Академический Документы
Профессиональный Документы
Культура Документы
9. Precizaţi care sunt mecanismele prin care pot fi respectate (îndeplinite) angajamentele
prevăzute în Protocolul de la Kyoto.
Mecanisme flexibile care pot conduce la atingerea angajamentelor sunt:
- implementare în comun (JI), care sunt proiecte concrete prin care ţările dezvoltate investesc în
ţările cu economie în tranziţie în scopul de a-şi realiza propriile angajamente cu costuri rezonabile;
- mecanism de dezvoltare curată (CDM), care sunt proiecte concrete între ţările dezvoltate şi cele în
curs de dezvoltare, în scopul realizării conformităţii cu angajamentele de limitare cuantificată şi de
reducere a emisiilor stipulate.
10. Precizaţi modalitate de alocare a certificatelor de emisii de gaze cu efect de seră, prevăzută în
Planul Naţional de Alocare.
Primul document de lucru cu privire la PNA 2007 şi 2008-2012, publicat la data de 30 august 2006, a
descris metodologia şi principiile după care se face alocarea certificatelor de emisii de gaze cu efect de seră.
Principalele subiecte supuse dezbaterii în cadrul acestei sesiuni de consultare a publicului au fost:
1. principiile după care se face alocarea certificatelor de emisii de gaze cu efect de seră;
2. metodologia pentru stabilirea plafonului naţional şi a plafoanelor sectoriale;
3. metodologia de alocare a certificatelor la nivelul instalaţiilor din cadrul sectoarelor;
4. decizia de a nu permite transferul certificatelor între prima şi a doua perioadă, banking;
5. argumentarea bonusării instalaţiilor eficiente de cogenerare şi metodologia de calcul a acestui bonus;
6. metodologia de stabilire a unei rezerve pentru Joint Implementation;
7. metodologia de calcul a rezervei pentru nou intraţi;
8. argumentarea bonusării instalaţiilor ce au întreprins acţiuni timpurii, criteriile de eligibilitate pentru
acest bonus si metodologia de calcul;
9. lista preliminara a instalaţiilor.
10. numărul total de certificate precum si alocarea propusă.
Evaluarea impactului asupra mediului conform HG 445 din 2009, identifică, descrie şi
evaluează, în mod corespunzător şi pentru fiecare caz, efectele directe şi indirecte ale unui proiect
asupra următorilor factori:
b) fiinţe umane, faună şi floră;
c) sol, apă, aer, climă şi peisaj;
d) bunuri materiale şi patrimoniu cultural;
e) interacţiunea dintre factorii prevăzuţi la lit. a), b) şi c).
14. Indicaţi care sunt planurile şi programele care se supun evaluării de mediu.
Se supun evaluării de mediu toate planurile şi programele care:
a) se pregătesc pentru următoarele domenii:
- rafinării de ţiţei (cu excepţia celor care produc numai lubrifianţi din ţiţei) şi instalaţii de
gazeificare şi lichefiere a minimum 500 tone de cărbune sau şisturi bituminoase pe zi;
- termocentrale şi alte instalaţii de ardere cu o putere termică de minimum 300 megawaţi;
- centrale nucleare şi alte reactoare nucleare, (inclusiv dezafectarea sau dezasamblarea acestor
centrale sau reactoare);
- instalaţii pentru reprocesarea combustibilului nuclear iradiat;
- instalaţii integrate pentru producerea fontei cenuşii pentru turnătorie şi a oţelului;
- instalaţii destinate producerii metalelor brute neferoase din minereuri, concentrate din minereu
sau materii prime secundare prin procese metalurgice, chimice sau electrolitice; Instalaţii pentru
extracţia azbestului şi pentru prelucrarea şi transformarea azbestului şi a produselor care conţin
azbest;
- instalaţii chimice integrate, cum sunt instalaţiile pentru producerea substanţelor la scară
industrială folosind procese de conversie chimică;
- depozite de deşeuri periculoase sau instalaţii pentru eliminarea deşeurilor periculoase prin
incinerare ori tratare chimică;
- instalaţii cu o capacitate mai mare de 100 tone / zi pentru eliminarea deşeurilor nepericuloase
prin incinerare ori tratare chimică;
- staţii pentru epurarea apelor uzate de cel puţin 150.000 echivalenţi locuitor;
- extracţia petrolului şi a gazelor naturale în scopuri comerciale;
- industria celulozei şi hârtiei;
- cariere şi exploataţii miniere de suprafaţă,
- instalaţii pentru depozitarea petrolului, a produselor petrochimice sau chimice
b) datorită posibilelor efecte, afectează ariile de protecţie specială avifaunistică sau ariile speciale de
conservare reglementate conform Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr.236/2000 privind regimul
ariilor naturale protejate, conservarea habitatelor naturale, a florei şi faunei sălbatice, aprobată cu
modificări şi completări prin Legea nr.462/2001.
Trebuie stabilită necesitatea efectuării evaluării impactului asupra mediului pentru proiecte
care se pregătesc pentru următoarele domenii:
a) agricultură, silvicultură şi acvacultura;
b) industria extractivă;
c) industria energetică;
d) producerea şi prelucrarea metalelor;
e) industria mineralelor;
f) industria chimică;
g) industria alimentară;
h) industria textilă, a pielăriei, a lemnului şi hârtiei:
i) industria cauciucului;
j) proiecte de infrastructură;
k) turism şi agrement;
l) orice modificări sau extinderi.
15. Explicaţi procedura de reglementare pentru planuri şi programe.
Autoritatea competentă pentru protecţia mediului emite, revizuieşte şi actualizează, după caz, actele
de reglementare. Actele de reglementare se emit numai dacă planurile şi programele, proiectele, respectiv
programele pentru conformare privind activităţile existente prevăd prevenirea, reducerea, eliminarea sau
compensarea, după caz, a consecinţelor negative asupra mediului, în raport cu prevederile aplicabile din
normele tehnice şi reglementările în vigoare.
Titularii activităţilor care fac obiectul procedurilor de reglementare din punct de vedere al protecţiei
mediului au obligaţia de a respecta termenele stabilite de autoritatea competentă de protecţia mediului în
derularea acestor proceduri. Nerespectarea termenelor stabilite de autoritatea competentă de protecţia
mediului în derularea procedurii de reglementare conduce la încetarea acestei proceduri, solicitarea actului
de reglementare fiind anulată.
Avizul de mediu pentru stabilirea obligaţiilor de mediu, acordul de mediu şi autorizaţia de mediu se
revizuiesc dacă apar elemente noi cu impact asupra mediului, necunoscute la data emiterii. În acest caz se
poate cere şi refacerea evaluării impactului asupra mediului şi/sau a bilanţului de mediu.
Autoritatea competentă pentru protecţia mediului, împreună cu celelalte autorităţi ale administraţiei
publice centrale şi locale, după caz, asigură informarea, participarea publicului la deciziile privind activităţi
specifice şi accesul la justiţie, în conformitate cu prevederile Convenţiei privind accesul la informaţie,
participarea publicului la luarea deciziei şi accesul la justiţie în probleme de mediu, semnată la Aarhus la 25
iunie 1998, ratificată prin Legea nr.86/2000.
18. Definiţi: avizul de mediu pentru produse de protecţie a plantelor respective pentru autorizarea
îngrăşămintelor chimice.
– act tehnico-juridic emis de autoritatea publică centrală pentru protecţia mediului, necesar în procedura de
omologare a produselor de protecţie a plantelor şi respectiv de autorizare a îngrăşămintelor chimice;
20. Procedura de realizare a evaluării de mediu. Indicaţi metodologia ce trebuie parcursă în etapa
de încadrare a planului sau programului în procedura evaluării de mediu.
Procedura se realizează în trei etape, după cum urmează:
a) etapa de încadrare a planului sau programului în procedura evaluării de mediu;
b) etapa de definitivare a proiectului de plan sau de program şi de realizare a raportului de mediu;
c) etapa de analiză a calităţii raportului de mediu.
Participarea publicului la procedura de evaluare de mediu se face în mod efectiv încă de la iniţierea
planului sau programului.
Titularul planului sau programului este obligat să notifice în scris autoritatea competentă pentru
protecţia mediului şi să informeze publicul asupra iniţierii procesului de elaborare a planului sau
programului şi realizării primei versiuni a acestuia. În etapa de încadrare titularul planului sau programului
publică în mass-media de două ori, la interval de 3 zile calendaristice, şi anunţă pe propria pagină de internet
elaborarea primei versiuni a planului sau programului, natura acestuia, declanşarea etapei de încadrare, locul
şi orarul consultării primei versiuni a planului sau programului şi posibilitatea de a trimite în scris comentarii
şi sugestii la sediul autorităţii competente pentru protecţia mediului, în termen de 15 zile calendaristice de la
data ultimului anunţ.
Titularul planului sau programului pune la dispoziţie autorităţii competente pentru protecţia mediului
şi publicului, pentru consultare, prima versiune a planului sau programului.
descrierea proiectului, descrierea măsurilor avute în vedere pentru a evita, a reduce şi, dacă este
posibil, a remedia efectele negative semnificative asupra mediului; datele necesare pentru identificarea
şi evaluarea principalelor efecte pe care proiectul le poate avea asupra mediului; prezentarea generală a
principalelor alternative studiate de titularul de proiect, cu indicarea motivelor alegerii sale, avându-se
în vedere efectele asupra mediului; un rezumat fără caracter tehnic.
În termen de 3 zile calendaristice de la luarea deciziei, autorităţile competente pentru protecţia
mediului aduc la cunoştinţă publicului decizia motivată a etapei de încadrare, orice solicitare de acord de
mediu. Decizia se publică în mass-media de către titular.
În termen de 10 zile calendaristice de la publicarea anunţului, publicul poate formula comentarii
privind decizia etapei de încadrare pe care le trimite în scris autorităţii competente pentru protecţia mediului.
