Partea I Logica.

MARIUS EŞI
MECANISME
LOGIC - RAŢIONALE
ALE
GÂNDIRII
Suceava, 2009
1
EŞI MARIUS COSTEL – MECANISME LOGIC - RAŢIONALE ALE GÂNDIRII
Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a României
EŞI, MARIUS-COSTEL
Mecanisme logic-raţionale ale gândirii / Marius Eşi, Suceava, Editura ,,XXX”, 2008
ISBN:
Tehnoredactare computerizatǎ: Science - Logicos

Coperta: Lazăr Radu
2
CUPRINS
CUVÂNT ÎNAINTE
Capitolul 1: LOGICA LUMII RAŢIONALE

1.1 OBIECTUL LOGICII
1.2 CÂT DE IMPORTANTĂ ESTE LOGICA?
Capitolul 2: LOGICA ARGUMENTĂRII

2.1 ARGUMENTAREA ŞI CONTRAARGUMENTAREA
2.1.1 Caracterizare generală
2.1.2 Propoziţiile – componente de bază într-o argumentare
(a) propoziţii vagi şi propoziţii ambigue
(b) propoziţii obiective şi propoziţii subiective
(c) propoziţii interogative şi propoziţii moral-pragmatice
(d) propoziţii compuse şi propoziţii categorice
(e) propoziţii complexe şi propoziţii modale
2.1.3 Forme de argumentare
(a) argumentarea subiectivă (argumentarea nedemonstrativă)
(b) argumentarea obiectivă (argumentarea demonstrativă)
2.1.4 Strategii de argumentare
(a) argumentarea directă
(b) argumentarea indirectă (argumentarea prin reducere la absurd)
2.1.5 Contraargumentarea
2.1.6 Argumentarea şi contraargumentarea între persuasiune şi manipulare
2.2 ARGUMENTUL. CARACTERIZARE GENERALĂ
2.2.1 Indicatori logici într-un argument
(a) indicatori de premisă
(b) indicatori de concluzie
2.2.2 Reprezentarea structurii logice a argumentelor prin intermediul
diagramelor lui Monroe C. Beardsley
2.2.3 Forme specifice de argument
(a) argumente nedeductive şi argumente deductive
(b) argumente nedeductive tari şi argumente nedeductive slabe
(c) argumente confirmatoare şi argumente neconfirmatoare
(d) argumente deductive valide şi argumente deductive nevalide
(e) argumente concludente şi argumente neconcludente
(f) argumente directe şi argumente indirecte
(g) argumente relevante şi argumente irelevante
3
Capitolul 3: LOGICA PRINCIPIILOR
3.1 PRINCIPIUL IDENTITĂŢII
3.2 PRINCIPIUL NONCONTRADICŢIEI
3.3 PRINCIPIUL TERŢULUI EXCLUS
3.4 PRINCIPIUL RAŢIUNII SUFICIENTE
Capitolul 4: LOGICA TERMENILOR (LOGICA NOŢIUNILOR)

4.1 CARACTERIZARE GENERALĂ
4.2 RAPORTUL DINTRE CONŢINUTUL (INTENSIUNEA) ŞI SFERA
(EXTENSIUNEA) UNUI TERMEN (NOŢIUNI)
4.3 CLASIFICAREA TERMENILOR (NOŢIUNILOR)
4.4 RAPORTURI LOGICE ÎNTRE TERMENI (NOŢIUNI)
Capitolul 5: LOGICA OPERAŢIILOR ÎN CARE SUNT UTILIZAŢI

TERMENII (NOŢIUNILE)
5. 1 DEFINIŢIA
(a) Definirea
(b) Definiţia
5.1.2 Structura definiţiei
(a) Definitul
(b) Definitorul
(c) Relaţia de definire
5.1.3 Corectitudinea în definire
5.1.4 Tipuri de definiţii
(a) Dupǎ valoarea gnoseologicǎ
1. Definiţii ştiinţifice
2. Definiţii neştiinţifice
(b) Dupǎ modalitatea de exprimare
1. Definiţii explicite
2. Definiţii implicite (sau definiţii coordonatoare sau definiţii de
întrebuinţare)
b.2.1 definiţii contextuale
b.2.2 definiţii formale
(c) Dupǎ natura obiectului de definit
c.1. Definiţii reale
c.2. Definiţii nominale
c.2.1 Definiţii lexicale (sau definiţii explicative)
c.2.2 Definiţii stipulative
c.2.2.1 Definiţii stipulative de introducere a unui
nume nou în vocabularul unei limbi
c.2.2.2 Definiţii stipulative de introducere a unui
sens nou pentru un nume deja existent
c.2.2.3 Definiţii stipulative de precizare a unui sens
special
4
c.2.2.4 Definiţii stipulative de precizare a unei
prescurtǎri
c.2.3 Definiţii de precizare
(d) Dupǎ procedura de definire
d.1. Definiţii intensionale
d.1.1 Definiţii generice (sau definiţii prin gen proxim şi
diferenţǎ specificǎ)
d.1.2 Definiţii genetice
d.1.3. Definiţii constructive
d.1.4 Definiţii operaţionale
d.1.5 Definiţii prin simplǎ sinonimie
d.2. Definiţii extensionale
d.2.1 Definiţii prin enumerare
d.2.1.1 Definiţii prin enumerare completǎ
d.2.1.2 Definiţii prin enumerare parţialǎ
d.2.2 Definiţii prin indicare (sau definiţii ostensive sau
definiţii demonstrative)
5.2 CLASIFICAREA ŞI DIVIZIUNEA
5.2.1 CLASIFICAREA
5.2.1.1 Caracterizare generală
5.2.1.2 Structura clasificării
5.2.1.3 Tipuri de clasificare
5.2.1.4 Corectitudinea în clasificare
5.2.2 DIVIZIUNEA
5.2.2.2 Structura diviziunii
5.2.2.3 Tipuri de diviziune
5.2.2.4 Corectitudinea în diviziune
5.3 DEZMEMBRAREA ŞI DIVIZIUNEA
5.3.1 CARACTERIZARE GENERALǍ
5.4 SPECIFICAREA ŞI GENERALIZAREA (ABSTRACTIZAREA)
5.4.1 SPECIFICAREA
5.4.2 GENERALIZAREA(ABSTRACTIZAREA)
5.4.3CORECTITUDINEA LOGICǍ ÎN SPECIFICARE ŞI
GENERALIZARE (ABSTRACTIZARE)
5.5 ANALIZA ŞI SINTEZA
5.5.1 ANALIZA
5.5.2 SINTEZA
5.5.3 CORECTITUDINEA LOGICǍ ÎN ANALIZǍ ŞI SINTEZǍ
5.6 DIFERENŢIEREA ŞI INTEGRAREA
5.6.1 DIFERENŢIEREA
5.6.2 INTEGRAREA
5
Capitolul 6: LOGICA PROPOZIŢIILOR COMPUSE
6.2 OPERAŢII LOGICE IMPORTANTE
6.2.1 Afirmaţia
6.2.2 Negaţia
6.2.3 Conjuncţia
6.2.4 Incompatibilitatea (sau negarea conjuncţiei, sau excluziunea)
6.2.5 Disjuncţia inclusivă
6.2.6 Disjuncţia exclusivă
6.2.7 Raportul dintre conjuncţie şi disjuncţie
6.2.8 Rejecţia (negarea disjuncţiei inclusive)
6.2.9 Implicaţia
6.2.10 Replicaţia (implicaţia conversă)
6.2.11 Echivalenţa (implicaţia reciprocă)
6.3 RAPORTURI SPECIFICE PǍTRATULUI LOGIC
6.4 INFERENŢE IPOTETICE
6.4.1 Modus (ponendo) ponens
6.4.2 Modus (tollendo) tollens
6.4.3 Erori în inferenţele ipotetice
6.5 INFERENŢE DISJUNCTIVE
6.5.1 Modus ponendo - tollens
6.5.2 Modus tollendo-ponens
6.5.3 Erori în inferenţele ipotetice
6.6 INFERENŢE IPOTETICO - DISJUNCTIVE
6.6.1 Dileme
6.6.2 Tipuri de dileme
6.6.3 Combaterea dilemelor
6.7 METODE DE VERIFICARE A INFERENŢELOR CU PROPOZIŢII
COMPUSE
6.7.1 Metoda matriceală (sau metoda tabelelor de adevăr)
6.7.2 Metoda reducerii la absurd (sau metoda deciziei prescurtate sau
metoda tabelelor de adevăr parţiale)
6.7.3 Metoda deciziei polinomiale
6.7.4 Metoda deciziei automate
6.7.5 Metoda lui Charles S. Peirce (sau metoda înlocuirii sucesive a
variabilelor prin valori)
6.7.6 Metoda lui W. O. Quine
6.7.7 Metoda nominalizării a lui Fred Sommers
6.7.8 Metoda lui Ferdinand Gonseth
6.7.9 Metoda lui Evert W. Beth (sau metoda tabelelor semantice sau metoda
contraexemplelor)
6.7.10 Metoda grafurilor semantice
6.7.11 Metoda tabelelor analitice
6.7.12 Metoda arborilor de decizie
6.7.13 Metoda lui J. Hintikka (sau metoda tabelelor bloc)
6.7.14 Metoda formelor normale
(a) Forma normală disjunctivă (FND)
(b) Forma normală disjunctivă (FNC)
(c) Forma normală perfectă (FNP)
(c’) Forma normală disjunctivă perfectă (FNDP)
6
(c’’) Forma normală conjunctivă perfectă (FNCP)
6.7.15 Metoda limbajului electric
Capitolul 7: LOGICA PROPOZIŢIILOR CATEGORICE

7.1 Caracterizare generală a propoziţiilor categorice
7.2 Structura propoziţiilor categorice
7.3 Clasificarea propoziţiilor categorice
7.4 Formalizarea logicii propoziţiilor categorice
7.4.1 Traducerea propoziţiilor specifice limbajului natural în propoziţii categorice
7.4.1.1 Traducerea propoziţiilor condiţionale în propoziţii categorice
7.4.1.2 Traducerea propoziţiilor exclusive în propoziţii categorice
7.4.1.3 Traducerea propoziţiilor exceptive în propoziţii categorice
(a) Alte reformulări (posibile)
7.4.2 Traducerea propoziţiilor categorice în limbaj predicaţional (în logica
predicatelor)
7.4.2.1 Traducerea propoziţiilor complexe în propoziţii categorice
7.5 Distribuţia termenilor în propoziţiile categorice
7.6 Inferenţe imediate
7.6.1 Opoziţiile propoziţiilor categorice (raporturi logice între propoziţiile
categorice)
7.6.1.1 Pătratul logic al propoziţiilor categorice (pătratul lui Boethius)
7.6.2 Educţiile (echivalenţele) propoziţiilor categorice
7.6.2.1 Conversiunea
7.6.2.1-a Conversiunea simplă
7.6.2.2-b Conversiunea prin accident
7.6.2.2-b’ Conversiune prin accident generală
7.6.2.2-b’’ Conversiune prin accident subalternată
7.6.2.2 Obversiunea
7.6.2.2-a Obversiunea generală
7.6.2.3-b Obversiunea subalternată
7.6.2.3 Conversa obvertită
7.6.2.3.-a Conversa obvertită generală
7.6.2.3.-b Conversa obvertită subalternată
7.6.2.4 Contrapoziţia
7.6.2.4.-a Contrapoziţie totală
7.6.2.4.-a’ Contrapoziţie totală generală
7.6.2.4.-a’’ Contrapoziţie totală subalternată
7.6.2.4.-b Contrapoziţie parţială
7.6.2.4.-b’ Contrapoziţie parţială generală
7.6.2.4.-b’’ Contrapoziţie parţială subalternată
7.6.2.5 Inversiunea
7.7 Inferenţe mediate
7.7.1 Silogismul
7.7.1.1 Caracterizare generală a silogismului
7.7.1.2 Forme (tipuri) de silogism
7.7.1.3 Structura silogismului
7.7.1.4 Legile silogismului
7.7.1.4 - a legile generale ale silogismului
7.7.1.4 - b legile particulare (speciale) ale silogismului
7
7.7.1.5 Modurile silogistice
7.7.1.6 Reducerea numărului de termeni într-un silogism
7.7.1.7 Silogisme compuse
7.7.1.7.1 Polisilogismul
7.7.1.7.1 - a Caracterizare generală
7.7.1.7.1 - b Forme ale polisilogismului
7.7.1.7.1 – b. b1 polisilogismul progresiv
7.7.1.7.1 – b. b2 polisilogismul regresiv
7.7.1.7.2 Soritul
7.7.1.7.1 - a Caracterizare generală
7.7.1.7.1 - b Legile generale ale soritului
7.7.1.7.1 - c Forme ale soritului
A. După componenţa silogistică
(c1) soritul alcătuit din silogisme de
aceeaşi figură.
(c2) soritul alcătuit din silogisme de figuri
diferite
B. După modalitatea de construcţie
(c1’) soritul goclenian (sintetic) progresiv
(c2’) soritul aristotelic (analitic) regresiv
7.7.2 Forme prescurtate şi compuse ale silogismului
7.7.2.1 Entimema
7.7.2.1 - a Caracterizare generală
7.7.2.1 - b Forme ale entimemei
(b1) entimema de gradul I
(b2) entimema de gradul al II-lea
(c3) entimema de gradul al III-lea
7.7.2.1 Epicherema
7.7.2.1 - a Caracterizare generală
7.8 Metode de verificare a inferenţelor cu propoziţii categorice
7.8.1 Metode specifice
7.8.1.1 Metoda prin legile generale ale silogismului
7.8.1.2 Metoda prin legile particulare (speciale) ale figurilor
7.8.1.3 Metoda reducerii la moduri valide
7.8.1.3 - a Metoda reducerii directe
7.8.1.3 - b Metoda reducerii indirecte (metoda reducerii la absurd)
7.8.1.3 – c Metoda ectezei (sau metoda extrapunerii / detaşării)
7.8.1.4 Metoda antilogismului (metoda lui Christine Ladd-Franklin)
7.8.1.5 Metoda interpretării
7.8.2 Metode geometrice
7.8.2.1 Metoda lui G.W. Leibniz
7.8.2.2 Metoda lui Johan Lambert
7.8.2.3 Metoda lui Bruno von Freytag – Löringhoff
7.8.3 Metode circulare
7.8.3.2 Metoda diagramelor Euler
7.8.3.3 Metoda diagramelor Venn
7.8.3.4 Metoda diagramelor Swain
7.8.3.5 Metoda elipselor
7.8.3 Metode aritmetice
7.8.3.1 Metoda lui Fred Sommers
8
7.8.3.2 Metoda lui Edward A. Hacker (metoda subimplicanţilor)
7.8.3.3 Metoda lui Gensler (sau testul stelei)
7.8.5 Metode rectangulare
7.8.5.1 Metoda diagramelor lui Lewis Carroll
7.8.5.2 Metoda diagramelor lui Allan Marquand
7.8.6 Metode aritmetico-algebrice
7.8.6.2 Metoda lui J. Slupeki
7.8.6.3 Metoda lui K.M. Sayre
7.8.6.4 Metoda deducţiei naturale
Capitolul 8: LOGICA PROPOZIŢIILOR COMPLEXE (LOGICA

PREDICATELOR)
8.1 CARACTERIZARE GENERALĂ A LOGICII PROPOZIŢIILOR
COMPLEXE (A LOGICII PREDICATELOR)
8.2 SIMBOLISMUL PREDICATELOR
8.3 FORMULE PREDICAŢIONALE CU PREFIX
8.4 TRANSCRIEREA PROPOZIŢIILOR CATEGORICE ÎN LOGICA
PREDICATELOR
8.5. METODE DE VERIFICARE A INFERENŢELOR CU PROPOZIŢII
COMPLEXE (CU PROPOZIŢII SPECIFICE LOGICII PREDICATELOR)
8.5.1 Metoda lui Evert W. Beth (sau metoda tabelelor semantice sau metoda
contraexemplelor)
8.5.3 Metoda arborilor de decizie
8.5.5 Metoda procedurii existenţiale
Capitolul 9: LOGICA DEMONSTRAŢIEI ŞI A COMBATERII ACESTEIA

9.1 DEMONSTRAŢIA.
9.1.2 Structura demonstraţiei
9.1.3 Corectitudinea în demonstrare
9.1.4 Formele (tipurile) demonstraţiei
9.2 COMBATEREA (INFIRMAREA).
9.2.2 Formele (tipurile) combaterii
Capitolul 10: LOGICA RAŢIONAMENTELOR (INFERENŢELOR)

NEDEDUCTIVE
10.2 INDUCŢIA
10.3 FORME DE RAŢIONAMENTE NEDEDUCTIVE (INDUCTIVE)
9
10.3.1 Raţionamente (inferenţe) nedeductive (inductive) care se derulează de
la particular la general
10.3.1.1 Inducţia completă (totalizantă)
(a) Inducţia diferenţială
(b) Inducţia struturală
10.3.1.2 Inducţia incompletă
(a) Inducţia incompletă prin simplă enumerare (sau inducţia
populară sau inducţia vulgară)
(b) Inducţia incompletă ştiinţifică
10.3.1.3 Inducţia prin eliminare
10.3.1.4 Inducţia matematică
10.3.2 Raţionamente (inferenţe) nedeductive (inductive) care se desfăşoară de
la particular la particular
10.3.2.1 Transducţia
10.3.3 Forme speciale de raţionamente (inferenţe) nedeductive
10.3.3.1 Analogia. Caracterizare generală
10.3.3.2 Forme de analogie
` (a) Analogia comună şi analogia ştiinţifică
(b) Analogia întâmplătoare şi analogia sistematică
(c) Analogia după însuşiri şi analogia după relaţii
(c.1.1) analogia structurală a sistemelor
(c.1.2) analogia morfo-funcţională
(c.1.3) analogia cauzală
(c.1.3.1) analogia de la efecte asemănătoare la
cauze asemănătoare
(c.1.3.2) analogia de la cauze asemănătoare la
efecte asemănătoare
(d) Analogia non-raţionament (analogia prin simplă ilustrare)
10.3.3.3. Erori logice în construcţia raţionamentelor (inferenţelor) prin
analogie
(a) Analogia slabă de gradul I
(b) Analogia slabă de gradul al II-lea
10.4 METODE DE CERCETARE INDUCTIVĂ (METODE DE STABILIRE A
RELAŢIILOR CAUZALE ÎNTRE FENOMENE)
10.4.1 Metoda concordanţei (unice)
10.4.2 Metoda diferenţei
10.4.3 Metoda combinată a concordanţei şi a diferenţei (sau metoda indirectă
a diferenţei)
10.4.4 Metoda variaţiilor concomitente – (variante causa, variatur effectus)
10.4.5 Metoda reziduurilor (rămăşiţelor) – (manente cauza, permanet
effectus)
Capitolul 11: LOGICA ERORILOR

11.2 TIPURI DE ERORI LOGICE
(A) Erori (sofisme) formale (structurale)
(A) 11.2.1Erori (sofisme) în operaţiile cu termeni
(A) 11.2.1.1 Erori (sofisme) cauzate de nedeterminarea extensiunii
(sferei) şi a intensiunii (conţinutului) unui termen (noţiuni)
10
(a) suppositio simplex
(b) suppositio formalis
(c) suppositio formalis - materialis
(A) 11.2.1.2 Erori (sofisme) cauzate de termenii (noţiunile) vagi
(A) 11.2.1.3 Erori (sofisme) ale definiţiei
(a) Eroarea (sofismul) definiţiei necaracteristice
(b) Eroarea (sofismul) definiţiei circulare
(b’) eroarea cercului vicios” (circulus in definiendo)
(b’’) eroarea ,,acelaşi prin acelaşi” (idem per idem)
(c) Eroarea definiţiei abundente (definitio abundans)
(A) 11.2.1.4 Erori (sofisme) ale diviziunii
(a) Eroarea (sofismul) diviziunii incomplete
(a’) Diviziunea este incompletă (prea strâmtă):
(i) diviziunea este incompletă prin
neatingerea scopului
(ii) diviziunea este incompletă prin
ajungerea la specii străine noţiunii de
divizat
(a’’) Diviziunea este prea largă
(b) Eroarea (sofismul) diviziunii nonexclusive
(c) Eroarea diviziunii cu mai mult de un fundament
(A) 11.2.2 Erori (sofisme) în inferenţele (raţionamentele) imediate
(A) 11.2.2.1 Erori (sofisme) în pătratul logic al propoziţiilor
categorice
(a) Eroarea (sofismul) contrarei (se inferează o propoziţie
adevărată dintr-o contrară falsă)
(b) Eroarea (sofismul) subcontrarei (se inferează o
propoziţie falsă dintr-o subcontrară adevărată)
(c) Eroarea (sofismul) subalternării (se inferează o
propoziţie adevărată dintr-o subalternă particulară
adevărată)
(d) Eroarea (sofismul) aupraalternării (se inferează o
propoziţie falsă dintr-o supraalternă universală falsă)
(e) Eroarea (sofismul) trecerii de la universal la existenţial
(se inferează o existenţială adevărată dintr-o universală cu
termeni nereferenţiali, prin ignorarea distincţiei dintre
sensul universal şi sensul existenţial al enunţurilor)
(A) 11.2.2.2 Erori (sofisme) referitoare la educţii (echivalenţe)
(a) Eroarea (sofismul) obversiunii
(b) Eroarea (sofismul) conversiunii ilicite
(c) Eroarea (sofismul) conversiunii unei particulare
(d) Eroarea (sofismul) inversiunii ilicite
(e) Eroarea (sofismul) contrapoziţiei ilicite
(A) 11.2.3 SOFISME ÎN INFERENŢELE (RAŢIONAMENTELE)
MEDIATE
(A) 11.2.3.1 Erori (sofisme) în silogismele categorice
(a) Eroarea (sofismul) împătririi termenilor
(b) Eroarea (sofismul) mediului nedistribuit
(c) Eroarea (sofismul) majorului ilicit
(d) Eroarea (sofismul) minorului ilicit
(e) Eroarea (sofismul) derivării din două premise negative
11
(f) Eroarea (sofismul) derivării din două premise
particulare
(g) Eroarea (sofismul) derivării în funcţie de partea cea mai
tare a silogismului
(h) Eroarea (sofismul) derivării concluziei negative din
două premise afirmative
(i) Eroarea accidentului (fallacia accidentis)
(A) 11.2.3.2 Erori (sofisme) în inferenţele (raţionamentele)
ipotetice
(a) Eroarea (sofismul) afirmării consecventului
(b) Eroarea (sofismul) negării antecedentului
(c) Eroarea (sofismul) non sequitur (concluziei non-logice)
disjunctive
(a) Eroarea (sofismul) afirmării disjunctului
(b) Eroarea (sofismul) premisei disjunctive incomplete
(c) Eroarea (sofismul) în modus ponendo-tollens
dilematice
inductive
(a) Eroarea (sofismul) generalizarii pripite
(b) Eroarea (sofismul) ,,post hoc, ergo propter hoc” (după
aceasta, deci din cauza aceasta”)
(c) Eroarea (sofismul) analogiei slabe de gradul I
(d) Eroarea (sofismul) analogiei slabe de gradul al II-lea
(B) Erori (sofisme) materiale (informale, neformale)
(B) 11.2.1 Erori (sofisme) de limbaj (lipsite de precizie)
(B) 11.2.1.1 Ambiguitatea
(B) 11.2.1.2 Echivocaţia
(B) 11.2.1.3 Amfibolia
(B) 11.2.1.4 Echivocaţia combinată cu amfibolia
(B) 11.2.1.5 Accentul
(B) 11.2.1.6 Diviziunea
(B) 11.2.1.7 Diviziunea combinată cu amfibolia
(B) 11.2.1.8 Compoziţia
(B) 11.2.2 Erori (sofisme) ale circularităţii
(B) 11.2.2.1 Argumentul circular
(B) 11.2.2.2 Expresiile circulare
(B) 11.2.2.3 Evitarea problemei
(B) 11.2.2.4 Întrebarea complexă
(B) 11.2.2.5 Afirmarea repetată
(B) 11.2.3 Erori (sofisme) ale supoziţiei neîntemeiate (ale supoziţiei
false)
(B) 11.2.3.1 Bifurcaţia
(B) 11.2.3.2 Falsa dilemă (alternativa falsă)
(B) 11.2.3.3 Inconsistenţa
(B) 11.2.4 Erori (sofisme) de relevanţă (ignoratio elenchi)
(B) 11.2.4.1 Argumentul relativ la persoană (atacul la persoană –
argumentum ad hominem)
(a) Ad hominem abuziv (denigrator, ofensiv)
12
(b) Ad hominem circumstanţial
(c) Tu quoque (,,tu însuţi” sau ,,şi tu”)
(B) 11.2.4.2 Argumentul relativ la ignoranţă (argumentum ad
ignorantiam)
(B) 11.2.4.3 Argumentul relativ la modestie (argumentum ad
verecundiam)
(B) 11.2.4.4 Argumentul relativ la popor / argumentul majorităţii /
sau argumentul democratic (argumentum ad populum)
(B) 11.2.4.5 Argumentul relativ la milă (argumentum ad
misericordiam)
(B) 11.2.4.6 Argumentul relativ la consecinţe (argumentul de
respingere a unor date cu probabile efecte negative –argumentum
ad consequentiam)
(B) 11.2.4.7 Argumentul relativ la baston (argumentul relativ la
teamă-argumentum ad baculum)
(B) 11.2.4.8 Argumentul relativ la ranchiună (argumentum ad
odium)
(B) 11.2.4.9 Argumentul relativ la ridicol
(B) 11.2.4.10 Argumentul relativ la tradiţie
(B) 11.2.4.11 Argumentul relativ la noutate
(B) 11.2.4.12 Argumentul relativ la distragerea (abaterea) atenţiei
(B) 11.2.4.13 Argumentul relativ la orgoliu
(B) 11.2.4.14 Argumentul din tăcere (argumentum ex silentio)
(B)11.2.4.15 Argumentul ,,omului de paie” (argumentul
adversarului fictiv)
(B) 11.2.4.16 Argumentul obiecţiunilor
(B) 11.2.5 Erori (sofisme) ale dovezilor insuficiente
(B) 11.2.5.1 Eroarea (sofismul) generalizării pripite
(a) Eroarea (sofismul) exemplelor insuficiente
(b) Eroarea (sofismul) exemplelor nereprezentative
(B) 11.2.5.2 Eroarea (sofismul) cauza falsă
(a) Post hoc ergo propter hoc (după aceasta, deci, din cauza
aceasta)
(b) Efecte comune
(c) Efecte reciproce
(d) Confundarea cauzei şi a condiţiei
(e) Confundarea cauzei şi a efectului
(B) 11.2.6 Erori (sofisme) aluzive (care au concluzia subînţeleasă)
(B) 11.2.6.1 Insinuarea
(B) 11.2.6.2 Sloganul publicitar
Capitolul 12: LOGICA MODALĂ

12.2 STRUCTURA UNEI PROPOZIŢII MODALE
12.2.1 Dictum
12.2.2 Modus
12.3 ECHIPOLENŢA PROPOZIŢIILOR MODALE
12.4 TIPURI DE LOGICĂ MODALĂ
13
12.4.1 Logica alethică
12.4.1.1 Modalităţile alethice
12.4.1.2 Pătratul logic al propoziţiilor modale alethice
12.4.2 Logica deontică (sau logica normelor sau logica imperativă sau logica
datoriei)
12.4.3. Logica temporală (sau logica timpului sau logica cronologică sau
logica schimbării)
12.4.4 Logica epistemică
12.4.5 Logica existenţială
12.4.6 Logica teleologică
12.4.7 Logica dinamică
12.4.8 Logica acceptării
12.4.9 Elemente de logică a acţiunii
Capitolul 13: LOGICA RELAŢIILOR

13.2 STRUCTURA UNEI RELAŢII
13.3 TIPURI DE RELAŢII
13.4 PROPRIETĂŢI FORMALE ALE RELAŢIILOR
13.4.1 Univocitatea
13.4.2 Reflexivitatea
13.4.3 Simetria
13.4.4 Tranzitivitatea
13.4.5 Conexitatea (conectivitatea)
13.4.6 Conversiunea
13.5 INFERENŢE (SILOGISME) DE RELAŢIE
13.6 OPERAŢII CU RELAŢII
BIBLIOGRAFIE
14
15
MOTTO
O logică poate creşte ca un arbore majestuos,
dominând pădurea logică prin frumuseţea şi
grandoarea sa, dar dacă un astfel de arbore nu produce
fructe, se poate transforma într-un cadavru monstruos
al pădurii, care va dispărea curând.
Jean – Yves BÉZIAU
16
CUVÂNT ÎNAINTE
Sensurile demersului (re)constructiv iniţiat în aceastǎ lucrare expliciteazǎ rolul

