NOŢIUNI INTRODUCTIVE

1.1. DEFINIŢIA ŞI CONŢINUTUL VITICULTURII

Viticultura este o ştiinţă aplicativă care studiază însuşirile morfologice,
biologice şi măsurile tehnologice de cultivare a viţei de vie, cu scopul de a
stabili tehnologii moderne de cultură, care să asigure producţii mari şi de calitate
superioară.
Termenul de viticultură provine din cuvintele latineşti “vitis”, care
înseamnă viţă de vie şi “cultura”, care înseamnă îngrijire, cultivare.
Ca ştiinţă biologică, viticultura studiază: originea şi evoluţia viţei de vie,
morfologia, anatomia, biologia şi fiziologia, relaţiile viţei de vie cu factorii de
mediu, etc. Toate aceste aspecte alcătuiesc bazele biologice ale viticulturii şi
ajută la fundamentarea tehnologiilor de cultură a viţei de vie.
Ca ştiinţă tehnologică, viticultura abordează diferitele aspecte teoretice şi
practice care primesc cultura viţei de vie, cum ar fi: tehnologiile de obţinere a
materialului săditor viticol, înfiinţarea plantaţiilor viticole, sistemele de cultură
şi formele de conducere a viţelor, tehnologiile de întreţinere a plantaţiilor
viticole.
Ca ştiinţă, viticultura s-a format prin sec. al XVIII-lea şi s-a dezvoltat
foarte mult în sec. XIX-XX odată cu celelalte ştiinţe biologice, tehnice şi
economice.

1.2.IMPORTANŢA ECONOMICĂ ŞI SOCIALĂ A VITICULTURII

Viticultura este un sector intensiv al agriculturii caracterizat printr-un
coeficient ridicat de valorificare a terenului. Valoarea producţiei obţinută de pe
un hectar, cultivat cu viţa de vie echivalează cu 10-15 ha de culturi cerealiere.
Importanţa viticulturii rezultă şi din următoarele aspecte:
-Valorifică foarte bine terenurile în pantă, nisipurile şi solurile nisipoase,
considerate improprii pentru alte culturi (cereale, plante tehnice). In România~
85% din plantaţiile viticole se găsesc amplasate pe terenuri cu pante cuprinse
între 4 şi 25%, iar aproximativ 8% din plantaţii sunt amplasate pe soluri
nisipoase.
-Este sursă de materii prime pentru economia naţională. Strugurii
reprezintă materia primă pentru obţinerea vinurilor şi distilatelor de vin, pentru
industria alimentară unde se obţin: sucurile de struguri, mustul concentrat,
gemuri, compoturi,stafide, etc.
-Este sursă de produse pentru export. Strugurii pentru masă, vinurile,
distilatele, şampania, stafidele, sucurile de struguri sunt produse foarte solicitate
la export. Din producţia anuală viti-vinicolă, România exportă aproximativ 10%
situându-se între primele 15 ţări exportatoare din lume.
 -Este sursă de venituri pentru populaţie. O mare parte a populaţiei care
trăieşte în arealele viticole îşi desfăşoară activitatea în viticultură, de unde îşi
asigură veniturile necesare vieţii.
-Contribuie la îmbunătăţirea alimentaţiei.Datorită compoziţiei lor chimice
strugurii constituie un aliment valoros. Ei conţin o serie de substanţe nutritive
necesare organismului uman cum ar fi: zaharuri (glucoză, fructoză) 12-25%,
acizi organici (tartric, citric,malic) 1-2%, săruri minerale (de Ca, Fe, K,P, etc.)
circa 1%, compuşi azotaţi 0,15-0,2%, vitamine (C, B1, B2, PP, A, E), enzime,
polifenoli, etc. Aceste substanţe sunt reconfortante pentru organism, având rol
energetic, mineralizant şi terapeutic. Un kilogram de struguri consumaţi în stare
proaspătă furnizează organismului 800-1200 calorii, ceea ce echivalează cu
valoarea energetică a: 500-700 g carne de vită, 300 g pâine, 1,1 l lapte, 1,2 kg
cartofi, 3,5 kg tomate, 2 kg mere, etc.
-Prin acţiunea combinată diuretică şi laxativă, strugurii contribuie la
dezintoxicarea organismului. Cura de struguri sau de suc de struguri are efecte
terapeutice şi este indicată în tratamentul afecţiunilor hepatice, renale,
cardiovasculare, anemii, etc.
-Vinul, produsul principal obţinut din struguri este băutura alcoolică
naturală cea mai sănătoasă. Consumat raţional vinul este un aliment necesar
organismului uman (L.Pasteur 1878).
-Asigură locuri de muncă pentru o bună parte din populaţie, aspect
deosebit de important în contextul actual al creşterii alarmate a şomajului.
Comparativ cu alte culturi agricole, cultura viţei de vie necesită mai multă forţă
de muncă (aproximativ 100 zile muncă/ha). In plus sectorul pepinieristic,
unităţile de prelucrare a strugurilor şi îmbuteliere a strugurilor necesită şi ele
forţă de muncă importantă.

1.3.SITUAŢIA VITICULTURII PE PLAN MONDIAL

Cultura viţei de vie în condiţii de eficienţă economică este posibilă în
regiunile în care temperatura medie anuală este cuprinsă între 9 şi 20° C.
Suprafeţele cultivate cu viţă de vie au o distribuţie insulară. Cele mai mari
suprafeţe fiind concentrate între paralelele de 35 şi 51° latitudine nordică şi cele
de 25 şi 38° latitudine sudică.
După datele Oficiului Internaţional al Viei şi Vinului (O.I.V.V.) între anii
1981-1996, suprafeţele cultivate cu viţă de vie au marcat oscilaţii relativ mari
determinate de considerente conjuncturale cum ar fi: dezvoltarea mujloacelor de
producţie, intensificarea schimburilor comerciale, sporirea numerică a
populaţiei, etc.
In anii 1981-1985 suprafaţa mondială cultivată cu viţă de vie era de
9.823.000 ha, după care suprafeţele au urmat o evoluţie descrescătoare, astfel că
în 1995 viţa de vie ocupa o suprafaţă de 7.768.000 ha cu tendinţe de scădere
(tabelul 1)
 Tabelul 1
Suprafeţele mondiale cultivate cu viţă de vie în mii ha
(după Buletinul O.I.V.V. 789-790, 1996)
Continentul şi ţara 81-85 86-90 1993 1994 1995 în
perspectivă
Africa
Africa de Sud 104 105 102 103 103 99
Algeria 190 120 83 82 90
Egipt 25 45 58 49 55
Libia 7 7 6 6
Madagascar 2 2 2 2
Maroc 47 49 50 51 49 48
Tanzania 2 2 2
Tunisia 32 30 24 27 28 26
Alte ţări africane 13 25 15 15 16
Total continent 411 383 343 337 351
America
Argentina 314 259 205 206 210
Bolivia 4 3 4 4 4 4
Brazilia 61 59 60 60 60
Canada 15 13 7 7 7
Chile 122 115 112 114 114 114
S.U.A. 337 319 308 308 305
Mexic 59 54 48 50 41 41
Peru 13 9 7 10 11
Uruguay 15 18 9 9 9
Venezuela 1 1 1
Alte ţări americane 6 7 4 4 5
Total continent 946 856 765 773 767
Asia
Afganistan 87 67 48 48 48
China 34 129 142 149 152
Cipru 39 30 21 20 20 20
Coreea 16 17 20 22
India 92 20 35 37 37
Irak 34 52 55 45 50
Iran 186 224 229 250 245
Israel 9 6 5 5 5
Japonia 29 27 26 25 24 22
Iordania 1 6 4 3 3
Liban 19 28 28 26 27
Pakistan 3 4 8 8
Siria 106 112 66 67 68
Taiwan 5 5 5
Turcia 794 630 567 567 570
Continentul şi ţara 81-85 86-90 1993 1994 1995 în perspectivă
Yemen 10 19 21 21
Alte ţări asiatice 33 40 3 3 3
Total pe continent 1463 1400 1274 1299 1308
 Europa
Albania 12 19 6 5 5
Germania 101 101 106 104 104
Austria 59 58 57 57 52 49
Bulgaria 168 139 117 113 134
Spania 1622 1508 1281 1235 1235
Franţa 1094 995 940 933 926 895
Grecia 192 164 138 136 134 125
Ungaria 157 142 132 132 131
Italia 1215 1073 1011 956 927 899
Luxemburg 1 1 1 1 1 1
Malta 1 1 4 4 4
Portugalia 369 385 272 267 261 252
România 302 262 251 252 253 249
Marea Britanie 1 1 1 1
Suedia 14 14 15 15 15 15
Fosta Cehoslovacie 46 46
Republica Cehă 11 11 12 12
Slovacia 24 26 26 23
Fosta U.R.S.S.(C.S.I.) 1335 888
Armenia 26 26 24
Azerbaidjan 132 130 130
Georgia 79 60 60
Kazahstan 17 17 17
Kyrgistan 9 9 9
Moldova 194 169 169
Rusia 118 103 103
Tadjikistan 39 39 39
Turkmenistan 22 22 22
Ucraina 164 165 165
Uzbekistan 132 125 125
Fosta Iugoslavie 242 227

Continentul şi ţara 81-85 86-90 1993 1994 1995 în perspectivă

Bosnia-Herţegovina 4 4 4
Croaţia 57 53 52
Macedonia 31 30 35
Slovenia 23 23 23 21
Iugoslavia 89 90 87
Total pe continent 6930 6024 5503 5313 5261
Oceania
Australia 67 59 63 67 73 62
Noua Zeelandă 6 5 6 7 8 6
Total pe continent 73 64 69 74 81
Total mondial 9823 8727 7954 7796 7768
 Din datele prezentate se constată că cea mai mare parte din suprafeţele
viticole se găsesc concentrate în Europa 67,7%, pe locurile următoare clasându-
se Asia şi America de Sud.
Cele mai mari ţări cultivatoare de struguri, după mărimea suprafeţelor
cultivate în anul 1995, sunt în ordine: Spania cu 1235000 ha, Italia 927000 ha,
Franţa 926000 ha, Turcia 570000 ha, S.U.A. 305000 ha, Portugalia 261000 ha şi
România 253000 ha.
Producţia mondială de struguri a oscilat de la o perioadă la alta fiind
influenţată de tehnologiile de cultivare, sortimentul aflat în cultură, politicile
economice şi suprafeţele cultivate (Tabelul 2).

Tabelul 2
Evoluţia producţiei mondiale de struguri în mii q
(după Buletinul O.I.V.V. 789-790, 1996)

Continentul şi ţara 81-85 86-90 1993 1994 1995 Observaţii

Africa
Africa de Sud 10913 11993 12522 13108 13920
Algeria 1346 2789 2292 1802 1800
Egipt 3435 5449 7261 7070 7300
Libia 134 258 330 320 300
Madagascar 100 100 102 100 100
Maroc 1685 2229 2304 2820 1738
Tanzania 165 168 168
Continentul şi ţara 81-85 86-90 1993 1994 1995 Observaţii
Tunisia 1102 957 984 1032 1079
Alte ţări africane 226 65 65 67
Total continent 18725 24001 26028 26485 26472
America
Argentina 29750 29534 19410 2497 2854
4 8
Bolivia 230 207 202 215 206
Brazilia 8172 6809 7860 8066 8848
Canada 766 742 423 490 529
Chile 7161 10049 14320 1449 1526
0 2
S.U.A. 51293 50826 54640 5328 5385
3 3
Mexic 6500 5523 4666 5369 4430
Paraguay 167 111 220 230 230
Peru 540 456 474 649 814
 Uruguay 780 1145 1397 953 1117
Venezuela 119 138 138
Alte ţări americane 224 254 223 223 223
Continentul şi ţara 81-85 86-90 1993 1994 1995 Observaţii
Total continnent 105583 105656 10395 1090 1141
4 80 98
Asia
Afganistan 4278 4465 3300 3300 3300
China 3000 7638 13548 1522 1741
1 7
Cipru 2059 1746 1385 962 1194
Coreea 1536 1638 2119 2300
India 2450 2907 7000 7500 7500
Irak 3222 3857 4141 2820 3500
Iran 8978 12855 18351 1893 1900
4 0
Israel 794 862 791 803 861
Japonia 3189 2910 2599 2457 2500
Iordania 212 296 352 264 300
Liban 1586 2188 3450 3279 3300
Pakistan 302 316 376 403 403
Siria 3886 1590 3540 3624 3800
Taiwan 1652 1595 1541
Turcia 37410 34342 37000 3450 2296
0 9
Yemen 1439 1464 1470
Alte ţări asiatice 1353 3595 1346 1417 1458
Total pe continent 72719 84003 10190 1006 9281
8 62 3
 Europa
Albania 754 865 404 440 550
Germania 12234 12962 13120 1482 1375
3 0
Austria 3870 4946 2425 3441 2898
Belgia 49 31
Bulgaria 9817 7982 4824 5157 6920
Spania 59503 54975 45675 3254 3085
4 4
Franţa 79192 81238 66570 6944 7208
4 4
Grecia 16371 14761 12618 1234 1169
7 2
Ungaria 7839 6764 6066 6138 5442
Italia 112200 99963 97454 9321 8433
7 3
Luxemburg 202 210 224 234 200
Malta 34 30 120 150 150
Portugalia 13033 12429 6495 8695 9509
România 14234 14635 13271 1025 1313
3 9
Marea Britanie
Suedia 1729 1765 1499 1508 1501
Fosta Cehoslovacie 1910 1699
Republica Cehă 611 803 485
Fosta U.R.S.S. (C.S.I.) 74448 57248
Armenia 1350 1224 1549
Azerbaidjan 4110 5000 5500
Georgia 3523 2000 3000
Kazahstan 398 371 371
Kyrgistan 90 280 280
Moldova 9278 6721 6721
Rusia 4670 3105 3006
Tadjikistan 875 850 850
Turkmenistan 787 1466 1466
Ucraina 6660 3950 4570
Uzbekistan 3810 3532 5768
Fosta Iugoslavie 14553 12831
Slovacia 1035 1007 1005
Bosnia-Herţegovina 180 120 85
Croaţia 3960 3630 3600
Macedonia 1280 2055 1907
 Slovenia 1190 1185 1108
Iugoslavia 3451 4757 4332
Total pe continent 421972 384884 31802 3004 2986
3 47 70
Oceania
Australia 8254 8275 7912 9202 7669
Noua Zeelandă 831 568 426 540 745
Total pe continent 9085 8843 8338 9742 8414
Total mondial 628084 607387 55825 5464 5406
1 16 67

Cele mai mari ţări producătoare de vin sunt: Italia, Franţa, Spania,
S.U.A., Argentina, în timp ce Italia, Turcia, Chile, S.U.A., Spania şi Brazilia
ocupă primele locuri în direcţia producţiei de struguri pentru masă.
Principalele ţări producătoare de stafide sunt: Turcia, S.U.A., Australia,
Grecia, Iran, Afganistan, Africa de Sud, Chile, Siria, etc.
Consumul de vin pe locuitor diferă de la o ţară la alta. Există ţări mari
consumatoare de vin cum ar fi Franţa cu 64 litri/an/locuitor; Italia 60 l;
Luxemburg (60 l), ţări cu un consum mediu Elveţia (44 l), Spania (39 l),
România (21 l) şi ţări cu un consum redus de vin sub 10 l /an /locuitor: Finlanda,
Norvegia, Turcia, Maroc, Polonia etc. (După C. Ţârdea, L Dejeu-1995).
Evoluţia mondială a viticulturii se va afla în viitor sub influenţe istorice,
economice, sociale şi religioase diferite de la ţară la ţară.
In ultimul timp se constată o diversificare a producţiei viti-vinicole cu o
orientare spre produse nefermentate obţinute din struguri. Această orientare
fiind o consecinţă a supraproducţiei de vin şi a luptei împotriva alcoolismului.

1.4. SITUAŢIA VITICULTURII ÎN ROMÂNIA

Pe teritoriul ţării noastre, viţa de vie a fost cultivată din cele mai vehi
timpuri. Vechimea acestei îndeletniciri se pierde în negura vremurilor, fosilele
găsite pe meleagurile noastre demonstrează existenţa viţei de vie, aici încă de la
începutul erei terţiare.
Istoria cultivării viţei de vie în România din timpuri străvechi, l-au
determinat pe istoricul şi scriitorul Bogdan Petriceicu Haşdeu să afirme cu peste
un secol în urmă că “Românii au fost pururea fără nici o întrerupere o naţiune
viti-vinicolă”.
In prezent arealul viticol al ţării noastre este concentrat în 8 regiuni
viticole, 37 de podgorii şi numeroase centre viticole (M. Oşlobeanu şi col. 1991)
In ceea ce priveşte suprafaţa ocupată cu viţa de vie, aceasta a oscilat de
la o perioadă la alta. Suprafaţa maximă a fost atinsă în 1972, de 300400 ha, după
care aceasta a scăzut continuu. După promulgarea legii fondului funciar (Legea
18/1991) prin care s-a reconstituit dreptul de proprietate privată asupra
terenurilor s-a trecut la extinderea suprafeţelor ocupate cu viţă de vie, astfel că
patrimoniul viticol naţional cuprinde în anul 1993, 298,7 mii ha.
Patrimoniul viticol naţional cuprinde totalitatea plantaţiilor de viţă de vie
existente în ţara noastră (vii roditoare altoite şi pe rădăcini proprii, hibrizi
producători direcţi, pepiniere viticole) terenuri în pregătire, centrele de
vinificaţie şi depozitele de vinuri.)
Din păcate dificultăţile economice şi financiare au făcut ca acest scurt
avânt al viticulturii înregistrat imediat după 1990 să fie stopat, astfel că după
1993 suprafeţele ocupate cu viţă de vie sunt în continuă scădere. Astăzi
suprafaţa viticolă a României este de aproximativ 250.000 ha cu tendinţă
continuă de scădere. Multe suprafeţe viticole chiar din perimetre consacrate au
fost abandonate de noii proprietari care nu au pregătirea ştiinţifică necesară şi
poate nici posibilităţile financiare de a aplica o tehnologie de cultură eficientă a
viţei de vie.
Alte suprafeţe sunt ocupate de vii bătrâne sau îmbătrânite care trebuie
defrişate şi replantate după un anumit timp de pauză. Costul foarte ridicat de
înfiinţare a unui hectar cu viţe de vie au făcut ca suprafeţele plantate cu viţă în
ultimul timp să fie foarte mici.
Un alt neajuns a viticulturii actuale îl constituie invazia hibrizilor
producători direcţi care ocupă suprafeţe importante. Invazia hibrizilor a fost
favorizată de costul mai mic a materialului săditor şi tehnologia mai simplă de
cultură comparativ cu soiurile nibile.
Dezvoltarea echilibrată a viticulturii româneşti va fi posibilă prin
aplicarea următoarelor măsuri:
- replantarea terenurilor din arealele delimitate care sunt lăsate în
pârloagă sau sunt cultivate cu alte culturi, folosind la plantare material biologic
valoros;
- extinderea soiurilor noi şi a clonilor valoroşi;
- reorientarea sortimentului spre soiurile care au cerere pe piaţă;
- stoparea extinderii suprafeţelor ocupate cu hibrizi şi înlocuirea treptată
a acestora;
- raţionalizarea tehnologiilor de cultură;
- alinierea legislaţiei la cea europeană din domeniu;
- sprijinirea financiară a producătorilor interni şi protejarea vinurilor
româneşti faţă de concurenţa celor străine;
- aplicarea unei politici fiscale corecte.

1.5. SCURT ISTORIC AL VITICULTURII

 ORIGINEA, EVOLUŢIA ŞI SISTEMATICA
VITACEAELOR

ORIGINEA ŞI EVOLUŢIA VITACEAELOR

Vitaceaele se găsesc răspândite pe întreg globul, în stare sălbatică sau
cultivată reprezentând o grupă numeroasă de plante.
Viţa de vie a existat cu mult înainte de apariţia omului pe pământ. Cele
mai vechi fosile ale vitaceaelor au fost găsite în straturile cretacicului inferior pe
continentul Americii de Nord, în apusul Europei şi în Kazahstan şi au fost
atribuite genului Cissites Heer. Fosilele vitaceaelor descoperite în perioada
cretacică nu sunt însă certe, putând exista confuzii între presupusele frunze
pietrificate de viţa de vie şi frunzele arborilor forestieri.
Din perioada paleogenă a terţiarului provin primele dovezi certe cu privire
la existenţa viţei de vie. În această perioadă au fost scoase la iveală cele mai
multe fosile ale vitaceaelor care au fost atribuite la patru genuri actuale (Vitis,
Ampelopsis, Cayeraţia, Tetrastigma) şi la două genuri fosile (Cissites şi
Paleovitis).
Ordinea de apariţie a vitaceaelor nu poate fi stabilită cu certitudine. Una
din ipotezele cele mai plauzibile ar fi evoluţia frunzelor la vitaceae (P.Galet,
1967), conform căreia speciile de viţe arhaice au frunze compuse – bipenate cu
un număr mare de foliole, evoluţia decurgând în direcţia reducerii numărului de
foliole şi apariţia frunzelor simple (orbiculare, cordiforme, reniforme,
cuneiforme). Putem deci, concluziona că genul Vitis care are frunzele simple s-a
format mai recent în comparaţie cu genul Ampelopsis, care are multe specii cu
frunze penat-compuse.
Apariţia şi evoluţia vitaceaelor în decursul erelor geologice este redată în
tabelul numărul 3.
În perioada glaciaţiilor care au survenit la sfârşitul terţiarului şi începutul
cuaternarului, atât arealul cât şi numele vitaceaelor s-au limitat mult. Unele
specii de viţe au dispărut iar altele s-au retras în refugii climatice protejate de
influenţa gheţarilor. În Europa singura specie care a supravieţuit gheţarilor a fost
Vitis silvestris, în timp ce în America de Nord şi Asia au supravieţuit mai multe
specii care după retragerea gheţarilor şi-au extins din nou arealele.
 Tabelul nr 3
Apariţia şi evoluţia Vitaceaelor în decursul erelor geologice (după C.Ţârdea şi
L. Dejeu, 1995)

Era Perioada Epoca Apariţia Vitaceaelor

Precambria - - -
nă (arhaică)
Paleozoică - - -
(primară)
Mezozoică Cretacică Cretacicului -Fosile de vitaceae din genul Cissites Heer,
(secundară) (durată 65 inferior contestate de majoritatea cercetătorilor (Cissites
mil. ani) sinuosus, Cissites acerifolius)
Cretacicului -Fosile de vitaceae înrudite cu speciile de astăzi,
superior din genurile Cissus,Ampelopsis şi Vitis.
Neozoică Eocenului -Speciile genului Vitis s-au răspândit în întreaga
sau (eos=zori) Europă, Asia de răsărit, America de Nord,
Cainozoică Groenlanda.
(terţiară) -Din epoca eocenului au fost scoase la iveală
cele mai multe fosile aparţinând genului Vitis
(V. islandica, V. crenata, V. britanica)
Oligocenului -Din epoca oligocenului, fosilele descoperite au
(oligos=puţin) fost atribuite genului Paleovitis; V. hookeri
(Heer) în Germania, Elveţia, Franţa; V.
teutonica (Braun) în Germania, Cehoslovacia
etc.
Miocenului -În epoca miocenului, în Europa de Vest şi
(maios=mai Centrală, cea mai răspândită era specia Vitis
puţin) teutonica (Germania, Franţa, Elveţia,
Cehoslovacia, Polonia etc.), iar pe continentul
Americii de Nord, specia V. ludwigii
Neogenă Pliocenului -În epoca pliocenului inferior, în Europa
(durată 24- (pleios=mult) Centrală se formează specia Vitis tokajensis.
25 mil. ani) -În pliocenului superior, apare specia Vitis
silvestris Gmel ( viţa de pădure)
Cuaternară Pleistocenului - Începe perioada glaciaţiilor. Singura specie
(durată cca (glaciar) care s-a salvat în Europa a fost V. silvestris
1,8-2,0 mil.
ani)
Holocenului -În epoca holocenului au dispărut glaciaţiile şi
(actual) ca urmare, V. silvestris îşi extinde din nou
arealul spre nord.
-Se formează specia V. vinifera (viţa cultivată
sau viţa domestică
 FORMAREA VIŢEI DE VIE CULTIVATE
Formarea viţei de vie cultivată (Vitis vinifera) a avut loc cu 9000-7000 ani
î.e.n. odată cu trecerea în cultură a viţei sălbatice (Vitis silvestris). Cu toate că
viţele americane existau într-un număr foarte mare acestea nu au contribuit la
formarea speciei Vitis vinifera, astfel că istoria viţei cultivată este strâns legată
de cea a speciei Vitis silvestris.
Variabilitatea genetică mare a speciei Vitis silvestris a făcut posibilă
alegerea de către om a formelor cele mai valoroase din flora spontană şi
cultivarea lor conştientă, lucru esenţial în trecerea de la viţa sălbatică la cea
cultivată.
Nu se ştie cu exactitate locul unde viţa de vie a fost luată în cultură pentru
prima dată. Privitor la originea viţei de vie a fost formulată două teorii:
- teoria monocentristă, conform căreia viţa cultivată s-a format într-un
singur centru asiatic, din care a migrat apoi în mai multe zone viticole actuale
(Teoria migraţiei -V. Hein, 1877). Acest centru ar fi reprezentat de perimetrul
geografic format din: Transcaucazia – Asia mică – Armenia – Iran. Majoritatea
ampelografilor şi botaniştilor au combătut ulterior această teorie.
- teoria policentristă susţine existenţa mai multor centre de origine a viţei
de vie (în Asia, Europa, în America de Nord). Această teorie a fost acceptată şi
confirmată de către marea majoritate a cercetătorilor printre care şi N.I. Vavilov
în 1926, în urma cercetărilor întreprinse cu privire la centrele de origine a
plantelor. În ceea ce priveşte viţa cultivată, centrele de origine sunt: Asia Mică,
ca centru principal; Asia Centrală (Azerbaidjan, Tadjikistan, Iran, nord-vestul
Indiei), în care s-au format soiurile cele mai valoroase de struguri pentru masă;
zona mediteraneană în care s-au format cele mai multe soiuri pentru vin;
Orientul Îndepărtat (China, Japonia, Coreea), unde s-au format soiurile de viţă
rezistente la ger; şi America de Nord, unde s-au format soiurile de viţă roditoare
americane.