Autoritatea competentă pentru protecţia mediului poate reconsidera decizia privind etapa de
încadrare, pe baza propunerilor justificate ale publicului în cadrul consultărilor desfăşurate în comitetul
special constituit, în termen de 15 zile calendaristice de la data expirării termenului acordat comentariilor de
către public. Decizia finală, motivată, se aduce la cunoştinţa publicului în termen de 3 zile calendaristice,
prin afişare pe pagina proprie de internet. Decizia finală se publică în mass-media prin grija titularului.
21. Procedura de realizare a evaluării de mediu. Indicaţi metodologia ce trebuie parcursă în etapa
de definitivare a proiectului de plan sau de program şi de realizare a raportului de mediu.
Planurile şi programele care, în urma etapei de încadrare, nu necesită evaluare de mediu urmează a fi supuse
procedurii de adoptare fără aviz de mediu.
Definitivarea proiectului de plan sau de program, stabilirea domeniului şi a nivelului de detaliu al
informaţiilor ce trebuie incluse în raportul de mediu, precum şi analiza efectelor semnificative ale planului
sau programului asupra mediului se fac în cadrul unui grup de lucru alcătuit din reprezentanţi ai titularului
planului sau programului, ai autorităţilor competente pentru protecţia mediului şi pentru sănătate, ai altor
autorităţi interesate de efectele implementării planului sau programului, precum şi experţi care pot fi
angajaţi, după caz.
Punctele de vedere exprimate în şedinţele grupului de lucru se consemnează în procese-verbale
semnate de membrii grupului. Un exemplar al proceselor-verbale rămâne la autoritatea competentă de
protecţie a mediului.
22. Procedura de realizare a evaluării de mediu. Indicaţi metodologia ce trebuie parcursă în etapa
de analiză a raportului de mediu.
Persoanele atestate, împreună cu experţii angajaţi, după caz, analizează problemele semnificative de mediu,
inclusiv starea mediului şi evoluţia acestuia în absenţa implementării planului sau programului, şi determină
obiectivele de mediu relevante în raport de obiectivele specifice ale planului sau programului prezentat de
titular şi a alternativelor acestuia. Concluziile sunt prezentate grupului de lucru.
Pe baza recomandărilor grupului de lucru, titularul planului sau programului elaborează detaliat
alternativele care îndeplinesc obiectivele de mediu relevante pentru plan sau program.
Persoanele atestate, împreună cu experţii angajaţi, după caz, analizează efectele semnificative asupra
mediului a alternativelor propuse de titularul planului sau programului, folosind criterii pe baza cărora se şi
stabilesc măsurile de prevenire, reducere, compensare şi monitorizare a efectelor semnificative ale
impactului asupra mediului pentru fiecare alternativă a planului sau programului, făcând recomandări în
acest sens.
Alternativa finală, măsurile de prevenire, reducere şi compensare a efectelor semnificative asupra
mediului, programul de monitorizare a efectelor semnificative asupra mediului, ale implementării planului
sau programului reprezintă proiectul de plan sau de program.
Persoanele atestate, împreună cu experţii angajaţi analizează măsurile propuse de titularul planului
sau programului, precum şi programul de monitorizare şi întocmesc raportul de mediu.
Raportul de mediu este parte a documentaţiei planurilor sau programelor care identifică, descrie şi
evaluează efectele posibile semnificative asupra mediului ale aplicării acestora şi alternativele lor raţionale,
luând în considerare obiectivele şi aria geografică aferentă.
Titularul planului sau programului anunţă în mass-media, inclusiv prin afişare pe propria pagină de
internet, disponibilitatea proiectului de plan sau de program, finalizarea raportului de mediu, locul şi orarul
consultării acestora şi faptul că publicul poate face comentarii şi propuneri scrise.
Publicul interesat îşi poate exprima opinia asupra proiectului de plan sau de program propus şi
asupra raportului de mediu şi transmite aceste opinii titularului planului sau programului şi autorităţii de
mediu competente.
Pe baza observaţiilor justificate, primite din partea publicului, titularul planului sau programului
aduce modificări proiectului de plan sau de program şi/sau raportului de mediu elaborat pentru acesta.
Titularul planului sau programului anunţă în mass-media de două ori, la interval de 3 zile
calendaristice, şi pe propria pagină de Internet organizarea unei şedinţe de dezbatere publică a proiectului de
plan sau de program propus, inclusiv a raportului de mediu, cu cel puţin 45 de zile calendaristice înainte de
data realizării acestei dezbateri, respectiv 60 de zile calendaristice, în cazul în care implementarea planului
sau programului poate avea efecte semnificative transfrontieră.
Anunţul public conţine:
- locul, data şi ora dezbaterii publice;
- autorităţile participante;
- faptul că dezbaterea este deschisă şi publicului şi autorităţilor statelor posibil a fi afectate, în cazul în
care implementarea planului sau programului poate avea efecte semnificative transfrontieră.
Titularul planului sau programului va invita la dezbaterea publică autorităţile competente pentru
protecţia mediului, cele din domeniul sănătăţii, precum şi cele implicate în etapa de încadrare.
Titularul planului sau programului, prin intermediul autorităţii publice centrale care promovează
planul sau programul, are obligaţia de a invita la dezbaterea publica, cu 70 de zile calendaristice înainte de
data realizării acesteia, autorităţile competente pentru protecţia mediului şi cele din domeniul sănătăţii din
statele posibil a fi afectate, precum şi publicul acestor state care este afectat sau este posibil să fie afectat ori
care are un interes în procesul decizional reglementat.
Autoritatea competentă pentru protecţia mediului are responsabilitatea conducerii dezbaterii publice,
consemnarea propunerilor justificate venite din partea publicului şi a autorităţilor şi întocmirea procesului-
verbal al dezbaterii.
Titularul planului sau programului are obligaţia de a anunţa în mass-media decizia de emitere a
avizului de mediu, în termen de 5 zile calendaristice de la data afişării acesteia pe Internet de către
autoritatea competentă pentru protecţia mediului.
Titularul planului sau programului are obligaţia de a informa autorităţile consultate pe durata
procedurii, publicul şi statele potenţial afectate şi de a pune la dispoziţie acestora următoarele:
- planul sau programul adoptat;
- o declaraţie privind modul în care consideraţiile privind mediul au fost integrate în plan sau în
program, modul în care raportul de mediu a fost pregătit, modul în care opiniile exprimate de public şi
de alte autorităţi şi, dacă este cazul, rezultatele consultărilor transfrontieră au fost luate în considerare
în luarea deciziei de emitere a avizului de mediu, motivele pentru alegerea alternativei de plan sau
program avizate, în comparaţie cu alte alternative prezentate;
- măsurile decise privind monitorizarea efectelor asupra mediului.
Titularul planului sau programului anunţă în mass-media şi pe propria pagină de internet locul şi
programul consultării documentelor.
Autoritatea publică centrală care promovează planul sau programul pune la dispoziţie autorităţii
centrale de mediu din statele potenţial afectate, în cadrul relaţiilor bilaterale, documentele prezentate mai
sus.
Atunci când planul sau programul este posibil să aibă un efect semnificativ asupra mediului altui stat
ori când un alt stat posibil să fie afectat semnificativ solicită informaţii asupra planului sau programului,
autoritatea publică centrală care promovează planul ori programul transmite autorităţii centrale de mediu din
acel stat, înainte de adoptarea planului sau programului, o copie a proiectului de plan sau program şi a
raportului de mediu, inclusiv a programului de monitorizare a efectelor asupra mediului.
23. Acordul de mediu. Precizaţi metodologia pentru depunerea solicitării de obţinerea a acordului
de mediu.
Acordul de mediu este un act tehnico-juridic, emis de către autoritatea competentă pentru protecţia
mediului prin care sunt stabilite condiţiile şi, după caz, măsurile pentru protecţia mediului, care trebuie
respectate în cazul realizării unui proiect;
Solicitarea şi obţinerea acordului de mediu sunt obligatorii pentru proiecte publice sau private sau
pentru modificarea ori extinderea activităţilor existente, inclusiv pentru proiecte de dezafectare, care pot
avea impact semnificativ asupra mediului.
Toate solicitările de acorduri de mediu, însoţite de fişa tehnică privind condiţiile de protecţia
mediului (anexă la certificatul de urbanism, conform prevederilor legislaţiei în vigoare privind autorizarea
lucrărilor de construcţie – anexa 5 din curs) necesară pentru obţinerea Acordului Unic, se depun la
autoritatea publică pentru protecţia mediului pe raza căreia se află amplasamentul ales al proiectului.
Solicitările de acord de mediu pentru proiecte care pot avea un efect semnificativ asupra mediului altui stat
depuse la autorităţile publice teritoriale pentru protecţia mediului, sunt aduse de către acestea, în termen de
10 zile de la primire, la cunoştinţa autorităţii publice centrale pentru protecţia mediului, care îndrumă şi
coordonează procedura de emitere a acordului de mediu pentru aceste proiecte. Această prevedere se aplică:
- obligatoriu tuturor proiectelor listate în anexa nr. 4, cu specificarea „Activităţi/ instalaţii menţionate
în anexa nr.1 a Convenţiei privind evaluarea impactului asupra mediului în context transfrontieră,
adoptată la Espoo în 25 februarie 1991, ratificată prin Legea nr.22/2001”;
- tuturor proiectelor supuse procedurii de evaluare a impactului asupra mediului, pentru care
autoritatea publică competentă pentru protecţia mediului stabileşte că pot afecta mediul unui alt stat,
prin natura, dimensiunea sau localizarea lor.