mecanismelor gândirii într-o analizǎ logico-formalǎ. Antrenatǎ într-un astfel de proces gândirea
îşi asumǎ atributul transmiterii multiplelor interpretǎri asupra realitǎţii. Or, realitatea, oricare
ar fi ea, ,,trădează” apartenenţa la o formă proprie de limbaj, adică la ceea ce în logică este
cunoscut sub numele de principiul toleranţei (întâlnit, de altfel, la Rudolf Carnap), conform
căruia oricine îşi poate construi o logică după propriile convingeri. Altfel spus, non-moralitatea
în logică este acceptată în măsura în care logica însăşi constituie un demers raţional care,
consider, trebuie, să ţină seama şi de o logică a trăirilor interioare (este o logică în care emoţia
descoperirii unor altor lumi generează grade de adevăr specifice realităţii în sine). Mai mult,
acest demers raţional este binevenit în condiţiile în care îşi dovedeşte pragmatismul în cadrul
oricărui nivel de realitate. Ca urmare, raţionalitatea trimite la ideea unei realităţi ce poate fi
descrisă printr-un formalism logic.
Utilizarea unui limbaj formal(izat) determină simplitate, rigoare şi precizie în procesul
analizei logice. De altfel, rolul formativ al logicii constă tocmai dezvoltarea dimensiunii critice a
gândirii. De asemenea, la nivelul strategiilor de argumentare, activitatea de înţelegere
reprezintă un mijloc prin intermediul căruia rezultatele obţinute pot fi evaluate din punct de
vedere obiectiv, dar şi subiectiv. Astfel, activitatea de înţelegere nu poate fi analizată şi nici nu
se poate concretiza la nivelul discursivităţii decât în măsura în care se utilizează anumite
argumente care ulterior îşi dovedesc utilitatea. Este vorba în fond despre o transmitere şi despre
o receptare a conţinutului discursiv. Un astfel de discurs este însă, la nivel interpersonal, unul
argumentativ. Altfel spus, acesta face apel la cuvinte şi interpretări. Mai mult, discursul
argumentativ trimite şi la dimensiunea descriptiv – temporală, incitând uneori chiar şi la o
anumită acţiune. Acest aspect exprimă faptul că un discurs argumentativ reprezintă un
,,instrument” prin care se conferă raţionalitate unei anumite stări de fapt. De aceea, cred, se şi
susţine ideea conform căreia, argumentarea în procesul propriu de concretizare se raportează la
modalităţile de folosire a limbajului. Prin urmare, a reflecta asupra ideii de discurs
argumentativ presupune, în fond, a cere validitatea actului de comunicare propriu-zis.
În măsura în care logica reprezintă o activitate raţională, atunci se justifică ideea că
dezvoltarea anumitor probleme metodologice presupune, în fond, o analiză a limbajului. Astfel,
prin abordările diferite ale logicii sunt evidenţiate momente importante în procesul de înţelegere
şi de utilizare specific demersului argumentativ. Este vorba despre o îmbinare între modalităţile
istorice de abordare, prin care utilizarea conceptului de ,,logică” trimite la evaluări, reevaluări
şi delimitări contextual-ştiinţifice.
În aceste condiţii, lucrarea de faţă nu reprezintă decât o formă istorică a gândirii
raţionale, prin care sunt reunite laolaltă idei specifice logicii formale (formalizate). Logica nu
s-a născut în timpul contemporan pe care cineva şi-l asumă, dar poate renaşte în oricare
moment ce aparţine timpului respectiv. Altfel spus, a (re)descoperi logica şi frumuseţea acesteia
nu este decât o problemă de principiu ce ţine mai degrabă de subiectivitatea interesată de aşa
ceva. În plus, satisfacţia de a păşi într-o lume atât de fascinantă nu face decât să transpună
fiinţa într-o dimensiune a împlinirii sufleteşti. De aceea, credinţa într-o lume în care, de pildă, te
bazezi pe contradicţie (cum procedează logica tradiţională) şi, apoi, te îndepărtezi de această
contradicţie, refuzând-o fără niciun fel de scrupule (aşa cum a făcut-o logica non-tradiţională -
pentru că te-a trădat nu cu gând rău, ci cu speranţa că undeva, cândva, pe un nivel de realitate
total diferit de cel pe care te afli acum, vei evolua) nu face decât să-ţi ofere certitudinea
incertitudinii şi ideea că o lume imposibilă devine posibilă numai în măsura în care ai avut
curajul să o străbaţi aşa cum propria ta raţiune a decis.
17
Prin logică lumea te obligă să taci, să fii mai prudent în asumarea unei idei, dar te
obligă în acelaşi timp să iei atitudine în faţa neputinţei, să îţi asumi un risc şi o idee, să pari mai
altfel decât cei de lângă tine (unii ar cataloga această atitudine drept ciudăţenie, iar alţii ar
numi-o nebunie). Eu prefer să spun că logica te face să devii tu aşa cum eşti în sinea ta, în
interiorul tău, pentru că ea aparţine şi afectivităţii. Logica aparţine în fond şi trăirilor afective.
Acesta nu este decât un destin pe care oricine şi-l poate asuma prin acceptare, pentru că însăşi
această dimensiune a logicii, care transcende uneori lumea însăşi căreia i-a dat naştere, s-a
născut sub semnul unei stele norocoase.
Şi dacă logicii îi este scris un destin minunat, atunci probabil că şi această lucrare face
parte din destinul acesta. Este o lucrare prin care se urmăreşte, pe de o parte, exersarea unor
deprinderi intelectuale de care este nevoie în practica argumentativă, iar pe de altă parte,
înţelegerea dimensiunii raţional-discursive a logicii în genere. În aceste condiţii, consider, că
această lucrare poate să vină în sprijinul tuturor celor care vor să se iniţieze şi chiar să se
perfecţioneze (cât de relativ este acest termen!) în domeniul logicii, în măsura în care
utilitarismul aspectelor ştiinţifice este relevat printr-un act de trăire specific spiritului în genere.
Prin urmare, lucrarea de faţă este concepută în aşa fel încât să poată constitui un suport util
celor interesaţi de lumea fascinantă a logicii.
Se impun însă anumite precizări cu privire la modalitatea de expunere şi de redactare a
unor conţinuturi teoretico-ştiinţifice. Astfel, din punctul de vedere al modalităţii de scriere am
preferat toate variantele considerate a fi corecte regăsite în lucrările de specialitate aflate în
concordanţă cu forma (formele) din DEX (principiul noncontradicţiei / principiul non-
contradicţiei; niciun / nici un – nicio / nici o, etc.). Am preferat să merg în acest context pe forţa
argumentativă a tezei în cauză, dar şi pe argumentul autorităţii, tocmai pentru a evidenţia
anumite aspecte legate de mecansimele specifice unei gândiri raţionale. Mai mult, pentru
deprinderea calculelor am preferat introducerea diversităţii simbolurilor pentru operatorii
logici (de pildă, pentru ,,conjuncţie”: ,,&”, ,,·”,,  ”; pentru negaţie: ,,  ”, ,,~”, ,, p ”; pentru
implicaţie: ,,  ”, ,,  ” etc. De asemenea, unele metode de verificare au fost adaptate (fără însă
a se schimba ideea esenţială a algoritmului de argumentare / demonstrare) tocmai pentru a
uşura modalităţile de înţelegere şi de rezolvare specifice exerciţiilor (aplicaţiilor). ,,Păcatul”
asumat, totuşi, în acest context, este acela al unei formalizări explicite (care uneori face legătura
între două lumi total diferite), formalizare pe care, însă, o consider totuşi necesară în cazul de
faţă. Dar, poate că, prin acest demers se evidenţiază complementaritatea între formalismul
logico-matematic şi argumentarea în sine. Şi îndrăznesc să afirm că aşa şi este. De aceea, am
ales acest drum, pe de o parte, de a sublinia faptul că mecanismul gândirii presupune un
formalism logic (în sensul matematic), iar pe de altă parte, de a evidenţia rolul major pe care îl
are argumentarea în tot acest proces.
În ceea ce priveşte exemplele menite să susţină garanţia celor afirmate în capitolele
acestei cărţi precizez că le-am preferat în unele locuri pe cele clasice (devenite tradiţionale).
Sunt aceleaşi şi aceleaşi exemple întâlnite de-a lungul timpului în diferite lucrări de specialitate.
Sunt exemple care îşi dovedesc eficacitatea tocmai prin faptul că sunt prezentate ca elemente de
bază pe care se pot susţine cele mai multe aserţiuni. Garanţia lor într-un astfel de demers este
vizibilă tocmai prin multitudinea de aplicaţii pe care acestea le generează. Mai mult, având în
vedere metamorfoza pe care logica a cunoscut-o pe parcursul timpului am preferat titluri
specifice pentru capitolele care alcătuiesc această lucrare. Astfel, nu am mai respectat criteriile
clasificării, respectiv diviziunii (considerate de unii autori drept absolute) în ceea ce priveşte
modalitatea de abordare a conţinuturilor (tematice).
Am preferat mai degrabă o perspectivă proprie (subiectivă) de abordare susţinută de un
demers pragmatic. În plus, problematicile apărute în această lucrare transpun o reevaluare
metodologică a teoriei logicii. De altfel, cred că aceste aspecte se justifică tocmai prin
raportarea conştiinţei umane la spiritul ştiinţific. Manifestarea noului spirit ştiinţific asupra
18
conştiinţei umane a făcut ca pe parcursul timpului tot ceea ce ţine de gândire să se
,,metamorfozeze” şi să (re)descopere propriile sale mecanisme. O dovadă în acest sens constă în
însuşi faptul că astăzi gândirea apelează tot mai mult la o logică non-aristotelică. Altfel spus, în
condiţiile în care în ştiinţă se problematizează tot mai mult asupra unor probleme care ţin de
gândirea umană, realitatea fizică este descrisă şi explicitată prin intermediul unui aparat
conceptual specific.
Această situaţie evidenţiază faptul că analiza formală s-a axat şi asupra explicaţiei
ştiinţifice. În acest sens, am avut în vedere procesul raţional prin care explicaţia ştiinţifică este
concepută ca o structură logico-lingvistică. Totodată, cred că justeţea explicaţiilor logice
reflectă la nivelul înţelegerii raţionale trăsături fundamentale ale gândirii, menite să ofere şi un
alt tip de sistematizare a conţinutului abordat. Aşadar, obiectivitatea logico-ştiinţifică este
vizibilă în măsura în care dimensiunea sistematizatoare se raportează la un limbaj specific
formal(izat), dar şi la problematici de actualitate.
În acest sens, de un mare folos mi-au fost lucrările valoroase de specialitate menţionate
la BIBLIOGRAFIE fără de care nu aş fi putut duce la bun sfârşit acest demers, menit să vină în
sprijinul celor interesaţi de incitanta lume a logicii. Cu toate acestea, îmi asum o parte din vina
de a nu fi reuşit să parcurg şi alte lucrări de bază, care cu siguranţă îşi au valoarea lor
ştiinţifică inestimabilă în acest domeniu atât de fascinant al formalismelor logice. Menţionez, de
asemenea, că la baza realizării acestei lucrări stau şi unele cursuri de logică formală, logică
formalizată, metalogică şi filosofia ştiinţei, care conţin aspecte practico-teoretice cu care, de
altfel, m-am întâlnit încă din perioada studiilor universitare.
Nu pot să uit această perioadă, plină, de altfel, de frenezie şi entuziam, când cele mai
multe cunoştinţe şi informaţii pe care încercam să le asimilez îmi păreau că fac parte şi din alte
lumi pe care eu le consideram (im)posibile la acea vreme. Mi-am dat seama că aceste stări de
fapt nu au făcut decât să-mi ţină activ şi astăzi interesul pentru anumite probleme de natură
ştiinţifică (fapt care, de altfel, nu-mi displace). Pentru aceasta nu pot decât să le mulţumesc
acelor persoane care se fac ,,vinovate” de aceste emoţii (in)explicabile uneori şi anume,
părinţilor mei, profesorilor mei, colegilor mei, celor pasionaţi de lumea mecanismelor logic-
raţionale ale gândirii. Vreau totuşi să menţionez şi numele unor persoane cărora le sunt profund
recunoscător pentru sugestiile şi observaţiile pertinente şi sincere făcute cu privire la
conţinuturile ştiinţifice şi care au contribuit într-o anumită măsură la apariţia acestei lucrări:
Gabriel Hacman, Radu Lazăr, Narcisa Posteucă, Ana-Maria Zamcu, Maria Habur. De
asemenea, nu pot să nu mulţumesc şi celei care mi-a oferit posibilitatea de a îmbina utilul cu
plăcutul şi anume, LOGICII, aceea care mereu a ştiut şi cum să explice că o lume posibilă este
construită din conexiuni pline de spectaculozitate între predestinare, accident şi liber arbitru.
LOGICA ştie să trăiască cu-adevărat şi să ofere viaţă acolo unde curajul de a gândi este mai
presus de orice.
M.C.E. - 1 octombrie 2009, Suceava
19
LOGICA LUMII
RAŢIONALE
20
Capitolul 1: LOGICA LUMII RAŢIONALE
1.1 OBIECTUL LOGICII
Studiul teoriei logice presupune raportarea la o logică naturală, prin intermediul căreia
lumea devine mai frumoasă şi mai înţeleaptă. Astfel, capacitatea de a înţelege realitatea obiectivă
(şi fizică) generează o arhitectonică argumentativă menită să justifice farmecul unei astfel de
lumi pline de mister. Ideea de logică trimite implicit la ideea de înţeles conceptual.
În acest mod, condiţiile social-spirituale au favorizat de-a lungul timpului evoluţia logicii
în genere. Logica (în stadiul său primar şi într-o formă conceptual diferită de cea de astăzi)
devine astfel pragmatică tocmai prin intermediul celor care s-au ,,folosit” de ea într-un anumit
context istoric. Astfel, specifice acestui domeniu sunt raţionamentele. Elementele de natură
conceptuală din cadrul acestor argumente se regăsesc la gânditorii din spaţiul orientului antic,
dar şi din spaţiul Greciei şi Romei antice. Interesant este că termenul de ,,logică” (λόγος = logos
= discurs, raţiune, cuvânt) de astăzi nu avea în vremea lui Aristotel acelaşi înţeles. Se pare că
termenul ,,analitic” era echivalentul lui ,,logic” de astăzi.
Platon aduce în scrierile sale elemente legate de logică. În aceste scrieri sunt amintiţi, de
asemenea, gânditori ca Zenon sau Parmenide, care s-au ocupat de ceea ce la acea vreme
reprezentau concepte logice. Mai târziu, scrierile de logică ale lui Aristotel (384-322 î.e.n.) se
regăsesc în Organon (óργανον = unealtă, instrument), care este alcătuit din următoarele cărţi:
Categoriile (se ocupă de categorii, care sunt predicatele cele mai generale-noţiunile), Despre
interpretare (analizeză aspecte legate de tema propoziţiilor), Analitica primă (dedicată teoriei
formale a silogismului), Analitica secundă (se ocupă de teoria demonstraţiei), Topica (analizează
raţionamentele probabile, făcând trimitere la argumentarea dialectică), Respingerile sofistice1 (se
ocupă de argumentele incorecte). Se pare însă că această ordonare a acestor cărţi este datorată lui
Andronicos din Rhodos (sec. I. î.e.n.), care a fost al unsprezecelea succesor al lui Aristotel. Nu
trebuie uitat, de asemenea, rolul pe care l-a avut şi filosoful grec stoic Chrysippos of Soli (280-
207 î.e.n.) la dezvoltarea logicii.
De altfel, ideea de logică se regăseste în istoria gândirii sub denumiri ca ,,dialectică” (la
Zenon stoicul) sau ,,canonică” (la Epicur). Termenul de logică se regăseşte fixat în înţelesul celui
de astăzi în Comentariile lui Alexandru din Aphrodisias (sec. al II-lea e.n.)2. După o perioadă de
tranziţie şi de stagnare logica se bucură de un interes aparte din partea unor gânditori din
perioada medievală ca Boethius (480-524), Pierre Abelard (1074-1142), William Ockham (1296-
1349) sau din perioada modernă ca Francis Bacon (1561-1626)), René Descartes (1596-1650),
Gottfried Wilhem Lebiniz (1646-1716). În acest mod, sunt analizate şi ,,soluţionate” probleme
caracteristice acestui domeniu. Aşadar, reluarea unor aspecte ce ţin de logică nu a reprezentat
decât o atitudine binevenită de recunoaştere a forţei raţiunii prin lansarea la nivelul cunoaşterii a
unui instrument logic specific.
Treptat logica tradiţională (caracteristică perioadei antice) dar şi cea imediat următoare
(caracteristică perioadei moderne) nu a fost suficientă pentru a argumenta şi a explica anumite
idei şi teorii care trimit la practica ştiinţifică. ,,Revoluţia ştiinţei” a determinat o răsturnare a
vechilor concepţii, dar nu de fiecare dată în mod radical. Sunt reluate problemele tradiţionale şi
reanalizate din perspective total diferite (inter-, pluri- şi chiar transdisciplinare). Ideea de logică
matematică se regăseşte în perioada în care matematica reuşeşte să se dezvolte prin apariţia
1
Respingerile sofistice reprezintă de fapt ultimul capitol din Topica.
2
Acest termen de logică a fost folosit în înţelesul său adevărat în secolul al XIII-lea în tratatul lui Petrus Hispanus
,,Summulae Logicales”.
21
calculului infinitezimal pus în evidenţă de Isaac Newton (1642-1727) şi Gottfried Wilhem
Leibniz (1646-1716). Apariţia logicii moderne (sau a logicii simbolice sau a logicii matematice
cum mai este denumită aceasta) îşi găseşte originea la gânditorul irlandez George Boole (1815-
1864) în lucrarea ,,The Mathematical Analysis of Logic” (1847), moment în care logica este
analizată ca parte componentă a matematicii. Totodată, nu trebuie uitate, în acest sens, cercetările
lui Augustus de Morgan (1806-1871), P.S. Poreţki (1846-1907) şi John Venn (1834-1923)3.
Noile paradigme au generat dezvoltarea unor sisteme logice formale. O situaţie de acest
gen în care este promovată un nou tip de logică se regăseşte la gânditori ca Charles S. Peirce
(1839-1914), Gotlob Frege (1848-1925)4, Bertrand Russell (1872-1970) şi Alfred North
Whitehead (1861-1947). Desigur, nu trebuie uitat şi rolul pe care l-a avut la dezvoltarea logicii
şi gânditorul John Stuart Mill (1806-1873) prin lucrarea ,,A System of Logic” (1843). Conform
acestui gânditor logica este concepută prin raportare la aspecte de natură psihologică. Prin acest
psihologism s-a urmărit să se arate că logica se subordonează psihologiei.
Ca o reacţie la acest curent a apărut logicismul (înţeles ca antipsihologism) prin care s-a
încercat să se arate că factorii psihologici nu au niciun fel de rol în argumentarea şi demonstrarea
unor teorii şi probleme specifice logicii formale. Relevantă în acest sens este concepţia
fenomenologică a lui Edmund Husserl (1859-1938) prin care se arată că teoremele şi
demonstraţiile logicii formale nu presupun sub nicio formă intervenţia unor factori psihici. De
altfel, această reacţie a lui Edmund Husserl este îndreptată împotriva lui Christoph von Sigwart
(1830-1904), logician şi filosof german, care considera că logica trebuie să aibă o fundamentare
psihologică. Totuşi, la Edmund Husserl se regăsesc şi anumite aspecte prin care elemente de
natură psihologică sunt puse în corelaţie cu elemente de natură logică (specifice matematicii de
la acea vreme), atunci când, de pildă, se analizează procesul prin care se ajunge la conceptul de
,,număr”.
Treptat, în domeniul cercetării ştiinţifice este vizibilă legătura dintre matematică şi logică
prin modele de raţionare specifice5. Un exemplu în acest sens îl constituie formalismele logico-
matematice prin intermediul cărora teoria ştiinţifică poate fi explicată şi explicitată într-un
anumit mediu de cercetare (context justificativ). În acest sens, s-au încercat diferite extinderi ale
logicii printr-o arhitectonică total diferită de cea clasică. ,,Pe vremuri se credea că există legi
fundamentale ale logicii, precum principiul noncontradicţiei, principiul terţului exclus şi
principiul identităţii. Astăzi se construiesc logici diferite care se abat de la aceste principii.
Logica intuiţionistă se abate de la principiul terţului exclus6, logica paraconsistentă de la
principiul contradicţiei, iar logica lui Schrödinger de la principiul identităţii”7. Astfel, s-a
constatat că logica propoziţiilor se poate întrebuinţa la cercetarea creierului (la baza acestei idei
3
Acesti gânditori sunt consideraţi drept întemeietorii algebrei logicii.
4
Gotlob Frege a încercat să construiască o aritmetică în mod axiomatic; de asemenea, el a reuşit să pună la punct
primul sistem ştiinţific de logică propoziţională.
5
Un argument care se poate aduce în sprijinul acestei idei este faptul că în urma cercetărilor moderne s-a constatat
că operaţiile logice se încadrează în anumite structuri matematice. În acest sens, s-a demonstrat că logica
propoziţională reprezintă, datorită structurii sale algebrice, o algebră booleană.
6
În logica trivalentă nu mai este valabil principiul terţului exclus şi se admite existenţa principiului quartului exclus,
care se poate formula prin p  p  p = 2 (,,2” reprezintă valoarea de adevărat şi face parte, alături de valorile de
,,0”- fals şi de ,,1”- nedefinit, din sistemul logicii trivalente), în Nicolae Both, Algebra logicii cu aplicaţii, Editura
Dacia, Cluj-Napoca, 1984; de altfel, principiul quartului exclus (quartum non datur) a fost formulat cu ajutorul
functorului ,,dubitativ” (notat cu D) de către Clarence Irwing Lewis şi C.H. Langford când s-au ocupat de analiza
modalităţilor lui Jan Lukasiewicz (a se vedea Capitolul 12: Logica modală); de asemenea, în contextul apariţiei şi
dezvoltării logicilor n-valente s-a demonstrat şi existenţa principiului quintului exclus (format din principiul terţului
exclus pentru propoziţiile false şi principiul terţului exclus pentru propoziţiile adevărate), care în L 4 are următoarea
formă:  1x   2x   3x   4x = 1 (în Grigore Moisil, Încercări vechi şi noi de logică neclasică, Editura
Ştiinţifică, Bucureşti, 1965, p. 11 şi p. 168).
7
Jean – Yves Béziau, ,,Teoria evaluării”, în Newton da Costa, Logici clasice şi neclasice, Editura Tehnică,
Bucureşti, 2004, p. 303.
22
se pare că stau ,,anumite ipoteze obţinute prin abstractizare din datele neurofiziologice” 8) sau în
tehnică (,,În acest fel, cu ajutorul logicii propoziţiilor se poate stabili pentru orice şir de
conexiuni în derivaţie în ce condiţii el este permeabil, deoarece pentru toate expresiile logic-
propoziţionale se poate ajunge la decizie. Încercările pot fi deci înlocuite printr-un calcul logic.
Prin aceasta, problema analizei logice a circuitelor cu relee şi contacte este rezolvată” 9). Prin
urmare, o serie de analize teoretico-abstracte îşi găsesc o largă aplicabilitate într-o serie de
domenii ştiinţifice.
Sunt cunoscute cu privire la această problemă aplicaţiile logicilor polivalente în mecanica
cuantică. Un exemplu în acest sens îl constituie aplicaţiile lui Paulette Février în cazul relaţiilor
de incertitudine ale lui W. Heisenberg prin construcţia unei logici trivalente. Această relevanţă a
aplicabilităţii logice este vizibilă şi în cazul logicii paraconsistente. Aceasta şi-a dovedit încă de
la bun început caracterul util în robotică, sisteme inteligente, medicină, controlul traficului aerian
şi urban etc. Un alt exemplu de utilizare eficientă a unei ,,noi logici” este cel în care accidentele
pot fi analizate prin intermediul formalizării logicii temporale, utilizându-se operatorul logic
,,since”10. Mai mult, în acest sens, este de remarcat introducerea logicii temporale şi în domeniul
informaticii11 atunci când se urmăreşte verificarea unor programe şi a unor sisteme.
Tot în contextul pragmatismului de care dă dovadă logica, se pot aminti în acest sens
aplicaţiile acesteia în domeniul economiei. Astfel, printr-o atitudine coerentă, logică, teoria
economică poate fi organizată şi sistematizată la un nivel optim de funcţionare şi de înţelegere.
Aplicaţiile acesteia se regăsesc în diferite domenii ale economiei. În acest mod, prin logică se
poate susţine ideea de funcţionalitate a sistemului economic. Aşa cum se ştie, conform
principiului raţiunii suficiente, pentru a accepta sau pentru a respinge o propoziţie trebuie să
dispunem de un temei suficient (satisfăcător). Mai mult, enunţarea anumitor teorii economice
presupune precizarea la nivel teoretic a unor relaţii existente între diferite entităţi conceptuale.
Este vizibilă în această situaţie utilitatea unei logici a relaţiilor în combinaţie cu o logică
propoziţională, în care se admite existenţa unei implicaţii logice de tipul “dacă p, atunci q”.
Dacă se dau două coordonate economice, preţul12 şi cantitatea cerută (cererea)13, atunci se poate
stabili, conform principiului raţiunii suficiente o relaţie între cele două coordonate şi anume, o
relaţie specifică de cauzalitate. Această relaţie se poate exprima prin formula ,,Dacă preţul
creşte, cantitatea cerută scade”. Mai mult, dacă se realizează notaţiile p=,,preţul creşte” şi
q=,,cantitatea cerută scade”, atunci se poate testa uşor (pe baza principiului raţiunii suficiente)
existenţa (sau nonexistenţa) condiţiei necesare, respectiv a condiţiei suficiente la nivelul celor
două propoziţii. Aplicându-se formulele din cadrul logicii propoziţionale compuse şi anume,
formula ,,(p → q) ≡ ( ~q → ~p)”14 pentru condiţia suficientă şi formula ,,(p ← q) ≡ (~p →~q )”15
pentru condiţia necesară şi, după ce se realizează substituţia între variabilele propoziţionale şi
propoziţiile (logico-economice) în cauză, adică utilizându-se formulele ,,(q → p) ≡ (~p → ~q)”16
8
Georg Klaus, Logica modernă, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1977, p.136.
9
Ibidem, 148.
10
http://profs.info.uaic.ro/~alaiba/club-i/index.php?title=Descoperirea_cauzei_erorilor_cu_logica_temporal%C4%83
şi http://www.rvs.uni-bielefeld.de/publications/Reports/FailTemLog.html, accesate în 29 august 2009.
11
De această problemă s-a ocupat Amir Pnueli (n. 1941), informatician israelian, laureat al Premiului Turing în
1996.
12
Preţul reprezintă cantitatea de monedă cedată de cumpărător vânzătorului în schimbul unui bun sau serviciu.
Altfel spus, acesta reprezintă forma valorică de măsurare a unui bun sau a unui serviciu.
13
Cererea reprezintă cantitatea dintr-o marfă pe care un consumator o poate achiziţiona într-o perioadă de timp în
funcţie de preţ.
14
Formula propoziţională ,,(p → q) ≡ (~ q → ~ p)” se citeşte ,,dacă p, atunci q este echivalent cu dacă non-q,
atunci non-p”.
15
Formula propoziţională ,,(p ← q ) ≡ ( ~ p → ~ q)” se citeşte ,,numai dacă p, atunci q este echivalent cu dacă non-
p, atunci non-q”.
16
Formula propoziţională ,,(q → p ) ≡ (~ p → ~ q)” se citeşte ,,dacă q, atunci p este echivalent cu dacă non-p,
atunci non-q”.
23
şi ,,(q ← p) ≡ (~q → ~p)”17, se poate observa cu uşurinţă că ipoteza făcută în baza economică se
susţine (deoarece temeiurile suficiente, dar nu şi cele necesare sunt admise ca fiind corecte din
punct de vedere logic). Aşadar, este evidentă îmbinarea pragmatică dintre logica principiilor,
logica propoziţiilor compuse şi logica relaţiilor.
Toate aceste descoperiri şi aplicaţii i-au determinat pe cercetători să încerce clasificări şi
diviziuni cu privire la domeniul logicii.
O primă distincţie care se realizează este aceea după numărul valorilor logice: logica
bivalentă (care operează doar cu două valori, adevărat şi fals) – logica polivalentă / multivalentă
/ plurivalentă (care introduce şi alte valori cum ar fi: absurd, indeterminat etc.). Se admite că
există două forme de logică polivalentă şi anume logica standard – logica non-standard.
O a doua distincţie care se face, astfel, în acest sens, este logica standard – logica non-
standard. Astfel, s-a admis că logica matematică este alcătuită dintr-o logică standard şi o logică
non-standard. La rândul său, logica non-standard are în structura sa domeniul logicilor modale şi
domeniul logicilor polivalente. În acest sens, existenţa unor noi tipuri de logică bazată pe sisteme
axiomatice a determinat abandonarea ideii unei logici unitare bazată pe bivalenţă (aşa cum
procedează logica standard).
O altă distincţie este logica tradiţională şi logica non-tradiţională (deviantă, aplicativă).
Din rândul logicilor tradiţionale fac parte logica propoziţiilor şi logica predicatelor. În cadrul
logicilor non-tradiţionale se încadrează logicile multivalente (logica fuzzy18, logica intuiţionistă),
logicile modale (logica deontică, logica epistemologică, logica temporală etc.), logica
preferinţelor, logica operaţională, logicile paraconsistente (sau ,,dialectice”), logica topologică19.
O a patra distincţie este logica monotonă - logica nemonotonă (sau logica non-
monotonă20). Logicile monotone (logica tradiţională, logicile multivalente, logicile modale) sunt
acelea prin care se formalizează un raţionament valid. Logica nemonotonă este aceea care se
ocupă de raţionamentul nemonoton, adică acel raţionament care presupune derivarea unor
concluzii din premise incomplete. Robert C. Moore21 a identificat în cadrul raţionamentului
nemonoton (1983) raţionamentul implicit (prin care se deduce din premise incomplete sau
concludente o concluzie plauzibilă22) şi raţionamentul autoepistemic (care este analizat de logica
epistemică).
Chiar dacă aceste distincţii nu sunt uneori suficient de bine stabilite în lucrările de
specialitate, este de reţinut, totuşi, caracterul raţional pe care logica îl imprimă cunoaşterii
ştiinţifice în genere. Cu toate acestea, apariţia unor astfel de distincţii au generat demersuri
ştiinţifice mai mult sau mai puţin independente de cele anterioare prin intermediul cărora
performanţele formalismelor logice s-au concretizat în aplicaţiile de natură (inter-)disciplinară.
Este vorba despre o reflecţie logico-filosofică pe baza căruia s-a născut o logică a cercetării
ştiinţifice. În acest sens, sunt abordate structuri caracteristice limbajului logico-ştiintific dar şi
modalităţi specifice de construcţie ale respectivelor structuri. Prin urmare, dezvoltarea unei noi
17
Formula propoziţională ,,(q ← p) ≡ (~ q → ~ p)” se citeşte ,,numai dacă q, atunci p este echivalent cu dacă non-q,
atunci non-p”.
18
Logica fuzzy (sau logica vagă), definită de Lotfi A. Zadeh (1965) şi axiomatizată de Bas C. Van Fraasen, este
aceea care foloseşte un domeniu de valori logice cuprinse în intervalul [0, 1], spre deosebire de logica tradiţională
care utilizează doar două valori numerice (0-pentru fals şi 1-pentru adevărat) – (exemplu: clasa numerelor mari
reprezintă o mulţime fuzzy, deoarece funcţia sa de apartenenţă tinde spre 1 pe măsură ce numerele sunt tot mai
mari).
19
Logica topologică reprezintă un sistem construit de Hempel (1936) în cadul căruia se utilizează anumite valori
comparative ca ,,mai adevărat”, ,,mai puţin adevărat”, ,,la fel de adevărat” etc.
20
Logica nonmonotonă este aceea care nu se bucură de proprietatea monotoniei, conform căreia dacă o concluzie
rezultă dintr-un grup de premise, atunci, dintr-un motiv mult mai întemeiat decât primul, aceasta rezultă dintr-un
grup mai larg de premise.
21
Robert C. Moore, ,,Semantical considerations on non-monotonic logics”, in Artificial Intelligence, Volume 25,
Issue 1, publisher: Elsevier Science Publisher Ltd.Essex, Uk, (January) 1985, pp. 75-94.
22
Un astfel de exemplu poate fi următorul enunţ: ,,În absenţa evidenţei contrariului presupunem că un peşte poate să
înoate”.
24
logici (a ,,noilor logici”) a determinat apariţia unui nou model de construcţie ştiinţifică prin care
teoriile ştiinţifice au cunoscut abordări şi explicitări din perspective total diferite.
1.2 CÂT DE IMPORTANTĂ ESTE LOGICA?
Metodologia23 logicii se regăseşte tocmai în caracterul pragmatic pe care aceasta îl poate

oferi. Astfel, logica transpune (prin standardizare) limbajul natural într-un limbaj formal. Un rol
important în acest proces îl au expresiile, care sunt înlocuite de variabile. În acest fel, limbajul se
transformă, iar această formalizare evidenţiază o distincţie clară între forma lingvistică
(gramaticală) şi forma logică a propoziţiilor. Această situaţie nu exprimă o denaturare a
înţelesului, ci relevă, mai degrabă, o uşurinţă în maniera de a înţelege şi de a aplica informaţiile
deţinute (obţinute). Relevant cu privire la acest fapt este că relaţiile logice există între propoziţii
(judecăţi) şi nu depind de particularităţi specifice ale expresiilor lingvistice.
În aceste condiţii, comunicarea ca activitate intenţională presupune un caracter
convenţional la nivelul relaţiilor interpersonale, în sensul că aceasta este aproape de fiecare dată
orientată spre interlocutor. Astfel, discursul argumentativ este construit cu scopul de a persuada
şi uneori chiar de a manipula. De aceea, importante în acest sens sunt tocmai informaţia care se
transmite şi structura lingvistică a enunţurilor care alcătuiesc informaţia respectivă. Aşadar, un
discurs argumentativ vizează modificarea, transformarea anumitor stări interioare ale
receptorului (receptorilor).
Discursivitatea în procesul argumentării (logice) trebuie să aibă în vedere o serie de
aspecte legate de conceptele utilizate, definiţiile rezultate cu ajutorul acestor concepte, teoriile
analizate (prin asemănare şi deosebire), exemplele, citatele (care uneori trimit la argumentul
autorităţii) etc. De altfel, argumentarea discursivă este o formă specifică de fundamentare. Acest
aspect se exprimă prin faptul că enunţurile argumentative de cele mai multe ori sunt determinate
de anumite interese şi nevoi.
Performanţa argumentativă are ca punct de plecare şi un anumit mecanism logic al
discursului transmis. Or, mecanismul logic al acestui tip de discurs depinde şi de expresiile
discursive dintr-un proces argumentativ. În acest sens, actul argumentării se raportează la
modalitatea de pronunţare a unei expresii. Or, în momentul pronunţării unei expresii,
subiectivitatea (omul) îndeplineşte trei acte: ,,(1) un act locuţionar (indic un sens şi o referinţă),
(2) un act ilocuţionar (transmit forţă caracteristică, act ce determină ca expresia să fie enunţ,
promisiune, ordin etc., (3) un act perlocuţionar (prilejuiesc un efect psihologic la auditor:
aprobare, satisfacţie, teamă etc”)24.
De asemenea, un rol important în acest mecanism îl au operaţiile logice în care apar
termenii (noţiunile)25. În acest mod, performanţa argumentativă presupune o ordine discursivă şi
coerentă prin care se redă semnificaţie mesajului transmis. Interesant este faptul că nu de fiecare
dată ordinea logică este sinonimă cu ordinea lingvistică. Această idee se poate justifica prin
faptul că schematizarea acestor două tipuri de ordine poate transmite idei diferite, dar lipsite de
23
,,Metoda trebuie deosebită de metodologie, care este doctrina metodei, teoria metodei. Analiza unei metode
ştiinţifice poate duce la o supraestimare a rolului şi posibilităţilor sale, la erijarea ei în metodă unică şi absolută”, în
P.V. Kopnin, Bazele logice ale ştiinţei, Editura Politică, Bucureşti, 1972, p. 246.
24
Petru Ioan, Analiza logică a limbajului, Universitatea ,,Al. I. Cuza”, Iaşi, 1973, p. 194.
25
Precizăm că în literatura de specialitate analiza se concentrează când pe o logică a termenilor, când pe o logică a
noţiunilor; de aceea, am preferat să amintim în acest context ambele formulări; cu toate acestea, în cele mai multe
lucrări de logică, prin termen se înţelege un cuvânt sau un grup de cuvinte prin care se exprimă o noţiune (înţelesul
propriu-zis al termenului); acest aspect este supus unei analize mai riguroase în Cap. 4 Logica termenilor (Logica
noţiunilor).
25
semnificaţie. În măsura în care există, totuşi, o schematizare discursivă generală, atunci mesajul
transmis dobândeşte o semnificaţie suficientă pentru receptor.
Performanţa se bazează pe comunicare, iar o comunicare optimă are în vedere un canal
de comunicare prin intermediul căruia mesajul transmis se raportează şi la stările afective ale
receptorilor. Altfel spus, trebuie avute în vedere la nivelul comunicării interpersonale empatia,
persuadarea şi consensul. Acest consens presupune o decizie comună la nivelul unui grup, dar nu
înseamnă şi majoritatea. Mai degrabă, consensul evidenţiază acceptarea diferenţierilor de orice
natură existente la nivelul grupului social. În acest sens, performanţa presupune un proces de
interacţiune socială prin care cel puţin două părţi interdependente, dar cu nivel social diferit,
acceptă prin consens reciproc îndeplinirea unui scop concretizat prin interese comune.
Performanţa argumentativă reprezintă, în fond, la nivel educaţional o tranzacţie, în urma
căreia actorii implicaţi în demers au de câştigat. Un aspect important în acest proces este de a şti
cum să accepţi compromisul, astfel încât să-l transformi în avantaj. Astfel, o performanţă se
realizează la diferite nivele. În momentul în care se urmăreşte obţinerea performanţei, cel care îşi
propune să câştige ceva în urma acestui demers se încadrează de obicei între anumite limite:
maximul de performanţă şi minimul de performanţă. Acest lucru nu se poate concretiza decât în
măsura în care logica nu numai că devine necesară, ,,dar este şi singurul criteriu pe care ne
putem şi trebuie să ne sprijinim pentru a ne susţine ideile”26.
Desigur, o performanţă argumentativă trebuie să aibă în vedere şi acele aspecte legate de
gândirea critică. În acest sens, a studia o argumentare prin raportare la aspectul ei practic
presupune cultivarea priceperii şi deprinderii de a gândi critic27. Mai mult, într-o abordare critică
problema care se pune este aceea a discernământului. Astfel, acesta reprezintă o trăsătură a
gândirii critice trimite la toleranţă şi conştiinţă de sine. Poate nu întâmplător, performanţa
argumentativă a unui discurs se raportează şi la problematica limbajului.
Astfel, înţeles ca un sistem complex de semne, limbajul presupune în structura sa
existenţa a două componente: lexicul / vocabularul (care reprezintă totalitatea semnelor specifice
limbajului respectiv şi are un caracter dinamic) şi gramatica (adică, ansamblul regulilor
referitoare la modul în care se utilizează semnele; gramatica are în general un caracter stabil).
Dacă se respectă anumite criterii, atunci există:
(1) limbaj natural (limba vorbită de o anumită naţiune, limbajul comportamental) şi limbaj
artificial (limbajul logic, limbajul matematic, limbajul specific regulilor de circulaţie etc.);
(2) limbaj verbal şi limbaj non-verbal (criteriul fizic);
(3) limbaj de ordinul I / limbaj obiect şi limbaj de ordinul al II-lea / metalimbaj (criteriul
sensului);
Mai mult, din punct de vedere sintactic, structura limbajului este dată de categoreme28
(categorii de bază) şi sin-categoreme (categorii auxiliare). ,,Diferenţa dintre categoreme şi sin-
categoreme este următoarea: semnele cu rol de categoreme pot fi utilizate de sine stătător,
independent unul de altul; sin-categoremele nu au valoare prin ele însele, ci numai prin legarea
lor de categoreme”29. De asemenea, limbajul trebuie să reflecte la nivelul discursivităţii un
anumit sens (înţeles), care participă la rândul său la formarea semnului.
26
Gheorghe Enescu, Tratat de logică, Editura LIDER, Bucureşti, 1997, p. 5.
27
Drăgan Stoianovici / Ion Stepănescu, Logică şi argumentare (manual), Editura Sigma, Bucureşti, 2001, p. 135.
28
Din categoria categoremelor fac parte: termenii şi propoziţiile.
29
http://www.scribd.com/doc/12730904/Curs-Complet-Logica, accesat 28 septembrie 2009.
26
27
LOGICA
ARGUMENTĂRII
28
Capitolul 2: LOGICA ARGUMENTĂRII
2.1 ARGUMENTAREA ŞI CONTRAARGUMENTAREA.
2.1.1 CARACTERIZARE GENERALĂ

Argumentarea reprezintă un demers prin care se justifică o anumită informaţie. Conform
gândirii lui Aristotel argumentarea constă în ,,a găsi o metodă, prin care putem argumenta despre
orice problemă pusă, pornind de la premise probabile, şi prin care putem evita de a cădea în
contradicţie, când trebuie să apărăm o argumentare”30.
Argumentarea presupune o dimensiune logică (formală), care presupune corectitudinea
procesului în sine, dar şi o dimensiune psihologică, prin care se urmăreşte influenţarea unei
persoane cu privire la o anumită opinie pe care aceasta o presupune.
Persoana care argumentează se numeşte locutor.
Persoana pentru care se argumentează se numeşte interlocutor.
În unele lucrări de specialitate se distinge între raţionament şi argumentare. Astfel, dacă
raţionamentul întemeiază teza pentru a dovedi caracterul acesteia (adevărat sau fals),
argumentarea întemeiază şi ea teza, dar pentru a arăta interlocutorului că aceasta este adevărată
sau falsă.
2.1.2 Propoziţiile – componente de bază într-o argumentare

Propoziţiile sunt acele forme prin care se exprimă opiniile, cunoştinţele, opiniile din sfera
cunoaşterii cumune, dar şi din sfera cunoaşterii ştiinţifice. Propoziţia exprimă un enunţ declarativ
despre care se poate spune că este sau adevărat, sau fals. În acest sens, ,,adevărat” şi ,,fals”
reprezintă valori de adevăr31 ale unei propoziţii32.
Exemple:
Toţi oamenii sunt muritori. (propoziţie adevărată)
Toţi oamenii sunt harnici. (propoziţie falsă)
Logica tradiţională este bivalentă în sensul că operează doar cu două valori de adevăr
(fals şi adevărat).
Logica non-tradiţională este polivalentă deoarece operează cu mai multe valori de adevăr
(adevărat, fals, nedeterminat / nesigur / absurd / probabil) .
În analiza unei propoziţii trebuie să se facă distincţia între analiza logică şi analiza
gramaticală. Altfel spus, propoziţia logică (prin care se exprimă gândirea ca fenomen în sine)
trebuie distinsă de propoziţia gramaticală (care exprimă aspectul verbal).
O propoziţie care poate fi considerată drept sau adevarată, sau falsă se numeşte propoziţie
cognitivă (propoziţie descriptivă)33. Trebuie precizat totuşi că prin ,,adevărat” sau ,,fals” nu
trebuie să se înţeleagă sintagme precum ,,cunoscut ca adevărat” sau ,,cunoscut ca fals”. De
exemplu, propoziţii ca ,,Toţi profesorii din această şcoală ştiu logică” sau ,,Numărul total de cărţi
30
Aristotel, Topica, I, 1, în Aristotel, Organon, IV, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1963, p. 3
31
Opinia nu trebuie confundată cu adevărul.
32
De fapt, atunci când derminăm valoarea de adevăr a unei propoziţii, admitem că avem de a face cu un raţionament
sau cu o inferenţă.
33
Propoziţiile cognitive pot fi considerate adevărate sau false dacă informaţiile pe care le redau sunt conforme cu o
anumită stare de fapt.
29
din biblioteca şcolii este par” pot fi adevărate sau false, prin urmare, acestea sunt propoziţii
cognitive.
Dacă nu are sens ca o întrebare să fie adresată despre adevărul sau falsitatea unei
propoziţii, atunci propoziţia respectivă nu este cognitivă (exemplu: propoziţia ,,În ce perioadă a
domnit Alexandru cel Bun?” şi propoziţia ,,Aprinde lumina!” pot fi adevărate sau false, astfel
încât aceste propoziţii nu sunt cognitive.
De asemenea, în literatura de specialitate se vorbeşte despre propoziţii cognitiv-
axiologice34, care pot fi calificate sau adevărate sau false.
Într-o argumentare se regăsesc mai multe tipuri de propoziţii:
(a) propoziţii vagi şi propoziţii ambigue
-propoziţiile vagi – sunt acelea care împiedică înţelegerea unui anumit enunţ; argumentele care
rezultă din astfel de propoziţii se numesc argumente vagi;
Exemplu de propozitie vagă:

Poţi câştiga mai multe dacă participi la această competiţie.
-propoziţiile ambigue – sunt acelea care redau cel puţin două modalităţi de a înţelege un anumit
enunţ; argumentele care rezultă din astfel de propoziţii se numesc argumente ambigue;
Exemplu:
Deţinuţilor le plac torturile.
Această propoziţie poate fi interpretată în funcţie de accentul care cade pe o literă (,,o”) sau alta
(,,u”):
(i) Deţinuţilor le plac tórturile.
(ii) Deţinuţilor le plac tortúrile.
(b) propoziţii obiective şi propoziţii subiective

-propoziţiile obiective – sunt acelea în care valoarea de adevăr (adevărat sau fals) se stabileşte
independent de trăirile şi credinţele interioare ale unei persoane; propoziţiile ştiinţifice se
încadrează în categoria propoziţiilor obiective.
Exemplu:
Teorema lui Pitagora: În orice triunghi dreptunghic suma pătratelor catetelor este egală
cu pătratul ipotenuzei.
-propoziţiile subiective – sunt acelea în care valoarea de adevăr (adevărat sau fals) se stabileşte în
funcţie de trăirile şi credinţele interioare ale unei persoane; propoziţiile etice se încadrează în
categoria propoziţiilor suiective.
Exemplu:
Este bine să oferi bani unui cerşetor.
(c) propoziţii interogative şi propoziţii moral-pragmatice

-propoziţiile interogative35 – sunt acelea care exprimă o lipsă a cunoştinţelor cu privire la
obiectul asupra căruia se îndreaptă analiza; aceste propoziţii au valoare de adevăr numai în
măsura în care întrebarea este adresată în mod corect (valid); pentru a avea valoare de premise
34
Propoziţiile cognitiv-axiologice sunt considerate adevărate sau false dacă proprietăţile unui anumit obiect sunt
apropiate de standardul acceptat pentru obiecte de acelaşi tip.
35
Problema propoziţiilor interogative ţine de logica interogativă (erotetica).
30
într-o argumentare, propoziţiile interogative care nu au valoare de adevăr trebuie reformulate,
adică trebuie transformate în propoziţii cognitive.
Exemplu:
(1) Întrebarea ,,Când au fost goniţi incaşii din România?” este incorectă
(nevalidă), deoarece presupoziţia ,,existenţa incaşilor în România” este falsă.
(2) Întrebarea ,,Mircea, vei fi prezent la concert în seara aceasta?” nu are valoare
de adevăr; această propoziţie poate fi transformată, în funcţie de situaţie, de
pildă, într-o propoziţie de forma: ,,Grigore a întrebat dacă Mircea va fi
prezent la concert în seara aceasta”.
-propoziţiile moral-pragmatice - sunt acelea care exprimă anumite aprecieri (,,nu este bine
să...”), un ordin (,,şterge scaunul!”)36, o rugăminte (,,Dă-mi te rog...”), o normă (,,Trebuie să fim
corecţi”), o permisiune (,,Este permis să fumezi în locurile special amenajate”), o interdicţie
(,,Este interzis să treci strada la culoarea roşie a semaforului”)37. Astfel de propoziţii nu pot fi
considerate adevărate sau false. Ca şi în cazul propoziţiilor interogative trebuie depistate
eventualele premise care stau la baza acestora, dar şi contextul în care ele sunt formulate. Unele
propoziţii moral-pragmatice fac parte din categoria propoziţiilor modale.
(d) propoziţii compuse şi propoziţii categorice

-propoziţii compuse – sunt acele propoziţii alcătuite din propoziţii simple (simbolizate prin litere
p, q, r, s numite variabile propoziţionale), din operatori propoziţionali38 (care reprezintă
constante logice) şi care au valoare de adevăr (care depinde de valoarea de adevăr a propoziţiilor
simple).
Exemplu:
Deşi plouă (p) eu ies la plimbare(q).  plouă şi ies la plimbare  p & q39
unde ,,  ” se citeşte ,,echivalent”, iar ,,&” se citeşte ,,şi”
Un rol important în cadrul propoziţiilor compuse îl au propoziţiile condiţionale

(ipotetice).
-propoziţiile condiţionale (propoziţiile ipotetice)40 – sunt propoziţiile compuse în care apare
expresia ,,dacă..., atunci...”.
Exemplu:
Dacă mănânci mult, atunci te îngraşi.
-propoziţiile categorice sunt acelea care exprimă un raport între doi termeni (două noţiuni), fără
a pune acest raport în legătură cu altceva.
36
Propoziţiile de acest tip mai sunt cunoscute şi sub denumirea de propoziţii imperative.
37
Propoziţiile care statutează o normă (,,Trebuie să fim corecţi”), o permisiune (,,Este permis să fumezi în locurile
special amenajate”) sau o interdicţie (,,Este interzis să treci strada la culoarea roşie a semaforului”) mai sunt
cunoscute şi sub denumirea de propoziţii deontice.
38
Operatorii propoziţionali mai sunt cunoscuţi şi sub denumirea de conectori propoziţionali sau conectori logici.
39
Expresia ,,p & q” reprezintă transcrierea din limbaj natural în limbaj formal a propoziţiei ,,Deşi plouă eu ies la
plimbare”.
40
Propoziţiile condiţionale (propoziţiile ipotetice) fac parte alături de propoziţiile negative, propoziţiile conjunctive,
propoziţiile disjunctive şi propoziţiile bicondiţionale dinn categoria propoziţiilor compuse.
31
Exemplu:
Toţi ucenicii sunt răbdători.
Niciun profesor nu este rău.
Unii oameni sunt leneşi.
Unele plante nu sunt flori.
Observaţie: Trebuie precizat că relaţia de implicaţie logică se regăseşte şi în utilizarea

propoziţiilor categorice; în acest fel, este evidentă legătura dintre propoziţiile compuse şi
propoziţiile categorice.
Exemplu:
Dacă toţi elevii sunt silitori, atunci unii dintre ei sunt silitori.
Din acest argument se poate desprinde următoarea concluzie: dacă este adevărat că ,,toţi elevii
sunt silitori”, atunci este adevărat că ,,unii elevi sunt silitori”. Această formulare se exprimă prin
formula SaP  SiP, adică (SaP=1)  (SiP=1), care corespunde formulei p  q,
unde:
SaP  este
,,toţi elevii sunt silitori”;
SiP  ,,unii elevi sunt silitori”;
este
,,  ”  se
citeste
 ,,dacă..., atunci...” sau ,,implică”;
(SaP=1)  (SiP=1)  se
citeste
 ,,dacă este adevărat că toţi elevii sunt silitori, atunci este
adevărat că unii elevi sunt silitori”.
(e) propoziţii complexe şi propoziţii modale
-propoziţiile complexe41 sunt forme logice ireductibile la propoziţii categorice sau la propoziţii
compuse.
Exemplu:
Orice om are un drum al său în viaţă.
Există cel puţin un elev în această sală care ştie logică.
-propoziţiile modale sunt acelea care sunt analizate în cadrul unei logici modale42; propoziţiile
modale sunt de forma: ,,Este necesar să...”, ,,este posibil ca...”, ,,este interzis să...”, ,,mai
târziu...”.
Exemple:
Este necesar să citeşti această carte.
Este posbil să iei un calificativ foarte bun la această competiţie.
Este interzis să traversezi strada la culoarea roşie a semaforului pentru pietoni.
Mai târziu vom merge în vizită la directorul nostru.
41
Propoziţiile complexe sunt analizate în cadrul unei logici speciale, numită logica predicatelor.
42
Se impune o distincţie cu privire la interpretarea logică a modalităţilor. Astfel, dacă se combină calculul
propoziţiilor cu logica modală, atunci se obţine o logică modală propoziţională. Dacă se combină calculul
predicatelor cu logica modală, atunci se obţine logica modală a predicatelor.
32
Aşadar, se observă că propoziţiile cognitive pot fi: categorice (care afirmă sau neagă
predicatul despre subiect), ipotetice, disjunctive, complexe, modale (posibil, necesar,
întâmplător).
2.1.3 Forme de argumentare

Argumentarea presupune următoarele forme (tipuri) fundamentale:
(a) argumentarea subiectivă (argumentarea nedemonstrativă) - se realizează din convingere
pură şi are un caracter nedemonstrativ;
(b) argumentarea obiectivă (argumentarea demonstrativă) - nu se realizează întotdeauna din
convingere pură şi are un caracter demonstrativ.
Trebuie precizat faptul că în unele lucrări de specialitate se face o distincţie netă între
argumentare şi demonstraţie. Propoziţiile argumentative sunt acuzate de faptul că nu se pot
supune relaţiei bipolare adevărat-fals. ,,Teza potrivit căreia adeziunea, plauzibilul, probabilitatea
sau alte forme prin care se exprimă raţionamentul argumentativ nu permit să se alcătuiască
premise axate pe adevăr şi nici pe legături care să ducă la concluzii lipsite de îndoială sau
compromis, este frecventă. Nici normele de drept, imperativele şi normele juridice nu pot fi
cuprinse sub denumirea de adevărate sau false şi, ca atare, trebuie excluse din categoria
formalizărilor logice”43. Se observă că argumentarea are faţă de demonstraţie o semnificaţie ceva
mai largă, în sensul că poate fi luată şi în sens retoric raportat la un proces persuasiv. Astfel, într-
o argumentare accentul se direcţionează pe acţiunea de a convinge receptorul, în timp ce într-o
demonstraţie acest accent se direcţionează pe încercarea de a dovedi că o anumită propoziţie este
adevărată. Mai mult, într-o argumentare, se admite că premisele sunt propoziţii despre care se
presupune că ar fi adevărate, iar într-o demonstraţie premisele sunt propoziţii despre care se ştie
că sunt adevărate.
2.1.4 Strategii de argumentare

(a) Argumentarea directă – (1) constă în construirea unui argument corect din punct de vedere
logic, argument care, de altfel, are premise44 adevărate şi relevante pentru concluzie şi al căror
adevăr poate fi acceptat independent de concluzie; (2) Dacă din adevărul premiselor găsite
rezultă cu necesitate concluzia (adevărată), atunci se spune că s-a argumentat în mod direct în
favoarea propoziţiei respective. Argumentarea directă este posibilă prin intermediul unui
argument direct. Prin argument direct se înţelege acela care stabileşte în mod direct adevărul
propoziţiei în favoarea căreia se argumentează.
Exemplu:
Să se argumenteze direct în favoarea propoziţiei că ,,Nici un bebeluş nu este bătrân”.
Argumentare directă:
O caracteristică esenţială a bătrânilor este că aceştia au o vârstă înaintată cu o anumită

experienţă de viaţă. Bebeluşii nu posedă aceste caracteristici, sunt fiinţe care s-au născut de puţin
timp (mai mult, experienţa de viaţă neputând fi luată în considerare în cazul lor). În consecinţă,
bebeluşii nu sunt bătrâni.
Aşadar avem în vedere următorul algoritm:
(1) Se caută premise adevărate care să sprijine propoziţia în favoarea căreia se argumentează
,,Niciun bebeluş nu este bătrân”.
43
Ion Dobrinescu, Introducere în logica juridică, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 1996, p. 51.
44
Termenul de premise provine din limba latină de la cuvântul ,,premito” care desemna ,,pus înainte”.
33
În acest caz, s-a utilizat următorul argument deductiv (silogism) valid cu premise
adevărate:
Toţi bătrânii ştiu să spună poveşti.