SISTEMATICA VITACEAELOR

Vitaceaele fac parte din încrengătura Terebinthale-Rubiales, clasa

Dicotiledonate, ordinul Rhamnales (flori cu corola verde), familia Vitaceae. Ele
sunt reprezentate prin 18 genuri şi 1100 de specii (fig. ...).
Genul Vitis Linne (1735) este cel mai important, deoarece cuprinde
speciile de viţă de vie cultivate pentru producţia de struguri şi speciile care se
folosesc ca portaltoi.

SISTEMATICA GENULUI VITIS

În 1887 Planchan a împărţit genul Vitis în două subgenuri sau secţii:

secţia Muscadinia şi secţia Euvitis, care din 1961 se numeşte Vitis, deoarece
codul internaţional de nomenclatură botanică nu mai permite utilizarea
prefixului “eu” la denumirea subgenurilor sau secţiunilor.
Secţia Muscadinia cuprinde viţe care au caractere morfologice şi
anatomice asemănătoare viţelor aparţinând genului Ampelopsis, cum sunt viţele
răspândite în regiunile tropicale şi subtropicale ale Americii de Nord: Vitis
rotundifolia, Vitis munsoniana şi Vitis popenoei. Aceste viţe au numărul de
cromozomi 2n=40, sunt imune la filoxeră, rezistente la mană, făinare şi
putregaiul cenuşiu şi foarte sensibile la ger. Strugurii acestor viţe sunt mici, cu
gust foxat, cu boabe slab suculente, puţine, care acumulează cantităţi reduse de
zaharuri.
Secţia Vitis cuprinde viţele adevărate răspândite în zonele temperate ale
Europei, Asiei, Americii de Nord, Americii Centrale şi Americii de Sud. Viţele
respective au numărul de cromozomi 2n=38 şi prezintă următoarele
particularităţi morfologice şi anatomice: coardele au lemnul moale, măduva
foarte dezvoltată şi scoarţa exfoliată, cârceii sunt dispuşi intermitent sau
continuu putând fi monofili, bifili sau trifili, frunzele sunt întregi sau lobate,
strugurii sunt mari, cu boabe numeroase, cărnoase, suculente care acumulează
cantităţi mari de zaharuri.
Toate speciile secţiei Vitis pot fi altoite şi încrucişate între ele rezultând
descendenţi viabili şi fertili.

GRUPAREA ECOLOGICĂ A SPECIILOR DE VIŢĂ DE VIE

Viţele din secţia Vitis au fost împărţite în 8 grupe ecologo-geografice (I.

Branas, 1974):
Grupa americană orientală din care fac parte viţele răspândite în
partea nord-estică a Statelor Unite ale Americii: V. labrusca, V. aestivalis, V.
bicolor. Ele se caracterizează prin rezistenţa mare la ger şi la mană, rezistenţa
mijlocie la filoxeră şi făinare şi sensibilitate la calcarul din sol.
Grupa americană centrală cuprinde viţele răspândite în sudul Statelor
Unite ale Americii (V. riparia, V. berlandieri, V. rupestris, etc.). Ele nu produc
struguri sau produc struguri mici, au rezistenţă mare la filoxeră şi mană şi se
utilizează ca viţe portaltoi.
Grupa americană occidentală cuprinde speciile de viţe răspândite în
California, Texas şi Arizona, care nu prezintă importanţă pentru producţia de
struguri şi au rezistenţă slabă la mană şi filoxeră.
Grupa americană floridă din care fac parte speciile V. coriacea, V.
gigans, V. simpsonii, viţe care nu prezintă importanţă nici pentru ameliorare şi
nici pentru producţia de struguri.
Grupa mexicano tropicală cuprinde viţe fără importanţă pentru
producţia de struguri şi răspândite atât pe teritoriului Mexicului (V. sicyoides)
cât şi din sfera acestuia (V. caribaea).
 Grupa asiatică nord estică este grupa din care fac parte speciile de viţe
răspândite în Extremul Orient, nordul Chinei, estul Mongoliei, Japonia şi Coreea
(V. amorensis, V. thumbengii, etc.). Aceste viţe nu prezintă importanţă pentru
producţia de struguri, ele se folosesc în lucrările de hibridare cu soiurile vinifere
cărora le imprimă rezistenţă sporită la ger.
Grupa asiatică sud estică cuprinde speciile V. davidii, V. romanetti, V.
lanata, etc., răspândite în sudul Chinei, Jawa şi Nepal.
Grupa euro-asiatică cuprinde speciile V. silvestris şi V. vinifera
adaptate climatului temperat şi mediteranean din Europa şi Asia. Vitis silvestris
cuprinde specii care se întâlnesc spontan în pădurile din etajul stejarului şi
fagului, iar Vitis vinifera cuprinde viţele roditoare denumite “nobile”.

CLASIFICAREA VIŢELOR CULTIVATE

Viţele cultivate se împart în două categorii: viţe roditoare de la care se

obţin struguri şi viţe portaltoi destinate producerii de butaşi necesari pentru
altoire.
Viţele roditoare cuprind un număr foarte mare de ramuri şi se împart în
trei grupe: viţe roditoare nobile, hibrizi producători direcţi şi soiuri rezistente.
Viţele roditoare nobile aparţin speciei V. vinifera, dau producţii mari de
struguri şi de calitate superioară, dar sunt sensibile la filoxeră, ger şi bolile
criptogamice.
Hibrizii producători direcţi (h.p.d.), provin din speciile americane, dau
producţii mici de struguri şi de calitate inferioară, în schimb sunt rezistenţi la
filoxeră, ger şi bolile criptogamice.
Soiurile rezistente sunt viţe cu rezistenţă biologică sporită la filoxeră, ger
şi bolile criptogamice. Ele au rezultat din încrucişarea viţelor nobile europene cu
cele americane, dau producţii mari de struguri, iar calitatea strugurilor se apropie
de cea a soiurilor nobile.
Viţele portaltoi aparţin speciilor americane V. riparia, V. rupestris şi V.
berlandieri, sunt rezistente la filoxeră şi se cultivă pentru producţia de coarde
portaltoi utilizate la altoirea soiurilor nobile, cărora le conferă rezistenţă la
filoxeră.

CLASIFICAREA SOIURILOR DE VIŢE RODITOARE

Pe Glob există aproximativ 10-12 mii de soiuri care au fost clasificate în

timp de ampelografi după diferite criterii: botanice, ecologice, tehnologice.
Clasificarea botanică utilizează drept criterii de grupare a soiurilor
diferitele caractere botanice: culoarea şi forma strugurilor, forma şi mărimea
boabelor, pufozitatea frunzelor, coloritul lăstarilor. La noi în ţară I.C.
Teodorescu şi Gh. Constantinescu au făcut o clasificare a soiurilor după tipul
funcţional de floare. Clasificarea soiurilor după criterii botanice s-a dovedit a fi
ineficientă şi fără importanţă din punct de vedere al practicii viticole.
Clasificarea ecologo-geografică a fost elaborată de A.M. Negrul în
1946 care a urmărit răspândirea soiurilor pe areale geografice, caracterele
morfologice şi tehnologice ale soiurilor în funcţie de care a grupat soiurile de
viţe roditoare în trei pralesuri.
Proles orientalis cuprinde soiurile răspândite în Asia Mică şi Mijlocie
care prezintă următoarele caracteristici morfologice şi tehnologice: dezmugurire
glabră , lucioasă, frunze adulte glabre, cu marginile orientate în sus, struguri
mari lacşi cu boabe rare, boabe mijlocii sau mari ovoide sau alungite, cu pulpa
cărnoasă şi crocantă.
Soiurile din această grupă sunt soiuri cu perioadă lungă de vegetaţie, cu
maturare târzie a strugurilor şi cu rezistenţă slabă la ger. In cadrul acestui proles
au fost stabilite două subprolesuri: subprolesul antasiatica, care cuprinde soiurile
formate în Asia Mică şi subprolesul caspica , care include soiurile formate în
bazinul Mării Caspice.
Proles occidentalis cuprinde soiurile formate în partea centrală şi vestică
a Europei, care se caracterizează prin următoarele însuşiri morfologice şi
tehnologice: dezmugurire uşor scămoasă, frunza adultă este glabră pe partea
superioară şi uşor pubescentă pe cea inferioară, strugurii sunt mici sau mijlocii
cu boabe dese, rotunde, cu pulpă zemoasă.
Majoritatea soiurilor din această grupă sunt soiuri pentru vin, cu perioadă
scurtă sau mijlocie de vegetaţie şi cu rezistenţă mai mare la ger comparativ cu
cele din proles orientalis.
Proles pontica include soiurile de viţă originare din bazinul Mării
Negre, care prezintă următoarele însuşiri morfologice şi tehnologice: frunze
păroase pe partea inferioară, struguri mijlocii cu boabe rotunde, mici sau
mijlocii. Proles pontica cuprinde două subprolesuri: subprolesul balcanica , care
cuprinde soiurile formate în Peninsula Balcanică (Furmint, Plăvaie, Crâmpoşie)
şi subprolesul gerogica cu soiuri originare din Georgia şi Asia Mică (Dodrealbi,
Rkaţiteli).
Clasificarea tehnologică grupează soiurile după valoarea tehnologică a
strugurilor. După acest aspect soiurile se clasifică în:
- soiuri pentru struguri de masă ( extratimpurii, timpurii, mijlocii, târzii,
foarte târzii);
- soiuri apirene, pentru stafide sau pentru consum în stare proaspătă;
- soiuri pentru vinuri albe de consum curent;
- soiuri pentru vinuri albe superioare;
- soiuri pentru vinuri roşii de consum curent;
- soiuri pentru vinuri roşii superioare;
- soiuri pentru vinuri aromate;
- soiuri pentru sucuri de struguri;
- soiuri pentru vinuri spumante sau vermuturi;
 - soiuri pentru distilate de tip coniac.
Clasificarea tehnologică a soiurilor este cel mai des utilizată în practica
viticolă, în zonarea soiurilor şi la stabilirea direcţiilor de producţie.
 CAPITOLUL 3

MORFOLOGIA VIŢEI DE VIE

Viţa de vie este o plantă multianuală, alcătuită din două părţi

distincte, bine proporţionate ca mărime: sistemul radicular (rădăcina) şi sistemul
aerian (tulpina). Cunoaşterea particularităţii morfologice a viţei de vie este
foarte importantă şi obligatorie pentru a se putea interveni cu cele mai
corespunzătoare lucrări agrotehnice (tăieri, operaţii în verde, lucrările solului,
fertilizare, irigare, etc.)

3.1. RĂDĂCINA
Rădăcina viţei de vie este de tip rămuros, fiind alcătuită din rădăcini de
diferite dimensiuni şi vârste care îndeplinesc funcţii diferite. De buna dezvoltare
şi funcţionare a sistemului radicular depinde vigoarea plantei, potenţialul de
producţie şi de calitate şi longevitatea plantaţiilor.
După origine rădăcinile se împart în două grupe: rădăcini embrionare şi
rădăcini adventive.
Rădăcinile embrionare (fig.1) provin din radicela embrionului şi se
întâlnesc la viţele înmulţite prin seminţe (viţele sălbatice şi hibrizii din
câmpurile de ameliorare).Acest tip de rădăcină este caracterizat prin prezenţa
unei rădăcini principale pivotante care are un geotropism pozitiv, simetrie
radiară şi formă cilindrică. Pe rădăcina principală se formează rădăcini
secundare sau de ordinul I, iar din acestea prin ramificări succesive se obţin
rădăcinile de ordinul II, III, IV, etc. La viţele înmulţite prin seminţe între
rădăcină şi tulpină se găseşte o formaţiune specifică care face legătura între cele
două sisteme şi care poartă denumirea de colet.

Fig.1. Rădăcini pivotante la plantele obţinute prin seminţe.

Rădăcinile adventive (fig.2) se întâlnesc la viţele înmulţite pe cale

vegetativă şi se formează pe butaşul sau marcota pusă la înrădăcinat în condiţii
corespunzătoare de umiditate, căldură şi aeraţie. Rădăcinile adventive se
formează din celulele periciclului, ele apar la nodurile butaşilor sau marcotelor
unde ţesuturile sunt mai rarefiate şi concentraţia substanţelor de rezervă este mai
mare. In condiţii foarte favorabile de mediu, rădăcinile adventive pot să apară şi
pe internod.
Procesul de formare a rădăcinilor adventive este influenţat de o serie de
factori, cum ar fi: umiditatea, temperatura, oxigenul, prezenţa anumitor elemente
nutritive, prezenţa sau absenţa frunzelor pe butaş, precum şi a substanţelor de
tipul auxinelor (D.D. Oprea ).

Fig.2 Rădăcini adventive: a)- plantă obţinută prin butaş;

b)- plantă obţinută din marcotă.

Rădăcinile adventive care pornesc direct din tulpină (butaş sau marcotă)
sunt rădăcini principale, pe acestea se formează ramificaţii de ordinul II
(secundare). Acestea la rândul lor ramifică în rădăcini de ordinul III, IV, V, etc.
Dacă butaşul pus la înrădăcinat are unul sau mai multe noduri, rădăcinile
adventive pot fi dispuse într-un singur etaj sau în mai multe etaje. Viţele
obţinute din butaşi scurţi de un nod au rădăcinile dispuse într-un singur etaj
(figura 3), iar cele obţinute din butaşi de mai multe noduri, în funcţie de poziţia
rădăcinilor pe butaş au mai multe etaje de rădăcini(fig.4):
Rădăcini inferioare sau bazale, care se formează la nodul bazal al
butaşului. Ele prezintă cea mai mare importanţă pentru aprovizionarea butucului
cu apă şi substanţe nutritive. Datorită fenomenului de popularitate care se
manifestă intens la viţa de vie, rădăcinile bazale ar trebui să fie favorizate, lucru
care nu se întâmplă în practică din cauza condiţiilor mai puţin prielnice întâlnite
în stratul de sol de la adâncimea respectivă. Acest neajuns trebuie înlăturat
printr-o agrotehnică corespunzătoare (copcit, mobilizare adâncă a solului,
fertilizare, irigare, etc).
Rădăcini mijlocii sau intermediare. Se formează la nodurile situate la
mijlocul butaşului şi sunt mai puţin dezvoltate, deoarece sunt situate între cei doi
poli de influenţă ai butaşului.
Rădăcini superioare. Se formează la nodurile superioare ale butaşului,
în stratul de sol de la suprafaţă. Deoarece au condiţii favorabile de nutriţie şi
aeraţie,ele se dezvoltă în dauna rădăcinilor din profunzime au condiţii mai puţin
prielnice. Acest lucru este dăunător pentru viţa de vie deoarece aceste rădăcini
sunt supuse pericolului de îngheţ, secetă sau pot să fie tăiate cu ocazia efectuării
lucrărilor solului. Din aceste considerente, rădăcinile superioare trebuie
îndepărtate prin lucrarea de copcit.
O categorie aparte de rădăcini o reprezintă rădăcinile de rouă, care apar
din altoi. Aceste rădăcini trebuie îndepărtate (tot prin lucrarea de copcit),
deoarece cu timpul duc la individualizarea altoiului de portaltoi, anulând efectul
altoirii.

Fig.3. Sistem radicular dispus într-un Fig.4. Poziţia rădăcinilor pe butaş

singur etaj.
 După dimensiunile şi funcţiile pe care le îndeplinesc rădăcinile se
clasifică în:
a) Rădăcini de schelet cu lungimea de 1-10 m, grosimea de 3-30 m şi
culoare maronie închisă. Ele sunt rădăcini permanente, lignificate şi îndeplinesc
în principal rolul de fixare a plantei în sol, de conducere şi înmagazinare a
substanţelor de rezervă.
b) Rădăcini de semischelet, se mai numesc şi rădăcini de tranziţie, au
dimensiuni mai reduse comparativ cu cele de schelet (0,5-1m lungime şi 1-3 mm
diametru), au culoarea maronie deschisă, măresc suprafaţa sistemului radicular
şi poartă pe ele rădăcinile active.
c) Rădăcini active (de hrănire sau absorbante) sunt de dimensiuni
reduse (1-4 mm lungime şi >1 mm grosime), au culoare albă-străvezie şi sunt
acoperite cu numeroşi peri absorbanţi (300-600 / mm2 – C.Ţârdea, L.Dejeu,
1995). Ele îndeplinesc următoarele funcţii: de creştere, respiraţie, de absorţie a
apei şi a sărurilor minerale şi de sinteză a unor compuşi cu azot. Rădăcinile de
hrănire se formează în fiecare an şi mor la sfârşitul perioadei de vegetaţie.
Orientarea rădăcinilor în sol, faţă de verticală este diferită în funcţie de
specie şi soi. (tabelul 1). Unghiul de creştere a rădăcinilor faţă de linia verticală
care trece prin ax se numeşte “unghi geotropic”, el este specific fiecărui soi, dar
poate fi modificat în funcţie de condiţiile pedoclimatice. Pe solurile pietroase, cu
strat arabil subţire şi apă freatică aproape de suprafaţă, unghiul geotropic se
măreşte apropiindu-se de 90°.Pe terenurile bătătorite cu exces de umiditate,
unghiul geotropic poate să depăşească 90°, caz în care rădăcina se reîntoarce
spre suprafaţă (M.Oşlobeanu şi col.1980).

Tabelul 4
Valoarea unghiului geotropic la câteva specii şi hibrizi de viţă de vie
(După J. Ribereau- Gayon, E Peynand, 1971, citaţi de Victoria Cotea şi V.V.
Cotea, 1995)

Specia de hibridare Unghiul geotropic

V. rupestris var. du Lot 20°
V. berlandieri 25-30°
V. riparia 75-80°
V. rupestris x V. berlandieri 40-50°
V. vinifera (Chasselas) x V. berlandieri 45°
41 B
V.riparia x V. rupestris 40-60°
V.riparia x V. berlandieri 60-75°

După valorile unghiului geotropic rădăcinile viţei de vie se clasifică în

trei grupe ( fig.5):
 a) Rădăcini cu direcţie de creştere verticală (pivotante). La aceste
rădăcini unghiul geotropic este mic (sub 30°). Ele se întâlnesc la portaltoiul
Rupestris du Lot.
b) Rădăcini cu direcţie de creştere oblică. Au unghiul geotropic
cuprins între 30-60° şi se întâlnesc la hibrizii portaltoi (Berlandieri x Riparia,
Riparia x Rupestris).
c) Rădăcini cu direcţie de creştere orizontală (trasante). Au valorile
unghiului geotropic de 60-80° şi se întâlnesc la portaltoiul Riparia gloire.

Fig.5. Direcţia de creştere a rădăcinilor în sol (unghiul geotropic); a-

rădăcini verticale; b- rădăcini oblice; c- rădăcini trasante

Creşterea, ramificarea şi răspândirea rădăcinilor viţei de vie în sol sunt

influenţate de factori genetici (specie, soi), biologici (modul de înmulţire,
vârstă), ecologici (umiditate, temperatură, tipul de sol, nivelul apei freatice) şi
agrotehnici (starea de afânare a solului, irigarea, fertilizarea, densitatea,
plantaţiei, etc.)
Modul de creştere a rădăcinilor prezintă o importanţă deosebită în
vederea zonării corespunzătoare a soiurilor. Unghiul geotropic influenţează
morfologia rădăcinilor. Rădăcinile care au unghiul geotropic mic sunt mai
groase, puţin ramificate şi pătrund adânc în sol. Rădăcinile trasante sunt subţiri,
au un număr mare de ramificaţii şi sunt răspândite în stratul superficial al
solului. Răspândirea rădăcinilor în sol (fig.6) este influenţată de portaltoi, soiul
altoit, gradul de aprovizionare a solului cu apă şi elemente nutritive, structura
solului, adâncimea apei freatice.
Rădăcinile pot să pătrundă în sol până la adâncimea de 3-6-10 m. Totuşi
marea masă a rădăcinilor se găsesc la adâncimea de 30-70 cm. In plan orizontal
rădăcinile sunt răspândite pe o rază de 1,5-2 m în jurul butucului, cele mai multe
fiind orientate pe intervalul dintre rânduri.

Fig.6. Răspândirea rădăcinilor în sol

Din punct de vedere morfologic indiferent de originea lor (embrionară

sau adventivă), rădăcinile, pe lungimea lor prezintă următoarele părţi: vârful,
protejat de piloriză; zona netedă; zona perişorilor absorbanţi şi zona aspră (fig.7)

Fig.7. Morfologia rădăcinii: piloriza; Zn- zona netedă; Zp-zona perilor

absorbanţi; Zo- zona aspră.

Piloriza are 1-2 mm lungime, culoare verde gălbuie şi formă conică. Ea

acoperă vârful rădăcinii, protejează ţesuturile meristematice şi asigură intrarea
vârfului rădăcinii în sol.
 Zona netedă are 2-4 mm lungime, culoare albă şi realizează creşterea
rădăcinii în lungime.
Zona perilor absorbanţi, este zona de absorţie a apei şi a sărurilor
minerale din sol, având o lungime de 10-20 mm. Perii absorbanţi sunt în număr
de 300-400 /mm2 şi au o durată de viaţă de 10-20 zile. Perii absorbanţi mari
sunt înlocuiţi de peri absorbanţi nou formaţi.
Zona aspră are un aspect rugos datorită suberificării scoarţei şi
cicatricelor rămase în locul perilor absorbanţi care s-au uscat.
Anatomic, structura viţei de vie diferă de la o zonă morfologică la alta.
La rădăcinile tinere, în primele stadii de vegetaţie deosebim o structură primară,
iar la rădăcinile mai în vârstă o structură secundară.
Structura primară (fig.8). Ţesuturile care formează structura primară a
rădăcinii se diferenţiază din meristemele apicole primare (dermatogenul,
periblemul şi pleromul), care provin din celulele iniţiale. Structura primară
prezintă următoarele zone: rizoderma, scoarţa şi cilindrul central.
Rizoderma este situată la exterior, fiind alcătuită dintr-un singur strat de
celule mici, cu pereţi subţiri, strâns lipite între ele. Unele celule se prelungesc în
afară formând perişorii absorbanţi.
Scoarţa se formează din periblem, ocupă volumul cel mai mare şi este
formată din trei subzone: exoderma, mezoderma şi endoderma. Exoderma este
formată dintr-un strat de celule cu pereţii suberificaţi şi îngroşaţi, strâns unite
între ele. Mezoderma este formată din celule parenchimatice, mari, cu spaţii
intercelulare. Endoderma, este ultimul strat al scoarţei, este formată dintr-un
singur strat de celule cu pereţii subţiri.
Cilindrul central se diferenţiază din plerom şi este alcătuit din periciclu,
fascicole conducătoare lemnoase şi liberiene, raze medulare şi măduvă.
Periciclul este situat la exteriorul cilindrului central şi este alcătuit din celule vii
bogate în citoplasmă. Imediat sub periciclu se găsesc fascicolele conducătoare
lemnoase şi liberiene, care sunt dispuse alternativ. Fascicolele conducătoare
lemnoase sunt alcătuite din vase de lemn şi parenchim lemnos, iar cele liberiene
sunt formate din tuburi ciuruite. Numărul de fascicole lemnoase, respectiv
liberiene este cuprins între 2 şi 9.
Intre fascicolele liberiene şi lemnoase se găseşte un parenchim care
reprezintă razele medulare, iar în partea centrală întâlnim un parenchim
celulozic care este măduva.