Solicitările de acord de mediu pentru proiecte aflate în competenţa autorităţii centrale pentru
protecţia mediului, însoţite de punctul de vedere privind organizarea procedurii, formulat de autoritatea
teritorială la care au fost depuse, se înaintează autorităţii centrale pentru protecţia mediului în termen de 5
zile lucrătoare de la primirea acestora.
Cererea însoţită de fişa tehnică completată cu datele de identificare ale amplasamentului şi
activităţilor aferente, va fi prezentată de către solicitant, reprezentantului autorităţii competente pentru
protecţia mediului care va completa pe cerere:
a) încadrarea obiectivului în funcţie de impactul asupra mediului;
b) tipul de procedură şi, după caz, etapele procedurale specifice;
c) documentele necesare.
Pe baza încadrării activităţii menţionate, titularul achită la sediul autorităţii publice competente
pentru protecţia mediului contravaloarea tarifului corespunzător şi depune următoarele documente, după caz:
a) memoriu de prezentare a proiectului, conţinând descrierea acestuia şi informaţii din care să rezulte
date privind impactul asupra mediului;
b) documente doveditoare privind informaţiile declarate în cerere şi/sau fişa tehnică;
c) dovada de plată a tarifului.
Pentru activităţi noi pentru care a fost emis acordul de mediu, Autoritatea Teritorială de Protecţia
Mediului competentă (ATPM), după parcurgerea etapelor prevăzute, face publică decizia sa de emitere a
autorizaţiei de mediu prin afişare la sediul propriu şi pe pagina proprie de internet. Documentele care au stat
la baza acesteia vor putea fi consultate după un program care se afişează. Decizia poate fi contestată în
termen de 15 zile lucrătoare de la data afişării.
Termenul de eliberare a autorizaţiei de mediu este de maximum 90 de zile lucrătoare de la data
depunerii documentaţiei complete.
Pentru activităţile existente, în termen de 20 de zile lucrătoare de la data depunerii solicitării, ATPM
întocmeşte îndrumarul cu problemele rezultate din analiza iniţială a documentaţiei, lista autorizaţiilor
necesare emise de alte autorităţi, precum şi necesitatea efectuării bilanţului de mediu.
După realizarea dezbaterii publice şi analizarea rezultatelor acesteia, ATPM împreună cu titularul
activităţii şi cu colectivul de analiză tehnică analizează raportul cu concluziile bilanţului de mediu,
concluziile dezbaterii publice şi stabileşte dacă emite autorizaţia de mediu, cu sau fără un program de
conformare.
ATPM face publică decizia de emitere a autorizaţiei de mediu prin afişare la sediul propriu şi pe
pagina de Internet, iar documentele care au stat la baza deciziei vor putea fi consultate la sediul ATPM după
un program care se afişează. Decizia poate fi contestată în termen de 30 de zile lucrătoare de la data afişării.
La expirarea acestui termen ATPM eliberează autorizaţia de mediu.
BAT-ul înseamnă, cu alte cuvinte, fezabilitate tehnică şi economică, precum şi beneficii de mediu.
Fezabilitate tehnică înseamnă că tehnologia este aplicată la scară industrială, în sectorul respectiv, şi asigură
obţinerea unor produse de calitate. Fezabilitatea economică înseamnă că ne putem permite achiziţionarea
respectivei tehnici şi costurile de producţie sunt acceptabile.
28. Autorizaţia integrată de mediu. Precizaţi care sunt situaţiile în care este obligatorie revizuirea
autorizaţiei integrate de mediu.
Revizuirea autorizaţiei integrate de mediu. Autoritatea competentă evaluează periodic condiţiile din
autorizaţia integrată de mediu şi, acolo unde este necesar, le revizuieşte. Revizuirea este obligatorie în toate
situaţiile în care:
a) poluarea produsă de instalaţie este semnificativă încât necesită revizuirea valorilor limită de emisie
sau includerea de noi astfel de valori în autorizaţia integrată de mediu;
b) schimbările substanţiale ale celor mai bune tehnici disponibile fac posibilă reducerea semnificativă a
emisiilor fără a presupune costuri excesive;
c) siguranţa în exploatare a proceselor sau activităţilor impune utilizarea altor tehnici;
d) prevederile unor noi reglementări legale o impun.
29. Studiul de impact. Scop. Precizaţi care sunt etapele de realizare ale studiului de impact.
Activităţile economico – sociale valorifică diferite facilităţi oferite de mediu, iar pe de altă parte determină
anumite tipuri de impact asupra mediului. De fapt, o analiză atentă ne arată că existenţa populaţiei umane
este strict dependentă de ceea ce ne oferă mediul, adică de resursele naturale.
”Acreditarea” ecologică a oricărei activităţi umane, a oricărui proces de producţie presupune
utilizarea unui instrument cu ajutorul căruia să se evalueze cât de potrivite sunt acestea faţă de restricţiile
cerute de conservarea mediului. Acest instrument este studiul de impact.
Evaluare impactului ecologic se defineşte prin:
- studiu de impact (SI) – pentru proiecte – pentru obţinerea acordului de mediu;
- bilanţ de mediu (BM) – pentru activităţi existente – pentru obţinerea autorizaţiei de mediu;
- program pentru conformare – set de măsuri prin care un agent economic trebuie să ajungă să respecte
exigenţele de mediu.
Componentă a evaluării de impact, studiul de impact ecologic are un caracter anticipativ, urmând să
prognozeze relaţia şi efectul unei activităţi ce urmează a fi realizată asupra mediului sau să prevadă efectul
asupra mediului a unor activităţi existente, ce se retehnologizează sau modernizează în diferite condiţii,
posibil să apară într-un viitor mai apropiat sau mai depărtat.
Evaluarea de impact prin intermediul studiilor de impact are anumite caracteristici care o delimitează
de alte studii, printre cele mai importante caracteristici se regăsesc:
- folosirea unui punct de vedere sistemic;
- utilizarea analizei previzionale;
- examinarea efectelor directe dorite şi în aceeaşi măsură a efectelor indirecte, nedorite, neaşteptate;
- echipa interdisciplinară de analiză;
- identificarea celor ce vor suporta acţiunea efectelor impactului;
- evaluarea caracterului diverselor efecte, a costurilor şi beneficiilor pe care le implică;
- elaborarea de soluţii concrete care să reducă efectele negative şi să le dezvolte pe cele pozitive.
Rolul acestor studii de evaluare a impactului ecologic este de a lărgi aria de informaţii care să
constituie pentru factorii de decizie, baza adoptării acelor măsuri pe termen lung sau scurt, care să reducă la
minimum efectele negative şi să le stimuleze pe cele pozitive.
Acţiunile menite să ducă la contracararea efectelor negative şi la dezvoltarea celor pozitive, implică:
- modificarea proiectului;
- stimularea acţiunilor de găsire a soluţiilor de reducere a implicaţiilor negative;
- amânarea promovării proiectului;
- promovarea unor programe de monitorizare a evoluţiei efectelor negative asupra mediului;
- definirea unor reglementări care să introducă noi tipuri de proiecte, cu efect redus asupra mediului;
- definirea cadrului instituţional adecvat protecţiei mediului;
- iniţierea unor acţiuni pentru informarea şi educarea publicului.
Din primele faze ale elaborării studiilor evaluare a impactului asupra mediului trebuie avut grijă ca
acestea să evite următoarele situaţii:
- analiza nu trebuie să fie monodisciplinară;
- studiul nu trebuie să se rezume la tratarea analitică, urmărind studierea aspectelor funcţionale în
detrimentul înţelegerii semnificaţiei de ansamblu a caracteristicilor, care se manifestă la nivelul
„întregului”;
- înţelegerea relaţiilor de cauzalitate care intervin în dinamica procesului de impact nu trebuie să se
rezume la o abordare lineară, strict deterministă;
- evaluarea nu trebuie să se situeze într-o singură perspectivă de interpretare, într-o viziune sectorială.
Una din cele mai importante etape în realizarea evaluării de impact este identificarea totalităţii
efectelor impactului. Realizarea cu succes a acestei faze condiţionează în mare măsură desfăşurarea studiului
şi calitatea analizei impactului. Această fază are etape intermediare sau sub etape de realizare, a căror
succesiune nu este strictă.
Punctul de plecare pentru studiul de evaluarea a impactului îl reprezintă descrierea principalelor
caracteristici tehnice de funcţionare a obiectivului, cu toate intrările şi ieşirile, situaţia actuală şi de
perspectivă a obiectivului.
Pe de altă parte sunt strict necesare şi utile informaţiile referitoare la coordonatele fizico-naturale,
profilul socio-economic al zonei, aspectele demografice, tradiţiile, valorile culturale, istorice, arheologice
etc.
Cele mai importante etape şi care reprezintă partea esenţială a studiului de evaluare a impactului,
sunt identificarea şi descrierea ariilor de impact şi identificarea efectelor impactului însoţite de analiza
deciziilor de răspuns la impact.
Identificarea ariilor de impact permite trecerea la studierea efectelor, cu alte cuvinte, după ce s-a
delimitat o arie afectată, se precizează modificările care au loc în cadrul ei.
Cea mai dificilă etapă este cea a estimării efectelor. De răspunsul corect la întrebări ca: „Cât de mari
sunt efectele?” depinde succesul analizei.
Prin estimarea efectelor se înţelege aprecierea cantitativă sau/ şi calitativă a unor procese sau
fenomene. De multe ori, având în vedere noutatea problemelor, lipsa unor date anterioare sau similare,
natura extrem de diversă a efectelor, a complexităţii, incertitudinii şi multitudinii de interacţiuni, estimarea
în termeni calitativi se poate dovedi unica soluţie, iar estimarea cantitativă, necesitând construirea de modele
matematice sau fizice, care să ofere o bază de interpretare a rezultatelor obţinute.