Niciun bebeluş nu ştie să spună poveşti.
 Niciun bebeluş nu este bătrân.
(2) Se observă că din adevărul premiselor găsite (,,Toţi bătrânii ştiu să spună poveşti” şi ,,Niciun
bebeluş nu ştie să spună poveşti”) rezultă cu necesitate concluzia adevărată (,,Nici un bebeluş nu
este bătrân”). În această situaţie, se spune că s-a argumentat în mod direct în favoarea propoziţiei
,,Nici un bebeluş nu este bătrân”.
(b) Argumentarea indirectă (argumentarea prin reducere la absurd) 45 – constă în: (1) A
presupune că propoziţia în favoarea căreia se argumentează este falsă (altfel spus, această
propoziţie care este de fapt concluzia se consideră a fi falsă); (2) A arăta că dacă propoziţia în
favoarea căreia se argumentează este falsă, contradictoria sa este adevărată; (3) A construi un
argument valid luând-se drept premise contradictoria respectivă şi o altă propoziţie acceptată ca
adevărată; (4) A arăta că această construcţie a respectivului argument valid conduce la o
concluzie (consecinţă) absurdă; (5) A respinge presupunerea făcută iniţial (având în vedere că
propoziţia care deţine rol de concluzie – consecinţă - este absurdă), ceea ce echivalează cu faptul
că, propoziţia în favoarea căreia se argumentează este adevărată; în această situaţie se acceptă
faptul că s-a argumentat în mod indirect în favoarea propoziţiei respective.
Exemplu:
 Să se argumenteze indirect în favoarea propoziţiei ,,Unii copii sunt băieţi”.
Argumentare indirectă:
1. Se presupune că propoziţia ,,Unii copii sunt băieţi” este falsă;
2. Dacă propoziţia ,,Unii copii sunt băieţi” (SiP) este falsă, contradictoria sa ,,Niciun copil nu
este băiat” (SeP) este adevărată;
3. Se construieşte un argument valid46 luându-se drept premise contradictoria respectivă şi o altă

propoziţie acceptată ca adevărată:
Niciun copil nu este băiat

Toţi bebeluşii sunt copii.
 Niciun bebeluş nu este băiat.
4. Se observă că din construcţia silogismului, considerându-se drept adevărată premisa ,,Toţi

bebeluşii sunt copii”, rezultă concluzia ,,Niciun bebeluş nu este băiat” drept incorectă.
5. Având în vedere că propoziţia care deţine rol de concluzie (consecinţă) ,,Nici un bebeluş nu
este băiat” este absurdă, atunci se respinge presupunerea făcută iniţial (propoziţia ,,Unii copii
sunt băieţi” este falsă), ceea ce echivalează cu faptul că, propoziţia în favoarea căreia se
argumentează (,,Unii copii sunt băieţi”) este adevărată.
45
Această strategie de argumentare se regăseşte într-o formă asemănătoare la silogismul categoric în cadrul
metodelor de verificare a acestuia (metoda reducerii indirecte).
46
Este vorba despre modul eae-1 (Celarent), din figura a II-a.
34
2.1.5 Contraargumentarea
Argumentării i se opune contraargumentarea.
Contrargumentarea este o construcţie raţională prin care se respinge o argumentare.
Structura unei contraargumentări este dată de teza (concluzia) care se combate şi care se
reformulează.
Argumentarea este un proces de justificare logică a unei afirmaţii care are drept scop
aflarea unor temeiuri în favoarea unor opinii. Scopul unei argumentări este acela de a realiza
exigenţele principiului raţiunii suficiente, prin intermediul căruia se poate preciza validitatea
unui anumit enunţ. Totuşi, chiar dacă într-o argumentare se urmăreşte satisfacerea anumitor
condiţii de validitate (prin aplicarea unor reguli specifice demonstraţiei), trebuie specificat faptul
că nu se poate vorbi despre completitudinea acesteia în adevăratul sens al cuvântului. În acest
sens, se vorbeşte în literatura de specialitate despre argumentare concludentă. Cu alte cuvinte,
argumentarea este procesul prin care se urmăreşte concretizarea unui argument. Prin urmare,
argumentarea se bazează pe un argument specific.
Exemplu:
Argumentarea Directorul a întârziat la serviciu, deoarece s-a trezit târziu, iar pe drum a
rămas cu maşina în pană de benzină se sprijină pe următorul argument47:
Directorul s-a trezit târziu. (probabil a avut treabă cu o seară înainte şi a fost obosit )
Maşina a rămas în pană de benzină. (directorul nu a avut grija maşinii)
____________________________
Directorul a întârziat la serviciu.
Observaţie: În această situaţie nu ne interesează validitatea sau non-validitatea structurii

argumentative. Vrem doar să subliniem importanţa argumentului în procesul argumentării.
Când se argumentează trebuie construit un argument a cărui concluzie trebuie să fie

propoziţia în favoarea căreia se argumentează.
Când se contraargumentează trebuie să se construiască un contraargument a cărui
concluzie va fi contradictoria propoziţiei care se doreşte să se infirme (respingă).
Atât în argumentare, cât şi în contraargumentare este indicat să se utilizeze indicatorii
logici (,,având în vedere faptul că”, ,,deoarece”, ,,prin urmare”, ,,în concluzie”, ,,rezultă” etc.)
pentru uşurinţa justificării unei anumite idei. Totodată, în cazul unui contraargument se poate
aduce un contra-contrargument.
Exemplu de contraargumentare:
Profesorul Mihai Ion şi profesorul Ion Mihai discută pe tema organizării Balului
Bobocilor în şcoala în care îşi desfăşoară activitatea:
Profesorul Mihai Ion (transmite o idee pe care o argumentează): Consider că trebuie organizat
de şcoala noastră Balul Bobocilor, deoarece este o modalitate ca elevii să-şi etaleze talentul,
aptitudinile pe care le au. De asemenea, prin organizarea acestui bal, în faza pregătirilor, elevii
implicaţi în acest demers pot să socializeze, ceea ce reprezintă un lucru benefic în dezvoltarea
propriei lor personalităţi.
47
Linia orizontală care desparte premisele (,,Directorul s-a trezit târziu” şi ,,Maşina a rămas în pană de benzină”) de
concluzie (,,Directorul a întârziat la serviciu”) este echivalentă cuvântului ,,aşadar” (,,deci”) sau expresiei ,,prin
urmare” (,,urmează că”). Uneori, în locul liniei orizontale care desparte premisele de concluzie se foloseşte simbolul
,, ” care reprezintă la fel simbolul indicatorului de concluzie (se citeşte la fel: ,,aşadar”, ,,deci”, ,,prin urmare”
etc.).
35
Profesorul Ion Mihai (răspunde ideii colegului său şi contraargumentează): Nu sunt de acord cu
ideea pe care o susţineţi. Consider că nu trebuie să se organizeze Balul Bobocilor la şcoala
noastră, deoarece un astfel de spectacol ar putea dăuna procesului de învăţare. În plus, înainte de
organizarea acestui specatcol, cu câteva zile şi, uneori, câteva săptămâni, unii elevi nu se pot
concentra asupra procesului de învăţare, în acest caz, profesorii care predau la clase trebuind să
consume mai mult timp din momentul destinat desfăşurării lecţiilor. Acest fapt, duce la o
încetinire a procesului de învăţare în şcoala noastră, iar performanţele şcolare se vor lăsa
aşteptate. Având în vedere că organizarea unui astfel de bal presupune, mai degrabă, capacităţi
artistice decât capacităţi intelectuale din partea elevilor, iar tradiţia şcolii noastre este construită
pe un profil real (unde se pune accent pe aptitudinile intelectuale), consider că trebuie să fim
prudenţi în ceea ce priveşte organizarea acestui spectacol şi, deocamdată să nu ne gândim la aşa
ceva.
2.1.6 Argumentarea şi contraargumentarea între persuasiune şi manipulare
Argumentarea ca proces raţional complex presupune şi valenţe de natură psihologică. În

fond, o teorie a argumentării se construieşte pe persuasiune şi chiar pe manipulare. Existenţa
unor moduri diferite de argumentare presupune şi o anumită cunoaştere de natură psihologică.
Un model raţional (argumentativ) promovează un mesaj care trebuie să inspire încredere şi
consens. Chiar dacă ,,a convinge nu înseamnă în mod obligatoriu să spui şi adevărul”48,
conţinutul persuasiv devine inteligibil (raţional) în momentul în care paradigma consensuală este
acceptată drept raţiune suficientă în procesul de înţelegere şi de justificare propriu-zis.
Trăsăturile dominante ale argumentării sunt reductibile la persuasiune şi la manipulare.
Prin persuasiune şi sugestie ,,indivizii au iluzia că decid ei înşişi, fără să-şi dea seama că au fost
influenţaţi sau sugestionaţi”49. Astfel, sunt necesare într-o argumentare şi modele diferite
persuasive (sau manipulatorii) prin care să se genereze concluzii pertinente. Aşadar, acceptarea
unui proces argumentativ de acest fel determină forme de înţelegere diferite care se raportează la
multiple sensuri şi semnificaţii (prin respectarea sau nerespectare unor principii logice,
acceptarea sau neacceptarea unor legi logice în cadrul unor sisteme etc.). Formele argumentative,
oricare ar fi acestea, relevă faptul că validitatea unui raţionament depinde, din punct de vedere
psihologic, dar şi social de contextul în care are loc respectiva argumentare. De altfel, metodele
utilizate în procesul argumentării facilitează dezvoltarea unei gândiri ce se manifestă pe baza
relaţiilor interpersonale.
În acest context, influenţa devine manipulare50 (pozitivă sau negativă)51 în condiţiile în
care se urmăreşte susţinerea (justificarea) unei anumite teze. Astfel, manipularea devine esenţială
într-o argumentare în momentul în care nu este considerată ca o limită în procesul propriu-zis de
justificare a unei idei. Cu toate acestea, contextul în care se realizează o anumită argumentare pe
baza unei manipulări presupune generarea unor erori de natură logică. Cel care argumentează se
bazează de cele mai multe ori pe raţiuni care nu se pot susţine sau pe raţiuni eronate şi speră în
acelaşi timp ca persoana în faţa căreia se argumentează să nu descopere aceste neajunsuri. De
48
Henri-Pierre Cathala, Epoca dezinformării, Editura ANTET XX PRESS, Bucureşti, 1997, p. 113.
49
Serge Moscovici, Psihologia socială sau maşina de fabricat zei, Editura Universităţii ,,Al.I.Cuza”, Iaşi, 1995,
p.75.
50
În literatura de specialitate manipularea mai este cunoscută şi sub denumirea de ,,violenţă simbolică”.
51
Roberta Cava face o distincţie între manipularea pozitivă şi manipularea negativă: ,,Situaţia în care îi încurajaţi pe
alţii să facă ceva, pentru a le da încredere că pot face un lucru de care ei nu se cred în stare, este un exemplu de
manipulare pozitivă. Însă, multe dintre aceste jocuri, aşa cum le spunem noi, se bazează pe manipularea negativă.
Ele folosesc o comunicare indirectă şi ambiguă. De multe ori, persoana care iniţiază jocul nici măcar nu este
conştientă de ceea ce face”, în Roberta Cava, Comunicarea cu oamenii dificili, Editura Curtea Veche, Bucureşti,
2003, p. 50.
36
aceea, la nivel contextual se impune ideea unui control raţional, prin care strategiile de
argumentare să se realizeze pe enunţuri bine întemeiate.
2.2 ARGUMENTUL. CARACTERIZARE GENERALĂ
La baza unei argumentări stă raţionamentul. În literatura de specialitate, termenul de

,,raţionament” este considerat uneori identic termenului de ,,argument”.
Argumentul (raţionamentul) reprezintă mulţimea de propoziţii care justifică o anumită
teză52. Un argument este bun numai dacă premisele reprezintă un temei suficient pentru
concluzie. Argumentul (raţionamentul) care satisface această condiţie este valid. Prin urmare, o
trăsătură fundamentală a argumentului (raţionamentului) este dată de validitate (adevărul
formal).
Între validitatea argumentului (raţionamentului), concluzia acestuia, adevărul premiselor

şi forma (conclusivitatea) acestuia există următoarea relaţie:
conclusivitatea
nr. valoarea de adevăr concluzia validitatea raţionamentului raţionamentului
crt. a premiselor (inferenţei) (inferenţei)
1. adevărate adevărată valid(ă) conclusiv(ă)
2. adevărate nesigură nevalid(ă) neconclusiv(ă)
3. false nesigură valid(ă) neconclusiv(ă)
4. false nesigură nevalid(ă) neconclusiv(ă)
Concluzia este în mod cert adevărată dacă sunt respectate:

(1) condiţia formală (logică) – raţionamentul (operaţiile şi formele logice) trebuie să fie corect
(valid);
(2) condiţia materială (extra-logică) – premisele trebuie să fie reprezentate de propoziţii
adevărate.
Unii autori fac distincţie între validitate şi corectitudine logică. Prin validitate se înţelege
acea proprietate prin care o idee este confirmată. Corectitudinea logică se referă la proprietatea
formulelor şi operaţiilor logice de a respecta principiile logice şi nu depinde deloc de advărul
propoziţiilor cu care se operează pe plan mental. ,,Un act este corect dacă şi numai dacă el este
conform cu o regulă (un ansamblu de reguli) care-l prescrie (...). Dacă actul nu este conform cu o
lege (respectiv, cu regula corespunzătoare), atunci el nu este corect” 53. Aşadar, prin corectitudine
logică se înţelege acel proces raţional care se concretizează în conformitate cu legile, regulile
formale. Altfel spus, corectitudinea logică este un temei necesar al adevărului.
Cu toate acestea, între validitate (corectitudine logică) şi adevăr există următoarele relaţii:
(1) validitatea (corectitudinea logică) nu depinde de adevăr;
(2) adevărul depinde cu necesitate de validitate (corectitudinea logică).
52
Cu toate acestea, există o situaţie specifică în care se poate admite o concluzie din zero premise. Exemplul
sugestiv în acest caz este axioma, adică acea propoziţie din cadrul unui sistem de propoziţii care este admisă fără
niciun fel de demnstraţie.
53
Gheorghe Enescu, op.cit., pp. 12-13.
37
Prin argument (raţionament)54 se înţelege operaţia logică prin care din anumite propoziţii
date (numite premise) rezultă o altă propoziţie (numită concluzie).
Exemple:
Premisa 1: Îmi este frig
Concluzia: (prin urmare) mă îmbrac mai gros.
Premisa 1: Toţi oamenii sunt muritori.

Premisa 2: Profesorul de logică este om.
Concluzia: (aşadar) profesorul de logică este muritor.
Argumentarea este alcătuită din temeiuri (propoziţii), cunoscute şi sub denumirea de

argumente, utilizate pentru respingerea sau non-respingerea unei anumite teze (opinii sau idei).
Prin urmare, teza reprezintă concluzia care se susţine sau nu, iar temeiurile reprezintă
argumentele, premisele care se aduc în susţinerea tezei (concluziei).
În acest context, considerăm că se impun totuşi anumite precizări cu privire la coerenţa
unei argumentări. Argumentarea ca proces trebuie să înceapă de fiecare dată cu propoziţia
afirmativă şi nu cu cea negativă (se ridică o pretenţie de adevăr sau de justeţe). După aceasta,
argumentarea trebuie să continue cu indicarea mijloacelor de întemeiere. De asemenea, orice
referire la propoziţia negativă trebuie să se realizeze prin intermediul propoziţiei (propoziţiilor)
afirmative. În final, argumentarea trebuie să stabilească legături între susţinerea tezei şi
mijloacele de întemeiere. Aşadar, argumentarea reprezintă un proces de justificare a unor
enunţuri (propoziţii).
Observaţie:
Argumentul reprezintă o mulţime de propoziţii cu anumite caracteristici (premisele reprezintă un
temei necesar pentru concluzie);
Argumentarea reprezintă procesul prin care se trece de la premise la concluzie.
2.2.1 Indicatori logici într-un argument

Propoziţiile care alcătuiesc un argument pot fi identificate (recunoscute) cu ajutorul unor
cuvinte, numite indicatori logici. Aceşti indicatori pot fi:
(a) indicatori de premisă: ,,deoarece”, ,,întrucât”, ,,căci”, ,,fiindcă”, ,,pentru că”, ,,având în
vedere că”;
(b) indicatori de concluzie: ,,prin urmare”, ,,aşadar”, ,,ca urmare”, ,,deci”, ,,în concluzie”
(,,concluzionând”), ,,rezultă”.
Acestor indicatori nu trebuie să li se acorde întotdeauna un sens strict. Altfel spus, un indicator
logic arată că ,,urmează o justificare căreia i se asociază o credibilitate a celui care
argumentează”55. Uneori, însă, argumentele nu conţin în totalitate aceşti indicatori (premisa sau
concluzia pot fi subînţelese). Aşadar, indicatorii logici nu reprezintă o condiţie necesară, nici
suficientă pentru existenţa unui argument.
54
În logica tradiţională şi chiar în lucrări de istoria filosofiei raţionamentul era identificat cu argumentul (exemple:
argumentul ontologic, argumentul îndoielii, argumentul grămezii, cunoscut şi sub denumirea de aporie). De
asemenea, termenul de ,,raţionament” mai este identic şi cu termenul de ,,inferenţă”. Totuşi, în lucrările de
specialitate, termenul ,,inferenţă” se utilizează într-un sens mai larg (pentru raţionamente şi pentru derivarea unei
propoziţii dintr-o altă propoziţie).
55
Eugen Năstăşel / Ioana Ursu, Argumentul sau despre cuvântul bine gândit, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică,
Bucureşti, 1980, p.178.
38
2.2.2 Reprezentarea structurii logice a argumentelor prin intermediul
diagramelor lui Monroe C. Beardsley
Tehnica de diagramare a argumentelor a fost utilizată îndeosebi de către Monroe C.
Beardsley. Astfel în lucrarea ,,Thinking straight” (,,Să gândim exact”) Monroe C. Beardsley56
admite că trebuie respectate două reguli (pe care le denumeşte reguli de retorică şi nu reguli de
logică) în momentul în care se expune în scris o serie de argumente: (1) regula grupării şi (2)
regula direcţiei.
(1) regula grupării presupune ca premisele care conduc la aceeaşi concluzie să fie grupate, iar
secvenţa lor logică să fie scoasă în evidenţă cât mai mult; acest lucru poate fi posibil prin
procesul de construcţie al propoziţilor şi prin numerotarea acestora în momentul în care se
concepe mesajul ce trebuie transmis receptorilor;
(2) regula direcţiei admite ca ordinea cuvintelor să permită păstrarea ordinii gândurilor (adică
argumentul trebuie să aibă un singur sens).
Exemple de diagrame:
diagramă liniară diagramă divergentă
p p
q q r
diagramă cuplată diagramă convergentă
p q p q
r r
56
Monroe C. Beardsley, Thinking straight, Prentice-Hall, Inc., Englewood Cliffs, New Jersey, 1975.
39
diagramă mixtă
p q v
r s m n z
Exerciţiu:
 Să se analizeze din punct de vedere logic următorul argument, reprezentându-se prin
diagramele lui lui Monroe C. Beardsley:
„Sherlock Holmes este cel mai bun detectiv, întrucât a rezolvat toate cazurile până acum. Şi
de această dată, el a dat dovada de iscusinţă; de aceea, a obţinut indiciile necesare. Mai mult,
Sherlock Holmes a interogat cu atenţie martorii-cheie. Prin urmare, detectivul va afla cine este
vinovatul”.
Rezolvare:
Analiza argumentului respectiv din punct de vedere logic presupune următoarele etape:
-se identifică indicatorii logici din cadrul argumentului;
-se marchează şi se numerotează fiecare propoziţie care intră în componenţa argumentului;
-se identifică propoziţia care exprimă concluzia;
-se identifică propoziţiile care exprimă concluziile intermediare şi apoi propoziţiile care le
justifică pe acestea;
-se identifică premisele libere;
-se prezintă structura logică a argumentului (diagrama corespunzătoare structurii argumentative).
(1) Indicatorii logici din argument sunt:

- indicatorii de premisă: ,,întrucât” ;
- indicatorii de concluzie: ,,de aceea”, ,,prin urmare”.
(2) Numerotarea şi marcarea propoziţiilor care intră în componenţa argumentului este

următoarea:
- ,,Sherlock Holmes este cel mai bun detectiv” – (1);
- ,,(detectivul) a rezolvat toate cazurile până acum”– (2);
- ,,acesta a dat dovada de iscusinţă” - (3);
- ,,(detectivul) a obţinut indiciile necesare” – (4);
- ,,Sherlock a interogat cu atenţie martorii-cheie” – (5);
- ,,detectivul va afla cine este vinovatul” – (6).
(3) Concluzia finală a argumentului este propoziţia (6) ,,detectivul va afla cine este vinovatul”.
40
(4) Concluziile intermediare ale argumentului sunt propoziţiile (1) ,,Sherlock Holmes este cel
mai bun detectiv” şi propoziţia (4) ,,(detectivul) a obţinut indiciile necesare”.
(5) Premisa liberă este propoziţia (5) ,,Sherlock a interogat cu atenţie martorii-cheie”.
(6) Propoziţiile care justifică concluziile intermediare sunt propoziţia (2) „(detectivul) a rezolvat
toate cazurile până acum” şi propoziţia (3) „acesta a dat dovada de iscusinţă”. Având în vedere
că într-un argument concluzia rezultă logic din premise, această relaţie de implicaţie dintre
premise şi concluzie se poate reprezenta grafic prin următoarea diagramă:
2 3 5
1 4
2.2.3 Forme specifice de argument

(a) Argumente nedeductive şi argumente deductive 57
-argumentele nedeductive – sunt acelea în care se admite despre concluzie că rezultă cu
probabilitate din premise
Exemplu:
Nu era nicio lumină aprinsă, am bătut la uşă în zadar, iar la sonerie nu a răspuns
nimeni, aşa încât am concluzionat că nu era nimeni acasă.
-argumentele deductive – sunt acelea în care se admite despre concluzie că rezultă cu necesitate
din premise
Exemplu:
Dacă toţi oamenii sunt muritori, iar Socrate este om, atunci Socrate este muritor.
(b) Argumente nedeductive tari şi argumente nedeductive slabe

-argumente nedeductive tari – sunt acelea în care dacă premisele sunt adevărate, atunci concluzia
este cu mare probabilitate adevărată
Exemplu:
Această bibliotecă are peste 1000 de cărţi de logică. 890 de cărţi de logică, alese
la întâmplare din această bibliotecă, au fost scrise după anul 1990. Prin urmare, probabil
că toate cărţile de logică din această bibliotecă au fost scrise după anul 1990.
57
În unele lucrări de specialitate această distincţie mai este cunoscută şi sub forma inferenţe deductive – inferenţe
inductive; inferenţele deductive sunt acelea în care concluzia nu oferă mai multă informaţie decât premisele din care
a rezultat; inferenţele inductive sunt acelea în care concluzia oferă mai multă informaţie decât premisele din care a
fost obţinută.
41
-argumente nedeductive slabe – sunt acelea în care dacă premisele sunt adevărate, atunci
concluzia este cu o probabilitate mică adevărată
Exemplu:
Această bibliotecă are peste 1000 de cărţi de logică. 15 cărţi de logică, alese la
întâmplare din această bibliotecă, au fost scrise după anul 1990. Prin urmare, probabil, că
toate cărţile din această bibliotecă au fost scrise după anul 1990.
(c) Argumente confirmatoare şi argumente neconfirmatoare

-argumente confirmatoare – sunt argumentele nedeductive tari şi care au premise adevărate;
concluzia unui argument confirmator este probabil adevărată;
-argumente neconfirmatoare – sunt argumentele nedeductive slabe care nu îndeplinesc măcar cel
puţin o condiţie dintre acestea: (1) să fie nedeductiv tare sau (1) să aibă premise adevărate.
(d) Argumente deductive valide şi argumente deductive nevalide

-argumente deductive valide – sunt acelea în care concluzia rezultă (decurge) cu necesitate din
premise
Exemplu:
Toate florile sunt plante, iar toate lalelele sunt flori. Prin urmare, toate lalelele
sunt plante.
Observaţie:
Un argument valid poate avea:
-premise adevărate şi concluzie adevărată (dacă premisele sunt adevărate, atunci rezultă
concluzia cu necesitate adevărată);
-cel puţin o premisă falsă şi o concluzie falsă (dacă un argument valid are concluzia falsă, atunci
cel puţin o premisă este falsă).
-argumente deductive nevalide – sunt acelea în care concluzia nu rezultă (nu decurge) cu
necesitate din premise
Exemplu:
Vasile este fiul juristului Ionescu. Prin urmare, juristul Ionescu este tatăl lui Vasile.
Acest argument deductiv nu este valid: concluzia nu rezultă cu necesitate din premisă (este
posibil ca juristul Ionescu să fie femeie, situaţie care duce la concluzia că juristul Ionescu este,
de fapt, mama lui Vasile).
(e) Argumente concludente şi argumente neconcludente

-argumente concludente – argumentele care sunt valide şi care au premisele adevărate; concluzia
unui argument concludent este cu necesitate adevărată;
-argumente neconcludente – argumentele care nu îndeplinesc cel puţin una din aceste două
condiţii: (1) să fie valide şi (2) să aibă premisele adevărate.
(f) Argumente directe şi argumente indirecte

-argumente directe – acelea care stabilesc în mod direct adevărul propoziţiei în favoarea căreia
se argumentează;
-argumente indirecte – acelea care stabilesc în mod indirect adevărul propoziţiei în favoarea
căreia se argumentează.
42
(g) Argumente relevante şi argumente irelevante
-argument relevant – între informaţia redată de premise şi informaţia redată de concluzie există o
legătură;
-argument irelevant - între informaţia redată de premise şi informaţia redată de concluzie nu
există o legătură.
Observaţie:
Argumentele deductive valide
argumente logic-corecte
Argumentele nedeductive tari
Argumentele deductive nevalide

argumente logic-incorecte
Argumentele nedeductive slabe
Un argument din care lipseşte cel puţin o premisă sau chiar concluzia se numeşte
argument eliptic (sau entimemă).
Exemplu:
Deoarece toţi oamenii trebuie să fie sufletişti, atunci toţi profesorii de logică
trebuie să fie sufletişti (lipseşte premisa ,,Toţi profesorii de logică sunt oameni”)
Observaţie:
Structura logică a propoziţiei logice şi a raţionamentului (inferenţei) se numeşte formă
logică. Aceasta reprezintă o schemă ideală care presupune organizarea internă a ceea ce este
gândit. Cele mai importante tipuri de formă logică sunt noţiunea, propoziţia, inferenţa. Forma
logică nu trebuie confundată cu formula logică. Una şi aceeaşi formă logică se poate reda prin
formule logice diferite.
forma logică – se referă la strutura internă specifică gândirii raţionale;
formula logică – se referă la o anumită construcţie specifică limbajului.
43
LOGICA
PRINCIPIILOR
44
Capitolul 3: LOGICA PRINCIPIILOR
O gândire corectă se exprimă printr-o bună înţelegere a principiilor logice. Astfel, o

gândire corectă se poate distinge foarte uşor de o gândire eronată numai dacă se respectă legile
gândirii. În acest sens, se admite că logica este ştiinţa formelor şi legilor gândirii. Prin urmare, la
baza gândirii se află anumite condiţii formale generale cunoscute şi sub denumirea de principii
logice.
Principiile logice reprezintă legi fundamentale58 prin intermediul cărora se poate asigura
corectitudinea şi certitudinea gândirii. Logica tradiţională distinge la nivel teoretic următoarele
principii logice fundamentale, care, de altfel, reprezintă condiţii necesare ale gândirii abstracte:
principiul identităţii, principiul noncontradicţiei, principiul terţului exclus şi principiul raţiunii
suficiente. Aceste principii sunt formale, în sensul că ele nu oferă informaţii despre un anumit
conţinut al obiectului gânduirii, ci mai degrabă, încearcă să determine structura gândirii însăşi.
Cu toate acestea, o gândire prefect logică nu trebuie să se bucure doar de suficienţa
principiilor logice tradiţionale. Altfel spus, în teoria contemporană a ştiinţei s-a încercat o
reevaluare a principiilor logice59, astfel încât să existe o anumită corespondenţă între diferitele
niveluri de logicitate. Toate acestea au fost posibile numai în urma unui proces de transformare
pe care a suferit-o logica formală la nivelul limbajului utilizat, dar şi la nivelul modalităţilor de
abordare specifice acestui domeniu. În acest mod, se trece de la o logică formală la o logică
formalizată, unde atenţia se concentrează şi pe o semantică a lumilor posibile, o lume
(re)descoperită de natura umană60. Aşadar, din punct de vedere tradiţional, principiile logice au
fost analizate ca legi ale gândirii. Această perspectivă de abordare nu se mai susţine însă în
cadrul logicilor moderne când apare ideea relativităţii legilor gândirii.
3.1 PRINCIPIUL IDENTITĂŢII

Perspectiva asupra ideii de identitate în genere trimite la acceptare (prin caracterul său
pragmatic), dar şi la limită (prin neputinţa de a fi aplicată în anumite domenii). De aceea, analiza
unei astfel de idei presupune recunoaşterea distincţiei identitate personală – identitate ştiinţifică.
,,Ideea identităţii îşi are originea în logică: A=A. Aceasta este o afirmare a identităţii şi o
afirmare a diferenţei. Un obiect este identic cu toate obiectele care sunt ca el şi e diferit de toate
obiectele care nu sunt ca el”61. Astfel, ideea identităţii poate fi analizată şi făcând referire la
existenţa legilor naturii care, de fapt, reprezintă o idee metafizică. În acest mod, problematica
58
Trebuie precizat că acest înţeles nu evidenţiază faptul că principiile logice sunt aceleaşi cu legile logice. În acest
sens, în logică se distinge între legi logice şi principii logice. Astfel, legile logice au drept caracteristică importantă
validitatea . De asemenea, legile logice (care se deosebesc de legile celorlalte ştiinţe) sunt formule bine formate şi se
referă la structura gândirii şi nu la conţinutul acesteia. Cu toate acestea, unii autori, printre care se numără şi Newton
da Costa (în lucrarea ,,Logici clasice şi neclasice”) nu dau dovadă de consecvenţă atunci când analizează termenii de
,,lege” şi de ,,principiu”, vorbind când despre ,,legea identităţii”, când despre ,,principiul identităţii” sau când despre
,,legea contradicţiei”, când despre ,,principiul contradicţiei”.
59
Karl Jaspers propune distincţia între sensul psihologic, sensul logic şi sensul ontologic privind formulările
specifice principiilor logice, (în Karl Jaspers, Philosophische Logik, Band I: Von der Wahrheit, R. Pipper,
München, 1958, pp. 291-298).
60
Interesantă este ideea lui Le D’Alberto Mochi cu privire la relaţia natură umană – formule logice: ,,Les formules
logiques ne doivent leur certitude qu’ a la nature humaine; elles ne présupposent aucune autre activité systématisée.
Elles dépendent, bien entendu, des autres sciences quant à leur genèse; personne n’aurait pu les énoncer sans la
théorie de la connaissance. Mais une fois qu’ elles ont été découvertes, leur vérité est évidente; aucun changement
du point de vue gnoséologique ne peut ni ne pourra jamais les infirmer”, în Le D’Alberto Mochi, La connaissance
scientifique, Paris, Librairie Félix Alcan, 1927, p. 53.
61
Leon Wieseltier, Împotriva identităţii, Editura Polirom, Iaşi, 1997, p. 32.
45
filosofică a acestei idei se regăseşte la Aristotel când arată că ,,identitatea este un fel de unitate, o
unitate de existenţă a unei pluralităţi sau aceea care rezultă din considerarea mai multor lucruri
ca unul, ca atunci când spunem că un lucru este identic cu sine, caz în care acelaşi lucru e socotit
ca două lucruri”62. De altfel, referindu-se la termenul ,,identic”, Aristotel deosebeşte trei sensuri
ale acestuia, astfel încât ,,ceea ce este identic sub raportul speciei sau genului nu trebuie să fie
identic sub raport numeric”63. Altfel spus, Aristotel distinge trei specii ale identităţii: identitatea
specifică, identitatea generică şi identitatea numerică. Referitor la identitatea numerică stagiritul
analizează următoarele subspecii: identitatea definiţiei, identitatea propriului şi identitatea
accidentului. Cu toate acestea, Aristotel nu a dat o formulare precisă principiului identităţii. De
asemenea, trebuie precizat că acest principiu se regăseşte, înaintea lui Aristotel, la Platon, chiar
dacă într-o formă voalată, în dialogul Phaidon, când se afirmă că gândirea trebuie să fie în acord
cu ea însăşi.
Mai târziu Leibniz enunţă principiul identităţii astfel: ,,Fiecare lucru este ceea ce este. Şi
în atâtea exemple câte vreţi, A este A, B este B”. Teoria leibnizeană referitoare la problema
identităţii este diferită de cea a lui Aristotel în sensul că la G.W. Leibniz ,,posibilul este
considerat anterior actualului, spre deosebire de Aristotel, care consideră actul anterior
potenţei”64. De altfel, pentru G.W. Leibniz nu există identitate ontologică (aşa cum, de pildă, se
regăseşte la Aristotel), ci doar o identitate logică, în sensul că identitatea unei substanţe
individuale este dată de noţiunea acesteia (care cuprinde, de asemenea, predicatele ei). În
schimb, la Aristotel se vorbeşte despre o identitate logică abstractă (de forma A este A), unde
forma dă identitatea, dar şi despre o identitate ontologică, concretă (de forma A=B), unde materia
dă identitatea.
Ce înţelege însă G. W. Leibniz prin identitate? Răspunsul îl aflăm în lucrarea Noi eseuri
asupra intelectului omenesc unde se arată că acest principiu (care este înnăscut şi din care rezultă
consecinţe ştiinţifice) se reduce la formularea ,,ceea ce este este” 65; de asemenea, ,,ideile de
fiinţă, de posibil şi de identic sunt în aşa măsură înnăscute încât intră în toate ideile şi în toate
raţionamentele noastre, şi eu le consider esenţiale spiritului nostru”66. Aşadar, înţelegerea
conceptului de ,,identitate” trimite la definiţia acestuia dată de Leibniz. Aşa cum s-a arătat
anterior, formularea acestui principiu de către G.W.Leibniz poate fi exprimată prin faptul că
orice lucru este ceea ce este.
Pornind de la definiţia dată de G. W.Leibniz principiului identităţii, Gheorghe Enescu
precizează că formula ,,(x  y)=df.  F(F (x)  F(y)), corespunzătoare acestui principiu, se loveşte
de neajunsul că ia drept punct de plecare relaţia de ,,echivalenţă” din logică. Eroarea constă, pe
de o parte, în faptul că echivalenţa constituie un caz particular de identitate. Pe de altă parte,
afirmă Gheorghe Enescu, identitatea se reduce la obiecte individuale deşi aceasta se aplică
oricăror obiecte (indivizi, mulţimi, relaţii, proprietăţi). Cu toate acestea, analiza acestui principiu
trimite la ideea că el nu precizează ce este identitatea, ci doar redă o anumită proprietate a
identităţii. Cu alte cuvinte, proprietatea identităţii exprimă faptul că un lucru este identic cu el
însuşi.
Principiul identităţii presupune că orice obiect este identic numai cu sine însuşi, în
acelaşi timp şi sub acelaşi raport.
Formula corespunzătoare principiului identităţii este:

p = id p – se citeşte ,,p este identic cu p”
62
Aristotel, Metafizica, Traducere Şt. Bezdechi, Editura Iri, Bucureşti, 1996, V, 9, p. 188.
63
Idem, Organon, Topica VII, 1, 152b, Traducere, studiu introductiv, introducere şi note de Mircea Florian, Editura
Iri, Bucureşti, 1998, p. 491.
64
Adrian Niţă, ,,Posibilitate şi identitate la Aristotel şi Leibniz”, în Revista de filosofie, 1-2, ianuarie-aprilie, Editura
Academiei Române, Bucureşti, 1996, p. 7.
65
Gottfried Wilhem Leibniz, Noi eseuri asupra intelectului omenesc, Editura All Educational, Bucureşti, 2003, p. 7.
66
Ibidem, p. 47.
46
A = id A – se citeşte ,,A este identic cu A”
Exemplu:
Mihai = id Mihai
Observaţie: Există şi situaţii când p = id s sau A =id B (mai exact când p şi s sunt nume diferite
pentru acelaşi obiect):
Exemple:
p = steag şi s = drapel
p = autorul lucrării ,,Amintiri din copilărie” şi s = Ion Creangă
Cerinţa fundamentală a principiului identităţii este ca în cadrul unui anumit demers

raţional obiectul gândirii să rămână acelaşi.
Respectarea principiului identităţii conferă gândirii claritate şi precizie.
Principiul identităţii asigură univocitatea gândirii şi evitând confuziile, ambiguităţile şi
incertitudinile. Mai mult, încălcarea principiului identităţii este frecventă în limbajul natural,
îndeosebi în situaţii de omonimie (un cuvânt desemnează obiecte diferite şi, prin urmare, are
înţelesuri diferite: lac = apă stătătoare / lac = compoziţie chimică) şi situaţii de sinonimie (mai
multe cuvinte desemnează acelaşi obiect: clorură de natriu = sare; azot = nitrogen).
Nerespectarea principiului identităţii generează o serie de erori (paralogisme şi sofisme)
logice, care mai sunt cunoscute şi sub denumirea de ,,sofisme de limbaj”. Dintre sofismele de
limbaj cele mai cunoscute şi des întâlnite sunt echivocaţia, amfibolia şi accentuarea greşită.
Echivocaţia este eroarea care apare în urma unei situaţii de omonimie (adică un termen
care îndeplineşte o funcţie importantă într-un argument este utilizat în mod ambiguu).
Exemplu:
Peretele este rece.
Rece este adjectiv.
__________________
Peretele este adjectiv.
Amfibolia este o o eroare care apare când o expresie sau o propoziţie dintr-un argument
este ambiguă din punct de vedere sintactic.
Exemplu:
Părinţii spun copiii sunt obraznici.
Acest enunţ poate fi interpretat astfel:

Părinţii spun: copiii sunt obraznici. (a se vedea cele două puncte ,, : ”)
Părinţii, spun copiii, sunt obraznici. (a se vedea amplasarea celor două virgule
,,părinţii, spun copiii, ’’)
Accentuarea greşită este o eroare care apare în urma sublinierii improprii a unui cuvânt
sau expresii din argument.
Exemplu:
Profesorilor şi elevilor le plac torturile.
47
Această propoziţie poate fi interpretată neunivoc, în dependenţă de accentuarea cuvântului
torturi: tórturi au tortúri.
3.2 PRINCIPIUL NONCONTRADICŢIEI (NON-CONTRADICŢIEI)

Principiul noncontradicţiei (non-contradicţiei) presupune că un obiect nu poate fi în
acelaşi timp şi sub acelaşi raport şi p şi ~ p. Altfel spus, conform principiului noncontradicţiei
nu este permis să se admită în cadrul aceluiaşi demers raţional două propoziţii contradictorii.
Principiul noncontradicţiei precizează că două propoziţii contradictorii nu pot fi (în
acelaşi timp şi sub acelaşi raport) ambele adevărate.
Formula corespunzătoare principiului non-contradicţiei este:

~(p&~p) – se citeşte ,,nu este adevărat şi p şi non-p”
unde:
p - o propoziţie afirmativă (,,Acest copac este brad”);
~ p - o propoziţie contradictorie a lui p (,,Acest copac nu este brad”);
& - conjuncţia logică ,,şi”.
O altă formulare simbolică specifică principiului non-contradicţiei ar fi următoarea:
p ~p
1 0
unde:
1 – valoarea de adevărat;
0 – valoarea de fals.
Principiul non-contradicţiei considerat de către Aristotel drept ,,cel mai sigur dintre toate”
nu ar reprezenta decât formularea negativă a identităţii (Leibniz). De altfel, în lucrarea
,,Metafizica”, Aristotel formulează sub aspect ontologic acest principiu:,,(...) este peste putinţă ca
unuia şi aceluiaşi subiect să i se potrivească şi totodată să nu i se potrivească sub acelaşi raport
unul şi acelaşi predicat. (...) Acest principiu e cel mai sigur din toate, căci el cuprinde în sine
caracteristicile arătate mai sus. Într-adevăr, e peste putinţă ca un om să-şi poată închipui că unul
şi acelaşi lucru este şi totodată nu este”67.
Acest principiu poate fi formulat ţinându-se cont de condiţia ,,în acelaşi timp şi sub
acelaşi raport”):
-ontologic: este imposibil ca un lucru să posede şi să nu posede aceeaşi proprietate;
-semantic: este imposibil ca o propoziţie să fie şi să nu fie adevărată;
-sintactic: este necesar ca o formulă bine formată să fie şi să nu fie o teză a sistemului.
Potrivit principiului noncontradicţiei, două propoziţii p şi ~p (în care una afirmă şi alta
neagă aceeaşi proprietate), nu pot fi împreună adevărate, dar pot fi false în acelaşi timp şi sub
acelaşi raport. Altfel spus, într-un demers argumentativ, nu trebuie să existe nici măcar două
propoziţii care să fie reciproc inconsistente.
Respectarea principiului noncontradicţiei conferă gândirii coerenţă, consistenţă şi capacitatea
de a distinge între adevăr şi fals.
67
Aristotel, Metafizica, Editura Iri, Bucureşti, 1996, p. 129.
48
Aceste aspecte cu privire la principiul noncontradicţiei trimit la ideea că ,,gândirea
reflectă sub forma unor propoziţii apartenenţa sau neapartenenţa unei însuşiri la un obiect”68.
Astfel, dacă notăm cu p o propoziţie care stipulează că un obiect posedă o anumită însuşire
(,,Oamenii sunt logicieni”), atunci vom nota cu ~ p sau p sau p΄ (care se citesc non-p) propoziţia
care stipulează că aceluiaşi obiect îi aparţine o însuşire care nu se află în relaţie de
compatibilitate cu prima (,,Oamenii nu sunt logicieni”).
Respectarea principiului non-contradicţiei are o importanţă deosebită, în sensul că trebuie
distins între adevărat şi fals (nu se poate accepta, de pildă, că un lucru este, în acelaşi timp şi sub
acelaşi raport, cărămidă şi non-cărămidă). Dacă s-a admis existenţa cuplului cărămidă / non-
cărămidă, atunci nu se mai poate respinge niciun fel de afirmaţie cu privire la cărămidă / non-
cărămidă.
Cu toate acestea, în formularea principiului non-contradicţiei apar două restricţii (1) în
acelaşi timp şi (2) sub acelaşi raport:
(1) în acelaşi timp – arată că unele însuşiri care nu par a fi compatibile, pot fi, totuşi atribuite
aceluiaşi obiect, dar în perioade de timp diferite (exemplu: tinereţea unei persoane este specifică
unei anumite vârste, iar bătrâneţea aceleeaşi persoane este specifică unei alte vârste; de
asemenea, aceeaşi persoană poate fi în diferite etape ale vieţii sale: celibatară, căsătorită,
divorţată, văduvă);
(2) sub acelaşi raport – arată, de fapt, o restricţie a principiului identităţii cu privire la cuvintele
ce exprimă însuşirile. Acestea trebuie înţelese univoc (de exemplu, aceeaşi persoană poate fi
tânără ca vârstă dar bătrână ca înfăţişare).
Principiul noncontradicţiei nu trebuie confundat cu principiul terţului exclus. Această
confuzie se poate evita astfel:
-principiul non-contradicţiei afirmă o imposibilitate, nu se poate să fie şi p şi non-p, de unde
rezultă că una dintre alternative fiind adevărată, cealaltă este falsă;
-principiul terţului exclus afirmă o necesitate, trebuie să fie sau p, sau non-p, de unde rezultă că
una dintre alternative fiind falsă, cealaltă este adevărată.
Principiul noncontradicţiei împreună cu principiul terţului exclus fundamentează
demonstraţia prin reducere la absurd.
Încălcarea principiului noncontradicţiei duce la apariţia contradicţiei formale. O astfel de
contradicţie formală se produce numai atunci când se afirmă şi se neagă, în acelaşi timp şi sub
acelaşi raport, un predicat pentru un subiect. De asemenea, în timp diferiţi şi sub raporturi
diferite, se poate afirma şi nega acelaşi predicat pentru un subiect. De exemplu, propoziţiile:
,,Acţiunea preşedintelui a avut un caracter social” şi ,,Acţiunea preşedintelui nu a avut un
caracter social” sunt adevărate în timpi diferiţi69.
În literatura de specialitate se admite, în funcţie de complexitatea lor, existenţa mai
multor forme de contradicţie formală70. Astfel, se vorbeşte despre:
(a) contradicţii simple;
(b) contradicţii provenite din nedeterminarea limbajului (un exemplu în acest sens este aparenta
contradicţie între geometria euclidiană şi geometriile neeuclidiene);
(c) autocontradicţii (exemplu: ,,Toate propoziţiile sunt false”);
(d) antinomii.
68
Efim Mohorea, Introducere în logică, Editura Arc, Chişinău, 2003, p. 39.
69
În literatura de specialitate contemporană principiul noncontradicţiei mai este cunoscut şi sub denumirea de
principiul consistenţei, care în cazul logicilor bivalente are următoarea formulare: φ a(p)  φf(p)=Ø. De asemenea,
principiul consistenţei poate fi încălcat în cadrul altor sisteme logice (în cazul logicilor paraconsistente sau
suprasaturate), având următoarea formulare: φvi(p)  φvj(p)  Ø (în Cornel Popa, Logică şi metalogică, Editura
Fundaţiei ,,România de Mâine”, Bucureşti, 2000, pp. 12-13).
70
Gheorghe Enescu, Dicţionar de logică, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1985, p. 55.
49
Cu privire la contradicţia formală trebuie specificat faptul că ea trebuie distinsă de o altă
formă a opoziţiei formale şi anume de contrarietatea formală. Contradicţia formală este implicată
de contrarietate, dar reciproca nu este, în general adevărată.
Observaţii:
Exemplu:
(1) Alexandru este student la filosofie.
(2) Alexandru nu este student la filosofie.
Se observă că propoziţiile (1) şi (2) nu pot fi împreună (simultan) adevărate. Despre două
propoziţii care nu pot fi împreună (simultan) adevărate se admite că sunt reciproc inconsistente.
Mai mult, propoziţiile (1) şi (2) nu pot fi nici împreună false. Prin urmare, cele două propoziţii
(1) şi (2) nu pot fi împreună (simultan) nici adevărate, nici false, adică acestea sunt reciproc
propoziţii contradictorii (mai mult decât reciproc inconsistente). Între cele două propoziţii există
un raport de opoziţie şi anume, raportul de contradicţie. În acest caz, este vorba despre opoziţia
contrară.
Exemplu:
(1) Profesorul de logică are 1,78 m.
(2) Profesorul de logică are cel puţin 1,80 m.
Se observă că propoziţiile (1) şi (2) sunt ambele consistente (reciproc), adică nu pot fi împreună
(simultan) adevărate, dar pot fi simultan false. Între cele două propoziţii există un raport de
opoziţie şi anume, raportul de contrarietate (şi nu de contradicţie). În acest caz, este vorba despre
opoziţia contradictorie.
NOTĂ: Opoziţia contrară este mai slabă decât opoziţia contradictorie.
3.3 PRINCIPIUL TERŢULUI EXCLUS

Principiul terţului exclus presupune că dintr-un sistem de propoziţii sau este acceptată o
propoziţie p, sau este respinsă, a treia posibilitate fiind exclusă. Cu alte cuvinte, principiul
terţului exclus stipulează că una din cele două propoziţii (p şi ~p) este cu necesitate adevărată.
De asemenea, acest principiu se aplică în situaţiile în care există doar două valori (adevărat şi
fals), excluzând existenţa celei de a treia valori (tertium non datur).
Principiul terţului exclus precizează că două propoziţii contradictorii nu pot fi (în
acelaşi timp şi sub acelaşi raport) ambele false.
Formula corespunzătoare principiului terţului exclus este:

p V ~p (p w ~p) – se citeşte ,,p sau non-p” (,,sau p, sau non-p”)
O altă formulare simbolică specifică principiului non-contradicţiei ar fi următoarea:
p ~p
0 1
unde:
1 – valoarea de adevărat;
0 – valoarea de fals.
Respectarea principiului terţului exclus oferă gândirii consecvenţă, capacitate de decizie

riguroasă.
50
Principiul terţului exclus nu trebuie confundat cu principiul bivalenţei, conform căruia o
propoziţie este sau adevărată sau falsă, a treia posibilitate fiind exclusă.
Principiul terţului exclus împreună cu principiul noncontradicţiei fundamentează
demonstraţia prin reducere la absurd.
Principiul terţului exclus nu trebuie confundat cu principiul noncontradicţiei. Această
confuzie se poate evita astfel:
- principiul terţului exclus afirmă o necesitate, trebuie să fie sau p, sau non-p, de unde rezultă că
una dintre alternative fiind falsă, cealaltă este adevărată;
-principiul non-contradicţiei afirmă o imposibilitate, nu se poate să fie şi p şi non-p, de unde
rezultă că una dintre alternative fiind adevărată, cealaltă este falsă.
Aristotel a explicat în lucrarea ,,Metafizica” principiul terţului exclus astfel: ,,Dar nu e cu
putinţă să existe un termen mijlociu între cele două membre extreme ale unei contradicţii; despre
orice obiect trebuie neapărat sau să fie afirmat, sau negat fiecare predicat. Lucrul e evident, dacă
încercăm să clarificăm mai întâi ce înţelegem prin adevărat şi fals” 71. Mai târziu, Leibniz redă
legătura dintre principiul terţului exclus şi principiul noncontradicţiei72 (mai întâi cuprinde în
sfera principiului noncontradicţiei şi principiul terţului exclus, după care, mai apoi, le distinge în
mod clar): ,,Principiul contradicţiei, este, în general, o propoziţie este sau adevărată sau falsă,
ceea ce conţine două enunţuri adevărate: unul, că adevărul şi falsul nu sunt compatibile în
aceeaşi propoziţie, sau că o propoziţie nu ar putea să fie adevărată şi falsă în acelaşi timp;
celălalt, că opusul sau negaţia adevăratului şi falsului nu sunt compatibile, sau că nu există
mijlociu între adevărat şi fals, sau că nu se poate ca o propoziţie să nu fie nici adevărată nici
falsă”.73
Acest principiu poate fi formulat ţinându-se cont de condiţia ,,în acelaşi timp şi sub
acelaşi raport”):
-ontologic: este necesar ca un lucru să posede sau să nu posede o anumită proprietate;
-semantic: este necesar ca o propoziţie să fie sau să nu fie adevărată;
-sintactic: este necesar ca o formulă bine formată să fie sau să nu fie o teză a sistemului.
Spre deosebire de principiul noncontradicţiei (care ajută la stabilirea falsităţii unei teze),
principiul terţului exclus poate întemeia adevărul unei teze (adevărul tezei rezultă din falsitatea
propoziţiei contradictoriei acesteia). Demonstraţiile indirecte (acelea care operează prin reducere
la absurd) se sprijină tocmai pe acest mecanism logic. Cu privire la acest aspect, Petre Botezatu
analizează problema generalizării (extinderii) celor două principii, principiul noncontradicţiei şi
principiul terţului exclus. ,,În aceste situaţii, principiul noncontradicţiei devine principiul
excluziunii mutuale a termenilor opuşi: este imposibil ca unuia şi aceluiaşi lucru să i se
potrivească în acelaşi timp şi sub acelaşi raport două sau mai multe proprietăţi opuse. Iar terţul
exclus se extinde în termenul n+1 exclus (în cazul a n termeni prezenţi), alcătuind principiul
exhaustiunii colective a termenilor opuşi: este imposibil ca un lucru să nu posede niciuna din
proprietăţile unei serii complete de însuşiri opuse”74.
De altfel, reconsiderarea principiilor logice din perspectiva logicilor polivalente se
regăseşte şi în analiza nivelurilor de realitate. Asupra nivelurilor de realitate acţionează o logică
specifică şi anume logica terţului inclus care induce o structură deschisă, gödeliană asupra
acestora. Prin structura gödeliană75 a ansamblului nivelurilor de Realitate se deschide o
perspectivă nouă, şi anume, cea a complexităţii. Această logică este construită pe abandonul
71
Aristotel, op. cit. p. 156.
72
Cele două principii au fost asociate în literatura de specialitate într-un singur principiu numit principiul combinat
al contradicţiei şi terţului exclus (în Petre Botezatu, Introducere în logică, Volumul 1, Editura Graphix, Iaşi, 1994,
p. 46).
73
Gottfried Wilhem Leibniz, Nouveaux essays sur lèntendement humain, IV, II, 1, Flammarion, Paris, 1935.
74
Ibidem, p. 48
75
Basarab Nicolescu, ,,Gödelian Aspects of Nature and Knowledge”, în Bulletin 16, février, 2002, adresă web:
http://perso.club-internet.fr/nicol/ciret/.
51
celei de-a treia axiome din logica clasică bivalentă (legea terţului exclus) şi înlocuirea sa cu
axioma terţului inclus (care spune că există un al treilea termen T care este şi A şi non-A). Cu
toate acestea, Basarab Nicolescu precizează că logica terţului inclus nu suprimă logica terţului
exclus, ci doar îi restrânge domeniul de activitate. Logica terţului inclus oferă o explicaţie
raţională, inducând o structură deschisă, gödeliană a nivelurilor de realitate. Totodată, această
logică este formalizabilă, multivalentă (are trei valori: A, non-A, T), noncontradictorie (în sensul
că axioma non-contradicţiei este respectată).
Exerciţiu76:
 Una dintre afirmaţiile următoare este inacceptabilă. Principiul terţului exclus precizează că,
în acelaşi timp şi sub acelaşi raport:
(a) un lucru există sau nu există, a treia posibilitate este exclusă;
(b) un lucru sau are o proprietate, sau n-o are, a treia posibilitate este exclusă;
(c) o propoziţie are sau nu are o valoare logică, a treia posibilitate este exclusă;
(d) orice propoziţie este sau adevărată sau falsă, a treia posibilitate este exclusă;
(e) o propoziţie este adevărată sau nu, contradicţia este exclusă.
Răspuns:
Conform definiţiei principiului terţului exclus răspunsul corect este (d), adică, orice
propoziţie este sau adevărată sau falsă, a treia posibilitate este exclusă.
3.4 PRINCIPIUL RAŢIUNII SUFICIENTE

Principiul raţiunii suficiente presupune că pentru a accepta sau pentru a respinge o
propoziţie trebuie să se dispună de o raţiune suficientă (temei satisfăcător). Acest principiu
asigură întemeierea, fundamentarea raţionamentelor, coerenţa gândirii. Prin urmare,
respectarea principiului raţiunii suficiente are drept condiţie ,,a nu accepta sau a nu respinge o
propoziţie decât dacă dispunem de un temei capabil să justifice acceptarea sau respingerea
acestei propoziţii”77. Principiul raţiunii suficiente are o importanţă deosebită în practica
ştiinţifică.
Principiul raţiunii suficiente a fost formulat de G.W. Leibniz astfel: ,,Raţionamentele
noastre sunt întemeiate pe două mari principii, principiul contradicţiei, în virtutea căruia socotim
fals tot ce cuprinde în sine o contradicţie cu aceasta; şi principiul raţiunii suficiente, în virtutea
căruia considerăm că niciun fapt nu poate fi adevărat sau real, nicio propoziţie veridică, fără să
existe un temei, o raţiune suficientă pentru care lucrurile sunt aşa şi nu altfel, deşi temeiurile
acestea de cele mai multe ori nu pot fi cunoscute”78.
Temeiurile (condiţiile) pot avea următoarele forme:
Condiţia nici necesară nici suficientă (temeiuri nici necesare nici suficiente) – este aceea care
nu poate determina consecinţe şi care, la nivel teoretic, nu este acceptată din cauza lipsei de
valoare explicativă.
Condiţia necesară, dar nu şi suficientă (temeiurile necesare) – este aceea a cărei absenţă
(falsitate) determină absenţa (falsitatea) consecinţei, dar a cărei prezenţă (adevăr) nu determină
prezenţa (adevărul consecinţei); temeiurile necesare sunt acelea în absenţa cărora o consecinţă nu
poate să apară, dar nici nu pot să o declanşeze singură. De obicei, se exprimă prin formula: ,,dacă
nu” (,,dacă nu p, atunci q” / ,,Dacă nu posed permis auto, atunci nu am voie să conduc un
autoturism”).
În cazul condiţiei necesare se respectă următoarea formulă:
76
Aurel Cazacu, Logica fără profesor, Editura HUMANITAS EDUCAŢIONAL, Bucureşti, 1998, p. 11.
77
Efim Mohorea, op.cit., p. 48.
78
Gottfried Wilhem Leibniz, Monadologia în ,,Opere filosofice”, vol. I, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1972, p. 32.
52
(p  q)  ( p  q )
Condiţia suficientă, dar nu şi necesară (temeiurile suficiente) – este aceea a cărei prezenţă
(adevăr) determină prezenţa (adevărul) consecinţei, dar a cărei absenţă (falsitate) nu determină
absenţa (falsitatea) consecinţei; temeiurile suficiente sunt acelea care declanşează consecinţa, dar
nu numai ele. De obicei, se exprimă prin formula: ,,dacă” (,,Dacă p, atunci q” / ,,Dacă ştiu logică,
atunci înţeleg logica”).
În cazul condiţiei suficiente se respectă următoarea formulă:
(p  q)  ( q  p )
Condiţia necesară şi suficientă (temeiuri necesare şi suficiente) – este aceea a cărei absenţă
(falsitate) determină absenţa (falsitatea) consecinţei şi totodată a cărei prezenţă (adevăr)
determină prezenţa (adevărul) consecinţei; temeiurile necesare şi suficiente sunt acelea care
determină ele singure consecinţa. Acestea se exprimă prin formula: ,,dacă şi numai dacă” (,,Dacă
şi numai dacă p, atunci q” / ,,Dacă şi numai dacă un triunghi are un unghi drept, atunci acesta
este dreptunghic”).
În cazul condiţiei necesare şi suficiente se respectă următoarea formulă:
(p  q)  ( p  q )
OBSERVAŢIE: Logica admite ca fiind logic-corecte doar ultimele două forme de temeiuri
(temeiuri suficiente, dar nu şi necesare / temeiuri necesare şi suficiente), primele două forme de
temeiuri fiind respinse ca insuficiente (temeiuri nici necesare şi nici suficiente / temeiuri
necesare, dar nu şi suficiente).
-- suficiente, dar nu şi necesare = logic-corecte

-- necesare şi suficiente = logic-corecte
-- nici necesare şi nici suficiente = insuficiente
-- necesare, dar nu suficiente = insuficiente
Exemple de aplicaţii:
 Să se identifice tipurile de temeiuri din exemplele următoare:
Exerciţiul nr. 1
1. Eminescu şi Creangă au fost contemporani.
2. Eminescu l-a îndemnat pe Creangă să scrie Amintiri din copilărie.
Rezolvare:
- notăm propoziţiile date cu variabile propoziţionale astfel:

A: pentru a verifica dacă propoziţia 1 (,,Eminescu şi Creangă au fost contemporani”) reprezintă
un temei pentru propoziţia 2 (,,Eminescu l-a îndemnat pe Creangă să scrie Amintiri din
copilărie”):
p - ,,Eminescu şi Creangă au fost contemporani”;
q - ,,Eminescu l-a îndemnat pe Creangă să scrie Amintiri din copilărie”;
p - ,,Eminescu şi Creangă nu au fost contemporani”;
q - ,,Eminescu nu l-a îndemnat pe Creangă să scrie Amintiri din copilărie”.
B. pentru a verifica dacă propoziţia 2 (,,Eminescu l-a îndemnat pe Creangă să scrie Amintiri din
copilărie”) reprezintă un temei pentru propoziţia 1 (,,Eminescu şi Creangă au fost
contemporani”):
p - ,,Eminescu l-a îndemnat pe Creangă să scrie Amintiri din copilărie”.
q - ,,Eminescu şi Creangă au fost contemporani”;
53
p - ,,Eminescu nu l-a îndemnat pe Creangă să scrie Amintiri din copilărie”;
q - ,,Eminescu şi Creangă nu au fost contemporani”.
-pentru A verificăm condiţia suficientă (verificăm dacă propoziţia p este raţiune suficientă pentru
propoziţia q)
(p  q)  ( q  p )
Această formulă se traduce în limbaj natural astfel:
,,Dacă Eminescu şi Creangă au fost contemporani (p), atunci Eminescu l-a îndemnat pe Creangă
să scrie Amintiri din copilărie”(q)  ,,Dacă Eminescu nu l-a îndemnat pe Creangă să scrie
Amintiri din copilărie ( q ), atunci ,,Eminescu şi Creangă nu au fost contemporani” ( p ).
Se observă că enunţul din partea dreaptă a echivalenţei nu se susţine. Deci propoziţia p
(,,Eminescu şi Creangă au fost contemporani” nu este un temei suficient pentru propoziţia q
(,,Eminescu l-a îndemnat pe Creangă să scrie Amintiri din copilărie”)
-pentru A verificăm condiţia necesară (verificăm dacă propoziţia p este raţiune necesară pentru
propoziţia q)
(p  q)  ( p  q )
,,Numai dacă Eminescu şi Creangă au fost contemporani (p), atunci Eminescu l-a îndemnat pe
Creangă să scrie Amintiri din copilărie”(q)  ,,Dacă Eminescu şi Creangă nu au fost
contemporani ( p ), atunci ,,Eminescu nu l-a îndemnat pe Creangă să scrie Amintiri din
copilărie” ( q ).
Se observă că enunţul din partea dreaptă a echivalenţei se susţine. Prin urmare, propoziţia
p (,,Eminescu şi Creangă au fost contemporani”) reprezintă un temei necesar, pentru propoziţia q
(,,Eminescu l-a îndemnat pe Creangă să scrie Amintiri din copilărie”).
Rezultă că propoziţia 1 este un temei necesar, dar nu şi suficient pentru propoziţia 2.
-pentru B verificăm condiţia suficientă (verificăm dacă propoziţia p este raţiune suficientă pentru
propoziţia q)
(p  q)  ( q  p )
,,Dacă Eminescu l-a îndemnat pe Creangă să scrie Amintiri din copilărie (p), atunci Eminescu şi
Creangă au fost contemporani (q)  ,,Dacă Eminescu şi Creangă nu au fost contemporani ( q ),
atunci Eminescu nu l-a îndemnat pe Creangă să scrie Amintiri din copilărie ( p )”
Se observă că enunţul din partea dreaptă a echivalenţei se susţine. Prin urmare, propoziţia
p (,,Eminescu l-a îndemnat pe Creangă să scrie Amintiri din copilărie”) este raţiune suficientă
pentru propoziţia q (,,Eminescu şi Creangă au fost contemporani”).
Rezultă că propoziţia 2 este un temei suficient, dar nu şi necesar pentru propoziţia 1.
-pentru B verificăm condiţia necesară (verificăm dacă propoziţia p este raţiune necesară pentru
propoziţia q)
(p  q)  ( p  q )
54
,,Numai dacă Eminescu l-a îndemnat pe Creangă să scrie Amintiri din copilărie (p), atunci
Eminescu şi Creangă au fost contemporani (q)”  ,,Dacă Eminescu nu l-a îndemnat pe Creangă
să scrie Amintiri din copilărie ( p ), atunci Eminescu şi Creangă nu au fost contemporani ( q ).
Se observă că enunţul din partea dreaptă a echivalenţei nu se susţine. Deci propoziţia p
(,,Eminescu l-a îndemnat pe Creangă să scrie Amintiri din copilărie”) nu reprezintă un temei
necesar pentru propoziţia q (,,Eminescu şi Creangă au fost contemporani”).
Concluzie: propoziţia 1 (,,Eminescu şi Creangă au fost contemporani”) este un temei necesar,

dar nu şi suficient pentru propoziţia 2 (,,Eminescu l-a îndemnat pe Creangă să scrie Amintiri din
copilărie”), iar propoziţia 2 (,,Eminescu l-a îndemnat pe Creangă să scrie Amintiri din
copilărie”), este un temei suficient, dar nu şi necesar pentru propoziţia 1 (,,Eminescu şi
Creangă au fost contemporani”).
Între principiile logice şi raporturile logice fundamentale există următoarele

corespondenţe:
(1) principiul identităţii corespunde echivalenţei;
(2) principiul non-contradicţiei corespunde contrarietăţii;
(3) principiul terţului exclus corespunde contradicţiei;
(4) principiul noncontradicţiei împreună cu analogia corespunde subcontrarietăţii; acest
principiu mai este cunoscut şi sub numele de principiul alternativei;
(5) principiul raţiunii suficiente corespunde implicaţiei.
Exerciţiul nr. 2
1. Afară este cald.
2. Popescu Ion este student la filosofie.
Rezolvare:
În acest caz, fiecare propoziţie reprezintă pentru cealaltă un temei nici necesar şi nici
suficient.
Exerciţiul nr. 3
 Căror principii logice le corespund principalele trăsaturi ale gândirii logic-corecte menţionate
în a doua coloană?
(1) principiul raţiunii suficiente (a) asigură claritatea şi precizia gândirii.

(2) principiul identităţii (b) asigură coerenţa gândirii, capacitatea ei de a
putea diferenţia între adevăr şi fals.
(3) principiul noncontradicţiei (c) asigură consecvenţa în gândire, rigoarea
argumentelor,capacitate de decizie riguroasă.
(4) principiul terţului exclus (d) asigură întemeierea, fundamentarea afirmaţiilor
şi negaţiilor noastre
Răspuns:
(1) – (d); (2)-(a);(3)-(b); (4)-(c)
Exerciţiul nr. 4
Arătaţi ce principii se încalcă în următoarele enunţuri:
(a) Dacă iarba este verde şi verde este o culoare, atunci, iarba este culoare.
55
(b) Mama lui Niculăieş a murit din fragedă pruncie.
(c) ,,După lupte seculare care au durat aproape 30 de ani...”
(I.L.Caragiale, O scrisoare pierdută)
(d) ,,Batem o depeşă la Bucureşti (...) Trebuie să ai curaj, ca mine! Trebuie s-o iscălesti: o dăm
anonimă!”
(I.L.Caragiale, O scrisoare pierdută)
(e) ,,Nimic pe lume nu sperie pe Moş Teacă aşa de mult ca inspecţia generală. Când aude de
inspecţii, mai ales că ele vin întotdeauna pe negândite, anunţându-se cu două-trei săptămâni
înainte, îl apucă frigurile.”
(A. Bacalbaşa - Înainte de inspecţie)
(f) ,,La uşa teatrului li se-ntâmplă însă un mic accident:
-Ce bilet, răcane? Eu sunt ofiţer, nu sunt grad inferior! Numa gradele inferioare iese în oraş cu
bilet de voie.”
(A. Bacalbaşa – La teatru)
Răspuns:
(a) se încalcă principiul identităţii, deoarece cuvântul ,,verde” nu are acelaşi înţeles (sens) şi face
parte, de asemenea, din două sisteme de referinţă diferite;
(b) se încalcă principiul noncontradicţiei, deoarece proprietatea ,,de a fi mamă” exclude în
acelaşi timp şi sub acelaşi raport proprietatea ,,de a muri în pruncie”;
(c) se încalcă principiul noncontradicţiei, termenul de ,,durată seculară” excluzându-l pe cel de
,,durată de 30 de ani”;
(d) se încalcă principiul noncontradicţiei, deoarece o scrisoare anonimă nu poate fi în acelaşi
timp şi semnată;
(e) se încalcă principiul noncontradicţiei;
(f) se încalcă principiul identităţii (termenul ,,bilet de voie” este luat în două sensuri total diferite:
,,bilet de voie” în domeniul armatei şi ,,bilet de voie” de la teatru); altfel spus, s-au modificat
sensul şi sistemul de referinţă pentru termenul ,,bilet de voie”.
56
57
LOGICA TERMENILOR
(LOGICA NOŢIUNILOR)
58
Capitolul 4: LOGICA TERMENILOR (SAU LOGICA NOŢIUNILOR)

Logica termenilor (sau noţiunilor)79 studiază operaţiile cognitive prin intermediul cărora
se formează noţiunile şi schemele de raţionament (inferenţă).
Termenul este un cuvânt sau un grup de cuvinte prin care se exprimă o noţiune (înţelesul
termenului).
Noţiunea este forma logică elementară care reprezintă în planul cunoaşterii raţionale
reflectarea claselor de obiecte.
Observaţie cu privire la diferenţa dintre termeni şi noţiuni:

(i) Termenul este un cuvânt sau un grup de cuvinte care exprimă o noţiune.
(ii) Noţiunea este înţelesul termenului.
Forma lingvistică care exprimă o noţiune îndeplineşte funcţia de nume pentru elementele
clasei reflectate de noţiune.
Ansamblul format dintr-un nume (forma lingvistică) şi o noţiune (forma logică)
constituie un termen care denotă obiectul gândirii. Obiectul80 este reprezentat în gândire prin
noţiune, iar în limbaj prin nume (cuvânt). Prin urmare, în structura unui termen se regăsesc
următoarele componente: componenta lingvistică (nume / cuvântul sau grupul de cuvinte),
componenta cognitivă (noţiunea / conceptul), componenta ontologică (mulţimea de obiecte).
Noţiune: conceptul, accepţiunea, comprehensiunea

Nume: semnal, notă, simbol
Obiectul gândirii: denotat, designat, referent
Exemplu:
 Să se facă o listă cu toate cuvintele şi grupurile de cuvinte ce apar în următoarele propoziţii
şi care pot fi înţelese ca nume simple sau ca nume complexe :
1. Studenţii învaţă la bibliotecă.

2. Prietenii tăi sunt la fratele tău.
3. Cartea de pe masă este de la iubita ta.
4. Maşina merge foarte tare.
79
Literatura de specialitate este destul de diversă în ceea ce priveşte utilizarea acestor sintagme (sau logica
termenilor sau logica noţiunilor); de aceea, am preferat în această lucrare titlul Capitolul 4: Logica termenilor
(Logica noţiunilor); de asemenea, în acest context, diferenţele de natură conceptuală sunt dezbătute prin raportare la
,,înţelesurile” (sensurile) specifice ,,termenului” şi ,,noţiunii”.
80
Prin ,,obiect” nu trebuie înţeles ca fiind întotdeauna un lucru real şi concret, ci şi un obiect abstract sau ideal.
59
Rezolvare:
Nume simple = studenţi, bibliotecă, maşina
Nume compuse = prietenii tăi, fratele tău, cartea de pe masă, iubita ta
Exemplu:
 Să se precizeze care din următoarele cuvinte şi grupuri de cuvinte reprezintă termeni şi care
nu reprezintă termeni:
şi, brânză, un, autoturism, ceva despre, reuşim, plăcintă, deci, propoziţie compusă
Rezolvare:
Reprezintă termeni: brânză, autoturism, plăcintă, propoziţie compusă;

Nu reprezintă termeni: şi, un, ceva despre, reuşim, deci.
4.2 RAPORTUL DINTRE CONŢINUTUL (INTENSIUNEA) ŞI SFERA

(EXTENSIUNEA) UNUI TERMEN (NOŢIUNI)
Intensiunea unui termen (noţiuni) este formată din ansamblul de proprietăţi care
alcătuiesc noţiunea exprimată de termenul respectiv.
Extensiunea unui termen (noţiuni) reprezintă mulţimea obiectelor care conţin semnele
termenilor daţi.
Intensiunea: conotaţie, conţinut, sens

Extensiunea: denotaţie, sferă, referinţă
Exemplu:
Fie următorul termen (noţiune) ,,om”. Care este intensiunea (conţinutul) şi
extensiunea (sfera) acestuia?
Rezolvare:
- intensiunea (conţinutul): însuşiri naturale (vertebrat, animal, mamifer, biped, creier dezvoltat,
aparat fonator dezvoltat etc.) şi însuşiri sociale (gândire raţională, limbaj articulat, făuritor de
unelte, fiinţă care poate aduce transformări mediului înconjurător);
- extensiunea (sfera): totalitatea fiinţelor care aparţin clasei oamenilor
Intensiunea şi extensiunea unui termen (unei noţiuni) sunt elemente corelative care se
află într-un raport de dualitate. Dacă un termen A include din punct de vedere intensional un alt
termen B, atunci din punct de vedere extensional termenul A este inclus în termenul B, reciproca
fiind, de asemenea, adevărată. Altfel spus, genul include specia în extensiune, iar specia include
caracteristicile genului în intensiunea sa81.
S = specia (manual de chimie)

Genul G = genul (manual)
Specia
81
Genul şi specia sunt noţiuni duale. Pe de o parte, genul este o noţiune care sub aspectul sferei cuprinde integral
specia, iar sub cel al conţinutului se cuprinde total în conţinutul speciei. Pe de altă parte, specia este o noţiune care
sub aspectul conţinutului cuprinde integral genul, iar sub cel al sferei se cuprinde total în sfera genului.
60
Din faptul că genul include specia în extensiune, iar specia include caracteristicile
genului în intensiunea sa, rezultă legea variaţiei inverse a extensiunii în relaţie cu intensiunea”
(raportul dualităţii inverse)82: mărimea extensiunii variază invers cu mărimea intensiunii.
Această situaţie se mai poate exprima şi astfel:
(1) când extensiunea creşte, intensiunea scade;
(2) când extensiunea scade, intensiunea creşte;
(3) când intensiunea creşte, extensiunea scade;
(4) când intensiunea scade, extensiunea creşte.
Observaţie:
În cazul termenilor (noţiunilor) cu mai multe sensuri se poate preciza separat sfera şi
conţinutul pentru fiecare sens în parte. De exemplu, termenul ,,leu” = 1. unitate monetară în
România, egală cu 100 bani; 2. mamifer carnivor de talie mare din familia felidelor, care are
corpul acoperit cu blană scurtă de culoare gălbuie, o coamă bogată în jurul capului şi este
deosebit de puternic; 3. om puternic, viteaz; 4. numele unei constelaţii.
Exemple:
 Fie termenii A, B, C, D, E aranjaţi în diagrama următoare. Care este termenul cu intensiunea
(extensiunea) cea mai mare (mică)?
A
B
C
D
E
Rezolvare:
Termenul A este termenul cu extensiunea cea mai mare şi cu intensiunea cea mai mică.
Termenul E este termenul cu intensiunea cea mai mare şi cu extensiunea cea mai mică.
82
Legea variaţiei inverse (raportul dualităţii inverse) a intensiunii (conţinutului) şi extensiunii (sferei) termenilor
(noţiunilor) nu se aplică în cazul când intensiunea (conţinutul) aceluiaşi termen (aceleiaşi noţiuni) se schimbă,
îmbogăţindu-se, de altfel, datorită evoluţiei cunoştinţelor despre obiectul respectiv (aspectul gnoseologic). În această
situaţie trebuie să se distingă între aspectul logic al raportului dintre intensiunea (conţinutul) şi extensiunea (sfera)
termenului (noţiunii) de aspectul gnoseologic, dar şi de alte aspecte (axiologic, pragmatic etc.).
61
-Dacă aranjarea termenilor este în următoarea ordine A, B, C, D, E, atunci se admite că este o
serie descrescătoare din punct de vedere extensional (şi crescătoare din punct de vedere
intensional).
-Dacă aranjarea termenilor este în următoarea ordine E, D, C, B, A, atunci se admite că este o

serie descrescătoare din punct de vedere intensional (şi crescătoare din punct de vedere
extensional).
 Să se precizeze care este intensiunea termenului ,,Colegiul Naţional Mihai Eminescu

Suceava”.
Rezolvare:
Termenul ,,Colegiului Naţional Mihai Eminescu Suceava” are următoarea intensiune:
unitate de învăţământ public unde se predau elemente de bază ale principalelor discipline,
cuprinde elevi din clasele I-XII, este localizată în Suceava, se distinge de alte şcoli prin faptul
că are un nume specific şi anume Mihai Eminescu.
 Ce se întâmplă în cazul în care termenului ,,triunghi” se adaugă proprietatea ,,isoscel”?
Rezolvare:
În cazul în care termenului ,,triunghi” se adaugă proprietatea ,,isoscel”, extensiunea
scade (se micşorează), iar intensiunea creşte.
Observaţii:
- între sferele speciei şi genului există o relaţie de incluziune83, iar între un element şi sferă este o
relaţie de apartenenţă84 ;
- genul cel mai apropiat de o anumită specie (de exemplu, dreptunghi faţă de pătrat sau
paralelogram faţă de dreptunghi) se numeşte gen proxim (notele care formează conţinutul său,
poartă şi ele aceeaşi denumire, constituie o parte esenţială din definiţia speciei); cealaltă parte din
definiţia speciei constă din notele existente în conţinutul noţiunii specie, iar ansamblul acestor
note poartă denumirea de diferenţă specifică (exemplu : pentru dreptunghi expresia ,,are toate
unghiurile drepte” reprezintă diferenţa specifică faţă de paralelogram)85;
- noţiunile cu grad mare de generalitate sunt deseori numite ,,concepte’’;
-notele care alcătuiesc intensiunea sau conţinutul unei noţiuni sunt de mai multe tipuri ; astfel,
fiecare noţiune are în conţinutul său mai multe note caracteristice prin care ea se deosebeşte de
alte noţiuni; acestea se numesc note proprii sau Propriul noţiunii; în conţinutul unei noţiuni, în
afară de notele proprii, mai fac parte şi notele pe care noţiunea le primeşte de la genul care o
include. Acestea se numesc note generice şi formează Genul noţiunii; alături de acestea mai
83
O proprietate importantă a relaţiei de incluziune este tranzitivitatea.
84
Relaţia de apartenenţă se stabileşte între o noţiune individuală şi specie şi nu se caracterizează prin tranzitivitate.
85
Desigur, nu trebuie omisă din această explicaţie noţiunea de ,,romb”; astfel, se ştie că rombul este patrulaterul
convex cu laturile opuse paralele; de asemenea, fiind un paralelogram, rombul are toate proprietăţile acestuia şi
anume: (1) diagonalele într-un romb sunt perpendiculare; (2) diagonalele unui romb sunt bisectoarele unghiurilor
din care pornesc.
62
există notele-accident (note accidentale sau Accident) care sunt acele note ce posedă notele
proprii ale speciei (exemplu:doar unele triunghiuri sunt dreptunghice, altele sunt echilaterale
etc.);
Petre Botezatu86 realizează cu privire la această problemă o ,,diviziune perfectă a notelor”:
note
aparţin tuturor elementelor nu aparţin tuturor elementelor
aparţin numai aparţin şi

acestor elemente altor elemente
PROPRIUL GENUL ACCIDENTUL
PROPRIUL – denumeşte o anumită proprietate care are legătură cu subiectul propoziţiei, astfel
încât, orice obiect care satisface subiectul, satisface în acelaşi timp şi propriul şi, invers, orice
obiect care satisface propriul, satisface în acelaşi timp şi subiectul;
GENUL – exprimă o esenţă comună specifică mai multor clase de obiecte, care se disting între
ele prin diferenţe; dacă este enunţat despre o specie, atunci genul nu relevă o notă proprie
acesteia, ci doar o anumită însuşire pe care specia respectivă o are împreună cu alte specii
(exemplu: ,,Românii sunt europeni”; în această situaţie, predicatul ,,europeni” este deţinut de
subiectul ,,români” împreună cu alte persoane din cadrul altor naţiuni: francezi, italieni, belgieni
etc.
ACCIDENTUL – reprezintă un predicat care nu ţine, având în vedere natura sa, de esenţa
subiectului (a lucrului), fiind raportat întâmplător datorită unor cauze exterioare la subiect
(exemplu: ,,Profesorul de chimie este persoana care stă la catedră”; în acest caz, ,,persoana care
stă la catedră” nu descrie o anumită însuşire a profesorului de chimie, ci dor un atribut contextual
al acestuia).
4.3 CLASIFICAREA TERMENILOR (NOŢIUNILOR)

Intensiunea (conţinutul) şi extensiunea (sfera) reprezintă criterii fundamentale în funcţie
de care distingem tipurile de termeni (noţiuni):
A: Din punct de vedere intensional (al conţinutului):

(a) termeni absoluţi (noţiuni absolute) / termeni relativi (noţiuni relative)
86
Petre Botezatu, Introducere în logică, Volumul 2, Editura GRAPHIX, Iaşi, 1994, p. 35.
63
-termeni absoluţi (noţiuni absolute) – sunt aceia care se aplică obiectelor din extensiunilor lor
considerate izolat (exemple: carte, culoare, lucru, hârtie);
-termeni relativi (noţiuni relative) – sunt aceia care desemnează o relaţie care se stabileşte între
două sau mai multe obiecte (exemple: maşina mea, mai mic decât);
(b) termeni abstracţi (noţiuni abstracte) / termeni concreţi (noţiuni concrete)
-termeni abstracţi (noţiuni abstracte) – sunt aceia care desemnează însuşiri, proprietăţi sau relaţii
considerate în sine (izolat) : (exemple: bunătate, frumuseţe, roşeaţă);
-termeni concreţi (noţiuni concrete) – sunt aceia care desemnează obiecte, însuşiri sau proprietăţi
care aparţin unui singur obiect : (exemple: galben, verde, cifră, animal).
Observaţie:
-Altruismul este o trăsătură de caracter. – ,,altruism” este un termen (noţiune) abstractă
(se redă altruismul în general);
-Altruismul soldaţilor români este remarcabil – ,,altruism” este un termen (noţiune)
concretă (se redă un anume tip de altruism şi nu altruismul în general).
(c) termeni simpli (noţiuni simple) / termeni compuşi (noţiuni compuse)
-termeni simpli – aceia care deţin rolul de termen (noţiune) primar: (exemple: inferenţă, linie,
propoziţie);
-termeni compuşi – aceia care sunt derivaţi din termeni primari (exemple: propoziţie axiologică,
autoturism de teren, manual de chimie).
(d) termeni pozitivi (noţiuni pozitive) / termeni negativi (noţiuni negative)
-termeni pozitivi (noţiuni pozitive) – aceia care reflectă prezenţa unei însuşiri sau a mai multor
însuşiri la un obiect (clasă de obiecte): (exemple: moral, roşu, vertebrat);
-termeni negativi (noţiuni negative) – aceia în care se indică absenţa unor proprietăţi: (exemple:
orb, nesimetric, incorect, şchiop, imoral).
Observaţii:
(i) Cuvinte precum ,,anticorp”, ,,antimaterie”, ,,antiparticulă” sunt lingvistic-negative, dar
comunică noţiuni logic-pozitive;
(ii) Există termeni pozitivi (noţiuni pozitive) şi termeni negativi (noţiuni negative) din punct de
vedere valoric (juridic, moral). Astfel, ,,delict”, ,,crimă”, ,,minciună”, ,,infracţiune” sunt termeni
pozitivi (noţiuni pozitive) din punct de vedere logic şi termeni negativi (noţiuni pozitive) din
punct de vedere valoric (juridic, moral).
Observaţie:
În unele lucrări de specialitate apare o distincţie aparte (care trimite, de fapt, la analiza
distincţiei (termeni absoluţi (noţiuni absolute) / termeni relativi (noţiuni relative)) şi anume:
termeni independenţi (noţiuni independente) / termeni corelativi (noţiuni corelative)
-termeni independenţi (noţiuni independente) – aceia care pot fi gândiţi în mod separat:
(exemple: cerc şi patrulater, greutate şi culoare);
-termeni corelativi (noţiuni corelative) – aceia care nu pot fi gândiţi în mod separat: (exemple:
pozitiv-negativ, cauză-efect, absolut-relativ).
B: Din punct de vedere extensional (al sferei):

(a) termeni vizi (noţiuni vide) / termeni nevizi (noţiuni nevide)
-termeni vizi (noţiuni vide) – sunt aceia a căror extensiune nu conţine niciun obiect; din această
categorie fac parte: (1) termenii logic-vizi (exemple: cerc-pătrat, pătrat-rotund, infractor
nevinovat, cel mai mare număr prim) şi termenii factual vizi (exemple: sirenă, balaur cu 9
capete, centaur, himeră, libertate nelimitată);
-termeni nevizi (noţiuni nevide) – aceia a căror extensiune conţine cel puţin un obiect (exemple:
carte, urât, onest, frumos).
(b) termeni singulari sau individuali (noţiuni singulare sau individuale) / termeni generali
(noţiuni generale)
64
-termeni singulari sau individuali (noţiuni singulare sau individuale) – sunt aceia care se referă
doar la un singur obiect (dacă reflectă în plan logic o clasă cu un singur element): (exemple:
Capitala României, numărul prim divizibil cu 2, Colegiul Naţional ,,Mihai Eminescu” Suceava,
Liviu Rebreanu);
-termeni generali (noţiuni generale) – sunt aceia a căror extensiune conţine cel puţin două
obiecte (elemente): (exemple: capitală, număr, telefon, copac, pădure).
(c) termeni colectivi (noţiuni colective) / termeni distributivi (noţiuni distributive)
-termeni colectivi (noţiuni colective)87 – sunt aceia a căror obiecte din extensiunea lor sunt, de
fapt, colecţii de obiecte, astfel încât proprietăţile ce revin colecţiei nu revin şi fiecărui membru al
colecţiei; din această categorie fac parte termenii individual-colectivi (aceia care reflectă în plan
logic o singură colecţie de obiecte (exemple: Pădurea Băneasa , Muntele Ouşoru) şi termenii
general-colectivi (aceia care reflectă în plan logic o clasă de colecţii): (exemple: armată,
bibliotecă, pădure);
-termeni distributivi sau divizivi (noţiuni distributive sau divizive)88 – sunt aceia care apar în
plan logic ca expresie a ceea ce este general (comun) în obiectele individuale specifice unei
clase: (exemple: creion, pom, figură geometrică, pahar, număr prim).
Observaţie:
Când un termen (noţiune) colectiv(ă) este tratat ca un termen (noţiune)
distributiv(a)/diviziv(ă), atunci se încalcă principiul identităţii.
Exemplu: Zilele săptămânii sunt 7, iar miercuri este o zi a săptămânii. Prin urmare, miercuri este
7.
(d) termeni vagi (noţiuni vagi) / termeni precişi (noţiuni precise)
-termeni vagi (noţiuni vagi) – sunt aceia despre al căror obiect nu se poate preciza cu exactitate
dacă face parte sau nu din extensiunea termenului în sine: (exemple: bogat, deştept, frumos, bun,
tânăr). Extensiunea (sfera) unei noţiuni vagi este alcătuită din două părţi: un nucleu (care
reprezintă partea precisă) şi o margine (parte în care nu mai este valabilă condiţia de existenţă
specifică obiectului termenului, adică acea parte nedeterminată, imprecisă).
Dacă se consideră că o anumită persoană

este tânără între 17-29 ani, atunci când e
margine
vorba despre o persoană care are o vârstă
de 30-31 ani se poate admite că se
nucleu
încadrează undeva în limitele marginii
noţiunii.
-termeni precişi (noţiuni precise) – aceia pentru care există posibilitatea deciziei pentru orice
obiect: (exemple: element chimic, triunghi, fotografie, creion).
Exemple:
 Precizaţi tipul termenului (noţiunii) ,,reşedinţa judeţului Suceava” după intensiune şi după
extensiune:
Rezolvare:
,,reşedinţa judeţului Suceava” – după intensiune: absolut, compus, concret, independent, pozitiv;
- după extensiune : nevid, singular, distributiv, precis.
87
În cazul termenilor colectivi (noţiuni colective) nu tot ce se spune despre întreg (colecţie sau clasă de colecţii) se
poate spune şi despre fiecare element din componenţa sa. Altfel spus, raportul de la întrg la parte este partitiv.
88
În cazul termenilor divizivi (noţiuni divizive) tot ce este adevărat despre întreaga clasă este adevărat şi despre
fiecare element al ei.
65
 Precizaţi tipul termenului (noţiunii) ,,scund” după intensiune şi după extensiune.
Rezolvare:
,,scund” – după intensiune: absolut, abstract, simplu, negativ;
– după extensiune: nevid, general, distributiv, vag.
4.4 RAPORTURI LOGICE ÎNTRE TERMENI (NOŢIUNI)