Fig.8. Structura primară a rădăcinii

A- rizodermă; B- scoarţă; C-cilindru central;
a- perişor absorbant; b- celulele rizodermei; c- mezodermă; e- periciclu;
f- fascicole liberiene; g- fascicole lemnoase; h- raze medulare; i- măduvă

Structura secundară (fig.9) este caracteristică rădăcinilor mature. Ea

diferă de cea primară prin apariţia zonelor generatoare cambiul şi felogenul. Ea
apare odată cu schimbarea culorii în brun şi cu îngroşarea diametrului. Structura
secundară prezintă următoarele straturi concentrice: peridermul, scoarţa şi
cilindrul central.
Peridermul izolează ţesuturile scoarţei primare şi este format din suber,
feloderm şi felogen. Felogenul produce la exterior suber secundar, iar spre
interior feloderm sau scoarţă secundară. Cambiul produce spre interior lemn
secundar, iar spre exterior liber secundar. La viţele europene, cultivate pe
rădăcini proprii, la locul înţepăturilor de filoxeră se formează nodozităţi sau
tuberozităţi. La viţele americane, rezistente la atacul de filoxeră ca răspuns la
înţepătura de filoxeră se formează spre interior un strat de suber, care izolează
leziunile şi concomitent se acumulează un conţinut mai mare de taninuri şi
amidon (D.D. Oprea, 1978).
Sunt numeroase cazurile în care scoarţa rădăcinilor viţei de vie este
invadată de micorize care trăiesc în simbioză cu viţa de vie. (A.Schubert, 1988).
Aceste micorize contribuie la alimentarea plantei cu apă şi substanţe minerale, în
special P şi K, cu substanţe de creştere, vitamine, etc.

Fig.9. Structura secundară a rădăcinii

A- periderm; B- scoarţă; C- cilindu central;
a- suber; b- feloderm; c-felogen; d-liber secundar, d'- liber moale; d"-
liber tare; e- cambiu; f- lemn secundar; f '- lemnul anului în curs; f "- lemnul
anului I; g- raze medulare; h - lemn primar; i - măduva.

4. ECOLOGIA VIŢEI DE VIE

Ecologia viticolă studiază raporturile ce se stabilesc între viţa de vie şi

mediul ei de viaţă, aflate sub influenţa energiei solare ca unică sursă de energie
naturală.
Ecosistemul viticol reprezintă “acea unitate funcţională a biosferei,
creată şi controlată de către om, în vederea obţinerii unor producţii ridicate de
struguri, de calitate superioară şi în condiţii economice şi sociale tot mai
avantajoase (M.Oşlobeanu, 1987).
Ecosistemul viticol are următoarele componente: biocenoza viticolă,
biotopul, subsistemul agrofitotehnic şi subsistemul socio-economic.
Biocenoza viticolă este reprezentată de totalitatea organismelor care
populează biotopul viticol (plantaţia viticolă), buruieni, dăunători, organisme şi
microorganisme din sol, etc.) .Intre toate aceste organisme se crează
interdependenţe care favorizează sau defavorizează creşterea şi dezvoltarea viţei
de vie. Biocenoza viticolă este creată de om, este mult simplificată şi ca atare
este mai puţin stabilă comparativ cu biocenozele naturale.
Biotopul viticol cuprinde totalitatea factorilor climatici, edafici şi
orografici care influenţează viţa de vie şi care sunt controlaţi şi dirijaţi de către
om în scopul realizării de producţii mari, stabile în timp şi calitativ superioare.
Prin intervenţia omului (desfundarea terenului, arat, discuit, frezat, terasarea
terenului, schimbarea regimului de umiditate) biotopul viticol este mult
modificat faţă de alte biotopuri.Sistemul agrofitotehnic este reprezentat de
lucrările prin care omul îşi exercită controlul permanent asupra ecosistemului
viticol (lucrările solului, fertilizarea, irigarea, tăierea viţei de vie, lucrări şi
operaţii în verde).
Subsistemul socio-economic cuprinde totalitatea resurselor
(îngrăşăminte, pesticide, combustibili, stâlpi, sârme,etc.) introduse în ecosistem
de către om pentru sporirea bioproductivităţii sistemului şi pentru menţinerea
echilibrului acestuia,
4.1. INFLUENŢA FACTORILOR CLIMATICI ASUPRA VIŢEI
DE VIE

Factorii climatici prin acţiunea lor unilaterală sau în complex au o

importanţă hotărâtoare asupra reuşitei culturii viţei de vie. Se cunoaşte că
principalii factori restrictivi în ceea ce priveşte cultura viţei de vie sunt factorii
climatici. Cei mai importanţi factori climatici pe care îi vom prezenta în
continuare sunt: radiaţia solară, lumina, temperatura, aerul, umiditatea aerului şi
a solului.
Radiaţia solară este principala sursă de energie primită de suprafaţa
terestră şi prin efectul ei caloric şi luminos influenţează creşterea şi dezvoltarea
viţei de vie.
In perioada de vegetaţie a viţei de vie (aprilie-septembrie), valorile
radiaţiei globale în regiunile viticole ale ţării noastre sunt cuprinse între 80-92
kcal / cm2. Valorile minime înregistrându-se în regiunile viticole ale
Transilvaniei, iar cele maxime pe Terasele Dunării şi în Dobrogea. O radiaţie
solară mai mică de 80 kcal / cm2 este restrictivă pentru cultivarea viţei de vie.
In zonele viticole cu aflux redus de radiaţie solară este indicată
cultivarea soiurilor de struguri cu frunze mici, care permit pătrunderea mai
uşoară a radiaţiei solare în interiorul butucului. Cantitatea de radiaţie solară
interceptată de viţa de vie este influenţată de: expoziţia terenului, latitudine,
panta terenului, forma de conducere a viţei de vie, orientarea rândurilor,
densitatea de plantare şi faza de vegetaţie a viţei de vie.
Reducerea radiaţiei globale implică reducerea concentraţiei de zaharuri a
mustului şi creşterea acidităţii totale a acestuia.
Nu toate radiaţiile solare participă la procesul de fotosinteză, ci numai
cele cu lungimile de undă cuprinse între 0,7 şi 0,3 mm.
 Lumina influenţează toate procesele vitale: fotosinteza, respiraţia,
transpiraţia, creşterea, înflorirea, maturarea strugurilor şi a coardelor, absorţia,
transportul sevei brute şi elaborate, etc.
Viţa de vie este o plantă heliofilă care valorifică energia luminoasă mult
mai bine decât alte plante. Cerinţele viţei de vie faţă de lumină sunt atât de
ridicate încât se spune că “viţa de vie nu-şi suportă nici propria umbră”.
Viţa de vie are cerinţe faţă de lumină mai ridicate în faza de vegetaţie,
decât în cea de repaus. Cele mai mari pretenţii se manifestă în fenofazele de
înflorit, creşterea lăstarilor şi a boabelor, maturarea boabelor şi a lemnului. Sub
acţiunea directă a luminii asimilaţia clorofiliană este mai intensă decât la umbră
iar strugurii acumulează cantităţi mari de zaharuri.
Influenţa luminii se exercită prin intensitate, durată şi calitatea acesteia.
Intensitatea luminii este deosebit de importantă pentru desfăşurarea
majorităţii proceselor fiziologice ale viţei de vie. Fotosinteza începe la o
intensitate luminoasă de peste 1000 de lucşi, devine excedentară la 1800-2000
de lucşi, este optimă la 30.000-50.000 lucşi şi începe să fie inhibată la peste
80.000-100.000 lucşi datorită închiderii stomatelor, intensificării transpiraţiei şi
supraîncălzirii frunzelor.
La o intensitate luminoasă normală lăstarii prezintă internoduri scurte şi
groase, frunzele au mezofilul gros de culoare verde închis. Insuficienţa luminii
determină o asimilaţie clorofiliană deficitară, o scădere a cantităţii şi a calităţii
producţiei, o debilitare şi sensibilizare a butucilor la ger, boli şi dăunători
precum şi o slabă diferenţiere a mugurilor.
Durata perioadei de iluminare diferă de la o podgorie la alta. resursele de
lumină ale unei podgorii se apreciază după suma orelor de strălucire potenţială
a soarelui din perioada vegetaţiei (Insolaţia globală Σ Ig) şi după suma orelor de
strălucire efectivă a soarelui din perioada de vegetaţie (Insolaţia reală Σ Ir).
Insolaţia potenţială (globală Ig) se calculează prin însumarea tuturor
orelor de la răsăritul până la apusul soarelui considerând că toate zilele din
perioada de vegetaţie sunt senine. Acest indicator este relativ constant pentru o
anumită zonă viticolă, oscilând mai mult în funcţie de latitudine şi de durata
perioadei de vegetaţie.
Insolaţia reală (Ir) se calculează prin însumarea orelor de strălucire
efectivă a soarelui din perioada de vegetaţie a viţei de vie şi redă mult mai fidel
potenţialul calitativ al podgoriei respective.
In condiţiile podgoriilor din ţara noastră, insolaţia reală este cuprinsă în
general între 1200 şi 1800 ore. In anii favorabili culturii viţei de vie insolaţia
reală poate atinge valori mai ridicate (2000 ore ). Valorile ridicate ale acestui
indicator favorizează acumularea unor cantităţi sporite de zahăr şi a unor
cantităţi mai mari de antociani în boabele soiurilor pentru vinuri roşii
(Teodorescu Şt .şi col.,1987).
 Resursele de lumină ale unei podgorii se pot aprecia şi prin calcularea
coeficientului de insolaţie (Ci), care este dat de raportul dintre insolaţia reală şi
numărul de zile din perioada de vegetaţie:
Ci= Σ Ir: Nzv
Coeficientul de insolaţie arată durata medie diurnă de strălucire din
perioada de vegetaţie şi are valori cuprinse între 6 şi 8. Valorile ridicate ale
acestui coeficient arată că podgoria dispune de resurse abundente de lumină
putându-se obţine producţii de calitate superioară.
Calitatea luminii se referă la modul în care diferitele radiaţii care
compun spectrul luminos îşi exercită influenţa asupra fotosintezei. razele
ultraviolete asigură creşterea normală a lăstarilor şi acumularea substanţelor
azotoase în struguri, cele violete şi albastre acţionează pozitiv asupra asimilării
antocianilor, carotenului şi vitaminei C. Radiaţiile galbene şi portocalii în exces
provoacă alungirea şi etiolarea lăstarilor, slăbesc pigmentaţia antocianică a
strugurilor, măresc pH-ul mustului, etc.
Cunoaşterea reacţiei viţei de vie faţă de lumină prezintă o importanţă
deosebită pentru reuşita culturii viţei de vie şi permite adaptarea măsurilor
necesare în vederea satisfacerii necesarului de lumină cum ar fi:
-zonarea corespunzătoare a soiurilor în funcţie de cerinţele acestora faţă
de lumină;
-alegerea în vederea plantării cu viţă de vie a versanţilor cu expoziţii
sudice, sud-estice sau sud-vestice;
-orientarea rândurilor în plantaţii pe direcţia nord-sud;
-alegerea unor distanţe de plantare corespunzătoare, în funcţie de
vigoarea soiurilor, astfel încât butucii din rândurile vecine să nu se umbrească
reciproc;
-conducerea viţelor în forme semiînalte şi înalte;
-executarea corectă şi la timp a lucrărilor şi operaţiilor în verde.
Temperatura este factorul de biotop care determină aria de răspândire a
culturii viţei de vie, sistemul de cultură a acesteia, declanşarea şi parcurgerea
fazelor de vegetaţie. De asemenea temperatura acţionează asupra tuturor
proceselor fiziologice şi biochimice ale viţei de vie.
Cerinţele viţei de vie faţă de temperatură sunt relativ mari. Ea se cultivă
în zone cu temperatura medie anuală mai mare de 9˚C.
Temperatura medie a lunii celei mai calde, mai mare de 19˚C arată că
zona viticolă respectivă oferă condiţii pentru obţinerea vinurilor superioare, iar
dacă depăşeşte 21˚C pentru vinuri de calitate superioare cu denumire de origine.
Influenţa temperaturii asupra viţei de vie se exercită atât prin nivel cât şi
prin suma gradelor de temperatură dintr-o anumită perioadă.
Fiecare fenofază şi fiecare proces fiziologic are un anumit nivel (prag)
minim, optim şi maxim de desfăşurare (tabelul....)
Tabelul...
 Temperaturi minime, optime sau maxime de desfăşurare a unor procese
fiziologice sau fenofaze (După E. Drăgănescu, I.Mihacea, 1993)

Tabelul
E.Drăgănescu, I.Mihacea, curs de viticultură, pag.45

La temperaturi ale solului de 4-5˚C se declanşează plânsul la viţele

asiatice, la 5-7˚C se declanşează plânsul viţelor americane, iar la 8-9˚C începe
plânsul la soiurile nobile.
Reluarea vizibilă a vegetaţiei viţei de vie are loc la temperatura de 10˚C,
socotită zero biologic. Numărul de zile cuprins între data la care temperatura se
stabilizează primăvara la minimum 10˚C şi încheierea vegetaţiei în toamnă,
moment marcat prin căderea frunzelor, formează perioada de vegetaţie.
Lungimea acesteia pe teritoriul ţării noastre este de 170-200 zile. Ea trebuie să
fie de minim 150-160 zile pentru soiurile cu maturare timpurie (Muscat Perlă de
Csaba) şi de 180-200 zile pentru soiurile târzii (Italia, Afuz Ali ).
Pragul biologic inferior pentru înflorit este de 15-17˚C, cel optim de 20-
25˚C, iar cel maxim de 35-40˚C. La valori mai mici de 15˚C în timpul
înfloritului, legarea boabelor este defectuasă, apărând un număr mare de boabe
meiate şi mărgeluite.
In condiţiile climatice ale ţării noastre prezintă o deosebită importanţă
cunoaşterea modului cum influenţează temperaturile negative din timpul iernii
diferitele organe ale viţei de vie.
Rezistenţa viţei la ger este diferită în funcţie de soi, gradul de maturare a
lemnului, faza repausului în care survine, modul de instalare a gerului (lent sau
brusc) etc. Rezistenţa la ger este mai mare în faza repausului profund şi mai
scăzută în timpul repausului facultativ.
Rezistenţa diferitelor organe ale viţei la ger în perioada de repaus, diferă
după cum urmează:
-rădăcinile rezistă până la –5, -7˚C la viţele europene (T.Martin, 1968)
şi până la –10, -11˚C la cele americane;
-mugurii rezistă până la –18, ±3ºC în funcţie de soi (-15ºC la soiul
Cardinal şi -22ºC la Pinot gris).
-coardele anuale rezistă până la –21 ±3°C, iar lemnul multianual până la
–22, -24°C.
In perioada de vegetaţie, organele viţei de vie sunt mult mai sensibile la
temperaturile negative. Vârfurile lăstarilor şi inflorescenţele rezistă până la –0,2
–0,5°C; baza lăstarilor şi frunzele sunt afectate la –0,5 -0,7°C, iar boabele tinere
se brunifică la -2°C.
Din aceste considerente, viţa de vie trebuie cultivată în areale în care
frecvenţa brumelor sau îngheţurilor târzii de primăvară este foarte scăzută sau
chiar 0. In podgoriile unde temperaturile negative din timpul iernii scad sub
limitele de rezistenţă a viţei de vie, viţa trebuie cultivată în sistem protejat sau
semiprotejat.
Pentru parcurgerea unei anumite fenofaze, pe lângă un anumit prag de
temperatură este nevoie şi de o anumită sumă a gradelor de temperatură. Suma
gradelor de temperatură se mai numeşte şi bilanţ termic şi poate fi global şi util.
Bilanţul termic global (Σ t°g) reprezintă suma gradelor medii zilnice de
temperatură pozitive din perioada de vegetaţie.
Bilanţul termic util (Σ t°u) reprezintă suma diferenţelor dintre
temperatura medie zilnică mai mare de 10°C şi pragul biologic de pornire a viţei
în vegetaţie.
In zonele viticole ale României se înregistrează un bilanţ termic global
de 2700-3600°C şi un bilanţ termic util de 1000-1700°C (Oşlobeanu M. şi
col.,1991).
Umiditatea solului şi arealului influenţează toate procesele vitale ale
viţei (absorţia, transportul sevei brute şi elaborate, fotosinteza, transpiraţia,
respiraţia, etc). Cerinţele viţei de vie faţă de apă sunt mari, datorită consumului
ridicat de apă (300-330 litri de apă sunt necesari sintezei unui kg de substanţă
uscată.). Cu toate acestea viţa este considerată o plantă rezistentă la secetă
datorită sistemului radicular profund şi bine dezvoltat.
Cerinţele faţă de umiditate sunt mai mari la soiurile pentru masă
comparativ cu cele pentru vin.Consumul maxim de apă se înregistrează în
fenofazele de creştere intensă a lăstarilor şi a boabelor şi este mai mic în
fenofazele de înflorit, maturarea boabelor şi a lemnului.
In ţara noastră cultura viţei de vie dă rezultate bune în regim neirigat în
zonele în care suma precipitaţiilor este de 500-700 mm anual, din care cel puţin
jumătate să fie repartizate în perioada de vegetaţie a viţei de vie sub formă de
ploi utile (cel puţin 10 mm la o ploaie).
Pentru desfăşurarea în bune în condiţii a proceselor de creştere şi
fructificare, umiditatea solului trebuie să fie de 60-80% din I.U.A., iar cea a
aerului de 50-80%. Dacă umiditatea aerului scade 40% se intensifică
evapotranspiraţia, iar dacă scade sub 20% produce ofilirea butucilor.
Nici excesul de umiditate din sol şi aer nu este suportat de viţa de vie. In
sol excesul de umiditate produce asfixierea rădăcinilor întrucât reduce proporţia
de oxigen iar în aer intensifică atacul de boli. Excesul de precipitaţii influenţează
negativ creşterea şi fructificare viţei de vie, calitatea producţiei deoarece atât
acumularea de zahăr în boabe cât şi coloraţia boabelor sunt deficitare.
 4.2.INFLUENŢA FACTORILOR EDAFICI ASUPRA
VIŢEI DE VIE

Viţa de vie se cultivă de regulă, pe terenuri cu o fertilitate mai scăzută

(terenuri în pantă, nisipoase, etc.), considerate necorespunzătoare pentru marea
majoritate a culturilor (cereale, plante tehnice). Aceasta nu înseamnă că viţa de
vie ar avea pretenţie scăzută faţă de factorii edafici.
Solul reprezintă un factor de biotop deosebit de important pentru viţa de
vie, cu influenţe hotărâtoare asupra cantităţii şi calităţii producţiei. Solul este un
factor deosebit de complex care îşi exercită influenţa asupra viţei de vie prin
structură, textură, compoziţie chimică, formă, floră, microfaună, microfloră, etc.
La rândul său solul este supus acţiunii factorilor climatici, orografici,
antropici, etc., care-i influenţează pozitiv sau negativ însuşirile fizice şi chimice.
Textura solului. Viţa de vie dă cele mai bune rezultate când se cultivă
pe soluri uşoare, luto-nisipoase, nisipo-lutoase şi eventual luto-argiloase cu
conţinut de până la 28-32% argilă. Cu toate acestea viţa de vie se poate adapta
pe o gamă diversă de soluri de la argile la nisipuri.
Pe soluri argiloase se obţin producţii mari de struguri dar de calitate
inferioară. Pe solurile grele cu peste 40-42% argilă, viţa de vie suferă, deoarece
solurile sunt reci, umede, cu o aeraţie deficitară, iar vinurile obţinute sunt aspre
cu substanţe extractive azotoase şi cu un conţinut prea mare în taninuri. Pe
aceste soluri, în anii bogaţi în precipitaţii, strugurii sunt afectaţi de putregaiul
cenuşiu.
Solurile nisipoase pot fi valorificate corespunzător printr-o fertilizare şi
irigare corespunzătoare. Aceste soluri imprimă o anumită precocitate în
maturarea boabelor. Acest fapt este important în cazul strugurilor pentru masă
în general şi în cazul celor extratimpurii şi timpurii în special. Un alt avantaj al
solurilor nisipoase îl constituie faptul că filoxera nu se dezvoltă la un conţinut
mai mic de 7-8% argilă, existând deci posibilitatea cultivării viţelor pe rădăcini
proprii reducând costul materialului de plantare.
Solurile nisipoase prezintă unele dezavantaje în cazul cultivării soiurilor
pentru vin deoarece are loc o acumulare mai redusă de substanţă uscată,
strugurii se maturează mai repede şi au un potenţial alcoolic mai scăzut, vinurile
nu acumulează în toate cazurile aciditate şi culoare suficientă.
Solurile pietroase şi calcaroase sunt foarte favorabile pentru cultura viţei
de vie, pe acestea obţinându-se cele mai fine vinuri (Cotnari, Pietroasele,
Murfatlar, Miniş).
Structura solului. Solurile bine structurate asigură cele mai bune
condiţii pentru creşterea şi valorificarea viţei de vie, deoarece înmagazinează
mai bine căldura şi prezintă un raport optim între apă şi aer. O structură
glomerulară corespunzătoare poate să amelioreze defectele de textură. Toate
categoriile texturale de sol îşi îmbunătăţesc însuşirile aerohidrice dacă au o
structură corespunzătoare.
 Datorită monoculturii îndelungate, aplicării neraţionale a lucrărilor
solului şi exportului masiv de materie organică, structura solului se deteriorează.
Evitarea degradării structurii solului se poate face prin raţionalizarea
lucrărilor solului, reducerea trecerilor cu maşinile agricole, utilizarea unor
pneuri adecvate, lucrarea solului când acesta are o umiditate corespunzătoare.
Refacerea parţială a structurii este posibilă printr-o fertilizare organică
corespunzătoare, înierbarea alternativă a intervalelor şi cultivarea plantelor
pentru îngrăşământ verde.
Porozitatea solului are o mare importanţă pentru metabolismul
rădăcinilor. porozitatea totală optimă pentru viţa de vie este cuprinsă între 46 şi
52% (C.Târdea, L.Dejeu, 1995). Aceste valori se întâlnesc frecvent într-un strat
de sol desfundat. Sub stratul desfundat valorile porozităţii totale scad ajungând
la 38-40%, valori la care se observă o limitare a creşterilor rădăcinilor (Şt.Puiu
şi col.., 1969). O afânare exagerată a solurilor este nefavorabilă deoarece
contribuie la o pierdere prea rapidă a apei din sol şi intensifică descompunerea
materiei organice.
Solurile cu porozitate deficitară au un regim aerohidric nefavorabil, se
încălzesc mai greu şi ca atare sunt necorespunzătoare pentru cultura viţei de vie.
Porozitatea de aeraţie favorabilă a solului pentru creşterea
corespunzătoare a rădăcinilor este de cel puţin 10%. La o porozitate de aeraţie
mai mică sunt reduse absorţia apei şi a sărurilor minerale, precum şi activitatea
fotosintetică a frunzelor cu implicaţii directe asupra cantităţii şi calităţii
producţiei de struguri.
Umiditatea solului. Umiditatea optimă a solului pentru viţa de vie este
cuprinsă între 50-80% din IUA. (Moţoc M., 1968). Valorile mai scăzute ale IUA
sunt favorabile pentru maturarea boabelor iar cele mai ridicate pentru creşterea
lăstarilor (tab.)
Tab.4.3.
Schema fazelor critice la viţa de vie în legătură cu regimul umidităţii
solului pentru valori mai mici decât capacitatea de câmp (După Moţoc M., 1968)
Tab. C.Târdea, L.Dejeu pag.129

Scăderea umidităţii solului sub limitele menţionate determină

diminuarea creşterii lăstarilor, reducerea suprafeţei foliare şi scăderea producţiei
de struguri.
Consumul restrictiv de apă, în perioada maturării este foarte important
pentru calitatea vinurilor roşii.(J.Dutean şi col.1981), seceta relativă influenţează
pozitiv acumularea antocianilor în bob (Şt. Teodorescu şi col., 1978)
Excesul de umiditate influenţează negativ rezistenţele biologice ale viţei
de vie (putregai cenuşiu, mană, ger) precum şi rezistenţele tehnologice (la
fisurare, transport şi păstrare.)
Apa în exces influenţează negativ procentul de prindere a viţelor în cazul
înfiinţării plantaţiilor viticole.
 Adâncimea apei freatice are mare importanţă pentru regimul aerohidric
din sol influenţând deci adâncimea de pătrundere şi modul de răspândire a
rădăcinilor în sol.
În general, pentru viţa de vie se consideră nivelul optim al pânzei de apă
freatică, adâncimea cuprinsă între 2 şi 8 m (Teaci D., 1970; Leguin G., 1970).
Solurile cu pânza freatică situată la 0,5-1,0m nu pot fi cultivate cu viţă de vie,
iar cele cu pânză de apă freatică la peste 10-15 m adâncime sunt de obicei prea
secetoase.
Însuşirile chimice ale solului prezintă importanţă prin: conţinutul în
humus, conţinutul în macro şi microelemente, conţinutul în elemente nocive şi
reacţia solului.
Conţinutul în humus. Humusul din sol se formează pe baza materiei
organice. Sursele de materie organică pot fi surse proprii ecosistemului viticol
(frunze, buruieni, coarde tocate) şi surse externe (îngrăşăminte organice).
După conţinutul în humus, solurile viticole se consideră favorabile dacă
au un conţinut moderat în humus de 1,5-2,5 %. Solurile bogate în humus nu sunt
potrivite decât pentru obţinerea vinurilor curente de masă. Pentru obţinerea
vinurilor superioare, humusul din sol trebuie să fie de 1-2 % (M. Oşlobeanu şi
col., 1980).
Conţinutul scăzut în humus nu este considerat un defect prea mare din
punct de vedere al calităţii producţiei, dar are consecinţe negative asupra
proprietăţilor fizice şi chimice a solului.
Conţinutul solului în macro şi microelemente trebuie să satisfacă nevoile
metabolice ale plantei. Elementele nutritive trebuie să se găsească în cantităţi
suficiente şi în anumite proporţii. Conţinutul optim în elemente minerale ale
solurilor viticole este prezentată în tabelul....