Faza de estimare a studiului necesită precizarea probabilităţii şi întinderii efectelor, a perioadei în
care se vor manifesta, a vitezei de difuzie a efectelor, a dinamicii etc. La baza estimării efectelor stă
mărimea, aceasta determinându-se pe baza nivelului unor indicatori, care caracterizează efectele.
Mărimea efectelor aşa cum este apreciată prin intermediul indicatorilor, se raportează întotdeauna la
niveluri de referinţă, la anumite standarde, la intervale de admisibilitate.
Necesitatea cuantificării se pune mai ales în acele evaluări unde se impune agregarea indicatorilor. În
acest caz este necesară transformarea aspectelor calitative în mărimi cantitative, cu ajutorul unor metode
care să facă posibilă agregarea şi medierea lor.
O astfel de scală poate fi:
- „+ +” - influenţă mare pozitivă;
- „+” - influenţă pozitivă;
- „0” – influenţă nulă;
- „-„ - influenţă negativă;
- „- -„ - influenţă mare negativă.
Principalul avantaj al cuantificării este precizia mai apropiată de fenomen, mai ales acolo unde se fac
comparaţii în timp şi spaţiu. Aprecierea numerică poate fi utilizată acolo unde termeni ca „impact
semnificativ” sau altele similare sunt ambigui.
30. Studiul de impact. Precizaţi indicatorii utilizaţi în realizarea studiul de evaluare a impactului
asupra mediului.
Un rol important în procesul de estimare îl are definirea indicatorilor, a parametrilor direct observabili,
numerabili sau măsurabili, care au capacitate de a reflecta cât mai fidel efectele.
Indicatorii vor fi specifici domeniului pe care îl reflectă: economici, sociali, ecologici etc.
Cel mai des în cazul studiilor de evaluare a impactului ecologic sunt întâlniţi următorii indicatori:
- de descrierea a mediului geografic – climatologic – meteorologic;
- de caracterizare a calităţii componentelor mediului (apă, aer, sol, etc.);
- sociali (număr locuitori, grupe de populaţie, şomeri);
- economici (venit mediu, valoarea producţiei, fonduri destinate mediului);
- de descriere a activităţii analizate (tehnologici, operaţionali).
În unele cazuri, efectele pot fi exprimate direct printr-un singur indicator. Cel mai adesea însă,
implicaţiile analizate în studiul de evaluare a impactului ecologic sunt prea generale sau complexe pentru a
permite o astfel de caracterizare.
Astfel, se pune problema găsirii unor indicatori primari, care apoi prin agregare să permită calculul
unor indicatori globali, care să exprime efectele analizate.
Indicatorii primari care prezintă în ultimul timp un mare interes în contextul studiilor de evaluare a
impactului sunt indicatorii care reflectă starea mediului (calitatea acestuia sau gradul de poluare).
Desigur că realizarea unor obiective economice, promovarea de noi tehnologii, construcţia de
drumuri sau aeroporturi etc., implică modificarea mediului natural.
Modificarea mediului, de cele mai multe ori în sens negativ, face necesară promovarea de observaţii
şi măsurători, pe baza cărora să se elaboreze standardele de calitate a apei, aerului, solului etc. Aceste
standarde promovează şi legiferează nivelurile admise, concentraţiile, limitele sau pragurile, după care se
apreciază modificările survenite în mediul înconjurător.
O primă etapă în aprecierea modificării mediului înconjurător este analiza modificării componentelor
mediului înconjurător: apă, aer, zgomot, vibraţii, sol, biodiversitate, sănătate umană. Pentru fiecare dintre
aceşti factori de mediu, toate ţările şi-au stabilit şi adoptat standardele de calitate şi de emisii de poluanţi.
Limitele prevăzute în aceste standarde sunt în general apropiate, ele încadrându-se în general, în
recomandările Organizaţiei Mondiale a Sănătăţii sau a unor comisii de specialitatea ale ONU sau CEE.
O a doua etapă constă în agregarea, după o metodă sau alta, a acestor indicatori primari în indicatori
globali care să exprime stare de calitate a mediului, la nivelul ecosistemelor.
Studiile de evaluare a impactului ecologic nu se referă doar la indicatorii primari şi globali ce
caracterizează calitatea mediului, aceştia se analizează în corelaţie cu indicatori care să caracterizeze efectele
economice şi sociale ale poluării.
În acest caz principiul care se foloseşte în estimarea costului este acela al evaluării costului, aducerii
zonei afectate la situaţia anterioară poluării sau a costului necesar pentru evitarea poluării.
Costul poluării poate fi divizat în patru categorii:
1. costul prejudiciului, respectiv costul prejudiciilor directe (recolte distruse, maladii profesionale, etc.);
2. costul evitării, respectiv costul economic şi social al evitării prejudiciilor (echipamente de filtrare a
aerului, echipamente de protecţie, etc.);
3. costul atenuării, respectiv costul resurselor necesare pentru atenuarea poluării şi încadrarea lor în
standarde;
4. costul urmăririi, respectiv costul resurselor necesare pentru proiectarea, planificarea, urmărirea şi
controlul poluării.
Estimarea acestor costuri poate să ofere o apreciere globală asupra fenomenului de poluare şi numai
tratarea lor în totalitate este în măsură să releve dimensiunile reale ale poluării.
Succesul promovării acţiunilor de protecţia mediului este asigurat de promovarea analizelor
economice de tip: PAGUBĂ - COST – BENEFICIU în raport cu mediul.
31. Studiul de impact. Indicaţi structura raportului la studiul de evaluare a impactului asupra
mediului.
Fără a avea caracterul unui standard sau normativ, prezentele recomandări pot asigura o anumită
uniformitate în modul de prezentare a rapoartelor şi o mai bună înţelegere a problemelor ridicate în raport.
Raportul la studiul de evaluare a impactului ecologic este structurat după cum urmează:
- Prima pagină – în această pagină sunt trecute: organizaţia responsabilă şi cea colaboratoare precum
şi localizarea acestora, se indică numele, adresa şi numărul de telefon al persoanelor care pot fi
contactate, denumirea raportului, contextul în care a fost elaborat şi data până la care se primesc
observaţiile pe marginea lui.
- Rezumat – sinteză – un rezumat al studiului de 10 – 15 pagini, care să descrie cu acurateţe conţinutul
raportului. Rezumatul trebuie să conţină concluziile finale, elementele de controversă şi problemele
ce trebuie rezolvate. Limbajul în care se redactează rezumatul nu trebuie să fie prea tehnic, trebuie să
fie uşor accesibil şi să scoată în evidenţă elementele asupra cărora trebuie să decidă instituţiile în
drept.
- Cuprinsul - Studiul propriu – zis – este prima pagină cu care începe raportul propriu – zis. Cuprinsul
reprezintă o listă a principalelor capitole şi numărul paginii corespunzătoare. Lista include tabele,
figuri, anexe, parte intregrantă a raportului.
Se recomandă ca în această parte să fie inclusă şi o listă a abrevierilor utilizate în text. De asemenea
este necesar a fi trecute persoanele şi instituţiile intervievate.
- Scopul şi necesitatea acţiunii – capitolul cuprinde o descriere concisă a scopului şi necesităţile
acţiunii pentru care se cere promovarea proiectului sau activităţii respective. Sunt inserate toate
activităţile ce se vor desfăşura şi pentru care titularul de proiect este responsabil.
- Alternativele, incluzând acţiunile propuse – cuprinde o prezentare a impacturilor ecologice a
activităţilor propuse de titularul de proiect. Se vor avea în vedere toate alternativele prezentate într-o
formă convenabilă. Investigarea alternativelor sau variantelor va include şi pe cele nevalabile şi
motivele pentru care unele alternative sunt recomandate iar altele eliminate.
- Mediul afectat – se realizează o prezentare a mediului natural a zonelor ce vor fi afectate de toate
alternativele considerate. Datele şi analizele pentru fiecare zonă vor fi proporţionale cu importanţa
impactului din acea zonă.
- Alternative – prezentarea va cuprinde diferite modalităţi de abordare a scopului de bază şi a
necesităţii acţiunii propuse, capitolul va cuprinde o prezentare completă şi riguroasă a tuturor
alternativelor favorabile. Scopul acestei prezentări este de a identifica alternativele cu cel mai puţin
dăunător impact ecologic, care în acelaşi timp corespunde scopului de bază şi necesităţilor activităţii
propuse de titular.
- Consecinţele ecologice ale alternativelor – sunt prezentate impacturile ecologice ale diferitelor
alternative, identificarea oricăror efecte ecologice adverse care nu pot fi evitate, în cazul
implementării acţiunii. Se propun măsurile de reducere a acestor efecte. Este important de analizat
relaţia între folosirea mediului pe termen scurt şi mărirea productivităţii pe termen lung şi orice
angajare de resurse irecuperabile sau ireversibile care au loc dacă acţiunea este implementată.
Cu acest capitol raportul de evaluare este încheiat. În material mai sunt incluse capitole care reflectă
caracterul interactiv al unui studiu de evaluare.
- Comentarii şi răspunsuri la comentarii - capitolul cuprinde o enumerare a tuturor observaţiilor sau
comentariilor transmise de agenţii sau persoane interesate, precum şi comentarii rezultate la audierea
publică a proiectului. Comentariile incluse în acest capitol sunt reale şi cer un răspuns similar.
Autorul observaţiei trebuie identificat prin nume şi adresă.
Răspunsurile la comentarii pot urma direct după comentariu sau se pot referi la comentarii
particulare care necesită răspuns specific. Dacă referinţele sunt deja incluse în studiul de evaluarea a
impactului ecologic, se citează numărul paginii care le conţine. Răspunsurile trebuie să se adreseze
cât mai direct conţinutului observaţiei.