Criteriul extensional – din punct de vedere extensional există următoarele raporturi logice:
A: Raporturi de concordanţă: doi termeni (două noţiuni) se află într-un astfel de raport numai
dacă extensiunile lor au cel puţin un element în comun.
Din această categorie fac parte:
(a) raportul de identitate – care există între doi termeni (două noţiuni) A şi B dacă şi numai dacă
extensiunile (sferele) lor coincid perfect.
A, B A = număr par
B = număr divizibil cu 2
(b) raportul de ordonare – care există între doi termeni (două noţiuni) A şi B dacă şi numai dacă
extensiunea unuia (sfera uneia) se include total în extensiunea celuilalt (sfera celeilalte), fără însă
ca sferele lor să coincidă.
A A = plantă
B B = lalea
În această situaţie se disting raportul de supraordonare (A este supraordonat faţă de B) şi raportul

de subordonare (B este subordonat faţă de A).
(c) raportul de încrucişare – care există între doi termeni (două noţiuni) A şi B dacă şi numai
dacă termenii (noţiunile) coincid doar printr-o parte a extensiunii (sferei) lor, fiecare deosebindu-
se de cealaltă prin câte o altă parte a extensiunii (sferei) sale.
A B A = sportiv
B = ziarist
1 2 3 4
Zona 1: Acei sportivi care nu sunt ziarişti;

Zona 2: Acei sportivi care sunt şi sportivi şi ziarişti;
Zona 3: Acei ziarişti care nu sunt sportivi;
Zona 4: Acele persoane care nu sunt nici sportivi, nici ziarişti.
B: Raporturi de opoziţie (sau excludere): doi termeni (două noţiuni) se află într-un astfel de
raport numai dacă extensiunile lor nu au niciun obiect în comun.
Din această categorie fac parte:
(a) raportul de contrarietate – care există între termenii (noţiunile) A şi B (şi C) dacă şi numai
dacă oricare ar fi obiectul ales, acesta nu face parte, dar poate lipsi, în acelaşi timp, din
extensiunea (sfera) ambilor termeni (ambelor noţiuni)89. Raportul de contrarietate dintre termeni
(noţiuni) este fundamentat pe principiul noncontradicţiei.
89
Genul trebuie să aibă cel puţin trei specii la acelaşi nivel de generalitate.
66
A = triunghi
A B C B = cerc
C = dreptunghi A B C
(b) raportul de contradicţie – care există între termenii (noţiunile) A şi B dacă şi numai dacă
aceştia (acestea) se exclud reciproc, iar universul de discurs90 dat le cuprinde numai pe ambele.
Raportul de contradicţie dintre termeni (noţiuni) este fundamentat, împreună de principiul
noncontradicţiei şi principiul terţului exclus.
Raportul de contradicţie are următoarele forme:
-în acelaşi univers de discurs
A B A = legal
B = ilegal
-în afara universului de discurs
B (non-A) A = om
B = non-om
A
Observaţie:
În logică raportul gen-specie se deosebeşte de raportul parte - întreg91, prin aceea că, în primul
caz, distincţia se face între noţiuni luate ca şi clase (pasăre - animal), în timp ce, în al doilea caz,
avem de-a face cu o dezmembrare între fragmente ale obiectului desemnat (pagini - carte, volan
- maşină, picior - trup).
Deosebirea dintre raportul gen-specie şi raportul parte-întreg sub aspectul sferei şi al
conţinutului constă în următoarele:
(1) raportul gen – specie
- genul – sub aspectul sferei cuprinde integral specia (la fel ca şi ,,întregul”), iar sub aspectul
conţinutului se cuprinde total în conţinutul speciei (contrar ,,întregului”);
- specia – sub aspectul conţinutului cuprinde integral genul (contrar ,,părţii”), iar sub aspectul
sferei se cuprinde total în sfera genului (ca şi ,,partea”).
(2) raportul parte – întreg
- partea – sub aspectul conţinutului nu cuprinde integral ,,întregul” (contrar ,,speciei”), iar sub
aspectul sferei se cuprinde total ca între (la fel ca ,,specia”).
- întregul – sub aspectul sferei cuprinde integral partea (ca şi,,genul”), iar sub aspectul
conţinutului nu se cuprinde în conţinutul părţii (contrar ,,genului”).
Exerciţii:
90
Universul de discurs reprezintă un cadru de referinţă, respectiv o categorie de obiecte de un anumit gen, un gen
epuizat de una sau mai multe specii.
91
Sistemul de logică bazat pe relaţia parte-întreg se numeşte mereologie şi a fost elaborat de logicianul polonez
Lesniewski.
67
 Fie noţiunile A, B, C astfel încât între A şi B există un raport de încrucişare, iar C, deşi
este în raport de opoziţie cu A, este subordonată faţă de B. Să se formuleze toate
propoziţiile adevărate care au în componenţa lor exclusiv aceste noţiuni.
Rezolvare
- se reprezintă cele trei noţiuni într-o diagramă comună pentru a observa mai uşor propoziţiile
adevărate care au în componenţa lor respectivele noţiuni
A B
- se observă că propoziţiile adevărate rezultate sunt următoarele:

(1) Unii A sunt B
(2) Unii B sunt A
(3) Unii A nu sunt B
(4) Unii B nu sunt A
(5) Niciun A nu este C
(6) Niciun C nu este A
(7) Toţi C sunt B
(8) Unii B sunt C
(9) Unii B nu sunt C
 Construiţi diagrama corespunzătoare pentru următorii termeni:

(a) A = elev sucevean; B = sportiv sucevean; C = sucevean; D = adolescent;
(b) A = tigru; B = felină; C = vertebrat; D = animal terestru;
(c) A=nevertebrat; B = felină; C = tigru; D = vertebrat; E = animal acvatic
Rezolvare
(a) Diagrama corespunzătoare este:
C
A B
68
D
(b) Diagrama corespunzătoare este:
C D
B
A
(c) Diagrama corespunzătoare este:
E
D
B A
C
69
LOGICA OPERAŢIILOR
ÎN CARE SUNT UTILIZAŢI
TERMENII (NOŢIUNILE)
70
Capitolul 5: LOGICA OPERAŢIILOR ÎN CARE
SUNT UTILIZAŢI TERMENII (NOŢIUNILE)
5.1 DEFINIŢIA
Definiţia reprezintă o asociere a operaţilor logice de generalizare şi de specificare
(determinare). În literatura de specialitate se distinge între definire şi definiţie. De obicei, prin
definire se înţelege operaţia logicǎ prin intermediul cǎreia este redatǎ intensiunea unui termen.
În aceastǎ situaţie se impune o precizare menitǎ sǎ lǎmureascǎ oarecum rolul unei astfel de
operaţii. Astfel, pe de o parte, când respectiva intensiune este exprimatǎ ca înţeles al unui cuvânt
sau al unui grup de cuvinte, atunci admitem cǎ se defineşte un termen. Pe de altǎ parte, când
respectiva intensiune este exprimatǎ ca totalitate a determinǎrilor specifice unui anumit obiect,
atunci admitem cǎ se defineşte o noţiune. Prin definiţie se înţelege propoziţia care fixeazǎ
rezultatul operaţiei de definire.
Prin urmare, putem aprecia cǎ definiţia este operaţia logică prin care se introduce un
raport de identitate între două obiecte (termeni-noţiuni; expresii) şi, prin care, de asemenea, se
exprimă un proces de comunicare. Cu alte cuvinte, se poate admite cǎ o definiţie este corectǎ
dacǎ sfera definitului coincide cu sfera definitorului, adicǎ dacǎ între cei doi termeni ai definiţiei
se stabileşte un raport de identitate. Deoarece procesul de comunicare se referă la o formă de
cunoaştere specificǎ, se poate preciza faptul că nicio definiţie nu poate fi acceptată în mod
absolut. În acest mod, se poate admite caracterul relativ al definiţiei. Este cunoscutǎ, în acest
sens, disputa între punctul de vedere cognitiv (care admite cǎ definiţia se referǎ la o anumitǎ
experienţǎ de cunoaştere) şi punctul de vedere lingvistic (care considerǎ cǎ definiţia trimite la un
mod specific de folosire a limbajului).
.
5.1.2 Structura definiţiei
Structura oricărei definiţii trebuie să fie exprimată prin formulele:
A=df.B (1) şi/sau A=df.BC (2)
unde:
A-definitul (definiendum sau obiectul definiţiei) care constituie ceea ce trebuie
definit;
B sau BC-definitorul (definiens) care constituie acele caracterisitici utilizate în procesul de
precizare a obiectului definiţiei; se observǎ cǎ în formula (2) definitorul este
compus din doi termeni, B (care exprimǎ genul proxim) şi C (care exprimǎ
diferenţa specificǎ), prin intermediul cǎrora se defineşte A (definitul);
,,=df.”- relaţia de definire (se citeşte ,,este identic prin definiţie”, ,,este prin definiţie”).
Exemplu: Memoria se defineşte ca procesul psihic de stocare şi reactualizare selectivă a

informaţiei.
71
unde:
definitul - memoria;
relaţia de definire -,,se defineşte ca”;
definitorul - ,,procesul psihic de stocare şi reactualizare selectivă a informaţiei”; se
observǎ cǎ definitorul se descompune în gen proxim (,,proces psihic”) şi diferenţǎ
specificǎ (,,de stocare şi reactualizare selectivǎ a informaţiei”).
Observaţie: Aşa cum s-a observat anterior prin operaţia logicǎ a definiţiei se poate preciza
conţinutul unei noţiuni prin genul proxim şi diferenţa specificǎ. Totuşi, existǎ anumite excepţii în
ceea ce priveşte încercarea de a defini unele noţiuni. Astfel, prin gen proxim şi diferenţǎ
specificǎ nu pot fi definite noţiunile cu sfera cea mai largǎ (categoriile), pentru cǎ acestea nu au
gen proxim, adicǎ nu mai au o noţiune supraordonatǎ (de pildǎ, noţiunile de ,,conştiinţǎ”,
,,existenţǎ”, ,,timp”, ,,realitate”, ,,spaţiu”, ,,mişcare”, ,,materie”, ,,dreptate”, ,,adevǎr” ş.a.).
Totodatǎ, tot ceea ce ţine de înţelegerea şi de exprimarea concretului la nivelul individualului
(termenii individuali nedescriptivi, în special, numele proprii) şi, care, reprezintǎ obiect al
propriei percepţii (senzaţii), nu poate fi definit, deoarece existǎ un numǎr foarte mare de trǎsǎturi
distinctive, iar în acest caz diferenţa specificǎ s-ar transforma într-o descriere forţatǎ (de
exemplu, este mai greu de arǎtat, chiar aproape imposibil în ce constǎ diferenţa specificǎ a unor
,,noţiuni” precum ,,roşu”, ,,galben”, ,,albastru”, sǎrat”, ,,amar”, ,,dulce”, ,,acru”, a notelor
muzicale ,,do”, ,,re”, ,,mi”, ,,fa” ş.a.m.d.). Se impune, însǎ, o precizare: în cazul numelor proprii
se pot construi definiţii ale acestora în mǎsura în care existǎ o anumitǎ corelaţie între acestea şi
termenul individual descriptiv corespunzǎtor, adicǎ definitul este raportat la ceva exterior lui, dar
care se aflǎ în legǎturǎ cu el printr-o trǎsǎturǎ specificǎ (exemplu: ,,Aristotel” poate fi definit ca
autor al lucrǎrii ,,Metafizica”).
5.1.3 Corectitudinea în definire

Pentru a fi cât mai corectă definiţia trebuie să respecte anumite reguli (condiţii) prin care
se reflectă, în fond, exigenţele principiilor logicii. Altfel spus, pentru ca o definiţie sǎ fie corectǎ
trebuie sǎ îndeplinescǎ condiţia conform cǎreia regulile faţǎ de care ar trebui sǎ se subordoneze
sǎ se coreleze cu acele cerinţe referitoare la conţinutul definiţiei prin gen proxim şi diferenţǎ
specificǎ. Prin urmare, regulile faţǎ de care o definiţie, pentru a fi corectǎ, trebuie sǎ se
subordoneze, sunt urmǎtoarele:
(1) Regula adecvǎrii - definiţia trebuie să fie caracteristică (definitio conveniat omni et soli
definitio) sau regula adecvării definitorului (B) la conţinutul definitului (A), adică aceasta nu
trebuie să fie nici prea largă, nici prea îngustă). Cu alte cuvinte, informaţia din definitor trebuie
sǎ reprezinte un temei suficient pentru identificarea definitului (definitul şi definitorul trebuie să
fie coextensivi, în sensul că extensiunea definitului şi extensiunea definitorului trebuie să
coincidă). Aceastǎ regulǎ este lipsitǎ de sens în cazul propoziţiilor stipulative, deoarece este
admis caracterul convenţionalist al acestora (definiţiile prin enumerare parţialǎ şi definiţiile
ostensive sunt întotdeauna prea înguste).
În cazul în care nu se respectă această condiţie, definiţia este falsă, deoarece între definit
şi definitor apare:
- un raport de ordonare (situaţie care relevă două abateri)
(a) definiţia este prea largă dacă termenul definitor (B) este supraordonat termenului definit (A).
Altfel spus, definitorul oferǎ prea puţine informaţii despre definit, redând uneori doar genul
proxim şi, mai rar, sau aproape deloc (omiţând) diferenţa specifică (extensiunea definitorului
este mai largǎ decât cea a definitului).
Exemplu: Pătratul este o figură geometrică.
B A
72
(b) definiţia este prea îngustă dacă termenul definitor (B) este subordonat termenului definit
(A). Altfel spus, definitorul se referǎ doar la o parte a definitului şi nu la totalitatea lui
(extensiunea definitorului este mai micǎ decât cea a definitului).
Exemplu: A
Psihologia este ştiinţa care studiază gândirea. B
Această definiţie este prea îngustă deoarece mai există cel puţin o diciplină care se ocupă cu
studiul gândirii, de pildă logica.
- un raport de încrucişare (situaţie care presupune o abatere):

(c) definiţia este simultan prea largă şi prea îngustă
Exemplu: Elevul este o persoană care citeşte cărţi de astronomie.

A B
Această definiţie este simultan prea largă, deoarece există şi persoane care citesc cărţi fără să fie
elevi şi, prea îngustă, deoarece există persoane care nu citesc cărţi de astronomie şi cu toate
acestea sunt elevi.
(2) Regula ireflexivitǎţii şi asimetriei - definiţia trebuie să prevină viciul circularităţii

(definiţia nu trebuie să fie circulară), adică termenul definitor (B) nu trebuie să conţină în
alcătuirea sa definitul (A). Aceastǎ regulǎ se mai numeşte regula ireflexivitǎţii (prin intermediul
cǎreia se cere ca A sǎ nu fie definit prin A) sau regula asimetriei (prin intermediul cǎreia se cere
ca A sǎ nu fie definit prin B, iar B prin A).
Exemplu: Logica=df. activitatea logicianului.
Această definiţie este circulară, deoarece noţiunea care defineşte (,,activitatea logicianului”),
noţiune care ar trebui să exprime ce înseamnă logica însăşi, conţine chiar noţiunea ce trebuie
definită. Eroarea este cunoscutǎ sub numele de cerc vicios în definiţie (circulus in definiendo).
Prin urmare, când o definiţie conţine o astfel de eroare, atunci despre aceasta se spune cǎ este
simetricǎ. Mai mult, când definitul este exprimat (,,definit”) prin sine, atunci se admite cǎ
definiţia respectivǎ este reflexivǎ sau idem per idem (acelaşi prin acelaşi).
Iatǎ în continuare exemplificǎri ale celor douǎ tipuri de erori:
(i) eroarea ,,cercului vicios” (circulus in definiendo):
Exemplu: Economia este activitatea economicǎ. – în aceastǎ situaţie trebuie definit înainte
termenul de ,,activitate economicǎ” şi, apoi , prin intermediul acestuia termenul ,,economie”.
(ii) eroarea ,,acelaşi prin acelaşi” (idem per idem):
Exemple:
(1) Economia este activitatea economicǎ. – aceastǎ definiţie reprezintǎ o definiţie idem per idem
(acelaşi prin acelaşi), deoarece termenul ,,economia” trimite la acelaşi lucru pe care îl
desemneazǎ ,,activitatea economicǎ”;
73
(2) Economiştii sunt persoane care se ocupǎ de economie. – aceastǎ definiţie este corectǎ,
deoarece termenul ,,economie” presupune o activitate în sine şi nu reprezintǎ acelaşi lucru cu
termenul ,,economist” (plural: ,,economiştii”).
Cazurile speciale sunt date de:

- noţiunile corelative (nord-sud, negativ-pozitiv, întreg-parte, soţ-soţie, cauză-efect etc.), care nu
pot constitui obiect al definiţiei decât luate împreună; aceste noţiuni reprezintǎ excepţii în
virtutea relaţiei care le uneşte.
(3) Regula afirmǎrii - definiţia trebuie să fie logic-afirmativă, adică ea trebuie să precizeze
cum este definitul (A) şi nu cum nu este el.
Exemplu: Omul este o fiinţǎ care nu este nici plantǎ, nici zeu.
- noţiunile negative, adică acele definiţii care conţin ca definitori (B) termeni negativi; cu alte
cuvinte, când definitul este o noţiune negativǎ, definitorul este obligatoriu negativ (aceasta se
justificǎ prin faptul cǎ negarea negaţiei este o afirmaţie); astfel, excepţia care permite acceptarea
definiţiilor negative este cea care evidenţiazǎ doar douǎ posibilitǎţi, în sensul cǎ negaţia uneia
atrage dupǎ sine afirmarea celeilalte; prin urmare, termenii negativi pot fi definiţi negativ.
Exemple: Omul amoral este omul fǎrǎ moralǎ.

Burlacul este bărbatul căsătorit.
Este de remarcat, însǎ, situaţia în care şi în cazul noţiunilor, dar şi în cazul propoziţiilor
negaţia lingvisticǎ nu coincide cu negaţia logicǎ, ci cu un mod mai convenabil de a evidenţia
prezenţa unei însuşiri a definitului (a obiectului definiţiei).
Exemplu: Întunericul este absenţa de luminǎ.
Totodatǎ, mai este de remarcat şi situaţia în care o definiţie negativǎ poate fi circularǎ.
Exemplu: Omul harnic este omul care nu este leneş.
În aceastǎ situaţie se observǎ cǎ termenul ,,leneş” se defineşte ca negaţie a lui ,,harnic”

(,,non-harnic”).
(4) Regula claritǎţii şi univocitǎţii - definiţia trebuie să fie clară şi precisă (inteligibilă),
adică definitorul nu trebuie să conţină noţiuni vide, termeni figuraţi, metafore, figuri de stil.
Altfel spus, orice definiţie trebuie să folosească doar termeni univoci. Totodată, trebuie precizat
cǎ pentru a fi cât mai precis şi mai inteligibil definitorul trebuie sǎ cuprindǎ doar notele care
formeazǎ un temei suficient pentru identificarea definitului. Definitorul nu trebuie sǎ se complice
inutil şi nu trebuie sǎ tindǎ spre descrierea exageratǎ a definitului (a obiectului definiţiei).
Exemplu: Meseria este brǎţarǎ de aur.
De asemenea, trebuie menţionat că nici definiţiile prin propriu (acelea care aratǎ doar ce
note aparţin exclusiv, dar fǎrǎ a fi necesare, definiendum-ului şi, care, totodatǎ, nu enumerǎ
notele necesare ale noţiunii de definit) nu se subordoneazǎ acestei reguli.
Exemplu: Omul este un animal care construieşte avioane.
74
(5) Regula consistenţei - definiţia trebuie să fie consistentă, adică definiţia nu trebuie să intre
în raport de opoziţie (contradicţie) cu alte definiţii deja acceptate ca fiind corecte în cadrul unui
sistem. Spre deosebirile de regulile anterioare care trimit atât la extensiunea, cât şi la intensiunea
termenilor, regula consistenţei se referǎ la relaţiile existente între propoziţiile din interiorul unui
anumit sistem.
OBSERVAŢIE:
În literatura de specialitate se vorbeşte despre EROAREA DEFINIŢIEI ABUNDENTE
(definitio abundans) – definiţia respectivă cuprinde în definitor definiens note neesenţiale.
Exemplu:
Paralelele sunt acele linii care au aceeaşi direcţie şi aceeasi distanţă între ele pretutindeni.
5.1.4 Tipuri de definiţii

Problema realizǎrii unor criterii optime prin care sǎ poatǎ fi clasificate definiţiile este
destul de vastǎ. Astfel, în lucrǎri de specialitate au fost propuse diverse modalitǎţi de clasificare
în funcţie de anumite criterii mai mult sau mai puţin pragmatice. În continuare redǎm câteva
criterii care s-au ,,încetǎţenit” oarecum în cele mai multe lucrǎri de logicǎ.
(a) Dupǎ valoarea lor gnoseologicǎ se disting:

a.1. Definiţii ştiinţifice (care au valoare intrinsecǎ) – sunt acelea prin care este relevat un grad
ridicat de ştiinţificitate şi care prezintǎ caracteristici esenţiale a ceea ce este prezentat
Exemplu: Izotopii sunt specii de atomi cu acelaşi numǎr atomic (acelaşi numǎr de protoni) şi cu
un numǎr de masǎ diferit (numǎr diferit de neutroni).
a.2. Definiţii neştiinţifice (care au valoare extrinsecǎ) – sunt acelea prin care gradul de
ştiinţificitate nu este evidenţiat în mod special şi ale cǎror caracteristici esenţiale au mai degrabǎ
o valoare accidentalǎ.
Exemplu: Gazele sunt alcǎtuite din particule foarte mici, atomi sau molecule, invizibile şi care se
aflǎ în continuǎ mişcare.
(b) Dupǎ modalitatea de exprimare:

b.1. Definiţii explicite – sunt acelea prin intermediul cǎrora înţelesul noţiunii este indicat în mod
direct (în sensul cǎ proprietǎţile definitorii sunt redate direct astfel încât obiectul definit poate fi
recunoscut şi prin alte mijloace).
Exemplu: Pǎtratul este rombul cu toate unghiurile egale.
b.2. Definiţii implicite (definiţii coordonatoare sau definiţii de întrebuinţare) – sunt acelea în
care înţelesul noţiunii nu rezultǎ în mod direct (în sensul cǎ obiectul definit este dat prin altceva,
iar proprietǎţile acestuia nu reflectǎ o delimitare clarǎ).
Exemplu: Numǎrul zero este element neutru al operaţiei de adunare, iar numărul unu este
element neutru al operaţiei de înmulţire.
a+0=a
a x 1 = a (,,x” exprimă operaţia de înmulţire)
În cazul propoziţiilor implicite se impune precizarea cǎ unele lucrǎri de specialitate
disting între:
75
b.2.1 definiţii contextuale – acelea în care poate fi dat cel puţin un context de utilizare
(sau pot fi redate chiar mai multe astfel de contexte), astfel încât semificaţia reiese din contextul
respectiv. Definiţiile contextuale asigurǎ biunivocitatea şi, mai puţin asigurǎ existenţa şi
univocitatea..
Exemplu: a + 0 = a
b.2.2 definiţii formale – acelea care sunt sub formǎ de formule. Definiţiile formale
asigurǎ existenţa şi univocitatea.
Exemplu: (a+b)2 = a2+2ab+b2
(c) Dupǎ natura obiectului de definit:

c.1. Definiţii reale – sunt acelea al cǎror obiect este dat de o noţiune. Precizând anumite note ale
definitului definiţiile reale relevǎ însuşiri, proprietǎţi, relaţii ale obiectelor la care se referǎ
respectivul definit. Prin urmare, în cazul definiţiilor reale definitul este o noţiune. Definiţiile
reale pot fi adevǎrate sau false.
Exemple: Bromul este un element chimic lichid, toxic, metaloid de culoare roşu-închis, cu miros
neplǎcut, pǎtrunzǎtor, întrebuinţat în industria chimicǎ, farmaceuticǎ.
c.2. Definiţii nominale – sunt acelea care precizeazǎ sensul numelui unei noţiuni (definitul este
un termen). Acceptarea propoziţiilor nominale drept adevǎrate sau false se realizeazǎ în funcţie
de modul în care se analizeazǎ tipul de definiţie la care aceasta se referǎ (lexicalǎ, stipulativǎ, de
precizare). De pildǎ, definiţiile lexicale pot fi adevǎrate sau false, definiţiile stipulative nu pot fi
adevǎrate sau false (deoarece sunt simple convenţii), definiţiile de precizare dau naştere la
problematizǎri în ceea ce priveşte adevǎrul şi falsitatea lor.
Exemplu: Minunat = df adjectiv prin care se înţelege calitatea de a fi magnific, încântǎtor,

splendid, excepţional, extraordinar.
Definiţiile nominale pot fi:
c.2.1 Definiţii lexicale (sau definiţii explicative sau definiţii de înregistrare) – acelea
care exprimǎ toate sensurile unui cuvânt:
Exemplu: Prin ,,broascǎ” se înţelege 1. nume dat mai multor animale amfibii din clasa
batracienilor, fǎrǎ coadǎ, cu picioarele dinapoi mai lungi, adaptate pentru sǎrit cu gura largǎ şi cu
ochii bulbucaţi; 2. plantǎ arborescentǎ exoticǎ având flori mari, galbene şi frunze groase,
cultivatǎ ca plantǎ de ornament; 3. mecanism montat la o uşǎ, la un sertar etc. pentru a le încuia
cu ajutorul unei chei.
c.2.2 Definiţii stipulative (sau definiţii de introducere) – acelea care introduc termeni,
prescurtǎri,simboluri şi sensuri noi în vocabularul unei limbi sau chiar pentru un cuvânt
deja existent; aceste definiţii nu sunt nici adevǎrate, nici false deoarece ele exprimǎ o
anumitǎ convenţie de a (re)formula sensurile unui cuvânt sau grup de cuvinte; în cazul
definiţiilor stipulative relaţia de definiţie poate fi redatǎ şi prin expresii cum ar fi ,,se
înţelege”, ,,numim” etc.
Acestea pot fi:
c.2.2.1 definiţii stipulative de introducere a unui nume nou în vocabularul unei limbi
Exemplu: Prin ,,software” se înţelege un sistem de programe pentru computere şi procedurile de
aplicare a lor furnizate o datǎ cu computerul sau alcǎtuite de utilizator.
c.2.2.2 definiţii stipulative de introducere a unui sens nou pentru un nume deja existent
76
Exemplu: Prin ,,singularitate” se înţelege calitatea de a fi singular, iar în alte situaţii ciudǎţenie
sau bizarerie. Tot prin ,,singularitate” se înţelege (un termen din fizicǎ) un punct în spaţiu-timp la
care curbura spaţiu-timpului devine infinitǎ.
c.2.2.3 definiţii stipulative de precizare a unui sens special
Exemplu: Prin stea neutronicǎ se înţelege o stea rece, susţinutǎ de respingerea între neutroni
datoratǎ principiului de excluziune.
c.2.2.4 definiţii stipulative de precizare a unei prescurtǎri
Exemplu: APSU reprezintǎ Asociaţia Profesorilor de Socio-Umane (care s-a înfiinţat la Suceava)
specializatǎ în probleme de educaţie şi culturǎ.
c.2.3 Definiţii de precizare – acelea care stabilesc înţelesul unui termen vag şi care, pe
de o parte, se disting de definiţiile stipulative, iar pe de altǎ parte, se aseamǎnǎ cu
definiţiile lexicale prin existenţa termenului aflat deja în circulaţie; altfel spus, în cazul
definiţiilor de precizare, este vorba despre un termen aflat deja în circulaţie.
Exemplu: În acest text, prin ,,departe’’ se înţelege o acţiune cu sens temporal ce poate fi
localizatǎ în trecut (sau în viitor).
Observaţie: Dacǎ în cazul propoziţiilor stipulative nu se precizeazǎ explicit ,,Prin X se

înţelege...”, atunci existǎ pericolul ca definiţiile nominale sǎ fie interpretate şi ca definiţii reale.
Aceastǎ situaţie apare din cauza confuziei care se realizeazǎ între termen şi noţiune. În astfel de
cazuri se recomandǎ ca în momentul în care se construieşte o definiţie nominalǎ sǎ se urmǎreascǎ
pǎstrarea unei formulǎri care sǎ indice referirea la termen. Prin urmare, în cazul definiţiilor reale
relaţia de definire este redatǎ prin cuvântul ,,este”, iar definitul este exprimat printr-un substantiv
sau printr-o expresie substantivalǎ cu articol hotǎrât. În plus, în cazul definiţiilor nominale relaţia
de definire este datǎ prin expresii ca ,,se înţelege”, ,,înseamnǎ”, ,,reprezintǎ”, ,,desemneazǎ”, iar
termenul definit este recomandat sǎ fie pus între ghilimele.
Exemplu: definiţia halogenului poate fi cititǎ şi interpretatǎ ca o definiţie realǎ, dar şi ca una
nominalǎ (stipulativǎ):
-definiţie realǎ: Halogen este denumirea genericǎ datǎ elementelor fluor, clor, brom, iod,
astatiniu, care se pot combina direct cu metalele dând sǎruri.
-definiţie nominalǎ (stipulativǎ): Prin ,,halogen” se înţelege denumirea genericǎ datǎ elementelor
fluor, clor, brom, iod, astatiniu, care se pot combina direct cu metalele dând sǎruri.
(d) Dupǎ procedura de definire evidenţiatǎ de definitor:
d.1. Definiţii intensionale (conotative) – acelea în care definitul redǎ, indirect sau direct
sensurile care alcǎtuiesc intensiunea definitului; cu alte cuvinte, o astfel de definiţie este posibilǎ
prin indicarea unei proprietǎţi sau chiar a mai multor proprietǎţi pe care le au obiectul la care se
referǎ termenul respectiv.
Exemplu: Oraşul Vatra Dornei este o staţiune renumitǎ pentru apele sale minerale. (1)
Oraşul Vatra Dornei este una dintre cele mai frumoase staţiuni din Bucovina. (2)
(1) şi (2) reprezintǎ definiţii intensionale ale ,,oraşului Vatra Dornei”.
Definiţiile intensionale pot fi:

d.1.1 Definiţii generice (sau definiţii prin gen proxim şi diferenţǎ specificǎ – este vorba, desigur,
despre diferenţa specificǎ a speciei faţǎ de gen) – sunt acelea care se aplicǎ termenilor generali,
care în virtutea raportului de ordonare dispun de specii şi de alte genuri.
Exemplu: Pǎtratul este dreptunghiul cu toate laturile congruente sau rombul cu unghiurile drepte.
77
Totodatǎ, definiţiile generice (sau definiţiile prin gen proxim şi diferenţǎ specificǎ) nu
sunt aplicabile noţiunilor universale (univers, realitate, existenţǎ, Dumnezeu), de pildǎ,
categoriilor filosofice (care nu au gen) sau noţiunilor individuale (care nu au specii). Altfel spus,
noţiunea este alcǎtuitǎ din genul în care este cuprinsǎ respectiva noţiune (genus proximum) şi
diferenţa specificǎ (differentia specifica).
Prin urmare, definiţia prin gen (proxim) şi diferenţǎ (specificǎ) trebuie sǎ îndeplineascǎ
urmǎtoarele condiţii:
(a) genul trebuie sǎ fie proxim, adicǎ supraordonat imediat;
(b) diferenţa sǎ fie specificǎ, adicǎ sǎ reprezinte o notǎ proprie din intensiunea
(conţinutul) definitului care sǎ-l diferenţieze de celelalte specii incluse în genul proxim;
(c) un termen poate fi inclus, succesiv, în genuri proxime diferite; cu alte cuvinte, un
termen poate fi definit corect în mai multe moduri;
(d) genul proxim nu trebuie exprimat întotdeauna în mod explicit (Ţarǎ asiaticǎ=df
China, Vietnam etc., deoarece în acest caz genul este subînţeles prin expresia ,,oricare
dintre ţǎrile”).
d.1.2 Definiţii genetice (sau definiţii constructive) – sunt acelea prin care se aratǎ geneza
obiectului la care se referǎ definitorul.
Exemple: Cercul este figura obţinutǎ prin secţionarea unui cilindru drept pe un plan paralel cu
baza.
Cercul reprezintǎ prin definiţie o figurǎ geometricǎ planǎ rezultatǎ prin rotirea cu 360 0
a unui punct în jurul altui punct fix (numit centru) la o distanţǎ egalǎ de acesta.
Definiţia geneticǎ are şi gen proxim şi diferenţǎ specificǎ şi, prin urmare, ea este o definiţie
corectǎ. Definiţia geneticǎ (care aratǎ cum se construieşte un obiect) se deosebeşte de definiţia
descriptivǎ care aratǎ ce este un obiect (definiţiile reale) sau care este sensul unui anumit cuvânt
(definiţiile nominale). În definiţiile genetice, definitul (obiectul de definit) este un obiect natural,
iar definitorul reprezintǎ unicitatea procesului natural în care, de altfel, nu este nevoie de
intervenţia omului; altfel spus, prin aceste definiţii este indicatǎ naşterea definitului (geneza
acestuia).
d.1.3 Definiţii constructive sunt acelea prin care se aratǎ modul de formare a obiectului la care
se referǎ definitorul. În definiţiile constructive, definitul (obiectul de definit) este un obiect
provocat de intervenţia omului, iar definitorul prezintǎ entitǎţile prin intermediul cǎrora sunt
evidenţiate metodele şi întregul proces de ,,construcţie” .
Exemplu: Sfera este locul geometric obţinut prin rotirea cu 1800 a unui cerc în jurul diametrului
sǎu.
d.1.4 Definiţii operaţionale – sunt acelea redate prin intermediul operaţiilor sau proceselor de
identificare a entitǎţii respective.
Exemplu: Acizii sunt substanţe care înroşesc hârtia de turnesol.
d.1.5 Definiţii prin simplǎ sinonimie – sunt acelea în care definitul este exprimat prin intermediul
unui cuvânt, iar definitorul este redat printr-un cuvânt sau un grup de cuvinte, dar care are acelaşi
înţeles cu definitul. Definiţiile prin simplǎ sinonimie se dovedesc a fi utile în procedeul de
construire a definiţiilor lexicale. Inconvenientul unei astfel de propoziţii constǎ în faptul cǎ nu
78
întotdeauna se gǎseşte pentru explicarea unui cuvânt un sinonim adecvat. Mai mult, în cazul
definiţiilor prin simplǎ sinonimie se poate produce eroarea cunoscutǎ sub numele de ,,viciul
circularitǎţii”.
Exemplu: ,,Pripit’’ înseamnǎ necumpǎnit.
d.2 Definiţii extensionale (denotative) – sunt acelea care prin precizarea în definitor a unor
obiecte din extensiunea definitului redau, de fapt, intensiunea definitului; altfel spus, este
precizatǎ extensiunea unui termen (mulţimea de obiecte) caracteristicǎ acestuia.
Exemple: Prin flori se înţelege oricare dintre trandafir, crin, lalea, narcisǎ etc. – definiţie prin
enumerare (parţială)
Aceastǎ floare reprezintǎ o lalea. – definiţie prin indicare
Definiţiile extensionale pot fi:
d.2.1 Definiţii prin enumerare – sunt acelea prin care se numesc obiecte din sfera noţiunii. În
acest sens, se disting:
d.2.1.1.definiţii prin enumerare completǎ:
Exemplu: Prin continent se înţelege oricare dintre urmǎtoarele: Europa, Asia, Africa, Australia,
America de Nord, America de Sud, Oceania, Antarctida.
d.2.1.2. definiţii prin enumerare parţialǎ:
Exemplu: Filosofii sunt gânditori ca Socrate, Platon, Aristotel, Descartes, Nietzsche, Popper etc.
d.2.2 Definiţii prin indicare (sau definiţii ostensive sau definiţii demonstrative) – sunt acelea care
aratǎ obiectul prin indicare, fǎcându-se apel la expresii de forma ,,acesta (aceasta) este
(reprezintǎ) un (o) ...”, ,,în imaginea respectivǎ se aflǎ (existǎ, se observǎ)...”, ,,iatǎ...”.
Exemple: Fructul acesta reprezintǎ un mǎr.

În imaginea respectivǎ existǎ un mǎr.
Observaţii: (1) Definiţiile prin enumerare (completǎ şi / sau parţialǎ) şi definiţiile prin indicare
(definiţiile ostensive sau definiţiile demonstrative) urmǎresc în mod explicit extensiunea
definitului.
(2) Definiţiile generice (definiţiile prin gen proxim şi diferenţǎ specificǎ), definiţiile
operaţionale, definiţiile genetice (constructive) şi definiţiile prin simplǎ sinonimie se referǎ la
intensiunea definitului.
(3) Un caz special de definiţie, având în vedere criteriul procedurii de definire, îl
constituie definiţia recursivă (sau definiţia inductivă), în care definitorul indică / descrie un
procedeu inductiv de indicare / construire a oricărui obiect din construirea definitului92. De
aceea, se admite că o definiţie recursivă este alcătuită din:
(a) o clauză de bază (clauză iniţială), în care se indică unul sau mai multe obiecte
desemnate de definit;
(b) una sau mai multe clauze recursive, în care sunt date regulile de identificare /
construire a celorlalte obiecte din extensiunea definitului;
92
http://www.scribd.com/doc/12730904/Curs-Complet-Logica, accesat 28 septembrie 2009.
79
(c) o clauză finală (închidere), prin care se arată că definitul desemnează doar obiectele
identificate / construite conform primelor două tipuri de clauze.
Exemplu: Părinţii lui Mihnea sunt strămoşi ai lui Mihnea.

Strămoşii părinţilor lui Mihnea sunt strămoşi ai lui Mihnea.
Nicio altă persoană nu este strămoş al lui Mihnea.
5.2 CLASIFICAREA ŞI DIVIZIUNEA
5.2.1 CLASIFICAREA
Clasificarea este operaţia logică prin intermediul căreia genul este construit din speciile
componente. Cu alte cuvinte, clasificarea este o operaţie raţională prin care o anumită mulţime
de noţiuni cu un oarecare grad de generalitate este grupată în noţiuni cu un grad de generalitate
mai ridicat. ,,Clasificarea este operaţia logică prin care obiectele din alcătuirea unei mulţimi sunt
ordonate în submulţimi disjuncte, adică în submulţimi care nu au niciun element comun” 93. Prin
urmare, clasificarea reprezintă rezultatul procesului de abstractizare. Cu toate acestea, procesul
de abstractizare este în sine arbitrar, deoarece constituirea claselor de obiecte se realizează în
funcţie de o anumită proprietate (care este comună obiectelor), în acest sens, existenţa altor
proprietăţi nefiind luată în considerare.
Clasificarea se deosebeşte:
(a) de generalizare (cu care nu trebuie confundată), deşi în ambele operaţii se ajunge la noţiuni
din ce în ce mai generale.
(b) de diviziune (căreia, din punct de vedere logic, i se opune), care reprezintă operaţia logică
prin care genul este descompus în speciile sale.
În clasificare se admite că se trece de la specie la gen, spre deosebire de diviziune unde se
trece de la specii la gen. Această situaţie se poate exprima prin ideea că în clasificare obiectele
individuale sunt grupate în clase indivizi, pe când în diviziune se divid întotdeauna doar noţiuni.
Totodată trebuie precizat că o clasificare riguroasă şi corectă se poate concretiza numai dacă este
respectată condiţia conform căreia se cunosc temeinic atât obiectul clasificării, cât şi
particularităţile logice specifice acestei operaţii.
Una dintre problemele cu care se confruntă gândirea referitor la operaţia logică de
clasificare este aceea prin care se încearcă să se evite confuzia între clasa obiectelor şi clasa
noţiunilor.
5.2.1.2 Structura clasificarii

Structura clasificării este dată de următoarele componente:
(a) elementele clasificării, adică lucrurile (noţiunile-acestea pot fi noţiuni individuale sau noţiuni
cu un grad redus de generalitate), care umează a fi clasificate şi care formează obiectul
clasificării;
(b) clasele obţinute, adică noţiunile (acestea pot fi noţiuni generale sau noţiuni cu un grad de
generalitate mai ridicat) rezultate în urma concretizării operaţiei de clasificare;
(c) fundamentul (criteriul) clasificării, adică proprietatea (nota, diferenţa specifică) pe baza
căreia se realizează gruparea elementelor (universului) clasificării în clase; criteriul unei
clasificări poate fi dat sau de o proprietate sau de o categorie de proprietăţi; de pildă, dacă vom
clasifica elevii unei şcoli în elevi foarte buni, elevi medii şi elevi slabi, atunci se observă că ei au
fost astfel clasificaţi după criteriul performanţei şcolare. În acest sens, în literatura de specialitate
se apreciază că proprietăţile sunt criterii de tip I (elevi foarte buni, elevi medii şi elevi slabi), iar
categoriile de proprietăţi sunt criterii de tip II (performanţă şcolară).
93
Gheorghe-Ilie Fârte, ,,Repere ale ştiinţei comunicării”, în Ştefan Celmare / Constantin Sălăvăstru (coordonatori),
Existenţă, cunoaştere, comunicare, Editura Universităţii ,,Alexandru Ioan Cuza” Iaşi, 2002, p. 194.
80
Exemplu de clasificare:
elementele clasificării: numere pare şi numere impare
clasa obţinută: numere întregi
fundamentul clasificării: divizibilitatea cu 2
5.2.1.3 Tipuri de clasificare
I. După utilitatea pe care o reprezintă

(a) Clasificare naturală (cognitivă) – prin care clasele sunt descrise aşa cum sunt ele în realitate;
Exemple: Clasificarea elementelor chimice în funcţie de masa lor atomică.