Tab.4.4.
Gradul de aprovizionare cu elemente fertilizante ale solurilor viticole
(Drăgănescu E., Mihacea I., 1993)
pag.53

Cantităţile mici de elemente nutritive din sol determină obţinerea unor

producţii scăzute, apariţia unor carenţe şi dezechilibre fiziologice de nutriţie.
Conţinutul în elemente nocive. Viţa de vie nu reuşeşte pe soluri
alcaline turboase sau mlăştinoase, datorită conţinutului ridicat al acestora în
elemente nocive. Rădăcinile viţelor europene suportă o concentraţie a sărurilor
solubile de sodiu din sol de 1,5-4 % NaCl. Această concentraţie trebuie să fie în
sol, mult mai mică în cazul portaltoilor (0,2-0,5% NaCl). Există însă şi portaltoi
care rezistă la concentraţii de 1-1,5 % NaCl, cum ar fi Solanis x Riparia 16 16 C.
Toxicitatea sărurilor solului se manifestă prin încetinirea creşterii, arsuri pe
frunze, leziuni la nivelul vaselor lemnoase şi în final moartea butucilor.
 Un alt element nociv din sol este carbonatul de calciu în exces. Pe
solurile bogate în acest element apar frecvent simptome ale clorozei ferice.
Majoritatea portaltoilor sunt calcifugi, adică au rezistenţă scăzută la
calcarul activ din sol, limitele variind între 6-10 % la majoritatea portaltoilor şi
40% în cazul portaltoiului Chasselas x Berlandieri 41 B.
Reacţia solului . Viţa de vie are o mare plasticitate ecologică, de aceea
ea se adaptează la valori ale pH-ului cuprinse între 5,5 şi 8,5 , cele mai bune
rezultate obţinându-se la pH-uri cuprinse între 6,5 şi 7.
Odată cu scăderea pH-ului sub 5,5, aluminiul, manganul, zincul şi cuprul
devin toxice prin trecerea lor în soluţia solului, împiedicând dezvoltarea normală
a rădăcinilor. Corectarea pH-ului acid se poate face prin aplicarea
amendamentelor calcaroase.
Reacţia puternic alcalină (pH >8,5) duce la apariţia clorozei ferice, la
scăderea eficienţei îngrăşămintelor chimice şi reduce accesibilitatea
microelementelor din sol. În general excesul de alcalinitate este mai dăunătoare
viţei de vie decât excesul de aciditate.

4.3. INFLUENŢA FACTORILOR OROGRAFICI ASUPRA VIŢEI

DE VIE

Factorii orografici au o acţiune indirectă asupra viţei de vie, prin

influenţa pe care o exercită asupra factorilor climatici şi edafici. (tabelul....) Din
această categorie fac parte: forma de relief, altitudinea, panta şi expoziţia.

Tab.5.7. Oşlobeanu, pag.164

Relieful are o importanţă hotărâtoare pentru cultura viţei de vie.
Importanţa reliefului creşte pe măsura apropierii de arealul nordic de cultură a
viţei de vie, unde reuşita acestei culturi este condiţionată tot mai mult de
folosirea unor terenuri în pantă. Cele mai bune rezultate le asigură relieful
deluros şi colinar, unde umiditatea relativă a aerului este mai redusă şi implicit
pericolul atacului bolilor criptogamice este mai mic.
Pe formele convexe de relief variaţiile temperaturilor diurne sunt mai
mici, iar îngheţurile târzii de primăvară şi cele timpurii de toamnă au o frecvenţă
redusă.
Pe terenurile plane, văi, depresiuni, frecvenţa accidentelor climatice este
mai mare, deci şi riscurile la care este supusă cultura viţei de vie sunt mai mari.
Totodată calitatea producţiei obţinută pe aceste terenuri este mai scăzută
(concentraţii mai mici de zaharuri, arome, antociani).
Expoziţia terenului influenţează cantitatea şi intensitatea radiaţiilor
solare interceptate de către frunzişul viţei de vie. Fiind o plantă iubitoare de
lumină, viţa de vie dă cele mai bune rezultate pe terenurile cu expoziţie sudică,
sud-vestică şi sud-estică. Pe astfel de terenuri viţa de vie beneficiază de mai
multă lumină şi căldură, este redus pericolul brumelor iar drenajul aerian este cel
mai favorabil.
Pe măsura creşterii altitudinii, pentru reuşita culturii viţei de vie,
expoziţia terenului trebuie să fie mai favorabilă.
În zonele cu potenţial heliotermic foarte ridicat, viţa de vie poate fi
cultivată şi pe terenuri cu expoziţia nord-estică sau nord-vestică.
Panta terenului are un rol important în diferenţierea microclimatului
local. cele mai favorabile pante sunt cele cu o înclinare moderată, de până la
25%. Pantele mai mari ridică probleme legate de eroziunea solului şi modul de
lucrare a acestuia.
În cadrul arealelor viticole delimitate, se pot cultiva cu viţă de vie şi
pantele mai accentuate, până la 30-35%, dacă distanţele de plantare sunt mai
mici, solul se întreţine prin erbicidarea pe rând şi înierbarea intervalelor dintre
rânduri.
Altitudinea modifică temperaturile medii, precipitaţiile, curenţii de aer.
La creşterea altitudinii cu 100 m, temperatura medie anuală scade cu 0,5-0,6°C.
Altitudinea până la care se cultivă viţa de vie variază în raport cu latitudinea. În
ţara noastră viţa de vie se cultivă la altitudini cuprinse între 100 şi 500 m. Fac
excepţie viile de la Mangalia, cultivate deci pe malul mării şi unele plantaţii din
centrele viticole Sebeş-Alba, Jidvei şi Şimleul Silvaniei, care sunt situate la
altitudini mai mari (≈ 600 m).
În lume viţa de vie se cultivă până la altitudini mai mari de 2000-2500 m
(Mexic, Peru, Bolivia)

4.4. INFLUENŢA FACTORILOR SECUNDARI DE BIOTOP

ASUPRA VIŢEI DE VIE

Dintre factorii secundari de biotop, cei mai importanţi pentru cultura

viţei de vie, sunt marile bazine de apă şi pădurile.
Marile bazine de apă (oceanele, mările, lacurile, fluviile) acţionează în
sens moderator al factorilor climatici, determinând în unele situaţii microclimate
foarte favorabile culturii viţei de vie. În apropierea acestora, verile sunt mai
puţin toride, iernile sunt mai puţin geroase datorită rolului termoregulator al
apei. De asemenea marile bazine de apă îmbunătăţesc luminozitatea şi
higroscopicitatea aerului din zonele deficitare.
Pe de altă parte sporeşte higroscopicitatea aerului, fapt ce poate favoriza
atacul de mană şi putregai cenuşiu. Râurile repezi de deal şi munte răcesc aerul,
creează curenţi de aer prea puternici cu efecte negative asupra viţei de vie.
Pădurile au efecte pozitive şi negative asupra plantaţiilor viticole din
apropierea acestora. Efectele pozitive constau în faptul că apără plantaţiile
viticole împotriva vânturilor, regularizează regimul termic şi hidric al zonei
respective.
 Neajunsurile provocate viţei de vie de vecinătatea pădurilor sunt mai
mari decât avantajele. În apropierea pădurilor frecvenţa brumelor, a îngheţurilor
târzii de primăvară şi timpurii de toamnă este mai ridicată, iar atacul de mană,
putregai cenuşiu şi dăunători animali, în special păsări, pot provoca pagube
însemnate.

5. BIOLOGIA VIŢEI DE VIE

Viţa de vie este o plantă multianuală cu particularităţi biologice de
creştere şi fructificare specifice. Cunoaşterea biologiei viţei de vie este deosebit
de importantă pentru stabilirea măsurilor agrofitotehnice prin care se urmăreşte
atât obţinerea unor producţii mari şi de bună calitate cât şi menţinerea
echilibrului biologic al butucilor.
Ca plantă perenă viţa de vie se caracterizează printr-un ciclu biologic
multianual (ontogenetic) şi un ciclu biologic anual.

5.1.CICLUL BIOLOGIC ONTOGENETIC

Ciclul biologic ontogenetic cuprinde totalitatea schimbărilor morfologice
şi fiziologice ale viţei de vie de la formarea sa ca entitate biologică (răsărire,
creşterea altoiului, a butaşului) şi până la dispariţia sa prin uscare sau defrişare.
Ciclul biologic înglobează totalitatea ciclurilor anuale şi este egal cu
durata de viaţă a butucului. Însuşirea butucilor de viţă de vie de a avea o durată
mare de viaţă se numeşte longevitate. Longevitatea este influenţată de factori
genetici, biologici, ecologici şi tehnologici.
Factorii genetici influenţează în cea mai mare măsură longevitatea,
speciile şi soiurile viţei de vie având o longevitate diferită. specia V. silvestris
are o rusticitate mare, este cea mai bine adaptată la condiţiile de mediu şi ca
atare are longevitatea cea mai mare putând trăi 100-200 ani, în timp ce viţa
cultivată (V. vinifera) are o longevitate de numai 40-50 de ani.
În cadrul aceleiaşi specii, longevitatea soiurilor este diferită ceea ce
denotă o adaptare la factorii de mediu şi la cei tehnologici, diferită de la soi la
soi. Unele soiuri prezintă un grad mare de adaptare şi ca atare pot fi cultivate pe
areale mai extinse, în timp ce alte soiuri au o adaptare mai redusă ceea ce face
posibilă cultivarea lor pe areale mai restrânse.
 Factorii biologici influenţează longevitatea, în principal, prin modul de
înmulţire a viţelor. În condiţii egale de mediu şi tehnologie , viţele obţinute pe
cale generativă au o longevitate mult mai mare decât cele obţinute prin înmulţire
vegetativă. Chiar şi în cazul înmulţirii vegetative se observă diferenţe în ceea ce
priveşte longevitatea viţelor. Astfel viţele cultivate pe rădăcini proprii au o
durată de viaţă cu aproximativ 20-30% mai mare decât viţele altoite a căror
longevitate este de 35-40 ani. Această diferenţă este datorată circulaţiei
ascendente şi descendente mai greoaie, a sevei prin dreptul punctului de altoire.
Factorii ecologici au o influenţă majoră asupra longevităţii. În condiţii de
resurse heliotermice ridicate, ierni blânde, regim hidric moderat şi o fertilitate
mijlocie a solului, viţele au o durată de viaţă de 40-50 ani, în timp ce în condiţii
ecologice necorespunzătoare (secetă excesivă îndelungată, cantităţi ridicate de
carbonat de calciu) longevitatea se reduce la 20-30 ani, uneori chiar şi mai puţin.
Factorii tehnologici au şi ei influenţă pozitivă sau negativă asupra duratei
de viaţă a plantaţiilor viticole. Tăierea este factorul tehnologic cu cea mai mare
influenţă asupra longevităţii. O tăiere raţională în concordanţă cu vârsta şi
vigoarea plantei duce atât la o capacitate de producţie corespunzătoare cât şi la o
creştere a longevităţii. O tăiere supradimensionată sau subdimensionată produce
dezechilibre între sistemul radicular şi cel aerian a viţei de vie, dezechilibre între
creştere şi fructificare, având influenţe negative asupra longevităţii butucilor.
Ciclul ontogenetic are în desfăşurarea sa unele particularităţi care
marchează trecerea de la tinereţe către maturitate şi apoi către bătrâneţea viţelor.
La viţa de vie procesul de îmbătrânire este discontinuu şi se desfăşoară
concomitent cu procesele de reîntinerire naturală. Anual din muguri se formează
lăstari care apoi se transformă în coarde. Dimensiunile formaţiunilor tinere sunt
în general tot mai reduse, pe măsură ce butucii înaintează în vârstă.
Ciclul biologic ontogenetic prin modificările morfologice şi fiziologice
care au loc, se împarte în cinci perioade: embrionară sau intramugurală, juvenilă,
de maturitate progresivă, de maturitate deplină şi de bătrâneţe sau declin
(Fig.5.1.) Ţârdea, pag.144.
Perioada embrionară se întâlneşte numai la viţele obţinute pe cale
generativă. Ea începe cu formarea zigotului, se continuă cu maturarea
fiziologică a seminţei şi se încheie odată cu apariţia primelor frunzuliţe. La
viţele înmulţite pe cale vegetativă, perioada embrionară este înlocuită de
perioada intramugurală care corespunde etapei de formare a mugurelui până la
apariţia lăstarului cu primele frunze.
Perioada de tinereţe (juvenilă) începe în momentul apariţiei primelor
frunze şi rădăcini şi se încheie la intrarea viţelor pe rod. Durata acesteia este
diferită în funcţie de modul de înmulţire a viţelor, condiţiile pedoclimatice şi
agrotehnica aplicată putând fi de 3-4 ani la viţele obţinute pe cale vegetativă şi
de 4-6 ani la viţele obţinute din seminţe.
 Cu excepţia primului an această perioadă se caracterizează prin creşteri
progresive atât a sistemului radicular cât şi a părţii aeriene, creşterea fiind
fenomenul predominant.
Deoarece este o perioadă foarte importantă de care depinde în bună
măsură eficienţa plantaţiei, condiţiile agrotehnice asigurate viţei de vie trebuie
să fie cât mai bune, apropiate de optim. Se va acorda o deosebită importanţă
fertilizării şi irigării, deoarece sistemul radicular al viţei este încă în formare.
Metoda de fertilizare recomandată în această perioadă fiind cea a fertilizării
locale. Combaterea bolilor şi dăunătorilor este şi ea foarte importantă,
sensibilitatea viţelor tinere la boli şi dăunători fiind foarte mare.
Prelungirea creşterii către toamnă şi depunerea substanţelor de rezervă
într-o mai mică cantitate impune protejarea obligatorie a tinerelor viţe în timpul
iernii prin muşuroire chiar şi în zonele de cultură neprotejată.
În perioada de tinereţe prin tehnologiile de cultură se urmăreşte formarea
scheletului butucului, în conformitate cu tipul de tăiere dorit şi a elementelor
lemnoase pe care viţa de vie trebuie să rodească. Lucrările efectuate în această
perioadă trebuie să conducă la scurtarea la minimum posibil a perioadei de
tinereţe neproductive, la realizarea unor plantaţii compacte, fără goluri cu viţe
uniforme din punctul de vedere a vigorii şi sănătăţii butucilor şi care au un
potenţial de producţie ridicat.
Perioada de maturitate progresivă se instalează odată cu apariţia
primelor inflorescenţe şi durează 5-7 ani. În această perioadă productivitatea
viţelor creşte an de an. Creşterile vegetative sunt încă puternice, dar în
descreştere de la un an la altul. Polaritatea acţionează intens, ca urmare coroana
butucilor se îndeseşte, completându-se cu lemnul de schelet. Vegetaţia viţelor se
încheie de regulă toamna târziu. În perioada de rodire progresivă în paralel cu
fenomenele de creştere, în viaţa plantei apare o funcţie nouă rodirea. Raportul
existent între creştere şi rodire permite împărţirea acestei perioade în două părţi:
o primă parte de creştere şi rodire în care predomină creşterea iar producţiile
obţinute sunt mici şi o a doua parte de rodire şi creştere în care producţiile
obţinute cresc progresiv.
Tehnologiile de cultură din perioada respectivă vizează: asigurarea unei
nutriţii corespunzătoare, combaterea bolilor şi dăunătorilor, definitivarea tipului
de tăiere dorit, formarea unui număr suficient de coarde de rod, etc.
Perioada de maturitate deplină (de rodire) are o durată de 20-30 de
ani. Începe odată cu instalarea producţiilor economice şi se încheie atunci când
producţiile obţinute scad sistematic. Este perioada cea mai importantă din punct
de vedere economic. În perioada maturităţii depline creşterea şi fructificarea
sunt în echilibru. Viţa de vie sintetizează şi pune la dispoziţia mugurilor,
substanţele plastice necesare unei diferenţieri maxime. Cea mai mare parte a
substanţelor fotosintetice sunt utilizate pentru depozitarea de zaharuri în boabe şi
de amidon în organele vegetative. Concomitent cu formarea noilor coarde
anuale, o parte din lemnul multianual se usucă. Între lemnul nou format şi cel
care se usucă trebuie să existe un echilibru care se poate realiza printr-o tăiere de
rodire efectuată raţional. De menţinerea acestui echilibru depinde prelungirea
sau scurtarea perioadei de maturitate deplină.
Tehnologiile de cultură aplicată în această perioadă urmăresc utilizarea
corectă a potenţialului biologic de creştere şi rodire a viţei de vie. Verigile
tehnologice cele mai importante sunt tăierile de rodire completate de lucrări şi
operaţii în verde, fertilizarea, combaterea bolilor şi dăunătorilor, lucrările solului
şi unde este necesară irigarea.
O tehnologie de cultură corespunzătoare în funcţie de condiţiile
pedoclimatice corelate cu cerinţele specifice ale fiecărui soi duce la obţinerea
unor producţii mari (8-15 t/ha în funcţie de soi) şi la prelungirea perioadei de
maturitate deplină.
Perioada de declin (de îmbătrânire) se instalează treptat, este marcată
prin scăderea permanentă a producţiei, uscarea progresivă a organelor viţei de
vie şi apariţia golurilor. Durata perioadei de declin este de 7-10 ani. Dintre
organele viţei cel mai devreme îmbătrâneşte sistemul radicular, astfel că nutriţia
viţei devine insuficientă, aceasta având consecinţe vegetative asupra creşterilor
vegetative şi a producţiei care devin tot mai scăzute.
Perioada de declin nu trebuie confundată cu îmbătrânirea prematură,
care în general prezintă aceleaşi manifestări simptomatice. Îmbătrânirea
prematură apare în plantaţiile viticole care nu au beneficiat de o tehnologie de
cultură corespunzătoare.
Dacă fenomenul de senescenţă este sesizat din timp, există posibilitatea
prelungirii duratei economice de viaţă a butucilor prin tăieri de regenerare,
completate de măsuri de fertilizare corespunzătoare şi lucrări de afânare adâncă
sau subsolare. Luarea acestor măsuri nu dă întotdeauna rezultatele scontate
deoarece de multe ori emiterea de lăstari lacomi din lemnul multianual este
greoaie. Din aceste considerente este mai economic să se aplice tăieri de
reducţie periodic prin care se vor îndepărta şi cioatele, menţinând astfel butucii
într-un proces echilibrat de creştere şi fructificare o perioadă mai îndelungată.
Dacă se aplică tăieri de regenerare prin care se prelungeşte cu 5-7 ani
viaţa butucilor, este recomandat ca în ultimii 1-2 ani de viaţă să se lase
încărcături de rodire mult mai mari decât în mod normal. Prin aceste încărcături
se exploatează la maximum butucii în ultimii ani de viaţă iar producţiile obţinute
sunt cu aproximativ 40-505 mai mari decât cele anterioare.
Viţele existente în cultură se comportă diferit în ceea ce priveşte
parcurgerea ciclului ontogenetic. Viţele pe rădăcini proprii au o durată de viaţă
mai mare comparativ cu viţele altoite. La viţele pe rădăcini proprii perioada de
maturitate progresivă este mai mare (8-10 ani), cea de maturitate deplină
durează mai puţin (15-20 ani9, iar producţiile obţinute în această perioadă sunt
mai scăzute. Viţele altoite parcurg mai repede perioada de tinereţe şi cea de
maturitate progresivă iar perioada de maturitate deplină durează mai mult 20-30
ani.
 5.2. Ciclul biologic anual
Este alcătuit din totalitatea schimburilor morfologice şi biologice cu
caracter periodic prin care trece viţa de vie pe parcursul unui an calendaristic.
Aceste schimbări se numesc faze fenologice (fenofaze) şi au un caracter ereditar,
viţa de vie parcurgându-le atât în climatul temperat, cât şi în cel tropical sau
ecuatorial (fig.5.2). Derularea acestor fenofaze este însă mult influenţată de
condiţiile climatice.

Fig.5.2. ciclul biologic anual al viţei de vie

În funcţie de intensitatea cu care se desfăşoară funcţiile vitale în cursul

unui an, la viţa de vie se disting două perioade: de vegetaţie şi de repaus relativ.