- Lista preparatorilor – o listă a numelor şi un rezumat al calificărilor profesionale ale persoanelor
care sunt responsabile pentru elaborarea raportului la studiul de evaluare a impactului ecologic sau a
materialelor de bază. Se va menţiona la fiecare autor capitolele de care a răspuns, le-a elaborat sau
coordonat. Lista persoanelor, agenţiilor şi organizaţiilor cărora le sunt transmise copii ale raportului.
Lista include denumirea şi adresa depozitărilor publice ale raportului (biblioteci, oficii
guvernamentale, etc.) unde pot fi consultate materialele respective.
Una din principalele metode utilizate în operaţiile de identificare, în special în cazul evaluării
impactului ecologic este metoda analizei structurale.
Analiza structurală face parte din categoria metodelor analitice calitative şi urmăreşte generarea de
informaţii privind forma şi structura unui sistem în scopul modelării analitice a proceselor şi fenomenelor
din realitate.
Ca tehnici componente ale metodei analizei structurale se pot enumera:
- tehnica arborescenţei interogative;
- tehnica grafurilor de funcţionare;
- tehnica arborelui de funcţionare;
- lanţul de efecte;
- tehnica modelării structurale interpretative.
Pentru realizarea etapei de estimare a efectelor se folosesc metode şi tehnici specifice domeniilor
corespunzătoare diverselor arii de impact, precum şi modele integratoare.
În ceea ce priveşte evaluarea impactului ecologic dificultatea constă în aprecierea de ordin cantitativ
a posibilităţilor de apariţie a unor influenţe între diferite fenomene, procese sau factori de mediu.
În astfel de cazuri se poate folosi o scală de apreciere calitativă, căreia i se atribuie valori numerice
reprezentând probabilităţi subiective (tabelul 3.2). Aceste aprecieri subiective se pot face în diferite variante,
în funcţie de gradul de cunoaştere al unui fenomen sau proces.
Se pot face aprecieri asupra caracterului influenţei, dacă este pozitivă sau negativă din punct de
vedere al impactului. Pentru aceasta se defineşte o scară de apreciere, având valori crescătoare,
corespunzătoare influenţelor puternic negative, până la influenţe puternic pozitive (tabelul 3.3).
Etapele de evaluare intervin în evaluarea impactului ecologic ori de câte ori sunt necesare judecăţi de
apreciere ale unor elemente, după anumite seturi de criterii. Astfel este necesară evaluarea:
- subiectelor studiilor;
- efectelor identificate şi estimate;
- opţiunilor de acţiune pentru modificarea efectelor;
- variantelor posibile.
Metodele şi tehnicile folosite în evaluare şi selectare aparţin grupului de metode generale folosite în
probleme de ordonare şi decizie. Aria lor este destul de largă, cuprinzând atât metode mai elaborate, pentru
folosirea cărora este necesar să se dispună de cunoştinţe specifice, timp, resurse financiare, echipamente
informatice.
Alegerea metodelor depinde şi de natura problemelor analizate. În general, în această etapă se
folosesc următoarele grupuri de metode:
- metode simple de evaluare;
- metode ale teoriei deciziilor;
- metode de analiză multicriterială;
- metode de tip arborescenţă.
Metodele simple de evaluare sunt caracterizate de faptul că folosesc criterii de evaluare având o
aceeaşi scară de măsură.
În metoda „listei de verificare” sau metoda „listei de control” se porneşte de la o listă a criteriilor de
evaluare. Fiecare variantă analizată este verificată în sensul îndeplinirii condiţiilor propuse de criterii. Lista
trebuie să aibă puţine elemente, comparabile între ele, iar rezultatul verificării trebuie să fie exprimat într-o
formă simplă, de exemplu „DA” sau „NU” (tabelul 3.4).
Variantele selectate vor fi cele care vor întruni punctajul maxim (de exemplu, numărul maxim de
răspunsuri afirmative). Se observă că într-o astfel de evaluare, se consideră că toate criteriile au o importanţă
egală şi în plus nu se face nici o diferenţă în sensul „gradului” de satisfacere a unui criteriu.
Un grup mai larg de metode şi tehnici sunt cele derivate din teoria deciziei. Având la bază un aparat
matematic destul de dezvoltat, ele sunt clasificate de obicei în funcţie de ipotezele privind condiţiile ce
caracterizează situaţiile analizate:
- metode pentru condiţii de certitudine, bazate pe ipoteza că o variantă are întotdeauna implicaţii
determinate;
- metode pentru condiţii de risc, bazate pe ipoteza că implicaţiile unei variante nu sunt determinate, ele
variind în funcţie de condiţii externe, ale căror probabilităţi de apariţie sunt necunoscute;
- metode pentru condiţii de incertitudine, implicaţiile unei variante nu sunt determinate, ele variind în
funcţie de condiţiile externe ale căror probabilităţi de apariţie sunt cunoscute.
Metodele şi tehnicile folosite în evaluarea impactului ecologic s-au dezvoltat foarte mult în ultimii
ani. În scopul realizării unei evaluări a impactului ecologic este necesară o echipă interdisciplinară de
specialişti care se concentrează, în paralel şi asupra relaţiilor sintetice şi asupra discuţiilor în detaliu ale
fiecărui aspect implicat în impact.
În scopul obţinerii informaţiilor necesare se apelează la instituţii şi centre specializate şi abilitate să
obţină informaţiile respective. Prelucrarea datelor de bază se poate face prin:
- reprezentări grafice;
- liste de control;
- matrice de impact;
- scheme de grafuri funcţionale;
- modele integratoare;
- prelucrări statistice.
Stabilirea măsurilor caracteristice ale şirului presupune ordonarea valorilor în sens crescător. În
aceste condiţii valoarea minimă şi valoarea maximă este prima valoare, respectiv ultima valoare a şirului.
Valoarea medie simplă se poate stabili cu relaţia:
i =n
∑x i
(3.1)
x= i =1
n
în care:
n este numărul de măsurători a şirului;
xi – valorile fiecărei măsurători;
i =n
∑x
i =1
i - suma tuturor măsurătorilor.
Pentru situaţiile în care unele măsurători au o pondere mai mare decât cele curente se poate stabili o
valoare medie ponderată.
În acest caz relaţia 3.1 devine:
i =n
∑x i
x= i =1
n (3.2)
∑n
i =1
i
în care:
ni este factor de ponderare ce poate fi exprimat în diferite moduri.
Valoarea medianei, este valoarea situată la jumătatea şirului, ordonat după un anume criteriu
(mărime, cronologie, etc.).
în care:
xmax este valoarea maximă a şirului;
xmin – valoarea minimă a şirului.
A
Ar % = ⋅100 (3.4)
x
Di = x − x (3.5)
sau
Dipozitiv = xmax −x (3.7)
Di x −x
Dir % = ⋅ 100 = i ⋅ 100 (3.8)
x x
xmin − x
Dir max .negativ = ⋅100 (3.9)
x
şi
x max − x
Dir max . pozitiv = ⋅100 (3.10)
x
În multe interpretări ale şirurilor statistice se utilizează indicatori sintetici ai variaţiei.
∑(x )
n
−x
( )
i
1 n (3.11)
AB = i =1
= ⋅ ∑ xi − x
n n i =1
- abaterea medie pătratică, este un indicator care se foloseşte în analiza variaţiei la estimarea erorilor
de selecţie, în calcule de corelaţie, determinată cu relaţia:
∑ (x )
n
−x
( )
i 2
1 n (3.12)
σ= i =1
= ⋅ ∑ xi − x
n n i =1
- coeficientul de variaţie, exprimă amplitudinea variaţiei valorilor din şirul statistic considerat şi este
dat de relaţia:
σ
V = ⋅100 (3.13)
x
- dispersia, este un indicator ce exprimă cât de depărtate sunt valorile şirului, şi este calculată cu
relaţia:
∑(x )
n
2
−x
( )
i
1 n (3.14)
= ⋅ ∑ xi − x
2
σr = i =1
n n i =1
x −M0
C as = (3.15)
n
în care:
x −M 0 este asimetria absolută;
σ – abaterea medie pătratică.
Acest coeficient de asimetrie poate lua valori între -1 şi +1. Cu cât acest coeficient este mai mic în
valoare absolută, cu atât asimetria este mai mică.
- nivelul III –definirea unor corelaţii între doi indicatori.
X = f (Y ) (3.16)
Acest tip de prelucrări, oferă posibilitatea stabilirii unei relaţii între doi indicatori şi care poate fi
deosebit de utilă pentru prognozarea unor posibile evoluţii ale fenomenelor.
- nivelul IV - elaborarea unor modele de corelare sau dependenţă a mai multor indicatori:
La acest nivel este necesar elaborarea unor modele prin care se caută descrierea în detaliu a
proceselor, prin introducerea mai multor parametrii implicaţi în proces.
Bilanţul de mediu are mai multe niveluri de abordare, după următoarea succesiune:
Bilanţ de mediu de nivel 0
Evaluare de risc
Autorizare
Evoluţia bilanţului de mediu la nivelurile superioare este strict legată de amploarea şi riscul
impactului.
Realizarea bilanţului de mediu de nivel 0 constă practic în completarea unei fişe (figura 4.2).
2. Istoricul zonei
- surse de informare
o arhive locale, judeţene sau la nivel naţional;
o hărţi sau amplasamente istorice;
o consultarea fostului şi actualului manager al activităţii obiectivului privind evoluţia situaţiei
amplasamentului sau a vecinătăţii;
o realizarea unor anchete la vecini, persoane în vârstă, lucrători cu vechime, posibili pensionari
– pentru un orizont de timp mai puţin apropiat.