Clasificarea fiinţelor umane după temperament: colerici, sangvinici, melancolici,
flegmatici.
(b) Clasificare artificială (pragmatică, convenţională) – prin care clasele sunt formate după
criterii convenţionale.
Exemplu: Clasificarea cărţilor dintr-o bibliotecă poate fi realizată în funcţie de mai multe criterii:
numele autorului, domeniul ştiinţific, anul apariţiei etc.
Observaţie: În literatura de specialitate criteriul utilităţii (clasificare naturală şi clasificare
artificială) mai este cunoscut şi sub denumirea de criteriul ştiinţific (clasificare teoretică şi
clasificare artificială)
După valoarea ştinţifică:

(a) Clasificare teoretică – unde clasele obţinute pot fi atât reale, cât şi posibile;
(b) Clasificare empirică – unde clasele obţinute pot fi doar clase reale.
Notă: Între clasificarea teoretică şi clasificarea empirică nu există o demarcaţie absolută. Acestea
se completează reciproc.
II. După natura obiectelor:

(a) Clasificare exactă - care admite că pentru orice obiect din universul supus clasificării se
poate preciza cu exactitate cărei clase aparţine;
(b) Clasificare inexactă – care admite că pentru orice obiect din universul supus clasificării nu se
poate preciza cu exactitate cărei clase aparţine.
III. După operaţiile care se aplică obiectelor din clasele obţinute:

(a) Clasificare nominală (cardinală) – reprezintă rezultatul operaţiei de numărare a elementelor
clasificării;
Exemplu: Clasificarea populaţiei unei ţări în funcţie de bolile profesionale.
(b) Clasificare ordinală – reprezintă rezultatul operaţiei de numărare, de comparare şi de

ierarhizare a elementelor în funcţie de gradul realizării unui anumit criteriu.
Exemplu: Gruparea unor elevi în funcţie de performanţele lor şcolare.
IV. După numărul claselor obţinute:

(a) Clasificare dihotomică – clasificarea elementelor clasificării se realizează doar în două clase.
81
Exemplu: În funcţie de domeniul eticii, clasificarea faptelor umane se grupează în fapte morale şi
imorale.
(b) Clasificare politomică (trihotomică, tetratomică etc.) – clasificarea elementelor se realizează

în mai mult de două clase.
Exemple: Clasificarea animalelor în erbivore, carnivore, omnivore este de tip politomic

(trihotomică).
Clasificarea persoanelor care locuiesc pe teritoriul României în: cetăţeni ai României,
cetăţeni străini, apatrizi şi persoane cu cetăţenie dublă este de tip politomic (tetratomic).
5.2.1.4 Corectitudinea în clasificare

1. Regula celor trei entităţi logice – clasificarea trebuie să presupună trei elemente:
elementele clasificării (obiectul clasificării), clasele obţinute şi fundamentul (criteriul)
clasificării. În cazul în care lipseşte cel puţin o entitate nu se poate admite existenţa operaţiei
logice de clasificare.
2. Regula completitudinii sau adecvării – clasificarea trebuie să fie completă. Această

situaţie presupune ca fiecare element din universul clasificării să fie distribuit într-o anumită
clasă. Altfel spus, clasificarea nu trebuie să lase rest.
În cazul în care nu se respectă această regulă apar următoarele erori:
(a) eroarea clasificării incomplete (imperfecte) – este vizibilă când nu apar toate speciile
genului.
Exemplu: O clasificare a unităţilor de măsură pentru lungime, în care unul din submultiplii
metrului - centimetrul nu s-ar regăsi în niciuna din clasele obţinute ar genera o clasificare
incompletă.
(b) eroarea clasificării abundente – este vizibilă când apar specii străine.
Exemplu: O clasificare a unităţilor de măsură pentru masă, în care pe lângă submultiplii

kilogramului s-ar regăsi si metrul ar genera o clasificare prea abundentă.
3. Regula excluderii claselor – care afirmă că pe aceeaşi treaptă a clasificării, între clasele
obţinute trebuie să existe doar raporturi de opoziţie (contradicţie sau contrarietate). Altfel spus,
niciun obiect din domeniul clasificării nu trebuie să facă parte din mai mult de o clasă.
În cazul în care nu se respectă această regulă apar următoarele erori:

(a) eroarea încrucişării – când într-o clasificare cel puţin două clase au obiecte în comun, fiecare
dintre aceste clase conţinând obiecte care nu aparţin celeilalte clase.
Exemplu: Clasificarea poligoanelor în poligoane regulate, poligoane neregulate si patrulatere este

incorectă, deoarece clasa patrulaterelor are obiecte în comun cu clasa poligoanelor regulate şi cu
clasa poligoanelor neregulate.
(b) eroarea saltului în clasificare – când într-o clasificare apar si clase de nivel diferit.
82
Exemplu: Clasificarea participanţilor la o grevă în: profesori, studenţi, sindicalisti şi cetăţeni este
incorectă, deoarece primele trei clase sunt de alt nivel decât clasa cetăţenilor, find incluse în
aceasta.
În cazul termenilor vagi regula excluderii claselor se aplică doar nucleului, nu şi marginii
acestora.
Exemplu: Clasificarea studenţilor după nivelul pregătirii în buni (A), de nivel mediu (B) şi slabi
(C) reprezintă trei clase de noţiuni vagi reprezentate astfel:
A B C
4. Regula criteriului (fundamentului) unic – proprietăţile pe baza cărora se realizează gruparea

elementelor în clase să fie unice.
Exemplu: Clasificarea locuitorilor unui oraş din punct de vedere individual în femei, bărbaţi şi
studenţi este incorectă, deoarece pe aceeaşi treaptă s-au folosit două criterii diferite (sexul şi
ocupaţia), obţinându-se clase între care nu există un raport de opoziţie.
5. Regula omogenităţii (uniformităţii proprietăţilor) - care precizează că asemănările dintre

obiecte aflate în aceeaşi clasă (proprietăţile comune pe care le posedă) trebuie să fie mai
importante decât deosebirile dintre ele. Această regulă are sens doar pentru clasificările naturale,
nu şi pentru cele artificiale. În cazul în care nu se respectă această regulă, clasificarea nu este
riguroasă, situaţie ce ar putea duce la nerespectarea principiului non-contradicţiei.
Exemplu: Este firesc să regăsim în cadrul aceleiaşi clase drept specii liliecii şi şoarecii (deşi
şoarecii nu pot zbura), ambele specii fiind mamifere.
În cazul în care nu se respectă această regulă apare eroarea conform căreia proprietăţile
comune (asemănările) sunt cel puţin la fel de importante ca şi deosebirile.
Exemplu: Nu este firesc să se regăsească în cadrul aceleiaşi clase lăstunii şi liliecii (şi lăstunii şi
liliecii sunt capabili să zboare, dar această proprietate nu este mai importantă decât faptul că atât
lăstunii, cât şi liliecii au o structură internă diferită, sau că liliecii sunt mamifere, iar lăstunii nu
sunt mamifere).
5.2.2 DIVIZIUNEA
Diviziunea (numită şi clasificare analitică) este operaţia logică prin intermediul căreia
genul este descompus în speciile sale (după un anumit criteriu). Diviziunea descompune o clasă
în subclase. Aşadar, diviziunea împarte un gen în speciile sale şi nu un întreg în părţile sale
componente (de exemplu, delimitarea corpului insectelor în cap, torace şi abdomen nu reprezintă
o diviziune, ci o împărţire a unui întreg în părţi). Mai mult, diviziunea se bazează pe operaţia de
83
specificare (determinare) care este opusă operaţiei de generalizare (abstractizare) şi se realizează
asupra sferei noţiunilor.
Exemplu de diviziune: în extensiunea noţiunii definiţiei extensionale (denotative) se disting

subspeciile definiţie prin indicare şi definiţie prin enumerare. Schematic, această diviziune poate
fi redată astfel (se citeşte de la stânga la dreapta):
PRIN INDICARE
DEFINIŢII
PARŢIALǍ
PRIN ENUMERARE
COMPLETǍ
OBERVAŢIE:
-în cazul diviziunii schema se citeşte de la stânga spre dreapta;
-în cazul clasificării schema trebuie citită de la dreapta spre stânga.
Diviziunea presupune anumite caracteristici :
- se deosebeşte de clasificare (faţă de care, din punct de vedere logic, se opune), care reprezintă
operaţia logică prin care genul se construieşte din speciile sale; spre deosebire de clasificare unde
se urcă de la specie la gen, în diviziune se coboară de la specii la gen; această situaţie presupune
ideea conform căreia în operaţia raţională de diviziune întotdeauna se divid doar noţiuni, pe când
în operaţia raţională a clasificării obiectele individuale sunt grupate în clase indivizi.
-nu trebuie confundată cu analiza cunoscută şi sub numele de partiţiune; prin diviziune se obţin
specii, care posedă toate notele (însuşirile) genului (genul triunghi se divide în speciile
triunghiuri scalene, triunghiuri isoscele şi triunghiuri echilaterale), în timp ce prin analiză
(partiţiune) se obţin părţi, care nu posedă toate notele (însuşirile) întregului (triunghi, ca întreg,
este alcătuit din laturi şi unghiuri).
Observaţie: În diferite lucrări de specialitate analiza este înţeleasă drept dezmembrare şi, de
aceea, unii autori atrag atenţia şi asupra acestui concept. Fireşte, aici este vorba, mai degrabă, de
o problemă de natură conceptuală. Altfel spus, se admite că diviziunea se deosebeşte de
dezmembrare, în sensul că prima (diviziunea) presupune o distribuire a speciilor în cadrul unui
gen, iar cea de a doua (dezmembrarea) relevă faptul că părţile unui întreg sunt luate drept specii
ale acestuia (a se vedea subcapitolul DEZMEMBRAREA).
5.2.2.2 Structura diviziunii

Structura diviziunii este dată de:
(a) elementele (membrii) diviziunii (membra dividentia), adică noţiunile la care se ajunge în
urma operaţiei de diviziune (totalitatea noţiunilor subordonate); elementele (membrii) diviziunii
sunt întotdeauna specii;
(b) obiectul diviziunii (totum divisum), adică noţiunea de divizat (o noţiune generală,
supraordonată), care este întotdeauna gen;
84
(c) fundamentul diviziunii (fundamentum divisionis), adică diferenţa specifică sau, altfel spus,
criteriul după care se realizează distribuirea în specii a obiectelor pe care le reflectă
(extensiunea) sfera noţiunii de divizat.
5.2.2.3 Tipuri de diviziune

După numărul speciilor:
Diviziune dihotomică – diviziunea unui univers în două clase; în cazul diviziunii dihotomice
există un raport de contradicţie; în cazul acestui tip de diviziune elementele componente
epuizează întreaga sferă a noţiunii de divizat.
Exemplu de diviziune dihotomică: diviziunea elementelor chimice în metale şi nemetale;
Diviziune politomică (trihotomică, tetratomică) – diviziunea unui univers în mai multe clase ; în
cazul diviziunii trihotomice există un raport de contrarietate.
Exemplu de diviziune trihotomică: diviziunea plantelor superioare în briofite, pteridofite,
spermatofite.
Exemplu de diviziune politomică: diviziunea sistemului de drept în România în drept civil,drept
penal, drept administrativ, drept financiar, dreptul muncii, etc.
5.2.2.4 Corectitudinea în diviziune

(1) Regula completitudinii sau adecvării (diviziunea trebuie să fie completă), adică
elementele (membrii) diviziunii trebuie să epuizeze obiectul diviziunii (noţiunea de divizat).
Aceasta înseamnă că între obiectul diviziunii (noţiunea de divizat) şi elementele (membrii)
diviziunii există o anumită relaţie, în sensul că suma sferelor (extensiunilor) membrilor diviziunii
este egală (identică) cu sfera (extensiunea) noţiunii de divizat.
Dacă nu se respectă această regulă apar următoarele erori:
(a) Diviziunea este incompletă (prea strâmtă):
(i) diviziunea este incompletă prin neatingerea scopului (adică au rămas obiecte necuprinse în
diviziune) – când suma elementelor (membrilor) diviziunii este mai mică decât sfera obiectului
diviziunii (noţiunii de divizat).
Exemplu: diviziunea definiţiilor intensionale în definiţii generice, definiţii genetice şi definiţii
operaţionale este incompletă, deoarece s-au lăsat deoparte definiţiile prin simplă sinonimie.
(ii) diviziunea este incompletă prin ajungerea la specii străine noţiunii de divizat - când se
ajunge la specii străine noţiunii de divizat
Exemplu: diviziunea noţiunii de ,,animal” în vertebrat, mamifer, pisică, pisică de jucărie, câine
de jucărie, este incompletă, deoarece au fost introduse două specii care nu fac parte din genul
,,animal”.
(b) Diviziunea este prea largă – diviziunea conţine membri în plus faţă de cei justificaţi de
fundamentul diviziunii
Exemplu: Învăţământul este de zi, seral, fără frecvenţă, tehnic şi universitar.
(2) Regula excluderii reciproce - pe fiecare treaptă a diviziunii, între speciile care reprezintă
membrii diviziunii, trebuie să existe un raport de opoziţie (contradicţie şi contrarietate).
Exemplu: diviziunea noţiunii de ,,populaţie” în bărbaţi, femei, copii este incorectă, deoarece
speciile obţinute nu sunt bine delimitate între ele, copiii putând fi şi de sex masculin, dar şi de
sex feminin.
Dacă nu se respectă această regulă membrii diviziunii nu se exclud (sau diviziunea în
care membrii se includ unul pe altul sau interferează)
Exemplu: Sporturile sunt masculine, feminine şi spectaculoase.
85
(3) Regula (criteriului) fundamentului unic – pe aceeaşi treaptă a diviziunii fundamentul
trebuie să fie unic
Noţiunea de ,,definiţie” poate fi divizată după criteriul care interesează (după valoarea lor
gnoseologică, după modalitatea de exprimare, după natura obiectului de definit), în sensul că
delimitarea speciilor trebuie concretizată în funcţie de criteriul respectiv.
Exemplu: noţiunea ,,definiţie” nu poate fi divizată (pe aceeaşi treaptă a diviziunii) în definiţii
explicite, definiţii implicite, definiţii ştiinţifice, definiţii neştiinţifice, deoarece s-ar folosi atât
criteriul modalităţii de exprimare, cât şi criteriul gnoseologic.
Dacă nu se respectă această regulă apare eroarea diviziunii cu mai mult de un fundament
(o diviziune care aplică tacit două sau mai multe fundamente).
Exemplu de diviziune incorectă: Soldaţii sunt artilerişti, infanterişti, aviatori, genişti, vânători de
munte şi voluntari.
(4) Regula continuităţii (diviziunea nu trebuie să facă salturi), adică după gradul lor de
generalitate, speciile la care se ajunge prin diviziune nu trebuie să fie îndepărtate de noţiunea de
divizat (obiectul diviziunii). Altfel spus, nu trebuie admisă trecerea (saltul) de la gen la
subspecie. Dacă nu se respectă această regulă diviziunea nu mai este completă.
Exemplu: Diviziunea animalelor în mamifere şi nevertebrate (din punct de vedere biologic) nu
este corectă, deoarece apare un salt de la gen (animal) la subspecie (nevertebrate), sărindu-se
peste specia vertebratelor.
5.3 DEZMEMBRAREA
Dezmembrarea nu trebuie confundată cu diviziunea, această distincţie urmând distincţia
dintre gen şi specie, respectiv distincţia dintre întreg şi parte.
În cazul diviziunii – distribuirea speciilor în cadrul unui gen;
Exemplu de diviziune: Împărţirea anilor în bisecţi şi nebisecţi (după numărul zilelor).
În cazul dezmembrării – părţile unui întreg sunt luate drept specii ale acestuia;
Exemplu de dezmembrare: Împărţirea anului în luni sau anotimpuri.(Luna poate fi, de pildă, o
specie, alături de an ori de zi, în diviziunea unităţilor de măsură ale timpului, deci gradul său de
generalitate este teoretic acelaşi cu cel al anului).
NOTǍ: Diviziunea şi clasificarea se deosebesc de specificare şi generalizare prin faptul că

acestea sunt operaţii logice univoce (în sensul că pornesc de la sau ajung la un singur
termen).
5.4 SPECIFICAREA (DETERMINAREA) ŞI GENERALIZAREA

(ABSTRACTIZAREA)
5.4.1 SPECIFICAREA (DETERMINAREA)

Specificarea (determinarea) noţiunii este operaţia logică prin care se trece de la gen la
speciile sale. Cu alte cuvinte, specificarea (determinarea) este operaţia logică prin care se
construieşte specia dintr-un gen al său. Prin specificare (determinare) se trece de la noţiuni
generale la noţiuni subordonate (termeni subordonaţi) mai puţin generale, care au o extensiune
86
(sferă) mai mică. Această trecere se realizează prin adăugarea unei diferenţe specifice (note
definitorii/însuşiri restrictive).
Exemplu: trecerea de la plantă la arbore se realizează prin adăugarea unei diferenţe specifice
(note definitorii) arborelui şi, reprezintă o operaţie logică de specificare (determinare).
5.4.2 GENERALIZAREA (ABSTRACTIZAREA)

Generalizarea (abstractizarea) noţiunii este operaţia logică prin care se construieşte
genul dintr-o specie a sa. Altfel spus, prin generalizare se ajunge la noţiuni din ce în ce mai
generale. Prin generalizare se trece la noţiunea subordonată la noţiunea supraordonată (termen
supraordonat), mai generală, care are o extensiune (sferă) mai mare. Această trecere se realizează
prin eliminarea diferenţei specifice (notei definitorii) şi reţinerea notei cu o sferă mai largă.
Exemplu: trecerea de la arbore la plantă se realizează prin eliminarea diferenţei specifice (notei
definitorii) arborelui şi reprezintă o operaţie logică de generalizare (abstractizare).
Generalizarea se deosebeşte de clasificare prin următoarele aspecte:
- operaţia de generalizare se realizează asupra unor noţiuni gata formate, pe când clasificarea se
realizează direct asupra obiectelor, această situaţie ducând la formarea de noţiuni (coleoptere,
diptere, artropode, insecte).
- operaţia de generalizare este liniară având în componenţa ei o serie de noţiuni (clor-halogen-
nemetal-element), pe când operaţia de clasificare reprezintă o ordonare complexă în care pe
acelaşi nivel de generalitate se situează mai multe noţiuni (încrengătura artropodelor cuprinde
clasa insectelor, clasa milipedelor, clasa centipedelor, clasa crustaceelor, clasa arahnidelor).
- operaţia de generalizare se realizează în plan vertical (se urcă spre noţiuni tot mai generale), pe
când operaţia de clasificare se concretizează şi în plan vertical (obiectele sunt ierarhizate în
ordinea generalităţii), dar şi în plan orizontal (obiectele sunt pur şi simplu grupate).
5.4.3 CORECTITUDINEA LOGICǍ ÎN SPECIFICARE (DETERMINARE) ŞI

GENERALIZARE
Pentru ca specificarea şi generalizarea să fie efectuate corect trebuie respectate
următoarele reguli:
(1) Regula necesităţii a trei termeni - specificarea (determinarea) şi generalizarea (abstractizarea)
necesită trei termeni: noţiunea dată, diferenţa specifică, noţiunea construită;
(2) Regula existenţei raportului de ordonare între gen şi specie – între termenul dat şi între
termenul construit, adică între gen şi specie să existe un raport de ordonare;
(3) Regula diferenţei specifice – nota adăugată sau nota îndepartată să fie o diferenţă specifică.
Observaţie: Specificarea şi generalizarea sunt operaţii logice inverse una alteia.
5.5 ANALIZA ŞI SINTEZA

Analiza şi sinteza sunt operaţii inverse una alteia. De asemenea, analiza şi sinteza sunt
izomorfe operaţiilor de clasificare şi diviziune, în sensul că analiza şi sinteza fac trecerea de la
întreg la părţile lui şi invers şi nu de la gen şi speciile lui şi invers. Analiza şi sinteza deţin un rol
important în formarea noţiunilor.
5.5.1 ANALIZA
87
Analiza este operaţia logică prin care întregul este descompus în părţile lui. În unele
lucrări de specialitate este identificată cu dezmembrarea. Acest aspect este, mai degrabă, de
natură conceptuală, fapt care relevă o anumită problematizare în modalitatea de interpretare a
operaţiilor logice în sine. Analiza este izomorfă operaţiei de diviziune şi este univocă în
antecedent.
Exemplu: ,,Propoziţia logică” se descompune în ,,cuantor logic”, ,,subiect logic”, ,,predicat

logic” şi ,,relaţie logică” (cunoscută şi sub denumirea de ,,copulă”).
5.5.2 SINTEZA

Sinteza este operaţia logică prin care întregul este compus din părţile lui. Sinteza este
operaţia izomorfă clasificării. Sinteza este, de asemenea, univocă în secvent şi ascendentă.
Exemplu: Din subiect logic, predicat logic şi copulă se constituie propoziţia logică.
5.5.3 CORECTITUDINEA LOGICǍ ÎN ANALIZǍ ŞI SINTEZǍ

Pentru ca analiza şi sinteza să fie efectuate corect trebuie respectate următoarele reguli:
(1) Regula completitudinii – operaţiile de analiză şi de sinteză să nu lase resturi (analiza şi
sinteza ca operaţii de sine stătătoare să fie complete sau perfecte);
(2) Regula criteriului unic – câte criterii sunt, tot atâtea analize şi sinteze sunt;
(3) Regula exclusivităţii părţilor – părţile să fie noţiuni (termeni) exclusive între ele.
5.6 DIFERENŢIEREA ŞI INTEGRAREA
5.6.1 DIFERENŢIEREA

Diferenţierea este operaţia logică prin care se construieşte dintr-un termen (noţiune) care
se referă la un întreg un alt termen (noţiune) care se referă la una din părţile întregului.
Diferenţierea este operaţia logică izomorfă operaţiei de abstractizare. Diferenţierea este ooperaţie
biunivocă şi descendentă
Exemplu: Trecerea de la noţiunea de ,,corp rigid” la noţiunea de ,,figură geometrică” făcându-se

astracţie de materia corpului.
5.6.2 INTEGRAREA

Integrarea este operaţia logică prin care se construieşte dintr-un termen (noţiune) care se
referă la una din părţile uni întreg un alt termen care se referă la întreg. Integrarea este operaţia
izomorfă operaţiei de determinare.
88
Exemplu: Trecerea de la noţiunea de ,,figură geometrică” la noţiunea de ,,corp rigid”.
Exerciţii:
Exerciţiul 1.
Să se precizeze prin adevărat (A), respectiv fals (F) tipul următoarelor enunţuri:
(1) Definiţia este corectă dacă:
(a) sfera definitului coincide cu sfera definitorului;
(b) sfera definitului nu coincide cu sfera definitorului.
(2) Definiţia este operaţia logică prin care se introduce:
(a) un raport de încrucişare;
(b) un raport de contrarietate;
(c) un raport de identitate.
(3) Prin ,,definire” se înţelege operaţia logică prin intermediul căreia este redată:
(a) extensiunea unui termen;
(b) este redată intensiunea unui termen.
(4) Prin ,,definiţie” se înţelege:
(a) o asociere a operaţiilor logice de generalizare şi de specificare;
(b) operaţia logică prin intermediul căreia genul este construit din speciile componente;
(c) propoziţia care fixează rezultatul operaţiei de definire.
(5) În formula A=df.BC:
(a) A reprezintă ,,relaţia de definire”, B exprimă ,,genul proxim”, iar C reprezintă ,,definitul”;
(b) A reprezintă ,,definitul”, B exprimă ,,diferenţa specifică”, iar C reprezintă ,,genul proxim”;
(c) A reprezintă ,,definitul”, B exprimă ,,genul proxim”, iar C reprezintă ,,diferenţa specifică”.
(6) În definiţia ,,Memoria este procesul psihic de stocare şi reactualizare selectivă a informaţiei.”
(a) ,,Memoria” reprezintă definitorul, ,,este” reprezintă ,,relaţia de definire”, iar ,,procesul psihic
de stocare şi reactualizare” reprezintă definitul;
(b) ,,Memoria” reprezintă definitul, ,,este” reprezintă ,,relaţia de definire”, iar procesul psihic de
stocare şi reactualizare” reprezintă definitorul;
Rezolvare:
(1) (a) sfera definitului coincide cu sfera definitorului (adevărat - A);
(b) sfera definitului nu coincide cu sfera definitorului (fals - F).
(2) (a) un raport de încrucişare (fals - F);
(b) un raport de contrarietate (fals - F);
(3) (a) extensiunea unui termen (fals - F);
(b) este redată intensiunea unui termen (adevărat - A).
(4) (a) o asociere a operaţiilor logice de generalizare şi de specificare (adevărat - A);
(b) operaţia logică prin intermediul căreia genul este construit din speciile componente(fals -
F);
(c) propoziţia care fixează rezultatul operaţiei de definire (adevărat - A).
(5) (a) A reprezintă ,,relaţia de definire”, B exprimă ,,genul proxim”, iar C reprezintă
,,definitul”(fals - F);
(b) A reprezintă ,,definitul”, B exprimă ,,diferenţa specifică”, iar C reprezintă ,,genul
proxim” (fals - F);
(c) A reprezintă ,,definitul”, B exprimă ,,genul proxim”, iar C reprezintă ,,diferenţa specifică”
(adevărat - A).
89
(6) (a) ,,Memoria” reprezintă definitorul, ,,este” reprezintă ,,relaţia de definire”, iar ,,procesul
psihic de stocare şi reactualizare” reprezintă definitul (fals - F);
(b) ,,Memoria” reprezintă definitul, ,,este” reprezintă ,,relaţia de definire”, iar procesul psihic
de stocare şi reactualizare” reprezintă definitorul (adevărat - A)
Exerciţiul 2
Corelaţi regulile clasificării cu explicaţiile specifice acestora:
(1) Regula completitudinii (a) Proprietăţile comune obiectelor repartizate în aceeaşi

clasă trebuie să fie mai importante decât proprietăţile care
diferenţiază acele obiecte.
(2) Regula excluderii claselor (b) Clasificarea trebuie să presupună trei elemente: obiectul
clasificării, clasele oţinute şi criteriul clasificării
(3) Regula omogenităţii (c) Pe aceeaşi treaptă a clasificării, între clasele obţinute
trebuie să existe doar raporturi de opoziţie (contradicţie
sau contrarietate
(4) Regula celor trei entităţi logice (d) Fiecare element din universul clasificării să fie
distribuit într-o anumită clasă
Rezolvare:
(1) - (d); (2) – (c); (3) – (a); (4) – (b)
Exerciţiul 3
Să se analizeze următoarele clasificări şi să se precizeze dacă sunt sau nu sunt corecte. În
cazul celor incorecte să se precizeze ce reguli s-au încălcat.
Triunghiurile se clasifică în:
curbiliniu
dreptunghi
triunghi echilateral
triunghi obtuzunghic
triunghi oarecare
triunghi oarecare
Rezolvare: Clasificarea dată nu este corectă (nu e completă). Această situaţie se justifică prin
faptul că s-au utilizat mai multe criterii (de clasificare). S-a încălcat regula conform căreia
criteriul clasificării trebuie să fie unic într-o operaţie.
90
91
LOGICA
PROPOZIŢIILOR
COMPUSE
92
Capitolul 6: LOGICA PROPOZIŢIILOR COMPUSE
6. 1 CARACTERIZARE GENERALĂ
Propoziţiile compuse sunt expresii logice alcătuite din:
- propoziţii simple - variabile propoziţionale – (unite prin operatori propoziţionali); propoziţiile
simple se simbolizează prin p, q, r, s, t;
- operatori propoziţionali (sau logici) - functori, conectori, joncţiuni – care pot fi de forma &,  ,
 ,  , w; aceştia reprezintă constante logice.
Observaţie:
În cadrul propoziţiilor compuse nu contează atât de mult propoziţiile simple, importantă
fiind, mai degrabă, valoarea lor de adevăr.
Propoziţiile compuse reprezintă funcţii de adevăr, adică valoarea logică a acestora
(adevărat / fals) depinde de valoarea propoziţiilor componente. Funcţiile de adevăr depind de
modul în care se concretizează operaţiile logice.
Operaţiile logice care:
- au o singură variabilă propoziţională sunt de ordinul unu (monare);
- au două variabile propoziţionale sunt de ordinul doi (binare).
Există 4 operaţii logice de ordinul unu şi 16 operaţii de ordinul doi.
Cele 4 operaţii logice de ordinul unu (monare) sunt următoarele:
p operaţii logice
1 1 1 0 0
0 1 0 1 0
Cele 16 operaţii de ordinul doi (binare) sunt următoarele:

p q 1 2 3 4 5 6 7 8 9 10 11 12 13 14 15 16
1 1 1 1 1 1 1 1 1 1 0 0 0 0 0 0 0 0
1 0 1 1 1 1 0 0 0 0 1 1 1 1 0 0 0 0
0 1 1 1 0 0 1 1 0 0 1 1 0 0 1 1 0 0
0 0 1 0 1 0 1 0 1 0 1 0 1 0 1 0 1 0
1 – tautologie;
2 – disjuncţia inclusivă;
3 – replicaţia (implicaţia conversă);
4 – afirmarea lui p;
5 – implicaţia;
6 – afirmarea lui q;
7 – echivalenţa;
8 – conjuncţia;
9 – incompatibilitatea (conjuncţia negată);
10 – disjuncţia exclusivă;
11 – negaţia lui q;
12 – implicaţia negată;
93
13 – negaţia lui p;
14 – replicaţia negată;
15 – rejecţia (disjuncţia inclusivă negată);
16 – tautologia negată (contradicţia logică).
Aceste operaţii logice se definesc şi se reprezintă prin tabele de adevăr (matrice, scheme).
De asemenea, pentru a se construi o matrice în care să existe număr maxim de combinaţii trebuie
să se ţină cont de formula:
N=2n, unde N-numărul de combinaţii;

n-numărul de variabile propoziţionale (numărul de propoziţii);
2-numărul de valori de adevăr.
O formulă logică este o expresie de forma: (p  p)  p, (p  q)&q; (p& q )  (q&r), p&q,

p& p etc. Prin urmare, o formulă propoziţională constituie o expresie ce are în structura sa
variabile propoziţionale şi conectori logici. Respectându-se criteriul valorii de adevăr, există
următoarele formule logice:
(1) Tautologii (sau legi logice) – se obţin când indiferent de valorile pe care le au componentele
formulei rezultă în final valoarea adevărat (1).
Exemplu: (p  p)  p
p (p  p) (p  p)  p
1 1 1
0 0 1
În logică sunt cunoscute foarte multe astfel de tautologii. Orice tautologie reprezintă o
formulă validă.
Exemple de tautologii :
(p  p )  p - principiul reducerii la absurd
p  p - principiul identităţii
p  p - principiul terţului exclus
( p  p) - principiul noncontradicţiei
p  p - legea dublei negaţii
(p  p)  p - idempotenţa conjuncţiei
 p  q  r    p  q  r  - asociativitatea conjuncţiei
(p  q)  (q  p) - comutativitatea conjuncţiei
(p  q)  p - contragerea conjuncţiei
(p  p)  p - idempotenţa disjuncţiei
 p  q  r    p  q  r  - asociativitatea disjuncţiei
p  (p  q) - extinderea disjuncţiei
(p  q)  (q  p) - comutativitatea disjuncţiei
(p  q)  ( p  q) - echivalenţa implicaţiei cu o disjuncţie
 p  q   p  q  q  p - echivalenţa echivalenţei cu o dublă implicaţie
(p  q)  ( q  p ) - contrapoziţia implicaţiei
 p  q  q  r    p  r  - tranzitivitatea implicaţiei
 p  q  r    p  q   p  r  - distributivitatea implicaţiei faţă de conjuncţie
94
 p  q  r    p  q   p  r  - distributivitatea implicaţiei faţă de disjuncţie
 p  q  r   q   p  r  - legea inversării premiselor
 p  q  r    p  q  r  - legea exportaţiei
 p  q  r    p  q  r  - legea importaţiei
 p  q  p  p - legea lui Peirce
(p  q)  ( p  q )
( p  q)  ( p  q )
legile lui Auguste De Morgan (legile de dualitate)
(p  q)  ( p q )
( p  q)  ( p  q)
(2) Contingente (sau realizabile) – se obţin când indiferent se valorile pe care le au

componentele formulei rezultă în final valori de adevărat (1) şi fals (0):
Exemplu: p&q
p q p&q
1 0 0
0 1 0
1 1 1
0 0 0
(3) Inconsistente (sau contradictorii) – se obţin când indiferent de valorile pe care le au

componentele formulei, rezultă în final valoarea fals (0).
Exemplu: p& p
p p p& p
1 0 0
0 1 0
Prin urmare, aceste formule se pot clasifica:

(a) Formule consistente
- Tautologii, legi logice, formule valide;
- Formule contingente;
(b) Formule nevalide
- Formule contingente;
- Formule inconsistente (sau contradicţii logice).
6.2 OPERAŢII LOGICE IMPORTANTE

Operaţiile logice importante sunt: afirmaţia, negaţia, conjuncţia, incompatibilitatea
(negarea conjuncţiei), disjuncţia inclusivă, implicaţia, echivalenţa, disjuncţia exclusivă.
6.2. 1 AFIRMAŢIA
Afirmaţia este operaţia logică prin care se susţine o anumită stare a unui obiect logic.
Exemple: Afară plouă.
Toţi părinţii sunt normali.
95
6.2. 2 NEGAŢIA
Negaţia este operaţia logică prin care din adevărat se obţine fals, iar din fals se obţine
adevărat.
În limbajul natural, negaţia se recunoaşte după ,,este fals că”, ,,se neagă că”, ,,nu este
adevărat că”. Negaţia se simbolizează prin ,,~”, ,,  p”, ..- p”, ,, p ”,,Np”.
Propoziţia negativă poate avea forma ,,non p ”.
Matricea specifică negaţiei este următoarea:
p p
1 0
0 1
Exemple:
Este adevărat că afară plouă. - afirmaţia
Nu este adevărat că afară plouă. - negaţia
Proprietăţile negaţiei sunt redate de următoarele formule:

(1) p = p - legea dublei negaţii (sau legea involuţiei)
(2) p = 1, când p = 0;
p = 0, când p = 1.
(3) p  p - principiul terţului exclus
(4) p & p - principiul noncontradicţiei
Observaţie:
Utilizarea negaţiei atrage de la sine stabilirea clară e tuturor entităţilor conceptuale
(noţiuni, termeni) asupra cărora se realizeză această operaţie logică. Altfel spus, atenţia trebuie
să se concentreze pe elementele argumentării. De exemplu, următoarea propoziţie ,,Nu este
adevărat că toate uşile mari sunt închise” nu este echivalentă cu nicuna dintre următoarele
propoziţii: ,,Toate uşile mari sunt deschise” sau ,,Toate uşile mici sunt închise”. Prin urmare, a
aşeza negaţia pe întreaga propoziţie (,,nu este adevărat că...”) nu înseamnă că se obţine o
echivalenţă a acesteia (nu se ajunge la acelaşi rezultat) ca negarea unor entităţi ale respectivei
propoziţii (negarea subiectului sau negarea predicatului).
6.2. 3 CONJUNCŢIA (afirmarea conexă)

Conjuncţia este operaţia logică prin care se obţine o propoziţie compusă adevărată dacă
şi numai dacă toate componentele sale sunt adevărate; în cazul în care cel puţin o componentă
este falsă, conjuncţia este falsă.
În limbajul natural, conjuncţia poate fi recunoscută prin cuvintele: ,,şi”, ,,iar”, ,,dar”,
,,însă”, ,,deşi”, ,,cu”, ,,or”, ,,totuşi”, ,,cu toate că”, ,,în timp ce”, ,,pe când”, ,,în pofida”, virgula
(,, , ”) etc. Conjuncţia se simbolizează prin ,,  ”, ,,·”, ,,&”, ,,Kpq”.
Propoziţia conjunctivă are forma ,,p şi q”.
96
Matricea aferentă conjuncţiei este următoarea:
p q p&q
1 1 1
1 0 0 Pentru 2 variabile propoziţionale: p, q
0 1 0 rezultă 22 = 4 linii (combinaţii).
0 0 0
p q r p&q&r
1 1 1 1
1 1 0 0
1 0 1 0
Pentru 3 variabile propoziţionale: p, q, r
1 0 0 0
rezultă 23 = 8 linii (combinaţii).
0 1 1 0
0 1 0 0
0 0 1 0
0 0 0 0
Exemple:
În ziua de luni ai un program încărcat, iar în ziua de joi eşti mai liber.
Deşi afară este timp frumos, tu stai în casă.
Cu toate că am alergat foarte tare, am ajuns al doilea la linia de sosire.
Observaţie:
Sensul logic nu coincide întotdeauna cu sensul gramatical. Altfel spus, conjuncţia ,,şi” nu
îndeplineşte totdeauna rolul unei conjuncţii logice.
(1) Formularea ,,Iulian este profesor şi ministru” se consideră o relaţie între două propoziţii
diferite:
p - ,,Iulian este profesor”;
q - ,,Iulian este ministru”.
(2) Formularea ,,Mihaela şi Iulia sunt prietene” nu poate fi considerată o conjuncţie între
,,Mihaela este prietenă” şi ,,Iulia este prietenă”, deoarece nu există un termen de referinţă.
Proprietăţile conjuncţiei sunt redate de următoarele formule:

(1) (p&p)  p – idempotentă – dacă unei variabile propoziţionale i se aplică operaţia de
conjuncţie, atunci se obţine aceeaşi propoziţie;
(2) (p&q)  (q&p) – comutativitatea – într-o conjuncţie ordinea termenilor nu contează;
(3) ( p & q) & r    p & (q & r ) - asociativitatea – într-o conjuncţie gruparea termenilor nu
contează;
(4) (p&q)  p - contragerea – o conjuncţie implică pe oricare din propriile
(p&q)  q componente proprie.
Legile de posibilitate care rezultă din matricea aferentă conjuncţiei precizează

următoarele:
(5) (p&1) = p - dacă o conjuncţie conţine un termen adevărat, atunci aceasta va avea valoarea de
adevăr a celuilalt termen (excluderea componentei adevărate);
(5) (p&0) = 0 - dacă o conjuncţie conţine cel puţin un termen fals, atunci aceasta este falsă
(excluderea componentei aflate în conjuncţie cu termenul fals).
97
` 6.2. 4 INCOMPATIBILITATEA (negarea conjuncţiei, excluziunea)
Incompatibilitatea este operaţia logică prin care se obţine o propoziţie compusă falsă
dacă părţile componente ale acesteia au valoarea de adevărat. Incompatibilitatea mai este
cunoscută şi sub denumirea de ,,functorul lui Sheffer”. Reprezentând negaţia conjuncţiei,
incompatibilitatea cere ca cel puţin o propoziţie să fie falsă.
În limbajul natural, conjuncţia poate fi recunoscută prin cuvintele: ,,incompatibil”, ,,nu şi
unul şi altul”, ,,nu împreună”, ,,nu este cazul şi unul şi altul” etc.. Incompatibilitatea se
simbolizează prin ,, / ”, ,,  ”, ,,Dpq”.
Propoziţia incompatibilă are forma ,,p incompatibil q”.
Matricea incompatibilităţii este următoarea:
p q p/q
1 0 1
0 0 1
Exemple:
Nu poţi să fii în clasă şi în curtea şcolii în acelaşi timp.
Este imposibil să fii pe Lună şi pe Terra în acelaşi timp.
În cazul incompatibilităţii între două propoziţii, există un raport de contrarietate (adică

două propoziţii nu pot fi adevărate în acelaşi timp, dar pot fi false) şi acţionează principiul non-
contradicţiei ( p & p ).
Definiţii:
(1) p / q = p & q
(2) p / q = p  p
Functorul (funcţia) lui Sheffer este duală cu rejecţia (antidisjuncţia):
6.2.5 DISJUNCŢIA INCLUSIVĂ (neexclusivă)

Disjuncţia inclusivă este operaţia logică prin care se obţine o propoziţie compusă
adevărată dacă şi numai dacă cel puţin o propoziţie este adevărată; în cazul în care,
componentele disjuncţiei (disjunctele) sunt false, disjuncţia inclusivă este falsă.
În limbajul natural, disjuncţia inclusivă poate fi recunoscută prin cuvintele: ,,sau”, ,,ori”,
,,fie”, uneori chiar şi sensuri precum ,,şi”, ,,dar”) etc. Disjuncţia inclusivă se simbolizează prin
,,  ”, ,,Apq”.
Propoziţia disjunctiv-inclusivă are forma ,,p sau q”.
Această disjuncţie mai este cunoscută sub denumirea de ,,disjuncţie slabă”, iar romanii au
exprimat-o prin ,,vel”.
Matricea specifică disjuncţiei inclusive este următoarea:
p q p q
1 1 1
98
0 0 0
p q r pqr
1 1 1 1
1 1 0 1
1 0 1 1
1 0 0 1
0 1 1 1
0 1 0 1
0 0 1 1
0 0 0 0
Exemple:
Fratele tău este elev sau student.
Mergem cu maşina ori cu avionul.
Ai învăţat la psihologie, fie la filosofie, fie la Logică şi argumentare.
În cazul disjuncţiei inclusive între două propoziţii, există un raport de subcontrarietate

(adică două propoziţii nu pot fi false în acelaşi timp, dar pot fi adevărate simultan) şi acţionează
principiul terţului exclus p  p .
Proprietăţile disjuncţiei inclusive sunt redate de următoarele formule:

(1) (p  p)  p – idempotentă – dacă unei variabile propoziţionale i se aplică operaţia de disjuncţie
inclusivă, atunci se obţine aceeaşi propoziţie;
(2) (p  q)  (q  p) - comutativitatea – într-o disjuncţie inclusivă ordinea termenilor nu contează;
(3) ( p  q)  r    p  (q  r ) - asociativitatea – într-o disjuncţie inclusivă gruparea termenilor
nu contează;
(4) p  (p  q) - extinderea – o disjuncţie este implicată de oricare din propriile componente
q  (p  q)
Legile de posibilitate care rezultă din matricea specifică disjuncţiei inclusive precizează
următoarele:
(5) (p  1) = 1 – dacă o disjuncţie inclusivă conţine un termen adevărat, atunci disjuncţia
respectivă va fi adevărată;
(6) (p  0) = p - dacă o disjuncţie inclusivă conţine un termen fals, atunci disjuncţia respectivă va
avea valoarea de adevăr a celuilalt termen.
6.2.6 DISJUNCŢIA EXCLUSIVĂ (alternativă, strictă, exhaustivă)

Disjuncţia exclusivă este operaţia logică prin care se obţine o propoziţie compusă
adevărată când termenii acesteia au valori de adevăr diferite şi este falsă când termenii
constituienţi au aceleaşi valori de adevăr.
În limbajul natural, disjuncţia exclusivă poate fi recunoscută prin cuvintele: ,,sau…sau”,
,,ori…ori”, ,,fie…fie”, uneori chiar şi sensuri precum ,,şi”, ,,dar”) etc. Disjuncţia exclusivă se
simbolizează prin ,,w”, ,,Jpq”.
Propoziţia disjunctiv-exclusivă are forma ,,sau p, sau q”.
Această disjuncţie mai este cunoscută sub denumirea de ,,disjuncţie tare”, iar romanii au
exprimat-o prin ,,aut”.
99
Matricea specifică disjuncţiei exclusive este următoarea:
p q pwq
1 0 1
0 0 0
p q r pwqwr
1 1 0 0
1 0 1 0
1 1 1 1
1 0 0 1
0 1 0 1
0 0 1 1
0 1 1 0
0 0 0 0
Exemple:
Sau mă plimb, sau stau în casă.
Ori afli cine este vinovatul, ori îţi dai demisia.
Mâine dimineaţa voi pleca fie la stadion, fie la congres, fie la prietena mea.
În cazul disjuncţiei exclusive între două propoziţii, există un raport de contradicţie (adică
două propoziţii nu pot fi nici adevărate, nici false în acelaşi timp) şi acţionează principiile
combinate ale terţului exclus şi noncontradicţiei.
ATENŢIE!
Disjuncţie inclusivă Disjuncţie exclusivă

Mă duc la cursuri sau stau acasă Sau mă duc la cursuri, sau stau acasă.
6.2.7 RAPORTUL DINTRE CONJUNCŢIE ŞI DISJUNCŢIE

Raportul dintre conjuncţie şi disjuncţie este unul de dualitate (conjuncţia şi disjuncţia
sunt operatori duali), adică în cazul în care în matricea unuia se schimbă reciproc valorile
adevărat (1) şi fals (0), atunci se obţine matricea operatorului celuilalt. Transformarea unui
operator în celălalt se realizează cu ajutorul legilor lui De Morgan.
Legile lui Auguste De Morgan sunt următoarele:
(1) p&q  p  q
(2) p  q  p & q
(3) p & q  p  q
(4) p  q  p & q
Raportul dintre conjuncţie şi disjuncţie se mai evidenţiază şi prin formulele:

100

(5) p w q  ( p  q) & ( p & q) 
(6)  p & (q  r )  ( p & q)  ( p & r ) - distributivitatea conjuncţiei faţă de disjuncţie
(7)  p  (q & r )  ( p  q) & ( p  r ) - distributivitatea disjuncţiei faţă de conjuncţie
6.2.8 REJECŢIA (negarea disjuncţiei inclusive, antidisjuncţie, negaţia conexă)

Rejecţia este operaţia logică prin care se obţine o propoziţie compusă adevărată dacă şi
numai dacă ambele propoziţiei componente sunt false.
În limbajul natural, rejecţia poate fi recunoscută prin cuvintele ,,nici …, nici…”. Acest
simbol se mai numeşte funcţia lui Nicod. Rejecţia se simbolizează prin ,,  ”, Xpq şi este
echivalentă cu negarea disjuncţiei inclusive a propoziţiilor simple:
Propoziţia de rejecţie are forma ,,nici p, nici q”, ,,nu p şi nu q”.
Matricea specifică rejecţiei este următoarea:
p q p q
1 0 0
0 0 1
Exemple:
Nici nu plânge, nici nu ţipă.
Definiţie:
(1) (p  q)  ( p  q  p & q
Nu este adevărat că plânge şi nu este adevărat că ţipă  Nu este adevărat că plânge sau ţipă  Nu
plânge şi nu ţipă
6.2.9 IMPLICAŢIA (supraimplicaţia, subalternarea)

Implicaţia este operaţia logică prin care se obţine o propoziţie compusă falsă dacă
antecedentul este adevărat şi secventul (consecventul) este fals; de asemenea, poate fi
considerată o operaţie logică prin care se obţine o propoziţie compusă adevărată când
antecedentul este fals sau (secventul) consecventul este adevărat.
În limbajul natural, implicaţia poate fi recunoscută prin cuvintele: ,,dacă…, atunci…”,
,,implică”,” etc.. Implicaţia se simbolizează prin ,,  ”, ,,  ”, ,,Cpq”.
Propoziţia implicativă (condiţională, ipotetică) are forma ,,p implică q”. Alături de
această exprimare se pot întâlni şi alte forme precum:
- ,,p implică în mod necesar q”;
- ,,p este o condiţie suficientă pentru q”;
- ,,este suficient ca p pentru ca q”;
- ,,p numai dacă q”;
- ,, în ipoteza p are loc q”;
- ,,q este o condiţie necesară pntru p;
- ,,q dacă p”;
- ,,q în ipoteza că p”;
- ,,q este o consecinţă a lui p”;
- ,,q în ipoteza că p pentru ca q”.
101
În cazul implicaţiei între două propoziţii adevărul primeia este asociat cu adevărul,
falsitatea fiind asociată indeterminării şi acţionează principiul condiţionării suficiente. Altfel
spus, ,,p constituie o condiţie suficientă pentru q’, iar ,,q reprezintă o condiţie necesară pentru p”.
Matricea implicaţiei este următoarea:
p q pq
1 0 0
0 0 1
Exemple:
Dacă mănânc mult, atunci mă doare burta.
Matricea implicaţiei se poate ilustra astfel:

Dacă ai permis de conducere (1), atunci nu poţi să călătoreşti (0) – fals
Dacă nu ai permis de conducere (0), atunci poţi să călătoreşti (1) - adevărat
Dacă ai permis de conducere (1), atunci poţi să călătoreşti (1) – adevărat
Dacă nu ai permis de conducere (0), atunci nu poţi să călătoreşti (0) - adevărat.
Definiţii:
(1) p  q  p  q  ( p & q )
Observaţii:
În logică se distinge între implicaţia formală (strictă, necesară) şi implicaţia materială:
- implicaţia formală (strictă, necesară), în cazul căreia este imposibil ca antecedentul să fie
adevărat şi consecventul fals:
Exemple:
(a) Dacă plouă, atunci stau în casă.
(b) Dacă învăţ, voi obţine rezultate foarte bune.
- implicaţia formală (strictă, necesară)  se
citeste
 ,,p implică în mod necesar q”(,,p  q”); în
concepţia lui Clarence Irwing Lewis, implicaţia strictă se mai scrie ,,p q” în loc de ,,p  q”94.
- implicaţia materială, care nu ţine cont de sensurile propoziţiilor, ci doar de valoarea lor :
Exemple:
(a) (1+1=2)  (Sarmalele sunt foarte gustoase)
(b) p  (q  r).
- implicaţia materială  se
citeste
 ,,dacă p, atunci q” (,,p  q”);
Proprietăţile implicaţiei sunt redate de următoarele formule:

(1) p  p – reflexivitatea – orice formulă se implică pe ea însăşi;
94
Implicaţia strictă îi va folosi lui Clarence Irwing Lewis, atunci când o utilizează drept operator în construcţia unei
logici a necesarului ( ) şi a posibilului (  ). Astfel, relaţia existentă în concepţia lui Clarence Irwing Lewis va fi:
(p q) =df (p  q).
102
(2) ( p  q) & (q  r )  ( p  r ) - tranzitivitatea – dacă o propoziţie implică o a doua
propoziţie, iar aceasta implică, la rândul ei, o a treia propoziţie, atunci prima propoziţie o implică
pe cea de a treia;
(3) (p  q)  ( q  p ) -transpoziţia (sau contrapoziţia) – dacă o

(q  p)  ( p  q ) propoziţie implică o altă propoziţie, atunci
negaţia celei de a doua implică negaţia
primei propoziţii;
- legea compusă a transpoziţiei (legea

(4) [(p&q)  r]  [(p& r )  q ]
antilogismului) - concluzia şi o premisă
[(p&q)  r]  [( r &q)  p ] pot să-şi schimbe locurile prin negaţie;
(5) [(p  (q  r)]  [(p&q)  r] – legea importaţiei, adică o propoziţie se importă din concluzie
în premise; această operaţie este indicată când concluzia reprezintă o implicaţie;
(6) [(p&q)  r]  [p  (q  r)] – legea exportaţiei, adică o propoziţie se exportă din premise în
concluzie;
(7) [p  (q&r)]  [(p  q)&(p  r)] – distributivitatea implicaţiei faţă de conjuncţie;
(8) [p  (q  r)]  [(p  q)  (p  r)] – distributivitatea implicaţiei faţă de disjuncţie;
(9) (p  q)  ( p  q) – echivalenţa implicaţiei cu o disjuncţie.
Legile de posibilitate care rezultă din matricea specifică implicaţiei precizează

următoarele:
(10) (1  q) = q – adevărul implică adevăr, adică dacă antecedentul este adevărat, atunci
valoarea implicaţiei va fi aceeaşi cu valoarea secventului (consecventului);
(11) (0  q) = 1 – falsul implică orice, adică dacă antecedentul este fals, atunci implicaţia este
adevărată, oricare ar fi valoarea secventului (consecventului);
(12) (p  1) = 1 – adevărul este implicat din orice, adică dacă secventul (consecventul) este
adevărat, atunci implicaţia este adevărată, oricare ar fi valoarea antecedentului;
(13) (p  0) = p - falsul este implicat numai de fals, adică dacă secventul (consecventul) este
fals, atunci valoarea implicaţiei se reduce la negaţia antecedentului.
6.2.10 REPLICAŢIA (implicaţia conversă, subimplicaţia, supraalternarea))

Replicaţia este operaţia logică prin care se obţine o propoziţie compusă falsă dacă
antecedentul este adevărat şi secventul (consecventul) este adevărat.
În limbajul natural, replicaţia poate fi recunoscută prin cuvintele: ,,numai dacă…,
atunci…”, ,,numai când …, atunci”, ,,doar dacă…, atunci” etc.. Replicaţia se simbolizează prin
,,  ”. De exemplu, p  q se citeşte ,,p dacă q”.
Propoziţia replicaţie are forma ,,p are loc cu condiţia q”, ,,pentru q este necesar p”, ,,q
atunci când p”.
Replicaţia este conversa implicaţiei. De pildă, dacă ,,p  q” este o implicaţie, atunci
,,q  p” este replicaţie.
103
În cazul replicaţiei între două propoziţii falsitatea primeia este asociată cu falsitatea
celeilalte, adevărul fiind asociat cu indeterminarea şi acţionează principiul condiţionării
necesare (exprimă condiţia necesară).
Matricea replicaţiei este următoarea:
p q pq
1 0 1
0 0 1
Exemple:
Vei mânca prăjitura (p), numai dacă vei fi un copil cuminte (q).
Deoarece replicaţia exprimă condiţia necesară, rezultă următoarele formule (definiţii)

specifice:
Definiţii:
(1) (p  q)  ( p  q ) – legea conversiunii contrapoziţiei;
(2) (p  q)  ( q  p ) – legea contrapoziţiei.
6.2.11 ECHIVALENŢA (implicaţia reciprocă, biimplicaţia)

Echivalenţa este operaţia logică prin care se obţine o propoziţie compusă adevărată când
propoziţiile componente au aceeaşi valoare de adevăr; în caz contrar, echivalenţa este falsă.
În limbajul natural, echivalenţa poate fi recunoscută prin cuvintele: ,,dacă şi numai
dacă…, atunci”, ,,atunci şi numai atunci…când”. De altfel, propoziţia p  q se mai citeşte:
- ,,p este echivalentă cu q”;
- ,,p dacă şi numai dacă q”;
-p este o condiţie necesară şi suficientă pentru q”.
Echivalenţa se simbolizează prin ,,  ”, ,,  ”, ,,Epq”.
Propoziţia implicativă reciprocă are forma ,,p echivalent q”.
Matricea specifică echivalenţei este următoarea:
p q p q
1 0 0
0 0 1
Exemple:
Dacă şi numai dacă vei bea apă, atunci îţi vei potoli setea.
Numai dacă citesc, mă voi informa.
Definiţii:
104
(1) p  q  ( p  q) & (q  p)
Observaţii:
În logică se distinge între:
- echivalenţa logică (formală);
- echivalenţa materială, care nu ţine cont de sensurile propoziţiilor, ci doar de valoarea lor.
Proprietăţile echivalenţei sunt redate de următoarele formule:

(1) p  p – reflexivitatea – orice formulă este echivalentă cu ea însăşi;
(2) (p  q)  (q  p) – simetria – nu contează ordinea termenilor (variabilelor propoziţionale);
(3) ( p  q) & (q  r )  ( p  r ) - tranzitivitatea – dacă o propoziţie este echivalentă cu o a
doua propoziţie, iar aceasta este echivalentă, la rândul ei, cu o a treia propoziţie, atunci prima
propoziţie este echivalentă cu a treia;
(4) (p  q)  ( q  p ) – transpoziţia (sau contrapoziţia) – dacă o propoziţie este echivalentă
cu o altă propoziţie, atunci negaţia celei de a doua este echivalentă cu negaţia primei propoziţii.
(5) (p  q)  [(p  q)&(q  p)] – echivalenţa echivalenţei cu o dublă implicaţie
(6) [p  (q  r)]  [(p  q)  (p  r)]
Legile de posibilitate care rezultă din matricea specifică echivalenţei precizează

următoarele:
(7) (p  1)= p – dacă una din componentele echivalenţei este adevărată, echivalenţa se reduce la
valoarea de adevăr a celeilalte componente;
(8) (p  0) = p - dacă una din componentele echivalenţei este falsă, atunci echivalenţa se reduce
la valoarea de adevăr a celeilalte componente.
6.3 RAPORTURI SPECIFICE PǍTRATULUI LOGIC
p&q contrarietate ~ (p v q)
contradicţie
ordonare ordonare
contradicţie
pvq
~ (p & q)
subcontrarietate
Se observă că raporturile specifice pătratului logic sunt:

- de contradicţie (între conjuncţie şi incompatibilitate; între disjuncţia inclusivă şi rejecţie): două
propoziţii compuse se află în relaţie de contradicţie dacă nu pot fi nici ambele adevărate, nici
ambele false;
- de contrarietate (între conjuncţie şi rejecţie): două propoziţii compuse se află în relaţie de
contrarietate dacă nu pot fi ambele adevărate, dar pot fi ambele false;
- de subcontrarietate (între conjuncţie şi incompatibilitate): două propoziţii compuse se află în
relaţie de subcontrarietate dacă nu pot fi ambele false, dar pot fi ambele adevărate;
105
- de ordonare sau implicaţie (între conjuncţie şi disjuncţia inclusivă; între rejecţie şi
incompatibilitate): două propoziţii compuse se află în relaţie de ordonare (implicaţie) dacă pot fi
împreună şi adevărate şi false;
- de echivalenţă: două propoziţii compuse se află în relaţie de echivalenţă când au aceeaşi
valoare de adevăr.
Exemplu:
Precizaţi raporturile logice existente între următoarele propoziţii:
(1) Mihai este profesor, iar Mihaela este medic.
(2) Mihai este profesor sau Mihaela este medic.
(3) Dacă Mihai nu este profesor, atunci Mihaela este medic.
(4) Mihai nu este profesor, iar Mihaela nu este medic.
(5) Dacă şi numai dacă Mihai este profesor, atunci Mihaela este medic.
Rezolvare:
- Se notează cu variabile propoziţionale propoziţiile existente:
p - ,,Mihai este profesor”;
p - ,,Mihai nu este profesor”;
q - ,,Mihaela este medic”;
q - ,,Mihaela nu este medic”.
- Se stabilesc formulele corespunzătoare propoziţiilor date:
(1) p&q; (2) p v q; (3) p  q; (4) p & q ; (5) p  q gresitr
- Se construiesc tabele de adevăr corespunzătoare formulelor obţinute:
(1) (2)
p q p&q p q pvq
1 0 1 1 0 1
0 1 0 0 1 1
1 1 0 1 1 1
0 0 0 0 0 0
(3) (4)
p q p q p q p q p &q
1 0 1 1 0 0 1 0
0 1 1 0 1 1 0 0
1 1 1 1 1 0 0 0
0 0 0
0 0 1 1 1
(5)
p q p q p q
1 0 0 1 0
0 1 1 0 0
1 1 0 0 1
0 0 1 1 1
106
- Se compară rezultatele finale ale celor cinci formule:
Prima situaţie:
(1) cu (2);
(1) cu (3);
(1) cu (4);
(1) cu (5).
p q (1) cu (2) (1) cu (3) (1) cu (4) (1) cu (5)

1 0 1 1 1 1 1 0 1 0
0 1 0 1 0 1 0 0 0 0
1 1 0 1 0 1 0 0 0 1
0 0 0 0 0 0 0 1 0 1
Se observă că există urmatoarele relaţii:

- relaţie de ordonare (implicaţie) între (1) şi (2), adică (1)  (2)
- relaţie de ordonare (implicaţie) între (1) şi (3), adică (1)  (3)
- relaţie de contrarietate între (1) şi (4);
- relaţie de ordonare (implicaţie) între (1) şi (5), adică (1)  (5).
A doua situaţie:
(2) cu (3);
(2) cu (4);
(2) cu (5).
p q (2) cu (3) (2) cu (4) (2) cu (5)

1 0 1 1 1 0 1 0
0 1 1 1 1 0 1 0
1 1 1 1 1 0 1 1
0 0 0 0 0 1 0 1
Se observă că există următoarele relaţii:

- relaţie de echivalenţă între (2) şi (3), adică (2)  (3);
- relaţie de contradicţie între (2) şi (4);
- relaţie de subcontrarietate între (2) şi (5).
A treia situaţie:
(3) cu (4);
(3) cu (5).
p q (3) cu (4) (3) cu (5)

1 0 1 0 1 0
0 1 1 0 1 0
1 1 1 0 1 1
0 0 0 1 0 1
107
- relaţie de contradicţie între (3) şi (4);
- relaţie de subocntrarietate între (3) şi (5).
(4) cu (5).
p q (4) cu (5)
1 0 0 0
0 1 0 0
1 1 0 1
0 0 1 1

- relaţie de ordonare (implicaţie) între (4) şi (5), adică (4)  (5).
Concluzionând se obţin următoarele relaţii logice:

- relaţie de echivalenţă între propoziţiile (2) şi (3);
- relaţie de implicaţie între propoziţiile (1) şi (2); (1) şi (3); (1) şi (5); (4) şi (5);
- relaţie de contradicţie între propoziţiile (2) şi (4); (3) şi (4);
- relaţie de contrarietate între propoziţiile (1) şi (4);
- relaţie de subcontrarietate între propoziţiile (2) şi (5); (3) şi (5).
6. 4 INFERENŢE IPOTETICE
Inferenţele ipotetice sunt acelea în care prima premisă este o implicaţie, iar a doua
premisă este dată sau de antecedentul (sau negaţia acestuia) sau de consecventul (sau de negaţia
acestuia) implicaţiei respective.
6.4.1 Modus (ponendo) ponens (sau formula de eliminare a condiţionalului) – modul

afirmativ
Modus (ponendo) ponens (sau formula de eliminare a condiţionalului) – modul afirmativ
- precizează că fiind dată o implicaţie adevărată între două propoziţii, şi dacă antecedentul
acesteia este adevărat, atunci şi consecventul respectivei implicaţii va fi adevărată:
p q Dacă citesc, atunci înţeleg.

p ( p  q) & p  q Citesc.
 q  Înţeleg.
Modus ponens este întâlnit frecvent în demonstraţii.
6.4.2 Modus (tollendo) tollens – modul negativ

Modus (tollendo) tollens – modul negativ – precizează că fiind dată o implicaţie
adevărată dintre două propoziţii, iar consecventul acesteia este fals, atunci şi antecedentul
implicaţiei respective este fals.
Dacă citesc, atunci înţeleg.

108
Nu înţeleg.
 Nu citesc.
p q
q ( p  q) & q  p
p
Modus tollens este întâlnit frecvent în combatere.
Observaţie: Modus ponens şi modus tollens sunt scheme de inferenţă valide. Ele mai sunt numite
şi silogisme ipotetice mixte. Silogismul ipotetic mixt se distinge de silogismul ipotetic pur.
Silogismul ipotetic pur are următoarea structură:
p q Dacă plouă, atunci stau în casă.

q r Dacă stau în casă, atunci lucrez la matematică.
p  r  Dacă plouă, atunci lucrez la matematică.
În sens larg, prin silogism se înţelege un argument deductiv format din două premise.
În sens restrâns, prin silogism se înţelege un argument valid, care are o formă specială (în sensul
că este alcătuit din propoziţii categorice) şi care, este, de asemenea, format din două premise.
6.4.3 ERORI ÎN INFERENŢELE IPOTETICE

De multe ori în analiza propoziţiilor compuse se comit erori din cauză că acestea nu sunt
înţelese pe deplin. Rezultă următoarele erori:
(i) Eroarea afirmării consecventului
p q
Dacă citesc, atunci înţeleg.
q Înţeleg.
 p  Citesc.
(ii) Eroarea negării antecedentului
p q Dacă citesc, atunci înţeleg.

p Nu citesc.
 q  Nu înţeleg.
Observaţie: Schemele care rezultă din eroarea afirmării consecventului şi din eroarea negării
antecedentului nu sunt valide.
(iii) Eroarea non sequitur (eroarea concluziei non-logice)
Exemple:
p q Dacă sunt băiat, atunci sunt om.
q Sunt om.
p  Sunt băiat.
p q Dacă sunt în Atena, atunci sunt în Grecia.

109
~p Nu sunt în Atena.
 ~q  Nu sunt în Grecia.
6.5 INFERENŢE DISJUNCTIVE
Inferenţele disjunctive sunt acelea în care una dintre premise este o disjuncţie
(inclusivă sau exclusivă), iar cealaltă este o propoziţie categorică.
6.5 1. Modus ponendo-tollens (premisa afirmă, iar concluzia este negată)

Modus ponendo-tollens (premisa afirmă, iar concluzia este negată) – este valid doar
pentru disjuncţia exclusivă:
pwq Acest profesor este sau sever sau blând.

p Acest profesor este sever.
p  Acest profesor nu este sever.
Alte forme:
p&q
p (( p & q )&p)  q
q
p&q
q (( p & q )&q)  p
p
6.5.2 Modus tollendo-ponens (premisa neagă, iar concluzia afirmă)

Modus tollendo-ponens (premisa neagă, iar concluzia afirmă) – este valid şi pentru
disjuncţia exclusivă, şi pentru disjuncţia inclusivă.
pwq pq (Sau) acest profesor este sever sau blând

q q Acest profesor nu este blând
p  Acest profesor este sever
p
Alte forme:
p q ((p  q)& p )  q
p
q
p q
((p  q)& q )  p
q
110
p
6.5.3 ERORI ÎN INFERENŢELE DISJUNCTIVE
(i) Eroare în modus ponendo-tollens apare când disjuncţia inclusivă (neexclusivă) ia locul
disjuncţiei exclusive.
(ii) Eroare în modus tollendo-ponens (Eroarea afirmării disjunctului) – apare când

disjuncţia inclusivă (neexclusivă) ia locul disjuncţiei exclusive.
Exemplu:
pq Ionel mănâncă sau aleargă.
p Ionel mănâncă.
q  Ionel nu aleargă.
(iii)Eroarea premisei disjunctive incomplete – apare când premisa disjunctivă nu enumeră

toate cazurile posibile.
Exemplu:
p v q v r Acest copac este sau brad, sau fag sau molid.
~ q v~r Nu este nici fag, nici molid.
p  Este brad.
6.6 INFERENŢE IPOTETICO DISJUNCTIVE (DILEME)
Caracterizare generală
Inferenţele ipotetico-disjunctive sunt acelea alcătuite din propoziţii ipotetice şi
propoziţii disjunctive. Un exemplu de propoziţii ipotetico-disjunctive îl constituie dilemele. Prin
urmare, inferenţele care au mai mult de două premise se numesc dileme.
6.6.1 Dileme
Dilema reprezintă o inferenţă compusă în care premisa majoră conţine propoziţii
ipotetice, iar premisa minoră este dată de o propoziţie disjunctivă (care poate fi inclusivă sau
exclusivă).
Dilemele care au mai multe judecăţi ipotetice se numesc polileme (exemple: trilemă,
tetralemă etc.).
6.6.2 Tipuri de dileme:

Dileme constructive – dacă premisa minoră (propoziţia disjunctivă) afirmă ambii antecedenţi ai
premisei majore;
Dileme distructive – dacă premisa minoră (propoziţia disjunctivă) neagă ambii secvenţi
(consecvenţi) ai premisei majore;
Dileme simple – dacă secventul (consecventul) rezultă din ambii antcedenţi;
Dileme complexe – dacă rezultă secvenţi (consecvenţi) diferiţi faţă de antecedenţi;
111
Din combinarea celor patru variante rezultă următoarele dileme:
(1) Dilema constructivă simplă: ( p  q)  (r  q)  ( p  r   q , adică:
Structură Exemplu
p q Dacă alerg, atunci obosesc.
r q Dacă învăţ, atunci obosesc.
pr Alerg sau învăţ.
q  Obosesc
(2) Dilema constructivă complexă: ( p  q)  (r  s)  ( p  r )  (q  s) , adică:
Structură Exemplu
p q Dacă citesc, atunci ştiu.
r s Dacă sunt curios, atunci mă informez.
p r Citesc sau sunt curios.
q  s  Ştiu sau mă informez.
 
3) Dilema distructivă simplă: ( p  q)  ( p  r )  (q  r )  p , adică
Structură Exemplu
p q Dacă vremea este frumoasă, atunci merg la mare.
p r Dacă vremea este frumoasă, atunci merg la munte.
qr Nu merg la mare sau nu merg la munte.
 Vremea nu este frumoasă.
p
 
(4) Dilema distructivă complexă: ( p  q)  (r  s)  (q  s)  ( p  r ) , adică:
Structură Exemplu
p q Dacă am bani, atunci merg la mare.
r s Dacă îmi cumpăr bocanci, atunci merg la munte.
qs Nu merg la mare sau nu merg la munte.
 Nu am bani sau nu îmi cumpăr papuci.
 pr
NOTǍ: Cele două premise condiţionale (ipotetice) prezente în orice raţionament dilematic
poartă denumirea de coarnele dilemei (predicatele se numesc coarnele dilemei).
6.6.3 Combaterea dilemelor
Dilemele se combat:
112
(i) fie ,,scăpând printre coarnele dilemei” (arătându-se că disjuncţia nu este completă); a scăpa
printre coarnele dilemei înseamnă a nega premisa disjunctivă, arătând că, întrucât nu epuizează
toate alternativele posibile, atunci aceasta este falsă.
Exemplu:
p q Dacă mănânc mult, atunci mă îngraş.

r q Dacă sunt sedentar, atunci mă îngraş.
pr Mănânc mult sau sunt sedentar.
q  Mă îngraş.
Se prea poate că (eu) să mănânc sau să fiu sedentar, şi totuşi să nu mă îngraş, deoarece există şi
alţi factori care pot influenţa concluzia (,,mă îngraş”): o boală, o medicamentaţie mai mult sau
mai puţin adecvată etc.
(ii) fie ,,luând dilema de coarne” (arătându-se că antecedenţii nu implică secvenţii care se
susţin); a lua dilema încoarne constă în negarea a cel puţin uneia dintre premisele condiţionale;
astfel, se consideră exhaustivă enumerarea antecedenţilor, dar se arată că una sau ambele
consecinţe nu rezultă în mod necesar din antecedenţii lor sau că există şi alte consecinţe decât
cele enunţate.
Exemplu:
p q Dacă citesc, atunci ştiu.

r s Dacă sunt curios, atunci mă informez.
p r Citesc sau sunt curios.
q  s  Ştiu sau mă informez.
Concluzia este neîntemeiată, deoarece nu există o conexiune necesară între acţiunea de ,,a citi” şi
,,a şti”, nici între ,,a fi curios” şi ,,a se informa”; e foarte posibil ca realitatea zilnică
(imprevizibilă uneori) să îmi ofere şi alte variante (în afară de ,,a citi” sau de ,,a fi curios”) pentru
,,a şti” (ceva) sau ,,a mă informa’, astfel încât în oricare dintre variante eu pot să ştiu, eu pot să
mă informez sau, de ce nu, pot să promovez un examen sau pot să am o experienţă de viaţă (mai
mult sau mai puţin plăcută).
6.7 METODE DE VERIFICARE A INFERENŢELOR CU PROPOZIŢII COMPUSE
6.7.1 Metoda matriceală (sau metoda tabelelor de adevăr)
Metoda matriceală constă în realizarea unui tabel (matrice) în care apar propoziţiile
(variabilele propoziţionale) şi valorile alethice (adevărat / fals). De asemenea, trebuie să se ţină
cont de formula:
N=2n, unde N-numărul de combinaţii;

n-numărul de variabile propoziţionale (numărul de propoziţii);
2-numărul valorilor de adevăr.
113
Exemple:
 Să se verifice dacă formula (p  q)  p este validă.

Rezolvare:
Se realizează matricea în care apar variabilele propoziţionale. Deoarece există două
variabile (p şi q), respectăm formula N=2n, adică N=22, adică 4 linii (combinaţii).
p q pq (p  q)  p
1 0 0 1
0 1 1 1
1 1 1 1
0 0 1 1
Se observă că formula este validă.
 Să se verifice dacă formula (p&q) & r este validă.

Răspuns:
Se realizează matricea în care apar variabilele propoziţionale. Deoarece există trei
variabile (p, q, r), respectăm formula N=2n, adică N=23, adică 8 linii (combinaţii).
p q r p&q (p&q)&r
1 1 0 1 0
1 0 1 0 0
1 1 1 1 1
1 0 0 0 0
0 1 0 0 0
0 0 1 0 0
0 1 1 0 0
0 0 0 0 0
Se observă că nu este o formulă validă deoarece se obţin valorile adevărat (1) şi fals (0).
Se obţine o formulă contingentă.
 Să se verifice dacă formula ( p  q )  p&q este validă.

Răspuns:
Se realizează matricea în care apar variabilele propoziţionale. Deoarece există trei

variabile (p, q), respectăm formula N=2n, adică N=22, adică 4 linii (combinaţii).
p q p q pq p&q ( p  q )  p&q

1 0 0 1 1 0 0
0 1 1 0 1 0 0
1 1 0 0 0 1 0
0 0 1 1 1 0 0
114
Se observă că nu este o formulă validă deoarece în toate situaţiile se obţin valori de fals
(0). În această situaţie se spune că este o formulă inconsistentă (contradictorie).
6.7.2 Metoda reducerii la absurd (sau metoda deciziei prescurtate sau metoda
tabelelor de adevăr parţiale)
Metoda reducerii la absurd constă în a presupune că legea (formula propoziţională)

este falsă şi dacă şi numai dacă din această supoziţie rezultă o contradicţie, se deduce că legea
este adevărată; dacă nu rezultă o contradicţie, ea nu reprezintă lege logică (nu este validă).
Altfel spus, această metodă se bazează pe proprietăţile ce rezultă din matricea implicaţiei:
- implicaţia este falsă, când antecedentul este adevărat (1) iar consecventul este fals (0);
- implicaţia este adevărată, când antecedentul este fals (0), iar consecventul este adevărat (1).
p q pq
1 0 0
0 1 1
1 1 1
0 0 1
Exemple:
 Să se verifice următoarea schemă inferenţială prin metoda reducerii la absurd:
p q
q
p
Răspuns:
Formula corespunzătoare acestei structuri este următoarea:
[(p  q)&q]  p
0 11 11 0 0 metoda reducerii la absurd
ordinea paşilor: 6 4 7 2 5 1 3
Se observă că această formulă nu conduce la o contradicţie, deci ea nu reprezintă o lege

logică.
Explicarea ordinii paşilor:
(a) Pasul 1: Presupunem implicaţia falsă (0);
(b) Implicaţia este falsă când: antecedentul este adevărat, iar consecventul este fals, adică:
(c) Pasul 2: antecedentul [(p  q)&q] este adevărat (1): antecedentul este conjuncţia
(d) şi Pasul 3 : consecventul este (fals p=0)
Dar antecedentul [(p  q)&q]=1, adică respectiva conjuncţie este adevărată când ambii termeni
sunt adevăraţi, adică:
(d) Pasul 4: implicaţia p  q este adevărată (p  q = 1)
(e) Pasul 5: iar q = 1;
115
Dar implicaţia p  q este adevărată când antecedentul este fals (p=0), iar consecventul este
adevărat (q=1), adică:
(f) Pasul 6: p = 0;
(g) Pasul 7: q = 1.
Nu se obţine o contradicţie.
Observaţie: La o privire mai atentă vom observa că valorile din linia întâlnită în procedeul de
verificare prin metoda reducerii la absurd (metoda tabelelor de adevăr parţiale) 0 1 1 1 1 0 0
{adică: p=0; p  q=1; q=1; (p  q)&q=1; [(p  q)&q]  p=0; p=0}se regăsesc în matricea
specifică metodei matriceale (a tabelelor de adevăr) – linia 2: 0 1 1 1 1 0 0 - {adică p=0; q=0;
p  q=1; (p  q)&q=1; [(p  q)&q]  p=0}. Astfel, se observă că nu se obţine nici o
contradicţie între aceste valori.
p q p q (p  q)&q [(p  q)&q]  p linii

1 0 0 0 1 linia 1
0 1 1 1 0 linia 2 metoda
matriceală
1 1 1 1 1 linia 3
0 0 1 0 1 linia 4
De aceea, este recomandată în cazul formulelor propoziţionale mai simple o verificare prin
metoda matriceală (pentru a vedea dacă se regăseşte cel puţin o linie obţinută).
De altfel, pentru un ochi experimentat, se observă că structura anterioară reprezintă eroarea
negării antecedentului care, aşa cum se ştie, nu este validă ceea ce constituie un motiv în plus
pentru obţinerea nevalidităţii.
 Să se verifice următoarea schemă inferenţială prin metoda reducerii la absurd şi prin

metoda matriceală:
p q
p
q
Răspuns:
Formula corespunzătoare acestei structuri este următoarea:
[(p  q)&p]  q
0 11 11 0 0 metoda reducerii la absurd
ordinea paşilor: 6 4 7 2 5 1 3
Se observă că această formulă conduce la o contradicţie (q=1 şi q=0), deci ea reprezintă

o lege logică.
Verificare prin metoda matriceală.
p q p q (p  q)&p [(p  q)&p]  q linii

1 0 0 0 1 linia 1
metoda
0 1 1 0 1 linia 2 matriceală
1 1 1 1 1 linia 3
0 0 1 0 1 linia 4
NOTĂ
116
(a) În situaţia în care antecedentul implicaţiei este mai simplu decât consecventul (secventul)
acesteia, atunci se aleg acele combinaţii de adevărat (1) şi fals (0) pentru care antecedentul ia
valoarea adevărat (1).
Exemplu:
 Să se verifice: (p&q)  [(p&q)  (q  r)] prin metoda reducerii la absurd:
Rezolvare: (p&q)  [(p&q)  (q  r)]

111 0 111 0 1 0 0
213 7 5 8 4 9 6 10
Deoarece nu există nici o contradicţie, spunem că formula nu este o lege logică.
(b) În situaţia în care consecventul implicaţiei este mai simplu decât antecedentul (secventul)
acesteia, atunci se aleg acele combinaţii de adevărat (1) şi fals (0) pentru care consecventul ia
valoarea fals (0).
Exemplu:
 Să se verifice: [(p&q)&(p&q)]  ~ p prin metoda reducerii la absurd
Rezolvare:
[(p & q)&(p & q)]  ~ p
11 1 1 11 1 0 0 1
64 7 1 85 9 2 3
Deoarece nu există nici o contradicţie, spunem că formula nu este o lege logică.
6.7.3 Metoda deciziei polinomiale
Această metodă presupune:

- tratarea formulelor cu nişte polinoame simple, fapt ce generează adunări şi scăderi aritmetico-
algebrice;
- respectarea următoarelor omologări:
(1) p = 1 – p
(2) p & q = p·q
(3) p  q = p + q – pq
(4) p  q = 1 – p + pq
(5) p  q = 1 – pq
- repectarea condiţiei logice care este diferită de condiţia matematică în sine:
Condiţia logică: Condiţia matematică
p2 = p3 = p p2 = p x p; p3 = p x p x p
p+p=p p + p = 2p
Dacă în final se obţine valoarea 1, atunci formula dată reprezintă o tautologie.
Exemple:
 Să se verifice prin metoda deciziei polinomiale următoarea formulă propoziţională:
(p  q)  ( q  p )
Rezolvare:
p  q = 1 – p + pq
117
(p  q)  ( q  p )  (1–p + pq)  (1– ( q )+( q p ))  (1– p + pq)  (1–(1–q)+(1– q)(1– p) 
 (1– p + pq)  (1–1 + q) + (1 – p – q + pq)  (1– p + pq)  (q + 1 – p – q + pq) 
 (1– p + pq)  (1 – p + pq)
-realizăm o substituţie de forma  = (1– p + pq) şi obţinem următoarea formulă propoziţională:

    1 –  +    1 –  +  2,
dar  2 =  (condiţia logică); în aceste condiţii formula propoziţională 1 –  +  2 devine
1–  +  =1
Prin urmare, formula propoziţională dată (p  q)  ( q  p ) este tautologică.
 Să se verifice prin metoda deciziei polinomiale următoarea formulă propoziţională:
p  (p  q)
Rezolvare:
p  (p  q)  p  (1– q + q p)  1 – p + p (1– q + q p)  1 – p + p – p q + q p2
dar p2 = p (condiţia logică); în aceste condiţii formula propoziţională 1 – p + p – p q + q p2

devine 1 – p q + q p = 1
Prin urmare, formula propoziţională dată (p  (p  q)) este tautologică.
6.7.4 Metoda deciziei automate

Această metodă constă în faptul că:
(i) se verifică o anumită formulă pentru a stabili adevărul sau falsitatea care apare cu privire la
conţinut:
(i) în decizie se trece la nivelul conţinutului;
(ii) în demonstraţie se trece la nivelul formei.
(ii) se acceptă singura axiomă p  p validă
unde ,,  ” stă pentru deducţie şi se citeşte ,,secvenţa”
În cazul în care în formula dată apar şi alţi conectori în afara celor principali, atunci se
urmăreşte să se realizeze echivalenţele acestora. Conectorii principali sunt negaţia 95 (,,~”),
conjuncţia (,,&”), disjuncţia (,,  ”), implicaţia (,,  ”).
Metoda deciziei automate presupune respectarea următoarelor reguli:

(1) se elimină conectorii şi se pune semnul ,,  ” în faţa formulei respective (în cadrul acestei
metode este important să nu se realizeze confuzia între semnul ,,  ” care se citeşte ,,secvenţa” şi
semnul ,,  ” care se citeşte ,,implică” ;
(2) se realizează demonstraţia propriu-zisă.
Pentru a se demonstra o anumită formulă trebuie să se pornească de la secvenţele
elementare, iar prin intermediul regulilor de introducere a conectorilor se urmăreşte să se ajungă
la formula dată; o secvenţă elementară este aceea care nu mai are conectori;
O secvenţă elementară este validă dacă şi numai dacă un constituent se află în ambele
părţi alesecvenţei.
95
Nu este potrivit ca negaţia să fie considerată drept un conector logic, deoarece aceasta nu face legătura propriu-zis
(nu ,,conectează”) între propoziţii. Negaţia se aplică doar unei propoziţii sau unui singur enunţ luat în general (care
poate fi alcătuit din mai multe propoziţii).
118
O formulă este validă atunci când toate secvenţele elementare în care se descompune sunt
valide.
Exemplu:
 Să se verifice prin metoda deciziei automate validitatea formulei ,,(p & q)  p”.
Rezolvare:
(1)  (p & q)  p (se aşează ,,  ” în faţa formulei logice)

(2) p &q  p (s-a eliminat implicaţia ,,  ” şi s-a aşezat semnul ,,  ” în faţa concluziei)
(3) p, q  p (s-a eliminat conjuncţia ,,&”)
Setrece la demonstraţia propriu-zisă
(4) p  p (se introduce secvenţa fundamentală validă)
(5) p, q  p (se introduce ,,  ” prin întărirea antecedentului şi atenuarea secventului)
(a) întărirea antecedentului: p & q & r  p
(b) atenuarea secventului: p  p  q
(6) p & q  p (s-a introdus conjuncţia ,,&”)
(7)  p & q  p (s-a introdus implicaţia ,,  ” şi s-a aşezat semnul ,,  ” în faţa formulei)
Prin urmare, formula propoziţională este validă.
q.e.d.
 Să se verifice prin metoda deciziei automate validitatea formulei ,,(p  q)  (p & q)”.
Rezolvare:
(1)  (p  q)  (p & q) se poziţionează secvenţa ,,  ” în faţa formulei propoziţionale

(2) p  q  p & q se elimină secvenţa din faţa formulei propoziţionale şi se
poziţionează în faţa concluziei
(3) p  p & q din (2)
(4) q  p & q din (2)
(5) p  p din (3) - se observă că se obţine secvenţa fundamentală validă
(6) p  q din (3) – se observă că se obţine secvenţa nevalidă
(7) q  p din (4) – se observă că se obţine secvenţa nevalidă
(8) q  q din (4) - se observă că se obţine secvenţa fundamentală validă
Deoarece s-au obţinut secvenţe nevalide, atunci formula propoziţională dată nu este validă.
 Să se verifice prin metoda deciziei automate validitatea următoarei scheme inferenţiale:
p q
p
q
(1) se transformă conectorul ,,  ” în funcţie de conectorii principali, stabilindu-se echivalenţele

de rigoare.
p q p  q  p &q
119
(2) se obţine următoarea schemă inferenţială:
pq
p
q
(3) p  q ; p  q se trec premisele în stânga secvenţei şi cooncluzia se poziţionează în

drepta secvenţei
(4) p  q ; p; q  din (3) – se trece q în partea stângă a secvenţei cu semn schimbat,
adică fără negaţie
(5) p ; p; q  din (4)
(6) q ; p; q  din (4)
(7) p, q  p din (5) – se trece p în partea dreaptă a secvenţei cu semn schimbat,
(8) p, q  q din (6) – se trece q în partea dreaptă a secvenţei cu semn schimbat,
Prin urmare, formula propoziţională este validă.

q.e.d.
6.7.5 Metoda lui Charles S. Peirce (sau metoda înlocuirii succesive a variabilelor
prin valori)
Această metodă constă în înlocuirea succesivă a variabilelor prin valori de 1 (adevărat) şi
0 (fals), într-o variantă cvasitabelară, ţinându-se cont de următoarele omologări:
1  q = q; q  1 = 1; q v 1 = 1; q & 1= q; 0  q = 1 q  0 = ~ q; q v 0 = q; q & 0 = 0
q v ~ q = 1; q & ~ q = 0
Dacă în final se obţin:

-numai valori de 1 (adevărat), atunci formula propoziţională este tautologică (lege logică sau
logoschemă);
-numai valori de 0 (fals), atunci formula propoziţională este inconsistentă (contradicţională sau
contraschemă);
-şi valori de 1 (adevărat) şi valori de 0 (fals), atunci formula propoziţională este sintetică
(amfoteră sau simplu realizabilă).
Exemple:
 Să se verifice prin metoda lui Charles S. Peirce dacă formula (p  q)  [(rvp)  (rvq)]
Rezolvare:
Dacă p = 1, atunci dacă p = 0, atunci

(1  q)  [(r v 1)  (r v q )] (0  q)  [(r v 0)  (r v q )]
q  [ 1  (r v q)] 1  [r  (r v q)]
q  rvq
120
dacă q = 1, atunci dacă q = 0, atunci dacă q = 1, atunci dacă q = 0, atunci
1 r v 1 0  rv0 1  [r  (r v 1)] 1  [r  (r v 0)]
1 1 0 r 1  [r  1] 1  [r  r]
1 1 1 1 1 1
1 1
Deoarece se obţin în final numai valori de 1 (adevărat), atunci formula propoziţională este
tautologică (lege logică sau logoschemă)
 Să se verifice prin metoda lui Charles S. Peirce dacă formula (p / q & ~q )  p este sau
nu validă.
Rezolvare:
dacă p = 1, atunci (1 / q & ~ q)  1 dacă p = 0, atunci ~ p v ~ q & ~ q  p

1 ~ 0 v ~ q & ~ q p
~ 0 v ~ q 0
dacă q = 0, dacă q = 1,
1 v 1 0 1 v 0 0
1 0 1 0
0 0
Deoarece se obţin în final şi valori de 1 (adevărat) şi valori de 0 (fals), atunci formula

propoziţională este sintetică (amfoteră sau simplu realizabilă).
 Să se verifice prin metoda lui Charles S. Peirce dacă formula [(p w q) & p ]  ~ q este sau
nu validă.
Rezolvare:
dacă q = 0, atunci dacă q = 1, atunci
(p w 0 ) & p  1 (p w 1) & p  0
1 p &p  0
0 0
1
Deoarece se obţin în final numai valori de 1 (adevărat), atunci formula propoziţională

este tautologică (lege logică sau logoschemă).
6.7.6 Metoda lui W.O. QUINE

Această metodă semantică trimite la următoarele reguli:
I. În cadrul formulei propoziţionale se identifică variabila cu numărul cel mai mare de apariţii;
II. Formula propoziţională se rescrie astfel:
- variabila cea mai frecventă se înlocuieşte cu 1;
- variabila cea mai frecventă se înlocuieşte cu 0;
121
III. (a) pentru conjuncţie
- dacă valoarea adevărat (1) apare într-o conjuncţie, atunci se elimină această valoare (1);
- dacă valoarea fals (0) apare într-o conjuncţie, atunci respectiva conjuncţie se înlocuieşte prin
valoarea fals (0);
(b) pentru disjuncţie
- dacă valoarea adevărat (1) apare într-o disjuncţie, atunci disjuncţia respectivă se înlocuieşte
prin valoarea adevărat (1);
- dacă valoarea fals (0) apare într-o disjuncţie, atunci se elimină această valoare (0);
(c) pentru implicaţie
- dacă valoarea adevărat (1) apare ca antecedent al unei implicaţii, atunci se reţine consecventul
(secventul) implicaţiei respective;
- dacă valoarea fals (0) apare ca antecedent al unei implicaţii, atunci implicaţia respectivă se
înlocuieşte cu valoarea adevărat (1);
- dacă valoarea fals (0) apare în consecventul unei implicaţii, atunci se reţine negaţia implicaţiei
respective
(d) pentru negaţie
- se ţine cont de regula dublei negaţii (p = p )
IV. Dacă se obţin în toate cazurile valorile adevărat (1), atunci se spune că formula respectivă
este o tautologie.
Exemple:
 Să se verifice dacă formula [(p  q)  (p&r)]  (p& p ) este sau nu validă prin metoda lui
W. O. Quine.
Răspuns:
Variabila cu numărul cel mai mare de apariţii este p;

Verificăm F1 pentru p=1 şi F2 pentru p=0;
Verificăm F1
F1 = [(1  0)  (1 & r)]  ( 1 & 1)
F1 = [1  r]  1
F1 = 1  1
F1 = 1
Verificăm F2
F2 = [(0  q)  (0&r)]  (0&0)
F2 = [q  0]  0
F2 = q  0
F2 = q
Verificăm F2.1 (q = 1)şi F2.2(q = 0)
Verificăm F2.1
F2.1 = 1
F2.1 = 0
Verificăm F2.2
F2.2 = 0
F2.2 = 1
Deoarece se obţin valorile 1, 0, 1 formula propoziţională nu este validă.
 Să se verifice formula [(p  q)&p]  (p  s) prin metoda lui W. O. Quine.