5.2.1. Perioada activă de vegetaţie

Perioada activă de vegetaţie cuprinde totalitatea manifestărilor vitale din
perioada activă a viţei de vie. Perioada activă de vegetaţie are o durată diferită în
funcţie de condiţiile climatice. În climatul temperat continental perioada de
vegetaţie are o durată de 160-220 zile, în cel subtropical de 250-270 zile iar în
cel tropical de 290-310 zile. În aceleaşi condiţii climatice durata perioadei de
vegetaţie diferă în funcţie de soi existând soiuri cu perioadă scurtă, mijlocie sau
lungă de vegetaţie.
Perioada activă de vegetaţie începe primăvara odată cu declanşarea
circulaţiei sevei în coarde, moment marcat de plânsul viţei de vie şi se încheie
toamna odată cu căderea frunzelor. Această perioadă în condiţiile climatice ale
României corespunde în general perioadei calendaristice 1.IV-30.IX.
 FENOFAZELE ORGANELOR DE ROD
Fenofazele organelor de rod se suprapun peste fenofazele organelor
vegetative, se întrerup în perioada de repaus biologic relativ şi se continuă în
primăvara anului următor.
Inducţia florală (inducţia antogenă)
Este o fenofază de pregătire biologică în urma căreia este posibilă
transformarea mugurelui vegetativ în mugure de rod. Această transformare a
mugurelui implică unele modificări morfologice cum ar fi: schimbarea formei
meristemului printr-o bombare sau aplatizare, creşterea conţinutului de acizi
nucleici, în special ARN şi accelerarea ritmului de dezvoltare a celulelor.
Inducţia florală este posibilă datorită unor hormoni specifici sintetizaţi
de frunze care migrează apoi în muguri. Nu se cunoaşte natura chimică a acestor
hormoni, de aceea ei au fost denumiţi “florigeni”. La viţa de vie mugurii intră în
etapa de inducţie florală eşalonat începând din lunile mai-iunie. Condiţiile
climatice mai puţin favorabile de la începutul primăverii întârzie inducţia
florală, din aceste motive mugurii plasaţi la baza coardelor dau în general lăstari
lipsiţi de rod.
Inducţia florală este influenţată de temperatură, umiditate, lumină, starea
frunzişului, sarcina de rod lăsată cu ocazia tăierii în uscat, fertilizare, etc.
Afectarea frunzişului ca urmare a atacului de boli şi dăunători influenţează
negativ inducţia florală deoarece “ florigenul” este sintetizat de către frunze.
Diferenţierea mugurilor de rod este fenofaza care continuă inducţia
florală şi cuprinde două etape: diferenţierea intramugurală şi diferenţierea
extramugurală. Pentru a explica fenomenul diferenţierii mugurale au fost
formulate mai multe ipoteze şi teorii:
 Ipoteza hormonală a fost emisă de J.Sachs, 1863 şi susţine că
diferenţierea mugurilor este determinată de unele substanţe biochimice, care
ulterior au fost denumiţi hormoni florigeni. Această ipoteză a fost reluată de M.
Ceilahian în 1957, care clasifică substanţele hormonale din plante în antezine
(hormoni generali de flori) şi gibereline (hormoni de creştere).
Ipoteza nutriţiei abundente, emisă de Klebs în 1903 şi conform acesteia
difereţierea mugurală ar fi cauzată de factori externi care atunci când sunt
favorabili determină o nutriţie abundentă. Diferenţierea mugurală ar avea loc
atunci când în metabolismul plantelor predomină hidraţii de carbon. Ipoteza
nutriţiei nu a fost însă confirmată deoarece diferenţierea mugurilor este un
proces mult mai complex.
Teoria actuală biologică este cea mai plauzibilă. Conform acesteia
diferenţierea mugurală este dependentă atât de o pregătire biologică a
meristemului realizată pe seama substanţelor hormonale cât şi de o nutriţie
corespunzătoare. Formarea mugurilor de rod se datorează substanţelor proteice,
care intervin în metabolismul viţei de vie.
Diferenţierea intramugurală începe din timpul verii şi se continuă până
toamna târziu şi în urma ei se formează inflorescenţele. Datorită inducţiei
florale meristemul apical este scos din stadiul de represie şi prin diviziuni
repetate şi creşteri dă naştere la primordiile de inflorescenţe. La început vârful
meristemului se aplatizează şi se bifurcă. O parte a bifurcaţiei are o evoluţie
rapidă şi formează primordiul primei inflorescenţe. A doua bifurcaţie îşi
continuă creşterea până ajunge la forma şi dimensiunile meristemului iniţial
după care se bifurcă din nou şi dă naştere la primordiul celei de-a doua
inflorescenţe. Numărul de primordii de inflorescenţe este diferit de la un soi la
altul, majoritatea soiurilor având două primordii.
Diferenţierea inflorescenţelor în mugure se realizează eşalonat. Prima
inflorescenţă se formează într-o perioadă de 35-40 zile, a doua într-un timp mai
scurt (30-35 zile) iar a treia în aproximativ 30 de zile.
Majoritatea cercetătorilor (Victoria Lepădata, 1965; E. Ionescu,1978)
susţin că diferenţierea intramugurală se încheie toamna. Există însă păreri
conform cărora diferenţierea intramugurală se reia primăvara odată cu creşterea
temperaturii (D.Oprea, 1976).
Diferenţierea extramugurală începe primăvara în luna martie şi ţine până
la sfârşitul lunii mai, începutul lunii iunie şi în urma ei se formează florile.
Unele dintre inflorescenţele formate în etapa intramugurală nu evoluează normal
şi se transformă în cârcei. În acelaşi timp cu formarea componentelor florale are
loc şi creşterea inflorescenţelor.
Diferenţierea mugurilor este influenţată de factori genetici, fiziologici,
climatici şi tehnologici. Dintre factorii fiziologici cea mai mare influenţă o au
raportul dintre substanţele organice şi cele minerale (C/N) şi sinteza hormonilor
antogeni.
 Excesul de azot inhibă diferenţierea mugurală deoarece determină
creşteri vegetative puternice şi cantităţi sporite de gibereline, în timp ce cantităţi
sporite de auxine favorizează diferenţierea mugurilor.
Dintre factorii climatici cei mai importanţi sunt temperatura şi lumina.
Diferenţierea mugurală este favorizată de temperaturi în timpul diferenţierii de
peste 21°C ziua şi peste 16°C noaptea, temperaturile mai mici duc la
transformarea multor primordii în cârcei (C.Srinivasan, M.G. Mullins, 1981).
După formare mugurele intră într-o stare de repaus relativ care cuprinde
o parte din perioada de vegetaţie şi perioada de repaus relativ a viţei de vie.
Intrarea şi ieşirea mugurilor din starea de repaus se face treptat.
Infloritul şi legatul florilor are loc concomitent cu fenofaza de creştere
vegetativă a lăstarilor. După o perioadă scurtă de creştere a lăstarului, timp în
care acesta creşte 5-6 cm, apar inflorescenţele.
Înfloritul are loc după formarea gameţilor. În mod obişnuit deschiderea
florilor la viţa de vie se face de jos în sus şi este datorată de împingerea
staminelor asupra corolei, care se desprinde de receptacul, dar petalele rămân
sudate la vârf sub forma unui capişon care cade la cea mai mică adiere de vânt.
La unele soiuri (Braghină şi parţial Galbenă de Odobeşti) deschiderea
florilor se face în formă de stea ca şi la celelalte plante superioare.
Calendaristic, în condiţiile ţării noastre, înfloritul are loc la sfârşitul lui
mai , începutul lunii iunie. Viţele portaltoi înfloresc cu circa 7-10 zile mai
devreme decât soiurile nobile, iar hibrizii producători direcţi cu circa o
săptămână înaintea soiurilor nobile. Pentru declanşarea înfloritului soiurile au
nevoie de o anumită sumă a temperaturilor utile care este cuprinsă între 300 şi
380 °C.
În cadrul aceluiaşi soi înfloritul durează circa 6-12 zile. Primele flori
care se deschid sunt cele de la mijlocul inflorescenţei, urmate de cele de la bază
şi la final de cele din vârful inflorescenţei.
Înfloritul se desfăşoară în etape: începutul înfloritului, când 10-15% din
flori sunt deschise; maximul înfloritului, când 70-80% din flori sunt deschise şi
sfârşitul înfloritului, când s-au deschis toate florile.
Înfloritul este influenţat de temperatură, umiditate şi agrotehnica
aplicată. Temperatura optimă pentru fenofaza de înflorit este de 20-25°C, iar
umiditatea de 55-65%. Ploile îndelungate şi reci au influenţe negative asupra
înfloritului deoarece produc avortarea florilor şi meierea sau mărgeluirea
boabelor.
În această fenofază nu sunt indicate irigarea sau lucrările de combatere a
bolilor şi dăunătorilor.
Legatul florilor cuprinde procesele de polenizare şi fecundare. La
majoritatea soiurilor de viţe de vie polenizarea are loc în timpul înfloritului. La
unele soiuri (Tămâioasă românească) polenizarea se realizează înainte de
deschiderea florilor, fenomen cunoscut sub denumirea de “ cleistogamie”.
Polenul poate ajunge pe stigmat fie prin cădere liberă, fie datorită curentelor de
aer (polenizarea anemofilă) sau datorită insectelor (polenizare entomofilă).
Stigmatul are receptivitatea maximă pentru polen în ziua a doua după înflorit în
timp ce germinarea polenului se reduce treptat. Temperatura optimă de
germinare a polenului este de 25-30 zile, iar cea minimă de 12-13°C.
După germinare se formează tubul polinic care străbate stigmatul şi
pătrunde în sacul embrionar, prin tuburile polinice circulă o cantitate de plasmă
şi gameţii bărbăteşti care fecundează oosfera şi celula secundară a sacului
embrionar, formând seminţele şi endospermul.
La viţa de vie se întâlneşte foarte rar fenomenul de sterilitate genetică. În
cazul soiurilor apirene, nu are loc fecundarea florilor sau acesta este incompletă.
La aceste soiuri bobul se formează prin partenocarpie stimulată, adică ovarul se
dezvoltă sub acţiunea substanţelor hormonale produse de polen.
Legarea florilor se găseşte sub influenţa factorilor biologici, fiziologici,
climatici şi tehnologici. Dintre factorii biologici cei mai importanţi sunt tipul
funcţional de floare şi capacitatea de germinaţie a polenului. de asemenea în
fenofaza înfloritului este foarte importantă nutriţia viţei de vie, de aceea în
această fenofază insuficienţa unor macroelemente (P,K) sau a unor
microelemente duc la legarea unui număr mic de flori.
Inflorescenţele au un număr mare de flori datorită tendinţei naturale a
viţei de vie de supraîncărcare. O bună parte din aceste flori (60-70%) cad
(căderea fiziologică) datorită în principal faptului că nu pot fi hrănite, dar şi
datorită alcătuirii morfologice defectuoase sau nefecundării.
Căderea fiziologică a florilor este normală atunci când, procentul de flori
căzute nu afectează producţia. Căderea florilor poate fi limitată prin unele
măsuri, cum ar fi: ciupitul lăstarilor fertili cu câteva zile înaintea înfloritului sau
aplicarea tratamentelor cu retardanţi de creştere pentru a stopa pentru scurt timp
creşterile vegetative şi a dirija substanţele nutritive către inflorescenţe.
În afară de căderea fiziologică, florile mai pot să cadă datorită atacului
de virusuri sau boli criptogamice sau pot să cadă accidental datorită unor
condiţii maxime ce pot să apară în timpul înfloritului ( temperaturi scăzute,
secete prelungite).
O parte din inflorescenţe pot să nu aibă o evoluţie normală, datorită
scuturării în masă a butonilor florali, sau diferenţierii mugurale defectuoase şi
să se transforme în cârcei cu 2-3 săptămâni înainte de înflorit. Acest proces este
cunoscut sub denumirea de filarea inflorescenţelor.
Creşterea boabelor şi a strugurilor începe după închiderea înfloritului
şi durează până la intrarea strugurilor în pârgă. Creşterea boabelor se realizează
la început pe seama multiplicării celulelor ovarului iar apoi datorită alungirii
celulelor până la atingerea dimensiunilor specifice soiului. Durata acestei
fenofaze diferă în funcţie de soi, condiţiile pedoclimatice şi agrotehnica aplicată.
Ea este de 30-40 de zile la soiurile cu maturare extratimpurie şi timpurie, 40-50
zile la cele cu maturare mijlocie şi de 50-60 zile la cele cu maturare târzie.
Ritmul creşterii este lent la început, se intensifică apoi până când începe să se
contureze forma bobului după care se reduce din nou în partea a doua a
fenofazei.
În timpul acestei fenofaze procesele dominante sunt cele de sinteză. Spre
sfârşitul perioadei de creştere cantităţi tot mai mari de asimilate migrează din
frunze în elementele lemnoase ale butucului şi în boabe care-şi schimbă
compoziţia chimică prin apariţia zaharurilor, a acizilor organici, vitaminelor,
antocianilor, etc.
Creşterea boabelor şi a ciorchinilor este influenţată de o serie de factori
biologici, climatici şi tehnologici. În această perioadă umiditatea solului trebuie
să fie de 60-70 % din IUA. Lipsa apei duce la reducerea ritmului de creştere şi la
obţinerea unor struguri de dimensiuni mici. Lumina intensă favorizează
fotosinteza şi ca urmare boabele ating dimensiunile optime şi au o concentraţie
mai mare de substanţă uscată.
In această fenofază pretenţiile viţei faţă de elementele nutritive sunt
mari. Până la sfârşitul fenofazei viţa consumă 37-44% din necesarul de N şi 33-
58% din necesarul de P şi K. (C.Târdea, L.Dejeu –1995). Lipsa azotului reduce
creşterea boabelor şi accentuează fenomenele de meiere şi mărgeluire.
Meierea boabelor este un fenomen destul de frecvent la soiurile cu flori
hermafrodite funcţional femele. El constă în încetarea creşterii bobului şi
răsturnarea acestuia la mărimea unui bob de mei. Cauza meierii este lipsa
fecundării florilor.
Mărgeluirea este frecventă la soiurile de struguri cu polen steril
(Crâmpoşie, Muscat de Hamburg, Afuz Ali). Bobul se opreşte din creştere la
dimensiunile unui bob de mazăre datorită lipsei seminţelor şi deci a lipsei
substanţelor hormonale. Mărgeluirea este mai frecventă în anii cu condiţii
nefavorabile în timpul înfloritului, ani în care calitatea strugurilor la soiurile
pentru masă, în special, este deficitară.
Maturarea strugurilor este ultima fenofază a organelor de rod. Începe
de la intrarea strugurilor în pârgă şi se încheie la maturitatea deplină a boabelor,
când seminţele sunt capabile să formeze o nouă plantă. Durata acesteia este
diferită în funcţie de soi, condiţiile climatice şi agrotehnica aplicată, fiind de 25-
30 zile la soiurile timpurii, 40-50 zile la cele mijlocii şi 50-60 zile la cele târzii.
În cursul maturării cloroplastele se dezintegrează, boabele dobândesc
culoarea specifică soiului, se reduc foarte mult creşterile şi cresc considerabil
procesele de acumulare (zaharuri, acizi organici, substanţele azotoase, vitamine,
substanţe aromate, etc.). După intensitatea acestor procese maturarea poate fi
împărţită în două etape: pârga şi maturarea propriu-zisă.
Pârga este începutul maturării, se instalează brusc, boabele îşi intensifică
creşterea. Epicarpul îşi schimbă culoarea verde, devine translucid şi începe să se
înmoaie datorită hidrolizei pectinelor.
Maturarea propriu-zisă începe după pârgă. În această etapă boabele îşi
sporesc volumul datorită alungirii celulelor şi acumulărilor de asimilate, în
special zaharuri. Acumularea zaharurilor este procesul cel mai important. La
început aceasta se realizează pe seama substanţelor de rezervă din organele
lemnoase ale butucului iar apoi pe seama procesului de fotosinteză. Cantitatea
de zaharuri acumulate depinde de: temperatură, lumină, umiditate, soi, portaltoi
şi nivelul agrotehnicii aplicate. Temperaturile ridicate, durata mare de iluminare
şi o agrotehnică raţională asigură acumularea unor cantităţi sporite de zaharuri
(glucoză, fructoză) în bob. Referitor la soi, soiurile pentru vin au o capacitate
mai mare de acumulare a zaharurilor comparativ cu cele pentru masă. Alte
procese importante care se produc în boabe în această perioadă sunt: reducerea
acidităţii, hidroliza substanţelor pectice, acumularea substanţelor colorante
(antociani) şi a compuşilor aromaţi.
Evoluţia procesului de maturare este influenţată de soi şi condiţiile
climatice. Soiurile îşi desfăşoară maturarea în ritm diferit de aceea este foarte
importantă urmărirea dinamicii de maturare a strugurilor în vederea stabilirii
momentului optim de recoltare a strugurilor.
Deşi este o singură fenofază maturarea boabelor poate avea mai multe
aspecte:
- maturitatea fiziologică atunci când strugurii au atins dimensiunile
specifice soiului iar seminţele sunt apte pentru reproducere;
- maturitatea deplină, este importantă în cazul soiurilor pentru vin şi se
consideră atunci când strugurii au greutatea maximă;
- supramaturarea se instalează după maturitatea deplină, boabele pierd
din greutate şi volum datorită pierderii apei dar creşte concentraţia de zaharuri.
Supramaturarea este deosebit de importantă în cazul soiurilor de calitate ( Pinot
gris, Sauvignon);
- maturitatea tehnologică este acea fază a maturării în care strugurii au o
anumită compoziţie chimică, necesară preparării unui anumit tip de vin.
- maturitatea comercială este folosită mai mult în cazul soiurilor pentru
masă şi se referă la acel moment la care strugurii au maximum de calităţi (aspect
comercial, gust, aromă).

TEHNOLOGIA PRODUCERII BUTAŞILOR PORTALTOI

În condiţiile climatice din ţara noastră viţele portaltoi se pot cultiva
cu bune rezultate în regiunile din sudul ţării, deoarece au o perioadă de vegetaţie
mai lungă cu 20 – 30 de zile decât viţele roditoare şi cerinţe mai ridicate faţă de
căldură.
În funcţie de resursele heliotermice, în perimetrul viticol al României au
fost delimitate trei zone de favorabilitate pentru cultura viţelor portaltoi:
- zona foarte favorabilă, cuprinde prima terasă a Dunării, începând de la
Drobeta Turnu Severin şi până la Cernavodă. În această zonă temperaturile din
lunile de vară sunt ridicate, bilanţul termic activ depăşeşte 3400°C, iar perioada
de vegetaţie depăşeşte 200 de zile;
- zona favorabilă cuprinde Dobrogea, arealele podgoriilor Dealul Mare şi
Dealurile Buzăului. Bilanţul termic activ în aceste zone depăşeşte 3200°C, iar
perioada de vegetaţie depăşeşte 190 zile;
- zona de favorabilitate mijlocie, cuprinde sudul Moldovei, Banatul şi
sudul Transilvaniei, zone în care bilanţul termic activ este mai mare de 3100°C,
iar perioada de vegetaţie este de circa 190 zile.
Soiurile de portaltoi cultivate
Pentru zonele viticole din România corespund cel mai bine portaltoii din
grupa Berlandieri x Riparia, care au rezistenţă mare la Filoxera radicicola,
afinitate bună cu soiurile roditoare şi capacitate mare de înrădăcinare. Sunt
recomandate în special selecţiile româneşti ( Crăciunel 2, 25, 26, 71, Oppenhein
4 clona 4 Blaj), care au perioadă mai scurtă de vegetaţie, îşi maturează bine
lemnul şi dau producţii mari de butaşi. Relativ recent (1992) a fost omologat
portaltoiul Precoce, creat la SCVV Miniş. Acesta are o perioadă scurtă de
vegetaţie şi imprimă soiurilor o anumită timpurietate în maturarea strugurilor.

ÎNFIINŢAREA PLANTAŢIILOR DE PORTALTOI

Plantaţiile de portaltoi se înfiinţează de regulă în cadrul pepinierelor
viticole având drept scop producţia de coarde.
Alegerea terenului se va face ţinând cont de factorii pedoclimatici şi de
cei social-economici. Din punct de vedere climatic zona trebuie să asigure
minimum 190 zile de vegetaţie, suma temperaturilor active să fie de cel puţin
3100°C, suma orelor de strălucire a soarelui din perioada de vegetaţie să fie de
minimum 1500 ore, iar precipitaţiile anuale de cel puţin 480 – 500 mm. Se
preferă terenuri plane sau cu pante mici de cel mult 10-12%, cu expoziţie sudică
sau sud vestică şi cu apa freatică la peste 1,5 m adâncime. Cele mai indicate
soiuri sunt cele nisipo-lutoase sau luto-nisipoase şi cu fertilitate mijlocie.
Factorii social-economici se referă în principal la posibilităţile de
asigurare cu forţa de muncă. La un hectar de cultură de portaltoi sunt necesare
aproximativ 260-280 zile muncă anual.
Organizarea terenului are în vedere exploatarea raţională a terenului
prin împărţirea acestuia în tarlale şi parcele, care să poată fi lucrate mecanizat.
Tarlalele au o suprafaţă de 10-20 ha, ele sunt despărţite prin drumuri principale
de 5-6 m lăţime. Parcelele sunt delimitate în interiorul tarlalelor prin drumuri
secundare de 3-4 m lăţime şi au suprafaţa cuprinsă între 1 şi 3 ha.
Pregătirea terenului pentru plantare cuprinde următoarele lucrări:
defrişarea vegetaţiei şi nivelarea terenului, fertilizarea de bază, tratarea terenului
contra nematozilor, desfundarea terenului.
Pregătirea terenului începe cu curăţarea acestuia de vegetaţia lemnoasă
precedentă (arbori, arbuşti, tufărişuri), după care terenul se nivelează cu ajutorul
nivelatoarelor.
 Fertlizarea de bază se va face având în vedere faptul că plantaţia de viţe
portaltoi este o cultură permanentă care ocupă terenul peste 25 de ani şi ca atare
trebuie să i se asigure substanţele nutritive necesare. La fertilizarea de bază se
vor aplica gunoiul de grajd şi îngrăşămintele chimice cu fosfor şi potasiu care
sunt mai greu solubile. Dozele de îngrăşăminte se stabilesc pe baza analizei
agrochimice a solului. În general dozele de gunoi sunt cuprinse între 30 şi 70
t/ha, în funcţie de conţinutul solului în argilă şi de valorile indicelui de azot
(HU). Dozele de îngrăşăminte chimice se stabilesc în funcţie de conţinutul
solului în forme mobile de fosfor şi potasiu. În general se administrează 150-200
kg/ha P2O5 şi 200-300 kg/ha K2O (C. Ţârdea, L.Dejeu, 1995). Administrarea
îngrăşămintelor se face mecanizat cu ajutorul MIG-5 şi MA 3,5 în agregat cu
tractorul U 650.
Dezinfectarea terenului se face înainte de desfundat pentru a preveni
atacul de nematozi în timpul exploatării plantaţiei. În acest scop se pot
administra insecticide de sol (Furadon 56 – 79 kg/ha) pentru a distruge larvele
de viermi sârmă (Agriotes sp.), larvele cărăbuşului de mai (Melolontha
melolontha). Ca nematocid se mai pot administra produsul Temik G 400 kg/ha.
Desfundatul terenului se execută toamna, înainte de venirea îngheţului,
cu scopul de a realiza un strat de sol afânat şi de a încorpora îngrăşămintele în
profunzime la nivelul de plasare a rădăcinilor. Adâncimea de desfundare este de
50 – 60 cm, în funcţie de textura solului. Lucrarea se execută cu plugul
balansier pentru desfundat. În terenul desfundat se acumulează apa din ploile de
toamnă şi cea rezultată din topirea zăpezilor, solul se mărunţeşte datorită
îngheţului şi dezgheţului astfel încât primăvara butaşii portaltoi pot fi plantaţi în
condiţii bune.
Nivelarea de exploatare se execută înaintea plantării pentru
uniformizarea terenului desfundat, cu nivelatorul tractat NT 2,8 la care se
ataşează o grapă stelată.
Plantarea viţelor portaltoi se face primăvara la sfârşitul lunii martie –
începutul lunii aprilie, înainte de plantarea viţelor roditoare.
Distanţele de plantare se stabilesc în funcţie de sistemele de susţinere şi
vigoarea soiurilor. În cazul susţinerii viţelor pe spalier vertical monoplan sau pe
piramide, distanţele de plantare sunt de 2,0 – 2,2 m între rânduri şi 1,8 – 2,0 m
între viţe pe rând. Dacă sistemul de susţinere al viţelor este spalierul orizontal în
formă de “T”, distanţele de plantare sunt de 2,2 – 2,6 m între rânduri şi 1,6 – 1,8
m între viţe pe rând. Prin folosirea acestor distanţe de plantare rezultă o densitate
de 2100 – 2800 viţe la ha.
După stabilirea distanţelor de plantare se trece la pichetarea terenului
prin care se marchează locul de plantare a fiecărei viţe.
Pregătirea viţelor pentru plantare. La înfiinţarea plantaţiilor de portaltoi
se folosesc de regulă viţe înrădăcinate obţinute în şcoala de viţe sau în solarii şi
mai rar se folosesc viţe înrădăcinate fortificate la ghivece. O viţă portaltoi bună
pentru plantare trebuie să îndeplinească condiţiile de calitate cerute de
Standardul de calitate în vigoare (S 220/3-83): puritatea biologică de 100%,
minimum trei rădăcini de 15 cm lungime şi de minim 2 mm; cordiţa principală
de minimum 15 cm lungime şi de cel puţin 4 mm grosime în dreptul celui de-al
doilea internod; să fie sănătoase, cu ţesuturi verzi şi fără vătămări mecanice.
Pregătirea viţelor portaltoi în vederea plantării constă în fasonare,
mocirlire şi parafinare. Fasonarea constă în scurtarea cordiţei la 4-5 ochi şi a
rădăcinilor la circa 10 cm. În cazul în care plantarea se face cu plantatorul sau
hidroburul, rădăcinile se fasonează scurt la 1-2 cm. Dacă viţele portaltoi nu au o
umiditate corespunzătoare, după fasonare se ţin o zi în bazine cu apă. După
zvântare viţele se parafinează prin introducerea părţii superioare timp de câteva
fracţiuni de secundă într-un amestec topit la temperatura de 80±2°C, format din
parafină 94%, bitum 3% şi sacâz 3%. Prin parafinare se protejează cordiţa de
uscăciune.
După fasonare şi parafinare urmează mocirlirea viţelor care constă în
introducerea rădăcinilor într-un amestec păstos format din pământ argilos,
dejecţii proaspete de bovine şi apă. Mocirlirea are rolul de a realiza un contact
cât mai bun între rădăcini şi sol.
Executarea plantării. Groapa se va săpa cu puţin timp înaintea plantării
pentru ca plantarea să se facă într-un pământ reavăn. Gropile se execută toate de
aceeaşi parte a pichetului, cât mai aproape de acesta. Pământul rezultat se aşează
pe o singură parte la toate gropile.
În peretele gropii dinspre pichet se sapă o copcă, iar cu pământul rezultat
se va face un muşuroi pe fundul gropii, pe care se va aşeza viţa cu rădăcinile
răsfirate, astfel încât cordiţa să vină lângă pichet, iar locul de inserţie al cordiţei
să fie la nivelul solului. Peste rădăcini se trage un strat de pământ reavăn şi se
tasează uşor cu piciorul pentru a pune rădăcinile în contact cu solul. Se
administrează la groapă 4-5 kg de gunoi de grajd bine descompus, se udă cu 5-
10 l de apă, iar după infiltrarea apei se completează groapa cu pământ. În final,
peste cordiţă se va face un muşuroi din pământ mărunt şi reavăn.