5. Condensatori/ transformatori electrici. Se vor prezenta detalii despre orice condensator sau
transformator electric, existent în zonă sau în apropiere, în special dacă acesta va rămâne în posesia
titularului activităţii evaluate, sub formă de tabel. În funcţie de vechimea acestor echipamente, se va
investiga posibilitatea existenţei bifenililor policloruraţi în uleiul de transformator (PCB). În caz de
incendiu, arderea acestor uleiuri reprezintă un risc serios pentru sănătatea umană. De asemenea, se va
evalua integritatea acestor transformatoare, pentru a identifica dacă există scurgeri care au putut
contamina solul.
- poziţia acestora va fi menţionată pe un plan separat cu specificarea distanţelor până la potenţiale
surse de incendii sau explozii;
- menţionarea ultimelor date când au fost verificate de proprietar;
- sistem de stocare sau de manevră;
- proprietar.
6. Securitatea zonei
- descrierea suprafeţelor delimitate prin diferite sisteme:
o gard metalic – zidărie;
o gard viu;
o sârmă ghimpată.
- secţiuni de intrare şi control pentru personal sau autovehicole;
- sistem de pază – alarmare;
- sistemul de iluminare a incintei şi a perimetrului ce delimitează incinta.
7. Măsuri de pază împotriva incendiilor. Scopul acestei secţiuni constă în analiza conformării cu
măsurile pentru îmbunătăţirea activităţii de prevenire şi stingere a incendiilor:
- marcarea ieşirilor de incendiu;
- asigurarea accesului în zonă cu mijloace speciale pentru stingerea incendiilor;
- dotarea cu mijloace de intervenţie locală;
- instruirea personalului;
- modul de verificarea şi de întreţinere a mijloacelor de intervenţie.
8. Protecţia muncii şi igiena locului de muncă. Se vor avea în vedere aspecte legate de igiena mediului:
- starea de curăţenie şi ordine;
- modul de circulaţie în incinta obiectivului;
- dotarea cu echipament de protecţia muncii şi materiale igienico-sanitare;
- identificarea zonelor de risc profesional;
- starea utilajelor şi instalaţiilor în raport cu riscul accidentelor;
- verificarea modului de instruire a personalului;
- analiza registrului de evidenţă a accidentelor de muncă;
- verificarea şi îmbunătăţirea planului de urgenţă (măsuri de intervenţie în caz de necesitate) sau dacă
nu există, elaborarea acestuia în cazul în care analiza evidenţei accidentelor de muncă indică
oportunitatea unui plan de urgenţă.
9. Evacuarea apelor uzate. Se va realiza o schemă a gospodăririi apelor pe obiectivul analizat, la care se
vor face următoarele specificaţii:
- intrări:
o surse de alimentare cu apă: debite, calitate;
o obiective şi instalaţii ale sistemului de alimentare cu apă:
apă potabilă;
apă industrială;
apă pentru incendii.
o puncte sau secţiuni de comunicare.
- ieşiri:
o sistem de canalizare:
ape uzate menajere: debite, calitate;
ape uzate industriale: debite;
ape de la purjele sistemelor de recirculare în sistemele industriale: debite, calitate;
ape pluviale: debite posibile, sisteme de epurare – preepurare;
epurare ape uzate industriale (de proces): schemă, caracteristici/ randamente;
epurare ape uzate menajere: schemă, caracteristici/ randamente;
descărcare ape uzate în receptori naturali:
• emisar: modificări cantitative şi calitative ale apelor;
• debite uzate în timp;
• calitate.
10. Emisii atmosferice. Vor fi identificate toate sursele de emisii de poluanţi atmosferici de pe
amplasament. Această identificare trebuie să cuprindă aspecte calitative (starea fizică, compoziţie
chimică, toxicitate, reactivitate, posibilităţi de interacţiune cu alţi poluanţi) şi aspecte cantitative
(debite, concentraţii etc.) privind emisiile din procese de combustie, emisiile din procese tehnologice
şi emisiile la ieşirea din instalaţiile de purificare a aerului, inclusiv din sistemele de condiţionare a
aerului (dacă există).
Vor fi prezentate detalii privind condiţiile de dispersie a poluanţilor în atmosferă (caracteristicile
sursei de emisie, condiţii meteo şi topografie etc.).
Cantitatea şi natura emisiilor atmosferice vor fi prezentate detaliat, ca şi condiţiile impuse prin
autorizaţii (concentraţii limită admise), analizând respectarea acestora. Se vor detalia în mod special
datele privind natura emisiilor cu risc posibil asupra mediului, sănătăţii umane şi bunurilor materiale,
incluzând date despre pulberile în suspensie (concentraţii de metale grele), emisii atmosferice şi
cancerigene, mirosuri (de tipul COV), emisii gazoase implicate în ploile acide (SOx şi NOx) şi în
efectul de seră (CO2, unii compuşi organici volatili).
Se va acorda o deosebită atenţie surselor de emisii de substanţe periculoase în spaţii închise. Pentru
acestea se vor analiza sistemele de ventilaţie existente în vederea încadrării în normele de protecţie şi
igienă a muncii, precum şi sistemele de monitorizare a calităţii aerului.
Se vor sesiza efectele acestor emisii:
- depuneri pe vegetaţie, acoperişuri;
- uscarea vegetaţiei învecinate;
- fenomene de coroziune accentuată a structurilor metalice;
- îmbolnăviri profesionale (afecţiuni ale aparatului respirator, cancer, etc.).
Vor fi prezentate posibilităţile de reducere a poluării atmosferice la nivelul dotării actuale sau
retehnologizarea instalaţiilor de proces, respectiv eficientizarea sistemelor de captare – epurare a emisiilor
gazoase din proces.
Gradul de poluare şi tipul de poluare al solului se vor stabili pe baza rezultatelor analizelor fizice,
chimice şi biologice ale probelor de sol recoltate din arealul poluat. Amplasarea punctelor de măsurători va
avea în vedere relieful şi caracteristicile tipurilor de sol dominante.
Numărul de probe ce urmează a fi prelevate depinde de mărimea suprafeţei potenţial poluante, care
se stabileşte în funcţie de sursele de poluare. Raza de colectare a probelor va porni de la sursa suspectată de
poluare, mărind distanţele dintre punctele de colectare spre zonele presupuse a fi necontaminate.
Pentru situaţiile în care sursele de poluare atmosferică contribuie la poluarea solului, arealul potenţial
poluat se stabileşte pe baza modelării dispersiei poluanţilor atmosferici specifici care pot avea impact asupra
solului din jurul sursei. Când datele pentru modelarea dispersiei poluanţilor lipsesc, se recomandă ca raza
suprafeţei analizate în jurul sursei să fie de cel puţin 10-15 ori mai mare decât înălţimea coşurilor de
dispersie.
La amplasarea punctelor de prelevare a probelor se vor lua în considerare următoarele:
- să fie amplasate pe toate direcţiile cardinale, în jurul unor surse de poluanţi atmosferici, având grijă
ca distanţele faţă de surse, până la care se prelevează probe de sol, să fie mai mari pe direcţia
vânturilor dominante;
- să se amplaseze, pe fiecare direcţie în jurul surselor de poluare atmosferică, cel puţin câte un punct
de prelevare a probelor pe fiecare categorie de folosinţă a solului (arabil, păşune, fâneaţă, vii şi livezi
etc.);
- să se aprecieze posibilitatea contribuţiei mai multor surse la poluarea potenţială a solului;
- să se analizeze influenţa reliefului la distribuţia poluanţilor în sol;
- să fie amplasate puncte de prelevare pe toate suprafeţele ce au servit la depozitarea temporară a
materiilor prime conţinând substanţe periculoase şi/sau a deşeurilor periculoase.
Prelevările realizate vor fi trecute într-un registru de evidenţă a prelevărilor, registru ce va include:
- numărul probei;
- adâncimea de prelevare;
- tipul şi culoarea solului;
- existenţa oricărui miros;
- prezenţa sau absenţa apelor subterane, etc.
Numărul punctelor de prelevare a probelor depinde de mărimea zonei analizate. În tabelul 4.1, sunt
prezentate numărul minim al punctelor de prelevare a probelor de sol pe o suprafaţă potenţial poluată.
Conform ordinului MAPPM 184/1995, analizele probelor de sol vor urmări determinarea anumitor
parametrii în funcţie de istoricul zonei (tabelul 4.2).
Prelevarea probelor din apele subterane se va realiza prin efectuarea unor foraje cu ajutorul unor
utilaje mecanice rotative, acţionate manual sau electric, în funcţie de structura geologică şi de adâncimea
necesară de forare.
Forajele trebuie executate înecat pentru a menţine neperturbată oglinda apei stratului acvifer din foraj
înainte de orice prelevare de probe. De asemenea, forajele trebuie purificate înainte de prelevare pentru a
recolta "adevărata" apă subterană şi nu apa stocată în puţ şi alterată chimic datorită contactului cu aerul.
4.3.1.3. Probe de gaze şi vapori din sol
Analizele efectuate în acest sens oferă date despre concentraţiile compuşilor volatili şi gazoşi din sol.
Se folosesc pentru a identifica sursa poluanţilor volatili sau pentru a monitoriza generarea, emisia sau
migrarea gazului din haldele de deşeuri.
Una din metode este monitorizarea în situ. Această metodă implică aspirarea gazelor şi vaporilor din
sol printr-un dispozitiv de măsurare fix sau portabil. De obicei se foloseşte în acest scop un dispozitiv de
aspiraţie cu pară acţionată manual sau cu pompă acţionată electric.
Valorile măsurătorile efectuare vor fi trecute într-un registru de evidenţă, având grijă să se noteze:
- locul şi adâncimea punctelor de monitorizare (la instalare);
- prezenţa şi adâncimea apei freatice, dacă este depistată;
- citiri de vârf şi stabile obţinute la instrumentele portabile;
- condiţiile atmosferice, inclusiv presiunea atmosferică în momentul măsurătorilor.
