteza undelor P ale cutremurelor mai mici. Modificările fine ale
formelor de suprafaţă, precum şi unduirile locale ale câmpului magnetic al Pământului sunt studiate
ca posibile prevestitoare ale cutremurelor

Seismograful
Seismograful este un aparat special, conceput pentru măsurarea undelor seismice. Este format
din două componente: o greutate suspendată pe arc şi un cilindru acţionat de un ceas. Scheletul
aparatului este scufundat într-un pat de rocă. Undele seismice provocate de un posibil cutremur,
provocând o mişcare orizontală, mişcând aparatul înainte şi înapoi. Peniţa fixată la pendul se va
deplasa în aceeaşi direcţie şi va marca pe hârtie această schimbare: aşa se formează seismograma.

Bibliografie: http://ro.wikipedia.org/wiki/Cutremur
http://www.1referat.ro/1071_referat_Cutremurele.html
http://science.nationalgeographic.com/science/earthquake-damage.html

Krausz Andreas
Cls XI-a E