ÎNTREŢINEREA PLANTAŢIILOR TINERE DE PORTALTOI

În primii trei ani după plantare viţele portaltoi au nevoie de lucrări
agrotehnice şi fitotehnice speciale, care să le ajute să se fortifice şi să-şi formeze
elementele butucilor. Tot în această perioadă în plantaţie se instalează sistemele
de susţinere necesare.
Anul I după plantare
În acest an sunt necesare unele lucrări speciale care se execută atât
asupra solului cât şi asupra viţelor. Scopul acestor lucrări este de a crea cele mai
bune condiţii pentru dezvoltarea sistemului radicular şi a celui aerian.
Lucrările solului
În urma plantării solul rămâne tasat şi necesită o lucrare de afânare care
se execută cu plugul cultivator pentru vie (PCV-1,8). În timpul perioadei de
vegetaţie se execută 4-5 praşile mecanice pe intervalul dintre rânduri şi 3-4
praşile manuale pe rând, prin care se menţine solul curat de buruieni şi afânat.
Toamna după căderea frunzelor se execută arătura de toamnă la 15-18 cm
adâncime.
Controlul ieşirii lăstarilor din muşuroi. Dacă la unele viţe lăstarii
întârzie să iese din muşuroi, se sparge crusta de pe muşuroi pentru a uşura
apariţia lăstarilor. Dacă şi după această operaţie lăstarii întârzie să apară, se
desfac muşuroaiele şi dacă se constată un atac de nematozi se presară în jurul
viţei un insecticid organoclorurat (Lindatox – 3 ; 10-12 g/viţă), după care se
reface muşuroiul.
Udatul viţelor având în vedere faptul că sistemul radicular este încă slab
dezvoltat, în perioadele de secetă este necesară udarea locală a viţelor cu 5-10 l
apă/viţă. Lucrarea se execută cu ajutorul cisternelor care se deplasează printre
rânduri, iar cu ajutorul unor furtunuri se distribuie apa la fiecare viţă.
Legatul şi plivitul lăstarilor. Legatul se face de 2-3 ori în cursul
vegetaţiei. Când lăstarii au 40-50 cm lungime, se face primul legat, legând
lăstarii cu rafie sau alte deşeuri textile de tutorii care au servit la pichetat. Cu
ocazia celui de-al doilea legat se vor plivi şi lăstarii mai puţin dezvoltaţi, lăsând
la fiecare viţă 3-4 lăstari în funcţie de vigoarea soiului şi a viţei.
Copcitul viţelor are drept scop dezvoltarea sistemului radicular în
profunzime. Pentru aceasta se va executa o copcă în jurul viţelor şi se vor tăia cu
briceagul rădăcinile superioare. În acest an copcitul se execută de două ori:
prima dată în iunie, când este necesară refacerea muşuroiului pentru a evita
necrozarea lăstarilor şi a doua oară în luna august, când nu se mai refac
muşuroaiele pentru a favoriza maturarea lemnului.
Fertilizarea. Pe lângă îngrăşămintele administrate la groapă cu ocazia
plantării, la nevoie se pot administra în vegetaţie îngrăşăminte foliare în lunile
de consum maxim (iunie-iulie). Nu este indicată administrarea îngrăşămintelor
la sol deoarece sistemul radicular slab dezvoltat reduce eficienţa fertilizării.
Completarea golurilor se face în lunile august-septembrie cu viţe
fortificate la ghivece în solariu. Acestea vor înlocui atât viţele neprinse, cât şi
eventualele impurităţi.
Muşuroirea viţelor se face toamna după căderea frunzelor, când în jurul
fiecărei viţe se va executa cu sapa un muşuroi de pământ care le va proteja de
ger peste iarnă.

Anul II după plantare

Pe lângă lucrările aplicate solului şi viţelor, o lucrare importantă în acest
an este instalarea sistemului de susţinere.
În ţara noastră sunt folosite următoarele sisteme de susţinere: spalierul
viticol monoplan, spalierul orizontal în formă de “T” şi piramidele.
Spalierul vertical monoplan s-a răspândit în ultimii 25-30 de ani mai ales
prin înlocuirea piramidelor. Din punct de vedere constructiv are următoarele
componente: stâlpi din beton de 2,7 m care se fixează în sol pe adâncimea de 70
cm, la distanţă de 7-8 m unul de altul (din 4 în 4 viţe); 3 sârme orizontale, prima
fixată la 60 cm înălţime faţă de sol, iar următoarele la 70 cm una faţă de alta;
sârme oblice la un unghi de 45°, pe care se dirijează lăstarii. Sârmele oblice se
fixează prin ţăruşi la baza butucilor, iar capătul superior se leagă de sârma
superioară a spalierului. Acest sistem de susţinere s-a dovedit a fi cel mai
corespunzător, deoarece necesită mai puţină forţă de muncă pentru lucrările în
verde şi cheltuielile de instalare sunt mai mici decât în cazul piramidelor. Ca
dezavantaje menţionăm producţiile de butaşi mai mici datorită stânjenirii
procesului de fotosinteză, deoarece lăstarii sunt conduşi în mănunchiuri.
Spalierul orizontal în formă de “T” a fost introdus în practică la ICVV
Valea Călugărească (V.Grecu, 1976). Este alcătuit din stâlpi metalici de 1,5 m
lungime care se introduc în sol pe o porţiune de 70 cm. La partea superioară a
stâlpilor este sudată o bară orizontală de 60 cm de care se fixează 3 sârme
longitudinale la 30 cm una de alta. Pe sârmele longitudinale sunt fixate din 50 în
50 cm sârme transversale formându-se o reţea pe care se conduc lăstari în
timpul vegetaţiei. Ca avantaje a acestui sistem amintim: eliminarea lucrării de
legare a lăstarilor, executarea comodă a copilitului şi posibilitatea mecanizării
complete a lucrărilor solului. ca dezavantaje ar fi producţiile mici de butaşi,
costul ridicat de confecţionare şi instalare şi pierderile mari în caz de grindină
datorită poziţiei orizontale a lăstarilor.
Piramidele reprezintă cel mai vechi sistem de susţinere utilizat în ţara
noastră, fiind în prezent tot mai puţin folosite deoarece îngreunează lucrările de
întreţinere în timpul vegetaţiei. Ele sunt alcătuite din stâlpi din beton de 6 m
lungime, care se introduc în sol la 70 cm adâncime. În jurul stâlpilor se fixează,
în funcţie de tipul constructiv 6 sau 8 ţăruşi din lemn, de care se fixează sârme
galvanizate care se fixează apoi cu celălalt capăt în vârful stâlpilor. Sistemul are
avantajul unei producţii mari de butaşi, deoarece favorizează creşterile
vegetative puternice. Ca dezavantaje, pe lângă cele deja arătate, menţionăm
recoltarea greoaie a coardelor şi deteriorarea rapidă a piramidelor.
Lucrările solului încep primăvara devreme cu dezmuşuroitul, urmat de
arătura de primăvară, la 14-16 cm adâncime, cu răsturnarea brazdelor spre
mijlocul intervalului. În perioada de vegetaţie se execută 4-5 praşile pe interval
şi 3-4 praşile manuale pe rând. Toamna, după căderea frunzelor se execută
arătura adâncă de toamnă cu răsturnarea brazdei spre rândul de viţe, după care
butucii se muşuroiesc.
Tăierea în uscat se execută înainte de pornirea viţelor în vegetaţie în
mod diferit în funcţie de sistemul de susţinere practicat. În cazul spalierului
vertical şi a piramidelor la fiecare butuc se lasă 1-2 cepi. În cazul susţinerii pe
spalier orizontal se aleg 1-2 cordiţe mai viguroase care se scurtează sub planul
orizontal al spalierului formând trunchiul.
Plivitul lăstarilor se face de două ori pe vară îndepărtând lăstarii de
prisos, lăsându-se 5-6 lăstari pe butuc.
 Copilitul şi legatul lăstarilor. Legatul lăstarilor pe mijloace de susţinere
se face de 4-6 ori în timpul vegetaţiei după fiecare spor de creştere. Cu ocazia
legatului se vor îndepărta şi copilii în faza erbacee, sub prima frunză de la bază,
pentru a stimula dezvoltarea lăstarului principal.
Combaterea filoxerei galicole. Majoritatea portaltoilor sunt sensibili la
filoxera galicolă, care atacă frunzele şi lăstarii. Combaterea se face prin
suprimarea frunzelor cu gale şi arderea acestora. În cazul unor infestări
puternice se recomandă 1-2 tratamente cu insecticide organofosforice (Sinoratox
35 CE-0,1%, Carbetox 37 CE – 0,3-0,4%).
Fertilizarea Începând cu acest an, în funcţie de fertilitatea solului, se
administrează doze mici de îngrăşăminte chimice: 50 kg/ha P2O5 şi 50 kg/ha
K2O, aplicate toamna înainte de arătură. Pe solurile sărace cu humusul sub
1,5%, primăvara este necesară aplicarea unor cantităţi mici de îngrăşăminte
azotoase.
Completarea golurilor se face cu viţe STAS în cazul în care această
lucrare nu a putut fi făcută în anul I.

Anul III după plantare

În acest an lucrările aplicate asupra viţelor şi a solului sunt aceleaşi ca şi
în anul precedent, cu unele mici diferenţieri. Tăierea în uscat constă în scurtarea
coardelor formate pe capul butucului la cep, lăsându-se 3-4 cepi în funcţie de
vigoarea soiului. În cazul susţinerii pe spalier orizontal se vor forma cordoanele,
dacă nu au putut fi formate în anul II.

ÎNTREŢINEREA PLANTAŢIILOR DE PORTALTOI

ÎN PRODUCŢIE

Prin lucrările care se execută începând cu anul patru după plantare se

urmăreşte menţinerea potenţialului de producţie al butucilor o perioadă cât mai
îndelungată. Lucrările de întreţinere se execută începând de la sfârşitul iernii şi
până toamna târziu.
Dezmuşuroitul este o primă lucrare care se execută în acele zone în care
butucii portaltoi au fost protejaţi peste iarnă prin muşuroire. deoarece sunt mai
rezistente la ger decât viţele roditoare, viţele portaltoi se pot dezmuşuroi foarte
devreme, atunci când apreciem că temperatura nu mai scade sub -10°C.
Lucrarea se execută cu sapa, având grijă să nu rărim butucii.
Tăierea în uscat se execută după sistemul scurt, pe butuc rămânând
numai cepi. Prin acest sistem de tăiere se asigură creşteri vegetative puternice.
Cepii cei mai corespunzători sunt cei care au 1-2 ochi lungime. Lăsarea unor
cepi de 3-4 muguri conduce la înălţarea scaunului butucului. Înainte de tăiere se
execută copcitul prin care se îndepărtează de pe butuc lemnul multianual uscat
după care se scurtează cu foarfeca în cepi de 1-2 ochi porţiunile de coardă
rămase în urma recoltării coardelor portaltoi. Se va avea în vedere ca cepii
rămaşi să fie repartizaţi cât mai uniform pe scaunul butucului.
În cazul viţelor portaltoi conduse pe spalierul cu braţe orizontale în formă
de “T” se vor lăsa pe cordoane tot cepi scurţi de 1-2 ochi. În cazul în care există
cordoane distruse sau degarnisite este necesară refacerea acestora din coardele
anuale mai viguroase plasate la baza vechilor cordoane.
Revizuirea sistemului de susţinere se face în fiecare primăvară deoarece
în cazul culturii viţelor portaltoi spalierul se deteriorează mult mai repede decât
în cazul viţelor roditoare. Cu această ocazie se înlocuiesc stâlpii rupţi, se
îndepărtează dei înclinaţi, se întind şi se completează sârmele lipsă.
Lucrările solului. O primă lucrare este arătura de primăvară, care se
execută după tăiere, la adâncimea de 15-18 cm cu răsturnarea brazdei spre
mijlocul intervalului. În timpul vegetaţiei solul se menţine afânat şi curat de
buruieni prin 4-5 praşile mecanice între rânduri şi 3-4 praşile manuale pe rând.
Toamna după recoltarea coardelor se execută arătura de toamnă la 15-18 cm cu
răsturnarea brazdei spre rândul de viţe, formându-se astfel un bilon în lungul
rândului care va proteja viţele pe timpul iernii. În zonele de cultură protejată a
viţelor după arătura de toamnă este necesară şi muşuroirea bazei butucilor.
Deoarece cultura de portaltoi este o cultură permanentă pentru
îmbunătăţirea însuşirilor fizice ale solului este necesară periodic afânare adâncă
a solului. Lucrarea se execută cu subsolierul pentru vie SPV-45M în agregat cu
tractorul viticol, la 35-40 cm. Subsolajul se face periodic, la 2-3 ani din două în
două intervale, cu revenirea pe acelaşi interval o dată la 4-6 ani pentru a nu
afecta sistemul radicular al butucilor.
Erbicidarea este recomandată pentru a înlocui cel puţin parţial lucrările
de afânare a solului. În plantaţiile de portaltoi sunt utilizate mai mult erbicide
preemergente (Caragard cambi A50 -10-15 kg/ha, Gesatop50 -6-10 kg/ha).
Erbicidele se administrează toamna sau primăvara devreme în benzi late de 50-
60 cm, de-a lungul rândurilor urmând a lucra mecanizat numai intervalele dintre
rânduri.
În plantaţiile susţinute pe spalierul orizontal în formă de “T” se pot aplica
şi erbicide postemergente în timpul vegetaţiei (Gramoxone), cu ajutorul maşinii
de stropit MPSP-300 şi a echipamentului de erbicidat EEV montat în faţa sau în
spatele tractorului.
Fertilizarea este lucrarea necesară, deoarece din plantaţiile de portaltoi
odată cu producţiile mari de coarde se exportă anual şi cantităţi mari de
substanţe nutritive care trebuie compensate prin aplicarea îngrăşămintelor. O
dată la 3-4 ani se administrează gunoiul de grajd în doze de 30-40 t/ha.
Administrarea se face toamna cu maşina de împrăştiat gunoi (MIGV-1), după
care gunoiul se încorporează în sol cu ocazia arăturii de toamnă.
Anual este necesară fertilizarea chimică, dozele de îngrăşăminte
stabilindu-se în funcţie de starea de aprovizionare a solului, regimul
pluviometric şi de recolta de coarde planificată. Orientativ dozele de
îngrăşăminte sunt: 90-100 kg N, 100-120 kgP2O5, 120-140 kg K2O. Fosforul şi
potasiul se aplică toamna sub brazdă, iar azotul primăvara devreme.
Lucrările şi operaţiile în verde care se execută în perioada de vegetaţie
au drept scop favorizarea creşterii lăstarului principal. O primă lucrare este
plivitul lăstarilor, prin care se înlătură manual lăstarii de prisos. Primul plivit se
face când lăstarii au 15-20 cm ocazie cu care se lasă pe butuc sarcina de lăstari
stabilită. La nevoie lucrarea de plivit se repetă când lăstarii au 30-40 cm lungime
lăsându-se pe butuc 8-12 lăstari. Copcitul şi legatul lăstarilor sunt lucrări în
verde foarte importante care se execută de mai multe ori în cursul vegetaţiei
(după fiecare val de creştere). Copcitul constă în suprimarea lăstarilor care se
formează la subsioara frunzelor pe lăstarii principali. Copilii se îndepărtează cu
mâna când au 5-10 cm lungime şi se pot rupe uşor. Suprimarea se face sub
prima frunză de la bază. Este indicat ca odată cu copcitul să se îndepărteze şi
cârceii de pe lăstar pentru a uşura recoltarea coardelor toamna. Concomitent cu
copcitul se execută şi legarea şi dirijarea lăstarilor pe mijlocul de susţinere astfel
încât să fie stimulată creşterea în lungime a acestora. Lăstarii se dirijează şi se
leagă în mănunchiuri pe sârmele oblice ale spalierului. În cazul spalierului cu
braţe orizontale nu mai este necesară legarea lăstarilor, aceştia autodirijându-se
pe reţeaua de sârmă a spalierului. O altă lucrare în verde este cârnitul lăstarilor
care se execută la sfârşitul lunii august, începutul lunii septembrie. Ea constă în
suprimarea vârfului lăstarilor cu ultimele 8-9 frunze, care nu au ajuns să fie
excedentare pentru a stopa creşterea şi a favoriza maturarea lemnului. Lucrarea
se poate executa cu mâna, cu foarfecele de tăiat via sau mecanizat.
Combaterea bolilor şi dăunătorilor este necesară pentru combaterea
filoxerei galicole, a omizilor defoliatoare, mai rar a acarienilor şi foarte rar
pentru combaterea manei (numai în cazul anumitor portaltoi în anii foarte
favorabili atacului de mană).
Recoltarea coardelor portaltoi se face toamna la 2-3 săptămâni după
căderea frunzelor. După recoltare coardele se fasonează, se leagă în pachete şi se
păstrează peste iarnă stratificate în nisip sau în depozite frigorifice (vezi L.P.).

TEHNOLOGIA PRODUCERII COARDELOR ALTOI

Coardele altoi necesare altoirii se pot obţine din plantaţii mamă pentru
coarde altoi, marcotiere sau plantaţii obişnuite de producţie autorizate pentru
producerea coardelor altoi.
Producerea coardelor altoi în plantaţiile mamă
Plantaţiile mamă se organizează în cadrul pepinierelor viticole şi au drept
scop, exclusiv producţia de coarde necesare altoirii. La înfiinţarea acestor
plantaţii se foloseşte material biologic cu valoare ridicată (soiuri valoroase,
clone, soiuri noi). Tehnologia de înfiinţare şi exploatare a acestor plantaţii se
aleg arealele cele mai favorabile viţei de vie din punct de vedere pedologic şi
climatic.
 Lucrările de pregătire a terenului în vederea plantării constau ca şi în
cazul viilor roditoare în: nivelarea de bază, fertilizarea de bază, dezinsectizarea
solului, desfundarea terenului din toamnă la 50-60 cm adâncime. Se va acorda o
atenţie deosebită combaterii nematozilor, în acest scop este obligatorie tratarea
solului cu un nematocid (Temik G 400 kg/ha) toamna după desfundat sau în
ferestrele iernii. Insecticidul se poate aplica cu semănătoarea pentru păioase
care-l încorporează la adâncimea de 5 cm.
Plantarea se face ca şi în cazul înfiinţării plantaţiilor de vii roditoare,
folosind pentru plantare material săditor din categoriile biologice superioare
“elită” sau “selecţionat”.
În primi 4-5 ani după plantare lucrările de întreţinere a viţelor sunt
identice cu cele efectuate în plantaţiile de vii roditoare. Forma de conducere a
viţelor este cordonul bilateral cu tulpină semiînaltă de 70-80 cm.
În următorii ani de exploatare lucrările de întreţinere trebuie executate la
un înalt nivel tehnologic ţinând cont de unele particularităţi.
Tăierea “în uscat” se va face în cepi de 2-3 ochi. Încărcătura de ochi/m2 se
va stabili în funcţie de soi şi vigoarea fiecărui butuc astfel încât încărcătura
respectivă să asigure creşteri vegetative normale. În general, încărcătura de ochi
este cuprinsă între 10-16 ochi/m2.
Fertilizarea trebuie să fie echilibrată pentru a asigura atât o creştere cât şi
o maturare corespunzătoare a coardelor anuale. Orientativ dozele de
îngrăşăminte sunt: 90-130 kg/ha N; 80-210 kg/ha P2O5 şi 150-230 kg/ha K2O
(C. Ţârdea, L.Dejeu – 1995). O dată la 3-4 ani este necesară fertilizarea organică
cu 40-50 t/ha gunoi de grajd.
La aceste plantaţii sunt importante şi obligatorii lucrările şi operaţiunile în
verde. Plivitul lăstarilor se face când aceştia au 10-15 cm lungime, lăsând pe
butuc între 15 şi 25 lăstari în funcţie de vigoarea soiului. Normarea
inflorescenţelor se face înainte de înflorit, când numărul acestora se reduce cu
50-75%, astfel încât pe butuc să rămână maximum 3-4 inflorescenţe. Copilitul
este o lucrare obligatorie, se face de 4-5 ori în timpul vegetaţiei şi constă în
suprimarea lăstarilor care cresc la subsuoara frunzelor de pe lăstarii principali.
Cârnitul se face la jumătatea lunii august şi constă în suprimarea vârfului
lăstarilor cu frunzele tinere care sunt consumatoare pentru a favoriza maturarea
lemnului lăstarilor.
Pentru combaterea bolilor şi dăunătorilor se folosesc aceleaşi produse ca
şi în cazul viilor roditoare. Numărul tratamentelor anticriptogamice este în
general mai mare, tratamentele prelungindu-se până la sfârşitul lunii august
pentru ca infecţiile târzii să nu afecteze calitatea coardelor.
Recoltarea coardelor altoi se face toamna, după căderea frunzelor, înainte
de apariţia genurilor puternice pentru a evita afectarea mugurilor. După
recoltare coardele se fasonează, se leagă în pachete, se tratează anticriptogamic
şi se păstrează peste iarnă în silozuri cu nisip sau în depozite frigorifice (vezi
L.P).
 PRODUCEREA COARDELOR ALTOI ÎN
PLANTAŢII OBIŞNUITE DE PRODUCŢIE

Datorită situaţiei economice deficitare a majorităţilor unităţilor cu

profil viticol, plantaţiile mamă pentru obţinerea coardelor altoi ocupă suprafeţe
tot mai restrânse, cea mai mare cantitate de coarde altoi obţinându-se din
plantaţiile obişnuite de producţie. În acest scop sunt admise numai plantaţiile
atestate de către specialişti (aprobatori de stat) desemnaţi în acest scop.În aceste
plantaţii puritatea biologică trebuie să fie de cel puţin 90%, starea fitosanitară să
fie bună (fără boli virotice, antragnoze sau cancer bacterian), iar tehnologia
aplicată trebuie să fie performantă.
În afară de măsurile tehnologice obişnuite (tăierile, fertilizarea, lucrările
solului, operaţiile în verde, combaterea bolilor şi dăunătorilor, etc.) în aceste
plantaţii este obligatorie aplicarea selecţiei în masă pozitivă sau negativă.
Selecţia în masă pozitivă se aplică în plantaţiile heterogene din punct de
vedere a purităţii biologice şi constă în marcarea butucilor valoroşi de la care
urmează să se recolteze coarde pentru înmulţire. Marcarea se face prin trasarea
cu pensula pe trunchiul butucului a unor dungi de vopsea albă. Numărul
dungilor indică numărul de ani în care butucii respectivi au fost selecţionaţi. Se
pot recolta coarde numai de la butucii care au cel puţin trei marcaje. Materialul
obţinut face parte din categoria biologică “selecţionat”.
Selecţia în masă negativă se aplică în plantaţiile cu un grad ridicat de
puritate biologică şi constă în marcarea cu vopsea roşie a butucilor
necorespunzători, atipici soiului, de la care nu se vor recolta coarde. Înainte de
recoltare, se vor elimina mai întâi coardele de la butucii marcaţi ca impurităţi.
În funcţie de vigoare din plantaţiile obişnuite de producţie, se recoltează
de la fiecare butuc 2-3 coarde altoi, producţia obţinută fiind de 8-10 mii
coarde/ha.

TEHNOLOGIA PRODUCERII VIŢELOR ALTOITE

OBŢINEREA BUTAŞILOR ALTOIŢI ŞI FORŢAŢI (VEZI L.P.)

