1.

CLASIFICAREA ÎMBINĂRILOR

Posibilităţile multiple de realizare a îmbinărilor impun o gamă mare de

parametri care pot fi luaţi în considerare la clasificarea lor. Totuşi o grupare a
acestor parametri arată ca principale criterii de clasificare următoarele:

- rolul pe care îl au în construcţie;

- mijloacele de îmbinare şi natura solicitărilor la care sunt supuse;

- deformaţiile iniţiale şi în timp care se produc în îmbinare;

- modul de execuţie.

După rolul pe care îl au, îmbinările se pot clasifica în:

- îmbinări de prelungire, folosite în zone cu eforturi de compresiune sau

întindere şi care pot transmite eforturi de care trebuie să se ţină seama (îmbinări în
zone întinse) sau pot avea rolul de asigurare a stabilităţii relative a elementelor
(îmbinări de prelungire a barelor comprimate), eforturile pe care le transmit fiind
mici şi în general nu se ţine seama de ele în calcul;

- îmbinări de solidarizare (de rezistenţă), dimensionate pe bază de calcul la

eforturile pe care le transmit, care au ca principal scop mărirea dimensiunilor
secţiunilor transversale ale elementelor;

- îmbinări în noduri, între elemente care fac un unghi α între ele, asigurând
transmiterea eforturilor între elemente.

După mijloacele de îmbinare şi natura solicitărilor la care sunt supuse, atât

îmbinările cât şi elementele îmbinate, există:

- îmbinări prin chertare, frontală sau laterală, solicitate la strivire şi

forfecare, şi care asigură transmiterea eforturilor de la o piesă la alta, direct pe
suprafaţa de contact dintre cele două elemente;
 -îmbinări cu pene rigide (prismatice, inelare netede, inelare cu dinţi sau cu
gheare) solicitate la strivire şi forfecare;

- îmbinări cu pene lamelare flexibile (din oţel, mase plastice, lemn,)

solicitate în principal la încovoiere iar piesele îmbinate la strivire;

- îmbinări cu tije cilindrice (dornuri, cuie, buloane, şuruburi, etc.) solicitate

la încovoiere iar piesele îmbinate la strivire;

- îmbinări cu piese metalice (tiranţi, juguri, elemente de reazem, articulaţii,

etc.) care preiau diferite solicitări sau asigură legăturile de siguranţă;

- îmbinări folosind cuie sau şuruburi pentru lemn, solicitate la smulgere;

- îmbinări încleiate, care lucrează, în principal la forfecare.

După deformaţiile iniţiale şi în timp îmbinările pot fi:

- îmbinări prin păsuire, fără piese de legătură, cu deformaţii iniţiale mari

(până la realizarea unui contact direct între suprafeţele pieselor) şi creştere mică în
timp, care transmit eforturile direct prin suprafaţa de contact între elemente;

- îmbinări nepăsuite (cuie, buloane, plăcuţe metalice, etc.), cu deformaţii

iniţiale mici dar care cresc mult în timp.

După modul de execuţie îmbinările pot fi demontabile sau nedemontabile, cu

execuţie pe şantier sau în unităţi specializate.

Norma EUROCODE 5 defineşte următoarele tipuri de îmbinări:

Tipul A - îmbinări prin contact lemn pe lemn, îmbinări numite ,,

tradiţionale”;

Tipul B - îmbinări cu elemente de legătură sub formă de tije (cuie, şuruburi,

buloane, dornuri), elemente de asamblare (inele, crampoane) şi conectori cu dinţi,
denumite de multe ori îmbinări ,,mecanice”;

Tipul C – îmbinări încleiate.

 În practică pot fi folosite şi îmbinări combinate de tipul A şi B.

Îmbinările ,,tradiţionale” cuprind o multitudine de forme dintre care cele mai

des întâlnite sunt cele prin chertare, cu piesele de îmbinare aşezate în prelungire,
dispuse perpendicular sau sub un anumit unghi α .

Îmbinările ,,mecanice” sunt realizate sub un număr mare de tipuri funcţie de

elementele de îmbinare folosite sau de sistemul de îmbinare. Funcţie de modul
cum transmit eforturile între piesele îmbinate elementele de îmbinare pot fi
împărţite în două grupe şi anume:

- elemente sub formă de tije cilindrice (cuie, dornuri, buloane, şuruburi, etc)
la care comportarea la încovoiere condiţionează transmiterea eforturilor iar cedarea
îmbinări se poate realiza prin strivire locală, forfecarea lemnului sau formarea unor
articulaţii plastice;

- elemente metalice (pene inelare, crampoane, conectori metalici, etc) care

transferă transferă eforturile de la o piesă la alta prin antrenarea capacităţii portante
a lemnului de pe o zonă situată, în general, la suprafaţa elementelor.

În ultimul timp s-a dezvoltat un nou tip de îmbinare mecanică folosind tije
încleiate.