Analiza apelor de suprafaţă va avea în vedere obţinerea de probe pentru comparaţie, situate în
amonte şi în aval de zona de interes. Probele de apă, ca şi cele de sediment pot fi de interes în evaluare şi pot
fi obţinute în diferite moduri.
Se vor evita atât cursurile turbulente, cât şi apele stătătoare care nu asigură probe reprezentative. De
asemenea, se vor evita zonele cursurilor de apă care prezintă un grad redus de omogenizare, situate în aval
de gurile de vărsare sau lângă maluri, cu excepţia cazurilor de un interes specific.
Prelevările de probe din materiale de construcţie se fac cu scopul de a identifica prezenţa azbestului
în material. Punctul de prelevare trebuie astfel ales încât să nu afecteze structura. În timpul prelevării se vor
purta mănuşi de protecţie. Dacă materialul este fibros se vor lua măsuri suplimentare de protecţie pentru a nu
se inhala fibre în timpul colectării.
Finalizarea evaluării la nivelul bilanţului de mediu de nivel II se face prin raportul la bilanţul de
mediu de nivel II (RBM II). În figura 4.4 este prezentată structura raportului la bilanţul de mediu de nivel II,
structură ce va respecta conţinutul din ordinul 184/1997.
Raportul la bilanţul de mediu de nivel II este organiza în două mari părţi:
- prima parte se referă la descrierea investigaţiilor şi prezentarea rezultatele acestora;
- a doua parte cuprinde concluziile şi recomandările privind soluţiile de reducere a poluării.
Pentru ambele situaţii se vor scoate în evidenţă neconformităţile, cuantificarea lor, faţă de repere de
referinţă, care să facă trimiteri la norme în vigoare.
Se recomandă ca toate aceste cuantificări să se facă atât la nivel sectorial, pe fiecare factor de mediu
analizat, dar şi integrat pentru ansamblul activităţii. În baza aprecierilor făcute, se poate pune în evidenţă şi
aportul acţiunilor şi măsurilor recomandate în raportul la bilanţul de mediu de nivel II, ce vor contribui la
creşterea performanţei de mediu a activităţii analizate, justificând astfel investiţiile necesare.
39. Bilanţul de mediu de nivel II. Raportul la bilanţul de mediu de nivel II.
Se recomandă ca toate aceste cuantificări să se facă atât la nivel sectorial, pe fiecare factor de mediu
analizat, dar şi integrat pentru ansamblul activităţii. În baza aprecierilor făcute, se poate pune în evidenţă şi
aportul acţiunilor şi măsurilor recomandate în raportul la bilanţul de mediu de nivel II, ce vor contribui la
creşterea performanţei de mediu a activităţii analizate, justificând astfel investiţiile necesare.
Conţinutul raportului la bilanţul de mediu de nivel II are forma prezentată în figura 4.4.
40. Evaluarea riscului de mediu. Procedura de evaluare a riscului de mediu. Obiectivele generale
ale evaluării riscului.
Istoricul managementului de siguranţă
Încă din cele mai vechi timpuri, anii 400 Î.Ch., Hiprocrat (Hippokrates din Kos, figură semilegendară
a medicinei antice), a utilizat expresia “siguranţă în mine”.
Începând din anii 1900, când a început industrializarea, siguranţa a devenit o preocupare publică. Au
apărut vapoarele cu abur, locomotivele şi odată cu ele şi legi pentru compensarea muncitorilor şi
utilizatorilor.
În perioada 1910÷1930 a început era inspecţiilor, a început îndepărtarea situaţiilor cele mai
periculoase din fabrici. În SUA au fost înregistrate 20000 vieţi pierdute în 1912 şi 14500 în 1933.
Era managementului de siguranţă a fost în perioada 1960-1980, când au fost puse bazele tehnicilor
manageriale aplicate în securitate, politicii şi strategiei, distribuţia responsabilităţilor, tehnici statistice,
siguranţa sistemelor, comportamentul uman, teste psihologice, audituri de siguranţă.
Perioada anilor 1975 ÷ 1995 reprezintă era evaluării riscurilor determinate de unele accidente cu
implicaţii majore astfel:
- 1976 - accidentul de la Seveso, Italia, emisile de dioxine;
- 1986 - Sandoz, depozit de materiale inflamabile, toxice deversate în râul Rin;
- 1984 - accidentul Bhopal, India cu metilsocianat;
- 1986 - explozia de la Cenobâl, reactorul 4, poluare radioactivă.
Din 1985 şi până astăzi este era Sistemului Managerial de Siguranţă, de RESPONSABILITATE.
Astfel au fost înfiinţate diferite organisme care au avut şi au preocupări în acest domeniu:
- 1985 - Centrul pentru siguranţa proceselor chimice, pe lângă Institutul American de Inginerie
Chimică;
- 1993 - Centrul European pentru Siguranţa Proceselor, pe lângă Federaţia Europeană de Inginerie
Chimică.
În anul 1982 este dată o Directivă a Comisiei Europene care a forţat guvernele să stabilească legi în
domeniul siguranţei.
Fostele axiome ale siguranţei industriale:
1. apariţia unui accident rezultă dintr-o succesiune completă de factori ultimul dintre ei fiind chiar
accidentul însuşi. Accidentul este întotdeauna cauzat sau permis direct de acţiunea de nesiguranţă a
unei persoane şi/sau a unui pericol mecanic sau fizic;
2. faptele neasigurate ale persoanelor sunt responsabile de 90% din accidente;
3. circa 300 de omisiuni aproximative şi scăpări au loc înainte ca aceeaşi faptă să conducă la un
accident. Oamenii sunt expuşi la pericole fizice de sute de ori, înaintea apariţiei unui accident;
Aspectele care joacă un rol principal în nepotrivirea acţiunilor şi care conduc la erori umane sunt:
- înzestrare naturală, condiţia fizică, starea mentală, medicamentele, alcoolul, stresul;
- supraîncărcarea cauzată de dificultăţile sarcinilor atribuite, prelucrarea informaţiilor, calitatea
mediului de muncă, tulburări;
- motivaţia, atitudinea, bioritmul;
- presiunea din partea colegilor şi a şefilor.
Evaluarea riscului de mediu se bazează pe ipoteza că toate riscurile la care se supun omul şi mediul,
pot fi identificate, analizate şi evaluate astfel încât să se poată face opţiuni raţionale asupra modului de
reducere a riscului, costul social şi economic, a beneficiilor reducerii riscului, a costurilor asociate,
asigurându-se baza unei gestionări integrate şi sigure a mediului.
Activitatea de evaluare a riscului de mediu implică analiza probabilităţii şi gravităţii principalelor
componente ale unui impact de mediu.
Evaluarea riscului presupune estimarea (identificarea pericolelor, amploarea efectelor potenţiale şi
probabilitatea unei manifestări periculoase) şi calcularea riscului (cuantificarea pericolelor şi consecinţelor
pentru persoane şi/ sau pentru mediul afectat).
Studiul de risc este cerut de către autoritatea de mediu atunci când s-a dovedit că există o poluare
semnificativă pe un plan de amplasament, în figura 5.1 este prezentată procedura de evaluare a riscului de
mediu. Autoritatea de mediu va informa în scris titularul obiectivului analizat asupra necesităţii evaluării de
risc, şi va stabili domeniul specific şi detaliile evaluării riscului.
Descrierea riscului
Identificarea riscului
Evaluarea riscului
Evaluarea riscului se bazează pe ipoteza că toate riscurile la care este supus omul şi mediul într-o
regiune dată, pot fi identificate, analizate şi evaluate, astfel încât să poată fi făcute opţiuni raţionale asupra
modului de reducere a riscului, a costurilor asociate acestuia, asigurându-se baza unei gestionări integrate şi
sigure a mediului.
Gradul riscului depinde atât de natura impactului asupra receptorului, cât şi de probabilitatea
manifestării acestui impact.
Identificarea factorilor critici care influenţează relaţia sursă – cale - receptor presupune caracterizarea
detaliată a amplasamentului din punct de vedere fizic şi chimic. În general, evaluarea cantitativă a riscului
cuprinde cinci etape:
- descrierea intenţiei;
- identificarea pericolului;
- identificarea consecinţelor;
- estimarea mărimii consecinţelor;
- estimarea probabilităţii consecinţelor.
O parte dintre informaţiile necesare pentru a răspunde la aceste întrebări se identifică în bilanţul de
mediu nivelul I şi nivelul II.
Activităţile umane în ansamblul lor sunt posibile surse de risc, însă în contextul evaluării şi
gestionării integrate a riscului, cele mai relevante tipuri şi surse de risc sunt:
- emisii continue în aer, apă şi pe sol provenite de la diferite activităţi industriale precum şi de la
activităţi asociate;
- evacuări accidentale de substanţe periculoase provenite de la instalaţiile industriale şi care au un
efect negativ asupra sănătăţii şi mediului (focuri, explozii, manipulări de substanţe periculoase,
depozitare de substanţe periculoase etc.);
- sistemele de transport constituie surse continue de emisii. Transportul substanţelor periculoase poate
cauza accidente cu consecinţe pentru sănătate şi mediu. În acest caz transportul se referă la transferul
materialelor pe cale ferată, şosele, conducte şi pe apă;
- surse naturale de accidente: cutremure, furtuni, inundaţii, erupţii vulcanice precum si sursele care se
pot suprapune peste sursele de risc produse de om;
- activităţi agricole care afectează sănătatea şi mediul: împrăştierea de îngrăşăminte, insecticide şi
ierbicide care contaminează solul, apele subterane şi de suprafaţă. Activităţile agricole pot consuma
cantităţi mari de apă, ducând la aridizarea eroziunii solului.
- urbanizarea şi infrastructura asociată este o sursă de perturbare a mediului generatoare de poluare.
R = P⋅F (5.1)
în care:
R este riscul apariţiei unui eveniment neprevăzut;
P – probabilitatea de apariţie a riscului;
F – gravitatea pericolului.