CULTURA VIŢELOR ALTOITE ÎN ŞCOALA DE VIŢE

Butaşii altoiţi după forţare şi călire sunt plantaţi în şcoala de viţe pentru
dezvoltarea sistemului radicular şi a cordiţei.
Alegerea şi organizarea terenului pentru şcoala de viţe
Terenul destinat şcolii de viţe se alege ţinând cont de următoarele criterii:
terenul să fie plan sau uşor înclinat, să fie ferit de accidentele climatice, solul să
fie permeabil cu textură luto-nisipoasă, fertil, cu pH-ul cuprins între 6,8 şi 7 şi
cu apa freatică la minimum 1,5 m. Este important să existe posibilităţi de irigare
dacă regimul pluviometric al anului şi al zonei o impune, deoarece sistemul
radicular este în formare şi are o capacitate redusă de absorţie a apei din sol.
În mod obligatoriu şcoala de viţe se organizează în cadrul unui asolament.
cele mai bune culturi premergătoare pentru viţe sunt: borceagul de primăvară,
porumbul timpuriu şi mazărea (N. Alexandrescu şi col., 1968). Se pot organiza
mai multe tipuri de asolamente:
- asolament de 3 ani: anul I porumb pentru boabe; anul II borceag de
primăvară; anul III şcoală de viţe;
- asolament de 4 ani: anii I-II trifoi roşu; anul III porumb pentru boabe;
anul IV şcoala de viţe;
- asolament de 5 ani: anii I-III leguminoase perene; anul IV porumb
pentru boabe; anul V şcoala de viţe.
Prin organizarea asolamentelor se urmăreşte crearea unor condiţii cât mai
bune de creştere pentru viţe prin ameliorarea însuşirilor fizice şi chimice şi
asigurarea unei stări sanitare bune a solului.
Pregătirea terenului pentru şcoala de viţe este indicat să se înceapă
imediat după recoltarea culturii premergătoare şi constă în: fertilizarea de bază,
dezinsectizarea terenului, desfundarea terenului şi bilonatul.
Fertilizarea terenului se face cu îngrăşăminte organice şi îngrăşăminte
chimice cu fosfor şi potasiu. Gunoiul de grajd se aplică în doze moderate de 20-
40 t/ha. Pentru a spori eficienţa gunoiului, acesta este mai bine să se aplice
culturii premergătoare. Dozele de îngrăşăminte chimice se stabilesc în urma
analizei agrochimice a solului. Orientativ, se administrează 60-90 kg/ha P2O5 şi
40-80 kg/ha K2O.
Dezinsectizarea solului se face cu insecticide organo-clorurate pentru a
preveni atacul unor dăunători de sol cum ar fi: larvele viermilor sârmă, buha
semănăturilor, etc.
Desfundarea terenului se face din toamnă la adâncimea de 50 cm cu
plugul balansier pentru desfundat, pentru că îngheţurile şi dezgheţurile repetate
din timpul iernii să poată mărunţi solul.
Bilanţul termic se execută după desfundat şi trebuie încheiat înainte de
îngheţuri. În cazul terenurilor nisipoase bilanţul terenului se poate face şi
primăvara cu cel puţin două luni înainte de plantarea viţelor în şcoală. Biloanele
au 60-70 cm înălţime şi se execută cu plugul pentru bilonat la distanţa de 1,2 m
între ele, când butaşii se plantează în rânduri simple şi 1,4-1,6 m, când butaşii
se plantează în rânduri duble.
Pregătirea butaşilor pentru plantare constă în: scoaterea din livezile de
forţare, sortare, fasonare şi parafinare şi se face concomitent cu plantarea. Prin
sortare se îndepărtează butaşii necorespunzători care nu au calusul format sau au
altoiul căzut. Butaşii corespunzători prezintă calus în jurul punctului de altoire,
altoiul este pornit în vegetaţie şi are la baza butaşului primordii de rădăcini.
 Prin fasonare se îndepărtează lăstarii porniţi din portaltoi, se ciupesc la
cca 4 cm lăstarii porniţi din altoi care sunt prea lungi, se îndepărtează
eventualele rădăcini pornite din altoi şi cele de la nodul superior al portaltoiului
şi se scurtează la 1cm rădăcinile bazale dacă acestea sunt prea lungi.
Parafinarea constă în introducerea butaşilor fasonaţi într-un amestec
format din parafină 94%, bitum 3% şi sacâz 3%, la temperatura de 80 ± 2°C
timp de câteva fracţiuni de secundă. Parafinarea este obligatorie în cazul în care
butaşii altoiţi nu se acoperă complet cu pământ dar este indicată şi în cazul în
care se plantează în biloane cu acoperire completă.
Plantarea butaşilor altoiţi în biloane cu acoperire completă este un sistem
de cultură a viţelor generalizat la noi în ţară.
În biloane se formează un mediu termohidroregulator favorabil care
asigură creşteri mari viţelor comparativ cu sistemul de cultură în teren nebilonat.
Plantarea se începe atunci când temperatura solului în interiorul bilonului
este de cel puţin 12°C (20-30 aprilie), se poate face în rânduri simple sau duble
şi constă în executarea următoarelor operaţii:
- retezarea vârfului bilonului la 5-6 cm, cu sapa sau mecanizat pentru a
realiza o coamă uniformă;
- despicatul bilonului la un unghi de aproximativ 15° faţă de verticală şi
formarea unui perete oblic pe care se vor aşeza butaşii;
- prăfuirea bilonului cu insecticide organo-clorurate (Duplitox), 5-8 g
insecticid la metru liniar de bilon;
- aşezarea butaşilor pe peretele bilonului astfel încât să se asigure o
densitate de 15-18 butaşi / metru liniar. Butaşii trebuie aşezaţi cu punctul de
altoire la acelaşi nivel;
- refacerea bilonului prin acoperirea butaşilor cu pământ.
Se trage cu sapa pământ mărunt şi reavăn până la jumătatea butaşilor, se tasează
bine şi se udă cu 5-6 litri de apă la metru liniar de bilon. După infiltrarea apei se
reface bilonul complet cu pământ astfel încât vârful bilonului să depăşească cu 5
cm capătul superior al butaşilor. La terminarea plantării fiecare soi se
etichetează, iar dacă pe acelaşi bilon se plantează mai multe soiuri, între acestea
se lasă un loc neplantat de 0,5-1m.
Butaşii se pot planta în biloane şi fără acoperirea completă cu pământ.
Această metodă este mai nouă (V. Grecu, 1987) şi este indicată pe terenuri
mijlocii sau grele. Biloanele se formează toamna şi se refac cu 2-3 zile înainte
de plantare. În acest caz se vor folosi la plantare numai butaşi parafinaţi. Se
întinde o sârmă pe mijlocul coronamentului, pe lângă sârmă cu ajutorul unor
marcatoare cu dinţi metalici se fac orificii de circa 15 cm adâncime în care se
introduc butaşii. Şi în acest caz pe bilon se pot planta rânduri simple sau duble.
Acest mod de plantare avantajele biloanelor (surplus caloric) cu avantajele
plantării fără biloane (eliminarea copcitului, eliminarea spargerii crustei).
 Plantarea butaşilor altoiţi în teren nebilonat este posibilă în zonele în care
temperatura aerului după 20-25 aprilie nu mai coboară sub 0°C, iar în luna mai
temperaturile sub 10°C au o frecvenţă redusă (sudul ţării).
Această metodă de plantare prezintă unele avantaje cum ar fi: prevenirea
creşterii rădăcinilor din altoi, evitarea atacului dăunătorilor de sol asupra
lăstarilor şi reducerea cheltuielilor de întreţinere. Alături de aceste avantaje
trebuie amintit riscul unor pierderi de butaşi datorită îngheţurilor târzii de
primăvară sau grindinei din lunile mai, iunie.
Epoca de plantare în teren nebilonat stabileşte în funcţie de condiţiile
climatice ale fiecărui an. Plantarea se face după trecerea pericolului brumelor
târzii de primăvară, când temperatura solului la adâncimea de 20 cm este relativ
constantă la 20°C. În general epoca de plantare este cuprinsă între 25 aprilie şi
10 mai.
Pe terenul pregătit în toamnă se execută primăvara o nivelare după care se
deschid rigole de 15-20 cm adâncime la distanţa de 140 cm una de alta. Înainte
de plantare rigolele se udă cu 5-10 l de apă pentru ca butaşii să se planteze
într-un strat mocirlos. În aceste rigole se înfig butaşii altoiţi pe o adâncime de
15 – 20 cm la 5,5 – 6,5 una de alta, rezultând o densitate de 15 – 18 butaşi la
metru cu rigolă. Pentru o plantare rapidă şi fixarea butaşilor la aceeaşi înălţime
se folosesc marcatoare care indică distanţa dintre viţe pe rând. După fixare se
umple rigola cu pământ care se tasează cu piciorul în lungul rândului.
Pentru a preveni dezhidratarea butaşilor în lungul rândului se va forma un
bilon.
Lucrări de întreţinere a butaşilor altoiţi în şcoala de viţe urmăresc crearea
unor condiţii prielnice pentru creşterea şi înrădăcinarea acestora.
Lucrările solului. Îmediat după plantare solul dintre biloane sau rigole se
afânează la adâncimea de 14 – 15 cm. În vegetaţie mai sunt nevoie de 6 – 8
lucrări de afânare a solului între rânduri, care se execută cu cultivatorul
universal CPU – 4,2. O altă lucrare importantă este spargerea crustei de pe
biloane pentru a uşura ieşirea viţelor din biloane şi a reduce pierderile de apă din
sol prin evaporaţie. Distrugerea crustei se face cu grebla cu atenţie pentru a nu
rupe lăstarii tineri.
Controlul ieşirii viţelor din biloane se face după 8 – 10 zile de la plantare.
Pe porţiunile de bilon unde viţele întârzie să apară, se îndepărtează solul, iar
dacă se constată atac de dăunători se presară un insecticid organo-clorurat după
care se reface bilonul.
Irigarea viţelor este obligatorie în anii şi în zonele secetoase. Norma de
udare este de 250-300 m3 apă/ha. Frecvenţa udărilor depinde de condiţiile
climatice, astfel încât umiditatea solului să fie de 70% din IUA. Udările se
întrerup la sfârşitul lunii august pentru a reduce creşterile şi a favoriza
maturarea lemnului.
Fertilizarea este obligatorie deoarece în şcoala de viţe consumul de
elemente nutritive este ridicat, iar sistemul radicular este în formare.
Administrarea îngrăşămintelor se face fazial prin dizolvarea lor în apa de irigat,
iar dozele de îngrăşăminte se stabilesc în funcţie de analizele agrochimice ale
solului. Pentru a creşte eficienţa fertilizării se recomandă folosirea
îngrăşămintelor de tip cristalin şi a celor foliare.
Combaterea bolilor şi a dăunătorilor se vor face cu mare atenţie deoarece
în această etapă viţele sunt foarte sensibile. În şcoala de viţe, boala cea mai
periculoasă este mana împotriva căreia se fac 10-15 tratamente. Produsele
utilizate la combaterea bolilor şi dăunătorilor se vor prezenta într-un capitol
separat.
Copcitul viţelor este necesar în cazul plantării în biloane. Copcitul se
execută de trei ori: primul în iunie, al doilea în iulie, iar ultimul în august. Se
desface bilonul şi se taie cu briceagul rădăcinile din altoi şi cele de la nodul
superior şi mijlociu a bilonului după care bilonul se reface. La ultimul copcit, nu
se reface bilonul pentru a favoriza maturarea lemnului.
Plivitul lăstarilor constă în îndepărtarea lăstarilor de prisos lăsându-se un
singur lăstar mai viguros. Lucrarea se execută la sfârşitul lunii iunie-începutul
lunii iulie.
Cârnitul se execută la începutul lunii septembrie şi constă în îndepărtarea
vârfului lăstarilor a frunzelor tinere pentru a favoriza maturarea lemnului. În
cazul unor creşteri vegetative slabe cârnitul nu se mai execută.
Marcarea impurităţilor este o lucrare foarte importantă pentru asigurarea
purităţii biologice a materialului săditor. Sunt considerate impurităţi viţele
aparţinând altor soiuri decât soiurile cultivate în şcoală. Recunoaşterea
impurităţilor se face pe baza caracterelor morfologice ale frunzelor şi lăstarilor.
Impurităţile se marchează cu vopsele în culori diferite , păstrându-se aceeaşi
culoare pentru fiecare soi identificat ca fiind impuritate.
Evaluarea producţiei de viţe se face pentru a estima cantitatea de viţe
STAS care se va obţine din şcoala de viţe. Evaluarea se face în august după
ultimul copcit. Pentru aceasta se parcurge şcoala pe diagonală şi din 5 în 5
biloane se delimitează porţiuni de 10 m lungime. Pe aceste porţiuni se
examinează viţele şi se numără cele cu sudura completă din jurul punctului de
altoire şi cordiţa de peste 20 cm. Se calculează apoi numărul mediu de viţe
STAS obţinute la 10 m de bilon care se raportează apoi la hectar.
 CULTURA VIŢELOR ALTOITE ÎN SOLARII PE SOL AMELIORAT

Această tehnologie de cultură a fost elaborată la noi în ţară la ICVV

Valea Călugărească şi este mult mai intensivă comparativ cu tehnologia de
cultură a viţelor altoite în şcoala de viţe. Prin această tehnologie se asigură un
randament mai mare de viţe altoite comparativ cu şcoala de viţe, se realizează
economie de teren şi se înlătură riscul unor îngheţuri târzii de primăvară, brume
sau grindină, în schimb este o tehnologie mai costisitoare. Principalele verigi
tehnologice sunt: alegerea terenului pentru amenajarea solariilor, ameliorarea
solului, instalarea solariilor şi a instalaţiei de udare, pregătirea terenului pentru
plantare, plantarea butaşilor altoiţi şi îngrijirea viţelor în perioada de vegetaţie.
Alegerea terenului. Terenul trebuie să prezinte o pantă uşoară pentru
eliminarea excesului de apă, să fie ferit de vânturile dominante din zonă, să
dispună de o sursă de apă pentru irigare, solul să fie profund, permeabil cu
textura nisipo-lutoasă sau luto-nisipoasă.
Ameliorarea însuşirilor fizice ale solului se poate face prin încorporarea
nisipului grosier în doze de 200-800 m3/ha astfel încât conţinutul solului să fie
de : 40-60% nisip grosier, 15-20% nisip fin, 10-20% lut şi 15-20% argilă.
Fertilitatea solului poate fi îmbunătăţită prin administrarea a 100-150 t/ha gunoi
bine descompus şi îngrăşăminte chimice cu fosfor şi potasiu în doze de 100-150
kg/ha P2O5 respectiv K2O.Îngrăşămintele se administrează prin împrăştierea
acestora pe sol şi încorporarea lor în sol prin desfundare. Desfundatul terenului
se face din toamnă la 50 cm adâncime. Pe solurile uşoare desfundatul terenului
se poate înlocui cu o arătură adâncă la 35 cm.
Instalarea solarului Se folosesc solarii de tip tunel demontabile pentru a
putea fi montate la fiecare 3 ani în funcţie de asolamentul folosit. Solariile au
lăţimea de 6,6 m şi lungimea de 50-60 cm şi sunt prevăzute la ambele capete cu
uşi. Solariile sunt dotate în mod obligatoriu cu instalaţia de udare compusă din:
staţie de pompare, conducte de admisie şi refulare şi reţea de distribuţie a apei.
Instalaţiile asigură distribuţia apei sub formă de ploaie artificială.
Pregătirea solului pentru plantare se face primăvara devreme printr-o
afânare adâncă cu rotosapa sau freza, când se încorporează şi îngrăşămintele cu
azot. În anii 2 şi 3 de exploatare terenul se mobilizează toamna cu rotosapa, iar
primăvara se afânează sub stratul de înrădăcinare cu freza şi se încorporează în
sol 60 t/ha mraniţă şi îngrăşămintele chimice în doze stabilite în funcţie de
analiza agrochimică a solului. După afânare terenul se modelează în straturi.
Dacă lucrările de întreţinere a viţelor se fac manual se vor forma două straturi de
240 cm lăţime fiecare. Între cele două straturi şi la margini se lasă poteci de
acces de 60 cm lăţime. Dacă lucrările de întreţinere se execută mecanizat se va
modela terenul astfel încât să permită circulaţia tractorului în interiorul solarului
şi anume: pe mijlocul solarului se va face un strat de 60 cm lăţime mărginit de
două poteci de 50 cm lăţime pe care vor trece roţile tractorului, iar în părţile
laterale ale solarului se va face două straturi de 240 cm lăţime fiecare.
 Plantarea butaşilor altoiţi. În cazul plantării în solar butaşii se vor altoi
cu circa o lună înainte decât în cazul plantării în şcoală, iar durata forţării este de
numai 14-15 zile. Epoca de plantare este 25-30 a-III-a în sudul ţării şi 1-5 a-IV-a
în rest. Cu o săptămână înaintea plantării solarul trebuie acoperit pentru ca solul
să se încălzească. Plantarea butaşilor se face cu ajutorul marcatoarelor cu dinţi
metalici care deschid orificii în sol, în care se vor planta butaşii la adâncimea de
10-12 cm. Butaşii se plantează în rânduri duble la o distanţă de 10-12 cm între
ele urmate de o bandă neplantată de 20-25 cm. Distanţa dintre butaşi pe rând
este de 8-10 cm rezultând o densitate de 55-75 viţe/m2, respectiv 400000-
500000 viţe/ha.
Dirijarea factorilor de mediu în solar se va face cu o deosebită atenţie
mai ales în primele 2-3 luni de la plantare.
Temperatura în primele două săptămâni după plantare trebuie menţinută
la valori de 25-260C pentru intensificarea activităţii butaşilor după care se va
reduce treptat la valori de 20-220C pentru a preveni etiolarea lăstarilor, iar în
ultimele faze de vegetaţie va fi redusă la 18-200C pentru a încetini creşterile şi a
favoriza maturarea lemnului. Este important ca temperatura solului să fie cu 2-
30C mai ridicată decât temperatura aerului. Dirijarea temperaturii se face prin
udări repetate, prin deschiderea uşilor sau prin ridicarea foliei.
Umiditatea aerului în interiorul solarului se reglează cu ajutorul instalaţiei
de ploaie artificială. Sunt necesare udări dese şi de scurtă durată. Uneori
numărul udărilor ajunge la peste 10 pe zi, iar durata lor este de cca 1 minut. În
primele 2 săptămâni după plantare umiditatea aerului trebuie să fie ridicată
(75%) după care se reduce până la 60%.
Aerul în interiorul solarului se primeneşte foarte des, datorită densităţii
mari a viţelor şi a respiraţiei intense. Aerisirea se face prin deschiderea uşilor de
la capătul tunelului. Începând cu luna iunie se ridică folia de pe părţile laterale
ale solarului, iar după 1 septembrie solarul se descoperă complet.
Lumina este necesară mai ales în partea a doua a vegetaţiei, când aparatul
folia este mai dezvoltat. Intensitatea luminii la nivelul lăstarilor trebuie să fie de
minimum 3000 lucşi.
Lucrările de întreţinere cele mai importante sunt: combaterea bolilor,
combaterea buruienilor, fertilizarea, udarea, lucrările şi operaţiile în verde.
Combaterea bolilor este foarte importantă şi obligatorie datorită densităţii
mari a viţelor şi a umidităţii ridicate din interiorul silozului. În primele 3
săptămâni după plantare sunt obligatorii tratamentele împotriva putregaiului
cenuşiu. Tratamentele se aplică la intervale de 5-6 zile utilizând produse
antibiotice (BAVISTIN, FUNDAZOL, BENLATE, DERASOL, CHIMOSOL)
în concentraţie de 0,15%.
În continuare se execută săptămânal tratamente împotriva manei folosind:
Dithane M 45-0,2%, Vondozeb 0,2%, Captadin 0,2%, Curzate T – 2,5kg/ha,
Mikal 3 kg/ha, Ridomil 48 PU-2,5 kg/ha s.a.
 Combaterea buruienilor se realizează în principal prin plivit şi este o
lucrare importantă datorită capacităţii reduse de concurenţă a sistemului
radicular în formare a viţelor.
Fertilizarea are un rol important asupra procentului de viţe STAS
obţinute. Metoda de fertilizare utilizată este cea foliară, îngrăşămintele foliare
combinându-se cu tratamentele împotriva manei.
Irigarea se face cu instalaţia de ploaie artificială având drept scop reglarea
higroscopicităţii aerului şi a umidităţii solului.
Lucrările şi operaţiile în verde care se execută la viţele din solarii sunt:
plivitul lăstarilor, copilitul şi cârnitul.
Plivitul se execută la o lună după plantare când lăstarii altoi au 5-10 cm.
Prin plivit se înlătură toţi lăstarii consideraţi de prisos şi eventualii lăstari porniţi
din portaltoi, lăsându-se un singur lăstar la fiecare viţă.
Copilitul se execută o singură dată, atunci când lăstarii principali au peste
30 cm.
Cârnitul se execută la sfârşitul lunii iulie, începutul lunii august, când
lăstarii au 50-60 cm lungime, pentru a evita umbrirea reciprocă a viţelor. În
cazul în care viţele prezintă creşteri slabe lucrarea de cârnit nu mai este
necesară.
Marcarea impurităţilor se face în lunile iunie-iulie pe baza caracterelor
morfologice ale lăstarilor (vârful de creştere) şi ale frunzelor.
Recoltarea viţelor se face toamna după căderea frunzelor, în perioada 15
X-15 XI. Recoltarea se face mecanizat cu pluguri speciale dotate cu piese active
în formă de “U” care pătrund sub sistemul radicular al viţelor şi dislocă
pământul. deoarece viţele obţinute în solarii au sistemul radicular format din
rădăcini mai multe şi mai subţiri comparativ cu cele obţinute în şcoala de viţe,
pentru a evita deshidratarea rădăcinilor se impune însilozarea rapidă a viţelor.
randamentele de viţe STAS care se obţin în solarii sunt de 45-55%.

PRODUCEREA VIŢELOR LA GHIVECE NUTRITIVE

Este o metodă veche de cultivare a viţelor altoite, care a fost introdusă în
Germania în 1930, după care a fost perfecţionată şi promovată pe scară
industrială în Franţa. Metoda necesită consumuri de materiale şi energetice mai
mari comparativ cu şcoala de viţă, dar oferă şi o serie de avantaje: randamente
de viţe STAS de 50-65%, înmulţirea rapidă a soiurilor valoroase, posibilitatea
înfiinţării plantaţiilor sau a completării golurilor chiar în anul altoirii, etc.
Tehnologia de producere a viţelor altoite la ghivece nutritive cuprinde mai
multe verigi tehnologice:
- Pregătirea materialului biologic constă în scoaterea acestuia de la
locurile de păstrare, controlul sănătăţii şi a viabilităţii mugurilor şi a lemnului
după care are loc altoirea şi forţarea butaşilor ca şi în cazul plantării în solarii.
 - Pregătirea solariilor constă în amenajarea straturilor pe care se vor aşeza
ghivecele cu viţe. Straturile au lăţimea de 1,5-2 m şi trebuie să permită drenarea
excesului de apă, pentru aceasta pe straturi se aşează nisip sau pietriş mărunt.
- Pregătirea ghivecelor. Pentru plantare se pot folosi ghivece de carton cu
secţiunea pătrată şi latura de 4 cm cu înălţimea de 12 cm sau pungi de
polietilenă opacă cu lăţimea la bază de 8 cm şi înălţimea de 14 cm. Atât
ghivecele cât şi pungile prezintă la bază orificii pentru scurgerea apei. Cu
aproximativ o săptămână înaintea plantării, pungile sau ghivecele se umplu cu
amestecul nutritiv şi se introduc în solar pentru ca temperatura amestecului
nutritiv să fie de cel puţin 100C. Se pot folosi următoarele amestecuri nutritive:
25% turbă, 255 mraniţă, 25% nisip grosier şi 25% pământ de ţelină sau 1/3
mraniţă, 1/3 nisip grosier şi 1/3 pământ de ţelină.
- Pregătirea butaşilor pentru plantare constă în scoaterea acestora din
lăzile cu rumeguş în care a avut loc forţarea şi călirea, clasarea butaşilor
necorespunzători şi parafinarea butaşilor ce urmează a fi plantaţi în ghivece.
Calendaristic plantarea are loc între 15 martie şi 10 aprilie în funcţie de zona de
cultură şi caracteristicile climatice ale anului. Plantarea constă în introducerea
butaşilor cu baza pe o adâncime de 10-12 cm în amestecul nutritiv din ghivece,
după care ghivecele se udă 15-20 l apă /m2.
- Fortificarea viţelor durează 30-40 zile şi în această perioadă trebuie
dirijaţi cu atenţie factorii de mediu din solar. În prima săptămână temperatura
trebuie să fie de 25-300C, după care se coboară la 20-220C. Umiditatea aerului se
menţine în primele două săptămâni la valoarea de 75% după care se scade la
60%. Umiditatea se reglează cu ajutorul instalaţiei de irigare care produce ceaţa
artificială. Amestecul nutritiv din ghivece trebuie să conţină în permanenţă 28-
30% apă. Excesul de apă determină asfixierea rădăcinilor.
- Fertilizarea viţelor se face cu îngrăşăminte foliare bogate în azot în
două-trei reprize. Prima fertilizare se va face la 3 săptămâni de la plantare.
- Combaterea bolilor se face ca şi în cazul cultivării viţelor în solarii pe
sol ameliorat.
- Plantarea viţelor în câmp la locul definitiv se face începând din ultima
decadă a lunii mai şi până la sfârşitul lunii iunie. În acest scop se aleg viţele
corespunzătoare care au calusul format în jurul punctului de altoire şi care au
lăstarul principal de 20-25 cm. Plantarea se va face împreună cu ghiveciul de
carton pentru a nu fi deranjate rădăcinile. În cazul viţelor plantate în pungi
înainte de plantare se taie pungile la bază. După plantare, prinderea este
asigurată prin udări repetate.
 PRODUCEREA VIŢELOR ALTOITE PRIN METODA
HIDROPONICĂ

Este o metodă practicată în Franţa, Italia şi alte ţări viticole şi

necesită instalaţii şi amenajări speciale.
Butaşii altoiţi se cultivă în jgheaburi de beton de 40-50 m lungime şi 1 m
lăţime. Pe fundul jgheabului sunt amplasate conducte din material plastic cu
perforaţii pentru alimentarea cu soluţii nutritive. Conductele sunt acoperite cu un
strat de pietriş de 10-12 cm peste care se fixează o placă deasă din fibre de
sticlă iar peste aceasta se pune un strat de nisip de 30 cm grosime în care se
plantează butaşii altoiţi.
Deasupra jgheaburilor sunt amplasate două rezervoare în care se găseşte
soluţia nutritivă iar sub jgheaburi este un rezervor colector în care se adună
surplusul de soluţie nutritivă. Soluţia nutritivă este distribuită cu ajutorul unor
pompe rotative.
Altoirea şi forţarea butaşilor are loc în luna aprilie după care se
parafinează şi se plantează în nisipul din jgheaburile de beton. Distanţele de
plantare sunt de 10 cm între rânduri şi 6 cm între viţe pe rând rezultând o
densitate de 160 butaşi/m2. În timpul vegetaţiei viţele sunt alimentate periodic cu
soluţii nutritive a căror concentraţie creşte treptat de la 0,65% la început până la
1,75% spre finalul vegetaţiei. Raporturile dintre elementele nutritive se
modifică în funcţie de faza de vegetaţie a viţelor. La începutul vegetaţiei acest
raport este favorabil azotului iar spre final în soluţie predomină fosforul şi
potasiul. După 5-6 fertilizări consecutive stratul de nisip se udă cu apă pentru a
înlătura eventualele noxe acumulate.
Recoltarea viţelor se face toamna, în luna octombrie, obţinându-se
randamente de viţe STAS de 60-70%.