122
Răspuns:
Variabila cu numărul cel mai mare de apariţii este p;

Verificăm F1 pentru p=1 şi F2 pentru p=0;
Verificăm F1
F1 = [(1  q)&1]  (1  s)
F1 = [1 & 1]  s
F1 = 1  s
F1 = 1
Verificăm F2
F2 = [(0  q)&0]  (0  s)
F2 = [q&0]  1
F3 = 0  1
F3 = 1
Deoarece în toate situaţiile s-au obţinut valorile adevărat (1), înseamnă că formula
propoziţională este validă.
6.7.7 Metoda nominalizării a lui Fred Sommers
Se ţine cont de următoarele omologări principale:

1.”dacă p, atunci q” = ”fiecare  p este q  ” = ”p  q” = ” -  p  + q  ”;
2. ”p şi q” =”este fals că (dacă p, atunci non-q)” = p&q”=”-(-  p  +  q  )” = = +  p  -  q  ;
3. ”p sau q” = ”dacă non-p, atunci q” = ” -  p  + q  ”;
4.”p şi q” = ”unii  p sunt q  =”  p  i q  = ”+  p  + q  ”;
5. ”p sau q” = ”nici un non  p nu este non  q” = non  p e non  q” = ”- non  p -
non  q” = ”-  p-  q ”;
6. ”  p  = -  p ;
7. ”p = p & p”, adică ”  p  = +  p  +  p  ”;
8. ”p = p  p”, adică ”  p  = -  p  -  p ”;
9. ”p&(q&r)=(p&q)&r”, adică +  p  +(+ q  + r  ) = +(+  p  + q  )+ r  ” = ”+  p  + q  + r  = +
 p + q  + r  ” – regula asocierii pentru conjuncţie;
10. ”p  (q  r) = (p  q)  r”, adică ”-  p - - (-  q  -  r  ) = - -  p  -  q  ) -  r  ” = ” -  p 
-  q  -  r  = -  p -  q  -  r  ” – regula asocierii pentru disjuncţie;
11. ”(p  p)&(q  r) = (p&q)  (p&r), adică ”+(-  p -  p )+(-  q  -  r  ) = - - (+  p  + q  ) - -
(+  p + r  )” – regula comutării: distribuţia conjuncţiei faţă de disjuncţie;
12. ”(p&p)  (q&r) = (p  q)&(p  r)”, adică ”- - (+  p  + q  ) - -(+ q  + r  )” = ”+(-  p  -
 q )+(-  p-  r  )” – regula comutării: distribuţia disjuncţiei faţă de conjuncţie;
13. O structură (formulă) este validă (logic-adevărată) dacă ecuaţia se reduce în final la tautologii
primare (sau tautologii de bază) sau tautologii generale;
- tautologie de bază (T.B.) există când ”- p + p” = ”p  p; T.B.= - p + p;
- tautologie generală (T.G.) există când + p  T.B. = ”p  (p  p)”;
T.G. = - p +T.B.
123
Exemple:
 Să se verifice dacă formula (p&q)  (p  q ) este logic adevărată prin metoda nominalizării
a lui Fred Sommers:
Rezolvare:
În urma calculului propoziţional obţinem:
- (+p+q) + (- -p - - q) = +(- - p - -q) – (+p+q) = - (-p-q)+(-p)-q) = T.B., deoarece putem considera
- (-p-q) = - p, iar +(-p)-q) = + p. se obţine – p + p, care reprezintă tautologia de bază respectivă.
Prin urmare, formula (p&q)  (p  q ) este logic adevărată.
 Să se verifice formula (p&q)  (r  (p&q)) prin metoda nominalizării a lui Fred Sommers:
Rezolvare:
În urma calculului propoziţional obţinem:
- ( + p + q) + ( - - r - - ( + p + q) ) = - - r - - ( + p + q) – (+ p + q) = - (- r) – (- p – q) + (- p – q) =
- ( - r) + T.B. = T.G. Aşadar, obţinem o tautologie generală, adică formula respectivă este logic
adevărată.
6.7.8 Metoda lui Ferdinand Gonseth
Metoda rectangulară96 a lui Ferdinand Gonseth constă în următoarele etape:

(1) se reprezintă într-o diagramă premisele (pentru a stabili concluzia propoziţiilor date) şi se
marchează cu asterix zona (zonele) comune astfel:
pq p ~q
1 2
3 4
~pq ~p~q
(2) se ţine apoi cont de reprezentările următoare
p ~p pvq p q
pq p ~q pq
pq p ~q
1 2 1
1 2
3 4 3 3 4
~pq ~p~q ~pq ~pq ~p~q
p&q pq pwq p q

pq pq p ~q
1 1 2
4 3 pq
~p~q ~pq 4
96
Metdoda lui Ferdinand Gonseth face parte alături de Metoda diagramelor lui Lewis Caroll şi Metoda diagramelor
Marquand (ultimele două fiind utilizate în cazul silogismelor, polisilogismelor şi soriţilor) din rândul metodelor
rectangulare.
124
(3) dacă există aşa ceva, atunci se pune un asterisc (*), concluzia fiind propoziţia a cărei
reprezentare include cu zona marcată; de aici rezultă validitatea raţionamentului
Exemplu:
 Să se verifice validitatea următoarei formule logice utilizând metoda lui Ferdinand
Gonseth : [(p w q) & p]  ~q
Rezolvare:
- se descompune formula logică într-un raţionament (inferenţă)
pwq
p
 ~q
- se reprezintă în diagramă prima premisă (p w q)
p ~q
2
3
~pq
- se reprezintă în diagramă a doua premisă (p)

pq p ~q
1 2
- se suprapun cele două premise şi se observă că există o zonă comună (zona 2), care este
simbolizată prin p ~q, unde, de altfel se pune un asterisc (*); concluzia este propoziţia a cărei
reprezentare include cu zona marcată (zona 2)
pq p ~q
1 2 *
3
~pq
(5) prin urmare formula dată este validă.
6.7.9 Metoda lui Evert W. Beth (sau metoda tabelelor semantice97 sau metoda
contraexemplelor)
97
Metoda lui Evert W. Beth este o variantă semantică a metodei reducerii la absurd.
125
Această metodă a olandezului Evert W.Beth este, de fapt, o tehnică de infirmare a
contraexemplelor şi constă în următoarele etape:
(1) se presupune formula propoziţională falsă
(2) se realizează un tabel semantic unde se trec valorile de adevărat (în stânga liniei verticale) şi
de fals (în dreapta liniei verticale)
(3) se elimină conectorii astfel

(a) cu proliferare:
(a1) implicaţia (,,  ”) şi disjuncţia inclusivă (,, v”) – în domeniul adevărului
(a2) conjuncţia (,,&”) în domeniul falsului
(b) fără proliferare
(b1) implicaţia (,,  ”) şi disjuncţia inclusivă (,, v”) – în domeniul falsului
(b2) conjuncţia (,,&”) în domeniul adevărului
(4) premisele se trec în secţiunea Adevărat, iar concluzia se trece în secţiunea Fals
(5) o formă inferenţială este validă dacă şi numai dacă se obţin atâtea contradicţii câte variabile
sunt
Exemple:
 Să se verifice prin metoda lui Evert W. Beth dacă forma inferenţială următoare este sau nu
validă:
pvq
~p
q
Rezolvare:
Formula propoziţională [(p v q )&~p ]  q se presupune falsă
Adevărat Fals
[(p v q )&~p ]  q
1. p v q
2. ~ p 3. q
4. p (2)
Adevărat Fals
5. p (1) 6. q (1)
* (5,4) * (6, 3)
Se observă că forma inferenţială este validă (deoarece se obţin două contradicţii, adică
exact câte variabile sunt p, respectiv q)
 Să se verifice prin metoda lui Evert W. Beth dacă forma inferenţială următoare este sau nu
validă:
pvq
~p
126
 ~q
Rezolvare:
Formula propoziţională [(p v q )& ~p ]  ~q se presupune falsă
Adevărat Fals
[(p v q )& ~p ]  ~ q (formulă)
1. (p v q)& ~ p 2. q (din formulă)

3. p v q (1)
4. ~ p (1) 5. p (4)
Adevărat Fals
6. p (3) 7. q (3)
* (6,5,) * (7, 2)
Se observă că forma inferenţială este validă (deoarece se obţin două contradicţii, adică
exact câte variabile sunt p, respectiv q)
6.7.10 Metoda grafurilor semantice

Metoda grafurilor semantice seamănă cu metoda lui Evert W. Beth, fundamentându-se,
de asemenea, pe aceleaşi principii ca şi metoda reducerii la absurd. Această metodă a grafurilor
semantice se bazează pe următoarele condiţii:
(&A) (&F) (  A) (  F)
_____ _____ ______ ______
p&q p&q p q p q
p (A) p (F)
q (A) p (F) q (F) p (A) q (A) q (F)
(  A) (  F) (  A) (  F)
______ ______ ______ ______
p q p q pq pq
p (A)
p (F) q (A) q (F) p (A) q (A) p (A) q (F)
p (F) q (F) p (F) q (A)
(wA) (wF) (  A) (  F)
_______ ______ ______ ______
pwq pwq p q p q
p (A)
p (A) q (F) p (A) q (A) p (F) q (F) q (A)
p (F) q (A) p (F) q (F)
Exemplu:
127
 Să se verifice prin metoda grafurilor dacă următoarea formulă propoziţională este sau nu
validă:
{[(p&q)  r]&(p&q)}  r
Rezolvare:
1. {[(p&q)  r]&(p&q)}  r (F)
2. r (F)
3. [(p&q)  r]&(p&q) (A)
4. (p&q)  r (A)
5. (p&q) (A)
6. p (A)
7. q (A)
_____________________________
8. (p&q)  r (A)
9. (p&q) (F) 10. r (A)

______________________________
10. p&q (F)
11. p (F) 12. q (F)

În acest moment, după descompunerea formulei propoziţionale până la propoziţiile elementare se
trece la realizarea următoarelor combinaţii:
(i) ( r & p & q & r & p )
(ii) ( r & p & q & r & q )
Se observă că în fiecare combinaţie există cel puţin un cuplu de forma (p; p ) după cum urmează:
-în (i) există (r şi r ); (p şi p );
-în (ii) există (r şi r ); (q şi q ).
Deoarece rezultă respectivele contradicţii şi având în vedere faptul că s-a presupus la început că
formula propoziţională dată este falsă, atunci se poate admite că aceasta este corectă. Altfel spus,
formula dată este validă.
Această metodă seamănă foarte bine cu metoda tabelelor semantice cu unele precizări.
Astfel, această metodă constă în următoarele etape:
(1) se consideră formula propoziţionala falsă (se scriu ipotezele una sub alta şi apoi, sub ele se
scrie concluzia)
(2) se consideră premisele adevărate (A) şi concluzia falsă (F)
(3) se trece apoi la analiza fiecărei miniformulă propoziţională, respectiv a variabilei
propoziţionale (sub formă tabelară), în funcţie de valoarea de adevăr (adevărat-A sau fals-F)
(4) o formă inferenţială este validă dacă şi numai dacă se obţin atâtea contradicţii câte variabile
sunt
Exemplu:
128
 Să se verifice prin metoda tabelelor analitice dacă forma inferenţială următoare este sau nu
validă:
p  (q v r)
q r
 p
~
Rezolvare:
1. F. {[p  (q v r)]& (q  r)}  ~ p
2. A p  (q v r)
3. A q  r
4. F ~ p unde A – adevărat şi F – fals
5. A p
6. F q (2)
7. F r (2)
8. F p 9. A q v r (2)
* (5, 8) 10. A q (9) 11. A r (8)
* (6,10) * (7, 11)
Se observă că forma inferenţială este tautologică (validă), deoarece se obţin trei

contradicţii, adică exact câte variabile sunt p, q, respectiv r.
Exemplu:
validă:
p q
q r
p  r
Rezolvare:
Formula propoziţională a inferenţei este {[(p  q) & (q  r)]}  (p  r)
1. F {[(p  q) & (q  r)]}  (p  r)

2. A (p  q) & (q  r) (1)
3. F p  r (1)
4. A p  q (2)
5. A q r unde A – adevărat şi F – fals
6. A p (3)
7. F r (3)
Fals Adevărat
8. F p (4) 9. A q (4)
129
* (6,8) 10. A q  r (iterare)
Fals
11. F q (10) 12. A r (10)
* (9, 11) * (7, 12)
Se observă că forma inferenţială este tautologică (validă), deoarece se obţin trei

contradicţii, adică exact câte variabile sunt p, q respectiv r.
validă:
pvq
~p
q
Rezolvare:
Formula propoziţională a inferenţei este [(p v q) & ~p ]  q
1. F [(p v q) & ~ p ]  q
2. A (p v q) & ~ p (1)
3. F q (1)
4. A p v q (2) unde A – adevărat şi F – fals
5. A ~ p (2)
6. F p (5)
7. A pvq
8. A p 9. F (q)
* (6, 8) * (3,9)
Se observă că forma inferenţială este tautologică (validă), deoarece se obţin două

contradicţii, adică exact câte variabile sunt p, respectiv q.
6.7. 12 Metoda arborilor de decizie
Această metodă a arborilor are la bază reducerea la absurd şi presupune următoarele

etape:
(1) se consideră formula propoziţionala falsă (se scriu ipotezele una sub alta şi apoi, sub ele se
scrie concluzia)
(2) se utilizează ori de câte ori este posibil următoarea condiţie: dacă se obţine pe parcurs o
expresie bine formată şi negaţia acesteia, atunci se pune un asterisc (,,*”); altfel spus, spunem
că ,,ramura arborelui” se închide;
(3) dacă toate ,,ramurile arborelui” sunt închise, atunci înseamnă că există contradicţie în toate
variantele în a considera ipotezele adevărate şi concluzia falsă.
(4) dacă rămâne cel puţin o ramură aarborelui deschisă (care nu conţine un asterisc), atunci nu se
poate deduce validitatea formulei respective.
130
Exemplu:
 Să se verifice prin metoda arborilor dacă forma inferenţială următoare este sau nu validă:
pq
 (r v p)  (r v q)
Rezolvare:
1. F (p  q)  [(r v p)  (r v q)]
2. A (p  q) (1)
3. F (r v p)  (r v q)
4. A r v p (3)
5. F r v q (3)
6. F r (5)
7. F q (5)
8. A p  q (2) – iterare
9. F p (8) 10. A q (8)
* (7, 10)
11. A r v p (4) – iterare (iterarea se face pe ramura din stânga, rămasă

deschisă)
- proliferarea (separarea) trebuie să stea sub conector
12. A r (11) 13. A p (11)
* (6, 12) * (9, 13)

Se observă că nu s-au închis toate ramurile (nu s-a închis la pasul 9) şi, prin urmare,
formula nu este tautologică (nevalidă).
 Să se verifice prin metoda arborilor dacă formula propoziţională următoare este sau nu
validă:
[(p  r)  ((q  r)  ((p v q)  r))]
1. F [(p  r)  ((q  r)  ((p v q)  r))]

2. A p r
3. F (q  r)  ((p v q)  r)
4. A q r
5. F ((p v q)  r)
6. A pvq
7. F r
8. F p 9. A r
* (7, 9)
131
10. F q 11. A r
* (7, 11)
12. A p 13. A q
* (8, 12) * (10, 13)
Se observă că s-au închis toate ramurile şi, prin urmare, formula este tautologică (validă).

Această metodă constă în realizarea unor tabele-bloc (ţinându-se cont de proprietăţile
principalilor operatori logici) pe baza cărora se ajunge sau nu la contradicţie logică. Dacă se
ajunge la contradicţie, atunci formula dată este validă. Dacă nu se ajunge la niciun fel de
contradicţie, atunci formula dată nu este validă.
Exemple:
 Să se verifice prin metoda tabelelor bloc formula [p w q ) & p]  q
Rezolvare:
F [p w q ) & p]  q
A p w q; A p; F q
A p w q; A p; A q
Ap; Fq ; Ap; Aq Fp ; A q; Ap ; Aq
Se observă că apar contradicţii şi, prin urmare, formula dată este validă.
 Să se verifice prin metoda tabelelor bloc următoarea formulă
(p  q)  [(r  p)  (r  q)]
Rezolvare:
F (p  q)  [(r  p)  (r  q)]
A (p  q); F [(r  p)  (r  q)]

132
A (p  q); A (r  p); F (r  q)]
A (p  q); A (r  p); F q; F r
A (p  q); Ar ; F q; Fr A (p  q); A p; Fq; Fr
Fp ; Ap ; Fq; Fr Aq ; Ap; Fq ; Fr
Se observă că apar contradicţii şi, prin urmare, formula dată este validă
6.7.14 Metoda formelor normale

Metoda formelor normale porneşte de la premisa că o anumită formulă propoziţională
dată se poate exprima în moduri diferite, adică există formule echivalente pentru aceasta, dar
care diferă prin natura operatorilor logici. Aducerea oricărei expresii logice din logica
propoziţiilor la o formă normală trebuie să se realizeze doar în funcţie de negaţie, disjuncţie şi
conjuncţie. Simbolul negaţiei trebuie pus nemijlocit doar înaintea propoziţiilor de bază
(elementare) şi nu înaintea expresiilor compuse.
Prin urmare forma normală a unei funcţii logice este o expresie care îndeplineşte
următoarele condiţii
(1) conţine doar disjuncţia (,, v „), conjuncţia ( ,,&”) şi negaţia (,,~”)
(2) negaţia apare numai peste propoziţii elementare
Observaţie: pentru a uşura modalitatea de calcul cu ajutorul metodei formelor normale se preferă
ca pentru conjuncţie să se utilizeze simbolul ,,  ”, iar pentru negaţie se preferă ca aceasta să fie
aşezată deasupra variabilei propoziţionale.
Exemple:
(i) p în loc de ~ p;
(ii) p  q în loc de p & q;
(iii) p  q în loc de ~ (p & q);
(iv) p  q în loc de p  q
(a) Forma normală disjunctivă (FND)

133
Forma normală disjunctivă este aceea în care apare ca functor principal ,,  ”, aflat între
paranteze.
Exemplu:
(p  q  r)  (p  r  s)  (q  r  s)
Această formulă normală disjunctivă se mai poate scrie şi în forma: pqr  prs  qrs
Observaţie:
Dacă într-o formă normală disjunctivă apare un membru de forma p  p , atunci acesta
poate fi redus în baza proprietăţii la p  p = 0.
NOTĂ:
(i) O formulă propoziţională este validă dacă nu exprimă o contradicţie; altfel spus, o
formulă propoziţională este tautologică şi exprimă o lege în logica propoziţională dacă şi numai
dacă forma sa normal-conjunctivă conţine în fiecare factor-disjuncţie cel puţin un termen sub
semne diferite (adică cel puţin o propoziţie oarecare împreună cu negaţia sa);
(ii) Dacă formula obţinută exprimă o contradicţie (adică are valoarea fals (0) pentru orice
alegere a variabilelor), atunci aceasta nu este validă.
(iii) Dacă se cere echivalenţa a două formule  şi  , atunci se arată că    reprezintă
o tautologie (expresie logic-corectă sau validă)
Exemple:
 Să se aducă la o formă normală disjunctivă următoarea formulă propoziţională:
(p  q)  r
Rezolvare:
( p  q)  r  p  q  r  ( p  q )  r  ( p  q )  r  ( p  q )  r
Se observă că ultima expresie obţinută (p  q )  r reprezintă o formă normală disjunctivă.
 Să se aducă la o formă normală disjunctivă următoarea formulă propoziţională:
( p  q)  (q  p)
Rezolvare:
( p  q)  (q  p)  ( p  q)  ( q  p)  ( p  q )  ( q  p )  ( p  q )  ( q  p ) 
 ( p  q)  ( q  p )  ( p  q)  ( q  p)  ( q  p  p )  ( q  p  q)
Se observă că ultima expresie obţinută ( q  p  p )  ( q  p  q) reprezintă o formă normală

disjunctivă.
(b) Forma normală conjunctivă (FNC)

134
Forma normală conjunctivă este aceea în care apare ca functor principal ,,  ”, aflat între
paranteze:
Exemplu:
(p  q)  (q  r)  (p  r)
Această formulă normală conjunctivă se mai poate scrie şi în forma (p  q)(q  r)(p  r)
Observaţie:
Dacă într-o formă normală conjunctivă apare un membru de forma p  p , atunci acesta
poate fi redus în baza proprietăţii (p  p ) = 1
De asemenea, în procesul de obţinere a unei forme normale conjunctive trebuie

respectate următoarele condiţii:
(i) Dacă într-o formă normală conjunctivă, unul dintre elemente (o variabilă propoziţională) are
valoarea de fals, atunci formula obţinută (expresia logică) este o contradicţie.
(ii) Dacă într-o formă normală conjunctivă, toate elementele (variabilele propoziţionale) au
valoarea de adevărat, atunci formula obţinută (expresia logică) este o tautologie (lege logică;
validă).
Exemple:
 Să se aducă la o formă normală conjunctivă următoarea formulă propoziţională
pq  pq
Rezolvare:
p  q  p  q ( p  q )  ( p  q )
Se observă că ultima expresie obţinută ( p  q )  ( p  q ) reprezintă o formă normală

conjunctivă.
 Să se aducă următoarea formulă propoziţională la forma normală conjunctivă:
(q  (( p  q)  (q  p)) )  ( p  p)
Rezolvare:
(q  (( p  q)  (q  p)) )  ( p  p)  q  (( p  q)  (q  p))  ( p  p) 
 ( q  (( p  q)  (q  p)) )  ( p  p )  ( q  (( p  q)  ( q  p )))  ( p  p ) 
 ( q  pq p  q q p )  p  p  q p p  pq p p p  q q p p p  q p p  q p p  q q p p
Se observă că ultima expresie obţinută q p p  q p p  q q p p reprezintă o formă normală

conjunctivă.
135
(c) Forma normală perfectă (FNP)
Forma normală perfectă este o formă normală care respectă următoarele condiţii:
(1) fiecare membru al expresiei conţine toate literele;
(2) fiecare membru apare cel mult o singură dată în expresie;
(3) fiecare termen prim apare cel mult o singură dată într-un membru;
(4) nicio literă nu poate intra într-un membru împreună cu negaţia sa.
unde:
(p  q)  r = o expresie oarecare;
p  q; r = membrii expresiei respective;
p, q, r = termenii primi (variabilele); în categoria termenilor primi intră şi negaţiile
variabilelor propoziţionale.
Exemple de forme normale perfecte:

(i) (p  q)  (q  p) – formă normală disjunctivă perfectă (FNDP)
(ii) (p  q)  (q  p) – formă normală conjunctivă perfectă (FNCP)
Aducerea unei expresii propoziţionale la o formă normală perfectă presupune

parcurgerea următoarelor etape:
(i) se aduce expresia propoziţională la o formă normală disjunctivă sau o formă normală
conjunctivă;
(ii) se adaugă literele care lipsesc respectând următoarele condiţii:
-pentru formele normale disjunctive se adaugă (    ), expresie care are, de altfel,
valoarea de fals (0);
-pentru formele normale conjunctive se adaugă (    ), expresie care are, de altfel,
valoarea adevărat (1).
(iii) se reduc termenii care se repetă în baza regulilor următoare:
    ... ... ...    
    ... ... ...    
(c’) Forma normală disjunctivă perfectă (FNDP)
Exemple:
 Să se aducă la forma normală disjunctivă perfectă expresia p  (q  r)  (q  r)
Rezolvare:
Adăugăm membrii: (p  p ), (q  q ), (r  r ), obţinând următoarea expresie:
p  (q  r)  (q  r)  pq  pr  qr  pq(r  r )  pr(q  q )  qr(p  p ) 

 pqr  pq r  prq  pr q  qrp  qr p  pqr  pq r  pr q  qr p 
 pqr  pq r  p q r  p qr
Formula obţinută ( pqr  pq r  p q r  p qr) este o formă normală disjunctivă perfectă

(FNDP).
(c’’) Forma normală conjunctivă perfectă (FNCP)
136
 Să se aducă la forma normală conjunctivă perfectă expresia p  (p  q )
Rezolvare:
Expresia p  (p  q ) se mai poate scrie p p q
Adăugăm membrii: q q şi p p şi se obţine următoarea expresie:
p p q  [ p  (q q )] [p  (q q )] [ q  (p p )]  p q  p q  pq  p q  q p  q p 
 p q  p q  pq  p q
Formula obţinută ( p q  p q  pq  p q ) este o formă normală conjunctivă perfectă

(FNCP).
Metoda formelor normale constă în aducerea formulei la o formă normală (disjunctivă
sau conjunctivă). Respectiva formulă este tautologie (sau contradicţie) dacă fiecare disjuncţie
(conjuncţie) elementară a formei normale conjunctive (disjunctive) ia valoarea 1-adevărat (0-
fals) şi dacă aceasta conţine odată cu o propoziţie elementară şi negaţia acesteia. Dacă o expresie
propoziţională nu este nici validă, nici nu exprimă o contradicţie, atunci ea este o neutralitate
(neutră).
 Să se verifice prin metoda formelor normale validitatea următoarei formule :

( p  q)  p  p
Rezolvare:
( p  q)  p  p  ( p  q)  q  p  p  q  q  p  (p  q )  q  p
Se observă că ultima formulă obţinută (p  q )  q  p este o formă normală disjunctivă (FND).

Dezvoltăm mai departe după (p  p ) şi (q  q )
(p  q )  q  p  (p  q )  [q  (p  p )]  [ p  (q  q )] 
 (p  q )  (p  q)  ( p  q)  ( p  q)  ( p  q ) 
 (p  q)  ( p  q)  (p  q )  ( p  q )
Formula obţinută în final (p  q)  ( p  q)  (p  q )  ( p  q ) reprezintă o formă normală
disjunctivă perfectă (FNDP).
Prin urmare, formula dată este tautologică (validă).
 Să se expandeze formula (p  q)  (q  r)  p care reprezintă o formă normală disjunctivă

(F.N.D.)
Rezolvare:
-se adaugă literele care lipsesc:
(i) la p  q se adaugă r;
(ii) la q  r se adaugă p;
(iii) la p se adaugă q şi r.
137
- rezultă următoarea formulă
[p  q  (r  r )]  [q  r  (p  p )]  [p  (r  r )] 
 (p  q  r)  (p  q  r )  (q  r  p)  (q  r  p )  [(p  r)  (p  r )]
Se realizează notaţia:  = (p  q  r)  (p  q  r )  (q  r  p)  (q  r  p ) şi se obţine:
  [(p  r)  (q  q )]  [(p  r )  (q  q )] 
   (p  r  q)  (p  r  q )  (p  r  q )  (p  r  q ) – F.N.D.P.
 Fie următoarea formă normală disjunctivă: ( p  q )  p  q

Să se aducă:
(a) la o formă normală disjunctivă (FNDP);
(b) la o formă normală conjunctivă (FNC);
(c) la o formă normală conjunctivă perfectă (FNCP).
Rezolvare:
(a) se expandează, adăugându-se la p variabila q şi la q se adaugă variabila p ; se obţine astfel

următoarea formulă:
( p  q )  [ p  (q  q )]  [ q  (p  p )] 
 ( p  q )  [( p  q)  ( p  q )]  [( q  p)  ( q  p )]  - se realizează distribuţia
 ( p  q )  ( p  q)  ( p  q )  ( q  p)  ( q  p ) 
 ( p  q )  ( p  q)  ( q  p) – formă normală disjunctivă (FNDP)
(b)  ( p  q )  ( p  q)  ( q  p) 
( p  q  p )( p  q  q )
( p  q )( p  q )
 p  q - formă normală conjunctivă (FNC)
(c) nu există formă normală conjunctivă perfectă (FNCP), deoarece există FNDP.
6.7. 15 Metoda limbajului electric
Această metodă constă în stabilirea următoarelor omologări, cu precizarea că

trebuie evitate semnele de punctuaţie (parntezele), tocmai pentru a înlătura confuziile.
(1) ~ p = (p)
(2) p & q = p \ q
p
(3) p v q =
q
Dacă în final se obţine contradicţie, atunci formula dată este o tautologie (validă)
138
Exemple:
 Să se verifice prin metoda limbajului electric dacă formula propoziţională următoare este
sau nu validă (p v q )  (q v p):
Rezolvare:
-se aplică echivalenţa pentru formulă
~ (p v q ) v (q v p) (p v q )  (q v p)  ~ (p v q ) v (q v p)
-renuţăm la paranteze pentru a elimina confuziile şi aplicăm omologările specifice acestei

metode; astfel, obţinem:
(p v q) v q v p
p
- se aplică formula (3), adică p v q = şi se obţine:
q
 p q
  v
q p
- se aplică în continuare aceeaşi formulă (3) şi se obţine în final:

 p
 
q
p
q
 p q
- se observă ca s-a obţinut o contradicţie   şi , situaţie care exprimă faptul că formula dată
q p
este tautologică (validă).
 Să se verifice prin metoda limbajului electric dacă formula propoziţională următoare este
sau nu validă p  (q  p)
Rezolvare:
-se aplică echivalenţa pentru formulă şi se obţine :

~ p v (~q v p) p  (q  p)  ~ p v (~q v p)
- se rezolvă ce este între paranteze şi apoi se urmăreşte eliminarea chiar a parantezelor:
~p v (q) v p
p
-se aplică formula (3), adică p v q = şi se obţine:
q
139
(p) v
q 
p
- aplicăm în continuare aceeaşi formulă (3) şi se obţine în final:
 p
q 
p
- se observă ca s-a obţinut o contradicţie (p) şi p, situaţie care exprimă faptul că formula dată este
tautologică (validă).
 Să se verifice prin metoda limbajului electric dacă formula propoziţională (p & q) & p este
sau nu validă:
Rezolvare:
-se aplică formula (2) p & q = p \ q, se elimină parantezele şi se obţine:
p\q\p
- se observă că nu se obţine niciun fel de contradicţie, prin urmare, formula dată nu este validă.
 Se dă următorul argument cu propoziţii compuse:

,,Având în vedere că dacă A este tatăl lui B, iar C este tatăl lui A, atunci B este nepotul
lui C. Deoarece este adevărat că C este tatăl lui A şi A este tatăl lui B, atunci rezultă că B este
nepotul lui C”.
(a) Precizaţi corespondenţa dintre variabilele propoziţionale şi propoziţiile din argumentul dat;
(b) Precizaţi care este formula corespunzătoare argumentului dat;
(c) Precizaţi dacă argumentul dat este sau nu este valid, utilizând oricare dintre metodele de
verificare cunoscute.
Rezolvare:
(a) precizăm corespondenţa dintre variabilele propoziţionale şi propoziţiile din argumentul dat:
p - ,,A este tatăl lui B”; p - ,,A nu este tatăl lui B;
q - ,,C este tatăl lui A”; q - ,,C nu este tatăl lui A;
r - ,,B este nepotul lui C; r - ,,B nu este nepotul lui C”.
(b) precizăm care este formula corespunzătoare argumentului dat astfel:
(i) scriem schema argumentului dat în limbaj natural în funcţie de premise şi de concluzie
Dacă A este tatăl lui B, iar C este tatăl lui A, atunci B este nepotul lui C.
C este tatăl lui A şi A este tatăl lui B.
140
 B este nepotul lui C.
indicatori de premisă - ,,având în vedere că”, ,,deoarece”;

indicator de concluzie- ,,rezultă”.
(ii) transcriem argumentul dat din limbaj natural în limbaj formal
(p  q)  r
q p
r
Condiţii de stabilire a formulei propoziţionale:

- premisele se leagă între ele prin conjuncţie;
- premisele se leagă de concluzie prin implicaţie;
(iii) stabilim formula propoziţională corespunzătoare argumentului dat
{[(p  q)  r]  (q  p)}  r
(c) verificăm printr-o metodă de verificare cunoscută dacă formula propoziţională obţinută este
sau nu o lege logică (adică dacă argumentul dat este sau nu este valid); aplicăm metoda
matriceală, caz în care avem 3 variabile (n) şi vom folosi formula C = 2n = 23 = 8 linii
(combinaţii), unde n reprezintă numărul de variabile propoziţionale.
{[(p  q)  r]  (q  p)}  r
1 1 1 00 0 1 1 1 1 0
1 0 0 11 0 0 0 1 1 1
1 1 1 11 1 1 1 1 1 1
1 0 0 10 0 0 0 1 1 0
0 0 1 10 0 1 0 0 1 0
0 0 0 11 0 0 0 0 1 1
0 0 1 11 0 1 0 0 1 1
0 0 0 10 0 0 0 0 1 0
Se observă că în final s-au obţinut doar valori de 1 (adevărat), ceea ce înseamnă că formula
propoziţională {[(p  q)  r]  (q  p)}  r este o lege logică (tautologie), adică argumentul dat
este valid.
141

Partea I Logica.

Загружено:

Сведения о документе

Оригинальное название

Авторское право

Доступные форматы

Поделиться этим документом

Поделиться или встроить документ

Параметры публикации

Этот документ был вам полезен?

Это неприемлемый материал?

Авторское право:

Доступные форматы

Partea I Logica.

Загружено:

Авторское право:

Доступные форматы

MARIUS EŞI

Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a României

Tehnoredactare computerizatǎ: Science - Logicos

Capitolul 1: LOGICA LUMII RAŢIONALE

Capitolul 2: LOGICA ARGUMENTĂRII

Capitolul 4: LOGICA TERMENILOR (LOGICA NOŢIUNILOR)

Capitolul 5: LOGICA OPERAŢIILOR ÎN CARE SUNT UTILIZAŢI

Capitolul 7: LOGICA PROPOZIŢIILOR CATEGORICE

Capitolul 8: LOGICA PROPOZIŢIILOR COMPLEXE (LOGICA

Capitolul 9: LOGICA DEMONSTRAŢIEI ŞI A COMBATERII ACESTEIA

Capitolul 10: LOGICA RAŢIONAMENTELOR (INFERENŢELOR)

Capitolul 11: LOGICA ERORILOR

Capitolul 12: LOGICA MODALĂ

Capitolul 13: LOGICA RELAŢIILOR

O logică poate creşte ca un arbore majestuos,

dominând pădurea logică prin frumuseţea şi

grandoarea sa, dar dacă un astfel de arbore nu produce

fructe, se poate transforma într-un cadavru monstruos

al pădurii, care va dispărea curând.

Jean – Yves BÉZIAU

Sensurile demersului (re)constructiv iniţiat în aceastǎ lucrare expliciteazǎ rolul

M.C.E. - 1 octombrie 2009, Suceava

1.1 OBIECTUL LOGICII

1.2 CÂT DE IMPORTANTĂ ESTE LOGICA?

Metodologia23 logicii se regăseşte tocmai în caracterul pragmatic pe care aceasta îl poate

2.1 ARGUMENTAREA ŞI CONTRAARGUMENTAREA.

2.1.1 CARACTERIZARE GENERALĂ

2.1.2 Propoziţiile – componente de bază într-o argumentare

Exemplu de propozitie vagă:

(b) propoziţii obiective şi propoziţii subiective

(c) propoziţii interogative şi propoziţii moral-pragmatice

(d) propoziţii compuse şi propoziţii categorice

unde ,,  ” se citeşte ,,echivalent”, iar ,,&” se citeşte ,,şi”

Un rol important în cadrul propoziţiilor compuse îl au propoziţiile condiţionale

Observaţie: Trebuie precizat că relaţia de implicaţie logică se regăseşte şi în utilizarea

(e) propoziţii complexe şi propoziţii modale

2.1.3 Forme de argumentare

2.1.4 Strategii de argumentare

O caracteristică esenţială a bătrânilor este că aceştia au o vârstă înaintată cu o anumită

Toţi bătrânii ştiu să spună poveşti.

3. Se construieşte un argument valid46 luându-se drept premise contradictoria respectivă şi o altă

Niciun copil nu este băiat

4. Se observă că din construcţia silogismului, considerându-se drept adevărată premisa ,,Toţi

Observaţie: În această situaţie nu ne interesează validitatea sau non-validitatea structurii

Când se argumentează trebuie construit un argument a cărui concluzie trebuie să fie

2.1.6 Argumentarea şi contraargumentarea între persuasiune şi manipulare

Argumentarea ca proces raţional complex presupune şi valenţe de natură psihologică. În

2.2 ARGUMENTUL. CARACTERIZARE GENERALĂ

La baza unei argumentări stă raţionamentul. În literatura de specialitate, termenul de

Între validitatea argumentului (raţionamentului), concluzia acestuia, adevărul premiselor

Concluzia este în mod cert adevărată dacă sunt respectate:

Premisa 1: Toţi oamenii sunt muritori.

Argumentarea este alcătuită din temeiuri (propoziţii), cunoscute şi sub denumirea de

2.2.1 Indicatori logici într-un argument

diagramă liniară diagramă divergentă

diagramă cuplată diagramă convergentă

(1) Indicatorii logici din argument sunt:

(2) Numerotarea şi marcarea propoziţiilor care intră în componenţa argumentului este

2.2.3 Forme specifice de argument

(b) Argumente nedeductive tari şi argumente nedeductive slabe

(c) Argumente confirmatoare şi argumente neconfirmatoare

(d) Argumente deductive valide şi argumente deductive nevalide

(e) Argumente concludente şi argumente neconcludente