Evaluarea riscului implică identificarea pericolului şi a consecinţelor care pot să apară ca urmare a
producerii evenimentelor considerate surse de risc. În funcţie de importanţa consecinţelor se decide dacă
sunt sau nu necesare lucrări de remediere.
Conform ordinului MAPPM 184/1997, cuantificarea riscului se bazează pe un sistem simplu de
clasificare, unde probabilitatea şi gravitatea unui eveniment sunt considerate descrescătoare, atribuindu-se
un punctaj aleatoriu (tabelul 5.1.).
Acest tip de model serveşte atât pentru evaluarea calitativă cât şi cantitativă a riscului. Riscul se
poate calcula apoi prin înmulţirea factorului de probabilitate cu cel de gravitate, pentru a obţine o cifră
comparativă, cum ar fi, 3 (mare) x 2 (serioasă) = 6. Aceasta va permite efectuarea unor comparaţii între
diferite riscuri. Cu cât rezultatul este mai mare, cu atât mai mare va fi prioritatea care va trebui acordată în
controlarea riscului. Această tehnică de bază poate fi dezvoltată pentru a permite analize mai serioase prin
mărirea gamei punctajelor de clasificare şi includerea mai multor definiţii perfecţionate a ceea ce ar trebui
considerat a fi de gravitate majoră, probabilitate mare etc.
Tabelul 5.1.
Model simplificat pentru determinarea riscului
Nr. crt. Clasificarea probabilităţii Clasificarea gravităţii
Când în evaluare există un număr mare de poluanţi importanţi, trebuie să se acorde atenţie unei
modalităţi mai clare de prezentare. Adesea este util să se facă un rezumat al informaţiilor sub forma unei
liste de verificare sau matrice.
Un mod obişnuit de evaluare a riscului este acela de a lua principalele două trăsături adică
probabilitatea şi gravitaţia şi de a le reprezenta pe un grafic (figura 5.2).
Din analiza grafică se pot delimita trei zone:
- zona de risc neglijabil în care nu trebuie acţionat, este necesară doar menţinerea unei stări de
supraveghere;
- zona de risc inacceptabil, în care trebuie acţionat energic pentru a reduce probabilitatea sau
gravitatea fenomenului;
- zona cu acţiune de reducere a riscului în care trebuie avute în vedere promovarea unor seturi de
măsuri şi acţiuni care treptat să scadă amploarea riscului.
Pentru parametrii implicaţi în proces se pot alcătui scări de probabilitate şi scări de gravitate după
cum urmează:
- P = 1 – probabilitate nesemnificativă;
- P = 2 – probabilitate mică;
- P = 3 – probabilitate medie;
- P = 4 – probabilitate sigură;
- P = 5 – probabilitate foarte sigură;
- F = 1 – gravitate nesemnificativă;
- F = 2 – gravitate mică;
- F = 3 – gravitate medie;
- F = 4 – gravitate mare;
- F = 5 – gravitate foarte mare.
Analiza de risc poate fi privită şi ca o analiză din punct de vedere al acceptabilităţii riscului.
Posibilitatea de acceptare a unui risc este determinată de:
- amploarea proiectului (uman, material);
- mărimea zonei de influenţă;
- efectele directe şi indirecte;
- capacitatea economiei de a lua măsuri preventive;
- capacitatea societăţii de a avea reacţii rapide de răspuns.
Evaluarea riscului implică identificarea pericolelor şi apoi aprecierea riscului pe care acestea îl
prezintă, prin examinarea probabilităţii şi consecinţelor (gravităţii) pagubelor care pot să apară din aceste
pericole. Această abordare, prin înmulţirea frecvenţei cu consecinţele, a fost folosită atât în evaluarea
calitativă, cât şi în cea cantitativă. Diferenţa dintre cele două este că evaluarea calitativă a riscului consideră
frecvenţele şi consecinţele în termeni "mici" până la "mari", în timp ce evaluarea cantitativă a riscului
atribuie date de probabilitate statistică părţilor de frecvenţă şi consecinţe ale ecuaţiei.
Probabilitate Risc apreciat Exigenţe
Ca rezultat al evaluării riscului este posibil să se identifice şi să se prioritizeze acele riscuri care nu se
pot accepta. În aceste cazuri, atunci când este posibil, pot fi propuse măsuri de remediere şi/sau de
implementare a monitorizării adecvate. Managementul riscului se referă la procesul de luare a deciziilor şi
implementarea acestuia privitor la riscurile acceptabile sau tolerabile, şi minimizarea sau modificarea
acestora ca parte a unui ciclu repetitiv.
Poluarea industrială poate fi definită ca prezenţa substanţelor toxice în aer, apă sau sol, fiind adesea
rezultatul unor deficienţe în procesele de producţie. Aceste substanţe pot prezenta un risc pentru sănătatea
oamenilor sau a sistemelor ecologice. Riscuri diferite pot fi estimate şi comparate folosind evaluarea
riscului. În consecinţă, evaluarea riscului poate servi la stabilirea clasificării după prioritate a problemelor de
poluare, pe baza mărimii riscului pe care îl prezintă fie pentru fiinţele umane, fie pentru sistemele ecologice.
Acest proces poate fi apoi folosit ca bază pentru managementul riscului.
46. Riscul de mediu în industrie. Măsuri de reducere a riscului.
Inventarul potenţialelor riscuri. Analiza riscului începe prin împărţirea hazardelor în două elemente:
expunere şi efect. Studiile privind expunerea se referă la modurile în care o persoană (sau un ecosistem) ar
putea fi supusă unor schimbări. Studiile privind efectele examinează ce se poate întâmpla o dată ce
expunerea s-a manifestat. O evaluare a riscului este o estimare calitativă sau semnificativă a probabilităţii de
apariţie a unui eveniment generator de risc. Principalele etape ale unui proces de management al riscului
sunt:
- identificarea riscului;
- estimarea extinderii şi probabilităţii de apariţie a pericolului (evaluarea riscului);
- determinarea nivelului de acceptabilitate a riscului;
- stabilirea măsurilor de reducere a riscului.
Stabilirea politicii în domeniu a companiei. Un real ajutor în acest sens îl aduce Directiva Consiliului
European referitoare la accidentele majore în cadrul câtorva activităţi industriale, cunoscută sub denumirea
de SOVESO. Scopul principal al acestei directive este de a ajuta la stoparea accidentelor majore ce conduc la
dezastre de mediu, ceea ce înseamnă reducerea riscurilor catastrofelor şi protejarea populaţiei prin tratate şi
acorduri de cooperare internaţională. La nivel european au fost adoptate reglementări legislative prin care
companiile, întreprinderile industriale sunt obligate să ţină un inventar al substanţelor toxice şi periculoase şi
să raporteze stocurile de substanţe chimice şi periculoase ce depăşesc anumite cantităţi.
Pe lingă reglementările privind managementul riscurilor în timpul utilizării substanţelor chimice,
legislaţia naţională mai poate să prevadă reglementări referitoare la:
- depozitarea compuşilor inflamabili;
- compuşii explozivi;
- inspecţii regulate ale autorităţilor privind incendiile;
- calitatea apei utilizată pentru stingerea incendiilor şi rezultată din acest proces;
- siguranţa populaţiei;
- depozitarea compuşilor periculoşi;
- transportul produselor periculoase;
- planuri de urgenţă.
Stabilirea de proceduri şi rutine zilnice privind manipularea substanţelor chimice. Variaţiile apărute
în procesul de control al activităţilor din cadrul unei întreprinderi şi neregularităţile în funcţionarea acesteia
ce pot apare ocazional pot conduce la apariţia unor evenimente nedorite din punct de vedere al protecţiei
mediului. Pentru a putea acţiona şi răspunde eficient la toate situaţiile apărute trebuiesc stabilite proceduri de
intervenţie. Acestea nu se referă numai la corectarea imediată a situaţiei ci la modalitatea de evitare a
surselor unor astfel de evenimente.
Procedurile şi cerinţele legislative în domeniu sunt esenţiale în implementarea unui bun management
al riscurilor.
Pe lângă aceste măsuri, în cadrul unei companii un rol important îl are întocmirea planurilor de
urgenţă. Un plan de urgenţă în general se referă la evenimente ca incendii, explozii, evacuări accidentale de
substanţe toxice în mediu. Într-un plan de urgenţă se pot introduce măsuri în caz de sabotaj, produse
otrăvitoare, etc.
La întocmirea planului de urgenţă trebuie să se ţină cont de următoarele aspecte:
- comunicarea riscului (informarea vecinilor despre potenţialele riscuri şi despre planurile respective
de urgenţă);
- programe de pregătire teoretică şi exerciţii, care pot verifica:
o funcţionarea echipamentelor şi măsurilor de protecţie;
o funcţionarea sistemelor de alarmare;
o eficienţa procedurilor şi instrucţiunilor;
o capacităţile disponibile, cooperarea şi modul de conducere în astfel de situaţii;
- posibilele modalităţi de evacuare a personalului şi bazei materiale;
- asigurarea de rezervă suficientă de energie (apă, pompe de stingere şi echipament de siguranţă etc.);
- acorduri pentru asistenţă mutuală cu alte companii, autorităţi sau organizaţii.
După implementarea unui management al riscurilor este necesară o evaluare periodică a acestuia.
Aceasta poate implica o evaluare a înregistrărilor evenimentelor mărunte (pentru a înţelege cum se pot
preveni potenţialele evenimente importante), a modalităţii de rezolvare a reclamaţiilor primite de companie
şi a necesităţii unei analize detaliate a riscului.
În tabelul 5.2 este prezentat un model al cuantificării şi evaluării riscului de mediu, ţinând cont şi de
efectele economice a evenimentelor generatoare de risc.