TEHNOLOGIA PRODUCERII VIŢELOR PE RĂDĂCINI

PROPRII

Pe terenurile viticole nefiloxerate (terenurile nisipoase) înfiinţarea

plantaţiilor se poate face şi cu viţe nealtoite (viţe pe rădăcini proprii) a cărui cost
de producţie este mai mic decât al viţelor altoite.
Viţele pe rădăcini proprii se obţin tot în cadrul pepinierelor viticole dar
după o tehnologie mai simplă care cuprinde următoarele verigi tehnologice:
 Recoltarea coardelor se face toamna din aceleaşi plantaţii şi cu acelaşi
mod ca şi în cazul recoltării coardelor altoi.
Fasonarea şi păstrarea coardelor peste iarnă se face de asemenea în mod
identic cu fasonarea şi păstrarea coardelor altoi.
Pregătirea butaşilor pentru forţare are loc primăvara la sfârşitul lunii
martie, începutul lunii aprilie şi constă în scoaterea de la păstrare, verificarea
sănătăţii mugurilor şi a lemnului, fasonarea coardelor în lungimi de un butaş
(40±2 cm) şi îndepărtarea mugurilor de pe butaşi cu excepţia a doi muguri de la
capătul superior. Butaşii astfel pregătiţi se umectează în bazine cu apă timp de
30-48 ore, iar după zvântare se parafinează şi se stratifică în lăzi cu rumeguş sau
în nisip pentru forţare.
Forţarea butaşilor decurge după aceleaşi norme tehnice ca şi în cazul
butaşilor altoiţi şi are drept scop pornirea în vegetaţie a mugurilor şi formarea
primordiilor de rădăcini la baza butaşilor. În mod obişnuit forţarea durează 14-
16 zile, dar uneori se poate prelungi datorită nepornirii mugurilor în vegetaţie. În
aceste situaţii fie se prelungeşte forţarea fie se aplică temperaturi de şoc de 28-
300C, timp de 2-3 zile. În momentul apariţiei lăstarilor căldura se întrerupe,
butaşii se aclimatizează timp de 4-5 zile la temperatura de 8-100C în vederea
plantării în câmp.
Plantarea butaşilor forţaţi se poate face în şcoala de viţe sau în solarii.
Plantarea în şcoală se face când temperatura solului depăşeşte 100C şi a trecut
pericolul brumelor târzii după aceleaşi metode ca şi în cazul viţelor altoite. În
vegetaţie viţele pe rădăcini proprii se îngrijesc la fel ca şi viţele altoite.
Recoltarea viţelor pe rădăcini proprii din şcoală sau solarii are loc
toamna după căderea frunzelor. În cazul în care viţele prezintă creşteri slabe, nu
se mai recoltează şi se mai menţin în şcoală încă un an.

ÎNFIINŢAREA PLANTAŢIILOR VITICOLE

Înfiinţarea plantaţiilor viticole este o problemă de maximă importanţă care

necesită cheltuieli mari de investiţie, de aceea ea se face pe baza unor studii
complexe care vizează următoarele aspecte:
- stabilirea sistemului de cultură şi a tipului de plantaţie viticolă;
- alegerea terenului în vederea plantării;
- proiectarea lucrărilor hidroameliorative;
- organizarea terenului în unităţi de exploatare care să permită folosirea
raţională a pământului şi mecanizarea lucrărilor;
- amenajarea antierozională a terenului;
- pregătirea terenului în vederea plantării;
- alegerea şi amplasarea judicioasă a soiurilor;
- stabilirea distanţelor de plantare;
- plantarea viţei de vie.
 Sisteme de cultură a viţei de vie
Sistemul de cultură a viţei de vie se stabileşte în funcţie de factorii de
mediu, de soi, de formele de conducere practicate şi de lucrările de întreţinere
care se aplică în plantaţie. La noi în ţară se practică 3 sisteme de cultură:
neprotejată, semiprotejată şi protejată.
Sistemul de cultură neprotejată se practică în acele zone climatice în care
temperaturile minime din timpul iernii care afectează cultura viţei de vie au o
frecvenţă foarte redusă apărând în 1-2 ani din 10. Se consideră temperaturi de
referinţă cele de –180C pentru soiurile de masă şi de –200C în cazul soiurilor
pentru vin.
La aceste temperaturi, în aceste zone , pierderile de muguri nu depăşesc
20-40% şi pot fi compensate prin atribuirea unor încărcături de rodire mai mari.
În cazul acestui sistem butucii sunt conduşi pe tulpini semiînalte sau înalte,
elementele de rod fiind plasate la 80-200 cm faţă de sol.
Sistemul de cultură semiprotejată este practicat în acele zone climatice în
care frecvenţa temperaturilor nocive pentru viţa de vie este 2-4 ani din 10. În
aceste cazuri pierderile de muguri sunt mai mari (40-60%) şi nu mai pot fi
compensate în totalitate prin tăieri. La acest sistem de cultură se folosesc soiuri
rezistente la ger, butucii se conduc în forme semiînalte şi înalte dar se lasă la
baza tulpinii 1-2 cepi de siguranţă. Coardele care cresc de pe aceşti cepi se
conduc toamna pe direcţia rândului şi se protejează peste iarnă prin acoperire cu
pământ. Primăvara, la tăiere în cazul în care nu au suferit pierderi mari de
muguri şi nu au fost afectate elementele lemnoase ale butucului coardele
respective se dezgroapă şi se taie la cepi. În caz de nevoie din coardele
respective se pot reface tulpinile afectate de ger.
Sistemul de cultură protejată este practicat în zonele în care temperaturile
minime din timpul iernii periclitează cultura viţei de vie cu o frecvenţă mare de
peste 4 ani din 10. În aceste zone temperaturile minime pot afecta şi elementele
multianuale ale butucilor. Acest sistem de cultură utilizează forma joasă de
conducere a butucilor astfel încât aceştia să poată fi acoperiţi total cu pământ
peste iarnă. Este un sistem de cultură care necesită cheltuieli mari şi multă forţă
de muncă astfel încât în prezent el este puţin răspândit, numai în acele
microzone în care se înregistrează temperaturi nocive viţei de vie.

TIPURI DE PLANTAŢII VITICOLE

Tipurile de plantaţii sunt determinate de panta terenului, densităţile de
plantare, forma de conducere , gama de măsuri existentă în dotare, fertilitatea
terenului şi soiurile din culturi. Se cunosc mai multe tipuri de plantaţii:
Plantaţii viticole obişnuite, se întâlnesc pe terenuri cu pante reduse şi
soluri cu fertilitate mijlocie. Distanţele de plantare utilizate sunt de 2-2,2 m
între rânduri şi 1-1,4 m pe rând. Sunt plantaţiile cele mai răspândite în care se
cultivă atât soiuri de struguri pentru masă cât şi soiuri pentru vin.
Plantaţii viticole cu distanţe mari se înfiinţează pe terenuri relativ plane pe
soluri cu fertilitate ridicată şi sunt recomandate pentru soiurile viguroase cum
sunt soiurile pentru masă şi cele pentru vinuri curente de masă. Distanţele de
plantare utilizate sunt de 3-3,6 m între rânduri şi 1,2-1,4 m pe rând rezultând
densităţi reduse de 2315-3333 butuci/ha. În acest caz investiţia este mai mică şi
necesarul de forţă de muncă mai scăzut.
Plantaţii viticole pe terase se întâlnesc pe terenuri cu pante mai mari de
12%, care au fost terasate şi care au soluri cu o fertilitate mai scăzută. Distanţele
de plantare utilizate sunt de 2 m între rânduri şi 1m între butuci pe rând. Astfel
de plantaţii se înfiinţează cu soiuri pentru vinuri de calitate superioară
Plantaţiile viticole pe nisipuri au un caracter zonal întâlnindu-se pe
nisipurile din sudul Olteniei, nord-vestul Transilvaniei şi în Banat la Teremia.
Plantaţiile se caracterizează prin distanţe mari de plantare de 2,5 m între rânduri
şi 1-1,4 m între butuci pe rând. Se cultivă soiuri de struguri pentru vinuri de
consum curent şi soiuri de struguri pentru masă.
Plantaţii viticole de tip familial se înfiinţează pe suprafeţe reduse de teren,
de regulă în jurul locuinţei, pentru satisfacerea consumului propriu. Distanţele
de plantare sunt mici de 1,4-1,8 m între rânduri şi 1-1,2 m între butuci pe rând.
Se cultivă atât soiuri pentru masă cât şi soiuri pentru vin. De regulă aceste
plantaţii se lucrează manual dar se pot lucra şi mecanizat cu ajutorul
motocultoarelor.
 TEHNOLOGIA DE ÎNTREŢINERE A PLANTAŢIILOR
TINERE DE VIŢĂ RODITOARE

În primii 3-4 ani după plantare, lucrările care se aplică în noile plantaţii
urmăresc asigurarea unor condiţii cât mai favorabile pentru dezvoltarea
sistemului radicular şi a celui aerian, astfel încât să se obţină plantaţii cu viţe
uniforme, fără goluri şi care să intre la timp pe rod.

Lucrările de întreţinere în anul I de la plantare

În primul an de la plantare se execută o serie de lucrări de întreţinere,
unele asupra solului iar altele asupra viţelor.
Lucrările solului au rolul de a menţine solul afânat de buruieni. Imediat
după plantare, datorită tasării solului cu ocazia plantării se execută o lucrare de
afânare a solului la 15-16 cm adâncime. În perioada de vegetaţie sunt necesare
3-4 praşile mecanice între rânduri şi 2-3 praşile manuale pe rând. Toamna după
căderea frunzelor se execută arătura de toamnă, cu răsturnarea brazdei spre
rândul de viţe formându-se în lungul rândului un bilon care va urma astfel
lucrarea de muşuroire.
O ultimă lucrare a solului prin care se asigură şi protejarea viţelor
împotriva gerurilor din timpul iernii este muşuroirea care constă în formarea cu
sapa a unui muşuroi de jur împrejurul viţelor care să protejeze baza coardelor
sau a cordiţelor.
Controlul apariţiei lăstarilor din muşuroaie se execută periodic în
lunile mai şi iunie pentru a urmări pornirea lăstarilor. Dacă lăstarii întârzie să
apară se desface cu atenţie muşuroiul pentru a constata cauza întârzierii. Dacă se
constată atac de viermi sârmă, larve ale cărăbuşului de mai , etc. se presară în
jurul altoiului 3-4 g/viţă insecticid. În cazul în care apariţia lăstarilor este
împiedicată de bulgări sau de o grosime prea mare a muşuroiului, se înlătură
aceste cauze după care se reface muşuroiul.
Copcitul se execută pentru a evita separarea altoiului de portaltoi şi de a
favoriza dezvoltarea sistemului radicular în profunzimea solului pentru a fi ferit
de secetă şi îngheţ. Lucrarea constă în efectuarea unei copci cu sapa până sub
punctul de altoire, după care cu ajutorul briceagului se îndepărtează rădăcinile
pornite din altoi şi de la nodul superior al portaltoiului şi eventualii lăstari
porniţi din portaltoi. În acest an lucrarea este necesar de a se executa de două
ori. Primul copcit se execută în luna iunie şi în urma acestuia se reface
muşuroiul pentru a evita necrozarea lăstarilor nou porniţi. Al doilea copcit se
execută după mijlocul lunii august, ocazie cu care nu se mai reface muşuroiul,
lăstarii rămânând expuşi la lumină pentru a favoriza maturarea ţesuturilor.
Legatul lăstarilor se execută în acest an de 1-3 ori în funcţie de
intensitatea creşterii. Primul legat se face când lăstarii au 30-40 cm şi constă în
legarea acestora în poziţie cât mai verticală de pichet sau tutore. Lucrarea este
necesară deoarece lăstarii au ţesuturile mecanice slab dezvoltate, nu se pot
automenţine şi se întind la suprafaţa solului împiedicând executarea lucrărilor de
întreţinere şi fiind expuşi la atacul de mană.
Lucrarea se repetă când lăstarii ating lungimea de 80 cm. Pentru legat se
folosesc rafia sintetică, liberul de tei sau deşeurile textile, iar legăturile trebuie să
fie lejere pentru a evita strangularea lăstarilor.
Combaterea bolilor şi dăunătorilor este o verigă tehnologică foarte
importantă deoarece viţele tinere sunt foarte sensibile la atacurile bolilor şi
dăunătorilor (în special la mană şi făinare).
Împotriva manei tratamentele se execută săptămânal sau mai rar, în
funcţie de condiţiile climatice, începând din a doua jumătate a lunii mai şi până
la sfârşitul lunii august. Produsele care se pot utiliza sunt: Ridomil 48 WP –
o,15%, Captadin 50 PU –0,2%, Dithane M-45-0,2%, Mikal –0,3%, etc. Se
recomandă să se facă ultimele tratamente cuprice (zeamă bordeleză –0,5-0,7%
sau Turdacupral 0,4%) care au şi efect pozitiv asupra maturării ţesuturilor
lăstarilor.
Făinarea se combate prin produse pe bază de sulf (sulf muiabil 0,3-0,4%,
Kumulus, Karathane, Rubigan, etc.), care se pot adăuga în soluţiile pentru
combaterea manei, ţinând cont de compatibilitatea pesticidelor folosite.
Irigarea şi fertilizarea sunt lucrări necesare nu atât datorită consumului
viţelor tinere cât mai ales sistemului radicular în formare. Se recomandă ca în
perioadele de secetă să se aplice o udare locală cu 10-15 l apă pentru fiecare
viţă. În ceea ce priveşte fertilizarea, pentru a evita pierderile inutile de
îngrăşăminte, în primul an se recomandă fertilizarea locală, la groapă o dată cu
plantarea. În cazul apariţiei unor carenţe se poate interveni cu o fertilizare
foliară.
Completarea golurilor are drept scop obţinerea unor plantaţii fără goluri
şi este o lucrare care trebuie făcută obligatoriu în primul an. În acest scop o dată
cu plantarea se asigură o rezervă de viţe de 4-6% din totalul viţelor plantate, care
vor fi fortificate la ghivece şi vor servi pentru completarea golurilor în luna
august.
Lucrările de întreţinere în anul II de la plantare
Lucrările solului. O primă lucrare a solului este dezmuşuroitul care se
execută primăvara foarte devreme când temperatura aerului nu mai scade sub 8-
10oC. Lucrarea se execută cu sapa prin descoperirea viţelor de pământ până sub
punctul de altoire. Urmează arătura de primăvară la 15-16 cm adâncime cu
răsturnarea brazdei spre mijlocul intervalului. Restul lucrărilor solului se execută
în acelaşi mod ca şi în anul I.
Tăierea în uscat se execută începând cu acest an şi este o tăiere de
formare care se face în mod diferit în funcţie de tipul de tăiere ales. Dacă s-au
ales tipuri de tăiere în care butucii se conduc în forme joase, cu ocazia tăierii în
uscat se lasă la fiecare viţă 1-2 cepi a 2-3 muguri. În cazul tipurilor de tăiere care
impun conducerea viţelor în forme semiînalte şi înalte se lasă la fiecare viţă o
cordiţă de 5-6 ochi sau o coardă în cazul viţelor care prezintă creşteri viguroase,
care se va conduce cât mai vertical şi se va lega de tutore. Lucrarea se execută
după dezmuşuroit şi trebuie încheiată înainte de declanşarea plânsului.
Copcitul se execută o dată cu tăierea în uscat în acelaşi scop ca şi în
primul an.
Plivitul lăstarilor se face când aceştia au 8-10 cm lungime îndepărtându-
i pe cei de prisos reţinând pe fiecare butuc între 2 şi 4 lăstari.
Legatul lăstarilor se face pe măsura creşterii acestora în lungime şi
constă în dirijarea lor printre sârmele spalierului şi legarea acestora din loc în
loc.
Completarea golurilor în acest an se face primăvara, în cazul în care
lucrarea nu a putut fi executată în primul an. Se folosesc în acest scop viţe STAS
viguroase. În cazul în care şi în acest an mai apar goluri, acestea pot fi
completate în luna august de viţe fortificate la ghivece sau toamna după căderea
frunzelor cu viţe STAS.
Fertilizarea este necesară atunci când viţele prezintă creşteri slabe şi
constă în aplicarea în primăvară a 60-100 kg/ha azot, iar în toamnă a 60-120
kg/ha P2O5 , respectiv 50-100 kg/ha K2O.
Instalarea mijlocului de susţinere este o lucrare foarte importantă care de
regulă se execută în primăvara anului doi. Mijlocul de susţinere era format în
trecut din araci de 1,5-2,5 m lungime. Acest mijloc de susţinere a fost treptat
înlocuit astfel încât astăzi viţa de vie este susţinută pe diferite tipuri de spaliere.
Spalierele au o durată de viaţă mare, permit atribuirea unor încărcături mari de
rod, expunerea foarte bună la soare a frunzişului şi implicit îmbunătăţirea
calităţii strugurilor şi facilitează efectuarea lucrărilor de întreţinere din timpul
vegetaţiei.
În funcţie de forma de conducere, tipul de tăiere practicat şi numărul de
sârme, în practică se întâlnesc mai multe tipuri de spalieri. În general se
recomand folosirea spalierului cu sârme duble care uşurează mult efectuarea
lucrărilor în verde.
În cazul viţelor conduse în forme joase se foloseşte spalierul vertical
monoplan cu trei rânduri de sârme duble. Primul rând de sârme se fixează la 0,6
m înălţime faţă de sol, al doilea la 1 m faţă de sol, iar al treilea la 1,5 m faţă de
sol.
În cazul viţelor conduse în formă semiînaltă primul rând de sârme (sârma
portantă) se fixează la 0,75 m faţă de sol, al doilea la 1,1 m iar al treilea la 1,6 m.
La viţele conduse în formă înaltă sârma portantă se amplasează la 1,0 m
faţă de sol, al doilea rând de sârme la 1,3 m iar al treilea la 1,6 m.
Pentru instalarea spalierului sunt necesare următoarele materiale:
- stâlpi (bulamaci) care pot să fie din beton precomprimat, din lemn sau
metal. Cei mai utilizaţi sunt stâlpii din beton care au 2,4 m lungime, 35 kg
greutate, secţiunea la bază de 10,3/7 cm, iar la vârf de 7/6,3 cm;
- sârme galvanizate cu diametrul cuprins între 2,3 şi 3mm;
 - bride (coliere) confecţionate din sârmă şi prevăzute cu ochiuri prin care
se trec sârmele orizontale;
- ancore (contraforţe) pentru asigurarea stabilităţii stâlpilor fruntaşi.
Instalarea mijlocului de susţinere cuprinde următoarele operaţii:
pichetatul, executarea gropilor, transportul şi distribuirea stâlpilor la gropi,
fixarea ancorelor sau a contraforţelor, fixarea bridelor pe stâlpi, întinderea şi
fixarea sârmelor.
Prin pichetat se marchează locul pe care trebuie să-l ocupe fiecare stâlp.
Prima dată se fixează stâlpii fruntaşi care se amplasează la jumătatea distanţei
dintre primii doi butuci de la capetele rândurilor în cazul spalierului cu ancore şi
la 40 cm în afara butucilor marginali în cazul folosirii contraforţelor. După ce au
fost fixaţi stâlpii fruntaşi se vor fixa stâlpii mijlocaşi la 6-9 m unul de altul, la
jumătatea distanţei dintre doi butuci. În continuare se fixează şi se întind
sârmele.
Lucrările de întreţinere în anul III de la plantare
Cu excepţia tăierii de formare, lucrările de întreţinere din anul al III-lea
sunt asemănătoare cu cele executate în anul precedent.
La butucii conduşi în forme joase în acest an se pot lăsa, în funcţie de
vigoare 1-2 verigi de rod alcătuite din coarde de 8-10 ochi şi cepi de 2-3 ochi.
La viţele conduse în forme semiînalte sau înalte, în anul trei se formează
în mod obligatoriu trunchiul sau dacă vigoarea butucului o permite se pot forma
şi cordoanele. Pentru formarea trunchiului se alege coarda cea mai dreaptă şi
mai viguroasă, se conduce vertical pe lângă tutore sub sârma portată a
spalierului. Dacă această coardă are o grosime de minim 8 mm în diametru pe o
lungime mai mare, se poate orizontaliza pe sârma portantă putându-se forma
încă din acest an şi o parte a cordonului.
Folosirea culturilor intercalate în plantaţiile de vii tinere
În primii 3-4 ani de la plantare, datorită faptului că viţa de vie nu poate
exploata întreg spaţiul de nutriţie proiectat prin stabilirea distanţelor de plantare,
pentru folosirea economică a terenului este recomandată folosirea culturilor
intercalate. Se pot cultiva atât specii legumicole cu perioadă scurtă de vegetaţie
care eliberează rapid terenul pentru a evita concurenţa din lunile secetoase
(ceapa pentru stufat, salata, spanacul, mazărea), specii legumicole cu talia mică
(usturoi, morcov, pătrunjel) cât şi plante leguminoase care vor fi utilizate ca şi
îngrăşământ verde, contribuind la ameliorarea solului.
Pentru reuşita culturilor intercalate trebuie să se ţină seama de unele
aspecte cum ar fi:
- resursele pedoclimatice ale zonei să permită cultivarea acestor culturi
intercalate astfel încât să nu se creeze o concurenţă între acestea şi viţe;
- să nu stânjenească efectuarea lucrărilor de întreţinere şi de combatere a
bolilor şi dăunătorilor. Pentru aceasta între banda cultivată cu legume şi rândul
de viţe trebuie să rămână o distanţă de minim 60-80 an;
 - culturile intercalate să nu necesite cheltuieli mari de înfiinţare şi
întreţinere şi să nu fie afectate de tratamentele fitosanitare afectate viţei de vie;
- la administrarea îngrăşămintelor şi a apei de udare să se ţină seama atât
de cerinţele viţei de vie cât şi de cele ale culturilor intercalate.